CODUL LUI ORESTE

IDEI ESENŢIALE ÎN ESOTERISM

La început nu exista timpul. Orice om de bun-simţ înţelege că timpul este o convenţie care
măsoară schimbările de poziţie ale obiectelor în spaţiu şi evoluţia fiinţelor de la naştere spre
moarte. Insă pentru esoterism este limpede că la începuturi nu existau obiecte în spaţiu şi nici
fiinţe în evoluţie. La început a fost nimicul pe care 1-a modelat prin mintea şi acţiunile sale
Marele Creator. O spune şi Biblia... Soarele şi Luna apar după crearea luminătorilor. Deci, pentru
cei care apucă drumul vertical al gnozei, universul primordial este cel mental, din care se
precipită dimensiunile materiale.
Pentru înţelepţii Kabbalei, cu mult înaintea naşterii Timpului, Dumnezeu a reflectat asupra sa,
şi-a imaginat fiinţe asemănătoare cu El, libere, creatoare, iubitoare, înţelepte şi dinamice, demne
să devină şi să realizeze alături de el Marea Operă de a modela nimicul şi de-al transforma în Tot.
Apoi El a realizat că trebuie să existe un timp care să permită aceasta evoluţie fantastică de la gând
la materie. Pentru iniţiaţii tuturor timpurilor, universul este integralist şi aflat în permanentă
dinamică. Mineralul tinde către vegetal, vegetalul către animal, animalul către uman, umanul către
divin, iar divinul către Sursă. In ciuda ştiinţelor materialiste, căutătorul sensurilor profunde ale
existenţei înţelege că Sursa a înzestrat Creaţia cu conştiinţă, voinţă şi libertate, astfel încât ce
creează mintea să devină materie, sau altfel spus: mai întâi exista planul, apoi construcţia!

Platon spunea despre idei că sunt esenţa lucrurilor, iar Mintea Marelui Creator a însămânţat
întreaga sa Operă cu idei generatoare de realităţi pe diferite planuri. Pânza pe care Dumnezeu îşi
pictează Creaţia este Energia Primordială, pe care minţile celor creaţi după „Chipul şi Asemănarea
Sa" o modelează în funcţie de vibraţiile la care au ajuns în căutarea Sursei. Astfel, Arhanghelii
lucrează în Lumina Pură, îngerii cu energie fină, zeii cu energie spirituală, iar omul cu energie densă.
întreaga Antichitate se supunea percepţiei lumii în cheia minte-înaintea-materiei. Astfel, când ei
priveau o masă cu delicatese, nu percepeau direct imaginea lor, ci înţelegeau principiile care s-au
angrenat de la bobul de grâu, care se naşte în miezul pământului, ca să irumpă când soarele şi-a
încheiat lucrarea asupra sa în spicul galben, pe care mâna gazdei 1-a tăiat transformăndu-1 în
pâinea care va hrăni omul, care are nevoie de energie densă, căci doar zeii se pot hrăni din idei, pe
când cei aflaţi în dimensiunea materială sunt damnaţi să transforme energiile subtile în realităţi ale
materiei în care spiritele lor sunt încarcerate, prin pierderea calităţii divine! Doar un exemplu de
percepţie, atât de drag esoteriştilor!
Pentru a ne lămuri şi mai bine, iată cum raportau anticii microcosmosul (omul) la macrocosmos
(universul): „Tot ce este în cer este şi în afara lui, ca şi tot ce este pe pământ este echivalent cu ce se
află în afara sa, precum corpul este format din organe aşa şi universul este zămislit din planete..."
(bucată de text găsită pe plăcuţe de lut în Memphis).
Şi tot aşa: râmele aveau forma intestinelor, plămânii aveau formă de pasăre, cu alte cuvinte,
absolut totul în legătură cu interiorul nostru avea un corespondent în afară. Pentru ei, Soarele era
Principiul activ, dinamic, iar Luna, luminătorul nopţii, era responsabilă cu starea pasivă, vegetativă,
potenţială. Astăzi, ştim că omul respiră de 25 920 de ori într-o zi, ceea ce corespunde anului
Platonician, exact cât îi trebuie soarelui să guverneze toate casele astrologice, iar media de vârstă a
persoanei de 72 de ani are exact acelaşi număr de zile. Pare surprinzător, nu?

Aşadar, în esoterism lumea spiritelor şi cea materială se află într-o permanentă corespondenţă şi
în raporturi dictate de vibraţia personală. Lumea pe care o trăim este cea pe care o gâ ndim, iar
lumea de apoi este exact cea pe care o creăm în planul terestru, prin acţiunile, faptele, visurile,
speranţele şi cunoaşterea noastră. Dar să vedem, mai departe, cum percep iniţiaţii „aventura"
punctului care devine întreg, a gândului care devine Univers şi a visului care se transformă în
realitate.

1
 Pentru ei, Big Bangul se desfăşoară cam aşa: din neant s-a precipitat o energie foarte fină, mult mai
subtilă decât lumina,
urmată de un gaz diafan care conţine în el potenţialul tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Aici cele două
testamente care compun Biblia converg către aceeaşi idee primordială: „La început Dumnezeu a
lăcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol, peste faţa adâncului de ape era întuneric şi
Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor. Dumnezeu a zis: să fie lumină. Şi a fost lumină."
(Facerea, 1-3). Dar şi: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a
fost făcut n-a fost făcut fără El. In El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Evanghelia după Ioan,
1-4).
Vedem încă o dată câtă importanţă acordau anticii ideii că iniţial totul a pornit din Mintea lui
Dumnezeu, iar gândurile sale s-au materializat odată cu apariţia Timpului ca unitate de măsură a
Creaţiei. Ei, odată cu apariţia Timpului se naşte şi ideea morţii, iar înţelepţii primelor veacuri
identificau limita, moartea, despărţirea de scânteia creatoare cu Saturn. Graţie lui, un obiect poate
ocupa un anumit spaţiu, unic, fără ca nimeni să nu-i poată lua locul până la despărţirea de învelişul
care găzduieşte ideea-spirit. Tot Saturn este cel care a ajutat creaţia să se individualizeze, a permis
conştiinţei să iasă din întreg şi să cunoască căderea în materia solitară. De aceea, în esoterism,
Saturn devine sinonim cu Satan sau cu întunericul: „Dumnezeu a văzut că Lumina era Bună şi
Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric" (Facerea, 4) şi:
„Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o"
(Evanghelia după Ioan, 5). Putem lesne să observăm că la început s-a purtat o luptă titanică între
Forţa Creatoare a lui Dumnezeu, care supunea nimicul, transformandu-1 în permanenţă, şi opoziţia
acestuia, tendinţa de a usca şi omorî, încă din faşă, germenii creaţiei. Pentru astrologie, Saturn
reprezintă devoratorul, pedepsitorul, cel care face viaţa grea oamenilor, cel care a germinat lumea
cu însăşi dispariţia ei! Insă el are un rival pe măsură. Salvatorul întregii Creaţii care este Soarele
Lumilor, Lumina Primordială, Tatăl întregii Creaţii. El poate regenera totul insuflându-i viaţa. Astfel,
când Isus a pogorât în creaţia materială pentru a regenera întregul, iniţiaţii au ştiut că Soarele a
coborât în tenebre pentru a lăsa şi acolo sămânţa luminii, adică a vieţii! In diversele culturi ale lumii,
Soarele are numele de Krishna, în India, de Apollo în Grecia, de Ra în Egipt şamd.

Intr-o altă ordine de idei, esoteriştii cred că, la început, universul a fost mineral, dar prin
influenţa Soarelui el trece la o octavă superioară a conştiinţei sinelui divin, adică la dimensiunea
vegetală. Şi aici nu întâmplător găsim în Biblie referirea la Grădina Edenului şi la pomii cu viaţă
veşnică, sau la cel care conţine în sămânţa lui cunoaşterea binelui şi a răului.
Noua structură a Universului se compune şi trăieşte creând noi spaţii. Găsim în Vechiul
Testament exact această ordine primordială în etapele creaţiei: „Apoi Dumnezeu a zis să dea
pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în
ei sămânţa lor pe pământ. Şi aşa a fost!" (Facerea, 11). Observăm, oarecum contrariaţi, că Soarele,
luna şi stelele apar ulterior. Aşadar, noua fiinţă vegetală care se situa în inima universului capătă
numele de Adam, iar întinderea „vegetală" devine Paradisul. Dar să nu-1 uităm pe Saturn, sau
esenţa întunericului, care vine să-i scoată pe Adam şi pe reflexia lui în lumea sa, Eva, din starea de
beatitudine a „eternei primăveri". Păcălindu-1 cu dobândirea adevăratei libertăţi prin
individualizare, Saturn reuşeşte să-1 facă pe Om să piardă starea de integrare în Dumnezeu şi să
parcurgă întregul drum înapoi spre Sursă cunoscând Binele şi Răul doar prin propria opţiune.
Revenind la starea vegetală, ar trebui să ne lămurim văzând cât de asemănător este sistemul
nostru nervos simpatic cu structura unui arbore. In această dimensiune a energiei în proces de
condensare, apar la om chakrele, meridianele prin care circulă energiile, ca seva prin rădăcini. Inutil
să mai vorbim de interacţiunea între om şi plante în procesul de vindecare şi regenerare... Adam se
reproducea, la începuturile existenţei sale, prin sine însuşi, căci era făcut după Chipul şi Asemănarea
Elohimilor, iar în spirit nu exista sexualitate. De aceea Eva este plăsmuită din coasta sa şi nu este o
creaţie independentă! Referitor la dimensiunea vegetală, să mai pomenim totuşi de teribila
asemănare dintre rădăcina de mătrăgună şi trupul omenesc, cât şi despre utilizarea ei în magie.
2
 Deşi descoperită abia în 1866, epifiza sau glanda pineală, de mărimea unei migdale, este situată
în profunzimea creierului, la joncţiunea cu măduva spinării, încă din perioada vegetală, tocmai
pentru a-1 ajuta pe om să-şi amintească lumea pe care a părăsit-o fiind păcălit de întuneric. Pentru
iluştrii noştri înaintaşi această glandă, numită de egipteni şarpele ureus, de indieni ochiul lui Shiva,
de chinezi al treilea ochi, reprezenta organul de percepţie al sferelor înalte, o fereastră deschisă
către ierarhiile spirituale, şi se antrena prin meditaţie şi diferite tehnici de alterare a conştiinţei.
începe istoria iniţierilor, prin care cei animaţi de „dorul de acasă" îşi aminteau lumea din care
căzuseră. Astfel ei înţelegeau că la început pământul şi soarele erau unite, ca întreaga creaţie din
Dumnezeu, dar, picând într-o materie care îl separa pe Adam de Lumea Lui, omul se vedea izolat şi
însingurat. Conştientizând despărţirea, omul începe să înţeleagă că soarele nu-1 mai luminează din
interior, ci că, după separarea pământului de El, poate fi umbrit de o siluetă cu adevărat
înfricoşătoare. Este şarpele diabolic, Saturn cu pofta lui de a chinui şi devasta care îi face omului
cel mai teribil dar: Teama!
Acest episod coincide cu trecerea de la stadiul vegetal la cel animal. Căci şarpele este primul
animal din Grădina Edenului. Odată cu începerea noii dimensiuni, apar dorinţele, poftele şi setea
de sânge. Când apare foamea, apare şi moartea, căci omul căzut în materie nu se poate hrăni şi nu
poate trăi decât ucigând alte forme de viaţă. începe experimentarea răului şi a binelui prin propria
conştiinţă. Iată ce scrie în Geneza despre aceasta: „Iar femeii i-a zis: Voi înmulţi mereu necazurile
tale, mai ales în vremea sarcinii tale, în dureri vei naşte copii... iar lui Adam i-a zis:
blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!"
înmulţirea speciei, odată cu noua dimensiune animală, se produce prin dualizare. Apar masculinul
şi femininul ca energii complementare. Observăm că apare pentru prima oara şi conceptul de rău
necesar. Astfel esoteriştii nu-1 confundă pe Saturn-Satan, zeul dimensiunii materiale, cu Lucifer,
steaua dimineţii, alias Venus.
Pentru antici, Venus are un caracter dual. Apare ca o zeiţă de o frumuseţe magică, dar şi ca
oribila femeie-şarpe. In Biblie referirile sunt cvasiidentice, Lucifer fiind un înger de o lumină
nemaiîntâlnită, căzut în mrejele întunericului. Poate că tocmai Lucifer îi face pe Adam şi Eva să
conştientizeze că „sunt goi". Astfel, conştiinţa umană trebuie să cunoască răul şi să-1 învingă prin
libertatea de a se asocia cu Binele! Prin această cădere teribilă, lui Lucifer îi cade din frunte un
smarald imens ca semn că cel de-al treilea ochi se va atrofia şi celor care l-au urmat.
„... Sfântul Mihai văzu mânia lui Dumnezeu... A luat coroana lui Lucifer de pe capul lui. Aşa încât
piatra a sărit de pe ea. Şi a devenit pe pământ, piatra lui Parsifal" {Parzifal, Wolfram von
Eschenbach). Intr-o analiză ceva mai complicată, am putea spune că, din cauza lui Satan, viaţa este
grea, dar din cauza lui Lucifer, ea devine greu de înţeles, căci el aduce iluzia ca formă înşelătoare de
adevăr. Saturn este eminamente rău, dar Venus .iduce un caracter dubios omului. II învaţă
dobândirea lucrurilor prin escrocherie, dar îl şi păcăleşte în căutarea adevăratului drum către Casă.
Lucifer este iluzionistul care poate lua chiar înfăţişarea Luminii înalte, doar pentru a-1 confuza pe cel
care a început să înţeleagă Adevărul. El creează dorinţele şi trimite impulsurile care-1 fac pe Sfântul
Pavel să scrie în Epistola către Romani, 7-19: „... nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-1
voiesc, pe acela îl săvârşesc".
Chiar dacă epoca modernă îl defineşte pe Iehova ca fiind unicul Dumnezeu, traducerea corectă a
ebraicului Elohim se articulează la plural. Pentru adepţii esoterismului, cele două denumiri se referă la
Entităţi diferite. Elohim sunt şapte Spirite înalte care acţionează împreună ca un singur Zeu şi lucrează
în Energia Solară, (am scris cu majuscule căci mă refer la soarele din toate sistemele planetare, nu
doar în cel al galaxiei noastre), iar Iehova este cel care porneşte în combaterea lui Lucifer, adică a
zeiţei Venus. Pentru iniţiaţii din vechime, Iehova este Spiritul înalt al Lunii. El este creatorul reflecţiei şi
al gândirii. El ne învaţă să luptăm cu impulsurile
şi dorinţele bestiale prin analiză şi reflecţie. Dacă Soarele este viaţa, Luna ne învaţă moralitatea pentru
a dobândi Viaţa. într-un fel greu de înţeles pentru materialişti sau pentru cei care gândesc doar
exoteric, luna guvernează glanda pituitară, sau hipofiza.

3
 Pentru iudei, Iehova, şi pentru arabi, Allah este Demiurgul care ne învaţă cum să luptăm cu Lucifer
dându-ne setul de reguli pe care, respectându-1, putem să accesăm nivelurile superioare ale
conştiinţei, care ne uneşte cu Sursa. Aşa cum Elohimii l-au înlănţuit pe Satan, sau cum Soarele 1-a
învins pe Saturn, tot aşa Iehova sau Allah îl învinge pe Lucifer.
Ecourile acestei titanice încleştări îl regăsim în toate culturile lumii: bătălia lui Krisna cu demonul-
şarpe Kaliya, a lui Apollo cu şarpele monstruos Python, sau lupta lui Perseu cu şarpele înaripat care o
ameninţa pe Andromeda. Iată ce citim în Apocalipsa (6) de- < mmenii apare o specie nouă: titanii. „Iar
după ce au început a se spre cele şapte duhuri denumite Elohim: „şi la mijloc între scaunul înmulţi
oamenii pe pământ li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între
bătrâni, am văzut stând văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele în picioare un
Miel. Părea junghiat şi avea şapte coarne şi şapte soţii, care pe cine a voit. în vremea acea s-au ivit pe
pământ ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot uriaşi, mai cu seamă de când
fiii lui Dumnezeu începuseră a intra pământul". Tot în Apocalipsa lui Ioan (12: 7-8) găsim o intere- la
fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii." (Facerea sântă referire a luptei din cer cu Balaurul
sau cu şarpele: „şi în cer 6: 1-4). în teologie, o asemenea faptă este privită ca o decădere a s-a făcut un
război. Şi Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. îngerilor din planul spiritual în cel material, şi se
pare că^acest Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui şi locul •> mestec de planuri
le-a plăcut atât de mult fiilor Cerului încât:
lor nu li s-a mai găsit în cer!" Zeul lunii, Iehova, a repurtat o mare „Văzând însă Domnul Dumnezeu
că răutatea oamenilor s-a mărit victorie împotriva lui Lucifer la fel cum Elohimi l-au înlănţuit pe pe
pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimilor lor sunt în-
Satan. Ne reamintim zilnic aceste lucruri dacă ne întrebăm de unde dreptate spre rău în toate zilele, I-a
părut rău şi s-a căit Dumnezeu vine denumirea zilelor săptămânii: în tradiţia iudaică, sabatul pica că a
făcut pe om pe pământ." (Facerea, 6: 5). sâmbăta: iată cum pronunţă englezii: Saturday (saturn day -
adică Aici intervine pentru lămuriri Cartea lui Enoh. Găsim in
trecerea de la mineral la vegetal), duminica (Sunday-sun day - ziua capitolul 6, paragrafele 1-4: „şi s-a
întâmplat că numărul^ oamesoarelui) şi Monday (moon day) ziua lunii. în româneşte, sună nilor a
crescut, şi oamenii au avut fete foarte frumoase, şi îngerii, parcă şi mai bine: Luni - Luna; marţi -
Marte; miercuri - Mercur; I ii ai cerului, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele şi şi-au spus unu
joi - Jupiter; vineri - Venus! altora: şi toţi
ceilalţi împreună cu ei şi-au luat soţii, fiecare şi-a ales una şi au început să intre la ele şi să se
înjosească cu ele şi Un punct de reper în interpretarea lumii aflate într-o perma- le-au învăţat farmece
şi magie... Şi ele au rămas însărcinate". nentă evoluţie a conştiinţei este concepţia istoricului Berosus,
Apoi urmează chiar un reproş al Celui Prea înalt, care deplânge contemporan cu Alexandru cel Mare,
care scrie că în vremuri căderea în materie a celor care nu mor, pentru a se amesteca în imemoriale,
pământul era populat de o rasă primitivă, aflată destinul chinuitor al celor veniţi să cunoască binele şi
răul, viaţa într-o stare eminamente concretă şi materială, incapabilă să şi moartea. Nimeni, care are o
inimă curată, nu poate ignora înţeleagă raporturile subtile din Univers. într-o zi, din adân-
similitudinea dintre aceşti îngeri căzuţi şi zeii din Olimp.
curile mării a sosit pe ţărm Oannes, un monstru cu corp de După ce, iniţial, rolurile principale în
evoluţia conştiinţei
peşte, picioare de om şi cap de om, care vorbea articulat şi care universale, au fost ocupate de către
Saturn, Terra, Soarele, Venus a început să-i înveţe pe băştinaşi ştiinţele, alfabetul, legile şi prin- şi
Luna, iar că în epoca următoare, intră în scenă zeii sistemului cipiile geometrice, i-a învăţat
categorisirile speciilor şi regnurilor, solar: Jupiter, alias Zeus, Marte şi Mercur. Copil, Jupiter este as-
şi puterea creativă a minţilor lor. cuns de
către Geea (Mama Pământească) într-o grotă din Creta,
Tradiţia indiană spune o legendă asemănătoare, cea a lui de teama tatălui său Saturn şi a fraţilor
săi mai mari, titanii, care Matsya, fenicienii îl au pe zeul-peşte Dragon, apoi îl avem pe îi doresc
moartea. Jupiter anunţa, prin naşterea sa din Lumina fratele lui Zeus, Poseidon, la greci. Din
împreunarea zeilor cu Sursei, o nouă eră a vieţii în dinamică, iar vechea orânduire a lui Saturn, Zeul

4
Morţii, se afla spre finalul gloriei sale. Lupta finală produce înlănţuirea titanilor sub pământ, iar Jupiter
ocupă tronul Olimpului.
Intr-un sens esoteric, forţele materialismului, ilustrate de armata lui Saturn, au fost împinse
în structurile profunde ale pământului. începe marea aventură a umplerii pământului cu forme
diverse de viaţă, născute, de multe ori din împreunarea sexuală dintre zei şi oameni, cum am
văzut, mai devreme.
Pentru antici, zeii olimpieni, Jupiter, Marte, Appolo, Mercur, Atena, Diana, animaţi de dorinţa
extinderii propriilor conştiinţe, se revoltă împotriva limitărilor impuse de Saturn. Comportamentul
zeilor nu este întocmai moral, într-un sens pe care îl dă, să zicem, creştinismul, dar activităţile lor
influenţează apariţia şi diversitatea formelor de viaţă de pe Terra. Astfel, forţele naturii devin lente
iarna şi extrem de dinamice primăvara. Pentru astrologii vremurilor, soarele rămâne aproximativ 2
160 de ani în aceeaşi constelaţie, după care trece la următoarea. De atunci putem vorbi de era
Peştilor, sau era Vărsătorului, de exemplu. Miturile străvechi spun, în mare, aceeaşi poveste a
dezvoltării conştiinţei umane de la mineral la uman, trecând prin toate celelalte regnuri şi specii.
Inceputurile vieţii marine au fost generate de influenţa lui Jupiter. Aşadar, când soarele a
început să răsară în constelaţia Peştilor, apele Pământului au început să conţină embrionii unei
noi forme de conştiinţă a materiei. Poate că Darwin avea dreptate, într-un fel, apropo de
evoluţia speciilor, însă i-a scăpat caracterul sacral şi spiritual al acestei aventuri. Materia nu
poate fi ruptă de esenţa sa spirituală, căci ce este până la urmă concretul dacă nu o formă
grosieră a principiului.
Pentru egipteni, începutul vieţii animale este legat de naşterea zeului Horus, care apărea, ca şi
Jupiter, pe jumătate om, pe jumătate peşte. In prima eră a Vărsătorului, apar amfibienii care
aveau înfăţişarea mixtă de om şi de delfin, prezentând o excrescenţă în frunte. Aceasta este
glanda pineală, care face legătura dintre dimensiunea vizibilă şi cea invizibilă, şi care, la egipteni,
este cunoscută drept lanterna lui Osiris. Pe pământ ipare un nou animal simbolic, care pune în
valoare această „lanternă". Este vorba despre unicorn sau inorog, toate pove-( irile Evului Mediu
făcând referire la acest ciudat animal, ca simbol al purităţii. La muzeul Cluny, din Paris, se poate
vedea o superbă tapiţerie cu inorogul odihnindu-şi capul în poala unei lecioare care este însăşi
Natura. In era Capricornului, suprafaţa mlăştinoasă a Pământului începe să se solidifice, iar
fiinţelor care găzduiau conştiinţa încep să le apară membre. Intervine acum influenţa zeului Marte,
care aduce căldura în sânge şi îi dă culoarea roşie. Aici apar, pentru întâia oară, instinctele de
supravieţuire, dar şi egoismul.
Fiinţele, din ce în ce mai dense şi mai depărtate de esenţa lor subtilă, încep să-şi construiască
fericirea pe exploatarea semenilor mai slabi, mai nevoiaşi şi mai nepregătiţi să înfrunte noile
realităţi ale unui Pământ dens şi din ce în ce mai uscat. Insă acum este rândul lui Mercur să ajute
noile fiinţe de uscat, care nu mai pot respira amfibian, ci doar terestru, şi care au nevoie să
comunice între ele pentru a se înţelege. Mercur ajută dezvoltarea cutiei toracice, scrie legile cerului
şi ale pământului şi îi învaţă pe oameni căile armoniei şi ale dialogului. Egiptenii l-au numit Thoth,
iar grecii Hermes. Astfel spus, putem să aducem în discuţie credinţa esoteriştilor din totdeauna:
„Istoria lumii este scrisă în stele". De aici şi importanţa astrologiei, pe care toţi iniţiaţii au iubit-o şi
au respectat-o ca pe ştiinţa lui Dumnezeu pentru creaţia sa! Conform doctrinelor secrete, unele
specii s-au născut sub influenţele malefice ale unor corpuri cereşti. Şerpii, păianjenii, gândacii erau
pentru antici forme de viaţă influenţate de latura malignă şi întunecată a Lunii. Legendele şi miturile
vorbesc
despre apariţii umanoide monstruoase: oameni liliac, oameni lup, giganţi, pitici, fauni, oameni
păsări etc.
Toate basmele popoarelor fac trimitere la lumi misterioase, magice, populate de fiinţe
supranaturale: nimfe, zâne, zmei, dragoni. Ceea ce presupune că universul a fost dintotdeauna
împărţit în mai multe dimensiuni care convieţuiesc simultan şi uneori chiar se întrepătrund. Pentru
esoterişti, omul nu se trage din maimuţă, dar antropoidele ca Omul de Neanderthal sau

5
Cromagnon sunt unele spirite care s-au grăbit să se materializeze înainte ca toate condiţiile Naturii
pentru Hommo Erectus să fie definitivate.
Aşadar, a existat o vreme când zeii şi oamenii trăiau laolaltă.
Poate cea mai importantă legendă a esoterismului este cea a lui Osiris, marele zeu-om
vânător, apărător al Pământului împotriva fiarelor sălbatice şi a monştrilor, care nu este răpus într-
o luptă făţişă, ci cade victima propriului frate, Seth. Dacă Osiris este emanaţia Luminii Tatălui,
Seth, aşa cum i-o arată şi numele, este expresia lui Satan.
Păcălit să intre într-un cufăr, la o petrecere, Osiris este acoperit cu plumb topit, un metal impur
şi diabolic, şi lăsat să curgă pe Nil. Seth spera că în acest mod va scăpa de rivalul său şi va putea să-şi
impună propriul Mare Zeu oamenilor. Insă Osiris va fi găsit de soţia sa Isis, care prin puterea magiei
1-a salvat din captivitate. Lupta cu răul reprezentat de Seth continuă, iar Osiris este tăiat în
paisprezece bucăţi. Ajutată de Nepthys, Isis, învăluită cu şapte voaluri, pentru a nu fi recunoscută
de acoliţii lui Seth, reuşeşte să-1 reînchege pe Osiris şi să se împreuneze cu el născându-1 pe Horus.
Acesta din urmă îl va surpa pe Seth şi va deveni noul rege al Lumii. Dăruirea şi iubirea lui Isis pentru
soţul ei Osiris pun bazele noului legământ al zeilor cu oamenii. Totul în natură capătă acelaşi sens al
sacrificiului: iarna Osiris pare că moare îngropat în pământ, dar el renaşte primăvara
reînsufleţind natura şi fertilizând-o. „Eu sunt planta vieţii", spune Osiris la intrarea în piramide.
Acelaşi parcurs îl are şi Dionisos la greci, sau mai târziu Isus Hristos care, coborând în infern, îl
surpă pe diavol şi îi ia cheile mormintelor retrezindu-i pe cei drepţi la viaţa veşnică. Cam în .iceastă
perioadă apare şi creierul tocmai în sensul învăţăturilor secrete: „Dumnezeu a permis cosmosului
să zămislească creierul mnan pentru a se putea gândi la sine însuşi". Căci, repet, pe vremea aceea
nimeni nu se îndoia că mintea a precedat materia!
Intr-un sens ocult, tot atunci Lanterna lui Osiris începe să se ictragă de la nivelul frunţii, apărând
în trup o nouă formă de multiplicare şi fecundare: penisul. Dacă, până atunci, oamenii puteau să-şi
materializeze gândurile, începând cu apariţia falusului, naşterea vieţii nu putea să se împlinească
decât prin reuniunea contrariilor: principiul masculin şi cel feminin îl creează pe cel neutru care
devine ulterior ori masculin ori feminin în •.Uitarea partenerului. începe epoca marilor paradoxuri.
Naştei e.i conţine în ea germenul morţii, oasele se sedimentează, calota i raniană devine dură, iar
gândurile oamenilor se separă de I umea Mare a Ideilor. Odată cu gândirea apar şi dimensiunile •ri
ebrale: conştient, subconştient şi inconştient. Astfel apar generaţiile, căci pe pământ nu mai este
loc, deci bunicul trebuie să moară ca să facă loc nepotului, iar când părintele moare, copilul
i ie că are un loc pentru un nou suflet care alege încarnarea. Cel
Ic al treilea ochi, glanda pineală, încă îşi păstrează capacitatea de i înregistra informaţii din planurile
nonmateriale. Pentru antici, moartea şi sexualitatea devin portalurile care fac posibilă trecerile
spiritelor de la o dimensiune mentală la alta materială. Impulsurile şi dorinţele de natură sexuală nu
deveniseră animalice, în sensul instinctului de conservare a speciei, ci reprezentau pentru omul
acelor vremuri ritualuri sacre de materializare a ideilor-fond. Se mai ştia bine că, dacă un obiect are
o formă în lumea matei ială, asta înseamnă că, de mult, în planul lumilor superioare, •.chema acelui
obiect fusese deja gândită. Poate de aceea francmasonii îl numesc pe Dumnezeu Marele Arhitect,
căci el desenează în plan toată construcţia ulterioară. Alegând cunoaşterea Innelui şi a răului, omul
va fi obligat prin propria libertate de a alege să se hotărască pe care îl păstrează. Spune Isus: „Nu
poţi sluji la doi stăpâni odată!"
Pe măsură ce pământul devine şi mai dens, zeii încep să nu mai poată apărea în forme
perceptibile de ochiul uman. Este momentul să numim primele generaţii de zei creatori care au
influenţat devenirea Terrei. Prima care aduce dimensiunea minerală: Saturn, Reea, Uranus; a doua:
Zeus, copiii şi fraţii lui, Apollo, Atena, şi, în cele din urmă, a treia compusă din semizei şi eroi mitici.
Observăm aşadar o diluare a esenţelor de lumină generate de gândurile lui Dumnezeu despre
Lume. începând cu anul 13 000 î.Hr., zeii mari nu-şi mai fac apariţia pe Terra decât în momente de
criză. Locul lor este luat de semizei şi de eroi. Creaturile înlănţuite în meandrele pământului,
armatele lui Saturn, încep să-şi facă loc din nou către suprafaţă, atacând omul şi creaţia lui.
Animalele încep să resimtă influenţa spiritelor întunecate şi atacă pentru a îşi satisface pofta de

6
sânge, dar şi pentru a supravieţui. Plantele încep să devină toxice, sau să-şi dezvolte spini pentru a
îngreuna culegerea fructelor.
Mitologia vorbeşte despre teribilele lupte dintre centauri şi oameni, dintre femei (amazoane) şi
bărbaţi (vânători). Oamenii nu mai au capacitatea de a recunoaşte că toţi aparţin unei singure
familii, Umanitatea, ci încep să se recunoască între ei doar cei de acelaşi neam, gintă, trib, naţie,
popor etc. încep războaiele pentru dominare. Saturn îşi trimite dorinţa de nimicire creaţiei izolate de
principiile înalte ale Zeilor, îngerilor şi Arhanghelilor generaţi în zorii creaţiei de către Dumnezeu.
Cain îl ucide pe Abel rostind cumplita întrebare: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?" Lumea devine un
loc sumbru, rece, în care moartea devine cult. încep sacrificii ritualice, sângele este vărsat fără
menajamente, iar spiritele întunericului se hrănesc cu poftele şi instinctele criminale ale oamenilor.
Nici regatul zeilor nu este ferit de pericole, căci aşa cu a spus însuşi Mercur întrupat în Hermes
Trismegistul: „Ce este sus este la fel cu ce este jos şi ce este jos este asemenea cu ce este sus pentru
a împlini miracolul unui singur lucru". I'iogenitura lui Saturn, Tifon începe un atac dezlănţui asupra i
»limpului, rupându-i tendoanele lui Zeus, lăsându-1 astfel neputincios. Aici intervin eroii mitologici.
Apolo şi Pan îl roagă pe Cadmos, vânătorul de monştri, să pornească în căutarea lui l'ilon. Cu naiul şi
lira primite de la zei, eroul îl vrăjeşte pe teriIuntul Tifon cu o muzică celestă şi obţine tendoanele lui
Zeus în schimbul coardelor lirei. Din acest moment, înşişi zeii recunosc că au nevoie de oameni.
Cadmus, Hercule, Iason, Tezeu, I ' noh, Krisna, Enkidu, iată doar câţiva semizei sau eroi care pornesc
chiar în apărarea lumilor superioare. Iason şi Lâna de Aur nn sugerează altceva decât lupta eroică a
luminii exprimate prin •omenii dorinţelor de a recupera terenul pierdut în urma păcălelii lui Saturn şi
Lucifer.

Materia devine şi mai densă, iar spiritele intermediare pre' mu gnomii, elfii, salamandrele şi
ondinele devin din ce în ce mai greu de perceput de către oameni. Inconştientul pierde din • i în
ce mai mult teren în favoarea conştientului, iar individul
începe să creadă că ceea ce nu se vede nu are cum să existe. \ i matele întunericului găsesc noi
modalităţi de a-i păcăli pe oameni să le devină aliaţi. începe era magiei negre. Egoul uman se M
>lidifică, iar „miracolul" obţinut fără morală şi etică prin impunerea voinţei asupra naturii sfârşesc
prin a transforma umani ui ea într-un loc al pustiirii şi al morţii. Este timpul ca Orfeu '..i mtre în
scenă şi să le amintească oamenilor că frumosul şi pui u.itea sunt singurele capabile să le aducă
fericirea. Atunci apar mele şi şcolile misteriilor. La evrei, Iov spune povestea revoltei
• unului împotriva nedreptăţii. Neînţelegând de ce asupra creaţiei i abătut blestemul, Iov află de la
Dumnezeu că propria alegere .i lor de a sluji răul a condus umanitatea la acest dezastru. Limbând se
articulează, apar muzica, matematica, astronomia ca discipline şi arte demne să-i reamintească
omului calea spre Divin. Ideea de spaţiu şi timp devine mai clară, iar omul acelor epoci înţelege că
are un timp limitat pentru a-şi exprima opţiunea, va alege să slujească Lumina sau se va lăsa păcălit
de deşertăciunea întunericului.
Sfinxul de la Giseh conţine cifrate în el constelaţiile Leului, Taurului, Scorpionului şi
Vărsătorului, adică exact al celor patru elemente care aveau să definitiveze procesul de
condensare a materiei. Atunci conştiinţa a fost prinsă în „închisoarea trupului". Faptul că Oedip îl
învinge pe Sfinx răspunzând corect la întrebarea: „Ce merge mai întâi în patru picioare, apoi pe
două şi în final în trei picioare" ne arată că din acel moment în om se află deja conştiinţa întregii
naturi. De atunci, porţile Raiului sunt închise, iar omul nu va mai putea ajunge ACASĂ decât prin
propria conştiinţă, fără a mai beneficia de ajutorul direct al lumilor superioare. Intre idei şi
materializarea lor începe să se producă o prăpastie care va culmina mult mai târziu cu apariţia
doctrinelor materialiste.
Atlantida ocupa un loc de suflet în doctrinele esoterice. Fondată de fratele geamăn al lui Zeus,
Poseidon. Căsătorit cu muritoarea Cleito, acest minunat zeu-peşte generează populaţia a ceea ce va
deveni un imperiu sofisticat, care va cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Sunt zece insule conduse
de către un împărat, iar Platon, poate cel mai notoriu povestitor al acestui mit, descrie o atmosfera
idilică în care progresul tehnologic era dictat de către claritatea conştiinţelor, cu alte cuvinte,
egregorul atlant funcţiona la unison pentru emanciparea unei societăţi perfecte. Insă, morbul
7
corupţiei şi al decadenţei îşi va face loc printre locuitori atrăgând blestemul lui Zeus, care trimite
cutremure şi potop. Intr-o zi şi o noapte totul dispare înghiţit de ape. Aztecii îşi amintesc de trecutul
lor, spunând că îşi au originea în Aztlan, regatul din mijlocul mării, al cărui prim rege a fost însuşi zeul
apelor.
Este evident că omenirea începe să intre în contact cu amintirea potopului care a curăţat
pământul de „necredinţă şi răutate". A/tecii spun că datorită unui preot şi soţiei sale care au
construit un vas dintr-un buştean gol, în care au pus seminţe şi animale, viaţa, aşa cum o
cunoaştem astăzi, a putut fi salvată. Sumerienii ¡1 numesc pe acest preot Zisudra, în povestirile
mesopotaniene ipare cu numele de Atrahasis, iar babilonenii îl ştiau drept IJpnapistim. Insă cea mai
cunoscută relatare a potopului atlant este descrisă, vag, ce-i drept, în Vechiul Testament, iar eroul
providenţial care salvează speciile este Noe. Omenirea, după ce Noe iese din arcă şi pune piciorul
pe uscatul rămas în urma marii catastrofe, va cunoaşte o nouă formă de dezvoltare, şi anume cea
agrară. După unii exegeţi ai grupelor sanguine, atunci apare ^rupa A II. Tot în această perioadă,
poate neoliticul, omul ia contact cu virtuţile secrete ale plantelor. Apare şamanismul, iar paragraful
în care Noe bea vin şi se îmbată sugerează că aventura extinderii conştiinţei ajunge la diferenţierea
dintre luciditate şi conştiinţa alterată. In mitologia persană, Yima îi învaţă pe oameni să lucreze
pământul în armonie şi să nu uite că dragostea lor pentru natură va fertiliza câmpurile şi lanurile.
Amintindu-şi de motivul distrugerii Atlantidei, primii oameni ai civilizaţiei umane, aşa cum o
ilustrează istoria, simt o mare nelinişte faţă de tot ceea ce este rău şi vătămător. Urmaşii atlanţilor
vor aduce civilizaţia şi valorile morale şi etice, peste tot pe unde vor migra.
In Ramayana, eroul Rama îi va învaţă pe aborigeni să renunţe la canibalism şi la sacrificii
sângeroase, se luptă cu preoţii care divinizau animale monstruoase. Precum marii civilizatori de mai
târziu, ca Alexandru cel Mare, Rama va cuceri lumea luptându-se cu răul, intoleranţa şi corupţia. El
îl învinge pe vrăjitorul Ravana abătând focul asupra lui. Fără a fi un despot, respectând legile
liberului arbitru, Rama îi lasă pe supuşii săi să aleagă între valorile înalte şi „poftele pierzaniei".
Pentru esoterişti, acest prototip al conducătorului luminat va purta numele Regelui Secret, sau al
Filosofului Necunoscut, care influenţează în bine omenirea, nu de pe tronul puterii, ci incognito, din
mijlocul oamenilor. A venit timpul ca zeii şi semizeii să nu mai ocupe vârful piramidei, în carne şi
oase. Ideile lor însă vor influenţa de atunci minţile regilor sau ale împăraţilor. La sfârşitul epopeii
sale, Rama şi ai săi fondează o citadelă spirituală, menită să prezerve toată doctrina unei vieţi
luminoase, în munţii Tibetului, pe care o denumesc Shambala.
Prin 7227 î.Hr., când soarele răsărea în constelaţia Racului, apare primul mare imperiu de după
potop. Hinduşii aveau să rămână de atunci poporul care pune cel mai mic preţ pe viaţa materială
şi trecătoare, considerând-o maya (iluzie). Pentru India de mai târziu, adevărul este înscris de către
„Spiritul Domnului pe pânza Naturii". Apar yoghinii, sau rishi, adepţi ai Spiritului
care Domină Materia, care se hrănesc vegetarian şi respectă toate formele de viaţă, pe care le
înţeleg ca fiind în evoluţie. Odată cu apariţia Vedelor, umanitatea va face cunoştinţă cu un set de
reguli pentru extinderea conştiinţei şi aprofundarea dimensiunii spirituale a universului. Prin
meditaţie şi exerciţii în care mentalul modifică materia, asumându-şi realitatea energetică a vieţii,
yoghinii vor influenţa profund cursul generaţiilor viitoare, având rădăcini în mai toate doctrinele
ulterioare. Din Sutrele yoga ale lui Pantanjali, reţinem că prin concentrare şi detaşare, prin uniunea
cu lumile spiritului, dar şi cu geniile elementelor materiale, adeptul îşi poate cunoaşte natura
superioară, îşi poate afla vieţile trecute şi poate modela natura în spiritul şi armonia Marelui întreg.
In anul 5067 î.Hr., soarele răsare în constelaţia Gemenilor, iar influenţa doctrinelor atlante, care
până atunci se răspândiseră spre Orient, prin India, iată că ajung mai aproape de Vest, poposind
pentru a-şi atinge apogeul în noua realitatea a lumii, în Persia, unde prorocii vestiseră naşterea unui
mare conducător, capabil să-şi conducă poporul spre Lumină. Aşa apare Zarathustra. Speriat de
puterea acestui băiat de a tulbura construcţiile întunericului în această lume, sistemul de atunci, prin
mintea împăratului şi prin vocile vrăjitorilor de la Curte, îl condamnă la moarte. Insă, protejat fiind de
Lumina Tatălui Ceresc, Zarathustra scapă şi declanşează marele război împotriva lui Satan, cunoscut
de iranieni ca Ahriman. In această epocă, întregul univers era invadat de hoarde demonice, iar

8
pământenii începeau să-şi uite dimensiunea Spirituală şi se afundau tot mai dens în materialism. în
urma iniţierii sale, chiar de către „O Imensă Fiinţă de Lumină în care vorbeau Duhurile Sfinte din
Soare", Zarathustra află marile taine ale omenirii şi ceea ce trebuie făcut ca lumea să se reîntoarcă în
I .umină, izbăvindu-se de legăturile blestemate cu Ahriman şi armatele sale.
Filosofía pe care Zarathustra a lăsat-o moştenire posterităţii este: „Cui îi este frică de moarte
este deja mort!" Pentru noua religie ce se năştea în inima Persiei, Zoroastrismul, ideea centrală
care susţinea dogma era că în viaţă omul trebuie să se lupte pentru ideile sale, să-şi sacrifice
confortul şi bunăstarea de pe pământ, ca să îşi câştige, pe merit, locul între ierarhiile cereşti.
Putem spune că aici apare prototipul magului. Zarathustra purta o pălărie înaltă şi o mantie
înstelată, ca simbol al cunoştinţelor şi al puterilor sale superioare, pe care le transmitea adepţilor
săi, prin iniţiere. începe ridicarea marilor construcţii megalitice, menite să poată observa şi
monitoriza mişcarea astrelor pe firmament, căci anticii ştiau că planetele influenţează viaţa
oamenilor până în cele mai profunde detalii. Credinţa zoroastriană plasează în interiorul fiecărui
templu o flacără aprinsă care reprezintă Lumina lui Dumnezeu, pe care doar ignoranţa şi răutatea
oamenilor o pot stinge. Zarathustra a avut toată viaţa sa duşmani de temut, care l-au şi asasinat pe
propriul altar. însă moartea lui avea să anunţe naşterea unui alt mare spirit
de lumină, Krisna, din pântecele maicii sale, fecioara Devaki. Ca întotdeauna, când un mare
conducător al umanităţii vine din Lumina Domnului, forţele întunecate îşi încep prigoana. Un înger
o avertizează pe Devaki, că fratele ei, Kansa, unelteşte să-1 ucidă pe pruncul Krisna. Un şarpe uriaş
cu creastă roşie este trimis să curme viaţa micuţului, dar îşi găseşte el însuşi sfârşitul sub călcâiul
lui Krisna, apoi prostituata Putana, cu sânii plini de venin, îi iese micuţului în cale, dar acesta îi suge
tot veninul lăsând-o pe loc, moartă.
Kanasa avea să-şi hăituiască nepotul, mai ales că nu putea înţelege nimic din învăţăturile lui
către umanitate. Iată ce sminteală pentru toţi cei îndrăgostiţi de bunăstarea materială:
„Răspundeţi cu bine la rău, renunţaţi la roadele voastre, fie ca munca însăşi să vă fie răsplată,
uitaţi de chinul vostru în faţa suferinţei celuilalt!"
După ani de urmăriri şi prigoniri, Krisna hotărăşte să-1 înfrunte pe Kansa. învins, unchiul malefic îi
cere nepotului să-1 ucidă, dar Krisna refuză şi pleacă. Eliberat, Kansa reuşeşte să-1 prindă şi să-1 lege
pe „Pastorul", sau „Domnul Lăptăreselor", de un cedru, iar arcaşii săi l-au martirizat pe cel care
spunea că: „Bunătatea nu atrage pe nimeni, dar este atât de puternică, încât în faţa ei nici un zeu nu
poate lupta". Odată cu moartea lui Krisna, în 3102 î.Hr., începe Kali Yuga, sau Epoca întunecată.

