Înțeles și sprijinit de membrii Sfântului Sinod - între care se numărau personalități de seama ale Bisericii

noastre, precum mitropoliții Nicolae Bălan de la Sibiu, Sebastian Rusan de la Iași, Firmilian Marin de la
Craiova, Vasile Lăzărescu de la Timișoara, si episcopii Nicolae Colan de la Cluj, Chesarie Păunescu de la
Galați, Nicolae Popovici de la Oradea, Andrei Magier de la Arad, Teofil Herineanu de la Roman, ajutat cu
pricepere si devotament de cei doi episcopi vicari ai săi, pe care si i-a luat colaboratori apropiați arhiereii
Antim Târgovișteanu, apoi arhiepiscop al Dunării de Jos, și Teoctist Botoșeneanu, mai târziu episcop al
Aradului, mitropolit al Olteniei si apoi al Moldovei, ascultat de clerul de mir și monahal care și-a înmulțit
vredniciile în ogorul duhovnicesc și pastoral, iubit și respectat de credincioși care și-au îndeplinit cu
jertfelnicie datoriile lor creștinești, Patriarhul Justinian, aflat în plina vigoare a puterilor, la vârsta de 47
de ani, energic și dinamic, cu experiența de conducere, a pus cu hotărâre în aplicare acest program care
a înlesnit Bisericii să rămână în rosturile ei și să străbată deceniile de dictatură ateistă cu roade bogate și
frumoase, care se văd până astăzi, împlinindu-și misiunea sfântă în viața poporului român.

Instaurarea comunismului în țara noastră, după 1944, a pus Biserica Ortodoxă Română în fața
acelorași dileme încercate de Biserica Ortodoxă Rusă cu 20-25 de ani înainte. Patriarhului Justinian,
proaspăt ales la 6 iunie 1948 i-a revenit responsabilitatea clarificării atitudinii Bisericii față de statul
comunist. Având în fată experiența rusă, patriarhul Justinian s-a pronunțat la o adaptare a Bisericii
Ortodoxe Române la ,,lumea noua". Noul Patriarh s-a autodefinit ca,,om al faptei", nu a lăsat opere
teologice ample. Concepțiile sale erau prezentate pe scurt în diferite discursuri, articole, fiind luate și
dezvoltate mai apoi de diverși teologi. Periodic aceste cuvântări au fost adunate în volum, ajungându-se,
datorită longevității patriarhatului său, la 12 asemenea tomuri cu titlul generic de Apostolat Social.
Aceste volume au constituit baza documentară principală a cercetării aspectelor ce țin de discursul
patriarhului în cei 29 de ani de arhipăstorire. Analizat mai întâi în logica sa internă, el va fi raportat în
ultima parte a studiului la condițiile concrete în care acest discurs a fost produs, împrejurările relevate
grație documentelor Securității, aflând astfel motivația, rostul și funcția acestuia.

Un lucru foarte important de sesizat legat de ÎPSS Justinian este continuarea operei sale de când
era preot. În 1968, cu prilejul unei vizite în Austria, patriarhul Justinian explica în felul următor sintagma
de apostolat social, care este si titlul principalei sale opere culturale, acesta spune:,, a slujii lui
Dumnezeu ca preot este întra-adevar este cea mai de seamă dintre toate vredniciile omenești, dar a
slujii lui Dumnezeu înseamnă a slujii pe oameni, a te dăruii cu toată puterea ființei tale pentru mai-
binele și fericirea lor. " .

Formula nu este o creație a patriarhului, însă el o folosește pentru a definii o anumită direcție de
acțiune a Bisericii și un anumit mod de a interpreta învățătura lui Hristos. Ideea de Biserică pusă în slujba
societății nu i-a venit lui Justinian când a fost numit patriarh și a trebuit să găsească un modus vivendi cu
Puterea comunistă. Antecedentele sunt mai vechi, din perioada când a fost simplu preot de mir la
Vâlcea. Astfel, în primul volum, apărut în 1948, din ,,Apostolat social" sunt cuprinse mai multe articole
scrise ale preotului Justinian Marina până în 1940, în care este acreditată o anumită imagine despre
Iisus, cea de muncitor cu propriile mâini pentru a-și câștiga existența și de slujitor al celor mulți, în ciuda
faptului că el este Fiul lui Dumnezeu. Deoarece Iisus Hristos este supremul model pe care umanitatea
trebuie sa-L urmeze, în mod firesc, ea trebuie să-și asume valorile, precum munca și slujirea aproapelui:,,
Iisus a fost sărac și și-a câștigat existența cu sudoarea frunții[…] meseria lui Iisus este una dintre cele
patru meserii mai vechi şi mai sfinte. Meseria îl învaţă că a trăi înseamnă a preschimba tot ce este mort
si netrebuitor în fapte vii şi folositoare, că lucrul cel mai josnic mai dispreţuit şi mai călcat în picioare se
poate schimba în lucrul de preţ cu care poţi ajuta oamenii, că în sfârşit pentru a putea mântui, trebuie să
prefaci, că precum poţi scoate din trunchiul răsucit şi cioturos de măslin patul copilului şi al miresei, poţi
face din argatul cel mai păcătos şi din cea mai nemernică desfrânată doi locuitori ai împărăţiei cerurilor".

