Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război
Camil Petrescu

Camil Petrescu este cel ce pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca
inițiator al romanului modern, reuşind sincronizarea cu valorile europene. Romanul modern de tip proustian
promovat de Camil Petrescu impune un nou univers epic, o altă perspectivă narativă și un nou tip de personaj, o
conștiință lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul superior. Autorul este adept al modernismului, curent
literar apărut ca o doctrină estetică ce pornește de la premisa că „există un spirit al veacului înțeles ca o mișcare
de idei, ce determină sincronizarea culturilor europene”. Trăsăturile curentului sunt teoretizate în spațiul
românesc de E. Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”
(1919): ambiguitatea limbajului, topica subiectivă, fluxul conștiinței.
Publicat în anul 1930, „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modernist de
tip subiectiv, de analiză psihologică, al autenticității și al experienței, ce prezintă povestea lui Ștefan
Gheorghidiu, tânăr sublocotenent și student al facultății de filosofie în raport cu lumea modernă.

ÎNCADRARE ÎN MODERNISM

O primă trăsătură care face posibilă înscrierea operei în estetica modernistă este subiectivitatea
perspectivei narative. Aceasta este asigurată de faptul că protagonistul devine și narator și, folosindu-se de
introspecție, își analizează cu luciditate gândurile și sentimentele. Astfel, opera lui C. Petrescu are aspectul unei
confesiuni, deoarece romanul nu mai semnifică un act de invenție, ci de cunoaștere și autocunoaștere. Autorul
consideră că este imposibil să cunoști altceva decât ceea ce se petrece în propria conștiință și, prin urmare, un
adevărat creator ar trebui să scrie doar despre ceea ce cunoaște foarte bine și doar la persoana I: „Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I”.
Preferinţa pentru luciditate în actul de creaţiei, care pune în prim plan autenticitatea trăirii, „Câtă
luciditate, […] atâta dramă”, este un alt aspect ce susține caracterul modernist al operei. Romanul ilustrează
preocuparea scriitorului pentru a obţine iluzia autenticităţii vieţii reale, pentru coborârea acţiunii romanului de
pe „scenă” în stradă, adică în viaţa cotidiană, familiară cititorului. Întreaga realitate exterioară este trecută prin
filtrul conştiinţei lui Gheorghidiu, iar faptele și întâmplările relatate sunt „împrumutate” din jurnalul de
campanie al autorului, din Primul Război Mondial. Reflectarea sistematică a faptelor exterioare a personajelor
transformă gândirea lucidă într-o instanță supremă, iar excesul de luciditate transformă experienţa conjugală
într-o pândă ce nu se va dovedi a fi salvatoare, ci autodevoratoare: „Era o suferinţă de neînchipuit, care se
hrănea din propria ei substanţă”.

TEMĂ

Tema romanului este condiția intelectualului ce trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și
războiul. Viziunea autorului se suprapune cu cea a lui Gheorghidiu astfel încât, deși aceasta crede în iubirea
absolută, înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în război este superioară celei individuale.
Scene reprezentative

O secvență ilustrativă pentru temă este discuția de la popotă, un eveniment exterior, declanșează,
întocmai ca la Proust, rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un „timp pierdut”, un timp
psihologic, în care evenimentele sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid. Discuţia ofiţerilor
la popotă se poartă în jurul unui fapt divers comentat de presă privind achitarea - de către tribunal - a
unui bărbat care și-a ucis soţia surprinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind
rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai
mărite”-căpitanul Dimiu, la cele idealiste- „femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte”-
căpitanul Corabu. Intervenţia lui Ştefan Gheorghidiu este explozivă, agresivă şi surprinzătoare pentru
ceilalţi, confirmând principiul că poţi vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile şi percepţiile
proprii: „Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Concluzia sa tăioasă:
“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute,
care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
O altă secvență sugestivă este cea care surprinde experiența războiului trăită direct, care
constituie polul terminus al dramei intelectuale. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”
dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având
sentimentul că „e ca la începutul lumii”. Notaţiile personajului despre război sunt de o mare
autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind supusă hazardului: „cădem cu sufletele rupte în
genunchi”. Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat
capul lui A Măriei şi el „fugea aşa, fără cap”. Drama colectivă a războiului o pune în umbră pe cea
individuală, a iubirii, și devine o experiență revelatorie pentru protagonist, care își inversează sistemul
de valori.

Elemente de stuctură și de compoziție

CONFLICTUL principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în

planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor
contradictorii pe care Ștefan Gheorghidiu le are pentru soția sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre
Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-se
astfel o diferenţă între aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul interior este
dublat de un conflict exterior generat de relaţia protagonistului cu societatea, accentuând același
orgoliu, al respingerii, și plasându-l în categoria inadaptaților social. De exemplu, după apariţia
domnului G., generator al geloziei, în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este apreciat pentru valorile sale. Admirat cândva de Ela
pentru modul strălucit în care abordează teme de filosofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în
defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din
principiu.
 Numit inițial „Proces-verbal de dragoste și război”, TITLUL sugerează intenția autorului de a
nota cu mare atenție faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice(stil anticalofil).
Titlul actual surprinde ideea incertitudinii eroului exprimată prin repetiția cuvântului „noapte”,
dar și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de-a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la
modul absolut, înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine prăbușirea sufletească
a personajului. Războiul îl vindecă, căci devine conștient că drama colectivă este superioară celei
individuale.

CONCLUZIE
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv cu personaje puternice, „o monografie a îndoielii”(C. Ciopraga), unul dintre cele mai
semnificative romane din literatura română ce valorifică în mod original experiența reală trăită pe front.