Un nou ciclu existenţial marchează umanitatea. Aparent de nicăieri şi de niciunde, apar

marile civilizaţii, neegalate până astăzi în performanţe tehnice şi artistice. Simbolul totemic,
marcant pentru marile culturi ale lumii, devine taurul. La sumerieni, eroul dominant este
Ghilgameş, jumătate om, jumătate taur, egiptenii au ca obiect de cult boul lui Osiris, cretanii la
fel. Nu este o întâmplare, nici un paradox. Iniţiaţii ştiau că soarele răsărise în era Taurului. O altă
trăsătură a acestei perioade este traiul în comun. Apar marile oraşe. Un episod tenebros al
istoriei plasează în China mileniului al treilea î.Hr. încarnarea lui Lucifer. După unele manuscrise,
dar mai ales conform scrierilor lui Rudolf Steiner, apariţia acestui spirit încarnat aduce omenirii
„raţionalitatea desacralizată". Dacă esoteriştii cred că Orfeu a inventat numerele, Lucifer le dă
conotaţia materialistă, aşadar de atunci încoace se poate măsura, se pot face calcule, însă fără
esenţă simbolică. Gândirea raţionalist-materialistă, „matemat ica, fără lumină", străbate planeta,
găsindu-şi un loc remarcabil în Kgiptul arhitectului Imhotep, unde esenţa gândirii filosofico-
sociale era supunerea materiei şi modelarea ei în funcţie de năzuinţele spiritului.

Energii uriaşe sunt descoperite în potenţialul uman şi astfel, într-un timp bizar de scurt,
apare înfloritoarea civilizaţie urbană, se dezvoltă ştiinţele exacte şi mai ales noţiunile inginereşti.
Aici se pun bazele doctrinelor ce aveau să influenţeze iremediabil întreg esoterismul occidental.
Apar curentele spiritualist-materialiste pe care le revendică astăzi Francmasoneria. Apare
conceptul de iniţiere ritualică, căci, sub influenţa lui I .ucifer, omul capătă un nou tip de
conştiinţă, el realizând că trăieşte într-un univers dual.

9
 Se iveşte dihotomia persoană-fiinţă, spirit-materie, iar marii iniţiaţi ai vremii spun lecţia
înfrângerii stării de Lumină. Pentru a-şi aminti de originile cereşti, adeptul trebuie să traverseze
trepte iniţiatice prin care află ce se întâmplă după descarnare, de ce trebuie să se folosească în viaţă
pentru a atinge perfecţiunea, şi apoi cum să înveţe să moară ca persoană, pentru a învia ca Fiinţă. In
culturile sumeriene, zeii au caracteristici destul de umane, mănâncă, dansează, beau, se
îndrăgostesc. Ideea ocultă a acestor practici era că omul avea nevoie de spiritele superioare, pe care
le ispiteşte să vină în dimensiunea materială. Lucifer lucrează chiar în dimensiunea fizică, atrăgând
alte spirite din înalt către pământ.
Aşa se explică evoluţia tehnologică fără precedent pe care umanitatea o va cunoaşte simultan
în jurul anilor 3250 î.Hr. Pentru oamenii acelor vremuri, gândurile nu proveneau dintr-o stare
mentală, interioară, ci erau impulsuri dictate de spiritele descărnate, zei şamd. Insă amăgirea va
ieşi la iveală. Atrase către materie, spiritele din văzduh, ispitite de plăceri imposibile în
dimensiunea energiilor subtile, oamenii şi zeii minori se împreunează şi îşi creează o doctrine a
fericirii fără nici o regulă etică şi morală. Cam în această perioadă apare şi Turnul Babei.

Din Planul Divin, din ierarhiile Dumnezeieşti, Spiritele de Lumină realizează pericolul ca omul
fără o conştiinţă fixă, urcând cu ajutorul zeilor minori spre cer şi vorbind aceeaşi limbă, să nu
profaneze dimensiunile perfecţiunii. Oamenii deveniseră superstiţioşi şi la cheremul spiritelor şi
ele confuze, uitând de Marea Minte Universală, de Hiperconştiinţa sau Sursa care creează
fiecăruia un sens, indiferent de locaţie, cultură, religie. Construit de Nimrod, „cel dintâi viteaz de
pe pământ", care a căutat puterea de dragul puterii, aducând umanităţii cruzimea, lăcomia şi
setea neostoită după privilegii.
In această perioadă, oamenii sunt învăţaţi că sunt ca nişte zei, dacă deţin puterea, iar restul îi
venerează şi se supun. însă din înalt, Marile Spirite ale Soarelui şi ale Lunii pregătesc un nou program
prin care adeptul să afle calea corectă către Sursă. Prin 2000 î.Hr. Avraam pleacă din „megalopolisul"
Uruk căutându-şi şinele în deşertul neatins de mâna omului. Ajungând în Egipt, Avraam ia contact cu
iniţierile egiptene. Din acest trunchi nou de conştiinţă apar, prin Sarai şi Agar, părinţii celor două
popoare ale Legii, evreii şi arabii, dar totodată şi minunatele căi către Dumnezeu: kabbalah şi
sufismul. însuşi marele preot al Dumnezeului celui Preaînalt, Melhisedec, îl binecuvântează pe
Avraam şi găsim aceste referi în Facerea, 14:18-20: „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine
şi vin", precum şi în Epistola lui Pavel către evrei, 6:60-7:17: „Unde Isus a intrat pentru noi, ca înainte
mergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melhisedec..." Pentru kabbalişti,
Melhisedec este Noe, marele Atlant, care nu a murit, ci s-a mutat într-o altă dimensiune de unde
veghează şi inspiră omenirea pentru a atinge starea de „ÎNDUMNEZEIRE".

Dacă ne gândim la episodul asaltului Troiei şi la apariţia i aiului ca dar de la zei, putem să
credem că aceste spirite minore itrase în mrejele luciferiene i-au învăţat pe oameni înşelătoria. De
atunci încolo va funcţiona o lege umană, bine conchisă de Machiavelli: „scopul scuză mijloacele".
Marea civilizaţie a Egiptului, poate cea mai longevivă din istoi ia planetei, întinsă pe o perioadă
de trei mii de ani, influenţează hotărâtor atât doctrinele religioase, cât şi ritualica şi simbolistica
societăţilor iniţiatice. Fiind un prinţ egiptean, Moise fusese iniţiat în marile mistere, după cum
confirmă şi apostolul Ştefan, în I''aptele apostolilor, 7:22: „şi a fost învăţat Moise în toată
înţelepciunea egiptenilor".
Traseul parcurs de către sufletul descarnat în Lumea de Apoi, aşa cum apare în Cartea Morţilor
îşi va pune amprenta asupra I .cgilor lui Moise. Acesta se inspiră din pasajul cărţii egiptene i â nd,
la judecata morţilor, Osiris cere socoteală pentru viaţa consumată, iar cei patruzeci şi doi de
judecători ai morţilor îi vor de ide soarta. După plecarea în deşert, Moise va cunoaşte a doua
iniţiere, graţie preotului etiopian Ietro. Moise se căsătoreşte cu liica acestuia şi pătrunde într-un
nou nivel de conştiinţă extinsă, i calizând că spiritul este nemuritor, neputând fi distrus de focul
purificator de dincolo de mormânt.

10
 Simţindu-se inspirat de Planul Superior, Moise va porni în marea misiune de a învaţă căile morale,
etice şi spirituale prin i are se pot salva de la nimicire. Pentru a-i întări cugetul, Dumnezeu îi spune:
„Toiagul acesta, care a fost prefăcut în şarpe, ia-1 în mâna ta, căci cu el ai să faci minuni". Cele zece
plăgi abătute asupra Egiptului, menite să-1 scoată din „îngheţare pe Faraon" sunt întrucâtva
pedepsele pe care le vor suporta cei care nu respectă cele zece porunci date de YHVH prin tăbliţele
lui Moise.
Din punct de vedere esoteric, primele două porunci, care interzic folosirea imaginilor concrete
în practicile religioase, întăresc legătura dintre materie şi spirit în cheia universului primordial
mental. Când ne gândim la Planul Superior, nu avem nevoie de imagologia trecătoare. Ideile nu se
văd, dar ele transformă concretul. Dacă vechile religii, diluate şi profanate, făceau apel la efecte
teribile, căci îşi pierduseră esenţa de Lumină, Moise vrea să instaureze o nouă cale de percepere a
Adevărului, prin voinţă şi conştiinţă. Refuzând chiar tiranic şi extrem de dur „chipurile cioplite",
părintele iudaismului face posibilă apariţia în rândul maselor a gândirii abstracte. Dacă cele zece
porunci se adresează poporului, fiind aşadar exoterice, Moise păstrează o doctrină secretă doar
pentru iniţiaţi. Aşa ia naştere kabbalah, la fel de cuprinzătoare ca orice altă mare religie, însă
pentru cel care o înţelege şi o pune în practică, toate marile mistere ale cosmosului se reduc la cele
zece forme de exprimare ale lui En Sof, Sursa, sau Marele Anonim din filosofía lui Lucian Blaga prin
cele zece sephiroturi.
TAINA FERICIRII

1. Nucleul locuieşte în atom.

2. Atomul, în moleculă.
3. Molecula, în organism.
4. Organismul aparţine unei specii.
5. Dacă specia este omul, atunci el locuieşte într-o ţară.
6. Ţara se află pe un continent.
7. Continentul este pe planetă.
8. Planeta face parte dintr-un sistem solar.
9. Sistemul solar se află în Univers. Codul lui Oreste
10. Totul se desfăşoară aşadar într-un întreg. Viaţă-iubiremoarte-viaţă... Dacă înţelegi
decalogul, devii înţelept. Adică Fericit!
CARE ÎNVINGE MOARTEA

Misteriosul, dar totodată atât de generosul secol al XlX-lea, care a găzduit Big Bangul
mişcărilor iluministe şi spiritualiste, a lăsat urme vii, pline de sevă şi în cultura românească.
Neţărmurita iubire dintre Bogdan Petriceicu Hasdeu şi geniala sa fiică Iulia, prematur plecată
dincolo de porţi, înnobilează gândirea filosofică şi mistică, oferind peste timp dovada că spiritul
transcende materia şi că nu există moarte acolo unde străluceşte scânteia divină. Templul de la
Câmpina, ridicat de îndureratul tată pentru a înlesni comunicarea spiritistă cu adorata sa copilă
este şi astăzi o mărturie a puterii minţii aflate într-o permanentă conexiune cu lumea esenţială
din care venim şi în care ne reintegrăm, după perioada de staţionare efemeră în trup şi în concret.
Iată, pe scurt, o poveste fascinantă, fără sfârşit, care ne pune şi astăzi întrebări
fundamentale, la al căror răspuns suntem chemaţi în linişte şi meditaţie. Totul se află în
lucrarea savantului român Sic Cogito - Ce e Viaţa? - Ce e Moartea? Ce e Omul? precum şi în
cele cinci volume de Arhivă Spiritistă, publicate de doamna Jenica Tabacu, la editura Vestala,
Bucureşti.
Iulia Hasdeu, un copil precoce atins de geniul etern, scrie, începând cu vârsta de 11 ani, poeme în
limba franceză, pictează, compune, concepe sisteme de gândire. La 18 ani, terminase deja două
facultăţi şi era invitată în toată Europa la cele mai prestigioase întâlniri culturale. O tuberculoză
necruţătoare îi întrerupe şederea printre cei vii. La şase luni după plecarea în „Marea Nebuloasă",
aflat la biroul său, în faţa câtorva hârtii albe, ilustrul său tată, Bogdan Petriceicu Hasdeu, simte cum
o forţă căreia nu i se putea opune îi conduce condeiul preţ de câteva secunde. Oprindu-se din scris,

11
constată că pe foaia virgină apăruseră câteva rânduri, care aveau să-i schimbe fundamental cursul
vieţii, dar şi întreaga optică în faţa întrebărilor fundamentale ale omenirii, încă din cele mai vechi
timpuri: „Cine suntem? De unde venim? încotro ne ducem?"
Julie Hasdeu
Din acel moment, marele scriitor şi savant începe să gândească, aflat într-o corespondenţă
neîntreruptă cu fiica sa, construcţia templului de la Câmpina ca loc de comunicare între cei aflaţi în
materie şi cei aflaţi în cealaltă stare a vieţii, numită conceptual moarte. Acest mare dosar spiritist
nu are secrete încifrate, ci se lasă descoperit în faţa tuturor celor care vizitează şi astăzi muzeul
dedicat Iuliei Hasdeu. Toate detaliile sunt gândite precis pentru a facilita apariţia şi exprimarea
spiritului descarnat. Este un traseu unidirecţional, pentru că doar cei plecaţi din trup se pot
reîntoarce în paradigma concretului, pe când cei vii nu se pot manifesta acolo unde nu mai există
spaţiu şi timp, ci doar Lumina Divină.
Demersurile sale, depăşind cu mult optica generală a epocii, sunt luate în derizoriu de către
intelectualii prea raţionalişti, însă opera sa rezistă în timp, devenind astăzi, alături de marile lucrări
ale altor spiritualişti precum Allan Kardec sau Scarlat Demetrescu, bijuterii de gândire şi trăire ale
curentului Creaţionist care Codul lui Oreste
postulează: „Spiritul domină Materia, precum voinţa celelalte instincte şi sentimente omeneşti.
Cele patru elemente constitutive ale Universului, dar şi ale omului, care este un micro-cosmos,
pământul, aerul, apa şi focul sunt guvernate de Lumina
Primordială, sau Verbul în dinamică!"
In Sic Cogito, Hasdeu începe descifrarea ştiinţei Sufletului în şase capitole:
I. Dumnezeu, nemurirea şi destăinuirea.
II. Somnul şi sufletul
III. Telegrafia Iubirii
IV. Hipnotismul în spiritism
V. Materialismul în spiritism
VI. Excelsior

Ampla sa lucrare dictată aproape în întregime de către spiritul Iuliei, în perioada 1891-1892, se
afla în perfectă armonie cu învăţăturile marilor maeştri spirituali ai omenirii, lucrări ca ale lui
Hermes Trismegistos, Cornelius Agrippa sau Paracelsus, minţi universale care ne-au învăţat de-a
lungul secolelor că nu suntem doar ceea ce vedem, ci mai degrabă devenim ceea ce gândim,
vorbim sau întrepridem! în templul de la Câmpina sunt gravate, la cererea Iuliei Idasdeu, legile
fundamentale şi eterne pe care Demiurgul ni le-a lăsat ca să putem vieţui în armonie şi pace,
respectând Creaţia şi iubind Fiinţa.
Legea Religioasă:
Crede...
Crede în Dumnezeu
Crede în nemurirea sufletului
Crede în darul comunicării cu cei duşi!

Legea Morală:
Iubeşte şi ajută...
Iubeşte şi ajută neamul
Iubeşte şi ajută pe cei ce te ajută şi te iubesc Iubeşte şi ajută fără a precugeta la
folosul tău!

Legea socială:
Nu necinsti...
Nu necinsti pe tine însuţi, ca să te cinstească alţii.

12
Nu necinsti pe alţii, ca să te cinsteşti pe tine însuţi. Nu necinsti munca, căci munca e
viaţa!

Legea filosofică:
Când-atunci...
Când faptul ştii, atunci adevărul scrii Când nu vrei să crezi, atunci nu poţi să
vezi. Când cauţi dovada, atunci găseşti tăgada!

Desigur, vizitatorul templului trebuie să aibă răbdare şi bunăvoinţă pentru a înţelege

importanţa fiecărui obiect, de la camera de spiritism, până la camera de rugăciune în faţa uriaşei
statui a Mântuitorului Isus Hristos.
Trecând zilele trecute prin Câmpina, am revăzut construcţia şi m-am bucurat nespus
ascultând poveştile spuse cu farmec de curatorul muzeului, am putut cumpăra volumele pe care
le aminteam la început, fapt pentru care vă recomand cu căldură o excursie până acolo, drum ce
poate deveni iniţiatic şi schimbător de vieţi!
Pun punct cu un citat din remarcabilul Sic Cogito:
„Şi după ce am scris, mai întreb acuma: oare eu sunt autorul

Intr-o zi cu soare şi copaci înfloriţi, în anul de graţie 1274, la Florenţa, un tânăr plimbându-
se amuzat pe străzile prăfuite, lăsate în vacarm şi dăngănit de clopot, vede la un moment dat o
siluetă care îi aprinde toate simţurile într-un extaz nemaîntâlnit până atunci.
El era Dante Alighieri, iar ea preafrumoasa Beatrice. De atunci, în literatura lumii se vorbeşte
pentru prima oară despre dragostea la prima vedere. Divina Commedia, suma tuturor adevărurilor
esoterice de până atunci, îmbogăţeşte vocabularul şi enciclopedia sentimentală a omenirii cu
sensuri noi, care vor schimba faţa destul de întunecată a lumii, aducând zâmbetul tainic al
îndrăgostiţilor. Dacă până atunci căsătoriile şi relaţiile între sexe se consumau prin acorduri foarte
serioase între familii aparţinând aceleiaşi clase sociale, religii sau seminţie, zorii Renaşterii
reamintesc tuturor bărbaţilor şi femeilor că suntem născuţi din dragoste şi nu din interes!
Istoria acestui cuplu devine o pildă peste timp. Dante şi Beatrice se căsătoresc cu altcineva după
ce şi-au consumat iubirea ferindu-se de lume. Ea moare prematur, iar el, cuprins de o jale terifiantă,
ar răscoli tenebrele pentru a-i mai sorbi, măcar o dată, lumina din privire. Sfârşitul secolului al XlII-lea
anunţa aşadar romantismul!
Desigur, trebuie precizată marea influenţă a sufismului, acest curent născut din islam, dar
răspândit în toate marile culturi şi religii ale lumii, care prin Ibn Arabi înnobilează dragostea sexuală
în termenii iubirii divine. După aproape o mie de ani în care sexualitatea a fost considerată impură,
diabolică şi „generatoare de mari năpaste", aşa cum credeau până şi gnosticii cathari, iată că sub
influenţa maură şi graţie marelui Dante, romantismul devine motorul prin care armele încep să
ruginească în lumina frumuseţii iubirii.

O palidă scânteie atrage sufletele rătăcite în bezna Inchiziţiei, iar asprimea cugetării
cărturarilor din chiliile austere se transformă în nectarul schimbării fluidelor dintre bărbat şi
femeie. Semnalul, odată dat, deschide drumul trubadurilor, aceşti poeţi veşnic îndrăgostiţi care
cântă despre visul cavalerului întors din cruciade de a-şi întâlni prinţesa inimii. Iute, acordurile
suave încep să plutească deasupra curţilor nobiliare şi se împrăştie în toate clasele sociale,
schimbând pentru prima oară în Europa medievală rolul de femeie supusă bărbatului. In cântecele
lor, menestreii dragostei spun, de această dată, povestea bărbatului care devine robul iubirii
pentru „aleasa inimii". In această nouă poveste de dragoste, cei doi cunosc o stare alterată de
conştiinţă prin care înţeleg că ei au devenit expresia sacrului masculin şi a sacrului feminin, din
uniunea cărora se naşte perpetuu VIAŢA. Iată ce scrie marele trubadur Guillome de Poitiers:
„Vreau să rămân cu doamna mea, pentru a-mi înviora atât de bine inima, încât să nu mai pot
îmbătrâni!"

13
 Pentru Jonathan Black, autorul minunatei culegeri despre esoterism Istoria secretă a lumii, însăşi
Renaşterea are la bază un impuls de natură sexuală: „întreaga conştiinţă umană a fost transformată
şi a trecut la alt nivel de evoluţie, deoarece câţiva oameni au ales un nou mod de a face sex. Oamenii
de atunci au început să facă dragoste!"
Am văzut, iată, cât de frumos începe în istoria noastră romantismul şi marea lui încărcătură
senzorială. Insă să nu uităm ce le scrie Sfântul apostol Pavel corintenilor: „Femeia nu este
stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci
femeia"! Ceea ce înseamnă că nu putem fi pe deplin întregi decât împreună. Am folosit acest
mic pretext pentru a întări ideea unei poezii care pe mine m-a tulburat, alchimizându-mă: O,
dragul meu Pan,

şi voi divinităţi ale acestor locuri, dăruiţi-mi frumuseţea interioară şi faceţi ca întreaga înfăţişare a
mea să fie în armonie cu ceea ce port în suflet. Platon, Sfârşitul lui Fedon
Există o ştiinţă a cuvintelor... Suntem şi devenim ceea ce gândim, rostim şi acţionăm... In
spatele sunetelor, vibraţiilor, energiilor vitale care formează un cuvânt se află voinţa. Fie ca voinţa
acestui popor să ne dicteze destinul colectiv: pace, prosperitate, lumină, armonie, înţelegere,
cunoaştere, generozitate...
Dacă am şti ce putere fantastică se ascunde într-un singur cuvânt, poate atunci am tăcea trei
ani, ca în şcolile pitagoreice, înainte de a ne adresa semenilor noştri!
In minunata sa carte O istorie a râului, Michel Faucheux găseşte patru tipologii distincte ale
răului în lume: în numele Domnului, în numele Diavolului, în numele istoriei şi în numele omului.
Pornind de la înţelesul tainic al Scripturii: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la
Dumnezeu", autorul intuieşte şi demonstrează că, în esenţă, răul este o pervertire, o virusare a
cuvântului, şi astfel, nenorocirile încep să se abată asupra creaţiei umane. Dacă Isus Hristos este
cuvântul Iubirii, cuvântul creator, eliberator, născător, verbul diavolului este pur şi simplu negarea
scânteii divine în om. De la cuvântările papei Urban al II-lea, care au alimentat cruciadele pline de
sânge, la discursurile pline de zel ale papei Inocenţiu al III-lea care au generat cea mai tenebroasă
activitate umană - inchiziţia, la cuvântările furibunde ale lui Hitler, capabile să pună în mişcare
odioasa maşinărie a crimei în lagărele de concentrare, până la îndemnurile fundamentaliştilor
islamici care aduc teroarea prin fum, foc şi dărâmături, omul a pus uneori cuvântul în slujba
haosului şi a pierzaniei. Sigur, istoria se leagănă, când într-o parte, când în cealaltă, individul
găsind în el şi capacitatea de a construi o viaţă şi o lume, mai bune prin puterea aceluiaşi cuvânt.
Să ne amintim că marile realizări ale umanităţii se sprijină pe ideile liderilor spirituali ai fiecăreia
dintre generaţii. Un exemplu minunat este dialogul născător al unei Europe unite dintre Mitterand
şi Kohl. Imi propun in aceste rânduri să vorbesc, sau să tac, după caz, despre cuvântul care răneşte
iremediabil pe aproapele nostru. Aducem, desigur, din neştiinţă în vocabularul uzual cuvinte atât
de grele, încât urmele pe care le lasă în sufletele celor care le primesc se termină, de cele mai
multe ori, tragic. Câţi copii nu s-au sinucis după ce unul din părinţi 1-a ocărât atât de tare, încât le-
a anulat orice urmă de demnitate, câte soţii nu şi-au părăsit partenerul de viaţă după ce au auzit
orori de nedescris? Chiar şi în traficul acesta infernal, câţi şoferi nu au ajuns în spital după o
partidă vâscoasă de înjurături.
Să nu uităm de experimentul doctorului Masaru Emoto, care a supus apa unor influenţe
vibratorii ale cuvintelor. Astfel, sub puterea lui: „te iubesc", „eşti frumoasă", apa s-a cristalizat
minunat, iar aflată sub potopul unor vorbe grele ca „te urăsc", „proasto", „eşti un nimic", a
căpătat o imagine neconturată, haotică. Dacă mai adăugăm aici şi forţa concretă a blestemului,
putem avea o imagine destul de completă asupra importanţei, semnificaţiei şi misticii
cuvântului. îmi amintesc cu plăcere, definiţia pe care gnosticii i-o dădeau creatorului: „Verbul
Vieţii!"
Prin analogie, atunci, diavolul nu poate fi decât verbul pieirii! In înţelepciunea lui, tânărul
român a găsit proverbul nimerit: „blestemul de mumă e ca gheara de ciumă, blestemul de tată, e
ca stana de piatră". Aşadar, am putut lesne observa, chiar în jurul nostru, forţa devastatoare a
14
cuvântului care desparte, usucă, pustieşte familii, neamuri, popoare dar şi puterea
binecuvântătoare a cuvintelor: pace, dragoste, iertare, integrare, înţelegere, toleranţă...
semnificaţii care ne învaţă unitatea umanităţii sub acelaşi cer, pe acelaşi pământ. Suntem chemaţi
în fiecare generaţie să ne alegem cu grijă vocabularul vieţii. De noi şi de cuvintele noastre depinde
dacă trăim în linişte sau în război.
Mă gândesc, uneori cu sinceră tristeţe, urmărind mesajele politicienilor, că omul când nu are
nimic în cap şi în inimă dezgoleşte cuvântul de orice mister, de orice lumină, transformându-1 în
găunoasa limbă de lemn! Şi atunci, cum să nu apreciezi vorba de duh: „dacă tăceai, filosof
rămâneai!" şi, ca nu cumva să puteţi spune şi despre mine acestea, plictisindu-vă prea mult cu mica
mea cuvântare, am să închei cu un text drag mie şi care îi aparţine lui Maurice Blanchot: „Ei bine,
acum înţelegem acest cuvânt rezervat altcuiva, inexprimabil, neaşteptat, în acelaşi timp
neîntrerupt, afirmând silenţios că acolo unde orice raport lipseşte, subzistă încă, începe chiar
relaţia umană în preeminenţa ei supremă, este acel cuvânt cu adevărat infinit, care, revenit în
lume, toţi cei ce înduraseră acea experienţă imposibilă de a fi un pentru sine însuşi s-au simţit
chemaţi să ne reprezinte vorbind, pentru prima oara, fără sfârşit, fără oprire".
Cuvântul poate crea o lume, sau o poate distruge... aşa că ar trebui să învăţăm să alegem între
verbele răului şi cele ale binelui, între blestem şi binecuvântare.
Când cuvintele noastre rănesc, într-o comunicare oarecare, poate că este bine să recurgem la
poveşti. Iată o pildă îmbrăcată într-un limbaj simplu, al cărei tâlc poate că se adresează fiecăruia
dintre noi... sau poate doar unora.
„Un om curat şi zâmbitor, după ce i-a întors Tatălui răsuflarea de viaţă, a fost condus de către
îngerul său păzitor în Regatul Adevărului, unde însuşi Fiul a venit să-1 întâmpine ca pe un sfânt.
- Bine ai venit, înainte să te odihneşti puţin, ai dori ceva anume?
- Da, mi-ar plăcea să vizitez Iadul şi Raiul, ca să pot discerne definitiv între iluzie şi adevăr...
Şi Domnul 1-a condus pe om, mai întâi în iad, unde era o masă mare în mijlocul căreia se afla o
oală cu mâncare foarte bună. Era un cadru neutru, nici bine, nici rău, ci doar nişte oameni foarte
trişti şi foarte slabi, având de mâini legate nişte linguri foarte lungi... atât de lungi, încât nu puteau
ajunge să înghită niciodată. Mirarea omului simplu şi zâmbitor a fost când a văzut Raiul, unde scena
era asemănătoare, cu excepţia unui singur lucru: la masă, oamenii, cu lingurile lungi legate de mâini,
erau foarte fericiţi şi împliniţi.
- Isuse Hristoase, nu înţeleg ceva, de ce oamenii din Rai sunt fericiţi, iar cei din iad, atât de
abătuţi şi de flămânzi, dacă şi unii şi alţii au linguri atât de lungi, încât nu le pot duce la gură?
Şi Domnul zâmbind blând a spus: diferenţa între unii şi alţii este atât de evidentă, încât şi
pentru noi este o enigmă de ce Iadul încă mai are clienţi. Ai văzut că în Rai oamenii se hrănesc
între ei, iar în întunericul de jos ei nici măcar nu se gândesc la asta!"
Am primit zilele trecute confirmarea teoriei că România îşi va juca rolul său istoric pe scena
lumii. Un prieten s-a străduit câţiva ani să primească viza de Statele Unite, iar când a plecat, a
privit lung în jur, şoptindu-şi în bărbie că nu se va mai întoarce niciodată. Un fost coleg de facultate
a plecat anul trecut în Irlanda, unde s-a angajat pe bani mulţi în industria software, iar fratele meu
de cruce din liceu a plecat, hotărât să-şi schimbe definitiv destinul, în Australia. Astăzi, cei trei
amici, care nu s-au cunoscut până acum, au ceva straniu în comun. S-au întors de ceva timp în
ţară, eliberaţi de „complexul românesc", mărturisindu-mi, fiecare în felul său, că au simţit cu
putere, că locul lor nu va fi niciodată departe de energiile de acasă.
Perfecţiunea, eleganţa, decenţa, demnitatea pe care o căutau în exil sunt de aproape, nişte
cuvinte şi imagini pe care sistemul le mimează ritualic, atâta timp cât respecţi cutumele. Ce le-a
lipsit totuşi de s-au întors maturizaţi şi reîndrăgostiţi de România? Prietenia, solidaritatea,
spiritualitatea, ideea apartenenţei, familia, prietenii şi partitura unui rol important.
Dacă viaţa poate fi comparată cu o piesă de teatru regizată de Destin, atunci un român simplu
la Paris, Londra, Whashington, Sidney sau Dublin nu poate fi decât un figurant. Şi iată cum
telepatía dorului de ţară, care este sinonimă cu dobândirea identităţii şi a utilităţii individuale, i-a
făcut pe cei trei exilanţi să-şi analizeze profund decizia şi să renunţe la tot ceea ce au reuşit să

15
construiască afară, unde locuiau, câştigau şi trăiau social mai bine decât aici. Dar, în sfârşit,
realizăm din ce în ce mai mulţi că nu sunt suficiente doar lucrurile materiale şi că viaţa este
compusă într-o proporţie uriaşă şi de schimbul energiilor între nativ şi pământul natal, între ţară şi
copiii ei!

Fără nici o excepţie, fiecare dintre ei a afirmat că abia de foarte departe au fost capabili să
înţeleagă că tot ceea ce i-a animat să plece se afla deja ascuns, ce-i drept, în taina destinului
colectiv. Ţările civilizate sunt compuse din oameni civilizaţi, aşadar, dacă vrem ca şi România să
strălucească, trebuie să ne desăvârşim întâi pe noi, iar când ne vom fi încheiat misiunea
elevatoare, atunci vom merita şi nişte conducători capabili.
Am recitit profeţiile lui Sundar Sing despre România, mi-am amintit de vorbele papei Ioan Paul
al II-lea cu privire la Grădina Maicii Domnului şi îmi pare atât de bine că sunt român!
P.S.: Când vrem să găsim paiul din ochiul celuilalt, ar fi bine să ne reamintim taina
echilibrului: minusul meu; plusul vostru! P.S. 2: Este valabilă şi viceversa! 2012 - SFÂRŞIT SAU ÎNCEPUT?

Scriu aceste rânduri din Bistriţa, unde a avut loc o conferinţă pe tema „Summitul Terra 3,
oraşul şi satul ecologic". Este un proiect coordonat de ONU, unul dintre semnatari este Mihail
Gorbaciov, fostul preşedinte al Uniunii Sovietice.
Tematica ar trebui să ne preocupe pe toţi, căci are în vedere criza economică, criza resurselor,
criza socială şi, nu în cele din urmă, criza de identitate planetară. Suntem cu toţii membri ai
aceluiaşi popor numit umanitate, avem aşadar o singură ţară, care este planeta. Dacă toate
religiile şi învăţăturile spirituale vorbesc de cuplul Tatăl Ceresc şi Mama Pământească, iată că şi la
nivel geopolitic, prin Carta Naţiunilor Unite, se vorbeşte despre drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale omului în raport cu mediul înconjurător. Din păcate, această înţelegere a
naţiunilor este încălcată în mod flagrant de oligarhii financiare sau politice, şi iată un exemplu
terifiant: anumite multinaţionale au impus ONU ca apa potabilă să nu mai fie considerată un drept
absolut al fiecărei fiinţe, ci doar o necesitate. Şi această mârşăvie nu este cea mai gravă. In faţa
defrişărilor necontrolate care afectează plămânii Terrei, de la dezmăţul din Amazon, până la
debandada din România, aceleaşi grupuri de interese transIrontaliere au găsit o soluţie... achitarea
unei sume de 50 de euro pe cap de locuitor în schimbul încetării devalizărilor forestiere.

Dacă ne amintim o veche profeţie Maya care spune că atunci când omul alb va fi pustiit
planeta de resurse va realiza că banii nu sunt de mâncare, am putea înţelege că traversăm un
moment crucial în istoria civilizaţiei noastre. Asociaţia Exploratorii Nagual, reprezentată în
România de către Ovidiu Victor
Coşbuc, coordonator summit ONU, Patricia Negrea şi Gloria Tălmaciu, propun un referendum
planetar, în care popoarele să decidă soarta lor şi a planetei, şi nu grupurile de interese politice şi
financiare, şi pregătesc desfăşurarea Summitului Terra 3 în România, invocând atât capacitatea
acestui popor de a face sinteza dintre Occident şi Orient, dar şi poziţionarea ei geostrategică între
Europa, Federaţia Rusă şi Orientul Apropiat. Punctul de referinţă a tot ceea ce urmează să se
întâmple pe scena lumii este anul 2012, iar predicatul devine: sfârşit sau început?
întrebarea nerostită încă public, dar cunoscută de clasele conducătoare din întreaga lume, este
cine va reprezenta umanitatea într-o configurare galactică, atâta timp cât Vaticanul recunoaşte,
prin directorul observatorului astronomic, că putem afirma că există viaţă inteligentă şi organizată
în afara planetei noastre, că atât NASA, cât şi Pentagonul au desecretizat o parte din arhivele UFO,
că membrii ONU au declarat că au cunoştinţă de contacte cu reprezentanţii altor civilizaţii
galactice. Trecerea pragului anului 2012 ne poate plasa într-o dimensiune universală sau va
însemna sfârşitul timpului nostru.

NIMIC NU ESTE IMPOSIBIL DACĂ DORINŢA ESTE CURATĂ

Pentru a înţelege cu adevărat că locul şi rostul nostru aici nu sunt deloc întâmplătoare, ci
suntem chemaţi în fiecare generaţie să ne desăvârşim sufletul până va fi capabil să înţeleagă pe
16
deplin Pacea, Lumina şi Iubirea Tatălui nostru, să reflectăm asupra unui fragment din Evanghelia
eseniană:
„După cum fiul moşteneşte pământul de la tatăl său, tot aşa noi am moştenit Pământul
Sfânt de la părinţii noştri. Acest tărâm nu este un câmp de lucrat, ci un loc în sufletul nostru,
unde noi putem construi Templul nostru Sfânt. Dar chiar şi un templu trebuie construit piatră
cu piatră, tot aşa vă voi da pietrele necesare, pentru a ridica acest Templu Sfânt pe care noi l-
am moştenit de la Părinţii noştri şi de la Părinţii
Părinţilor noştri."
Aşadar, suntem chemaţi, prin dragostea noastră mare faţă de oameni şi de Dumnezeu, să
împlinim lucrarea Domnului cu pietrele durabile ale iubirii, răbdării, înţelepciunii, generozităţii.
Ştim că, dintotdeauna, două motoare au pus în mişcare destinele umanităţii: Iubirea şi Ura.
Ambele la fel de puternice. In funcţie de alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului, lumea
a fost un loc al Luminii sau al întunericului. A existat un secol al lui Pericle, dar şi Inchiziţia, oamenii
au trăit în pace,
dar măcinaţi de ură au construit şi lagărele de concentrare şi exterminare.
Astăzi, ca ieri, şi în mod sigur ca şi mâine, vom fi chemaţi să reclădim Templul Sfânt, sau să-1
ardem din temelii. Avem Puterea, Libertatea şi Armele pentru a ne duce la sfârşit lucrarea, care
poate fi una a Armoniei şi a Frăţietăţii sau a Haosului şi a Sclaviei.
Poate că înainte să purcedem în marea aventură a căutării sinelui şi a binelui naţiunilor, gândul nostru
să fie la fel de curat ca acela al cavaleriilor Graalului, pentru care sângele Domnului se amestecă atât
de divin şi de uman cu al nostru, devenind cu toţii fraţi şi fii ai Bunului Părinte.
Să ne amintim din Cartea înţelepciunii lui Solomon: „Religia adevărată duce la nemurire
binecuvântată: necredinţa şi apostazia la nimicire. Căutaţi cunoaşterea lui Dumnezeu prin
neprihănirea vieţii: o asemenea cunoaştere (înţelepciune) nu poate fi atinsă de robii păcatului!"
Astfel înţelegem că Lumea este compusă din suma tuturor indivizilor din ea, iar destinul
planetar se află în balanţa sufletelor. Istoria ne-a arătat că putem atinge perfecţiunea Renaşterii
sau abominabilul sistemelor totalitare. întotdeauna a depins şi va depinde din noi. Soarta
lucrează prin oameni şi uneori chiar prin popoare! România poate fi un loc al speranţei şi al
Luminii, dacă ne amintim vorbele strămoşilor noştri: HONOR ET PATRIAE. NIHIL SINE DEO!
Noi toţi suntem voci de egală importanţă într-un unic cerc. In faţa curcubeului, fiecare din noi
este unicat, dar toţi suntem egali. Fiecare persoană are o relaţie unică cu Divinitatea. Toţi suntem
copiii acestei planete, şi împărţim aceeaşi biosferă în care trăim cu toţii. Respirăm acelaşi aer,
folosim aceeaşi apa şi acelaşi pământ, ne încălzim cu acelaşi sacru foc; de aceea trebuie să trăim în
pace, armonie şi iubire ca fii ai aceluiaşi popor numit Umanitate!
Universul este un organism viu şi inteligent ce evoluează asemenea unui organism uman. La
toate nivelurile există viaţă şi totul are un sens constructiv. Tendinţa fiecărui nivel, cât şi a întregului
este aceea de a crea complexitate şi armonie. Universul evoluează ca urmare a unei voinţe
inteligente ce emană mai întâi o idee, apoi exercită un act de voinţă, un impuls luminos şi, în sfârşit,
energia transformă ideea inteligentă în materie. Fiinţa umană este o entitate inteligentă
transpersonală, încarnată, ce evoluează din viaţă în viaţă, din formă în formă şi progresează
evoluând în forme tot mai subtile de energie şi conştiinţă. In mod progresiv, fiinţa umană înţelege şi
realizează că dincolo de formă el este de aceeaşi natură cu inteligenţa Universului; atunci el poate
transforma energia în materie, iar materia în energie.
Cred că a venit vremea să înţelegem cât mai mulţi că nimic nu este întâmplător şi mai ales că
Viaţa noastră are un sens mult mai profund decât acela de doar a supravieţui! SECRETUL DE LA FATIMA.
A TREIA PROFEŢIE

1917. Lumea se află în pragul unei crize majore. începuse Primul Război Mondial, bolşevicii
instalau un regim totalitar în Rusia. Pe fondul acesta angoasant, la Fatima, în Portugalia, trei
copii au viziunea comună a apariţiei Maicii Domnului, care face trei profeţii pentru umanitate.
Două dintre ele sunt împărtăşite publicului, prin acceptul autorităţilor ecleziastice. Unul dintre

17
copii, o fetiţă, devine călugăriţă într-un ordin catolic şi se va numi, până la trecerea dincolo de
Porţi, maica Codul lui Oreste

Lucia. Ceilalţi doi, Jacinta şi Francesco, vor duce teribilul secret cu ei prin labirintul mormântului.
După întâlniri benigne cu diverşi oameni interesaţi de viziunea celor trei copii, au urmat însă
interogatoriile canonice între anii 1922 şi 1930, adevărate torturi psihice demne de Inchiziţia
catolică, cărora unica supravieţuitoare, Lucia, le-a rezistat cu un admirabil curaj. La data de 9
ianuarie 1944, ea s-a hotărât să consemneze al treilea secret, temându-se că va muri ca urmare a
unei severe pneumonii. Cele câteva rânduri aşternute pe o foaie de caiet şcolar au fost închise
într-un plic sigilat cu ceară. In luna iunie a aceluiaşi an, Lucia a predat plicul superiorului unei
congregaţii misionare, pentru a fi înmânat episcopului (monseniorul José da Silva) care 1-a păstrat
în palatul său episcopal ca urmare a refuzului Vaticanului de a primi documentul. Plicul va rămâne
acolo până la moartea episcopului survenită în anul 1957. Maica Lucia i-a cerut lui da Silva ca plicul
să fie deschis fie la moartea ei, fie în anul 1960, după ceea ce se va întâmpla mai întâi, explicându-i
canonicului Barthas: „întrucât Sfânta Fecioară doreşte astfel".
Ulterior, sora Lucia i-a indicat cardinalului Ottaviani argumentul Fecioarei: „In 1960, mesajul va
apărea mai limpede". Odată cu trecerea anilor, se întâmplă ceva ciudat. Fără îndoială, singura
supravieţuitoare căreia Sfânta Fecioară i-a revelat sfârşitul timpului acestei civilizaţii a fost supusă
unor presiuni teribile şi astfel afirmă la 11 octombrie 1992 cardinalului Padiyara din India,
episcopului de India Francis Michaelappa şi părintelui Francisco Pacheco de la Fort Ceara, Brazilia:
„Al treilea secret nu este destinat a fi revelat. A fost destinat numai papei şi ierarhilor imediat
subordonaţi lui. Doamna Noastră nu a spus niciodată că trebuie să fie făcut public cel mai târziu în
1960. Secretul era pentru papă". Maica Lucia îi întoarce Tatălui Ceresc răsuflarea de viaţă în 2005.
Ultima apariţie a Doamnei Noastre de la Fatima rămâne însă secretă pentru public, deşi în 1992 la
cea de-a 75-a aniversare de la Fatima, abatele Laurentin scria: „Al treilea secret anunţă criza
credinţei şi a clerului, care a survenit în jurul anului 1968. Substanţa secretului e cunoscută".