Sursele acestei colecții de cărți sunt cele patristice, cu nuanțele specifice ale gândirii românești
interbelice. Se manifestă și influența rusă, prin impunerea unor accente caracteristice, cum ar fi o
potențare a discursului despre rolul social al Bisericii, în dauna competenței mistice și sacramentale. De
asemenea, relația preot-popor capătă anumite aspecte ale spiritului narodnicist, de identificare totală a
preotului cu voința poporului. Aceste lucruri considerate drept principalule aspecte ale influenței
comuniste în doctrina Bisericii. Vor fi înțelese însă în mod diferit de Puterea politică și de Biserică. Prima
va încerca să identifice idealurile creștine cu cele comuniste, în timp ce biserica le va folosi ca o
justificare a existenței ei într-un stat ateu, încercând însă o permanentă raportare la principiile biblice.

Implicarea în viața socială a Bisericii dincolo de simpla cateheză este motivată de

responsabilitatea pentru destinele poporului din rândul căruia credincioșii și preoții fac parte. Într-o
perioadă când poporul devenise principala sursă de legitimitate, ideea unei biserici slujitoare a poporului
și utile în cel mai înalt grad ridicării sale morale devenea un argument de îndreptățire a existenței ei.
Patriarhul Justinian spunea că Biserica este a lui Dumnezeu dar și a poporului. Este a lui Dumnezeu fiincă
el a întemeiat-o prin Fiul Său și o Sfințește prin Duhul Său cel Sfânt. Dar biserica este și a poporului fiincă
slujitorii ei sunt chemați să-I lumineze și să-I povățuiască.

Legătura profundă dintre Biserică și popor obliga Biserica să țină seama de toate aspirațiile
acestuia și să sprijine orice transformare din cadrul societății dacă aceasta aduce mai multă fericire.
Interesul pentru aspectele istorice ale vieții umane este legitim deoarece fericirea veșnică este
condiționată de implicarea omului pe pământ prin binele prin care contribuie la ridicarea vieții celorlalți
oameni. ,,Potrivit Sfintei Învățături creștine, minunat este faptul cum se împletește dobândirea
Împărăției cerurilor cu împlinirea unor porunci cu privire la viața pământească a oamenilor." Biserica nu
este legată de un regim politic oarecare, nu apără interesele meschine ale unei clase sociale, ci sprijină
permanent mai-binele oamenilor şi pe plan istoric, nu numai în Împărăţia cerurilor. Prin urmare, sub
aspectul istoric al acţiunilor sale, Biserica se înnoieşte permanent, atât ca organizare cât şi ca modele de
acţiune. Este o înnoire care după cum am spus, nu afectează miezul învăţăturii creştine, înnoirea
neînsemnând uitarea tradiţiei, ci permanenta actualizare a acesteia.

Cele amintite mai sus nu contrazic cu nimic tradiţia Bisericii. Dimpotrivă este vorba de o reflecţie
robustă şi responsabilă asupra misiunii sociale a Bisericii, despre relaţia tradiţie-înnoire, despre relaţia cu
statul. Cele două instituţii Statul şi Biserica slujesc aceleiaşi interese, cele ale poporului şi de aceea cele
doua instituţii trebuie să colaboreze pentru binele oamenilor, fapt care se înscrie în tradiţia bizantină a
simfoniei.

Patriarhul Justinian s-a ostenit și a reușit să asigure Bisericii noastre o legislație din cele mai
avansate, dar întemeiata pe nezdruncinate principii canonice fundamentale. Ceea ce definește întreaga
opera legislativa a Patriarhului Justinian este reflectarea clara a realității, ancorarea solida pe temeliile
valabile ale tradiției si angajarea ferma pe linia misiunii Bisericii. Ea a stat la baza bogatului patrimoniu
de realizări pe care l-a acumulat Biserica în deceniile arhipăstoririi sale.