Folosind textele călugărului Alonso şi mărturiile Luciei, un vizionar englez contemporan

cunoscut sub numele de fratele Michael a arătat că profeţia a treia se referă la Spirit şi
spiritualitate şi dezvăluie teribila criză a Bisericii: în sânul instituţiei vor avea loc conflicte majore,
credincioşii nu vor mai şti care dintre credinţe e cea adevărată, răul se va insinua chiar în inima
Bisericii, şi preoţii vor deveni partizanii lui, predicând dogmele sale, fiind de aceea crunt pedepsiţi.
Cardinalul Ottaviani afirmase că pedepsele prezise de către Fecioara Maria, Maica Domnului, deja
au început. La rândul lui, arhivarul de la Fatima, fratele Fuentes, spunea: „Cel de-al treilea secret
este cel pe care-1 trăim astăzi". Adăugăm că Lucia atrăsese atenţia asupra relaţiei dintre al treilea
secret şi capitolul 13 din Apocalipsă. Or, tocmai acesta evidenţiază legătura dintre Biserică şi cifra
răului, 666.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că A TREIA PROFEŢIE FĂCUTĂ DE CĂTRE FECIOARA MARIA LA FATIMA
ANUNŢĂ INEVITABILA PRĂBUŞIRE A PAPALITĂŢII ŞI A BISERICII, DIN LĂUNTRUL LOR, PRIN
LUCRAREA MAMEI DIVINE!
Intr-o scrisoare adresată preotului Augustin de la mănăstirea Coimbra, sora Lucia avertiza:
„Oamenii nu pun în practică cele zece porunci pe care Dumnezeu, tatăl nostru ni le-a dat. Satan
este în curs de a dirija lumea, seamănă ură şi discordie în toate locurile. Oamenii fabrică arme
mortale, jumătate din umanitate va fi distrusă oribil, iar războiul va începe contra Romei. Vor fi
conflicte de ordin religios. Dumnezeu va permite ca fenomene naturale precum fum, frig, apă,
foc, inundaţii, cutremure şi ierni extrem de reci să distrugă încet, încet, pământul. Cei care vor
supravieţui sunt cei care au urmat Calea,
Având o suprafaţă aproape egală cu cea a Marii Britanii plus Irlanda, Noua Zeelandă este patria
indigenilor maori. Provenind din marea familie a polinezienilor, aborigenii au un sistem de
credinţe bazat pe magie, vrăjitorie, divinaţie. Dacă la venirea primilor colonişti albi, pe la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, zona era populată de circa 200 000-350 000 de aborigeni, care trăiau în circa

18
500 de triburi, între 1778-1920 colonizarea a avut ca urmare exterminarea a cel puţin 250 000 de
băştinaşi. In prezent numărul indigenilor este de aproximativ 228 000, din care doar o mică parte
din ei (30-40 de mii) mai au oarecare legătură cu modul de viaţă tradiţional, în cadrul rezervaţiilor
şi a unor aşezări din nordul şi centrul ţării, majoritatea şi-au pierdut legăturile tribale integrându-
se comunităţii.
Din acest colţ îndepărtat şi uneori chiar neştiut de lume, şamanii maori au trimis acest mesaj
Organizaţiei Naţiunilor Unite printr-un reprezentant în vederea transformării conştiinţei care va
deveni o realitate începând cu 21.12.2012. Iată textul: „Pot să vă vorbesc doar în calitate de Maori.
Poporul meu vă priveşte şi aşteaptă să vadă generozitatea voastră, a lumii occidentale. Hrăniţi
popoarele Pământului. Generozitatea Pământului Mamă este abundenţa. Există din belşug pentru
toţi, hrană, aer, apă, gratis. Acesta a fost darul pe care Strămoşii mei mi l-au făcut. Noi ca şi strămoşi
vom face acest dar viitorului? Ascultăm Mama Pământ, Glia Mamă. Ea plânge pentru că lumea
occidentală civilizată o ucide, iar voi vă aşteptaţi ca noi să privim cu indiferenţă. Lumina lui Hristos
este iertarea. Noi vă iertăm. Nu vrem să vă schimbăm, dar nici voi să nu ne corupeţi pe noi. De data
aceasta vă însoţim în această reîntoarcere la «feminin». Drumurile noastre sunt din nou unite".

Trebuie precizat că resursele minerale, vegetale, patrimoniul de viaţă din Australia şi Noua
Zeelandă pot satisface cerinţele planetare pentru următorii 100 de ani!
CREDENŢIAL

Nu am nici o îndoială că peste lumea veche se aşază mucegaiul, urmat de pânzele de păianjen.
Dogmatismul care ne-a limitat până acum este cucerit de noile descoperiri din zona cuantică, religiile
se confruntă cu propria încăpăţânare de a se exclude între ele, sistemele politice se află în faţa unei
rupturi reale faţă de adevăratele necesităţi ale poporului, oligarhia economică se apropie de faliment.
Copiii de astăzi vin înzestraţi cu alte „softuri", au mai multe spire în ADN, funcţionează cu un procent
mai mare din capacitatea cerebrală, înţeleg mult mai repede şi mai profund realităţile spirituale, deci
putem spune că sunt pregătiţi să schimbe faţa lumii!
Revoluţia aceasta a început, de fapt, în Antichitate, a continuat de atunci cu o mai mare sau mai
mică intensitate până acum şi cu siguranţă nu se va încheia decât atunci când pământul se va putea
lăuda că reprezintă o dimensiune a păcii, a armoniei şi a gnozei!
Timpul va deveni prietenul celui mic, smerit, curat şi duşmanul de moarte al arogantului,
tiranului şi al mincinosului!
SĂ RĂSPUNDEM MEDIOCRITĂŢII DEVENIND MERITUOŞI

Pentru toţi cei interesaţi de domeniul atât de vast dar relevant al istoriei, nu este nici un mister
în a observa că aproape din-
totdeauna unul dintre obiectivele înalte ale politicii a fost construirea unei lumi mai bune, mai
armonioase, mai aproape de planul divin. De la Republica lui Platon, de la „Regatul Cerului", pe
care cruciaţii europeni au încercat să-1 plămădească la Ierusalim şi până la Uniunea Europeană
de astăzi, aşezată şi bine conturată de crezul comun în democraţie, libertate, recunoaşterea
valorilor umaniste şi solidaritate socială, conducerea politică orientată către valorile
tradiţionale ale creştinismului a încercat transformarea lumii într-un loc cât mai aproape de
desăvârşire. Cu siguranţă, acest obiectiv suprem a întâlnit de-a lungul veacurilor piedici,
obstacole şi chiar duşmani de temut: secolului lui Pericle i s-au opus veacuri de tiranie, Romei
călăuzite de justiţie, onoare şi raţiune i s-a înfăţişat distrugătorul Nero, toleranţei şi
ecumenismului creştin în sensul său profund i s-a opus Inchiziţia, iar democraţia, liberalismul şi
umanismul european din secolul XX a cunoscut duşmănia pustiitoare a sistemelor totalitare
încarnate de un Hitler, de un Stalin.

Aşadar lupta politică pentru eliberarea şi emanciparea spiritului uman, dar şi pe cel al
popoarelor reprezintă înrolarea voluntară într-un război extins împotriva ignoranţei, intoleranţei şi
al lăcomiei. Cu siguranţă nici România nu s-a sustras acestui model evolutiv. Progresul economic,

19
social, cultural, uman din perioada interbelică s-a lovit întâi de dictatura lui Carol al II-lea, apoi de
exaltarea legionară, urmată de regimul inflexibil al mareşalului Antonescu, culminând cu ruinarea
ţării impusă de un regim bolşevic de la Moscova. După decembrie 1989 am încăput pe mâna
negustorilor de suflete. Această corupţie generalizată nu ne lasă astăzi să respirăm aerul curat al
Civilizaţiei.
Avem nevoie de o alianţă a Binelui! Şlefuindu-ne mintea şi elevându-ne sufletul, înţelegem
importanţa lucrării noastre! Dumnezeu participă prin noi la construirea Templului Sfânt, ca un
lăcaş al iubirii de oameni, al dreptăţii şi al împăcării!
Să repetăm şi noi, în singurătatea cămăruţei noastre, un legământ scris cu aproape două mii de ani
în urmă de către esenieni:
„Doresc şi mă voi strădui să trăiesc asemenea Arborelui
Vieţii plantat de către marii maeştri ai Fraternităţii, cu Tatăl meu Ceresc, care a plantat Grădina
Eternă a Universului şi mi-a dat spiritul, cu Maica mea Pământească, care a plantat marea Grădină
a Pământului şi mi-a dat corpul, cu fraţii mei care lucrează în Grădina Fraternităţii noastre!"
Fie că în această sfântă şi curată alianţă să intre cei cu mintea înţeleaptă, sufletul iubitor şi
trupul cumpătat. Soldaţii Luminii nu îngenunchează decât în faţa Domnului Cerului şi Hristosului
său! Dar stăpânirile, stăpânitorii acestei lumi, grozavii şi corupţii care, îmbătaţi de putere, îi
umilesc, batjocoresc şi prigonesc pe cei drepţi se pregătesc şi ei pentru ultima alianţă a răului.
Să nu ne fie teamă, căci Mielul cel Sfânt ne va scrie numele său pe frunte!
SÂ FIM CURAŢI, ZÂMBITORI ŞI DÂRJI!

In fiecare clipă a vieţii noastre ducem această luptă între voinţa Tatălui şi propriile patimi
păcătoase. In funcţie de ce tabără învinge, soarta lumii pendulează între Fericire şi năpastă, între
Iubire şi ură. Azi sunt semne destul de îngrijorătoare! Deci este cu atât mai importantă Alianţa
spiritelor libere, de slujitori ai Binelui Universal prin armele sfinte ale împăratului nostru: Iubirea,
Iertarea, Generozitatea, Blândeţea, şi nu în ultimul rând spiritul de sacrificiu, ştiind că binefăcătorii
omenirii sunt primii răstigniţi şi chinuiţi. Dar cum să nu stai semeţ în faţa nedreptăţii când ştii şi îl
simţi pe Dumnezeu că îţi zâmbeşte şi te mângâie?

Spre finalul acestor rânduri, poate pentru unii cam exaltate, daţi-mi voie să mai citez ceva, de data
aceasta din Cartea egipteană a morţilor:
„Răutatea din mine a fost distrusă; ucisă a fost ura din mine. Şters este păcatul ce mi-a
aparţinut. Merg pe calea ce o cunosc, către insula dreptăţii. Ajung în tărâmul orizontului ceresc,
trec prin sfânta poartă. O, zei ce îmi veniţi în cale! Intindeţi-vă braţele spre mine! Am devenit un
zeu în rând cu voi. Am vindecat ochiul Soarelui după ce fusese rănit. In ziua luptei, de către cei doi
adversari." Pace tuturor!
România, după ce îşi va găsi înţelepciunea de a aduce pace în mediul politic, sprijinită de Biserica
Ortodoxă, care se bucură de încrederea generală a poporului nostru, va începe o construcţie
durabilă şi va întări cu mijloace democratice graniţa unde se termină spaţiul comunitar, va inocula
ideile de progres, pace şi armonie în Balcani, va redeştepta nevoia de demnitate şi echilibru în
comunităţile româneşti din toată lumea şi va oferi găzduire celor care nu-şi găsesc libertatea, într-o
Moldovă aflată sub ocupaţie străină. Vom vedea şi vom înţelege cu toţii că Alianţa înaltelor valori şi
principii o să includă o Românie puternică, echilibrată şi dornică de afirmare spirituală. Putem spera
ca odată să facem şi noi parte din Regatul Cerului, unde egoismul, vanitatea, excesele, dictatura sunt
întemniţate. Când vom înţelege ce ţară minunată ne-au dăruit strămoşii noştri, când vom vindeca
toate rănile produse din ignoranţă, lăcomie şi chiar ticăloşie, când ne vom armoniza cu semenii, cu
natura şi cu Dumnezeu, atunci ne vom scutura asemenea mârţoagei din basme şi, suflând în jăratic,
vom fi liberi ca mustangul alb! Să rostim şi noi, asemenea Sfântului Ioan:
„Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: Da, Eu vin curând. Amin! Vino Doamne Isuse. Harul
Domnului Isus Hristos, să fie cu voi toţi! Amin!" CE ESTE RĂUL?

20
Afirmaţia absolută a răului este negarea lui Dumnezeu, care este raţiunea supremă şi absolută a
binelui.
In plan mental, răul este negarea raţiunii.
In plan moral, este negarea datoriei.
In plan fizic, negarea legilor naturii.
Solidaritatea în rău se naşte atunci când ura, nedreptatea, despotismul, ignoranţa, materialismul
şi egoismul oferă fiinţei un refugiu iluzoriu unde îşi poate hrăni patimile, orgoliile şi vanităţile.
Acestor insule de întuneric şi tenebre, omul de lumină
A le opune înţelepciunea, Iubirea, Dreptatea, Iertarea, Onoarea, Sacrificiul, Cunoaşterea.
UN GÂND BUN

Somnul este o baie în lumina vieţii sau în fosforul morţii. Cel care adoarme cu gânduri de
dreptate şi dragoste călătoreşte în astralul superior întâlnind acolo Lumina care îl hrăneşte. Cel
care adoarme, însă cu gânduri de ură şi minciună se trezeşte în infernul întunericului astral, lume
a fantomelor şi strigoilor care îl vor secătui de vlagă.
Există un magnetism al binelui care aduce lumina până şi în cel mai întunecat ungher, cum
totodată există şi un magnetism fatal al răului care perverteşte şi corupe sufletele celor dominaţi
de dezordine.
Pentru a ne păstra vigilenţa, să medităm la învăţătura lui Mahatma Gandhi:
„Fericirea este armonia dintre ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce eşti!"
UN MIC EXERCIŢIU DE PERCEPŢIE

Aşa cum oraşul se află într-o ţară, iar aceasta pe un continent de pe o planetă din sistemul
solar, care, la rândul său este unul dintre infinitele clustere galactice, tot astfel am putea călători în
moleculă, din moleculă în atom, proton şi electron, trecând de la tahion la quarc. înţelegem astfel
că ne desfăşurăm existenţele între plus şi minus infinit, în fiecare secundă a vieţii noastre, şi totul
se leagă armonios într-o singură simfonie. Şi iată cum ne răsună în memoria ancestrală vocea lui
Pitagora: „Totul în univers este matematică şi muzică"! Astăzi, noi cunoaştem şirul lui Fibonacci,
care este o secvenţă de numere în care fiecare număr se obţine din suma precedentelor două din
şir. Astfel, primele 10 numere ale şirului sunt:
1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55... (primele 2 numere sunt predefinite, iar restul se obţin în mod
recursiv, din suma precedentelor două: 3 = 2 + 1,5 = 3 + 2, şamd. Deţinem secretul numărului de
aur. El este mai mic decât pătratul său cu exact o unitate. Sau altfel spus este soluţia ecuaţiei x 2-x-l
= 0. Valoarea lui este de aproximativ 1,618 şi interesant este că îl regăsim peste tot în natură, chiar
şi în proporţiile construcţiilor care ne înconjoară. El reprezintă cea mai armonioasă împărţire,
proporţionare a figurilor geometrice pe care omul a descoperit-o până în prezent. Radionica ne
învaţă că suntem şi într-un univers frecvenţional şi că există un ritm, o pulsaţie constantă.

Atunci, dacă tot înţelegem că aparţinem întregului, de ce ne mai războim cu natura, cu noi
înşine, cu semenii, pentru a impune un monopol pe adevăr? De ce nu rupem odată raportul ăsta
nefericit dintre cauză şi efect? In lumea spiritului nu mai există dualitate, ci doar Unitate! Cine are
urechi să audă, cine are ochi să vadă, cine are minte să priceapă!
ÎN CĂUTAREA UNITĂŢII

Pentru a observa unitatea conceptuală a apartenenţei umanităţii la întreg, daţi-mi voie să vă

ofer spre meditaţie şi contemplare „Cele şase Versuri Vajra", bijuteria învăţăturilor Dzoghen,
caligrafiate de Chogyal Namkhai Norbu, un mare boddhistava de lumină, încarnat într-un maestru
tibetan:
„Deşi fenomenele aparente se manifestă ca diversitate, această diversitate este totuşi non-duală
şi, din multitudinea de lucruri individuale care există, nici unul nu poate fi închis într-un concept
limitat. Liberi fiind de capcana oricărei tentaţii de a spune că lucrurile «sunt aşa» sau că «sunt altfel»,
devine limpede că toate formele manifeste sunt aspecte ale infinitului fără de formă, şi, inseparabile
21
de el, sunt ele înseşi desăvârşite. Văzând că totul este în sine desăvârşit de la începutul începuturilor,
boala năzuinţei după orice fel de realizare se vindecă de la sine şi, doar rămânând în starea naturală
aşa cum este ea, prezenţa contemplaţiei non-duale răsare continuu, spontan." însuşi creierul nostru
ne oferă zilnic manifestarea unităţii în
diversitate. Iată, emisfera cerebrală stângă, raţională, concretă, ordonată este autonomă şi
independentă faţă de emisfera dreaptă care guvernează abstractul, imaginaţia, creaţia,
spontaneitatea, şi totuşi, deşi au funcţii atât de diferite şi lucrează liber, cele două formează o
singură minte!

ASTĂZI...

Astăzi...
Astăzi sunt calm,
Astăzi sunt liniştit şi lipsit de griji,
Astăzi sunt recunoscător pentru tot ceea ce am.
Astăzi lucrez cu perseverenţă asupra perfecţionării mele, Astăzi sunt blând şi generos cu semenii
mei!
Aşa să-mi ajute Tatăl meu Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Domnului şi al Omului!
ÎN NUMELE TRANDAFIRULUI...

De ce a stârnit atâta indignare, acum două decenii şi ceva, superbul roman Numele
Trandafirului al lui Umberto Eco? Pentru că vorbea despre o taină teribilă, care, încăpută în
mâinile celor mulţi (vulgul, cum era catalogat poporul de către sistemul inchizitorial format din
prelaţi şi nobili), ar fi năruit sistemele opresoare şi manipulatoare, încă de atunci. Nu mai este nici
un secret că Doctrinei Iubirii oferite Omenirii de către Logosul Divin i s-a opus, aproape
dintotdeauna, cea a fricii, opera îngerilor căzuţi. Marele secret, pentru păstrarea căruia au fost
puse în mişcare grupuri oculte şi conspiraţioniste, este Cartea Râsului de Aristotel. Zâmbetul,
bucuria şi iubirea necondiţionată alungă imediat teama, tristeţea şi confuzia. Iniţiaţii Orientului şi
ai Occidentului au ştiut dintotdeauna că armele întunericului nu au nici un efect atunci când se
întâlnesc cu Fericirea!
Astăzi, popoarele au posibilitatea să iasă din sclavie renunţând la temeri şi angoase şi plonjând
în dimensiunea liniştii mentale, a păcii sufleteşti, a grijii şi interesului pentru binele aproapelui.
Frica este poate cea mai mare hulă! Dacă însuşi Tatăl Ceresc ne-a suflat viaţă peste lutul trupului şi
1-a dat Umanităţii pe cel mai Iubit Fiu al Său, ca maestru spiritual, învăţându-ne Calea, atunci oare
de ce să ne mai fie teamă? Cui slujeşte lipsa noastră de credinţă, de cunoaştere? Cine se înfruptă
din roadele lăcomiei?
2012, ÎNCEPUT SAU SFÂRŞIT?

- ciclurile cosmice şi moştenirea maya -

1562. Conchistadorii conduşi de prelaţii catolici aruncă în foc textele mayaşe. Motivul
ascuns: ecumenismul sistemului de gândire. Biserica Romană abia reuşise cu câteva secole în
urmă să înăbuşe mişcările eretice ale catharilor şi albigenzilor. Pentru indigenii maya, nu exista
decât o singură religie - evoluţia permanentă a conştiinţei, un singur popor - umanitatea, un
singur drum către reintegrarea lumilor pierdute - pacea, un singur adevăr care însumează fiecare
adevăr individual! Astfel, monopolul adevărului pe care papalitatea îl impunea cu sabia în noile
teritorii ocupate se vedea ameninţat de codicele descoperite în selva amazoniană.
Totuşi, calendarul mayaş supravieţuieşte printr-un miracol şi stârneşte, încă de la început,
interes şi emoţie. Toate calculele astronomice, deosebit de precise, se opresc la 21.12.2012.
Codul lui Ores te

22
 Demersurile de descifrare a profeţiilor mayaşe pornesc, aproape de fiecare dată, de la
matricea celor patru Cicluri Superioare ale Creaţiei şi a celor treisprezece energii (zeităţi-entităţi)
pe care le găzduiesc.
Ciclurile Ciclul Ciclul Ciclul Ciclul
Superioar e Naţional Planetar Galactic Universal
ale Creaţiei

Energia 13 baktun 13 katun 13 tun 13 uinal

dominantă 5125 ani; 256 ani; 13 12,8 ani; 160 de
13 zile/nopţi 13 zile;
zile/nopţi a câte 19,7 zile/nopţi 13 zile/
a câte ani a câte 360 nopţi
394,3 ani zile a câte 20
de
zile
Ziua întâi. 1 1 august 24 iulie 5 ianuarie 1 1
Cerul 1 31151721 1755- 1999 februarie 3
Xiuhtecuht i.Hr. 1775 -31 martie
ili decembrie 201 1
Zeul 1999

Focului
şi al
Timpului
Prima noapte.2721- 1755- 3 13-23
Cerul 2 2326 Î.Hr. 1794 decembrie martie
Tlaltecuhtli 199925
Zeul Pământulu decembrie
i 2000

Ziua a doua.23261932 1755- 25 23 martie

Cerul 3i.Hr. 1794 decembrie -
Chalchiuhtlicue 200020 12 aprilie
decembrie
Zeiţa Apei
2001

A doua noapte.19321538 1814- 20 12 aprilie

Cerul 4 i.Hr. 1834 decembrie —
Tonatiuh 2001 15 2 mai
Zeul decembrie
Soarelui şi al 2002
Războinicil or

23
Ziua a treia. 1538- 1834- 15 2-22 mai
Cerul 5 1144 1854 decembrie
Tlacolteotl Î.Hr. 200210
Zeiţa Iubirii decembrie
şi a 2003
Renaşterii

A treia noapte. 1 144-749 1854- 10 22 mai -

Cerul 6 Î.Hr. 1873 decembrie 1 1 iunie
Mictlantecuhtli 2003 -
Zeul Morţii 4
decembrie
2004
imediat teama, tristeţea şi confuzia. Iniţiaţii Orientului şi ai Occidentului au ştiut dintotdeauna că
armele întunericului nu au nici un efect atunci când se întâlnesc cu Fericirea!
Astăzi, popoarele au posibilitatea să iasă din sclavie renunţând la temeri şi angoase şi plonjând
în dimensiunea liniştii mentale, a păcii sufleteşti, a grijii şi interesului pentru binele aproapelui.
Frica este poate cea mai mare hulă! Dacă însuşi Tatăl Ceresc ne-a suflat viaţă peste lutul trupului şi
1-a dat Umanităţii pe cel mai Iubit Fiu al Său, ca maestru spiritual, învăţându-ne Calea, atunci oare
de ce să ne mai fie teamă? Cui slujeşte lipsa noastră de credinţă, de cunoaştere? Cine se înfruptă
din roadele lăcomiei?
2012, ÎNCEPUT SAU SFÂRŞIT?
- ciclurile cosmice şi moştenirea maya -
1562. Conchistadorii conduşi de prelaţii catolici aruncă în foc textele mayaşe. Motivul ascuns:
ecumenismul sistemului de gândire. Biserica Romană abia reuşise cu câteva secole în urmă să
înăbuşe mişcările eretice ale catharilor şi albigenzilor. Pentru indigenii maya, nu exista decât o
singură religie - evoluţia permanentă a conştiinţei, un singur popor - umanitatea, un singur drum
către reintegrarea lumilor pierdute - pacea, un singur adevăr care însumează fiecare adevăr
individual! Astfel, monopolul adevărului pe care papalitatea îl impunea cu sabia în noile teritorii
ocupate se vedea ameninţat de codicele descoperite în selva amazoniană.
Totuşi, calendarul mayaş supravieţuieşte printr-un miracol şi stârneşte, încă de la început,
interes şi emoţie. Toate calculele astronomice, deosebit de precise, se opresc la 21.12.2012.
Demersurile de descifrare a profeţiilor mayaşe pornesc, aproape de fiecare dată, de la
matricea celor patru Cicluri Superioare ale Creaţiei şi a celor treisprezece energii (zeităţi-entităţi)
pe care le găzduiesc.
Ciclurile Ciclul Ciclul Ciclul Ciclul
Superioar e Naţional Planetar Galactic Universal
ale Creaţiei

Energia 13 baktun 13 katun 13 tun 13 uinal

dominantă 5125 ani; 256 ani; 12,8 ani;160 de
13 13 13 zile;
zile/nopţi zile/nopţi zile/nopţi 13 zile/
a câte a câte a câte 360nopţi
394,3 ani 19,7 ani zile a câte 20
de
zile

24
Ziua întâi. 1 1 august24 iulie 5 ianuarie 11
Cerul 13115-1721 1755- 1999 februarie
Xiuhtecuht Î.Hr. 1775 - 31 3 martie
ili decembrie 2011
Zeul Focului 1999
şi al
Timpului
Prima noapte.2721-2326 17551794 31 3-23
Cerul 2 Î.Hr. decembrie martie
Tlaltecuhtli 199925
Zeul decembrie
Pământulu 2000

Ziua a doua.2326-1932 1755- 25 23 martie

Cerul 3Î.Hr. 1794 decembrie -
Chalchiuhtlicue 200020 12 aprilie
decembrie
Zeiţa Apei
2001

A doua noapte.1932-1538 1814- 20 12 aprilie

Cerul 4 Î.Hr. 1834 decembrie —
Tonatiuh 2001 15 2 mai
Zeul decembrie
Soarelui şi al 2002
Războinici lor

Ziua a treia. 1538-1144 1834- 15 2-22 mai

Cerul 5 i.Hr. 1854 decembrie
Tlacolteotl 200210
Zeiţa Iubirii decembrie
şi a 2003
Renaşterii

A treia noapte. 1 144-749 1854- 10 22 mai -

Cerul 6 Î.Hr. 1873 decembrie 1 1 iunie
Mictlantecuhtli 2003 -
Zeul Morţii 4
decembrie
2004

25
Ziua a749-355 1873-1893 4 11 iunie—
patra. CerulÎ.Hr. decembrie 1 iulie
7 200429
Cinteotl noiembrie
Zeul 2005
Porumbulu
i şi
al
Subzistenţ
ei
A patra355—40 1893-1913 29 1-21 iulie
noapte. d.Hr. noiembrie
Cerul 8 200524
Tlaloc Zeul noiembrie
Ploii 2006
şi
al
Războiului
Ziua a40-434 1913-1932 24 21 iulie—
cincea. d.Hr. noiembrie 10 august
Cerul 9 200619
Quetzalco noiembrie
atl 2007
Zeul
Luminii
A cincea 434-829 1932-1952 19 10-30
noapte. d.Hr. noiembrie august
Cerul 10 200713
noiembrie
Tezcatlipo
2008
ca Zeul
întunericul
ui
Ziua a829-1223 1952-1972 13 30 august
şasea. Ceruld.Hr. noiembrie -
11 20088 11
Yohualticitl noiembrie
septembrie
Zeiţa 2009
Naşterii
A şasea12231617 1972-1992 8 19
noapte. d.Hr. noiembrie septembrie
Cerul 20093 -8
12 noiembrie octombrie
Tlahuizcap 2010
an-
tecuhtli
Zeul
Dimineţii

26
Ziua a161728 199228 3 9-28
şaptea. octombrie octombrie noiembrie octombrie
Cerul 13 2011 2011 201228
Ometeotl octombrie
Marele Zeu 201 1
Creator

Aşadar, se observă destul de uşor faptul că pentru mayaşi exista un Plan Divin al Timpului.
Profeţiile sunt însă universale şi se hrănesc din aceeaşi vibraţie a Dimensiunii Spirituale. Să
adăugăm aici elemente profetice de aceeaşi valoare şi precizie ca acelea ale Civilizaţiei Maya,
precum Kabbala, Tarotul, Profeţiile hinduse despre Kali-Yuga, Nostradamus, profeţiile indienilor
Hopi... In linii generale, toate aceste „mărturii" din lume spirituală vorbesc despre lupta finală între
Adevăr şi ignoranţă, între Lumină şi întuneric, între Iubire şi ură. Supravieţuitorii acestui teribil
război vor forma Umanitatea Epocii de Aur. „Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor avea trebuinţă nici
de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărţi în vecii
vecilor" (Apocalipsa Sfântului Ioan, 22-5). DIN EVANGHELIA PĂCII...
Pentru că s-a discutat despre teamă şi manipulare, despre bine şi rău, vă rog să vă aplecaţi
asupra unui text din Evanghelia eseniană a păcii, descoperită în 1947, la Nag Hammadi:
„Când voi sunteţi întrebaţi de care ţară aparţineţi, să nu spuneţi că de cutare sau de cutare,
deoarece, dacă este adevărat că săracul corp fizic aparţine unui colţişor oarecare de pământ, voi, O
Copii ai Luminii, aparţineţi Fraternităţii, care cuprinde toate cerurile şi dincolo de ele şi de la Tatăl
vostru Ceresc au coborât nu numai seminţele taţilor şi bunicilor voştri, dar a tuturor fiinţelor care au
fost create pe Pământ. într-adevăr, voi sunteţi Fii de Dumnezeu şi toţi oamenii sunt fraţii voştri. Şi
având pe Dumnezeu, Creatorul vostru şi Tatăl vostru şi Păzitorul vostru, aceasta nu ne eliberează de
toate supărările şi de teamă?"
Cred că textul este suficient de clar, ca să nu-i tulbure şi mai tare jpe cei deja confuzaţi.
In iubire nu există moarte
Există un raport etern între cauză şi efect, între acţiune şi reacţiune. Marea înţelepciune
oferită nouă de către Lumile Cereşti este atât de simplă, încât ne este foarte greu, mai ales
occidentalilor, să o percepem ca pe Cheia Fericirii:
„Rodeşti bine, primeşti bine! Te cufunzi în rău şi întuneric, atunci cum mai poţi zări lumina?"
Iar răul nu este altceva decât absenţa Binelui. Gnosticii încercau să-1 definească pe Dumnezeu
ca pe sursa eternă a Frumosului, Armoniei, Păcii, înţelepciunii şi Cunoaşterii. Pentru ei, „pânza pe
care Marele Pictor şi-a pus întreaga creaţie este plăsmuită din Iubire şi Iertare!"
Pentru că la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, ar fi foarte bine să ne
amintim că trebuie să însămânţăm acest Cuvânt în sufletul nostru şi în cel al semenilor noştri,
pentru că aceasta să dea roade de tot felul, căci sufletul omului este Pământul firesc al Cuvântului!
Fie ca seminţele Luminii să crească în rădăcini puternice din acest lut primordial şi să ofere
Umanităţii fructele Păcii, Iertării şi ale Vieţii Veşnice! SĂ OPUNEM FRICII IUBIREA!

Spre sfârşitul timpului acestei civilizaţii inechitabile se va accentua foarte mult următorul şoc
planetar. Nu este vorba despre vreo dezvăluire teribilă, sau descoperire medicale epocale, ori o
inovaţie tehnologică, ci ne vom confrunta cu Frica! Teama de boală, de moarte, de terorism, de
catastrofe, cataclisme, încălzire globală, singurătate, sărăcie, şi lista poate continua la nesfârşit.
Tuturor care vor să iasă din această angoasă sterilă şi chinuitoare le propun să mediteze asupra
celei mai vechi revelaţii din Viziunea lui Enoh:
„Dumnezeu aşa vorbeşte omului:
Iţi spun: Fii liniştit, să ştii că Eu sunt Dumnezeu, ţi-am vorbit când te-ai născut, la prima ta
vedere, la prima ta vorbă rostită, la primul tău gând, la prima ta iubire, la primul tău cântec. Iţi
vorbesc prin iarba păşunilor, prin arborii pădurii, prin văi şi dealuri, prin munţii sfinţi, prin ploaie
şi zăpadă, prin valurile mării, prin roua dimineţii şi prin pacea serii, prin splendoarea soarelui,

27
prin stelele strălucitoare, prin furtună şi nori, prin tunet şi fulger. Iţi voi vorbi când vei fi singur,
prin înţelepciunea Părinţilor, la sfârşitul timpului, când tu vei fi văzut îngerii Mei,
în toată eternitatea. Ieri, Astăzi şi Mâine nu uita: Fii liniştit să ştii că Eu sunt Dumnezeu!"
Mentalitatea fricii, după ce devine dominantă şi te invadează, te transformă în sclav. Dacă vrei
să te eliberezi, caută
Adevărul, după pilda şi povaţa Maestrului Universal, Fiul
Omului şi al Domnului, Isus Hristos. Iar Adevărul are un sinonim: IUBIREA! BINECUVÂNTAREA
SFINŢILOR, BALSAMUL OAMENILOR

Fie ca înţelepciunea să ne guverneze minţile!

Fie ca Iubirea să ne guverneze sufletele!
Fie ca Temperanţa să ne guverneze trupurile!
1. înţelepciunea este templul unde sălăşluieşte Creatorul nostru, Primul Logos. El a gândit
Lumea, şi văzând că este Bună, a înnobilat-o cu libertate şi inteligenţă! Aşadar putem găsi şi aici o
trinitate: Liberate (-) - Inteligenţă (+) - Inţelepciune(n)
2. Iubirea este templul unde sălăşluieşte Fiul Omului şi al Domnului, al doilea Logos. El a iubit
Lumea şi a iertat-o pentru toate greşelile făcute din libertate, lipsa de inteligenţă şi înţelepciune. Şi
aici găsim o trinitate: Dreptate (-) - Bunătate (+) - Iubire (n).
3. Temperanţa este templul unde sălăşluieşte Sfântul Duh, al treilea Logos. El a echilibrat
energiile Lumii, aducând sănătate, putere şi fericire. In sfârşit, trinitatea de aici se poate traduce
aşa: Armonie (-) - Pace (+) - Cumpătare (n)!
Noi credem într-un Dumnezeu al Bucuriei, aşa ne-a învăţat Mântuitorul. Sigur, mai sunt printre
creştini unii care vor
Crucea şi Sângele, însă în simplitatea noastră pastorală noi îl preferăm pe cel care râde cu vameşii,
care le ridică poverile celor întunecaţi, care vindecă leproşii şi iartă păcătoşii, după ce se smeresc.
Părintele David dansa gol prin ploaie, Cântarea Cântărilor înmiresmează planurile culturale şi
spirituale, Psalmii sunt nectarul eternei primăveri. Crucea noastră este de lemn şi goală, căci pe ea,
noi trebuie să ne răstignim viciile. Cel în care credem este Calea, Adevărul şi Viaţa! Aşadar, noi
celebrăm viaţa în toată splendoarea şi simplitatea sa.
Să trăim în convergenţă, armonie şi pace. Unitate în diversitate! Tristeţea poate fi o dulceaţă de
cireşe amare, doar dacă, se naşte din dragoste, altminteri... mai bine renunţăm la ea!

ATRIBUTELE OMULUI LUMINII

Pentru a cunoaşte lumea şi pentru a o simţi cu acurateţe şi profunzime, trebuie să ne încredem

în simţurile noastre: văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul, însă pentru a înţelege Universul cu toate
legile, principiile şi acţiunile sale, este de la sine înţeles că avem nevoie de studiul filosofiei, religiei,
al ştiinţelor şi artelor. Din ele se nasc Credinţa, Speranţa şi Caritatea. Apoi, pentru a putea înţelege
esenţa umanităţii, este necesară aplecarea asupra gramaticii, retoricii, logicii, matematicii,
astrologiei şi nu în cele din urmă a muzicii.
Aşadar, pentru a putea progresa în desăvârşirea noastră de oameni ai luminii, avem cu toţii
nevoie de CUNOAŞTERE!
Iubirea nu înseamnă doar trup, din moment ce are în vedere sentimentul, şi nu este doar spirit,
din moment ce se consumă între două trupuri.
Nu ne putem cenzura o întrebare firească, după ce citim Cântarea Cântărilor, bijuteria atât de
fină şi strălucitoare a Vechiului Testament, şi mai ales după ce studiem istoria erotismului în epoca
medievală. Diferenţa dintre textul mustind de sentiment şi pasiune şi sensurile alegorice,
transfigurate, reci din secolele al X-lea, până în secolul al XlV-lea, este atât de evidentă, încât ne
vedem nevoiţi să plonjăm, plini de curiozitate, în laboratoarele minţilor puternic generatoare ale
Inchiziţiei. Insă, înainte de călătoria în timp, să ne înmiresmăm puţin „...în fine sui-m-aş ziceam eu şi
de-ale lui crengi m-aş apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere.
28
Sărutarea ta mai dulce ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug spre al tău iubit, ale lui buze-nflăcărate
potolind". Iar iubita îi răspunde mirelui: „Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă! Hai,
iubitul meu, la câmp, hai la ţară să petrecem!"
Observăm, lesne, cum erotismul răzbate şi se confundă cu însăşi natura, căci reducerea cea mai
simplă a creaţiei este cuplul: albina care polenizează floarea, cerul care fertilizează pământul şi omul
care-şi regăseşte unitatea prin taina cununiei. In mod oarecum paradoxal, aceste trimiteri la originea
lumilor create din împreunarea energiilor complementare sunt descifrate altfel în Evul Mediu. El
interpretează perinia de mirt a iubitului care se ascunde între sânii iubitei ca fiind comunitatea
credincioşilor aşezată între cele două surse de hrană: spirituală şi lumească, astfel sânul stâng aduce
miere, iar cel drept lapte. Termenul atât de simplu, apare în Evul Mediu ca „liniştea cenobiţilor",
„conştiinţa fiecăruia", „tihna contemplării sfinte", dar sensul propriu lipseşte cu desăvârşire.
Pentru Biserica Evului întunecat, dragostea nu putea fi eros, ci agape, sau, altfel spus, destinul
omului este de a se uni cu Dumnezeu, nefiindu-i de trebuinţă sentimente şi relaţii cu parteneri de sex
opus. Nu găsim în nici un text, din prima perioadă medievală, termenul de amor. Păcatul originar
transformă relaţia sexuală care devine ambiguă şi uneori stricată, deşi ea rămâne fundamentală.
Pildele lui Solomon întăresc acest punct de vedere în iudeo-creştinism: „Să te mângâi cu femeia ta din
tinereţe", sau apocrifa Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: „Soarele când răsare între cele înalte
ale Domnului şi frumuseţea femeii celei bune, podoabă este casei sale". In zorii apariţiei sale,
creştinismul se subordonează viziunii Mântuitorului care spune despre căsătorie: „Aşa încât nu mai
sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 6). Pentru apostolul Pavel, căsătoria este taină prin sexualitate ea se
sacralizează: „Celor necăsătoriţi şi văduvelor, le spun: Bine este pentru ei să rămână ca mine, dacă
însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să
ardă", iar Ioan se concentrează asupra spiritului, şi mai puţin asupra trupului zicând: „... dorinţa cărnii
este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să-i
placă lui Dumnezeu."
Deci sexualitatea începe să fie privită ca pe o necesitate între soţi, însă ea trebuie să fie
raţională, să fie cum stă scris în Epistola întâi către Tesaloniceni (4, 4): „Ca să ştie fiecare dintre voi
să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste". Dacă adăugăm aici şi ce credeau Părinţii Bisericii
despre „trupul putrezitor care îngreunează sufletul", putem să ne facem o impresie de ansamblu
asupra sexualităţii în dinamica Evului Mediu. Pentru ei, şi mai ales pentru Sfântul Augustin,
curăţenia cuplului este coruptă de desfrânare: „Cu osebire în clipa actului infam inima devine cu
adevărat, întru totul, sclava trupului". Aşadar, pentru această perioadă istorică, lungă de aproape
un mileniu, până la Renaştere, nu prea exista pasiune între sexe, ci doar respect, prietenie şi
respectarea învăţăturii lui Isus: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă!"
A fost nevoie de un salt istoric, de la rigiditatea medievală la umanismul exacerbat al Renaşterii,
ca Iubirea să înnobileze relaţiile din cuplu. Odată cu venirea trubadurilor, apare pentru prima oară şi
conceptul de „amor primus" sau dragoste la prima vedere.
SFÂRŞITUL, CA FERICIT PRETEXT PENTRU UN ALT ÎNCEPUT!

Iată cât de minunat se exprimă Unicul în marea Sa diversitate: „Fiinţele spirituale vor rămâne
pentru a crea o lume şi o naţiune sub o singură putere, cea a Creatorului." Profeţie Hopi „Şi am
văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el."
Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, 20:11
„Din nou, cum veţi ajunge să înţelegeţi ce reprezintă Ziua Judecăţii de Apoi? Ziua în care nici un
suflet nu va mai controla nimic pentru un alt suflet şi controlul va fi în întregime al lui Allah".
Omul este o creaţie de lumină, foc, aer, apă şi pământ. Când duhul (spiritul) nostru părăseşte
spaţiul tridimensional în care îşi trăieşte experienţa vieţii, persoana, oasele şi carnea noastră se
întorc în sânul Maicii Geea, sângele ne este preluat de şuvoiul apelor, mintea devine aer, sufletul se
întoarce prin foc purifică ndu-se!

29
 Cărţile sfinte, dar cu predilecţie Coranul, ne învaţă cum se comportă stihiile invizibile, djinii
văzduhurilor, îngerii şi arhanghelii, dar şi demonii, cu această creaţie înaltă, zămislită după chipul şi
asemănarea Elohimilor. Aşadar, nu suntem niciodată singuri, pe poteca noastră îngustă care ne
conduce spre Casă, sau ne rătăceşte şi mai tare, în funcţie de gândurile, vorbele şi faptele noastre. Să
ne întoarcem pentru o clipă privirile spre interior şi să medităm la esenţa noastră spirituală!
După acest exerciţiu minunat, vom ştii ce avem de făcut pentru a ne duce la bun sfârşit
menirea!
Dumnezeu Unicul, tatăl întregii sale creaţii, a fost atât de generos cu omul, încât nu 1-a lăsat să
se călăuzească în această viaţă numai cu ajutorul naturii perfecte cu care 1-a înzestrat, ci i-a trimis
în fiecare generaţie câte un profet care să-i aducă mesajul său de Pace şi de încurajare în
cunoaştere, înţelegere şi armonie. Toate neamurile au cartea lor sfântă scrisă şi gândită de însuşi
EL, dar revelaţia oamenilor, pentru a se împlini prorocirea: „şi Dumnezeu se descoperă pe Sine
însuşi în Creaţia lui!"
Aşadar, găsim unicitate în diversitatea tradiţiilor şi culturilor de la Vede, la Biblie şi de la Tao Te
King la Coran! In toate străluceşte splendoarea aceluia care este Calea, Adevărul şi Viaţa!
ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, se credea că omul este creat din sângele menstrei. Un secol
mai târziu, savanţii postulau că viaţa apare din capul spermatozoidului. Disputele aveau să se
încingă în secolul al XVIII-lea, când cercetătorii universităţilor din Germania, Franţa şi Anglia
rosteau la unison că omul este creat în întregime din ovulul femeii.
Observaţi ceva interesant până acum?
Ştiinţa făcea absolutamente abstracţie de Dumnezeu... cât despre spirit, suflet... nici un cuvinţel
scris în tratatele oficiale. De-abia spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a afirmat că
embrionul este format din asocierea unui cromozom masculin cu unul feminin, în faze succesive şi
nu o singură dată.
Dacă acei oameni de ştiinţa ar fi citit Coranul, ar fi aflat, încă din secolul al VH-lea, ce spune
despre naştere Allah Preaînaltul: „Ce este cu voi că nu vă rugaţi lui Allah, aşa cum se cuvine, după
ce el v-a creat pe voi în mai multe faze? El vă creează în pântecele mamelor voastre, făptură după
făptură, în trei întunecimi". Şi mai spun unii că religia este obscurantism şi îndobitocire... Este
evident că toată ştiinţa descoperită, şi încă neaflată, se află între paginile cărţilor sfinte. Trebuie
doar citite şi căutate... „trei întunecimi", iată tripartiţia: minte-suflet-trup!
TREPTELE SUFERINŢEI ŞI GĂSIREA FERICIRILOR

1. Stupoarea-. Trecerea bruscă de la o stare de maximă fericire la cea mai cumplită şi

profundă nefericire. Această răsturnare tragică de situaţie este cunoscută de greci datorită lui
Aristotel ca fiind katastrophe. Exemplul cel mai grăitor este al lui Iov, din Vechiul Testament, care
într-o singură zi ajunge de la cel mai bogat, drept şi respectat, într-o stare de degradare teribilă. îşi
pierde întreaga familie, averile şi sănătatea.
2. Angoasa: Suferinţa este trăită în spaime şi nelinişti.
3. Constanţa: Disperarea, deznădejdea şi depresia par că nu au răgaz, nu există speranţă şi
nici liman. Nici măcar moartea nu se grăbeşte...
4. Amintirea: în această stare perplexă de suferinţă generalizată se proiectează fericirea
trecută, imaginea prosperităţii şi a demnităţii pierdute.
5. Condamnarea: Oprobriul public, plecarea prietenilor, solitudinea impusă. După căderea
socială, după pierderea tuturor valorilor, individul rămâne exasperat, plictisit şi nemângâiat.
6. Revolta: Lupta cu destinul, învinovăţirea Providenţei,negăsirea nici unui sens pentru
suferinţă. Şi aici exemplul lui Iov rămâne ca un reper: un om care se chinuie, căzut în cenuşă şi
noroi, cuprins de lepră, cu faţa plină de lacrimi.
Ei bine, pe această scară care coboară în abisurile întunecate ale meandrelor sufleteşti se află,
fără ca măcar să ştie, cei care trebuie să înveţe marea lecţie oferită personal (prin întrupare) de
către Marele Nostru Creator, şi anume aceea că Spiritul învinge materia, Iubirea risipeşte
30
nefericirea, iar non-ataşamentul faţă de valorile trecătoare îţi garantează liniştea şi fericirea! Când
nu ai nimic de pierdut, de ce să te mai temi? Aici este taina Mântuitorului care spune: „Regatul
meu nu este din lumea aceasta..."
CÂTEVA CUGETĂRI ASUPRA DIVINULUI ŞAPTE

Omul nu începe de la tălpile picioarelor şi se termină în creştetul capului. Ar fi bine să

înţelegem că nu suntem deloc o creaţie mică, limitată, ci dimpotrivă, pornind de la premisa că
suntem zămisliţi după chipul şi asemănarea Domnului, putem afirma că şi noi ne întindem de la
minus la plus infinit. Astfel, ştiinţele spirituale, coroborate cu descoperirile din domeniul cuanticii
ne prezintă la altă scară, paradoxală pentru unii, aberantă pentru câţiva, dar întărită de profeţi,
proroci şi maeştri spirituali. Iată cum se prezintă tabloul mărit al fiinţei umane: avem şapte corpuri
energetice, guvernate de şapte arhangheli, care se exprimă prin şapte frecvenţe cerebrale. 70
ORESTE TEODORESCU
Chakra Arhanghel Frecvenţa neuronală
Sahasrara Zadkiel Beta supraînalte
Ajna Uriel (35-1 5<!)HZ)
Complexul K (33-35
Hz)
Vishuda Rafael Beta înalte (16-32 Hz)

Anahata Gabriel Beta (12-16 Hz)

Manipura Chamuel Alfa (8-12 Hz)
SwadhistanJophiel a Theta (4-8 Hz)

Muladhara Michael Delta (0,5-4 Hz)

Şi iată, în sfârşit, din Pildele lui Solomon, aflăm că: 1. înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe
şapte stâlpi; 2. A înjunghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa; 3.Ea a
trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: 4. „Cine este neînţelept să intre la mine!"
şi celor lipsiţi de bunachibzuială le zice: 5. „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care
eu l-am amestecat cu mirodenii. 6. Părăsiţi neînţelepciunea ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe
calea cea dreaptă a priceperii!" 7. Cel ce ceartă pe batjocoritor îşi atrage dispreţul, şi cel ce dojeneşte
pe cel fără de lege îşi atrage ocara; 8. Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojeneşte pe cel
înţelept, şi el te va iubi; 9. Dă sfat celui înţelept, şi el se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel drept, şi
el îşi va spori ştiinţa lui; 10. începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa
Celui Sfânt; 11. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă; 12. Dacă tu
eşti înţelept, eşti înţelept pentru tine, şi dacă eşti batjocoritor, singur vei purta ponosul; 13. Nebunia
este o femeie gălăgioasă, proastă şi care nu ştie nimic; 14. Ea stă la uşa casei sale, pe un scaun înalt şi
strigă; 15.
Ca să poftească pe cei ce trec pe drum şi pe cei ce merg pe calea lor fără să se abată: 16. „Cine este
neînţelept să intre la mine!" şi celui lipsit de bună-chibzuială îi zice: 17. „Apa furată e mai plăcută şi
pâinea mâncată pe furiş are gust mai bun". 18. Şi omul nu ştie că acolo sunt numai umbre, iar cei pe
care îi pofteşte nebunia se află de mult în adâncurile Haosului (locuinţa morţilor).
„Cine are ochi să vadă! Cine are urechi s-audă! Şi cine are minte să priceapă!"
ARMELE LUMINII

Cel mai iscusit vicleşug al diavolului este să ne convingă că nu există.

De diavol să nu ne temem, să nu i ne închinăm, ci dacă suntem înţelepţi, să-1 cunoaştem, ca să
ne putem feri de urzelile şi de şireteniile sale! Atât creştinii, iudeii, cât şi musulmanii cred în
dihotomia Bine-Rău! Pentru ei există cinci acte ale Marii Piese, şi aici se află taina pentagramei cu
vârful în jos. Misterul lui Adam Kadmon căzut cu capul spre occident (vest) acolo unde apune
Soarele. Evreii îl numesc Satan, creştinii Satana care se traduce prin Adversar, iar arabii îl numesc

31
Sheitan care se ticluieşte Acuzatorul, grecii îi zic Daimon, tradus prin diavol şi care înseamnă
Defăimătorul.
I. Satana se revoltă împotriva Creatorului.
II. Satana este judecat, pedepsit şi aruncat în Abis.
III. In căutarea răzbunării, el îl ispiteşte pe Om şi îl subjugă.
IV. Tatăl îşi trimite Preaiubitul său Fiu care se întrupează şi îl surpă de diavol, arătându-ne
Calea şi dându-ne armele de lumină prin care să-1 învingem. Şi cea mai puternică, este Iubirea.
V. La sfârşitul timpurilor, Satana îşi cheama întreaga armată, condusă de Anticrist, pentru
lupta finală.
Suntem la sfârşitul actului al IV-lea. Oare când va începe ultimul? Sau o fi început deja?
Cine ştie? De ce să ne temem, dacă suntem în Iubire?
TAINA ISPITIRII

Atât de mult îşi iubeşte Domnul Creaţiile, încât acceptă ca din infinit să ajungă om, să
pătimească şi să ne arate Calea Reintegrării. Hristosul, în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu,
stă de vorbă, calm, dar vigilent cu Satan şi îi răspunde atât de simplu şi frumos provocărilor. Prinţul
acestei lumi îi cere Fiului Omului şi al lui Dumnezeu să transforme pietrele în pâine când îi este
foame, dar El îi răspunde că omul nu se hrăneşte doar cu pâine, ci cu orice cuvânt al Domnului. E
primul semn că Spiritul învinge Materia. Mai târziu, liber şi neconstrâns de nimeni, Mântuitorul
înmulţeşte pâinile şi peştii hrănind noroadele, apoi, Acuzatorul îl urcă pe Templul din Ierusalim şi îl
ispiteşte să se arunce: „Căci scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să te păzească..."
Hristos nu plonjează în Abis, ci se înalţă din Mormânt, primind cheile împărăţiei şi fiind ales să
judece vii şi morţii. A treia încercare a Leviatanului a fost să-1 corupă oferindu-I toate bogăţiile
acestei lumi, dar Mesia îi răspunde: „Este scris să te temi de Domnul Dumnezeul Tău şi numai lui
să-I slujeşti". Apoi, le spune fariseilor şi saducheilor că Regatul Său nu este din lumea aceasta!
Observăm aşadar ce miză importantă este omul, dacă este disputat, deopotrivă între Lumină şi
întuneric!
In teorie, suntem cu toţii plini de evlavie, generoşi, buni, ar-
monioşi. Credem în supremaţia binelui, în educaţie, progres, prosperitate, însă vă întreb... oare,
când ne aflăm faţă în faţă cu Adversarul, cu Provocarea, cu Moartea, suntem capabili să tăiem
rădăcina răului, să ne răstignim cu adevărat viciile şi din lemnul masiv şi greu al copacului Mândriei
să ne facem o cruce mare, şi smeriţi să urcăm Golgota noastră, pentru a ne uni cu întregul? Până
când ne vom lăsa înşelaţi de ego? Oare de ce, dacă naşii noştri la botez ne-au „lepădat de Satana şi
ne-au unit cu Hristos", noi încă nu am reuşit să spunem ca Sfântul Pavel: „Acum nu eu vorbesc, ci
Hristos vorbeşte în mine", pentru ca mai apoi să zâmbim în taină, ştiind că şi noi cu Tatăl una
suntem?!

ETERNA LUPTĂ

Ideea luptei teribile şi profunde între Bine şi rău, între Lumină şi întuneric, teză fundamentală
pe care se bazează dogmele religiilor monoteiste: Iudaism, Creştinism şi Islam, este mult mai
veche. Astfel, în gnoza superbului şi sublimului Egipt, îl descoperim pe Seth, zeul pustiirii şi al
dezmembrării oricărei forme, al secetei şi al furtunii.
Duşmanul zeilor şi al oamenilor, el îl pizmuieşte pe propriul frate Osiris, pe care-1 rupe în mii de
bucăţi. în colţul opus al planetei, în India, cel viclean are numele de Mrtyu, Mara care derivă din
verbul a muri, aşadar el este imaginea morţii. îl ispiteşte pe Siddharta cu pasiunile trupeşti, cu
legătura faţă de materie şi prin perpetuarea Samsarei (Roata Vieţii). Grecii îl plasează pe Tifon ca pe
rebelul, revoltatul împotriva ordinii cosmice, Fiu al urii, născut din răutatea Herei, Tifon atacă însuşi
Tronul măreţului Zeus. Concluzia este, până la urmă, aceeaşi. Acuzatorul, Defăimătorul, Revoltatul,
îngerul Căzut, Satana, Iblis sau ce alte mii de denumiri o fi avut şi mai are, Duşmanul este produsul
urii, căruia I s-a opus dintotdeauna Iubirea, exprimată atât de splendid în cele două legi ale
32
Mântuitorului: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată nădejdea şi fiinţa, şi aproapele ca pe
tine însuţi!"
Conform credinţei lui Origene, dar şi a esoteriştilor autentici, nu există damnare eternă.
Iubirea Tatălui este atât de mare, încât poate sparge şi lacătele Infernului. Cu o singură condiţie,
ca însuşi Răul să accepte Iubirea ca formă absolută a Iertării!
Nu am nici o îndoială că foarte curând gândurile noastre vor fi aşezate în vitrina privirii şi cine
este înţelept va şti să citească adevărul în ochi. Fereastra sufletului va fi curăţată, iar buzele nu vor
mai rosti cuvintele altora, ci sensurile profunde, izvorâte din limpezimea conştiinţei. Minţile se vor
uni cu inimile, iar albastrul cerului nu va fi cu nimic mai presus decât zâmbetul liniştit al celui ce a
înţeles. Aşa cum Soarele încălzeşte şi animă toate fiinţele, fără să facă vreo deosebire între ele,
Lumina
Gnozei, Pacea şi Iubirea Tatălui vor sălăşlui în toate planurile existenţei. Germenii Lumii Noi au fost
plantaţi de mult. A sosit timpul culesului de roade, şi să nu uităm că vom fi cu toţii judecaţi, după
poamele noastre, iar când Timpul se va opri, nici măcar diavolul nu va mai fi prietenul ticălosului.
Trufaşii, criminalii, lacomii şi trădătorii, sperjurii şi vicioşii, fiii atât de efemerelor Sodoma şi
Gomora îşi vor frânge pumnii strigând: „Unde este strălucirea noastră, ce valoare mai au banii şi
armatele noastre, când putregaiul se asociază cu pieile noastre de năpârci?" Iar cei drepţi, curaţi,
smeriţi, îmbrăcaţi în hainele virtuţii, cinstei şi Iubirii se vor ruga, chiar şi în ultimul ceas, Domnului
Suprem, spunând: „Iartă-i că nici acum nu au ştiut ce fac!".
Sângele nevinovaţilor a strigat destul, foamea şi setea lumilor a treia şi a patra au terminat de
scris raportul către îngeri, victimele abuzurilor de tot felul îşi îndreaptă indexurile către vinovaţi.
Unde se vor ascunde cei cu mâinile pătate? Cine le mai ascultă lamentaţiile? Au cerut lumea, dar şi-
au pierdut sufletul... Prostia se iartă, însă lipsa iubirii te văduveşte de viaţa veşnică. în anii ce vor
urma ne vom întâlni cu tot ceea ce am creat cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Ar putea fi bucuria
reuşitei sau ruşinea lipsei.
Dincolo de concepte, dogme, filosofii şi teologii complexe, rămâne un singur Adevăr: „Nu
există nimic în afara lui Dumnezeu!"

Suntem în această viaţă în roata cauzei şi a efectului. Cu alte cuvinte ne supunem legii: după
faptă şi răsplată! Când Hristos ne îndemna să întoarcem şi obrazul celălalt dacă suntem pălmuiţi,
viza tocmai această ciclicitate. Dacă am reacţiona la fel, nu am putea ieşi din raportul acţiune-
reacţiune! Dacă adăugăm aici şi: „Cine ucide cu sabia, de sabie are parte" şi „cine ia pe alţii în
robie, va simţi povara jugului", înţelegem, parcă şi mai bine, definiţia karmei. Există o unitate
conceptuală în toate tradiţiile şi religiile lumii, şi nu o spun eu, ci însuşi Mircea Eliade în toate
studiile lui despre credinţe religioase, mituri şi legende. Ştim ce avem de făcut, dar gândirea
inerţială, teama şi lenea ne împiedică încă să acţionăm. Adică să ne iubim duşmanii şi să-i
convertim la Lumină! Simplu, nu ?
DESPRE FRICĂ, FĂRĂ TEAMĂ

Uneori, ne punem întrebarea firească cine şi de ce a inventat frica? Prin ea pătrunde în noi
întunericul îndoielii. Virgula diavolului. Aşa ne-am temut, în Grădina Edenului, că Dumnezeu ne-a
minţit, şi din frică smintită am muşcat din măr. De frică ne îndepărtăm de prieteni şi de valori.
Teama de moarte, de ridicol, de sărăcie... ce bolovani uriaşi în desaga unui călător care urcă
Muntele! Văzând toate acestea, Domnul ne-a trimis învăţătura Iubirii. Singura capabilă să ne
dezlege de Teamă!
Mie a încetat să-mi fie Frică!
FEŢELE FRICII

Am scris înainte despre teamă, întrucât omenirea a dezvoltat o adevărată cultură a fricii. Nu
am să trag teribila concluzie teologică despre teamă ca hulă... căci dacă Viaţa noastră este în
mâinile Domnului, atunci, lăsându-ne cuprinşi de frici, înseamnă că nu-i acordăm Tatălui Ceresc
suficient credit, ci am să încerc să cataloghez câteva dintre etapele acestui experiment ciudat
33
constatând că acest sentiment capabil să ne paralizeze voinţa s-a insinuat în toate domeniile
vitale: în religie: Frica de Dumnezeu.
In mediul înconjurător: Frica de cataclism, în mediul politic: Frica de a pierde
puterea, în mediul social: Frica de sărăcie, în mediul relaţiilor personale: Frica de
dezamăgire.
Teama se exprimă cu maximum de potenţial:
în plan filosofic: Frica de moarte, în plan sentimental: Frica de
suferinţă, în plan trupesc: Frica de boală.
Acum, dacă ne lăsăm bunul-simţ al observatorului detaşat şi lucid să analizeze corect informaţia
că întotdeauna cineva a profitat, câştigă şi va specula toate aceste breşe în structura noastră de
Lumină, vom putea înţelege că în acest domeniu, ca de altminteri în întregul joc al dualităţii, avem de-
a face cu victime şi beneficiari.
Se spune că frica ţine de instinctul de conservare, că fără ea am muri, că este foarte naturală şi
utilă, unii chiar încercând să argumenteze că ea face parte din Planul Divin. Parţial corect. Teama
are cu adevărat valoare, însă nu ca ingredient singular, ci ca materie primă a celei mai teribile
alchimii: transformarea ei în Iubire! Frica devine un întăritor de caracter, abia după ce dispare.
Că trăim vremuri excepţionale, nu cred că mai este şocant pentru nimeni, timpul este
accelerat, schimbul cu Natura se face direct, rezultatele comportamentelor noastre mentale,
verbale şi faptice se observă imediat. Lumea pare împărţită în două tabere. Una, destul de mică,
din oameni care s-au trezit, au înţeles realitatea interioară, au acceptat că acolo unde fizicul,
materialismul şi-au atins limita de competenţă, intervin forţele fluidice ale astralului şi etericului,
că Spiritul este o coloană de lumină care ne uneşte cu Lumea de Sus, că nimic nu se distruge, ci
totul se transformă. A doua, formată din „adormiţi", îi însumează pe cei care se raportează la
formele „tradiţionale" de putere: privilegii sociale, financiare, oligarhii politice şi financiare.
Există, dincolo de acea Pace destinată tuturor fiinţelor adevărului, o luptă între energiile vechi şi
cele noi, între întemniţarea viselor şi extinderea conştiinţelor. In diferite perioade de timp, oamenii
luminii se iniţiau în şcoli ale Misteriilor, în templele de la Heliopolis şi Atena, în societăţi şi ordine
cavalereşti, dar astăzi nu mai este timp pentru a parcurge calea atât de anevoioasă a alchimiei, a
transformării „omului de lut în om de foc", aşa cum scrie Paracelsus în Ars Occulta. Dar, evident
există şi calea simplă, lină şi care duce direct în braţele Bunului Păstor. Ortodocşii o numesc: Isihasm,
catolicii - „Calea Inimii", islamicii îi zic Sufism, buddhiştii - Calea Compasiunii pentru toate Fiinţele etc.
Vor veni, timpuri grele şi asta foarte curând. Când temerile ne vor cuprinde, fie din ignoranţă, fie din
cauza unei atitudini greşite faţă de Viaţă, nu cred că ne poate nimeni împiedica să murmurăm:
„Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"

ÎNTOARCEREA LA SIMPLITATE

Aşa cum soarele răsare, deopotrivă şi pentru virtuos şi pentru păcătos, şi pentru creştini şi
pentru indienii Hopi, tot astfel am primit de la Creator şi strămoşi o bucată de pământ din care să
ne hrănim. Cu toţii! Insă lăcomia îi face pe unii să consume mai mult decât au nevoie, stricând
astfel echilibrul universal. Unii îi exploatează pe alţii, doar în interes personal, sau de grup.
Se întâmplă în politică, în afaceri, în instituţii religioase etc. Insă este o iluzie... eu nu am văzut
vreodată schelete grase, bogate şi respectate social. Venim goi, plecăm cu mâna goală. Atunci de
ce consumăm atâta energie acumulând în neştire bunuri care îi îmbogăţesc pe profitori, iar nouă
ne ocupă timpul? Megalopolisurile sunt dependente de curent electric. Hidrofoarele,
computerele, sistemele, toate sunt alimentate fie alternativ, fie continuu. Ce se va întâmpla cu
Dubai, New York, Hong Kong, dacă radiaţiile solare perturbă reţelele electrice? Ce se întâmplă cu
sateliţii de comunicaţii, militari sau meteorologici dacă va exista o furtună stelară? Să nu uităm o
profeţie amazoniană care spune: „când rasa albă va fi pustiită de toate resursele, abia atunci va
realiza că banii nu sunt de mâncare!"

34
 Dacă vom rămâne o civilizaţie a banului, s-ar putea să ne confruntăm cât de repede cu o limită
generală a competenţelor. Banii nu pot cumpăra sănătatea, fericirea, iubirea şi viaţa. Sunt alte
forţe naturale, vitale care ne sunt oferite gratuit de către Planurile Superioare. Valoarea, în
domeniul spiritual se raportează la cât de multe putem oferi semenilor noştri, doar de dragul
Binelui, Frumosului şi al Armoniei! Cămile sunt multe, dar ace cu urechi mari, ioc!
Cred că în ubicuitatea Sa perfectă, Domnul se face cunoscut fiecăruia exact în felul şi forma pe
care cineva o poate înţelege perfect. Dacă unii îl numesc Dumnezeu, alţii, Sublimul Arhitect al
tuturor lumilor, Sursă, Fiinţă, Marele Anonim etc., îl putem considera aşadar începutul şi Sfârşitul.
Uneori, el se manifestă şi ca Marele Regizor. îmi imaginez Judecata de Apoi ca pe vizionarea a doua
filme. Cel cu tot ceea ce ai fi putut să realizezi cu talentele şi calităţile cu care El te-a înzestrat, şi
apoi filmul cu ceea ce ai gândit, vorbit şi făcut în această viaţă. Ruşinea care te cuprinde prin
comparaţie se numeşte Iad, iar mândria, bucuria, împlinirea, evident dacă ai motive să te asemeni
după chip şi esenţă cu Tatăl Ceresc, capătă semnificaţia Raiului. Ne judecăm singuri, în deplină
Conştiinţă, eliberată de patimi şi vicii.
ÎN CĂUTAREA LUMINII INTERIOARE

Cam prin anul 552 î.Hr. se năştea, sau renăştea, Siddharta Gautama, fondatorul buddhismului.
Moştenirea sa cea mai importantă oferită întregii umanităţi a fost doctrina Căii de Mijloc.
Obişnuiţi cu teologiile şi filosofiile duale ale Occidentului, ar putea să ne pară greu de înţeles
atingerea iluminării sau Marea Trezire, care este scopul final şi cel mai de preţ al misticii şi
esoterismului estic (Orientul îndepărtat). Atingerea acestei stări de graţie reprezintă sfârşitul
tuturor căutărilor spirituale, atunci când mintea se linişteşte, sufletul se umple de o fericire
lăuntrică, iar trupul se conectează definitiv cu Cerul şi Pământul. Atingerea iluminării nu are nici o
legătura cu raţionalismul, cultura, educaţia, inteligenţa sau cu alte atribute ale egoului, ci este
cadoul făcut de Planul Superior tuturor Fiinţelor.
In planul existenţei terestre, supus legii dualităţii, omul se vede divizat între persoană şi fiinţă,
astfel cum timpul este împărţit în zi şi noapte, principiile în masculin şi feminin, percepţiile între
lumină şi întuneric, şi exemplele pot continua la nesfârşit, descriind cele două calităţi ale universului,
vizibil şi invizibil. Păstrând analogiile, atât de dragi hermetiştilor, sau împrumutând schema
iniţierilor, putem afirma că persoana ţine de ego, iar fiinţa de sine, sau cu alte cuvinte: în persoană
se exprimă omul, care este unic şi irepetabil în decursul unei existenţe determinate, pe când în fiinţa
sălăşluieşte principiul divin, nemuritor şi Unic, căci diversitatea persoanelor dispare în unicitatea
Fiinţei. Aşadar, în natura sa dublă, omul are un caracter efemer şi etern în acelaşi timp. Şi cum,
Tabula Samargdina postulează: „Toate lucrurile vin din Unul, prin voinţa şi cuvântul Unicului, care a
creat în Mintea Sa, astfel că toate lucrurile îşi datorează existenţa acestui Unităţi prin ordinea
Naturii şi poate fi îmbunătăţit prin adaptarea la acea Minte", înţelegem că persoana este o expresie
vizibilă, efemeră şi umană, în timp ce fiinţa este oglinda Creatorului, invizibilă, eternă şi divină.
„Când omul din tine tace, vorbeşte Dumnezeu" (proverb hindus).
Această minunată Cale de Mijloc ne este oferită de însuşi Hristos care ne învaţă că suntem
deopotrivă fiii Omului şi ai Domnului, iar viaţa noastră este tocmai echilibrarea dintre cele două
calităţi!
Creierul uman are trei straturi de neuroni cu o grosime aproximativă de 3 mm, numit cortex.
Acesta mai cuprinde în cele şase straturi ale sale circa 16 miliarde de neuroni, susţinuţi de alte sute
de miliarde de celule mai mici, care reprezintă nevroglia. Conexiunile (sinapsele) străbătute de
impulsuri nervoase se desfăşoară pe 2 500 cm pătraţi din creier. Toate capilarele care asigură
cortexului necesarul de oxigen şi glucoză, dacă ar fi puse cap la cap, în linie dreaptă, ar rezulta o
lungime de 1 200 de km, iar lungimea fibrelor nervoase din sistemul nervos central, aliniate, ar fi de
cinci milioane de kilometri.
Format din encefal (creierul mare) şi cerebel (creierul mic), creierul coordonează absolut
toate impulsurile din universul vizibil concret (acţiuni, gesturi), abstract (gânduri), dar şi din
dimensiunea invizibilă (vise). Encefalul este format din două emisfere unite prin organul numit
corpus calosum. Emisfera dreaptă se ocupă de toate capabilităţile creative şi imaginative, în timp
35
ce partea stângă coordonează activităţile concrete, matematice, organizate. Activităţile cerebrale
se împart în şapte frecvenţe de vibraţie, toate având funcţii precise în activităţile concrete sau
abstracte ale individului.
1. Delta (0,5-4 Hz) - energia folosită de către cortex este foarte mică, sub pragul de 0,5 herţi,
convenţia universal valabilă în domeniul medical, declară creierul mort. Undele cerebrale descriu
„trăirile" creierului în timpul somnului profund, „fără vise". De regulă copilul până la doi ani are
acest tip de odihnă neuronală. Nu există reprezentări mentale, imagologice şi nu este posibilă
conştientizarea dimensiunilor fizice. Există tehnici de meditaţie care aduc subiectul la o frecvenţă
cerebrală redusă, atunci când dispar toate gândurile, dispare persoana, iar fiinţa se uneşte cu
întregul. Pe acest palier de unde se produce regenerarea corpurilor aflate în comă sau în starea de
anestezie totală.
2. Theta (4-8 Hz) - energia folosită este superioară frecvenţelor din starea Delta, apar imagini,
dar încă nu apar conştientizarea formelor materiale. Creierul emite în această limită de herţi atunci
când se află în somnul cu vise, în starea de hipnoză, sau în cadrul tehnicilor de călătorie mentală
coordonate. Aici se potenţează tehnicile rapide de învăţare şi asimilare de informaţii, autosugestie,
autovindecare şi capacitatea de a comunica cu entităţi din invizibil. Stările şamanice se desfăşoară
perfect între 5-7 Hz. Drogurile puternice, plantele halucinogene şi cele sacre ajută creierul să se
comute în această frecvenţă de vibraţie, sporind capacităţile creative.
3. Alfa (8-12 Hz) - energie ridicată. Subiectul este conştient de starea sa fizică. Starea este
indusă de o profundă relaxare. Tehnicile de meditaţie activă folosesc această paletă de frecvenţe.
Se poate re-
aliza focusarea atenţiei atât asupra lumii exterioare, cât şi asupra celei interioare. (Vizualizarea
unor probleme şi imaginarea rezolvării lor, sau concentrarea asupra unui organ şi vindecarea lui
prin încărcarea cu energie, lumină etc.) Studiile arată că această comutare în starea Alfa elimină
stresul, accelerează învăţarea rapidă şi conduce persoana la întâlnirea cu fiinţa, sau altfel spus
ajută şinele să domine egoul. Alfa este numită şi starea subconştientului activ, filtru de „cenzură"
al pulsiunilor din inconştient şi convenţiile generate de cutumele din starea de conştienţă.
4. Beta (12-16 Hz) - energie consumată în cantităţi foarte mari. Este starea în care toate
simţurile se află în alertă. Este specifică stării de veghe, iar stimulii externi sunt percepuţi foarte
concret (foame, plăcere, durere etc.). Individul îşi ordonează şi configurează universul exterior,
concret, vizibil, material. Toate instinctele umane sunt potenţate şi ele preiau controlul în caz de
pericol, anxietate sau stres profund. Frecvenţa prin care se comunică uşor cu celelalte fiinţe aflate
în starea de trezie.
5. Beta înalte (16-32 Hz) - consum energetic uriaş. Stare cerebrală a individului supus stărilor
celor mai tensionate (război, calamitate etc.). De regulă, creierul se mută pe această frecvenţă în
situaţia întâlnirii cu moartea sau suferinţa.
6. Complexul K{33-35 Hz) Starea iluminării bruşte de tipul „evrika". De regulă se întâlneşte
această stare la epilepticii în criză, însă şi în cazul celor care au viziuni, premoniţii sau stări de
conştiinţă extinsă (claraudiţie, intuiţie înaltă şi în general cele care ţin de cazuistica paranormală).
7. Beta supraînalte (35-150Hz). Stare nemăsurată clasic întrucât, de regulă, aparatura folosită
se opreşte la limita de 35 de herţi. Energia folosită este imensă („atomică"). Dedublări,
decorporalizări, ascensionarea spontană a energiei de tip Kundalini.
Trăiri spirituale extrem de înalte, revelaţii bruşte etc.
Dintre procedeele de modificare ale stărilor de conştiinţă de la Beta la Alfa, Theta sau chiar la
Delta, se detaşează patru activităţi principale:
1. Modificarea ritmului respirator. Tehnicile de meditaţiese împart în individuale şi asistate.
Comutarea de la b la a se poate realiza individual prin focusarea asupra respiraţiei şi a activităţilor
emisferelor cerebrale. Cu ajutorul stimulilor olfactivi şi auditivi, intrarea se face uşor, fiind necesare
câteva secunde.

36
 2. Modificarea stării mentale sau emoţionale. Se concentrează atenţia asupra unei stări
emoţionale de tip negativ, spre exemplu frica şi prin programare neurolingvistică se alchimizează
într-una de tip pozitiv ca bucuria.
3. Modificarea stării conştiente cu ajutorul stimulilor fizici exteriori. Se stimulează scoarţa
cerebrală folosind curenţi electrici de intensitate foarte mică şi electrozi extrem de fini, sau
stimulări ale emisferelor cerebrale prin procedee magnetice. Poate cea mai utilizată tehnică este
folosirea stimulării simţurilor. 95% din informaţii sunt preluate de către cortex pe cale vizuală,
aproape 3% pe cale auditivă, iar restul pe cale olfactivă.
4. Modificarea poziţiei corpului prin tensionare musculară.
Există o serie de tehnici yoghine care reuşesc să comute frecvenţa cerebrală a conştientului prin
exerciţii fizice care blochează oxigenarea cortexului.
- în Alfa: relaxare, autocontrol, regenerare psihofizică, telepatie, operaţii magice, chirurgie
distală, înţelegerea sinelui.
- în Theta: eliberarea de coşmaruri, învăţare accelerată, călătorii în afara corpului fizic,
combaterea insomniei, comunicarea cu universurile invizibile.
- în Delta: obţinerea visării lucide, regenerare absolută, vindecare, înţelegerea întregului,
eliberarea de spaima morţii...
RUŞINEA ÎN FAŢA MORŢII

Conform tradiţiei kabbalei şi învăţăturilor hermetice, umanitatea a căzut din Absolut, definit de
verbul „a fi" şi a început construcţia materială, efemeră, exprimată de verbul „a exista".
Astfel, ne vedem nevoiţi să recunoaştem că doar Dumnezeu poate afirma „Eu sunt cel ce sunt",
persoana noastră neputând zice decât „eu sunt cât exist". Dacă ne naştem, iar singura noastră
certitudine este că la un moment dat vom muri, atunci pare paradoxală încrâncenarea cu care
fugim de Cărţile Sfinte şi de tot corpul format din texte şi doctrine, care ne arată sensul vieţii,
evoluţia şi legile firii! Rămânem, din păcate, captivi într-un consumism nemăsurat, rătăciţi, fără
speranţe, dependenţi de grupuri oligarhice. De atât amar, se străduiesc maeştrii să ne arate Căile
Eliberării, şi noi preferăm întoarcerea capului, uşor snob, într-o parte şi pufnirea plină de dispreţ:
„Ce nebunie, ce sminteală..."
Această atitudine durează de regulă până la apropierea rece şi tenebroasă a îngerului Morţii,
care are ciudatul obicei de a nu pleca niciodată cu mâna goală, şi atunci, omul păcălit de falsele
valori: avere, putere, nobleţe ereditară, rasă superioară, scopul scuză mijloacele etc. se uită
speriat către cer, întrebându-se îngrozit: „şi dacă totuşi El este acolo şi ştie totul despre mine...?"
înţelegeţi acum de ce unora le este frică de moarte? Cred că mai degrabă şi mai potrivit ar fi să
înlocuim teama cu RUŞINEA!
ALTE VIZIUNI ASUPRA MORŢII
Viziunea şamanică asupra morţii este deconcertant de simplă. Pentru „gardienii" celor două
lumi, care se întrepătrund... (interesant, noi, occidentalii, spunem că am plecat dincolo de porţi,
localizând regatul morţilor undeva în exteriorul fiinţei noastre), tabloul existenţei poate fi schiţat
astfel: Lumea Mare este cea unde Creatorul a sedimentat ideile generatoare ale lumilor materiale.
Un posibil sinonim al acestei lumi este Raiul. Urmează Lumea Mediană, (un fel de Purgatoriu) unde
fiinţele evoluate spiritual creează forme şi structuri perfecte, Lumea Mică i-a fost dată Omului de
către strămoşii săi Cereşti. Aici se contopesc dimensiunile mentale, adică realităţile generate de
gândurile oamenilor, şi, în sfârşit, Lumea Foarte Mică, care este populată de demoni, spirite
malefice (un soi de Iad).
Demn de remarcat pentru şamanii din Anzi, Moartea pe care ei o definesc ca pe trecerea într-o
altă dimensiune a vieţii (şamanii de pretutindeni nu conceptualizează moartea ca pe un final, ci
doar ca pe o transformare de la o stare energetică, materială, la o alta, eterică) îşi bazează sistemul
de credinţe diamentral opus faţă de cel vestic. Cu alte cuvinte, Realitatea Mare este dincolo de
materie, iar ceea ce noi numim în mod obişnuit viaţă este Realitate Mică, efemeră prin consistenţă:
ne naştem şi murim cu mâna goală, fără să putem transfera nici un bun material între cele două
stări ale fiinţei. Am vrut doar să arăt cât de diferite pot părea conceptele despre viaţă şi moarte, dar
37
dacă ne aplecăm cu mai multă pricepere asupra doctrinelor de pretutindeni, găsim aceeaşi schemă:
„Ce rost are să câştigi întreaga lume dacă îţi pierzi sufletul"? (creştinism). „Lumea de aici este o
iluzie, trecutul şi viitorul fiind doar aromele din ceaşca de ceai a prezentului" (şintoism) etc.
Doar materialismul declanşat odată cu raţionalismul secolului al XVIII-lea a încercat să ne
convingă că totul se petrece doar o dată, restul fiind doar himerele omului speriat de „propriul
sfârşit iremediabil" (Karl Marx).
In concluzie, am putea gândi: moartea este la fel de personală ca şi viaţa fiecăruia! Acolo unde
mintea se deschide, se desluşesc şi lucrurile. Limita conştiinţei este acolo unde o pui!
LUMINA VIEŢII
Suflet vine de la suflu. De la tradiţiile animiste, până la cele mai elaborate religii, omul este
privit ca o construcţie materială, din apă şi lut, peste care Dumnezeu a suflat suflare de viaţă. Deci,
când ne dăm sufletul, de fapt i-L întoarcem Creatorului. Unde apare însă sentimentul de teamă în
faţa morţii? Ei bine, el nu este de când lumea, ci mult mai modern.
In lumea arhaică, în cea a satelor, Trecerea este privită ca pe o banalitate. Bătrânii îşi pregătesc
din timp cele necesare, iar în Oltenia există un obicei ciudat: „parastasul în viu". Până la sfârşitul
Evului Mediu, Moartea făcea parte din tainele sfinte: botez, cununie, înmormântare, lucru păstrat cu
sfinţenie şi azi în toate marile religii, dar cu precădere în riturile catolic şi ortodox. In India, Gangele
aduce viaţă şi tot el poartă sufletele morţilor în Lumea Primordială. Dar să revenim la teamă, ea se
cristalizează, odată cu apariţia naturalismului, ateismului şi materialismului. Individul rupt din
continuitatea vieţii are acum de ce să fugă de moarte, căci începând cu secolul al XVIII-lea, ştiinţele,
dar mai ales doctrinele sociale, îl îndepărtează pe om de spiritualitate, considerând-o „opium pentru
popor", cum avea să numească Lenin, religiile. Astfel, ca să tragem o concluzie şi să nu vă plictisesc
prea tare, bunicii noştri nu s-au temut de moarte, părinţii noştri, cam da, iar nouă începe să ne fie
frică de viaţă. Şi aici, în această triadă, se află o taină, aşadar, nu poate fi rostită, dar fiecare dintre
noi, va ajunge, când îi va sosi sorocul, să înţeleagă tripla întrebare: cine suntem, de unde venim şi
încotro ne îndreptăm.
CÂTEVA NOŢIUNI ELEMENTARE DESPRE SUFLET ŞI SPIRIT în ebraica Bibliei, nephecb, sufletul, reprezintă totodată şi gâtul

(organ, deopotrivă al alimentaţiei şi al respiraţiei), în timp ce ruah, spiritul denumeşte vântul şi

respiraţia. In greacă, psyche înseamnă suflul vital, iar spiritul, pneuma, are semnificaţia inspiraţiei
divine, dar şi a respiraţiei. Pentru latini, animus desemnează principiul vital, suflul de viaţă, iar spiritus
înseamnă inspiraţia zeilor trimisă oamenilor pe calea respiraţiei. Observăm că în marile culturi care vor
modela consistent percepţiile culturale ale omului faţă de suflet şi spirit, există un numitor comun -
respiraţia. Aici dacă adăugăm şi teologia brahmanică şi celebra „Respiraţie a lui Brahman", care
postulează că respiraţia divină creează şi distruge lumile, după cum urmează: când expiră, Dumnezeu
îşi desfăşoară în toate planurile gândurile creatoare, iar când inspiră, absoarbe totul în abis, pentru a
putea expira din nou, putem să ne facem 0 idee despre importanţa nevăzutului pentru existenţa
noastră concretă. Tot indienii au calculat această respiraţie completă (expiraţie-inspiraţie) ca durând
miliarde de ani, şi iată că astfel au fost nevoiţi să inventeze cifrele, ajutând foarte mult, peste milenii,
umanitatea cu apariţia cifrelor arabe, tocmai pentru a putea cuprinde atâtea numere. Nu vedem aerul
şi nici măcar nu1percepem dacă nu suflă nici o adiere de vânt, dar iată că în acest aparent vid se poate
afla Lumea de Dincolo. Pentru tibetani, suflarea de viaţă intră în materie, în momentul acuplării, având
aşadar aceeaşi consistenţă vagă a aerului. Suntem, ca structură materială, zămisliţi din lut şi din apă,
dar ceea ce ne animă vine pe calea aerului. Iată, în sanscrită, atman înseamnă suflet, iar pentru
germani, atmen este verbul a respira. Qed!
CÂTEVA ÎNTREBĂRI DESPRE VIAŢĂ...

De unde vin bebeluşii şi unde pleacă morţii? Acesta este cuplul interogativ care stă la baza
tuturor sistemelor religioase, de la animismul primitiv, până la scientologie. Generaţiile se succed,
natura moare iarna, dar renaşte primăvara, când bunicul este aproape de Marea Poartă, apare
38
nepotul şamd... Există o forţă inteligentă, care fertilizează marele şi micul univers. De la viziunile
puerile despre sexualitate şi până la noţiunile embrionare, omul a încercat dintotdeauna să-şi
satisfacă toate curiozităţile legate de origini, dar şi să-şi domolească spaimele în faţa
necunoscutului.
In taina zămislirii, tradiţiile alocă roluri diferite bărbatului şi femeii. Aşa, ca o curiozitate, unele
triburi din Noua Guinee cred şi astăzi că bebeluşul este un spirit care se încarnează din clanul
mamei, iar tribul Baruya din Australia crede că sperma este singura cauză a fertilităţii. Desigur, cea
mai cunoscută teorie legată de procreere este clasicul cuplu...
De la uter la cer, prin negura vremii...
Pentru limbile indo-europene, cuvintele mamă şi materie, provin din acelaşi trunchi, iar tată şi
cer au o rădăcină comună. Esenienii de la Qumran, se rugau deopotrivă Tatălui Ceresc şi Maicii
Pământeşti. Şi pentru orientali, cele două energii care produc viaţa (yin şi yang) au origini cosmice
şi telurice.
Dar să călătorim puţin în trecut. Arheologii au descoperit şi tratat cu C14 câteva statuete, vechi de
aproximativ 30 000 de ani, care înfăţişează „zeiţe-mame". Interesant este faptul că nu s-au găsit şi
obiecte care să-1 înfăţişeze pe tată. Dacă păstrăm în memorie şi faptul că pentru creştini Fecioara
Maria îl zămisleşte pe Isus împreună cu „Duhul Sfânt", înţelegem că, în concepţia anticilor, mama
reprezenta materializarea vieţii. Astăzi, însămânţarea în vitro vine cumva să întărească această
percepţie. In schimb, cam din aceeaşi perioadă apar statuetele falice, ca simbol al fertilităţii.
In Africa, tribul Ibibio practică şi astăzi o sculptură ciudată, consacrând statuetele falice cu
bucăţi din prepuţ, obţinute în urma circumciziei băieţilor, după naştere, pe care le aşază peste
mormintele bărbaţilor decedaţi de curând, tocmai pentru a marca şi delimita spaţiul între viaţă şi
moarte.
Aşadar, din zorii umanităţii, popoarele şi-au creat propriile mituri despre naştere şi moarte,
constatând chiar similitudini între nou-născut şi bătrânul pe moarte. Ambii au feţe ridate, bebeluşul
doarme în poziţia uterină, cocoşat pe o parte, iar bătrânul are spatele încovoiat; şi ce este mai
important, populaţiile precolumbiene credeau că, dacă un bătrân nu moare, nu se poate naşte
bebeluşul, căci există un raport foarte strâns între sufletele din lumea cealaltă şi cele încarnate. închei
micul episod, prin a vă mai spune, că arhitecţii templelor hinduse, ca omagiu adus lui Shiva, zeul
energiilor creatoare şi distrugătoare, depozitau o picătură de spermă la baza construcţiei, spunând că
astfel o însufleţesc.

Naştere şi sexualitate în zorii omenirii

Exegeţii sunt aproape unanim de acord că, în vechime, numărul populaţiei era mult mai mic
decât în timpurile moderne, ceea ce a condus, chiar în zorii apariţiei primelor religii articulate, la
ideea că viaţa fiecărui individ are valoare. Omul era aşadar încă rar, preţios şi sacru. După revoluţia
mondială a agriculturii şi a creşterii animalelor din neolitic, viziunea mistică asupra omului va
cunoaşte schimbări profunde, dar şi dramatice, însă să mai zăbovim puţin în preadolescenţa
umanităţii.
In tradiţia cultelor fertilităţii, din Oceania, Africa şi până în Orientul Apropiat sau îndepărtat,
existau preotesele amorului, delimitate clar de prostituate, şi care aveau rolul de catalizator şi
ordonator al energiilor vitale, practicând, încă din cele mai vechi timpuri, magia sexuală, definită mai
apoi de practicile hinduse şi mult mai târziu, în Occident, de magia sexuală alchimică. In Israel, cultul
mozaic, urmat de cel creştin, postulând condamnarea „preacurviei" şi încurajând prin „creşteţi şi
înmulţiţi-vă", aceste ceremonii vor dispărea, lipsind apoi restul ţărilor iudeo-creştine de aceste
ritualuri sexuale, care se mai găsesc astăzi în triburile din Australia, Noua Zeelandă şi Africa. Mai mult
decât atât, odată cu Inchiziţia, practica amorului în afara cuplului va fi
privită ca pe un afront adus spiritualităţii, iar sexualitatea va deveni un subiect tabu până astăzi. In
India, se mai găsesc temple dedicate devadasi, slujitoarele lui Shiva, care mai practică şi acum
dansuri sacre şi raporturi sexuale cu brahmani, într-un bizar amestec de sacru şi vicios.