Se știe că în masa omogenă a credincioșilor Bisericii românești exista o insulă creată artificial
prin vitregia vremurilor trecute: Biserica greco-catolica din Ardeal. Pentru a repara aceasta nedreptate
istorica, Patriarhul Justinian, încă de la instalarea sa în scaun, a adresat fraților greco-catolici chemarea
de a reveni la sânul Bisericii strămoșești. Dar ceea ce a ridicat valoarea acestei chemări este ca ea a fost
făcuta în duhul celei mai calde iubiri duhovnicești si frățești. Patriarhul Justinian, cu cat în Catedrala
Reîntregirii bisericești din Alba-Iulia, însuflețirea cu care ierarhii, clerul și credincioșii ortodocși
întâmpinau pe frații reveniți la vatra credinței strămoșești: "Cu mare bucurie duhovniceasca și cu aleasa
dragoste părinteasca primim la sânul cald al Bisericii Ortodoxe Române pe toți frații siliți de vitregia
vremurilor trecute să se îndepărteze de Ortodoxie. Și socotind noi rupte și fără putere vechile declarații
de unitate, împreună cu iscăliturile și pecețile lor, încredințăm pe acești fii și frați iubiți că vor afla de
acum înainte părinteasca ocrotire din partea noastră a tuturor".

Prin revenirea românilor uniți la Ortodoxie, Patriarhul Justinian a închegat sub cârja sa
înțeleapta și iubitoare, o Biserica mare, compacta si viguroasa, încadrând în aceeași matca unitatea
spirituală și unitatea noastră naționala. Prin revenirea românilor uniți la Ortodoxie.

Luând în considerație meritele excepționale ale Patriarhului Justinian în toate domeniile

activității bisericești și în semn de prețuire și recunoștința pentru contribuția sa deosebita la organizarea
și îndrumarea învățământului teologic, la 15 septembrie 1976, Consiliul profesoral al Institutului teologic
din București i-a acordat titlul academic de "Doctor honoris causa". Peste timp, cu prilejul aniversarii
centenarului nașterii sale, Adunarea eparhiala a Arhiepiscopiei Bucureștilor a aprobat, la 23 ianuarie
2001, propunerea Facultății de teologie din București, ca de acum înainte aceasta facultate sa poarte
numele "Patriarhul Justinian Marina". Sfântul Sinod, întrunit în zilele de 19-20 februarie 2001, a luat act
cu bucurie de acest demers, ce se înscrie în spiritul tradiției și învățăturii noastre de a ne cinsti după
vrednicie părinții și înaintașii, menit să păstreze vie în conștiința viitoarelor generații de preoți si studenți
amintirea acestui mare patriarh, care a ilustrat cu strălucire viața și istoria Bisericii Ortodoxe Române în
ultimul secol al celui de-al doilea mileniu.

Prin cursurile de îndrumare pastorală și misionara, completate de conferințele preoțești,

Patriarhul Justinian a legat mai strâns clerul de nevoile Bisericii și l-a desprins să acționeze în unitate cu
ierarhia superioara. Strângându-și rândurile în jurul conducerii canonice al Bisericii, clerul și-a sporit
disciplina și a căutat să împlinească cu râvna și fără zăbava toate îndrumările primite din partea Sfântului
Sinod. Acest spirit s-a răsfrânt pozitiv asupra vieții și activității Bisericii noastre, ferind-o de dezbinări și
rătăciri primejdioase și ajutând-o să-și păstreze unitatea de simțire și de credința.

Prin introducerea si intensificarea vieții de obște, prin înființarea de școli monahale și de

seminarii monahale, prin crearea de ateliere mănăstirești, s-a îmbunătățit simțitor viața duhovniceasca
în mânăstiri. Nimic n-a fost neglijat: nici rugăciunea, nici luminarea mintii, prin știința de carte, nici
munca prin specializarea într-o meserie. Organizați în unități disciplinate de rugăciune și munca, monahii
și monahiile s-au ridicat la viața duhovniceasca aleasă și preocupări de adâncire tot mai temeinica a
izvoarelor Ortodoxiei și a științei teologice, prin citirea operelor Sf. Părinți și a cărților și revistelor
editate sub îngrijirea Sfântului Sinod sau a celor mai vechi, păstrate cu grija în bibliotecile mănăstirilor.