39
 Prima definiţie pe care omul a dat-o ideii de jertfă a fost înfăptuirea sacrului prin ofrande. Ei
bine, istoria avea să demonstreze percepţii extrem de diferite asupra conceptului, de la
sacrificarea ritualică a duşmanului, ca în triburile precolumbiene din Americi, sau la războinicii din
Africa, până la sacrificarea celor mai iubiţi şi demni membri ai comunităţii, ca la dacii lui
Zamolxe, sau ca la iudei (Abraham a consimţit imediat să-şi jertfească fiul Domnului), trecând prin
ofrandele animaliere şi vegetale, până la răstignirea viciilor, pasiunilor şi pornirilor instinctuale
pentru a dobândi Regatul Cerului, în creştinism.
Aproape ca o constantă, jertfa a însoţit popoarele lumii, oferindu-le speranţa în mântuirea
personală şi în binecuvântarea planetei. In religiile precreştine, jertfa avea rolul de a-i îmbuna pe
zei, sau de a le potoli mânia, iar după propovăduirea creştinismului şi a islamului în lume,
sacrificiul capătă nuanţa unui război nevăzut între ascensiunea omului către Divinitate şi
încercarea demonilor de al păstra captiv temniţei trupului. Pentru o cunoaştere mai amplă a
subiectului, să facem o călătorie printre ritualurile de sacrificiu. Aztecii smulgeau inimile
prizonierilor, considerând că sângele vărsat va hrăni cu energie soarele, ca el să poată răsări şi a
doua zi.
In Egiptul faraonic, prizonierii erau „oferiţi zeilor", cu toate bunurile lor, chinezii imperiali au
obişnuit câteva milenii să îngroape alături de împăratul defunct soldaţi şi slujitori vii, care să-1
servească şi să-1 apere pe „Fiul Cerului". Incaşii practicau un foarte violent şi impresionant ritual
atunci când soarta lor era periclitată de război sau de calamităţi naturale. Sângele astfel vărsat, era
dedicat potolirii foamei acelor zei distrugători care „mânca lumea". Nobilii samurai recurgeau la
harakiri, jertfindu-şi propria viaţă ca să-şi păstreze onoarea.
Cu timpul, când omul a devenit preţios în economia lumii, după neolitic, sacrificiile umane au fost
înlocuite treptat cu cele animale şi cu ofrandele vegetale. Şi aici avem ca imagine mieii de la poarta
templului lui Solomon, tăierea porcului de Crăciun, chiar şi în zilele noastre, păsările jertfite în Africa
etc. Sângele încetează să mai curgă în valuri, odată cu apariţia cultelor creştin şi islamic, unde
Dumnezeu atotputernicul cere omului, zămislit după chipul şi asemănarea Sa, să se lepede de Satana
(suma tuturor viciilor care l-au dus la cădere).
Prin unirea cu Hristos, care şi el se jertfeşte pentru spălarea tuturor păcatelor oamenilor, omul
îşi crucifică întunericul din el, recăpătând Lumina Primordială.
Numitorul comun al marilor religii se regăseşte în mitul căderii, în pierderea eternităţii şi în
lupta acerbă a omului pentru redobândirea Cuvântului Pierdut. Totodată, fiecare doctrină
postulează doctrina libertăţii, ceea ce confirmă că noi aici pe pământ nu suntem, în timpul acestei
vieţi, pe deplin liberi, adică suntem condiţionaţi, încă de la naştere, de statutul social, de condiţiile
de trai, de şcoală, de religie, de sistem, de propriile deziderate şamd.
Hristos spune: „căutaţi adevărul şi el vă va face liberi!"; Buddha îşi învaţă discipolii: „Mintea
voastră zgomotoasă va ţine în somn şi întuneric, numai adevărul imuabil vă poate trezi, dar el nu
stă în concreteţea formelor ci în abstractul gândului". Iar profetul Mahomed, inspirat de
Arhanghelul Gabriel rosteşte: „Singurul adevăr etern este Allah cel Preaînalt, iar eliberarea
noastră apare din unirea cu El". Observăm deci o preocupare extrem de serioasă a Marilor
învăţători pentru eliberare. Acum, după ce am înţeles cum funcţionează legile kybalionului şi
după demonstraţiile fizicii cuantice, care ne oferă spectacolul grandios al libertăţii cuantei de a se
deplasa necondiţionat prin univers, putem să înţelegem mai consistent ce ne leagă, ce ne ţine
prizonieri în iluzie, ce forţe se opun ascensiunii noastre. Pentru toţi cei care caută Adevărul
(observăm că verbul „a căuta" presupune truda şi perseverenţa, căci dacă ar fi fost altfel,
îndemnul ar fi sunat: „găsiţi adevărul..."), devine limpede că spiritul nostru este captiv într-o lume
materială, iluzorie şi că singura posibilitate de „evadare" constă în Unirea cu Hristos şi lepădarea
de Satana, şi când mă refer la cele două extreme, dându-le denumirile iudeo-creştine, nu vreau să
ofensez pe cei din alte culte. Hristos, înseamnă cel uns, adică cel ales de Dumnezeu să arate
Calea, iar Satan, ca reprezentare a căderii şi a provocării materiei împotriva spiritului, este
întâlnit, sub diferite forme în toate marile culturi ale lumii. Să încercăm să nu ne mai lăsăm ispitiţi
de formă. Neînţelegerile, războaiele, ura sunt legate doar de aspectele formale, trecătoare, în
40
esenţă, noi fiind cu toţii copiii lui Adam şi ai Evei, zămisliţi de Tatăl Ceresc şi de Mama
Pământească şi mântuibili prin Căutarea Adevărului, suntem aşadar fraţi şi prieteni, căci pe toţi,
dar absolut pe toţi, fără nici o excepţie, ne aşteaptă, după moarte, întâlnirea cu Adevărul,
indiferent care o fi acesta!
UNEORI, NE RĂTĂCIM ŞI PE CĂRĂRILE DREPTE

Am terminat de recitit Evanghelia după Iuda şi mă las învăluit de ereziile cântărilor, arşi pe rug
de către Inchiziţia inflexibilă, care postula la vreme aceea că la Dumnezeu se ajunge doar prin
suferinţă. La această apocrifă, mă atrage mult latura umană, agitaţia, nesiguranţa, compasiunea,
înţelegerea individului Yesua. Pentru mine, e mai puţin important dacă Isus e sau nu, fizic, fiul lui
Dumnezeu, dacă a înviat sau nu fizic. Nu sunt teolog, nici dogmatic şi nici bigot. Pentru mine e
suficient că există Isus Hristos ca model, şi nu ştiu de ce, dar de câte ori mă gândesc la el mă simt
fericit, parcă aş fi întâlnit un vechi şi foarte bun prieten. Mă enervează rău lipsa de toleranţă a unor
„buni" creştini care ţipă făcând spume la gură că doar catolicismul sau ortodoxia deţine adevărul
despre Dumnezeu, mă irită felul în care a devenit creştinismul religie universală, detest Inchiziţia,
îmi displace profund împăratul Constantin, care după ce şi-a văzut opera împlinită a murit la fel de
păgân, crezând în „Sol Invictus".
Nici mama lui nu s-a dovedit a fi o femeie prea deosebită! Am intuit de multă vreme, mâna
iscusită a omului în ierarhiile bisericeşti şi impactul emoţional gen showbiz al unor prezenţe
precum papa, dar simt şi cred că dincolo de toate astea există forţe care guvernează lumea după o
logică a binelui, frumosului şi adevărului. îmi place de mor pilda cu câinele mort, de care se feresc
oripilaţi apostolii, dar despre care Isus spune că are totuşi, dinţii frumoşi. Cred în destinul complice
cu individul care îşi doreşte cu adevărat să împlinească ceva important (sunt aici,partizanul lui
Coelho), mă emoţionează solidaritatea în faţa sărăciei şi demnitatea în faţa morţii şi îmi place Isus
Hristos pentru că aduce uneori sabia acolo unde răul trebuie tăiat! Şi mai cred că, prin Marea Sa
lecţie, Isus ne-a arătat Calea, ne-a adus Adevărul, ca noi, prin truda minţii şi râvna sufletului, să
ajungem la Viaţă!
ROLUL ŞI SIMBOLISTICA ANIMALELOR ÎN RELIGIILE PRIMORDIALE

Să facem o scurtă trecere în revistă a subiectului pornind de la zeii egipteni Anubis-şacalul,

Thuersis-hipopotamul, Sobek-crocodilul, să amintim Sfinxul cu corp de leu şi cap de om, sirenele,
celebrul minotaur al grecilor. Ciudatul mixaj bestialo-uman pare un atribut universal al primelor
religii, cu precădere al celor politeiste. Pentru indienii araucani din Chile, discipolii zeului Pillan
aveau corpuri de şerpi şi capete de om, în Mexicul precolumbian, ritualurile îl vizau pe
Quetzalcoatl, şarpele cu pene. Există chiar şi un zeu porc, care se naşte cu membre umane. El se
numeşte Kamapu'a şi este celebrat până şi astăzi în insulele Hawaii. Mitologia hindusă îi are pe
Hanuman, zeul cu cap de maimuţă, Ganesh-zeul cu cap de elefant. In religiile animiste din Africa se
crede că simpla purtare a unei măşti de animal conferă ceva din calităţile magice ale diferitelor
specii: curajul leului, înţelepciunea panterei etc.
Până la celebra şi controversata teorie evoluţionistă a lui Darwin, care ne leagă, fără o verigă,
de lanţul trofic, trecând prin evoluţia conştiinţei de la mineral la uman şi construind drumul mai
departe până la angelic şi divin, teologia umană primordială a fost legată ombilical de relaţia cu
regnul animal. Omul primitiv a sacralizat unele animale, în speranţa că va dobândi ceva din
calităţile lor şi nu în ultimul rând, pentru a le face binevoitoare. Trebuie să ne imaginăm că, în zorii
civilizaţiei umane, animalele stăpâneau mult mai organizat planeta. Pentru amerindieni, totemul
reprezintă un simbol de apartenenţă care poate uni sau despărţi, iar animalul pe care îl reprezintă
îi defineşte calităţile magice. Toate aceste bucăţi de paleo-istorie, se regăsesc minunat, în Cartea
Junglei, unde Kipling îl „educă" pe omuleţul Mowgli cu ajutorul ursului Baloo şi al panterei
Baghera.
Ei bine, dar simbolistica animală are totodată şi conotaţii negative. Iudeii, creştinii şi islamicii
apreciază înţelepciunea şarpelui, dar îi condamnă comportamentul. Câinele are şi el o funcţie
dublă: „cel mai bun prieten al omului", dar şi paznicul infernului ca Cerber la greci sau Xolotl la

41
azteci. Şobolanul este venerat, dar şi detestat şamd. Iudaismul începe o luptă extinsă împotriva
politeismului, declarând război sfânt împotriva idolilor, care majoritatea aveau înfăţişări animale,
cum ar fi viţelul de aur, este diminuată puţin de creştinism prin îndemnul mesianic: „fiţi aşadar
înţelepţi precum şerpii şi blânzi ca porumbeii" , dar este din nou acutizată de Islam, care
condamnă orice încercare de a-1 zugrăvi imagistic pe Allah cel Preaînalt. Concluzia acestui text ar
putea fi că, în evoluţia sa, fiinţa trece invariabil prin diferite grade şi forme, iar animalul, aşa cum
cred şi brahmanii, este ruda omului, care încă nu a făcut saltul conştiinţei de la concret la
abstract!
CU SMERENIE PRIN TEMPLUL NATURII
Cuvintele naţiune şi natură au un trunchi comun în majoritatea limbilor, fapt ce dezvăluie
foarte precis raportarea omului primordial la sine, la transformările prin care trece în contextul
unui decor natural, care se modifică şi el, exact la fel. Astfel, pentru primele comunităţi, copilăria
era identificată cu primăvara, tinereţea cu vara, maturitatea cu toamna şi bătrâneţea cu moartea.
Intr-un codice aflat în Arhiva Vaticanului, adus de conchistadori după cucerirea Americilor, este
scris: „Frunza înţepeneşte sub gerul iernii, ca omul când este cuprins de frigul morţii", însă ceea ce
este cu adevărat interesant este că populaţiile precolumbiene ştiau că frunza se descompune în
humusul care desemnează umanul, iar omul se întoarce în pământul vegetal „hrănind cu
descompunerea trupului său, iarba grasă a Mamei Pământ, şi cu sufletul său, focul Soarelui".
Deci, la începuturi, omul era conştient că este legat ombilical de natură şi învaţă cum să
coabiteze cu celelalte forme de viaţă, atât în încercarea de a supravieţui, cât şi în găsirea unor
modalităţi de a se impune. Relaţia cu Natura marchează fundamental baza primelor credinţe
articulate. Astfel, pentru dogonii din Mali, Amma, Dumnezeul Suprem a creat singur Oul Cosmic
din care au apărut toate formele de viaţă. Şi în mitologia chineză, descoperim Oul din care iese
uriaşul Panku, tatăl lumii, iar pentru triburile din Tahiti, Ta'aroua, Dumnezeu a creat lumea
spărgând cochilia oului primordial. Există o axiomă acceptată de mai toate populaţiile lumii şi
anume aceea că suntem zămisliţi din pământ. Până astăzi s-a păstrat această legătură mitică şi
mistică între om şi pământul său natal. Sentimentul că suntem rude cu pietrele, pădurile, apele
este perfect redat de Eminescu în Scrisoarea III: „... tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul, mi-e
prieten numai mie...", apoi noi mai avem şi sintagma: „codrul, frate cu românul", ca să nu mai
vorbim despre universala categorisire a celor născuţi fără tată - „copii din flori".
Pentru omul considerat, din nu ştiu ce motive, primitiv, femeile deveneau gravide în jurul
grotelor, al peşterilor, al crăpăturilor din pământul uscat, căci în acea perioadă istorică exista
credinţa generalizată despre suflete că aşteptau să se întrupeze, în meandrele pământului, în
catacombe, căci bătrânii înhumaţi aşteptau primăvara lăuntrică pentru a învia asemenea naturii.
Deci, în acele vremuri, nu există nici un dubiu despre relaţia maternă dintre om şi pământ. Fapt ce a
marcat întreaga evoluţie. Până şi raţionaliştii latini credeau ceea ce iudeii şi creştinii postulau:
Memento, homo, quiapulvis es et înpulverem reverteris, ceea ce în Geneză ar suna: „Aminteşte-ţi
omule că din pământ te-ai născut, şi în pământ te vei întoarce!" Până şi astăzi, de exemplu în
Germania, unii săteni numesc stânci şi grote Kinderbrunnen (aducătoare de copii).
Azi, unele multinaţionale defrişează pădurile, poluează apele, exploatează cu cianuri munţii în
căutarea aurului, deversează reziduuri distrugând ce a mai rămas din Amazon, Unii burtoşi se
amuză vânând specii rare, cei mai mulţi dintre producători risipesc aberant resursele naturale, şi ne
mai mirăm că uneori natura ne răspunde prin calamităţi, cutremure... Şamanii au atras atenţia, de
milenii: „Tot ce se naşte trebuie să moară, doar conştiinţa evoluată către pace şi armonie universală
se transformă în eternitate, restul devine vid, căci Natura îşi protejează fii de orice fel de dăunător!"
(profeţie burriată).

SOARELE CA SIMBOL ORDONATOR ŞI UNIFICATOR ÎN PRIMELE RELIGII

Să mai rămânem puţin în sanctuarul naturii cu câteva consideraţii despre soare. Primele religii
considerau întregul spaţiu locuit de spirite care guvernează învelişurile materiale. Panteismul
asocia corpurilor cereşti, zei atotputernici şi inteligenţi care interferau cu lumile de jos, influenţând

42
evoluţia omului. Ca întregul univers să nu fie cuprins de haos, oamenii i-au atribuit rolul de
organizator şi supraveghetor soarelui.
Toate formele religioase animiste confereau astrului central funcţia supremă, fiind cuprinşi de
o teamă teribilă la apus, căci ei îşi puneau întrebarea dacă soarele nu va mai răsări? Angoasa asta
se exprima foarte clar, în limba engleză, în care toamna se numeşte fall (cădere), aşadar pentru
locuitorii nordului, ai ţărilor muntoase şi ai celor ploioase, perioadele în care soarele era anemic
reprezentau momente de tulburare. In Scandinavia, zeul soarelui, Yul, era celebrat la solstiţiu de
iarnă, cu brazi decoraţi, obicei care va rămâne până astăzi, în toată lumea.
De fapt, Crăciunul este o desacralizare a Sfântului Nicolae, sărbătorit pe 6 decembrie, căci acesta
este creştinatorul popoarelor nordice. Tot în zonă, pe 13 decembrie, se sărbătoreşte Sfânta Lucia
(derivată din latinescul lux, adică „lumină"), care perpetuează pentru celţi cultul zeului solar Lug.
Majoritatea romanilor de până la Constantin cel Mare erau adepţii cultului solar, simbol al zeului
iranian Mithra, pe care îl omagiau pe 25 decembrie. Religia lor se numea Sol Invictus (soarele
atotputernic). După creştinarea imperiului, Constantin a hotărât să înlocuiască ziua soarelui cu cea a
naşterii lui Hristos, şi de atunci creştinii sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie, deşi, în mod
paradoxal, Isus este născut în martie. Intre cultele solare şi monarhie exista o mare legătură. Pentru
incaşi, împăratul era Fiul Soarelui, la japonezi, Amatersu este zeiţa soarelui care îngrijeşte personal
Ţara Soarelui Răsare. Sigur, istoria cunoaşte puternicele culte solare ale Egiptului, unde monarhul se
numea Akenaton, adică slujitorului discului solar Aton, până la celebrul Ludovic al XlV-lea pe care
francezii l-au numit RegeleSoare. In Evanghelia după Luca (1:78, 79), Hristos este comparat cu
„Soarele care răsare din înălţime ca să-i lumineze pe cei ce zac în întuneric", iar buddhiştii îl
consideră pe prinţul Siddharta, fiul regelui Shuddhodana, cel care învârte roata solară.

LUNA ŞI PLANETELE ÎN CONŞTIINŢA UMANITĂŢII

Spre deosebire de soare care marchează ritmul şi sensul individului şi al istoriei, luna are o
revoluţie mai discretă, dar la fel de fascinantă în mentalul colectiv. Menstrual, derivă de la latinescul
mensis care înseamnă lună, deci cel puţin încă din Antichitate se observase influenţa astrului asupra
ciclului lunar feminin. Un proverb african spune: „Plină ca o femeie ce stă să nască, sau subţire că
una care vrea să seducă, luna se transformă, după cum femeia se schimbă". De altminteri, de regulă
ea devine un substantiv feminin: Junona, la romani, Selena, la greci, Bastet, la egipteni, Ixchel, la
mayaşi.
Foarte interesant, în şintoism, japonezii inversează natura aştrilor. Soarele este guvernat de
zeiţa Amaterasu, iar luna de către zeul Tsuki-yomi. Majoritatea religiilor s-au lăsat influenţate şi
continuă şi astăzi să fie tributare calendarului lunar. Pentru cei care continuă şi astăzi să acuze
astrologia, le amintesc că omul primordial era atât de influenţat de planete, încât a numit zilele
săptămânii după cum urmează: luni (ziua dedicată lunii; lunis dies în latină sau Monday-moon
day), marţi este dedicată lui Marte, miercuri lui Mercur, joi - Jupiter, vineri - Venus, sâmbătă -
Saturn (Saturday) şi duminica este ziua soarelui (sunday). încă o dată observăm cât de conectaţi
suntem la marele univers. Dacă am privi totul ca pe un puzzle, am înţelege şi diferenţa de
perspectivă. De la nivelul unei piese, totul pare haotic, fără legătură, dar dacă ai o privire de
ansamblu înţelegi că Adevărul este suma tuturor pieselor care formează întregul.

ADÂNCIMILE CERURILOR
De la celebra frază a rugăciunii: „Tatăl nostru carele eşti în ceruri.. ", mi-a venit ideea să caut
originea pluralului, când vine vorba de bolta albastră ziua şi de firmament, sub domnia lunii şi a
luceafărului. In mitologiile popoarelor caucaziene, numărul cerurilor variază de la şapte la nouă,
aztecii vorbeau despre treisprezece, iar pentru indienii algonquini, fiecare cer era locuit de o putere
creatoare, iar ultimul, cel de-al douăsprezecelea, era chiar regatul Marelui Manitu. Denumirea
plurală are, pentru tribul Bambara din Mali, corespondenţe meteorologice. Astfel, cerul al cincilea
este steril aducător de secetă, iar al şaptelea fertil, generator de ploaie. Pentru greci, zeul cerului,
Uranus, semnifica: „cel care aduce ploaie" şi de aici derivă şi substantivul urină.

43
 Un tablou foarte interesant este făcut de Rudolf Steiner, care aşază cele şapte planete principale
pe corespondenţele organelor vitale umane. Esoterismul creştin, profund influenţat de hermetism şi
kabbala, concepe ierarhiile cereşti, localizându-le piramidal către ultimul dintre cele douăsprezece
ceruri, unde guvernează Hristos, astfel găsind loc pentru heruvimi, îngeri, arhangheli, serafimi,
tronuri... Analogia, atât de dragă esoteriştilor, leagă cerurile de abisurile apelor. Intr-un manuscris
celtic stă scris: „într-un mod tainic şi sfânt, ultimul cer este totodată şi fundul oceanului cel mai
adânc"! Şi din această perspectivă înţelegem şi mai bine de ce Hermes Mercurius Trismegistos spune:
„Ce este sus este şi jos, şi ce este jos este şi sus pentru a înfăptui miracolul unui singur lucru"!

SFINŢENIA APELOR
Caracterul lustral al apelor şi semnificaţia mistică a abluţiunii, a scufundării, a botezului, a
purificării se întâlnesc în ritualistica tuturor popoarelor. în perioada precolumbiană, aztecii
ceremoniau consacrând copiii zeiţei apei, Chalchihuitlycue, iar preotul spunea: „Primeşte această
apă, căci zeiţa este mama ta. Fie ca această baie să te spele de greşelile părinţilor tăi!" Cât de
asemănător cu taina botezului creştin!
In bisericile catolice, la intrare este un lavabou, în care credincioşii trebuie să-şi purifice degetele
înainte de a se închina. Termenul de lavabou nu descria iniţial vreun obiect sanitar, ci provine de la
latinescul „eu voi spăla", termen preluat din psalmul al 26-lea. In Asia, cu precădere în Japonia, apa
are un rol multiplu, de a curăţa mâzga sufletului, de a purifica ochii, de a stinge focul pasiunilor şi de
a elimina toxinele. Prima formă de ceai a fost o ceaşca de apa fierbinte, în care întâmplător a căzut o
frunză de ceai verde. Druizii acordau apei rolul de dezlegare a morţilor de păcatele din timpul vieţii.
Creştinii primelor secole îşi curăţau picioarele cu apă, spunând: „Nu mă leagă nimic de această lume
de humă, paşii mei mă poartă către Regatul Tatălui Ceresc". Basmele noastre vorbesc despre apa vie
şi apa moartă care, combinate, reprezintă elixirul veşniciei. Din păcate, astăzi, se întâmplă un
fenomen injust generat de lăcomia şi prostia unora dintre noi.
De exemplu, în SUA, o familie care locuieşte într-o reşedinţă mai mare de un hectar consumă
zilnic 500 de litri de apă, în timp ce în Sudan, o familie de 7 membrii, abia dacă pot consumă 2 litri
care să le satisfacă toate necesităţile. Şi când te gândeşti că apa este darul făcut de Dumnezeu şi
de strămoşi, iar unii o vând cu bani buni...
MISTERELE MĂRILOR

Desigur, bănuim cu toţii rolul sacru al apelor în apariţia vieţii pe Terra. De la „Duhul lui
Dumnezeu plutea deasupra apelor..." şi până la experimentele lui Masaru Emoto, apropo de
inteligenţa şi sensibilitatea apei în funcţie de emisiile mentale şi de modificările energetice.
In timp ce îmi alungeam trupul printre valurile de la Vama Veche, mi-am amintit câteva lucruri
interesante din culturile vechi despre importanţa mărilor în configurarea civilizaţiei umane.
Dacă apele curgătoare au rolul iniţial de a purifica, mările îl au pe cel de a înghiţi, de a acoperi,
de unde şi sintagma: „L-au înghiţit apele..." Grecii populaseră izvoarele cu nimfe şi zeităţi
binevoitoare şi chiar afectuoase, iar mările abisale, capricioase, cu monştri şi balauri terifianţi.
Sub această influenţă, Europa avea să se teamă de adâncurile marine, până astăzi, mai ales după
vizionarea minunatelor documentare ale lui Cousteau. Dacă despre uscat avem cunoştinţe cât de
cât acceptabile, despre ce se afla dincolo de Groapa Marianelor rămâne încă un mister, chiar în
mileniul al treilea, definit ca perioada sateliţilor atotcuprinzători. Interesant, mi se pare unghiul
din care privesc mările celţii, druizii şi vikingii. Pentru ei, marea este zona de tranzit dintre oameni
şi zei. Păi, dacă ne gândim că şi noi suntem 73% apă, putem accepta ideea ca având sens. Intre
caracterul uman şi capriciile mării s-au făcut mereu comparaţii, atât în mitologie, cât şi în cultură.
Spunem despre cineva dezorientat că este un naufragiat pe apele vieţii, despre o criză de isterie
spunem că s-a comportat ca o furtună, iar cea mai celebră întrebare în context rămâne: „Ce faci,
ţi s-au înecat corăbiile?" Până la urmă, absolut toate elementele din interiorul şi exteriorul nostru
ne spun povestea interconectării şi apartenenţei la Unitate, prin întreg!

44
 Nu întâmplător, Sodoma, cetatea damnată, se află situată sub nivelul mării, la - 400 metri, iar
Iehova se întâlneşte cu Moise pe muntele Sinai şi Isus urcă Golgota. Există, în istoria şi mistica
lumii, calea ascensiunii. „Aspiraţiile sunt înalte, iar viciile joase", spune un proverb irlandez. Să
trecem, foarte lapidar, în revistă munţii sacri ai câtorva religii importante.
Indienii sacralizează Meru, în islam se vorbeşte despre Kaf, vârful pe care Allah Cel Preaînalt
îşi odihneşte piciorul, şintoismul populează vârful Fujiyama cu spiritele cele mai elevate ale
zeilor cereşti, grecii aveau Olimpul ca regat al lui Zeus, în iudaism - există Sinai ca traseu iniţiatic,
tibetanii o numesc pe zeiţa înălţată a lumii, Chomolungma care este totodată şi cel mai ascuţit
vârf al Himalayei, extrem de articulatul sistem religios al dacilor plasa vârfurile munţilor Bucegi
cu „baza pe pământ, unde oamenii sfinţesc rădăcinile, şi cu vârful în cer, unde veghează
Zamolxe". China are munţii sfinţi Wudan, Taishan şi Wushan, unde se află majoritatea templelor
călugărilor şaolini şi să nu uităm că arca lui Noe se opreşte după epopeea potopului pe vârful
muntelui Ararat din Armenia. După unii exegeţi, „altar" provine de la latinescul altus, care
înseamnă „înalt", iar piramidele din Egipt şi din Mexic sunt, printre altele, replici la scară redusă
ale munţilor sacri, din vârful cărora coboară zeii. Pentru creştini, Muntele Măslinilor are un rol
extrem de important, iar musulmanii cred că ilustrul profet Mahomed, pacea fie asupra lui, s-a
înălţat la Ceruri de pe domul Stâncii. Acum, pentru toţi cei care au escaladat câteva vârfuri de
peste 2 000 de metri, cum ar fi, la noi, Moldoveanu, Negoiu, Omu, sau, mă rog, ceva mai celebrii
munţi de prin vecini, au simţit, inevitabil, cum se modifică percepţia comună despre timp şi
spaţiu. Aerul, virginitatea stâncilor şi semeţia crestelor proiectate pe un cer de al cărui albastru
nu se pot bucura orăşenii, produc modificări energetice profunde, şi nu puţini dintre alpinişti au
avut, în vârf, revelaţia apartenenţei la o lume cu adevărat miraculoasă. Mi s-a întâmplat într-un
an, din viaţa cealaltă (înainte de 1989), să mă prindă o furtună în Făgăraş, pe Budislavu.
Mergeam, şi în spatele meu se rupeau norii cu tunete şi fulgere ostile, iar în faţă mă ghida un
soare blând şi parcă protector. Am să închei cu o strofă din imnul naţional al Elveţiei, care trage
cel mai bine concluzia acestei postări: „De pe munţii înalţi vine ajutorul/ Elveţia nădăjduieşte
mereu în Dumnezeu/ inima este mai fericită aproape de Dumnezeu, departe de zgomotele
deşarte alecâmpiei!

MAMA GEEA ŞI HUMA VIEŢII

Pământul este materia primă din care a fost zămislit omul. Ce bine se păstrează acest adevăr în
familia limbilor latine. Homo este născut din Humus. Limbile anglo-saxone au însă o altă trimitere,
man şi germanicul Mann, derivă din rădăcina indiană Mânu, care înseamnă strămoşul omului. Dar
să revenim la moştenirea latină, francezii cu homme, spaniolii cu hombre, portughezii cu homen,
italienii cu uomo şi românii cu om îşi desfăşoară, în mod tradiţional, întreaga existenţă muncind
pământul, trăind cu roadele sale şi pregătindu-se pentru înhumare. Originea biblică a omului de
lut se regăseşte în însuşi numele lui Adam, care derivă din ebraicul adama, care înseamnă pământ.
Dacă facem o boltă peste mări şi oceane şi ne cufundăm puţin în ritualurile voodoo din Africa sau
în peisajul şamanic din Americi sau din nordul Mongoliei, vom observa profundul cult al omului
pentru lutul primordial. Chiar şi faptul că numim pământul mamă: Geea la greci, trimite la
invizibilul cordon ombilical dintre fiinţa mică şi fiinţa mare. în Rig Veda găsim versul: „pleacă sub
pământul acesta, mama ta", Iov în 1:21 spune: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă
voi întoarce".
Apoi, de milenii, omul a observat că argila se comportă precum un lapte matern, căci hrăneşte
şi purifică organismul. Am făcut câteva cure cu argilă albastră de Raciu şi am constatat pe propria
piele că funcţionează eficient şi inteligent. Pentru cine a practicat tehnici de meditaţie,
împământarea este absolut necesară descărcării energiilor negative şi hrănirii cu „cea mai pură
energie yin adevărat!" Toate acestea sunt semnele că suntem legaţi vital de natură, căci aşa cum
spun toate căile de dezvoltare spirituală: „Trupul nostru este pământ, sângele, apa, mintea, aer,
sufletul foc, şi fiinţa - LUMINĂ!"
45
DESPRE MEDICINĂ ŞI MAGIA STRĂMOŞILOR NOŞTRI

Vreau să încep o serie de postări care să aibă ca temă centrală universul magic şi etnomedical
din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Petru Culianu, discipolul lui M. Eliade, şi un redutabil
esoterist român, asasinat într-o universitate din SUA, înainte de 1989, scria în Călătorie în lumea
de dincolo: „Baza din care se cristalizează toate sistemele religioase este şamanismul primordial,
întâlnit la toate popoarele de pământ..." Mă alătur şi eu, cu modestele mele resurse, să căutăm, să
explorăm şi mai ales să ne reamintim că purtăm în sânge toate cunoştinţele strămoşilor noştri. S-o
pornim!
Istoricii şi exegeţii sunt, aproape unanim, de acord că tracii, dar cu precădere geto-dacii
cunoşteau perfect arta vindecării.
Descoperirile arheologice au scos la iveală câteva statuete din lut, datând din secolul al IX-lea
înainte de Hristos care înfăţişau bărbaţi şi femei străbătute de meridiane energetice şi înţepături
de ac, care se potrivesc 1:1 cu sistemul medicinii tradiţionale chineze, precum şi şapte orificii
situate în dreptul chakrelor atât de familiare în Asia. Statuetele se găsesc la Muzeul Naţional de
Istorie a României, precum şi la Muzeul Ţăranului Român, şi sunt cu adevărat surprinzătoare. Aşa
cum indienii denumesc traseele bioenergetice, proiectate de către Demiurg la suprafaţa corpului,
nadi, iar chinezii, meridiane, în medicina noastră populară se numesc râuri, demonstrând foarte
clar, că strămoşii noştri utilizau acupunctura.
Dacă adăugăm şi studiile care încearcă să demonstreze că leagănul civilizaţiei actuale este în
Carpaţi şi că de aici a început migraţia către Asia, putem înţelege de ce referirile la medicina
energetică sunt mai vechi decât consemnările ei în tradiţia hindusă sau chineză. In acest sens,
istoricul american William Schiller, în Unde s-a născut istoria, scrie: „Civilizaţia s-a născut acum 13-
15 mii de ani acolo unde trăieşte azi poporul român, răspândindu-se, apoi, spre răsărit şi apus". Şi
încă o ciudăţenie... în regiunea indiană Bihar, atât de apropiată ca denumire cu al nostru Bihor, se
vorbeşte o limbă foarte asemănătoare. Referitor, la toate acestea, ocultista Vanga, celebra
bulgăroaică care a uimit întreaga lume cu profeţiile sale, spunea despre tratamentul tracilor că ar
conţine ace din argilă arsă şi nu metalice, care se încingeau pe jar şi erau înfipte uşor în locul în care
se aduna sau lipsea energia vitală.

CARPAŢII SACRI ŞI ENERGIA VIE

In perioada de „dezgheţ", când România îşi căuta surse pentru a se prezenta ca o ţară
puternică, cu o moştenire istorică măreaţă, şi aici mă refer la perioada anilor 1967-1969, foarte
mulţi arheologi şi istorici au studiat structurile megalitice găsite în Carpaţi. Astfel, Daniel Ruzo din
Peru a scris despre prezenţa unei peşteri în care se află un tezaur ancestral. Iată câteva fraze din
comentariul unui film documentar care se află, în prezent, la studioul Sahia Film: „Carpaţii sunt o
regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua
de azi". Zona cea mai interesantă şi misterioasă se întinde între Vârful Omu şi Sfinx.
Aproape toţi ocultiştii, inclusiv eu, am simţit călătorind în aceste zone, configurări energetice
speciale. (Foarte interesante sunt lucrările lui Cornel-Dan Niculae: Leacuri şi remedii magice din
Carpaţi şi Mătrăguna). Dacă adăugăm şi miile de mărturii ale apariţie OZN-urilor în această regiune,
am putea afirma, fără să greşim, că există un dreptunghi magic între meridianele 23-26 de grade şi
paralele 45-46 de grade, care se comportă, uneori ca o zonă crepusculară. (Lucrările lui Radu
Cinamar şi ale generalului Emil Străinu completează informaţia cu date foarte interesante.) Insă cele
mai „grele" păreri ne vin din istoria antică. Istoriografi precum Hesiod, Homer, Dionisie Periegetul şi
chiar ilustrul Eschil au scris despre Vârful Omul ca fiind „cel mai maiestuos monument al lumii
pelasge". (Grecii credeau despre pelasgi că sunt nepoţii lui Zeus, născuţi din împreunarea fiului
zeului suprem cu populaţia aflată pe aceste meleaguri.) Iar Nicolea Densuşianu scrie în Dacia
Preistorică că vârful Omu este a şaptea coloană a cerului pe pământ.
Aici se află centrul cercului de unde începe civilizaţia umană, cel puţin aşa credeau anticii. Dacă
configurăm mental perimetrul care conţine cetatea sacră Sarmisegetuza şi vârful muntelui Kogaion
46
(locul unde, legenda spune, că s-a retras întru eternitate măreţul Zamolxe), putem avea o imagine
de ansamblu, virtuală ce-i drept, a inimii civilizaţiei geto-dacice. Legendele menţionate de istoricii
greci povestesc despre o Cale Sacră, prin care dacii reuşeau să comunice cu hiperboreenii. Herodot
o numeşte „Exampaenos - calea către lumea primordială a primilor zei".

BABA DOCHIA, MOŞUL ŞI MUNTELE SACRU

Credinţele noastre ancestrale sunt strâns legate de verticalitatea şi singurătatea vârfului de

munte, de aceea voi continua cu un alt complex megalitic care are în centru, ca un menhir,
coloana naturală Dochia, care reprezintă pentru strămoşi Mama Dacia. I s-a spus Baba Dochia
tocmai pentru a-i sublinia înţelepciunea şi seninătatea. Ştim, dacă avem ca exemplu pe domnitorul
Mircea cel Bătrân, că substantivele moş, babă, bătrân se comportă în arhaicul vocabular
strămoşesc că adjective sinonime cu înţelept, blând, cunoscător.
Marele Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldavie, scria pe la 1700: „... în vârful muntelui se vede
o statuie foarte veche, înaltă de 11 metri, reprezentând o femeie bătrână de la baza căreia izvorăşte
un izvor nesecat de ape". Tradiţia noastră orală povesteşte despre acest loc ca despre izvorul apei vii
şi despre faptul că pe dealurile din jurul muntelui Ceahlău apar urme de cai, de câini şi de păsări
imprimate pe stânci, astfel încât, zona poartă şi astăzi numele „La samne", iar noi vom găsi în toată
tradiţia populară referiri la moşi şi babe, atât pentru anumite zile, cât şi pentru a-i desemna pe
„şamanii locului", aşa cum scrie Culianu în Călătorii în lumea de dincolo. Despre importanţa vârfului
de munte în practicile oculte tradiţionale vorbeşte şi Vanga, care a ales să locuiască la Rupi,
deasupra unor sanctuare tracice, spunând că de aici îşi extrage energia şi forţa pentru preziceri şi
vindecări. Exploratorii care au studiat vestigiile din fostul imperiu al tracilor au găsit semne
geometrice trasate pe stânci, care îşi schimbau forma în funcţie de poziţionarea pământului faţă de
soare. Toată cultura noastră rurală pomeneşte despre Moşul. O apariţie solară, îmbrăcată în straie
albe care coboară de pe munte pentru a aduce oamenilor înţelepciune, iubire şi curaj. Pentru toţi
cei care nu îşi neagă originile, acesta este însuşi Zamolxe, străbunul nostru, care trăieşte simultan şi
continuu cu toţi fraţii săi. Pentru spiritele prea raţionaliste sau materialiste, acestea nu sunt decât
nişte legende obscure, dar pentru cei care şi-au întâlnit şinele, aceasta este „permanenta
comunicare dintre lumi"!
Sacerdoţii geto-daci cunoşteau foarte bine virtuţile plantelor, o spune şi Iordanes în Getica.
Istoricul scrie: „pileaţi (pileus este o căciulă din pâslă, semn distinctiv al preoţimii) trăiesc retraşi în
vârfuri de munte şi se ocupă cu vindecări, astronomie, ştiinţele naturii şi cu filosofia. Sunt spirite
libere şi blânde, dar când ştiu că au dreptate, luptă pentru ideile lor". Un alt etnobotanist şi istoric
din secolul I d.Hr., Pedanios Dioscoride, clasifică şi descrie plantele folosite în medicină de către
daci, în De materia medica. Interesant este că sistemul teurgic şi taumaturgic geto-dac era, încă de
la origini, integralist.
Iată un text aparţinând lui Platon, regăsit în Dialoguri. Charmides spunea: „Zamolxe, regele
nostru, singurul zeu nemuritor mai spunea că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să
vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nu poţi vindeca nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta
este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin
seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă..." şi iar ne întoarcem la Culianu cu a lui
Origine a şamanismului, şi nu putem trece cu vederea, faptul că istoricii greci şi latini erau uimiţi
de profunzimea şi eficienţa sacroterapiilor şi mai ales asupra abilităţilor sacerdoţiior de a
comunica cu „lumea zeilor şi a eroilor".

ŞAMANISM ŞI PRACTICI VOODOO ÎN BAZINUL CARPATIC

Evident că putem vorbi despre şamanismul românesc. Descântecele, incantaţiile, dansul

ritualic (Căluşarii făcând parte din panoplia împotriva duhurilor necurate), folosirea plantelor
psihoactive precum cânepa sau „ciuperca cu buburuze", ori Amanita
Muscaria, comunicarea cu spiritele străbunilor şi a animalelor etc.

47
Mircea Eliade în De la Zamolxis la Genghis-Han, găseşte corespondenţe foarte strânse între traci, geţi,
celţi, druizi şi totuşi scrie: „... Nemurirea spiritului, fericirea eternă a lumii primordiale, credinţa că
moartea este o poartă de trecere către o altă dimensiune a existenţei, puterea nemărginită a lui
Dumnezeu, sunt mai vechi în conştiinţa geto-dacilor, decât la celţi". Dar, ca să rămânem în temă şi
pentru că vorbeam de spiritele animalelor şi ale plantelor sacre, să amintim despre Lupul Dacic,
Cerbul Vânător, Omul Mătrăgună. Astăzi, rămăşiţele satului românesc mai păstrează raportarea la
magic prin cele două vrăjitoare, întâlnite în orice spaţiu rural: cea bună, care descântă şi apelează la
spiritele luminoase ale străbunilor, şi „Cotoroanţa" care „operează" cu energiilor defuncţilor malefici.
Aici găsim o similitudine cu practicile voodoo. Până la urmă, toate aceste izvoare, fie că sunt culturale
şi aici îi citez pe Platon, Iordanes, Herodot şi mai ales pe Iulius Caesar cu al său De Bello Gallico, fie că
sunt mituri sau legende şi alte surse etnogenetice păstrate în muzee şi arhive, întăresc convingerea
lui Densuşianu că aceste teritorii reprezintă leagănul civilizaţiei umane, aşa cum o cunoaştem astăzi.
Primele referiri la civilizaţia pre-umană a hiperboreenilor, amintirea atlanţilor şi a lemurienilor se
găsesc în spaţiul ocupat, odată de către Imperiul Tracilor.
Aceste rânduri nu îşi propun să demonstreze superioritatea moştenirii româneşti, ci doar să
facă precizările necesare că nu suntem deloc un neam de traistă!
MOŞUL SAU OMUL ALB
Pentru străbunii noştri, Moşul însumează conceptele de Dumnezeu, Strămoş şi Mare Preot,
sau sacerdot. In toată iconografia balcanică, Tatăl este zugrăvit sub înfăţişarea unui bătrân blând,
cu privirea de tăciune. O foarte veche datină românească, numită Sărbătoarea Moşilor, aminteşte
de moştenirea dacică a gropilor ritualice unde se spărgeau vase de lut. Atât Romulus Vulcănescu în
Mitologie Română, cât şi Cornel-Dan Niculae, în Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc,
îi suprapun pe moşi zeităţilor tutelare. Fiind un sistem magico-mistic precreştin, tradiţia moşilor se
păstrează şi astăzi, izolat în zonele rurale. Sărbătorile actuale sunt celebrate ca Moşii de Rusalii,
Moşii de Sânziene, Moşii de Ruşitori, Moşii de flori de mărţişor... Interesant, pentru daci fundul
pământului coincidea cu înălţimea cerului, de aceea în gropile ritualice, ofrandele, deşi acoperite
cu pământ, ajungeau în braţele lui „Zamolxis cel Ceresc". In unele locuri, Moşul este supranumit şi
Omul Alb, liderul spiritual al Solomonarilor, sacerdoţi rătăcitori, care locuiesc sub munţi, au
capacităţi extraordinare de vindecare, clarviziune, dar şi de blestem.
Vestitul Strabon îi numea Kapnobatai - cei care merg printre nori. Nu este de mirare, că
pentru daci, Dumnezeu umbla prin cer ca un păstor. Să ne amintim că, ulterior, religiile iudeo-
creştine îşi bazează revelaţiile tot pe oameni simpli, de regulă păstori: David, păstorul turmei lui
Israel, Isus, păstorul cel Bun, iar mormântul Sfântului Iacob, fratele mântuitorului este
descoperit la Compostella, tot de un pastor, ca să nu mai vorbim şi de „sfântul de la Maglavit",
care era, evident, păstor... Dacă îmi permiteţi o abatere de la temă, cum se face că Dumnezeu
comunică atât de simplu şi de direct cu omul de pământ, smerit şi curat, iar anumite biserici şi
culte abundă de bogăţii nemăsurate, oare nu-şi amintesc chiar ele de sintagma Eliberatorului:
„Mai degrabă intră prin urechea acului o cămilă, decât bogatul în împărăţia Cerului"... Revin,
trebuie menţionat că sediul Moşului varia, pentru daci, de la Ceahlău, Caraiman până la Parâng,
cu alte cuvinte locuinţa Omului Alb şi al pleiadei de moşi-sacerdoţi se afla, eu cred că şi astăzi, în
„Carpaţii Cereşti". In încheiere, daţi-mi voie să vă ofer un vers dintr-o procesiune funerară, care
esenţializează tema şi pe care am găsit-o în minunata carte a domnului Cornel-Dan Nicolae:
„Omule-pomule/ nu te milui/ nu te jelui;/ bucură-te, bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/
a aprins în cer/ şi lutul tău,/ s-a-ncurcat/ de unde-a venit/ în vis liniştit..."
SFÂNTUL DE LA MAGLAVIT
Una dintre cele mai interesante comunicări cu Omul Alb, sau Moşul, s-a petrecut în 1935,
făcându-1 celebru pe ciobanul Petrache Lupu, cunoscut ulterior ca Sfântul de la Maglavit. Iată cum
povesteşte păstorul (să ne amintim că păstorii sunt mesagerii preferaţi ai Domnului, atât pentru
iudei, cât şi pentru creştini) întâlnirea sa fabuloasă: „l-am văzut stând în faţa mea, cam la vreo doi
metri, cu picioarele deasupra ţărânii, avea o barbă albă, lungă până la brâu, musteţi lungi şi părul

48
ca neaua, lung până la picioare, iar când a dispărut, a fost luat de un nor pătrat, lăsând în urma lui
un cerc de pământ ars"...
Vasile Lovinescu scrie în La Dacie Hyperboreenne că mesajul cel mai important pe care Moşul i
1-a transmis ciobanului analfabet a fost: „Dacia va redeveni centrul spiritual al lumii". Cu
siguranţă, se ştie, sau dacă nu există trimiteri importante pe net, Petrache Lupu, după această
viziune teribilă începe să propovăduiască prin satele vecine, ajungând în scurt timp un fenomen.
Predicţiile lui s-au adeverit într-un mod „îngrijorător". Prevăzuse războiul, comunismul şi
renaşterea spirituală de „după balaurul roşu". Cei care umblau cu el povestesc că în momentul în
care vorbea, ciobanul se transfigura şi flăcări ciudate îi dansau în jurul trupului. Esenţa predicilor
sale nu avea o natură religioasa dogmatică, ci mai degrabă şamanică: „... Dacă ne pocăim, Moşul
ne dă grâu, ne dă porumb, ne dă sănătate". In urma revelaţiilor, Petrache Lupu devine el însuşi un
Moş, începând să vindece mulţimile de ţărani şi orăşeni veniţi la „spovedanie". Există şi un loc
magic, numit La Buturuga, unde se aflau plopi şi sălcii din care curgeau picături de apă
tămăduitoare. în Maglavitul de V.I. Ouatu există o relatare foarte interesantă a lui G.G. Dobrescu:
„... Un surd se pleacă pentru a primi picătura drept în ureche. Şi îndată murmură: încep să aud.
Doamne, aud! Un orb se spală pe ochi cu această picătură şi vederea îi revine. Lucruri care te
uimesc şi te înfricoşează!"
SOLOMONARUL, PLATON ŞI ORFEU

Câteva referinţe interesante despre solomonari, sau salamani, îi descriu ca pe nişte bărbaţi
înalţi, slabi, cu ochii foarte intenşi, care se abţin de la consumul cărnii, mulţumindu-se cu vegetale,
miere şi lactate. Sunt solitari şi asceţi, comportându-se ca monahii, dar locuind în adâncul
pământului sau în interiorul munţilor. Legenda despre ei circulă şi astăzi prin satele din Carpaţi.
Capacităţile lor extraordinare de vindecare şi de clarviziune sunt întrecute doar de abilităţile de a
conjura forme de viaţă din alte dimensiuni, cum ar fi balaurul (dragonul cu cap de lup, stindardul
statului teocrat geto-dac).
Platon în Charmides descrie mărturia lui Socrate despre „întâlnirea cu unul dintre Marii Preoţi
ai lui Zamolxis care 1-a învăţat arta vindecării şi dobândirii nemuririi". Ei, şi aici lucrurile devin şi mai
spectaculoase, căci Orfeu, zeu atât de venerat de greci şi romani, are origini trace. Misteriile
greceşti, cunoscute şi ca Orfism, descriu coborârea legendarului zeu în regatul umbrelor şi al
morţilor. Dacă am citi Eneida lui Vergilius, ne-am bucura descoperind că, atunci când troianul Enea,
întemeietorul statului roman, coboară în Elizeuum (paradisul subteran), se întâlneşte acolo cu
„preotul din Tracia, în haina lui cea lungă cântând fericiţilor".
ZAMOLXE ŞI PITAGORA

André Boulanger, în Orphée-Rapports de V orphism et du christianisme, scrie că la vechii greci

se cristalizase o înrudire între sistemul iniţiaţic, mistic şi religios al pitagorismului şi orfismul cu
moştenirea lui tracă. Herodot reia relatările unor greci de la Marea Neagră, scriind că marele
filosof, matematician şi iniţiat în „muzica universului văzut şi sunetul celui nevăzut a coborât în
lumea subterană, unde 1-a cunoscut pe Zamolxis". Unii exegeţi, cu precădere latini şi greci, erau
convinşi că, de fapt,
Zamolxe i-a fost ucenic, după unii, sau slujitor lui Pitagora, dar Mircea Eliade, în De Zamolxis a
Gengihs-Han, demonstrează cu argumente solide că Zamolxe „a trăit de fapt pe pământ cu mult
înainte de Pitagora". Liantul care îi uneşte pe cei doi este, evident, orfismul. Interesant că atât la
pitagoreici, cât şi la adepţii cultului zamolxian este acordat un spaţiu destul de vast interdicţiei
consumului de carne. Apoi, originea numelui lui Orfeu, vine de la orphoi, care înseamnă
„însingurat". Evident că drumul parcurs de Orfeu în Infern, de Zamolxe în „Regatul Lumii de
Dincolo" (I.P. Culianu, Călătorii în lumea de dincolo) şi de Pitagora în lumea subterană, descriu
aceeaşi iniţiere în tainele Vieţii de Dincolo de Porţi.
Această iniţiere a rămas specifică şcolilor antice, Misteriilor, societăţilor secrete ale Evului Mediu şi
Francmasoneriei de astăzi, care conţine, pe lângă mitul lui Hiram şi pe cel al lui Orfeu. (foarte
interesantă este cartea lui Adrian Matei, Mitul lui Orfeu şi Francmasoneria). Orficii şi pitagoreicii,

49
asemenea monahilor geto-daci, trăiau în abstinenţă, stăpâneau arta vindecării şi a descântării. Pentru
cei care se îndoiesc de aceste filiaţii, le amintesc despre preocuparea istoricilor Plutarh şi Strabon care
consideră că orfismul este de sorginte tracă, iar Vergiliu iniţiat în Misteriile neopitagoreice, confirma
originea tracă a lui Orfeu în Eneida.
TĂRÂMURILE DE DINCOLO ŞI VULTURUL-CĂLĂUZĂ

Tradiţiile orale şi mitologia locului povestesc despre tărâmurile celelalte. Autorii basmelor,
majoritatea iniţiaţi, descriu într-un limbaj exoteric, adevărata întâlnire a eroului cu natura sa divină.
Făt-Frumos trebuie să coboare în Regatul Umbrelor pentru a întâlni acolo tinereţea fără bătrâneţe şi
viaţa fără de moarte. Localnicii au numit aceste locuri ba Ostroavele Blajinilor, ba Ostroavele Albe şi
au crezut că ele sunt populate de Rugmani sau Rohmani, care au primit revelaţia divină de la
Zamolxe. (între credinţele dacice şi creştinism nu există deosebiri majore, ambele celebrând viaţa
veşnică, iubirea, pioşenia, dârzenia, blândeţea şi, mai ales, lupta pentru dreptate). Există chiar o
legendă care pomeneşte de Nedaia Cetate, tâlcuită după unii exegeţi, ca o anagramare:
NedaiaIndia, dar nu ca ţara cu acelaşi nume, ci Centrul Suprem al Lumii, aşa cum îl numeau locuitorii
care aveau să se numească indieni.
In basmul lui Ispirescu, Fiul Vânătorului, aici, în Nedaia apune soarele şi răsare luceafărul, fapt
pomenit şi de Vasile Lovinescu în Creangă şi Creanga de Aur. Iniţial, Noaptea de Sânziene, care are
loc pe 24 iunie se numea Nedeia. Aşa cum vom putea vedea în toate marile culturi ale lumii,
graniţa care desparte cele două lumi este de fapt o apă mare, purificatoare şi germinatoare de
viaţă. Styx devine sinonim cu Apa Sâmbetei.
Iată ce scrie Lovinescu: „şi Nedeia spaţială şi cea temporală aveau ca scop să actualizeze India
Adevărată, într-un punct din timp şi spaţiu". Lângă Semenic se afla un lac numit Nedeia-
Scăldătoarea Vulturilor, loc magic de trecere, dar şi de „uşurare de toată durerea şi neputinţa",
cum consemnează etnologul Ion Muslea în Tipologia folclorului. Interesantă este asocierea cu
vulturul, pe care îl întâlnim pe toate monumentele funerare ale dacilor, ca simbol al nemuririi şi al
tinereţii şi puterii veşnice. Să nu uităm că în basmele româneşti, vulturul aduce eroului apa vie şi
apa moartă. Ce uriaşă şi izbitoare asemănare cu şamanismul sud-american, unde corbul sau
vulturul sunt călăuzele către Regatul Celălalt.
VRĂJMAŞII OMULUI ÎN MITOLOGIILE ŞI LEGENDELE POPULARE în aproape toate tradiţiile orale, în zonele rurale
sau de
sorginte şamanică există mitul duşmanilor nevăzuţi: duhuri, spirite, demoni, draci, vampiri
şamd, care s-ar afla la originea bolilor, nefericirilor sau deviaţilor umane. In aşezările din spaţiul
carpato-danubiano-pontic, este prezent şi astăzi un sistem magic şi teurgic cu origini arhaice, cu
dimensiuni practice şi invocatoare. In acest sens, vă sfătuiesc să parcurgeţi câteva lucrări foarte
coerente: Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul
românesc de Cornel-Dan Niculae, Călătorii în lumea de dincolo de Petre Culianu, Puteri şi
practici vrăjitoreşti de Dominique Camus şi Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până
astăzi de Robert Muchembled. In cele ce urmează, voi încerca să grupez câteva dintre
principalele forţe nevăzute care acţionează împotriva Creaţiei şi mai ales a omului, aşa cum sunt
ele categorisite în majoritatea ţărilor indo-europene.
Demonii sau dracii
Evidenta influenţă iudeo-creştină aşezată peste sistemul popular de gândire, plasează pe primul
loc în războiul nevăzut un duşman teribil provenit din tenebrele iadului, unde duhurile necurate,
pervertite se supun ierarhiilor demonice şi pornesc atacuri desantate împotriva „Luminii din om"!
Un vechi proverb chiar spune: „Câţi îngeri sunt în lume, atâţia şi diavoli", astfel că în mitologiile
populare s-a instaurat credinţa că la naşterea unui om, Dumnezeu trimite un înger protector, iar
Satana, un drac instruit să-1 abată pe individ de la Calea spre reintegrare în lumea superioară pe
care a pierdut-o din cauza păcatului primordial. In limbajul popular, necuratul nu este numit
niciodată pentru a nu fi invocat, de aceea el poartă tot felul de porecle: prădalnicul, spurcatul,

50
împieliţatul, sarsailă, ucigă-1 toaca, ucigă-1 crucea, ducă-se pe pustii, aghiuţă, michiduţă,
scaraoschi...
Când un asemenea duh întunecat este responsabil pentru vreo boală, atunci numele maladiei
va fi identic cu cel al demonului. Responsabili pentru vindecarea pacientului sunt vracii, vrăjitorii,
şamanii, babele şi moşii, care sunt înarmaţi cu puterile Maicii Pământeşti: genii ale apei (ondine),
ale pământului (gnomi), ale aerului (elfi) şi ale focului (salamandre), dar şi cu puteri înalte venite
de la Tatăl Ceresc cum ar fi heruvimi, îngeri, arhangheli. în credinţele arhaice, bolile mici sunt
cauzate de drăcuşori, iar molimele, epidemiile sunt opera unor „zgripţuroi înaripaţi".
Deşi duhurile nu pot prinde contur, descântecele le descriu în moduri înspăimântătoare.
Exemplu stă acest descântec cules din Brăila, care alungă demonul spaimei: „S-a dus pe cale, pe
cărare, s-a-ntâlnit cu un unchiaş mare, grozav, întunecos, cu cojocu-ntors pe dos, cu ochii sticliţi,
cu dinţii rânjiţi, cu gura căscată, cu limba lăsată, cu capul cât baniţa, cu faţa cât aria..." In tradiţiile
orale, unele boli au nume care descriu credinţele metafizice: ceas rău, blânde, boală sfântă,
arşiţa, făcătură, întâlnitură, lipitură, pocnitură de iele, vânt rău, zburător, săgetătură etc.

Strigoii, Moroii şi Vampirii în mitologiile populare-fantomele joacă un rol important în

panoplia inamicilor omului. Strigoii sunt manifestările astrale ale unor decedaţi pătrunşi de
întuneric, neliniştiţi şi demonizaţi care se vor manifesta ostil împotriva legilor luminii. Strigoii
pot proveni şi de la oamenii vii, dar care au făcut pactul cu diavolul, şi în timpul somnului,
duhul le iese pe gură făcând prăpăd în lumea concretă.
Unele dicţionare explică termenul de moroi cam aşa: „Sufletul unui om mort care se transformă
noaptea într-un animal sau într-o apariţie fantomatică pricinuind neajunsuri celor pe care îi
întâlneşte". Duhuri masculine sau feminine, strigoii se transformă după plac în pricolici, vârcolaci,
zboară pe păsări măiastre între cele două lumi, plutesc la răscruce de drumuri şi fac rău: ucid copiii şi
le sug sângele, iau sporul gospodăriei, mână vacii, distrug căsnicii, sărăcesc oamenii. Din fericire, ei nu
se pot manifesta în deplină libertate decât în noaptea Sfântului Andrei, denumită şi noaptea strigoilor,
de Santoader şi în noaptea de Sângeorge.
Strigoii morţi mai au o noapte specială, de Sf. Vasile când părăsesc în grupuri mormintele şi
pornesc la atac. Pentru a se proteja, locuitorii plasau simboluri puternice pe pragul uşii şi în casă,
mâncau usturoi, aduceau plante şi mirodenii, făceau rugăciuni, iar vraciul satului se afla în
comuniune cu îngerii cerului şi ai pământului conjurând forţele malefice să se retragă de unde au
venit. Dacă nu-şi desăvârşea cineva protecţia magică se trezea faţă în faţă cu moroiul care îi mânca
inima, îi sugea sângele şi îl transforma apoi şi pe el în strigoi mort.
In anumite zone ale globului, cu precădere în Africa şi
America de Sud există mitul vampirilor. La noi, mai ales în
Transilvania, strigoii morţi sunt identificaţi cu vampirii. Aceştia
sunt incapabili să se desprindă de patimile pământeşti şi neavând deschisă poarta către lumea de
dincolo, bântuie însetaţi de sânge (ca lichid vital). Pentru a se asigura că mortul după îngropăciune
nu va deveni vampir, în unele zone se plasează în coşciug cruciuliţe de argint, i se pun răposatului
în nas boabe de tămâie, căţei de usturoi la gât, iar în Oltenia la trei şi la şapte ani, cadavrele erau
exhumate şi, dacă nu putreziseră, li se introducea o ţepuşă în inimă. De mult, există chiar un obicei
şi mai înspăimântător, când mortul era despicat, i se scotea inima (animatorul existenţial) care era
arsă pe cărbuni.
Vampirul nu se poate îndepărta prea mult de mormântul său căci nu suportă lumina, iar
prinderea zorilor îi este fatală. Dacă suspectează cineva prezenţa vreunui vampir în zonă, se
apelează la tineri virgini, care încalecă pe un cal de-o singură culoare şi trec ziua peste morminte.
Acolo unde animalul refuză să treacă se dezgroapă defunctul, căruia i se înfige în inimă sau în buric
o ţepuşă din lemn de trandafir sălbatic, frasin, sau un fier înroşit. Remediul cel mai bun împotriva
strigoilor, moroilor sau vampirilor este usturoiul cu care se unge gaura cheii, tocurile ferestrelor şi
ale uşilor.

51
 O categorie aparte de moroi provin din pruncii morţi nebotezaţi, ucişi şi îngropaţi de vii. Iată o
descriere culeasă de Maria Ioniţă în Cartea Vâlvelor-Legendele din Apuseni: „Iese sufletul
copilului din mormânt, în chip de sul de foc, ca de doi paşi de lung, şi începe a cutreiera lumea
spre nenorocirea oamenilor, zburând prin aer şi umblând pe pământ şi de atinge pe cineva, pe loc
îl săgeată şi-1 omoară. îşi chinuiesc mai ales mamele în somn. Se aşază pe pieptul lor şi le înăbuşă
răsuflarea provocându-le coşmaruri în care îi visează pe ei." Chinul dura până la primul cântat al
cocoşilor. Ritualurile şi ceremonialele legate de războiul nevăzut sunt practicate şi astăzi, ce-i
drept izolat, în zonele rurale unde mai trăiesc bătrânii care au moştenit prin tradiţie orală această
mitologie fascinantă şi ca să-i aducem un omagiu lui Ioan Petru Culianu, voi încheia această
postare cu un citat din Călătorii în lumea de dincolo: „Este puţin probabil că ne vom întoarce
vreodată la certitudinile trecutului, care puteau fi liniştitoare, dar erau de regulă şi rudimentare.
Minţile noastre vor continua să multiplice alte lumi fără limite, explorându-şi astfel propriile
posibilităţi nelimitate".
STRĂMOŞII LUPI

Se poate lesne observa o legătura profundă între strămoşii noştri daci şi lupi, de la stindard,
până la simbolul totemic al lui Zamolxe, care este lupul alb. Strabon se joacă de anagramare şi
scrie că dacii se numeau iniţial daoi, iar un alt istoric antic, de aceeaşi talie, adaugă că daos era
numele frigian dat lupului. Mitul apropierii omului de lup străbate însăşi naşterea Imperiului
Roman, să ne amintim de Romulus, Remus şi Lupoaica Mamă. Eliade arată că dacii se numeau „cei
care sunt asemenea lupilor".
Acum, dacă înţelegem modul de funcţionare a sistemului şamanic, aşa cum scrie şi discipolul
lui Eliade, Petre Culianu din care citez: „baza tuturor sistemelor religioase este şamanismul
primordial", putem descifra legăturile strămoşilor noştri cu „zeul lup". Fiecare popor ancestral îşi
alesese un simbol totemic pe care îl înzestraseră cu puteri magice de străbatere a lumilor viilor şi
morţilor, şi care făcea legătura din neam în neam. Dacii aveau lupul, romanii aquila. Interesant,
această dublă moştenire daco-romană a făcut ca poporul nou-născut să moştenească şi acest
sistem de credinţe. Etnologii au constatat că din 50 de sărbători păgâne, 35 erau consacrate
lupului, şi apoi să ne gândim la abundenţa numelor de Lupu, Lupaşcu, Lupan, Pascu. Fantoma
lupului magic a umblat deasupra satelor româneşti până astăzi. In medicina satului, ghearele,
dinţii, labele, părul, botul şi ochii lupului sunt înzestrate cu mari puteri. George Coşbuc scrie:
„părul de lup era folosit afumat pentru cei care nu puteau să reţină urina, dinţii pentru noroc,
ficatul pentru vindecarea ofticii. Femeile sterpe aşteptau sărbătorile de iarnă, când apăreau flăcăii
cu măşti de lup cărora le smulgeau câteva fire de păr pe care le foloseau la descântece şi vrăji de
dezlegat naşterea".
De ziua Sfântului Andrei sau a Sfântului Petru, ambii patroni ai lupilor, în credinţele daco-
creştine (foarte interesant: dacii ocupaţi de Imperiul Roman creştinat trec imediat la noua formă de
religie instituţionalizată, căci găsesc în ea corespondente perfecte cu sistemul zamolxian, şi abia
după trei secole apar primele biserici), femeile nu se pieptănau ca să nu se îndesească pădurile şi să
nu se înmulţească lupii în desişuri. Un documentar de pe Animal Planet a arătat că în munţii Carpaţi
trăiesc şi astăzi câteva mii de lupi, iar în România sunt peste jumătate din lupii Europei.

SAMCA, DUH FEMININ DIABOLIC

Legendele noastre populare povestesc despre duhuri necurate, masculine şi feminine care străbat
hotarele dintre vii şi morţi, pentru a se hrăni cu energie. Aşa cum Paracelsus le categorisise drept
incubus şi succubus, bătrânii noştri le-au spus Samca şi Zburătorul. Duh feminin, Samca sau Baba-
Coaja este o apariţie oribilă. Lazăr Şăineanu, în Ielele, Dânsele, Vântoasele, Frumoasele, Şoimarele,
Mâiastrele, Milostivele, Zânele, scrisă la sfârşit de secolului al XlX-lea, zice că poate fi văzută doar de
vrăjitori şi de cei născuţi sâmbăta, că apare sub diferite forme animaliere, dar că ea arată ca o babă
cu părul rar şi despletit până la călcâie, cu ochii roşii şi faţă contorsionată, cu membre noduroase care
se mişcă haotic şi cu o voce ca şuierul vântului, iar Al. Borza în Dicţionar etnobotanic o descrie ca pe
„fiinţa cea mai nemiloasă şi primejdioasă dintre duhurile necurate, se arată femeilor însărcinate chiar
52
înainte de facere, le înspăimântă, le frământă şi le chinui într-atât, încât multe mor dinaintea naşterii
pruncului, iar pe copiii care scapă îi îmbolnăveşte de samcă". Descrierea bolii este cam aşa: tremurat,
crampe, insomnii sau în cel mai rău caz îi poceşte. In Bucovina, bubele copiilor se mai numesc şi
„tatele Samcei". Metoda de luptă împotriva acestei creaturi tenebroase sunt amuletele magice
purtate la gât, descântecele şi ritualurile de alungare a duhurilor necurate. Aplicarea diferitelor
tulburări sau boli pe seama duhurilor este tipică tuturor societăţilor şamanice primordiale. Astăzi,
voodoo utilizează cu succes, în diferitele triburi africane, metoda „păcălirii" duhurilor întunecate şi
trimiterea lor în Beznă, sau transformarea lor în Lumină!
ZBURĂTORUL
Tulburări psihice cu stări isterice şi aspect melancolico-depresiv, aşa ar putea suna diagnosticul
modern al unei fete pubere atinse incandescent de primul fior al iubirii carnale. Pentru moşii şi
strămoşii noştri, aceste manifestări dubioase erau opera Zburătorului, duh erotic masculin (incub -
în clasificarea lui Paracelsus mArs Occulta). Mintea victimelor „vizitate" de acest „Luceafăr"
popular se alterează progresiv, trecând de la stări intense şi febrile, la excitare, urmată de orgasm.
„Este o plăcere interzisă, căci este produsă de un daimon şi nu de om. Transferul energetic trece
peste bariera morţii, şi ăsta este un blestem greu de iertat, căci încalcă legea neîmpreunării viilor
cu morţii" spune Mircea Eliade (... care, de altminteri, sedus de temă, scrie romanul Domnişoara
Cristina, în care Zburătorul este un demon erotic feminin).
In toate relatările pe care le găsim din abundenţă în Fata căznită de Zburător a lui B.P. Hasdeu,
în Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni de Gh. Pavelescu, în Magia şi fiinţele
fantastice din arhaicul românesc de Cornel-Dan Nicolae; Zburătorul apare ca o boare şi tulbură
somnul bietei fecioare. Duh rătăcitor, umblă noaptea pentru a se împreuna cu fetele de măritat,
cu văduvele şi în general cu femeile singure, chinuite de dorul trupului. Uneori ia înfăţişarea
iubitului real sau visat. Iniţial, pasiunea lui este balsamică pentru trupul uscat al victimei, dar orgia
continuă noapte de noapte, până la epuizarea fizică şi nervoasă. Fetele „căznite" de Zburător
poartă peste noapte, urme de neşters: paloare cadaverică, cearcăne uriaşe şi melancolie
bolnăvicioasă. Legendele spun că Zburătorul nu are astâmpăr până nu-şi devorează victima, iar
dacă fata este ascunsă unde nu o poate găsi, devine rău şi răzbunător cu toţi cei implicaţi.Intr-un
material foarte interesant scris la 1900 de unul Tocilescu şi numit Materialuri Floklorice se
povesteşte că „nervos că nu găseşte fata, Zburătorul s-a transformat într-un şarpe care strălucea
ca focul şi a zburat de unde a venit, în nişte şure cu paie. Lumea, ca să scape fata de el, a dat foc
paielor. Când 1-a ajuns
focul pe şarpe, el a început să strige, dar tot n-a scăpat şi a ars de tot. Fata a mai zăcut un an de zile şi
a murit". Dacă ne amintim finalul Domnişoarei Cristina, înţelegem că această iubire, deşi blestemată,
nu poate fi distrusă!
CE ESTE UN MAESTRU SPIRITUAL

Am să fac o paranteză, căci mai am nişte postări referitoare la fabulosul nostru patrimoniu geto-
dac, dar am avut o discuţie interesantă cu nişte tineri, care mă întrebau ce este un maestru spiritual.
Gândul m-a dus imediat la Omraam Mikhael Aivanhov care a scris o broşură exact cu acest titlu. Eu o
am editată de Prosveta. Cred că răspunsul lui este net mult mai profund decât al meu, deci am să-1
citez: „Pentru un discipol, a-şi întâlni Maestrul înseamnă a găsi o mamă care acceptă să-1 poarte
nouă luni, pentru a-1 naşte Lumii Spirituale. Odată ce s-a născut, adică s-a trezit, ochii săi descoperă
frumuseţea Creaţiei, urechile sale ascultă Cuvântul divin, gura sa gustă hrana Cerească, picioarele
sale îl duc în diferite locuri ale spaţiului pentru a face Binele şi mâinile sale învaţă să creeze în Lumea
subtilă a sufletului". Dacă, însă discipolul se simte ţintuit pe loc, blocat în evoluţie de prea marele
egou al profesorului, înseamnă că a încăput pe mâinile unui impostor. Aşadar, atenţie, şi nu uitaţi:
rolul unui maestru este de a crea alţi maeştri, nu a se înconjura de o sumedenie de aplaudaci!
BOGĂŢIILE TRADIŢIILOR NOASTRE POPULARE
Preocupat fiind de zona mitologiilor şi legendelor româneşti, am nimerit, evident, deloc
întâmplător în proximitatea domnului Oprişan, directorul editurii Vestala Saeculum, de unde am
53
plecat însoţit de o sumedenie de cărţi-prietene, ba chiar măiestre care au început să-mi
şoptească în urechea sensibilă poveşti, mituri şi basme tradiţionale pline de profunzime şi tâlcuri
minunate.
In 1903, Elena Niculiţă-Voronca culege în Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate
în ordine mitologică viziunea moşilor noştri asupra Facerii Lumii, a Omului, raporturile dintre el,
Dumnezeu şi dracul. Vreau să vă invit, dragii mei prieteni, într-o incursiune într-un sistem
filosofico-mistic extrem de interesant, capabil să ne desluşească multe dintre nebuloase. In primul
rând, vreau să citez dintr-o credinţă culeasă din zona Bucovinei: „Din început era numai apa,
Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi sta în apă şi a fost strâns
nişte spumă cât casa". „Ce faci acolo?" îl întrebă Dumnezeu. „Vreau să-mi fac un loc, să am pe ce
şedea." „Nu face aşa, că nu-i bine, ci fă cum ţi-oi zice eu. Du-te în fundul mării şi adă pământ în
numele meu." El n-a vrut să zică aşa, căci voia pământul al lui... „în patrimoniul culturii noastre
rurale, aproape ca o particularitate, la începutul Creaţiei Dumnezeu şi dracul umblau împreună. Pe
Dumnezeu îl cheamă Fârtache, iar pe diavol, Nefârtache. Domnul îi încredinţează tovarăşului său
de drum facerea materiei. Astfel, munţii, nisipurile, trupurile sunt creaţia celui ce avea să Cadă
curând din „Regatul celui de-al nouălea Cer". Strămoşii noştri ştiau că după ce Diavolul a zămislit
din lut şi apă, trupul omului, Dumnezeu a „suflat suflare de viaţă", şi aici înţelegem bine, de ce
câteva milenii mai târziu, Isus Hristos a spus: „să-i dăm Cezarului ce-I al Cezarului, şi lui Dumnezeu
ce-i a lui Dumnezeu", şi „Regatul meu nu este din lumea aceasta", dar mai ales „ce folos dacă
câştigi întreaga lume pierzându-ţi sufletul", „morţii să-şi îngroape morţii lor, iar vii să umble cu vii".
Interesant, dar în ciuda încercărilor repetate ale lui Nefârtache de-al detrona pe Fârtache şi a
încercărilor de a sabota perfecţiunea Creaţiei, primeşte de fiecare dată circumstanţe atenuante. Şi
Origene credea că Satan este mântuibil, dacă omul îl învinge şi îi transformă ura în iubire. In mod
bizar, asta 1-a costat pe Origene anatema Bisericii Romane, dobândind statutul de eretic. Voi
continua cu alte particularităţi ale tradiţiei noastre strămoşeşti, căci acum nu mai am nici o
îndoială asupra esenţei de lumină divină a poporului nostru!
FACEREA OMULUI; TRÂNTA DINTRE DIAVOL ŞI DUMNEZEU

Ce m-a surprins în lecturarea culegerilor etnografice şi folclorice, cu precădere din zonele montane
este faptul că întreaga creaţie este dualizată între Fârtache şi Nefârtache. „Dumnezeu pe unde calcă,
creştea iarbă şi flori, iar în urma Necuratului creştea piatră şi nisip." Aceste idei se întâlnesc în tot
peisajul esoterismului indo-european şi semit. Astfel, pentru primii gânditori, Soarele era sursa vieţii,
iar Saturn, modelatorul formelor. Astrologia îl sinonimează adeseori pe Saturn cu Satan. Poate, ca o
particularitate, strămoşii noştri credeau că focul a fost creat de dracul, dar Dumnezeu „a mers cu un
băţ bortit de soc, şi tot jucându-se cu băţul în foc, a intrat un cărbune în băţ; aşa a avut şi Dumnezeu
foc..." Legenda ne spune că de atunci acest băţ devine Cârja Mitropolitului. Dacă, iniţial, Necuratul a
vrut focul doar pentru el, iată că Dumnezeu, asemenea lui Prometeu din mitologiile elene, îl ascunde
în piatră şi-1 oferă Omului. Să ne amintim că prima oară focul a fost obţinut din frecarea a două pietre
cremene.
Aprofundarea credinţelor şi datinilor noastre ne pune în faţa unui nou tablou surprinzător.
Diavolul a fost însărcinat să-i facă trup omului din apă şi lut, dar nu era suficient: „... Şi a început a
vorbi cu dânsul; dar lutul nu-i răspundea. Trece Dumnezeu pe-acolo şi-1 întreabă ce face". Ia, fac şi
eu, numai nu vorbeşte. „Dă-mi-1 mie!" „Dat să-ţi fie". Dumnezeu a suflat duh sfânt şi omul a
început să vorbească... Cum să nu ne gândim că dacă „la început era Cuvântul, şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu", noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Elohimilor
doar atunci când suntem capabili să utilizăm Logosul. Aşadar, omul fără logos este creaţia
diavolului. Şi când te gândeşti că acum un secol au existat doctrinele materialiste... Reacţia
Necuratului a fost să-1 maimuţărească pe Dumnezeu şi a suflat şi el peste lut, dar în loc de suflarea
de viaţă a ieşit un scuipat. „De aceea omul nu-i curat pe dinăuntru şi noi de aceea stupim
(scuipăm), pentru că ne-a stupit atunci dracul. Noi de câte ori stupim, pe dânsul îl stupim!"
ÎMPĂRŢIREA LUMII, A CERURILOR ŞI CĂDEREA DRACILOR

54
 Excepţională este viziunea căderii dracilor în datinile şi credinţele româneşti. Spun asta întrucât
ea este într-o simbioză imagologică şi mitologică cu toate predicatele esoterismului occidental. Ioan
Priscariciuc din satul Rosa a prezervat povestea strămoşilor săi, care spune că după facerea
pământului, Dumnezeu s-a suit în al nouălea cer, 1-a lăsat pe Nefârtache să ocupe cerul dintâi, şi 1-a
sfătuit să-şi facă îngeri, ca să nu stea singur.
„Da' cum să fac?" întreabă dracul. „Spală-te, şi din stropii de pe mâini se vor face îngeri." Şi ca să-i
arate, Domnul şi-a turnat apă pe mâini, le-a scuturat şi au ieşit doisprezece sfinţi: „Sf. Mihail de-a
dreapta, Sf. Niculai de-a stânga, pe urmă Sf. Gheorghi, Sf. Dumitru, Sf. Pocroava (care acoperă
pământul cu omăt şi la care se roagă fetele să se mărite), Sf. Ilie, Duminica Mare şi alţii"... Al
doisprezecelea sfânt al Domnului a fost Hristos, pe care 1-a îndrăgit cel mai mult. „Dar, după ce s-
a spălat şi Necuratul, din mâinile lui au curs mii de picături, iar îngerii lui se făcură câtă frunza şi
iarbă". După ce a împărţit lumea şi cerurile cu diavolul, Dumnezeu s-a retras în lumea de sus,
acolo unde totul este mental, iar Nefârtache s-a apucat să lucreze materia: „...Se apuca cu îngerii
lui să construiască case, târguri şi la urmă întrebă: «Se poate împuşca Doamne?» «Se poate», zice
Dumnezeu. Atunci dracii au pornit a împuşca la cer, la Dumnezeu, doar l-ar da jos din ceriul al
nouălea". Interesant este că, deşi atoateştiitor, Omnipotent Deus, cum aveau să-1 numească
latinii, Fârtache îi dă voie Necuratului să facă tot ce pofteşte, ba mai mult îl şi ajută cu sfaturi utile,
pe care însă, din egou şi încăpăţânare, diavolul nu le respectă. „Acu am să împuşc şi eu, a zis
Dumnezeu! După aceea toţi împieliţaţii (foarte interesantă denumire, care arată încă o dată
diferenţa dintre îngerii lui Dumnezeu care sunt din lumină, neavând nevoie de înveliş material, şi
dracii care se exprimă aflaţi în piele) au fost zvârliţi pe pământ. Unii au murit pe loc, alţii s-au
stâlcit, iar alţii s-au sculat şi au fugit care încotro au putut." Legendele spun că dacă îşi face cineva
casă unde a căzut dracul este de rău! Aşa s-ar putea explica nodurile hartman, locuri unde energia
telurică devine dăunătoare pentru om.

O ALTĂ VIZIUNE ROMÂNEASCĂ ASUPRA FACERII

O altă viziune populară, expresivă şi profundă asupra Facerii Lumii povesteşte despre
„Momentul dintâi când era numa' apă şi întunerec". Pe apa primordială plutea „o grămăjoară de
spumă" în care se aflau un Fluture şi un Vierme. Fluturele, la un moment dat, şi-a lepădat aripile şi
s-a făcut Fiinţă, iar din vierme „s-a făcut altă dihanie, negru, cu coarne şi coadă, necuratul" .
Interesant este că ambii au aceeaşi origine, atât omida cât şi fluturele, cu alte cuvinte evoluţia de
jos către sus este Calea Domnului. Omida se târăşte şi distruge frunzele copacilor, în timp ce
fluturele polenizează florile perpetuând viaţa. Aşadar, cei doi pornesc a făptui, unul construind,
altul distrugând. Dumnezeu i-a cerut diavolului să lucreze materia pe care el s-o înnobileze cu
„nectarul vieţii", dar necuratul, primul mare egocentric, ia lut numai pentru el, din care îşi
construieşte armata de îngeri. „Aşteaptă, zice Dumnezeu, căci nu se poate face cum gândeşti tu!"
Apoi, evident, neavând mintea atotcuprinzătoare ca Fluturele-Dumnezeu, Nefârtache îşi atinge
limita de competenţă: „Acuma ce să mai fac", întrebă necuratul. „Fă ce ştii!" Din gândul Domnului
apare o gâzuţă pe care EL o „blagosloveşte şi s-a făcut femeie!" Aceea este Maica Domnului din
Cer, soţia Omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Apoi îl sfătuieşte pe necurat să
facă şi el o femeie, partenera omului făcut din lut de către diavol, dar neatins de spirit. „Face şi
dracu', dar era neagră, nu era ca Maica Domnului, dar Domnul îi suflă duh şi-o învie..." Extrem de
interesant, căci regăsim acest mit şi în tradiţia iudaică. Este vorba despre Lilith-fecioara neagră,
prima soţie a lui Satan...
DESPRE ŞTIINŢE ŞI DOCTRINE SECRETE

Una dintre întrebările fundamentale este când şi cum s-a transformat homo erectus în reflexivul şi
din ce în ce mai abstractul homo sapiens? Unii antropologi plasează saltul acesta uriaş de la conştiinţa
animală la cea umană, cu 40 000 de ani în urmă, alţii sunt de părere că omul a început să mediteze şi
să se lase pradă emoţiilor şi gândurilor cu vreo 250 000 de ani în urmă. Bine, dar planeta are
aproximativ 4,5 miliarde de ani. Ce formă de viaţă era dominantă la începuturi? In esoterism există o
teorie, bazată pe mitologie, religie, ştiinţe care demonstrează evoluţia de la mineral la vegetal, de la
55
vegetal la animal, de la animal, la om, urmând pe această scară firească, saltul conştiinţei de la uman
la angelic, demiurgic etc. Cu alte cuvinte, Darwin, dacă i-ar fi găsit vreun rol lui Dumnezeu în lanţul său
evolutiv, nu ar fi fost deloc departe de adevăr.
Specialiştii în neurologie spun astăzi că tot procesul mental începe prin observaţie. La naştere,
creierul subiectului este neimpregnat de cunoştinţe căci ele devin valabile abia după ce „ochii
înregistrează informaţia, creierul o prelucrează prin filtrele sufletului". Aşadar, gânditorul a
început prin a se raporta la ceea ce a putut observa prima dată, adică cerul şi natura. Şi viaţa lui a
început să se aşeze în funcţie de studiul astrelor şi al transformărilor naturii. In neolitic, echinocţiul
de primăvară era semnalul că pământul poate gestiona seminţele. După ce a observat că astrele
nu rămân pe cer în aceeaşi poziţie, transmiţând informaţia din generaţie în generaţie, s-a ajuns la
concluzia că punctul în care soarele traversează ecuatorul la echinocţiu descrie un cerc eliptic în
decursul a 26 000 de ani. Apoi, omul reflexiv a împărţit perioada în 12 şi de aici a apărut zodiacul.
Pentru Culianu, dar şi pentru majoritatea exegeţilor istoriei devenirii omului, Zodiacul a fost primul
sistem filosofico-matematic, cel mai important simbol al forţelor solare şi al universului de care
depindea însăşi viaţa şi progresul.
OMUL „PRIMITIV", MULT MAI SAVANT DECÂT „CEL MODERN"!

Poate prima dintre ştiinţele omenirii, astrologia, naşte geometria, astronomia şi filosofia. Apar
structurile megalitice, construite cu o evidentă şi declarată cunoaştere matematică şi de astronomie,
căci ele respectă într-un mod precis mişcarea astrelor. Aşadar, încă din neolitic, umanitatea începuse
marea aventură a cunoaşterii prin extinderea conştiinţelor. Situl de la Stonehenge, Anglia, sau, de ce
nu de la Sarmisegetuza, România dezvăluie totodată şi rafinamente tehnice deosebite pentru „omul
primitiv". De exemplu, la Stonehenge, pietrele grele care cântăresc câteva tone au fost transportate
peste 300 de km. Ideile unor antropologi şi istorici materialişti care susţineau că primele epoci erau
dominate de sălbatici care-şi rezolvau diferendele cu bâta se năruie definitiv spre sfârşitul secolului XX,
când un grup de paleontologi, conduşi de un chimist britanic, Dan Robins, au început să scaneze şi să
perieze pietrele de la Stonehenge cu detectoare de frecvenţe descoperind un lucru uluitor: structurile
megalitice emit ultrasunete extrem de puternice, la răsăritul soarelui, că radioactiviatea creşte în
timpul echinocţiilor, iar în cercurile interioare absorb într-un mod misterios radiaţiile solare. Astfel,
acest grup de „savanţi trăsniţi" demonstrează că aşa-zisul om primitiv avea cunoştinţe vaste de
geomanţie, ştiinţa câmpurilor şi a liniilor de forţă, precum şi de radionică, adică ştia cu precizie unde se
află locurile cu sau fără radiaţii.
Apropo de geomanţie, arhitecţii elveţieni M. Metler şi H.H. Staeblin, după măsurători cu
aparate Geiger şi anse, au descoperit că aşezarea romană Augusta Ramica, localizată astăzi în
Kaiserangst, lângă Basel, avea toate aşezămintele de cult orientate perfect după reţelele
energetice. Aşadar, romanii ştiau că punctele de intersecţie ale reţelei de radiaţii telurice sunt
locuri de putere, aşezându-şi în astfel de zone cetăţile şi fortificaţiile. Deci, cum scriam şi mai
devreme, încă din neolitic oamenii ştiau unde şi mai ales cum să construiască. Astăzi, această
ştiinţă, cunoscută mai degrabă ca orientalul feng-shui (apă şi vânt), ne arată importanţa
extraordinară a circulaţiei energiei în mediul ambiant şi mai ales în habitaclu.
Dacă vorbim de sisteme de vindecare şi chiar de medicină, ne surprinde acurateţea şi precizia
chirurgicală de care dădeau dovadă strămoşii noştri. Au fost descoperite cranii care prezentau
urme de trepanaţii, datate cu 8-11 mii de ani în urmă, desene care ilustrează perfect chakrele, în
India, China, dar şi în România unde au fost găsite vase ceramice şi statuete, vechi de aproximativ
10 000 de ani, care ilustrează meridianele energetice ale corpului uman. După căderea din Rai,
omul şi-a păstrat, totuşi capacităţile „superioare". Vedem în mituri că el vorbeşte cu zeii, iar în
somn, prin atât de enigmaticul vis, primea informaţii şi învăţăminte din Cer. Deşi nu exista o
literatură autentică şi dovezi arheologice care să dovedească fără putere de tăgadă aceste lucruri,
ştiinţa esoterică ştie că toate aceste cunoştinţe au fost prezervate încă de la începutul civilizaţiei şi
până astăzi în temple, şcoli ale misterelor, societăţi secrete.
Uneori, sensurile istoriei sunt dictate de către câştigătorii puterii, indiferent dacă această
putere este de ordin material sau spiritual. Şi în domeniul ideilor au existat şi încă se derulează o
56
acerbă bătălie pentru monopolul adevărului. Când vorbim despre religia creştină, găsim, evident,
câteva dihotomii, încă de la cristalizarea sistemului care va conduce la apariţia Bisericii Romane,
atinsă apoi de schisma ortodoxă şi sfârşind prin apariţia reformelor lui Luther. Sâmburele gâlcevii
teologice se găseşte în miezul plin de sensuri ale evangheliilor. Pe lângă cele canonice, admise în
Noul Testament, mai există cel puţin alte zece, unele parţial distruse. Printre cele apocrife, sunt
deja cunoscute evangheliile lui Toma, Filip, cea a egiptenilor, a evreilor, a lui Petru, a Măriei
Magdalena, spectaculoasa evanghelie a lui Iuda. Exegeţii Noului Testament sunt de acord în
principiu că dacă a existat o evanghelie primordială, contemporană cu viaţa lui Isus, şi dacă ea se
afla printre manuscrisele descoperite la Qumran, ea ar trebui să conţină o serie de parabole şi
proverbe care încep cu formula „Isus spune", fără altfel de adăugiri sau înflorituri.
La Nag Hammadi, printre pergamente s-a găsit fragmentul unei asemenea evanghelii denumită
Q. Dacă revenim la textele canonice ale creştinismului trebuie precizat că evangheliile lui Matei,
Luca, Marcu şi Ioan au fost scrie între anii 60-95. Unii specialişti plasează textul lui Ioan abia în anul
110, aşadar autorul nu poate fi acelaşi cu apostolul prea iubit. Despre apostolul Ioan se crede că a
murit în anul 44, alături de fratele său Iacov. Este ştiut că, după ce creştinismul a devenit religia
oficială a Imperiului Roman, a cunoscut o serie de adaptări şi de modificări ale sensului primordial,
care să servească şi să întărească influenţa Romei asupra lumii.
Cercetătorii şi istoricii creştinismului sunt de acord astăzi că există cel puţin două
interpretări destul de diferite ale sensurilor învăţăturilor lui Isus Hristos. Primul, cel mai
autentic prezervat de apostoli şi mai ales de comunităţile care au rămas în Iudeea sau au plecat
către Alexandria, Egipt şi doctrina universalistă propovăduită de Pavel. începând cu sec al XlX-
lea, grupuri de cercetători au început să studieze textele sfinte şi pe măsură ce apăreau noi
descoperiri arheologice, culminând cu descoperirea de la Marea Moartă, s-au putut face
corecţiile necesare, astfel că pe baza unui text aramaic, mai vechi decât traducerile greceşti ale
Evangheliei lui Matei, se impune o cu totul altă traducere a propoziţiei: „Fericiţi cei săraci cu
duhul".
Textul aramaic este precis, fără echivoc: „Fericiţi sunt cei care au rămas săraci, săraci de dragul
spiritului". Şi uite cât de frumos se leagă această interpretare de constatare a Mântuitorului: „Mai
degrabă intră o cămilă prin urechea acului, decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu" sau „Regatul
meu nu este din lumea aceasta", dar mai ales povaţa să ne facem comori în Cer şi nu pe Pământ,
unde toate sunt vremelnice. Există şi bănuiala, că traducerile şi sensurile originale ale învăţăturii
cristice au fost manipulate şi mistificate cu premeditare de către teologii romani care erau mai
preocupaţi de prezervarea propriului imperiu pământesc decât să cucerească Regatul Cerului. Nodul
gordian se afla în Consiliul de la Nicea, când, în anul 382, sub papa Damasus a fost aprobat textul
celor 27 de versete admise în Canonul Noului Testament.
Aşa cum scriam în postarea anterioară, istoria scrisă devine domeniul învingătorilor. Aşa s-a
întâmplat şi în creştinism. Gnosticii, creştinii învinşi de prea puternica Biserică Romană, au fost
consemnaţi în codicele oficiale ale Vaticanului, ca nişte eretici ordinari, monstruoşi sau demonici.
Vocile care i-au condamnat pe cei care se întrebau, retoric, evident, de ce dacă Hristos a
propovăduit sărăcia materială în favoarea bogăţiei spirituale, biserica lui geme de lux, de ce dacă
El ne-a învăţat să întoarcem şi obrazul celălalt, cardinalii şi episcopii se ţin de conspiraţii şi certuri
între fraţi şi mai ales de ce dacă Mântuitorul fericeşte făcătorii de pace, papa trimite cruciade care
să spele în sânge tot ceea ce este diferit, au fost însă cele care s-au făcut auzite creştinilor, prin
episcopul Irineu, incendiatorul bibliotecii din Alexandria, Tertulian şi Hipolit care au găsit toate
scuzele pentru holocaustul papalităţii împotriva gnosticilor.
Centrul spiritual al gnosticilor era la Alexandria, oraş cosmopolit, loc al schimburilor de mărfuri,
dar şi de idei. Aici se găseau şcoli de mistere şi amfiteatre unde egiptenii, perşii, grecii, iudeii şi
arabii făceau filosofie şi căutau sensuri în înţelegerea lui Dumnezeu. Slavă Domnului că, din 1947,
manuscrisele de la Marea Moartă oferă o nouă perspectivă asupra creştinismului primelor două
secole, religie inspirată pe cale divină şi care propovăduia iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui,
gnoza, ca singura cale de-al cunoaşte pe Tatăl, prin lepădarea de cel rău şi unirea cu Hristos.

57
„Căutaţi Adevărul şi el vă face liberi!" însă oficialii de la Vatican, păstrători, pe lângă tradiţia
creştină, şi a principiilor de existenţă şi extindere a Imperiului Roman, nu puteau fi de acord că toţi
oamenii de pe pământ, atâta timp cât sunt binecuvântaţi de acelaşi Soare, hrăniţi de acelaşi
pământ şi posesori ai aceluiaşi suflet căzut care necesită mântuirea, sunt fraţi şi că în faţa
Domnului nu există „cel ales", ci doar o singură cale: înţelepciunea minţii, iubirea sufletului şi
temperanţa trupului, sau cum spune un text gnostic de sorginte eseniană găsit la Nag Hammadi:
„Cerul zâmbeşte în ochii celui cu minte, soarele luminează sufletul curat, iar forţele universului
guvernează carnea fără de păcat"! întrucât nici una dintre evangheliile canonice nu cuprinde
perioada de vârstă din adolescenţa Mântuitorului Hristos, nu este deloc o exagerare să credem că
în perioada cuprinsă între 17 şi 30 de ani să fi călătorit la Alexandria şi în alte locuri pentru a
înţelege şi cunoaşte natura divină din om. Este evident că El ştia că toţi suntem făcuţi după chipul
şi asemănarea Domnului, din moment ce ne-a învăţat pe toţi să ne rugăm aceluiaşi Tată. Alt
neajuns al bisericii oficiale a fost şi faptul că în nici o evanghelie nu se pomeneşte nimic despre
lăcaşuri de cult, ba mai mult, în cele apocrife, mai ales în cea a lui Toma, Mântuitorul spune că
atunci când cineva îl caută să se uite mai întâi în inima sa, apoi să ridice o piatră, un lemn, să
urmărească zborul unei păsări, şi să privească ploaia şi jocul liber al gâzelor şi va vedea „ochiul lui
Dumnezeu".
BISERICA CREŞTINĂ ŞI PRIMELE LUPTE PENTRU ADEVĂR

In primele două secole după Hristos, gandirea creştină era împărţită între cei care invocau
tradiţia apostolică a lui loan şi Iacov, apostolii lui Isus şi a Bisericii Romane, care-şi justifică existenţa
pe temelia celor doi P: Petru şi Pavel. Primii credeau că Hristos, al doilea Logos Divin, este esenţa
fiecărui om, indiferent de etnia, sexul, sau religia sa, pe când episcopii de Vatican se concentrau să
afirme că singura religie autentică este catolicismul, iar că toţi cei aflaţi în afară, sunt sortiţi
damnării eterne. Din păcate, după conciliul de la Niceea, şi ortodocşii au moştenit această falsă, şi
atât de nedreaptă cutumă.
Valentin şi Orígenes, cei mai valoroşi teologi ai epocii (aprox. 140-254) propovăduiau cu foarte
mult aplomb şi succes dogmele gnostice, care în esenţă vorbeau despre Regatul Pierdut al Cerului şi
despre mântuirea prin cunoaştere şi iubire. Valentin a ajuns episcop al Romei, având şanse de a
deveni pontif. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, probabil, soarta lumii ar fi fost alta. Curând, Orígenes
avea să fie considerat eretic şi ars pe rugul dogmatic al preaputernicii biserici a Imperiului Roman.
Până în secolul al treilea nu era foarte clar rezultatul „bătăliei" teologice, ideologice şi doctrinare
dintre gnostici şi catolici.
Primii credeau cu tărie că fiecare individ de pe pământ are scânteia divină în el şi că trebuie
individual să-1 descoperim pe
Hristosul din noi pentru a ne lepăda de cel rău şi a ne uni cu Dumnezeu, după al cărui chip şi
asemănare am fost făcuţi, însă acest sistem era foarte păgubos politic. Ceilalţi invocând
tradiţia apostolică şi transmiterea harului doar asupra preoţimii au avut, în cele din urmă de
câştigat. „Dar ce folos dacă vei câştiga întreaga lume pierzându-ţi sufletul?" Secolele ce au
urmat au cunoscut suferinţa, ruguri aprinse, cruciade şi lovituri politice care au scăldat Europa
şi lumea în sânge nevinovat, şi toate acestea în numele celui care se adresa mulţimilor cu
„Pace vouă!". Gnosticismul începe acolo unde se sfârşesc evangheliile canonice. Textul de
căpătâi al primilor gnostici a fost Cartea secretă a lui Ioan (Apocryphon) în care se vorbeşte
despre iniţierea ucenicilor în Gnoză, după învierea în Duh a Bunului învăţător, Fiul Omului şi al
Domnului, Fratele mai mare al Omenirii şi totodată avocatul ei. Iată ce scrie în Ioan 16-25: „V-
am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, că vă voi vorbi
desluşit despre Tatăl!" Pentru gnostici, Hristos este Lumina Vieţii şi el sălăşluieşte în inima
fiecărei specii, sau forme de viaţă căci El însuşi zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!" Printr-o
cinică şi malformată opoziţie, episcopii Vaticanului postulau exact în această perioadă istorică:
„Cine nu este cu noi, este împotriva noastră!"
Gnosticii îl citau pe Pavel, într-un sens cu care Roma nu putea fi de acord: „Cercetaţi totul şi
păstraţi doar cele de cuviinţă" , acordând o importanţă maximă gnozei, în timp ce papii teologau

58
imfamul: „Crede şi nu cerceta!" Soarta confruntării dogmatice va fi decisă în favoarea Romei de
către episcopul Irineu (180 d.Hr.) care i-a declarat eretici pe gnostici acuzându-i de faptul că nu
cred că Dumnezeul creaţiei este Unul şi Acelaşi cu Dumnezeul primordial. Pentru ei, Dumnezeul
din Vechiul Testament era doar un Demiurg, situat în ierarhia divină, abia în primul Cer, care se
comporta ca un zeu mofturos şi egocentric „Eu sunt un Dumnezeu gelos...", iar Cel pe care Isus îl
striga pe cruce: Eli, este Primul Logos, Tatăl-Mamă a întregii creaţii, nu doar a lumii pământeşti.
Gnosticii acordau o importanţă egală, energiilor feminine. Pentru ei, dacă cerul este Tatăl,
pământul, nu poate fi decât mama noastră. Acuzaţiile lui Irineu prind contur, iar Roma va declara
război ereziilor, fapt ce va culmina, câteva secole mai târziu cu distrugerea catharilor şi
măcelărirea albigenzilor, bogumililor şi a altor secte de inspiraţie gnostică.
ÎNTREBAREA, UN SUBSTANTIV LA GENUL FEMININ

In manuscrisele gnostice găsite la Nag Hammadi, femeia este implicată în spiritualitate, având un
rol egal în evoluţia către Mântuire, pornind de la citatul din Facere: „Să-1 facem pe om după chipiul
şi asemănarea noastră, parte bărbătească şi parte femeiască". Dacă în mozaism, biserica ierarhică şi
în islam, sacerdoţiul este exclusiv masculin, pentru gnostici Maria Magdalena a fost prima papesă. De
altminteri, în Tarot, un sistem integralist ocult, papesă este o carte înaintea papei... Şi asta, pentru că
le aparţine gnosticilor. Şi acum aş vrea să vă întreb cât se poate de inocent: Cum ar fi putut crea
Dumnezeu cuplul primordial, dacă el avea doar un caracter masculin? Păi atunci de ce, şi astăzi,
femeii i se atribuie un rol minor, dacă ea este a doua coloană pe care se reazemă Universul?
CUNOAŞTEREA NU FACE RĂU, DOAR NEÎNŢELEGEREA PROVOACĂ RĂZBOIUL

Poate, cea mai spectaculoasă interpretare cosmogonică, este viziunea gnostică a Vechiului
Testament. Pentru ei, Dumnezeul primordial este Tatăl-Mamă a tot şi a toate, văzute şi nevăzute,
iar Iehova, Dumnezeul evreilor, doar un demiurg înfumurat, care se trădează că nu este
omnipotent tocmai prin arogarea unicităţii sale. Exegeţii atinşi de curentul gnostic, îi găsesc lui
Iehova trăsături foarte umane, asemănare perfectă cu zeii antici, diferenţiindu-1 de Tatăl, la care
ne învaţă Isus să ne rugăm.
Un mare expert în creştinismul copt, Elaine Pagels, pe structura gândirii duale şi sub influenţa
intelectuală a lui C.G. Jung, extrapolează conceptul sufletelor primordiale, anima şi animus în
lumea cerească, demonstrând că pentru gnostici Tatăl Ceresc şi Maica Pământească sunt
adevăraţii noştri părinţi. In Evanghelia lui Toma, Isus le opune părinţilor de carne, părinţii
spiritului. Iată cum explică Pagels misterioasa frază biblică: „Cine nu-şi urăşte tatăl şi mama nu
poate deveni ucenicul meu!" Este evident, spune coptologul, că Isus, învăţătorul iubirii nu putea
îndemna la ură, sensul adevărat fiind: „Cine apreciază totul în concepte materiale este sortit
morţii. Numai cine vede şi trăieşte în spirit va avea viaţă veşnică". Evanghelia lui Toma are şi cheia
de descifrare: „Mama mea mi-a oferit moartea, dar Mama mea adevărată îmi oferă viaţă! Tatăl
meu m-a însămânţat cu moarte, dar Tatăl meu adevărat m-a făcut nemuritor!" Hristos ne spune:
„Regatul meu nu este din lumea aceasta!" întărind încă o dată axiomaticul adevăr: materia este
trecătoare, pe când spiritul rămâne etern!
Cunoaşterea istoriei ne apropie mai mult de adevăr, decât minciunile celor puternici. Dumnezeu
ne-a invitat să-1 cunoaştem prin UNITATE IN DIVERSITATE! Dacă sunt atâtea specii, atâtea forme de
viaţă, atâtea religii, atâtea concepte, înseamnă că în Marea Sa înţelepciune, Tatăl-Mama noastră ne
lasă fiecăruia frânturi de adevăr. La cât de orgolioşi suntem, dacă ar fi existat cu adevărat un monopol
al Adevărului, ne-am fi autodistrus până acum!
CÂTEVA NOTE DESPRE ANNUNAKI
Sigur, am citit şi eu, captivat, Inuaki, reptilianul din mine şi cred că ar fi interesantă o
completare a informaţiei în ceea ce îi priveşte pe annunaki. In limba sumeriană, înseamnă
Dumnezeu, însă acest termen are cu totul alte conotaţii planetare, după bestsellerul lui Zecharia
Sitchin, A douăsprezecea planetă. începând cu 1976, mitul zeilor babilonieni se transformă sub
puterea peniţei acestui scriitor de origine iudaică într-un mit modern care istoriseşte despre
extratereştrii planetei Nibiru, veniţi pe pământ în căutarea resurselor minerale, necesare spaţiului
lor. Sitchin le găseşte marea asemănare cu Nefilinii biblici, încercând să demonstreze că annunaki
59
şi-au făcut o bază în Orientul Apropiat şi au intervenit genetic asupra celui mai complex mamifer,
transformându-1 din maimuţă în ceea ce avea să devină hommo sapiens. Demersul autorului se
înscrie în predicatul favorit al paleo-astronomiei, care postulează că miturile nu sunt altceva decât
istorie denaturată, iar că miracolul este interpretarea naivă a science-fictionului. Desigur, acest
nou concept îi va seduce rapid pe cei care cred într-o cultură alternativă, influenţând şi alţi autori,
care se vor bucura de tiraje enorme.
David Icke se străduieşte să închege o teorie generală a conspiraţiei introducându-i desigur şi
pe annunaki, pe care îi identifică cu reptilienii, stăpânii oculţi ai lumii. Conform acestei teorii, repet
eminamente literar, nebazat pe nici o teorie unanim recunoscută, reptilienii sunt extratereştri din
constelaţia Draco, care asigură necesarul de aur, pentru sistemele lor. Astfel se explică de ce aurul
este pentru pământeni, de la începutul civilizaţiei şi până astăzi, cea mai de preţ valoare materială,
dar nu numai... De aici şi până la unele cărţi ale lui Coruţ şi Havah nu a mai fost decât un pas.
Aşadar, ca să concluzionăm, sâmburele care declanşează unul dintre cele mai de succes
scenarii science-fiction este un mit sumerian al Facerii devenind, începând cu sfârşitul secolului XX,
miezul teoriei că omul actual este produsul ingineriei genetice, fiind conceput pentru a munci, dar
salvat din sclavie de către o altă civilizaţie extraterestră, dar nu tehnologică, ci eminamente
spiritualizată, operând prin transformarea mentală a energiilor în forme. Seducătoare pentru unii
este şi explicaţia dată şarpelui din Grădina Edenului: era un reptilian, o creaţie mai veche a
Divinităţii, care 1-a divertat pe om de la destinul său angelic, transformându-1 într-un sclav!
Există, printre secretele care învăluie anumite societăţi iniţiatice, teoria că pământul este gol
pe dinăuntru şi că în pântecele lui s-ar afla o altă dimensiune existenţială, inteligentă şi dezvoltată.
Ideea provine din negura Antichităţii, dar se cristalizează în perioada Misteriilor. Iniţierile în
diverse rituri egiptene sau eline se făceau în caverne, peşteri sau labirinturi interioare, dar
cristalizarea lor în teorie intervine abia în Renaştere sub până inspirată a savantului Athanasius
Kircher.
Propagarea planetară a mitului începe însă în 1818, când un căpitan american care luptase în
1812 împotriva Angliei anunţa că a făcut o descoperire remarcabilă. într-adevăr, Jhon Cleves
Symmes povesteşte că, datorită unor împrejurări stranii, a putut pătrunde în miezul pământului şi
că dimensiunea interioară a Terrei este structurată pe patru niveluri, mai precis că există 4 lumi
subterane aşezate pe câte o sferă dispusă concentric faţă de celelalte. Zonele de intrare în aceste
spaţii ar fi fost cei doi poli ai pământului. Entuziasmat de propria descoperire, căpitanul Symmes
convinge nişte potentaţi să-i susţină financiar o expediţie spre nord, ca el şi echipajul să pătrundă
prin calota glaciară şi să întemeieze o colonie americană subpământeană.
Foarte interesant este faptul că guvernul de atunci a aprobat fondurile pentru expediţie, însă
preşedintele Andrew Jackson s-a opus cu înverşunare proiectului. Deşi, până la urmă nu s-a
întreprins nimic, teoria lui Symmes îşi găseşte noi suporteri.
La începutul secolului XX, geografii William Reed şi Marshal Gardner au susţinut o foarte amplă
lucrare care îşi dorea să demonstreze că pământul este un glob, cu miezul gol, acoperit de oceane şi
continente. Subiectul nu îi entuziasmează pe oamenii de ştiinţa, dar îşi găseşte ecou în literatură. In
1922, Edgar Rice Burrough scrie A t the Earth' s Core {Spre inima pământului), care va deveni un
roman cult al science-fictionului. O altă teorie interesantă îi aparţine vizionarului american Cyrus
Teed
(1839-1908), denumită Filosofía Koreshana, care postulează că, într-adevăr pământul este gol pe
dinăuntru, dar că noi populăm acest gol interior. Viziunea americanului poate şoca şi astăzi, aşa că
mă amuz gândindu-mă cu ce feţe îl priveau serioşii şi academicii oameni de ştiinţa ai epocii. într-
adevăr, teoria lui este cel puţin bizară: universul nu este infinit, ci format din acest pământ
găunos, înconjurat de şapte straturi formate din diverse metale. Pentru el nu există vid sau spaţiu
gol, ci, înăuntru, un contra soare înconjurat de puncte luminoase, iar în afară, soarele şi planetele.
That' s all!
Să nu ne imaginăm că aceste teorii benigne nu au şi reversul lor întunecat. Societăţile secrete
naziste, printre care se detaşează Thule, aveau ca predicate oculte, pe lângă superioritatea rasei ariene

60
şi necesitatea luptei împotriva slăbiciunilor omeneşti şi această idee a lumilor subterane. Primele
farfurii zburătoare au fost observate în 1940, urmând imediat şi explicaţiile: „Aceste obiecte
zburătoare, greu identificabile, nu sunt altceva decât aparate avansate de zbor naziste, pilotate de
«Ultimul Batalion», unitate de elită formată din ofiţeri SS, care au baza în proximitatea Antarticii"
(însemnările aparţin unui ilustru editor de science-fiction, Robert Palmer, care spre sfârşitul anilor '40
publica în diverse reviste articole legate de OZN-uri. Teoria lui era că aceste obiecte ies din scoarţa
pământului şi nu că vin din spaţiul extraterestru). Pentru că pomeneam mai devreme de zona
întunecată a acestei ipoteze, Miguel Serrano, un fascist chilian, îndrăgostit iremediabil de „hitlerismul
esoteric", introduce în ecuaţie continentul dispărut Hyperboreea, pe care îl face patria-mamă a
arienilor care descind dintr-o dimensiune superioară. Astfel, pentru Serrano, lumile subterane
Shamballa şi Agharta sunt patriile arienilor şi că însuşi Hitler s-a refugiat după război în aceste
dimensiuni. Interesant este faptul că deşi i-au găsit trupul carbonizat în buncăr, ruşii au continuat să-1
caute pe Hitler până în 1952.
TĂRÂMURI UITATE, CONTINENTE DISPĂRUTE

Amintiri, sau poate ficţiuni despre Atlantida, apar consemnate, încă din secolul al IV-lea
înaintea lui Hristos, însă ideea continentelor dispărute prinde contur abia pe la sfârşitul secolului al
XlX-lea. Timp de un secol, între 1875-1975, în sânul unor societăţi iniţiatice a circulat predicatul
existenţei unei civilizaţii preumane, hrănite din doctrina Helenei Petrovna Blavatsky, ocultist rus şi
fondatoarea Societăţii Teosofice. Cărţile ei, Isis dezvăluită şi Doctrina Secretă se concentrează în a
găsi semnificaţii ascunse în deja îmburghezita şi corupta linie oficială a creştinismului reprezentat
de bisericile catolice şi ortodoxe, acuzându-le de „pactul cu materialismul".
In prima lucrare, încearcă să demonstreze că cunoaşterea secretă, la care doar iniţiaţii au acces şi
pe care instituţiile religioase o neagă, reprezintă frânturi din marea cunoaştere a unor civilizaţii
dispărute, iar în Doctrina Secretă, atacă teoria lui Darwin,
care începea să se bucure de succes în cercurile oamenilor de ştiinţă, laicizaţi şi îndepărtaţi de
spiritualitate, şi aici miturile fondatoare ale civilizaţiei omului, aşa cum le cunoaştem, sunt de fapt
rodul dezvoltării spirituale, la care au ajuns strămoşii noştri care au populat Terra într-o perioadă
ancestrală, făcând loc aşadar continentelor dispărute. Conform viziunii teosofice, aceşti strămoşi
populau Pământul Sacru şi Etern care era situat undeva la Polul Nord, însă fiind eminamente
spiritualizaţi, înfăţişarea lor era mai degrabă eterică decât materială, în sensul acceptat de fizica
modernă, şi că omul actual şi-a pierdut capacităţile de comunicare cu această dimensiune, din
cauza afundării în materialism. O altă rădăcină rasială primordială s-ar afla în Hyperboreea situată
unde este astăzi Oceanul Arctic, a treia popula Lemuria din Oceanul Indian şi, în fine, ultima era pe
Atlantida. Cu excepţia primei civilizaţii care a dispărut afundându-se în materie, celelalte au pierit
din dimensiunea fizică din cauza unor catastrofe geologice.
Influenţa acestei misterioase rusoaice, acuzate de către unele guverne că ar fi spion şi agent de
influenţă a brahmanilor indieni care-şi căutau independenţa faţă de Anglia, sau că ar lucra pentru
Ohrana, celebrul serviciu secret ţarist, este atât de puternică, încât la începutul secolului XX,
majoritatea societăţilor oculte fac loc în doctrinele lor, acestor teritorii şi civilizaţii pierdute. Cam în
această perioade apar şi alte continente dispărute în negura timpurilor: Mu, Isuria, Pan şi Thule,
influenţând hotărâtor doctrinele proaspetei mişcări New Age. Tot în epocă apar şi alte viziuni
alternative ale istoriei care vorbesc despre prima orânduire socială Matriarhală, invadată şi cucerită
brutal de Patriarhat, explicând astfel, de ce rolul femeii în Spiritualitate a decăzut pe o poziţie
nedreaptă, arbitrară şi abuzivă, astfel încât existenţa unei perioade de aur, a unei Epoci de Lumină
în care înţelepciunea şi comunicarea directă cu zeii făceau din Umanitate un regat al lui Dumnezeu,
devine motorul principal al acţiunilor esoterice.
Teza va fi susţinută, neaşteptat de unele descoperiri arheologice şi mai ales de noile ştiinţe
geologice care se dezvolta independent de cenzura dogmatică. Astfel, studiile şi cercetările legate
de ultima Eră Glaciară demonstrează că în urmă cu 11 000 de ani, nivelul mării s-a ridicat cu 90 de
metri, înghiţind sute de mii de metri pătraţi din uscat. Din această perspectivă, ideea unor

61
continente dispărute confirmă, pe de-o parte teoria potopului descris în toate marile religii, dar şi
existenţa unor civilizaţii foarte dezvoltate, pre-potop.

Civilizaţii dispărute şi regăsite

Spre sfârşitul Evului Mediu, când sistemele îşi atinseseră limitele de competenţă, iar totul
părea pierdut, apar vagi amintiri, apoi chiar texte vechi şi uitate care spun admirabila poveste a
spiritului uman din Antichitate. Astfel, pe izvoarele greceşti, egiptene şi latine, civilizaţia medievală
se reformează structural şi fundamental în Renaştere. Observăm că, atunci când prezentul se
cufundă în letargie, corupţie, mediocritate şi întuneric, un resort suprauman, divin se pune în
mişcare la scară planetară aducând idei reformatoare sau amintiri despre trecutul glorios.
La începutul secolului al XVIII-lea apar primele traduceri al hieroglifelor, în secolul al XlX-lea, Ur
şi Babylon ies dintre paginile Bibliei şi redevin oraşe, sub atenta reconstituirea a istoricilor,
arheologilor şi cercetătorilor uimiţi de acurateţea ştiinţei acelei vremi, imortalizată pe tăbliţe de
lut. Cam în aceeaşi perioadă răsar din jungla Yucatan vestigiile unei alte civilizaţii dispărute - Maya.
Deja, la debutul secolului XX, umanitatea avea un tablou, vag, ce-i drept, al existenţei unor
civilizaţii cu mult înaintea Tradiţiei Oficiale, care încercase să demonstreze vechimea de
aproximativ 6 000 de ani.
Şantierele arheologice au scos la iveală obiecte, ruine şi oseminte, care, datate cu C14, au
revelat că omenirea era bine organizată, dezvoltată coerentă şi cu 15 000 de ani în urmă. O dovadă
surprinzătoare sunt hărţile Oronteus Finaeus (1532), globul Schoner (1523) şi harta Mercator 1538
care includ detalii exacte despre Antarctica. Toate bune şi frumoase, dar la vremea respectivă, nici
un navigator nu ajunsese până acolo. Atunci, de unde informaţiile? în Indiile de Vest, sub apele
limpezi ale Oceanului, au fost găsite, spre sfârşitul secolului XX, ruinele unor aşezăminte urbane,
vechi de peste 15 000 de ani care aveau o infrastructură ultramodernă, la care, nici măcar astăzi,
unele regiuni mai sărace nu au ajuns. Dacă adăugăm descoperirile arheologice surprinzătoare din
Babylon: baterii alcaline, obiecte din aluminiu (să nu uităm că acest aliaj a fost descoperit oficial în
secolul al XVIII-lea d.Hr.) sau vimanas, maşini zburătoare descrise cu acurateţe în scrierile epice
indigene, avem demonstraţia destul de clară că în istorie civilizaţiile se sting, iar pe ruinele lor se
nasc alte forme de orânduire mentală, individuală şi socială, încă o demonstraţie că nimic nu se
pierde, totul se transformă! Să fim atenţi la ce se întâmplă astăzi cu noi. Vedem cât de impotentă
este conducerea ţării, dar exact când totul pare că a ajuns în derizoriu, memoria noastră colectivă îşi
aminteşte de strămoşi: Spiritualitatea Dacă şi Pragmatismul Roman. Printr-o nouă amalgamare între
tradiţiile fiecărei ţări şi principiile unitare, suntem deja în zorii unei Noi Ordini Mondiale.
Am observat că, din cauza gândirii inerţiale, ne împiedicăm de nişte sintagme, pierzând
esenţa comunicării. Se întâmplă aproape de fiecare dată când apare sintagma Noua Ordine
Mondială, şi atunci mă gândesc că informaţia corectă risipeşte aburul ignoranţei, astfel încât voi
posta câteva referiri la acest concept. Pe data de 16 ianuarie 1991, exact în momentul în care
avioanele armatei SUA bombardau Bagdadul, preşedintele Bush (seniorul) proclama într-un
discurs public necesitatea instaurării unei noi configurări mondiale. Teza lui suna cam aşa:
alianţa ţărilor industriale poate contracara agresiunile venite din lumea a treia. Fraza fostului
director CIA, republicanul belicos, tatăl celui mai detestat preşedinte american între 2000-2008,
va deveni predicatul principal al tuturor teoriilor conspiraţiei, însă sintagma Noua Ordine
Mondială circula deja, cu mult timp în urmă, decupată din scrierile lui Robert Welch, care,
inspirat la rândul său de Augustin de Barruel şi de John Robinson. Ideile acestor autori gravitau
în jurul Ordinului Illuminati din secolul al XVIII-lea. In viziunea lor, politica era infiltrată de aceşti
iluminaţi care au lucrat în obscuritate şi mister la producerea celor două modele sociale: stânga
şi dreapta, iar scopul lor final era formarea unui stat global poliţienesc în care religia,
proprietatea privată şi libertatea individuală să fie abolite.
Teoria lui Welch a prins de minune, astfel încât s-a înfiinţat Societatea John Birch, care avea să
devină curând leagănul teoriilor conspiraţioniste. Ideea unui guvern mondial ocult format din
membrii unei societăţi secrete, care are putere absolută asupra tuturor statelor derivă din credinţa
teosofică în Marea Loja Albă, la care se adaugă şi fricile conservatoare ale extremiştilor de dreapta
62
în conspiraţia sionistă. Să nu uităm că aceste idei apar în secolul al XlX-lea, când izbucniseră idei
revoluţionare în toată lumea.
Ceea ce avea să devină argumentul fundamental al teoriei conspiraţiei iudeo-masonice erau
Protocoalele înţelepţilor Sionului, cea mai cunoscută lucrare antisemită din secolul XX.
In 1971, Gary Allen, membru al societăţii John Birch, scria în cartea sa None Dare Call It
Conspiracy că membrii acestui guvern global ocult care vor implementa statul poliţienesc sunt
bancheri internaţionali, legaţi ca de un liant de Consiliu Pentru Relaţii Externe, înfiinţat în 1923 de
controversatul bancher Rockefeller. Teoria a fost imediat preluată de organizaţiile de extremă
dreaptă, proliferând o întreagă literatură conspiraţionistă. Paradoxal, dar aceste afirmaţii au sedus
şi simpatizanţii extremei stângi. După prăbuşirea morală a marxismului în Occident, prin anii '70,
dar mai ales după căderea comunismului în 1989, a rămas un gol în mentalul celor care au slujit
aparatul administrativ leninist. Cărţile lui Laurence Shoup şi William Minter, Imperial Brain Trust
(1977) şi a lui Holly Sklar, Trilateralism (1980) în care demonul globalizării guverna planeta din
interiorul Comisiei Trilaterale cu dorinţa clară de a sprijini imperialismul corporatist. Aşadar, avem
pe de-o parte grupări de extremă dreapta care văd în Noua Ordine Mondială o întreagă
conspiraţie împotriva liberalismului, a proprietăţii private şi a religiei, iar pe de altă parte grupări
neocomuniste care văd în acest concept o încercare a bogaţilor de a nu-şi pierde privilegiile
sclavagismului.
Vedem că Noua Ordine Mondială devine paradoxală prin două predicate care se bat cap în
cap. Ceea ce a inflamat însă susţinătorii ambelor tabere ideologice a fost sigiliul Statelor Unite care
conţine o piramidă la vârful căreia se vede „omniprezentul ochi al lui Dumnezeu" sub baza căruia
este scris Novus Ordo Seclorum, ceea ce se traduce ca o nouă ordine pentru generaţii, dar poate fi
uşor interpretată ca Noua Ordine Mondială. In 1991, candidatul american la preşedinţie Pat
Robertson, un prelat adventist, fundamentalist şi extrem de rigid scrie bestsellerul The New World
Order, în care îmbină teoriile descrise mai sus cu mitologia apocaliptică creştină. Astfel apare ideea
că Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Illuminatilor din Bavaria, era un satanist care, folosindu-
se de banii adepţilor săi din familia Rothschild pentru a declanşa marile revoluţii continentale,
pregătea, de fapt, terenul venirii pe pământ a Anticristului. In anii '80, teoria conspiraţiei devenise
deja seducătoare pentru majoritatea celor care aveau multe de reproşat. Cărţi de succes ca The
Holy Blood and the Holy Grail promovau ideea existenţei unor familii nobiliare secrete care
promovau nişte idei aflate în opoziţie cu creştinismul oficial. De aici şi până la ideea că există
apostoli ai Anticristului n-a mai fost decât un pas. In 1995, debutează cu succes David Icke, fost
comentator sportiv la BBC şi candidat la prezidenţiale din partea Partidului Verde. Cărţile sale
susţin că Noua Ordine Mondială este opera reptilienilor, nişte extratereştri dintr-o altă
dimensiune. Observăm că acest concept, în mai puţin de două secole, a depăşit barierele
literaturii, ale politicii, depăşind graniţele istoriei, odihnindu-se câteva clipe pe teritoriul teologiei
şi al simbolismului. Cărţile lui Dan Brown găsesc o nouă direcţie a Noii Ordini Mondiale pornind de
la linia sanguină Christică, păstrată în secret de dinastia Merovingienilor. Conform teoriei sale, Isus
şi Maria Magdalena au avut copii, iar moştenitorii cuplului sacru se pregătesc să conducă lumea
sub adevăratele învăţături ale Celui care a fost numit Bunul învăţător. In sfârşit, din punct de
vedere al marketingului, conceptul conspiraţiei planetare vinde foarte bine, atât în domeniul
cărţilor, cât şi al echipamentelor militare. Deci, avem cel puţin şase direcţii în decriptarea
ideologiei care formează Noua Ordine Mondială:
1. Ţările industrializate doar printr-o alianţă pot contracara atacurile fundamentaliştilor din
lumea a treia. Aşadar, banii societăţilor dezvoltate sunt puşi în slujba democratizării planetei. O
unitatea conceptuală şi respectarea aceluiaşi set de legi, pot asigura mult visata pace planetară.
2. Organizaţiile de extremă dreaptă acuză iudeo-masoneria de o kabbala neagră prin care şi-a
propus desfiinţarea proprietăţii private, a religiei şi a libertăţii individuale.
3. Grupările de extremă stânga suspectează că autorii noii orânduiri sociale vor să prezerve
privilegiile corporaţiilor în defavoarea maselor de sclavi condiţionaţi de credinţe şi rate.

63
 4. Fundamentalişti creştini care văd în Noua Ordine Mondială pregătirea terenului pentru
dominarea lui Anticrist.
Codul lui Oreste 1
5. Noua Ordine Mondială este opera reptilienilor extratereştrii care au nevoie de resursele
pământene, mai ales cele de aur.
6. Conceptul îşi propune o guvernare unitară prin impunerea legilor democratice, în care
fiecare individ sau popor să-şi păstreze libertatea până acolo unde începe libertatea celuilalt,
vorba lui Voltaire. Astfel războaiele nu mai au nici o miză, iar omenirea poate trăi în pace.
Poate toate au un sâmbure de adevăr, poate nici una, dar cine ne împiedică pe noi să ne
păstrăm libertatea pe care însuşi Tatăl ne-a dat-o când ne-a zămislit?
CEI ŞAPTE ÎNGERI PLANETARI ŞI GUVERNAREA SUBTILĂ A LUMII

Pentru că am început o serie de postări legate de ordinea mondială şi de guvernarea ocultă a

pământului, cred că este interesant de ştiut că în secolul al XV-lea, abatele Johennes Trithemius din
Sponheim, în cartea De Septem Secundeis încerca o teorie conform căreia există şapte îngeri
planetari care guvernează fiecare, pe rând timp de 307 ani. Dacă împărţim era astrologică de 2 150
de ani la 307 obţinem exact o şeptime. Dacă ţinem cont de Elohimi, care sunt şapte la număr şi
evident la cele şapte braţe ale candelabrului din templu, precum şi la numărul planetelor principale
din sistemul nostru solar, de vortexurile energetice al fiinţei umane, găsim şi mai multe proiecţii ale
misticului număr 7. Perioada în care a scris cartea Trithemius s-ar fi aflat sub dominarea lui
Zachariel, îngerul lui Jupiter. In 1573 începe perioada de guvernare a lui Samael, îngerul lui Marte.
Dacă păstrăm modul matematic + 307, înseamnă că această perioadă s-a încheiat în 1880, urmată
de mandatul Arhanghelului Mihail, îngerul Soarelui. In 2188, Pământul va încăpea pe mâinile
îngerului planetei Venus. Acest sistem a pătruns în filosofía esoterică cu ajutorul Frăţiei Hermetice
din Luxor, o societate ocultă care practica Magia înaltă şi prin conferinţele celebrului Rudolf
Steiner, care s-a folosit de conceptul abatelui Trithemius pentru a proclama începutul erei lui
Mihail, exact în 1880.
EPOCILE OMENIRII

Aproape dintotdeauna, culturile au împărţit istoria umanităţii în epoci distincte, separate între
ele printr-o serie de cataclisme. Poate cea mai veche percepţie asupra subiectului, apare în
lucrările poetului grec Hesiod, prin secolul al VUI-lea î.Hr.
Conform viziunii sale, prima eră a lumii a fost Epoca de Aur, când oamenii trăiau în Armonie
perfectă, fără suferinţă şi în comuniune cu Zeii. După ce au devenit energii ale pământului, epoca
lor a dispărut, urmată de Epoca de Argint, când oamenii s-au revoltat împotriva zeilor fiind în
cele din urmă pedepsiţi. A urmat Epoca de Bronz când, deveniţi războinici plini de ego, oamenii s-
au exterminat între ei. A patra dimensiune a dezvoltării omeneşti în paradigma lui Hesiod a fost
Epoca Eroilor, de unde avem amintirile miturilor greceşti, în care unii oameni îşi descoperiseră
natura divină, devenind, asemenea lui Hercules, semizei. Hesiod a trăit în Epoca de Fier, marcată
de sărăcie şi suferinţă.
Acest concept, al succesiunii epocilor marcante ale umanităţii se întâlneşte şi în India, unde un
ciclu planetar are patru yuga (ere). Prima, Satya Yuga, Epoca de Aur a Dreptăţii a durat 1 728 000
de ani, urmată de Treta Yuga (Epoca de Argint) întinsă pe o perioadă de 1 296 000 ani, apoi Epoca
Bronzului, Dvapara Yuga, 864 000 de ani. Ciclul cosmic se încheie cu Epoca de Fier a întunericului şi
a ignoranţei, Kali Yuga, care durează doar 432 000 ani. Brahmanii cred că după Kali Yuga urmează
o catastrofă cosmică, urmată de începutul altui ciclu. Şi în tradiţiile amerindienilor există
calendarul cosmic împărţit în etape distincte. La mayaşi, epocile se numesc sori. In prezent, trăim
în al cincilea ciclu. In această viziune asupra timpului, fiecare soare durează aproximativ 5 125 de
ani şi se sfârşeşte cu un dezastru la nivel mondial. Conform calendarului mayaş, acest ultim soare a
început pe 11 august 3114 î.Hr. Şi se va încheia pe 21 decembrie 2012, după care va urma un nou
ciclu evolutiv.
EXTRATEREŞTRII ŞI EVOLUŢIA UMANITĂŢII

64
 Aproape fiecare secol are obsesiile lui. Cu siguranţă, secolul XX a fost bântuit de întrebarea:
există sau nu civilizaţii extraterestre? Ocultismul modern, nu a putut rămâne departe de domeniu,
astfel încât şi-au găsit loc în sânul mai multor organizaţii seduse de temele spiritualităţii alternative
şi ideile legate de viaţă inteligentă în univers. Şi era normal. Simplul model matematic al
cosmosului ne împiedică astăzi să rămânem atât de ignoranţi, încât să susţinem că într-o infinitate
de sori, planete şi chiar düstere galactice, oamenii sunt suma maximală a evoluţiei mentale. Am
constatat că sunt trei teme principale legate de convergenţa dintre pământeni şi alţi locuitori ai
spaţiului stelar:
1. Pământul a fost vizitat într-un trecut foarte îndepărtat de astronauţi, care şi-au pus amprenta
asupra structurii ADN-ului uman, influenţând considerabil progresul cognitiv şi mai ales tehnologic.
2. Extraterşetrii sunt de ceva timp pe pământ, şi-au construit galerii subterane, oraşe şi comunică
în secret cu preşedinţii statelor cu potenţial nuclear, tocmai pentru a întâmpina o catastrofă cosmică.
3. Ipoteza apocaliptică a unei guvernări oculte, controlată deo civilizaţie ultratehnologică având
ca scop secătuirea Pământului de resurse energetice pentru o altă planetă aflată în deficit.
Interesant este numitorul comun dintre miturile tradiţionale şi cele moderne. Asemenea
zeilor, îngerilor şi spiritelor din sistemele religioase şi şamanice, extratereştrii au capacităţi
demiurgice. Unele abordări legate de temă se desfăşoară în încercarea de a demonstra că
miturile sumeriene sau cele biblice nu sunt parabole sau învăţături încifrate, ci relatări precise,
obiective, ale unor evenimente istorice, ceea ce însemna că Ezechel chiar a fost răpit de un
vehicul ceresc, iar Slava din rugăciunea Tatăl Nostru este, de fapt o navă.
Miturile sumero-babiloniene se pretează cel mai bine la o asemenea interpretare. Deosebirea
dintre extratereştri şi zei, ţine de natura lor energetică, cu alte cuvinte, dacă zeii sunt energii
spirituale, extratereştrii sunt asemenea humanoizilor, adică energii moleculare, însă cu un nivel
spiritual şi tehnologic mult mai dezvoltat, având cunoştinţe ştiinţifice net superioare, alimentând
pentru unii ideea că ei pot salva umanitatea de ea însăşi, prin progres material şi spiritual. Foarte
interesant este şi faptul că armata Marii Britanii şi a SUA au desecretizat câteva arhive UFO, iar
directorul observatorului astronomic de la Vatican, iezuitul Gabriele Funes, spunea în 2008:
„Putem crede concomitent că există Dumnezeu şi extratereştri".
Nu trebuie să fii neapărat un iniţiat ca să înţelegi că umanitatea este condusă de un imperiu al
minţii. Gândurile noastre însumate în majorităţi formează sisteme democratice, gândurile unora care
devin lege pentru majorităţi formează sisteme totalitare.Libertatea este domeniul spiritului şi al
evoluţiei, tocmai de aceea este „diamantul cel mai rar, comoara absolută", pentru care unii sunt gata
oricând să-şi dea viaţa. Nu voi face sofisme legate de termen şi de semnificaţiile sale teologico-
sociale, ci vreau doar să ne reamintim ce a rodit mintea noastră în abia trecutul secol XX:
- revolte sociale născute din nemulţumirile legate de statul arbitrar dintre clasele sociale.
- Primul Război Mondial şi ultima ciocnire a imperiilor.
- apariţia unor sisteme politice dictatoriale îmbibate de cultul morţii: comunism, fascism,
nazism.
- trimiterea în vârful piramidei a unor personalităţi abjecte ca: Lenin, Stalin, Mao, Hitler,
Bush jr.
- Al Doilea Război Mondial şi ciocnirea ideologiilor.
- Războiul Rece şi împărţirea lumii între două paradigme sociale: economie liberă şi drepturi
individuale şi economie centralizate în dictatură.
- proliferarea nucleară.
- războiul cvasipermanent în Orientul Mijlociu.
- poluare gravă în toate regiunile Terrei
- infestarea structurilor naturale: păduri, ape, jungle etc.
- proliferarea structurilor oligarhice.
- imperii ale multinaţionalelor.
- prăbuşirea comunismului.

65
 - unificarea europeană într-un concept comun care să respecte tradiţiile şi valorile native,
dar reglementate de legi şi politici economice, sociale comune.
- dialog interconfesional.
- război împotriva terorismului.
Am traversat un secol obositor, chinuitor şi foarte crud. In această sută de ani, binecuvântată,
dar şi blestemată, au murit sub puterea mentalului colectiv care naşte direcţii de evoluţie peste
jumătate de miliard de oameni. Au fost ei cu adevărat liberi să opteze aşa, sau sclavii unor
ideologii cu adevărat ştiute, doar în laboratoarele oculte ale Puterii? Prin Libertatea pe care ne-a
dat-o, Dumnezeu ne-a făcut demiurgi, capabili să ne construim viaţa individuală şi socială aşa cum
ni le gândim. Câtă dreptate avea Andre Malraux spunând: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi
deloc!" Am intrat în noul mileniu speriaţi de amintirea sângelui vărsat în secolul precedent şi cu
dorinţa aproape comună a înţelegerii şi păcii. Putem deja constata:
- armonizarea ideologiilor socio-economice sub spectrul crizei planetare.
- dialogul interconfesional.
- preocupările ONU pentru soarta ţărilor subdezvoltate.
- înţelegerea faptului că ne apropiem de finalul unui ciclu evolutiv şi depinde numai de noi
cum, când şi mai ales câţi pătrundem într-o nouă paradigmă spirituală, morală, economică şi
socială. Ştiu că pare greu de crezut, dar gândurile fiecărui individ influenţează progresul sau
regresul umanităţii. De aceea, câmpurile de luptă s-au schimbat azi, ca şi armele. Totul se
desfăşoară mental, iar arma cea mai de temut, ca întotdeauna de
Altminteri este CUV/NTUL! Dacă ne reamintim că: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul..." totul va fi bine. Dacă nu?...
Totul este neînchipuit de simplu. Dumnezeu, ca expresie absolută a Frumosului, Binelui,
Progresului, Păcii, Iubirii ne învaţă prin vocile profeţilor şi ale maeştrilor că avem de îndeplinit o
singură condiţie, pentru a-L cunoaşte şi mai ales pentru a-L înţelege: respectarea datoriei. Eşti
medic, preot, actor, poliţist... om. Fă-ţi datoria! Stricăciunea a început când am uitat cine suntem,
de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Pe toţi ne leagă aceeaşi energie vitală, ne supunem,
indiferent de religie, seminţie, sex, orientare politică aceloraşi legi universale şi avem o singură
monedă pentru a ne măsura cea mai de preţ avuţie: Fericirea! Priveşte atent înlăuntrul tău... Şi
răspunde-ţi sincer. Eşti cu adevărat fericit?
ALCHIMIA

Pentru esoterism, alchimia este asemenea inimii pentru orice organism viu. Privită în toate
organizaţiile iniţiatice autentice ca o filosofie a spiritului şi a materiei, în componenţa sa operativă,
alchimia cuprinde domenii vaste precum fizica, chimia, biologia, medicina, astrologia,
meteorologia, embriología, ştiinţele mediului, psihologia, botanica, economia, iar în cea
speculativă se formează din misticism, hermetism şi ocultism. Ca dovadă a capacităţii sale de a
transmuta elementele inferioare în cele superioare, avem prelucrarea aurului în Antichitate, şi aici
nu putem să nu ne lăsăm uimiţi de faptul că dacii cunoşteau tehnologia prelucrării regelui
metalelor la 24 de karate.
Cu peste un mileniu în urmă, alchimiştii chinezi reuşiseră să prelucreze urina umană, obţinând
hormoni sexuali steroizi, pe care i-au folosit cu un succes neîntrerupt până astăzi în tratarea
insuficienţei hormonale. Tot în China antică, metalurgiştii obţinuseră aluminiu, descoperiseră
fosforul, iar alchimiştii occidentali ai Evului Mediu au inventat fertilizatorii organici, iar medicii care
erau iniţiaţi în Arca Arcanorum obţinuseră în secolul al XIV-lea primul tratament împotriva sifilisului.
Natura nu şi-a dezvăluit nici până acum toate tainele, dar alchimiştii antici sau moderni au descoperit
câteva dintre tainele ei, care i-au transformat (cu adevărat alchimic) din nişte oameni obişnuiţi, în
tipologii excepţionale. încă din vremuri imemoriale, alchimiştii vorbeau despre „focul secret" capabil
să producă orice transmutaţie. Să fi descoperit alchimiştii primelor secole ale civilizaţiei fuziunea la
rece sau bateriile pe bază de plumb-acid? Unii iniţiaţi pretind că da, mulţi dintre profani încă nu pot
înţelege că omul „primitiv" era mult mai savant decât cel „modern"! Istoriceşte vorbind, alchimia se
66
pare că a apărut în Orientul Extrem, China, India şi s-a extins miraculos, căci pe vremea aceea
informaţiei îi trebuia câteva secole să traverseze continentele, în Egipt şi în zonele elenistice, în jurul
secolului al II-lea î.Hr.
Insă, numitorul comun al alchimiştilor de pretutindeni, căci această tainică ştiinţă se va
răspândi în toată lumea, continuând şi astăzi să „opereze" marea transmutare de la efemer la
etern, este simbolismul hermetic. Tainele ei se transmit numai prin iniţiere şi după o chibzuinţă
foarte profundă, căci devoalarea celor impuri poate produce distrugerea lumii. Există şi diferenţe
conceptuale între tradiţiile alchimice orientale şi cele occidentale. In China, şcoala Wai dan, sau
elixirul exterior, se concentra pe descoperirea substanţelor naturale care să prelungească
sănătatea, viaţa şi energiile care le pun în mişcare. Mai târziu, prin Evul Mediu a apărut o formă
mai subtilă de alchimizare numită Nei dan, adică elixirul interior, bazată pe tehnici de meditaţie,
tehnici de respiraţie şi arte marţiale. La început, în India, alchimia viza obţinerea aurului. Rasayana
sau alchimia de laborator se baza pe utilizarea compuşilor vegetali complecşi. Pe plan intern,
printr-o fuzionarea mistică cu spiritualitatea tantrică şi yoga, a luat naştere un adevărat sistem de
transformare a omului, dintr-un rătăcitor pe planetă într-un cunoscător al tainelor cerului şi ale
pământului, ale văzutului şi ale nevăzutului.
Trebuie să pomenesc şi despre alchimiştii arabi, pomenindu-1 pe Jabir ibn Hayyan (720-810)
care aduce îmbunătăţiri substanţiale athanorului (cuptorul alchimistului), fapt ce a condus la o
proliferare a alchimiei operative în tot bazinul mediteraneean. începând cu secolul al XH-lea,
alchimia arabă penetrează Europa într-un mod admirabil şi armonios, făcându-şi simţită prezenţa
în mai toate societăţile secrete, iniţiatice sau gnostice. Renaşterea este perioada de aur a
alchimiei. Apar lucrări fundamentale precum Splendor Solis scrisă de Salomon Trimosin; Carul
triumfător de antimoniu de Basil Valentine şi multe altele, printre care se disting studiile şi
lucrările lui Michael Maier, Paracelsus şi Cornelius Agrippa.
Aplecarea asupra retortelor şi a eprubetelor a influenţat întregul sistem de gândire al
operatorilor, care observau că exista un liant, o energie care susţine totul. Trecerea de la alchimia
operativă la cea speculativă se petrece în amurgul Renaşterii, undeva în secolul al XVIII-lea, când
apare Ordinul Aurului şi al Rozei-Cruce, care postula că aşa cum plumbul devine aur, tot astfel şi
omul poate deveni înger. Secolul XX îi datorează lui Gustav Jung (1875-1961) revirimentul alchimiei,
fapt ce a condus ca mai multe societăţi secrete să pretindă că deţin secretele alchimice. Un alt ordin
rozicrucian american AMORC a început chiar să predea
lecţii de alchimie într-un laborator din San Jose. Astăzi alchimia se află atât în riturile de
perfecţionare masonică, cât şi în alte organizaţii iniţiatice ca martinismul, rozicrucianismul, dar şi
în unele forme orientale de tai chi, qigong, yoga...
CÂTEVA CUVINTE DESPRE VIAŢÂ...

După o atentă şi minuţioasă sistematizare a învăţăturilor unor maeştri autentici precum

Papus, Eliphas Levi, Stanislas de Guaita şi Omraam Aivanhov, voi posta o serie de teme legate de
armonizarea vieţii materiale cu cea spirituală, între persoană şi fiinţă între aspectul trecător şi
nemurirea noastră.

In rătăcirea noastră printre întrebări, am ajuns de multe ori să fim definiţi de verbul a avea, în
loc de a fi! Cu alte cuvinte, ne-am irosit rezervorul de energie alergând să obţinem bunuri,
sentimente şi valori mult mai puţin importante decât viaţa însăşi. Am renunţat la mama natură
izolându-ne în artificial: ciment, blocuri de sticlă, haine şi alimente scumpe dar sărace din punct
de vedere al energiei vitale, al Qi-ului cum îl numesc chinezii. Chiar aşa, tu de câte ori pe
săptămână vezi orizontul? Dacă nici măcar o dată, te vei îmbolnăvi, spune un proverb indian.
Mulţi dintre noi se încurajează într-o inerţie păguboasă: o viaţă am, s-o trăiesc din plin, intens,
să obţin totul de la ea şi să fiu puternic, bogat să mă bucur de glorie, căci după aceea, dacă nu
este nimic. De ce să fiu eu prostul care primeşte biciul, când pot fi în tabăra deşteptului care dă cu
el? In această cheie materialistă, bietul om se va trudi, va munci, se va consuma ca o lumânare cu
fitilul gros şi când va obţine tot ce a visat va fi prea târziu. Energia consumată în afara
67
necesităţilor fiinţei de a evolua spiritual nu mai poate fi recuperată. Şi atunci intervine prima criză
a conştiinţei: am obţinut victoria asupra lumii, dar m-a învins propria viaţă, sunt bolnav, obosit şi
singur. Un mare sărac, un călător trist şi singur care-şi numără banii!
Viaţa este darul nostru făcut de Dumnezeu. Intre copertele ei avem şansa să răspundem celor
trei întrebări care ne cenzurează Unirea cu Planul Superior, Reintegrarea în Regatul Pierdut: Cine
sunt? De unde vin? şi încotro mă îndrept? Aşadar atenţie! Viaţa nu se dezvoltă numai în exterior,
ci şi în interior. Religiile, învăţăturile, micile şi marile mistere ne şoptesc în parabole acelaşi
îndemn. Cunoaşte-te pe tine însuţi, meditează, caută înlăuntrul tău şi ce vei găsi acolo te va defini
pe deplin ca om al luminii. Când realizăm că suntem din Lumină, atunci viaţa se extinde, iar verbul
a exista devine eternul a fi!
ARMONIZAREA

După Cădere, am ieşit din Unitate şi ne-am concentrat energia divină într-un univers dual. Intre
cele două coloane care unesc planurile, ne purtăm fiecare crucea urcând sau coborând pe Scara lui
Iacob. Armonizarea vieţii materiale cu cea spirituală, a construirii lumii exterioare cu şlefuirea şi
perfecţionarea interioară, planul şi meditaţia, trecătorul cu eternul fac parte din evoluţia sau
involuţia noastră ca peroane unice într-o singură şi mare Fiinţă Universală.
Preocuparea pentru viaţa pământească nu ar trebui să neglijeze grija pentru viaţa cerească.
„Faceţi-vă comori în cer...", ne sfătuieşte Isus; „ţineţi Calea de Mijloc", ne şopteşte Buddha; „Uniţi
Cerul cu Pământul", este îndemnul lui Lao Tze... Suntem, într-o mare măsură suma cuvintelor,
gândurilor şi acţiunilor noastre. Totul pleacă dintr-o energie unică, primordială şi liberă: cuanta-
particula lui Dumnezeu, după care se condiţionează în aglomerări atomice, celulare etc. „La început
a fost cuvântul...", aşadar oricine începe călătoria în interior trebuie să ţină cont de puterea teribilă
şi magică a cuvintelor. Programaţi-vă mental: caut Lumina, caut Iubirea, caut înţelepciunea, caut
Pacea. Dacă înlocuim, măcar pentru o perioadă, motorul de căutare care pune accentul energetic
pe structura verbului „a cumula", cu „a deveni", vom observa repede cum se schimbă întreaga
configurare a vieţii noastre. De exemplu, în loc să gândesc: am bani, am putere, am dreptate, ne
apropiem de o modificare înspre Planul Superior gândind: sunt mulţumit cu tot ce am, sunt puternic
atunci când mă cunosc, sunt drept cu semenii mei şi cu mine. Ţelul nostru ne defineşte căutarea:
Solomon şi-a dorit să fie înţelept şi a fost, unii şi-au dorit să fie bogaţi şi sunt.
AI MARE GRIJĂ CE-ŢI DOREŞTI, CĂ UNIVERSUL ÎŢI VA RĂSPUNDE CA UNUI DEMIURG. CERE
ŞI ŢI SE VA DA! In concluzie, taina desăvârşirii stă în armonie!

FIECARE ZI POATE FI MOMENTUL ZERO

Taina iniţierii: ieşirea din dualitate! Nu este uşor, iar antrenamentul este zilnic şi continuu. Am
fost obişnuiţi să facem gesturile cotidiene, inerţial, mecanic lipsiţi de curiozitatea şi bucuria
copilului, prematur maturizat. Oare de ce spunea Isus: „... Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a lor
este împărăţia Cerului!" In jurul nostru, putem observa o grămadă de oameni dinamici,
întreprinzători, agili şi abili în a-şi construi succesul, însă strălucirea exterioară consumă lumina
interioară. De ce să ne îmbuibăm cu trufe, caviar, homari; de ce să aruncăm averi pe băuturi fine şi
exotice, când digestia transformă totul în aminoacizi, glucide, carbohidraţi, aceiaşi care se obţin din
apă, fasole, brânză, vin? Diferenţa este teribilă. Ca să-ţi poţi permite luxul, consumi multă energie
mentală, sufletească şi trupească. Dacă toate preocupările tale sunt legate de lumea exterioară, nu
vei mai avea nici timp şi nici forţă pentru cucerirea dimensiunii interioare. Câştigi ceva, pierzi
altceva. „Nu poţi sluji la doi stăpâni odată!" sau mai simplu: nu poţi merge în faţă şi în spate în
acelaşi timp!
Bun, şi atunci ce este de făcut? In primul rând să nu uităm că legile divine sunt simple şi că
Viaţa rezidă deopotrivă, la fel de conştientă şi inteligentă, în toate regnurile şi speciile. Respectând
întregul, salvezi detaliul! Absolut fiecare formă de viaţă spune o poveste. Ieşi din cercul vicios al
emoţiilor şi al dorinţelor. OBSERVĂ! Florile vorbesc, animale gândesc, pietrele îţi oferă energia lor.
Pământul are grijă de tine, iar cerul te binecuvîntează cu fiecare ploaie de vară, cu fiecare adiere
de vânt. Oricât de bogat şi puternic ai fi, nu poţi primi natural mai mult decât are fiinţa ta nevoie.
68
Abuzul accelerează consumul energetic, iar lipsa combustibilului vital aduce pământul peste
persoană şi uitarea peste sine!
Spiritul nemuritor pluteşte deasupra noastră şi abia aşteptăm să-1 simţim. Când vei înţelege că
niciodată nu eşti singur, vei avea grijă să preţuieşti fiecare zi ca pe momentul zero, când trecutul,
prezentul şi viitorul devin unicul timp al Fiinţei. Abia atunci vom înţelege de ce a spus Isus: „Eu şi
Tatăl Unu suntem!" şi mai ales de ce a rostit apostolul Pavel: „Nu eu vorbesc acum, ci I Iristos
vorbeşte în mine!"
Ne lăsăm prea des înnodaţi într-o agitaţie fără rost. Şi asta consumă energia vitală, galopant!
Sistemul nervos, această uriaşă entitate personală, prin care toate impulsurile mentale creează
realităţi în interiorul structurilor organice, dar şi sociale are imperios nevoie de relaxare, destindere.
Orientalii practică zilnic meditaţia şi rugăciunea, ambele menite să „întoarcă ochiul spre interior".
Cinci-zece minute de călătorie mentală, de vizualizare a organelor şi a vortexurilor energetice (cele
şapte chakras) plus informarea mentală: azi sunt calm, sunt relaxat şi liniştit, sunt perfect sănătos,
trupul, sufletul şi mintea sunt centrate pe aceeaşi axa către Dumnezeu, lucrez cu persuasiune
asupra perfecţionării mele, sunt blând şi generos cu semenii mei; are, prin repetiţie şi înţelegere, un
efect deosebit asupra deconectării mentale din agitaţia exterioară, producând reconectarea la
planurile subtile care ne guvernează.
Aspectul material al lumii ocupă doar patru procente din Marea Realitate. Restul sunt
dimensiuni şi planuri subtile în care energiile universale ţes acţiunile planului concret. Apoi
alimentaţia joacă rolul transformării energiei universale în combustibil vital. Iată sugestia lui
Aivanhov scrisă în Reguli de aur pentru fiecare zi: „Dacă mâncaţi într-o stare de agitaţie, de nervi
sau nemulţumire, declanşaţi în voi vibraţii dezordonate, care se vor transmite în tot ceea ce faceţi
ulterior". Mâncarea nu este doar materia din farfurie, ci reprezintă un uriaş complex energetic. In
timp ce materia se dezagregă prin digestie, energia pătrunde şi hrăneşte corpurile subtile. Aşadar,
în alimentaţie nu produsele sunt importante, ci esenţa lor. Iar esenţa fiind unică în toate planurile
existenţei, înseamnă că alimentele nu hrănesc doar fizicul, astralul şi mentalul, ci furnizează
energie vitală sufletului şi spiritului. Aici se află taina abţinerii de la consumul de carne. Moartea
violentă, brutală, spaimele declanşate înaintea sacrificării impregnează carnea animalului cu
amprente energetice negative care vor interfera cu structurile subtile ale consumatorului. Boala
nu este altceva decât ieşirea din Armonie, iar aceasta este cheia Reintegrării. Căile armoniei sunt
Iubirea şi Pacea, iar în aceste două predicate nu există suferinţă. Consumul unor produse
impregnate de suferinţă, nu au cum să ne fie benefice! Aşadar, cel care porneşte pe atât de lunga
şi dificila cale spirituală devine atent la cele mai mici detalii. Epoca în care omul avea nevoie de
proteină animală a trecut. Ne îndreptăm acum spre o dimensiune superioară, de natură angelică.
Şi să fim serioşi! îngerii nu se înnebunesc după chiolhanuri şi orgii culinare!

In viaţă, avem cateva porţi de deschis şi unele de închis.

Mentalitatea noastră europeană încă ne împiedică să înţelegem Legea Lui Unu. Moştenind
dualitatea, am devenit separatişti, spre deosebire de orientali, care sunt integralişti. Se pune că
Raiul şi Iadul sunt definite de scopul fiinţei şi atunci, suntem demiurgii propriului destin.
Karma este darul, atributul divin pe care l-am primit când trupul nostru din lut şi apă, a căpătat
conştiinţa nemuririi.
Moartea nu este finalul, ci doar o stare tranzitorie între viaţă şi o noua viaţă. Dacă nu ieşim din
Roata Vieţii Materiale, Samsara, moartea ne conduce spre o nouă încarnare, însă dacă înţelegem
şi ne Unim, moartea ne va purta spre viaţa veşnică. Aşadar, dincolo de Bine şi Rău, se află un fruct
mult mai zemos, un măr care nu se strică niciodată şi el creşte în Pomul Vieţii!
Suntem interconectaţi. Acţiunile psihice, mentale şi fizice creează realităţile generaţiilor.
Evoluţia individuală este direct legată de cea a umanităţii. In Sodoma şi Gomora, dacă ar fi existat
măcar un singur individ cu Lumină Vie în el, nu s-ar fi întâmplat Distrugerea. Buddha zâmbeşte, căci
a înţeles că fiecare dintre noi avem şansa Nirvanei, a Paradisului pierdut dar regăsit prin Cale. Dacă
ne-am strădui puţin să gândim global, am înţelege mai repede cât este de important să ne lăsăm
69
purtaţi de valul existenţei până la liman. Avem barca iubirii, vâslele puterii, ale voinţei şi un rău
învolburat care curge cu o singură misiune. Aceea de a se vărsa în marele Ocean! Cine prinde tâlcul
poveştii, devine din personaj, autor. Şi abia aici, în domeniul marii creaţii, omul devine cu adevărat
nemuritor. Suntem definiţi ca fiinţă de opera personală. Să lăsăm în urma noastră o dâră de lumină,
ca urmaşii să nu se rătăcească pe Cale, iar calea noastră este împletită din iubire, adevăr şi Viaţă! E
simplu. Simplitatea este ştiinţa lui Dumnezeu, dovada vie a Adevărului Său. Aşadar, cu cât ne vom
complica în filosofii sterile şi vom confunda calea cu scopul, ne vom pierde toate energiile în Roată.
Ieşirea din ea se numeşte mântuire în creştinism, eliberare în buddhism, unire în islam şi desfacere
de legături în peisajul şamanic universal. „Căutaţi Adevărul şi el vă va face liberi!" Accentul este pus
pe căutare şi nu pe găsire, căci noi ştim deja unde se află. In imperiul lumii interioare, în inima
noastră. Tot acolo se întâlnesc cele două trinităţi în dinamica permanentă: Fiul lui Dumnezeu care
Coboară şi Fiul Omului care Urcă!
In primele secole după Hristos, când încă erau permise discuţiile teologice şi filosofice sub
influenţa libertăţii gnostice a comunităţilor din Alexandria, apare Hermetismul, mişcare spirituală
ce avea să modeleze de-a lungul secolelor şi până astăzi traseul persoanei spre a-şi descoperi
fiinţa, a omului de-al întâlni şi a se uni cu Dumnezeu. Spre deosebire de gnosticismul care privea
materia ca pe un produs al unui Demiurg întunecat, hermetiştii considerau materia o realitate
spirituală condensată. Acest curent teologico-filosofic postulează transformările succesive ale
conştiinţei de la elementul mineral până la cel serafimic, christic şi Dumnezeiesc. Cheia în
Heremetism este întoarcerea către sine prin contemplaţia şi meditaţia spirituală. „Totul este
expresia transformării sub pecetea Spiritului Unic."
Există trei izvoare care asigură tradiţia şi continuitatea hermetică atât în filosofie, teologie, magie
înaltă, cât şi în sânul şcolilor de mistere şi al societăţilor iniţiatice. Primul, Corpus Hermeticum, o
colecţie de scrieri sacre atribuite Zeului Minţii Universale, Hermes Mercurius Trismegistos, cel care îi
învaţă pe zei şi pe oameni limbajul scris şi vorbit. Corpusul supravieţuieşte căderii Imperiului Roman
Bizantin într-un singur exemplar, cumpărat de conducătorii Florenţei renascentiste, în 1469, familia
Medici.
Al doilea filon care va alimenta mentalul colectiv al iniţiaţilor a fost un dialog între Hermes şi
discipolul său, renumitul Asclepios. S-a păstrat traducerea în latină a unui text grecesc, aflat sub
influenţa Misteriilor Egiptene, iar al treilea izvor este o sumă de texte oculte, dintre care se
detaşează Picatrix, un codex de magie înaltă, atribuit marelui învăţat islamic al-Majriti.
Conceptul de Mare Arhitect este împrumutat de Francmasonerie din sistemul hermetic. In
epoca modernă, hermetismul se va regăsi cu prisosinţă în ordine distincte ca Frăţia Hermetica Luxor
sau Ordinul Hermetic al Zorilor Aurii. Acestui esoterism occidental, căci fusese moştenit de la latini,
greci şi egipteni, i se opunea în aceeaşi perioadă Societatea Teosofica a doamnei Blavatsky, care
susţinea că adevărata tradiţie se regăseşte doar în Asia. Astăzi ideile hermetice stau la baza riturilor
de perfecţionare, precum şi la originea tuturor ordinelor rozicruciene.
ÎN CĂUTAREA REINTEGRĂRII

Ţinta iniţierii este ieşirea din dualitate, dar până atunci, să ne definim bine conceptele Binelui
şi Răului. In imperiul cuvintelor şi al gândurilor generatoare de realităţi, atât în plan subtil, cât şi
în dimensiunea materială, voinţa ne plasează deopotrivă în Lumină şi în întuneric. In copilărie, şi
mai apoi în adolescenţă, ne plasăm deja într-una dintre tabere, sau pe calea de mijloc.
Un exemplu ilustrativ: pacientului X chirurgul ortoped decide să-i amputeze un picior. Pentru
unii, medicul va fi catalogat drept un om rău. Cum să-1 lase pe bietul individ schilod pe viaţă,
pentru alţii, va fi un om bun, căci 1-a salvat pe subiect de septicemie, redându-i şansa continuării
evoluţiei. Cine are dreptate? Paradoxal, ambele tabere deţin porţiuni de adevăr şi secţiuni de
minciună. Bun, să plonjăm acum într-un dialog ceva mai profund. 16
ORESTE TEODORESCU

70
Raiul şi Iadul ne sunt contemporane în viaţa efemeră pe care o trăim aici şi acum! Zâmbetul liniştit
dezvăluie paradisul, iar agitaţia haotică şi suferinţa trădează infernul. între ele se desfăşoară
karma, adică voinţa în dinamică.
In Adversus haereses, Sfântul Irineu scrie: „Diavolul care, aşa cum ne spune Sfântul apostol
Pavel în Epistola către Efeseni (2:2), era unul dintre îngeri, prinţul puterii aerului de deasupra
noastră, a devenit apostat şi duşman al legii divine atunci când a devenit gelos pe om..." Idee
dublată şi de Tertulian în De patentia: „Diavolul şi-a îngăduit să fie condus de nelinişte atunci când
a văzut că Dumnezeu a subordonat toate creaturile imaginii Sale, adică Omului", iar Sfântul Ciprian
dezvoltă această idee în Della gelosia e dell' invidia. Aşadar, gelozia, invidia şi mândria, despre care
scrie şi Origene sunt atributele îngerilor căzuţi. Omul care se înalţă spre Casa Tatălui are nevoie
exact de opozitele acestora: Iubirea, Smerenia şi Toleranţă. Să nu uităm: Suntem creaţi după
Chipul şi Asemănarea Domnului, ni s-a dat Libertatea şi Puterea demiurgică de a ne crea şi recrea
în spiritul Legilor Universale. Avem în noi tot ceea ce ne trebuie pentru a ne înfăptui menirea, dar
putem să cădem seduşi de iluziile demonice. E simplu. Atât de simplu, încât devine foarte
complicat. Cuvintele, gândurile definesc concepte care însă limitează ideile. Uneori avem nevoie
de Tăcere. De vid! Abia când mintea persoanei tace, se aude vocea eternă a Fiinţei. A sosit timpul
cuceririi prin Pace şi Armonie a vieţilor noastre interioare. Acolo îl vom găsi pe Dumnezeu şi toate
Minunile Sale!
REDESCOPERIŢI-VĂ ARIPILE

Priveşte atent în oglindă sufletului tău. Ce vei vedea reflectat acolo este chipul blând al
Luminii, sau masca hâdă a întunericului. Raiul şi Iadul se definesc pin intenţie. Nu le putem localiza
în exterior, ci mai degrabă le simţim în interiorul infinit .il fiinţei. In acest imperiu al cuvintelor, eu
am ales ca daltă, ciocan, nicovală şi compas: iubirea, înţelepciunea, adevărul şi pacea. Viaţa mea s-
a schimbat şi am înţeles, în sfârşit taina botezului: M-am lepădat de Satana, m-am unit cu Hristos,
mă lepăd de Satana, mă unesc cu Hristos!
Am fost zilele acestea la Arad, la al treisprezecelea congres al ANATECOR, unde am întâlnit,
ascultat şi recunoscut oameni cu Har. Sinteza energiilor frumoase, care au şlefuit asperităţile
sufletului meu se poate traduce prin fraza: Dacă trăieşti în păcat, vei cunoaşte cancerul, însă dacă
trăieşti împăcat, vei trăi ca-n cer! Alchimizaţi-vă şi zâmbiţi! Viaţa este Minunată!
Vorbim cu blândeţe, cu iubire şi înţelegere atât oamenilor cât şi plantelor, animalelor, florilor,
naturii? Dacă da, atunci ne-am asumat şi înţeles Binecuvântarea, dacă nu, ar fi util să învăţăm!
Fiecare cuvânt poate construi, înălţa, vindeca, alina. Elementele primordiale: pământ, apă, aer, foc
sunt materia concretă în care se transformă ideile şi vorbele noastre. Precum vântul care poartă
seminţele în căutarea pământului fertil, tot aşa energia vitală (qi-ul) poartă logosul prin univers
transformându-1 din esenţă în soluţie. Când vorbeşte înţeleptul, întregul univers îl ascultă, iar
când vorbeşte Dumnezeu, omul frumos, puternic şi înţelept ascultă, dar mai ales, ÎNŢELEGE!
După ce am ales cunoaşterea Binelui şi a Răului, ne-am văzut divizaţi, separaţi de Creator,
începând un sinuos şi plin de asperităţi drum al conştiinţei, pentru a ne redefini, ca nişte oameni
liberi ai dorinţei de a înfăptui planurile Luminii sau ale întunericului. Printre primele referinţe
despre sursa răului se află Seth, diavolul ultraîntunecat al Egiptului. Din deşert până în
papirusurile Văii Nilului, Seth este întruchiparea a două blesteme: seceta şi furtuna, un zeu al
spaimelor şi un duşman redutabil al zeilor Luminii, Ra şi Horus.
In La religione degli egizi, Erman scrie: „Seth este cel uscat, reprezintă tot ceea ce poate fi ars,
el este seceta. El este elementul iraţional, nongândul; el este moarte şi durere; el este Răul". Seth
a condus, ca un zeu al Terorii, cu multe secole înainte de Moise şi Homer, deci este mult mai vechi
decât Satan al evreilor, sau decât Tifon al grecilor. Printre actele sale morbide şi întunecate, Seth
se face vinovat şi de fratricid. împins de ură, invidie şi gelozie, îl ucide pe Osiris. Observăm că
originea fratricidului uman, iniţiat de întunecatul Cain care-şi ucide fratele, preablândul Abel, se
află într-o dimensiune superioară, a zeilor. Cu alte cuvinte, imboldul criminal între fraţi este
declanşat chiar de către primii îngeri căzuţi.
71
 Urmarea ne lasă o tristă mărturie în istorie: Absalom la ucis pe Amon, Solomon îl omoară pe
fratele său Adonias, Iohannan, pe Iesui. Istoria Greciei repetă odioasa „gâlceavă între fraţi": dublul
fratricid al lui Eteocle şi Polinice; Tymoleon îl ucide pe fratele său Tymopheon; regele sciţilor
Saulinus 1-a omorât pe Anacarsis. Şi epopeea Romei începe cu fratricidul lui Romulus! Aşadar, ceea
ce dezonorează până la neantizare, fiinţa umano-divină este crima, însă fratricidul capătă accente şi
mai întunecate, aducând un blestem teribil în evoluţia către Reintegrare, iar patronul acestui teribil
întuneric este demonul african Seth, cel mai vechi şi crud dintre duşmanii Luminii!
O altă manifestare a răului în lume este Ahriman, descris în culegerea de texte mitologice şi
religioase persane, Avesta, atribuită legendarului profet iranian Zarathustra. Sub influenţă vedică,
el îi va transforma pe deva într-o teribilă legiune demonică avându-1 drept conducător pe Angra-
Mainyu (cel care aduce moartea). Spre deosebire de Lucifer, care este o creaţie Divină, care se
revoltă şi se răzbună pe Bunul Părinte atacând şi persecutând omul ca reflexie a lui Dumnezeu,
Ahriman este considerat a fi un demiurg. In viziunea persană, conform teologiei zarathustriene,
pământul, apa, plantele şi animalele sunt creaţia sa. Adică, lumea materială şi viaţa nu sunt, ca în
islam, creştinism sau iudaism creaţia Iubirii Celui Preaînalt, ci o realizare a celui Rău. Părere,
împărtăşită, peste secole şi de unele mişcări gnostice. Angra-Mainyu sau Ahriman se teme şi îl
urăşte pe Zarathustra care i-1 opunea pe Ahura-Mazda, Dumnezeul Bunului, Frumosului,
înţelepciunii şi al Forţei.
Ca o altă deosebire faţă de demonii din religiile monoteiste, Răul nu doreşte să-1 ispitească pe
om, ci chiar vrea să-1 distrugă definitiv. Această forţă distructivă şi independentă trimite pe Drugia
(ciuma) pentru a-1 ucide pe profet, însă slujitorul Luminii lui Ahura-Mazda îl învinge cu ajutorul
apelor sacre. Atunci, însuşi Ahriman i se arată lui Zarathustra şi-1 ameninţă cu moartea.
Văzând că acesta nu se teme şi nu-şi pierde zâmbetul, îi oferă „toate darurile şi privilegiile care
aparţinuseră lui Vadaghama, stăpânul acestui pământ", dacă renunţă la credinţă în Dumnezeul cel
Bun. Şi aici întâlnim poate singurul lucru comun cu creştinismul, prin asemănarea încercării de
ispită a lui Isus Hristos, în deşert, de către Satan. Ceea ce putem observa este faptul că diavolul
persan, chiar dacă este mai violent decât cel ilustrat în religiile monoteiste, este totodată şi mai
puţin inteligent.
Zarathustra nu 1-a învins, însă nici Ahriman nu a reuşit, şi de atunci, în viziunea dualistă a
dogmei persane, lupta se duce neîncetat între fiii Luminii şi cei ai întunericului, până la venirea pe
pământ a fiului lui Zarathustra, Saoshyant, care-1 va înrobi pe Angra-Mainyu aducând era păcii
veşnice! Poate fi o prefigurare a Mesiei din credinţele iudaice, adânc inspirate de zoroastrism.
VIZIUNEA RÂULUI ÎN INDIA

Răul este simbolizat în India de către Mrtyu, aşa cum apare el în Upanishade. In epocile
ulterioare, el devine Mara, cunoscut ca teribilul ispititor al lui Buddha Sakyamuni. Mara derivă din
Mr, care pentru hinduşi înseamnă a muri. In teologie, el apare ca Demonul Morţii, dar într-un sens
diferit faţă de percepţia europeană. El nu este doar cel care ucide oamenii, ci mai ales cel care-i
ispiteşte să-şi îndeplinească toate plăcerile, cu precădere cele carnale. Dacă Satan al iudeo-creştinilor
sau Şeitan al arabilor este întruchiparea Revoltei, Mândriei, Invidiei, Urii şi a negării Binelui, Mara
este un zeu al iubirilor trupeşti şi al iluziilor care derivă din emoţii. Poate că Freud l-ar fi considerat,
aşa cum scrie Papini în Diavolul, regele libidoului. Buddhiştii consideră că viaţa materială este
închisoarea adevărului suprem, o iluzie aducătoare de moarte. Buddha propovăduieşte eliberarea de
simţuri şi cufundarea în Tăcere Deplină, acolo unde se aude muzica universului. Evident că Mara este
îngrozit de lecţiile pe care Buddha le predă discipolilor. El înţelege că Eliberarea, Iluminarea îl vor lăsa
mai sărac cu multe suflete care ating Nirvana şi ies din Roata Vieţii şi atunci îl asaltează pe tânărul
prinţ
Siddharta cu armele de temut ale fiicelor sale: Voluptatea, Plăcerea şi Dorinţa, apoi cu legiuni de
demoni înfricoşători, însă calmul şi zâmbetul lui Buddha care medita sub bolta smochinului
transforma totul în petale de lotus. Răul poate fi învins, prin unirea persoanei cu fiinţa şi ieşirea din
dualitate. Aceasta este Calea de Mijloc din buddhism.
DIAVOLUL DIN TAROT

72
 Tot ceea ce există în potenţial şi în dinamică are o raţiune supremă de-a fi. In această paradigmă,
putem înţelegea rolul răului în dezvăluirea binelui. Indiferent de gradul de evoluţie, în care se află,
nici o fiinţă nu trebuie blestemată, condamnată sau, mai rău, judecată. Dacă Viaţa înseamnă mişcare
perpetuă pe spirala evoluţiei conştiinţei de la mineral la divin, răul are un singur rol, şi anume acela
de a-i ţine pe loc pe cei care încă nu au găsit în forul interior răspunsurile la întrebările
fundamentale: de unde vin, cine sunt, şi încotro mă îndrept? Putem afla adevăruri profunde studiind
cărţile de tarot. De exemplu, arcana numărul XV, le Diable, spune în limbaj hermetic şi gnostic
povestea răului, în viziunea esoterică occidentală.
In locul şarpelui astral, iniţiaţii tarotului înfăţişează diavolul sub forma lui Baphomet: piept şi
braţe de femeie, cap şi picioare de ţap, aripi de liliac. Baphometul este androgin, însumând cele
două sexe şi patru elemente componente ale materiei: albastrul aripilor (aer); capul roşu (foc);
şoldurile acoperite cu solzi de culoare verde (apa) şi negrul picioarelor (pământ). Netreziţii sau
morţii vii, aşa cum sunt toţi cei care nu şi-au întâlnit încă natura divină, singura nemuritoare sunt
legaţi de iluziile vieţii materiale de către cei doi demoni de la baza piedestalului. Cel din dreapta
este satirul roşu pregătit să-i ispitească pe inteligenţi, exacerbându-le orgoliul, acelaşi care o
seduce pe Eva să mănânce mărul ca să devină egala Creatorului prin cunoaşterea deopotrivă a
Binelui şi a Răului. In stânga piedestalului este o diavoliţa verde, mama tuturor plăcerilor născute
din emoţie, a decadenţei şi a desfrânărilor. Pe braţul androginului întunecat, care susţine torţa, se
poate citi cuvântul SOLVE care sugerează intelectualitatea diabolică damnată să nege sistematic
ordinea divină. Pe celălalt braţ este scris COAGULA, teribila forţă fluidică de a atrage spiritul în
materie.
RĂUL ÎN GRECIA ANTICĂ

Anticii greci au fost înspăimântaţi şi impresionaţi de diavoli certăreţi şi gălăgioşi, dar s-au
temut cel mai tare de Marele Demon, duşmanul zeilor şi al oamenilor. Asemenea rebeliunii
arhanghelilor căzuţi din iudeo-creştinism-islam, teologia Eladei istoriseşte revolta titanilor
împotriva lui Zeus. Damnarea lui Tytius şi decăderea lui Prometeu prefigurează înlănţuirea
îngerilor căzuţi. Simbolul urii, mâniei şi al răului, avea să devină Tifon sau Typhoeus. Potrivit unor
teologi, el era fiul Geeii şi al lui Tartar, după alţii, mama sa este Hera, soţia lui Zeus care 1-a
zămislit din răzbunare, fără a se împreuna cu soţul ei. Născut în energia unei dispute cosmice în
sânul cuplului suprem al Olimpului, Tifon devine fiul Urii şi îşi va folosi toată forţa pentru a-1
submina pe Regele Zeilor. Războiul titanului împotriva Cerului este sângeros, chiar feroce,
cutremurând pământul şi înspăimântând oamenii. In urma unei lupte finale, Zeus îl zdrobeşte cu
tunete şi fulgere (ca simbol al Luminii), însă nu-1 ucide, şi aici este interesanta similitudinea cu
toate marile religii, Răul nu este distrus, ci doar întemniţat.
După ce din rănile sale s-au scurs râuri de lavă, flăcări şi foc, Tifon a fost înlănţuit sub un
munte de unde se lamentează pe vecie, însă forţele sale malefice au rămas active. Esenţa sa era
întunericul, iar vocaţia Moartea. Tifon a fost duşmanul declarat al divinităţilor solare, autorul
cataclismului din aer. (Nu întâmplător, cea mai teribilă manifestare a vântului se numeşte Taifun.)
Grecii credeau că zbuciumul lui Tifon din burta pământului nasc cutremurele devastatoare, iar
craterele sunt gurile prin care el îşi varsă focul asupra oamenilor protejaţi de duşmanii săi de
moarte, zeii. Viziunea sa este aproape identică cu cea a lui Satan: corp omenesc dar cap de şarpe.
Căsătorit cu Echidina, jumătate femeie - jumătate şarpe (un fel de Lilith)
Tifon devine părintele unor monştri sângeroşi: Himera, Hidra, Cerber. In concluzie, Tifon a fost
perceput că autorul revoltei împotriva ordinii cosmice şi producătorul convulsiilor aerului şi
ale pământului.
IDEEA RĂULUI ÎN ISLAM

Numele diavolului pentru musulmani este Iblis sau Şeitan, descendenţă clară din iudaicul
Satan. Motivul revoltei sale împotriva lui Allah cel Preaînalt nu este dorinţa de a i se substitui
Creatorului, ci incapacitatea sa de-al sluji pe om. Iată cum apare în Coran poziţia sa faţă de nou-
creata fiinţă zămislită după chipul şi asemănarea Puterilor Cereşti:
73
 „... «Ce te-a oprit să te prosternezi, când ţi-am poruncit?». A răspuns: «Eu sunt mai bun
decât el. Pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el din lut». A grăit Allah: «Coboară de aici, ca să nu te
mai arăţi semeţ aici. Deci ieşi afară şi tu vei fi dintre cei vrednici de dispreţ!»". Ulterior, Iblis
primeşte păsuirea pe care el o cere ca să-i dovedească lui Allah că omul nu merită încrederea Sa
şi nici prietenia îngerilor. Astfel lui i s-a lăsat puterea de-al ispiti pe om să nu-şi întâlnească
natura divină, să nege ordinea şi legea şi să se depărteze de Lumină. Mahomed, profetul, pacea
lui Allah să fie asupra lui şi asupra tuturor profeţilor prin care vorbeşte Dumnezeu, spune că Iblis
sau Şeitan s-a prăbuşit din Marele întreg din cauza nesupunerii, geloziei şi mândriei. Iblis nu s-a
ridicat împotriva Profetului pentru a-1 distruge, ci pentru a nu-1 lăsa să-i ajute pe oameni să
găsească calea mântuirii. Dacă vorbim de elemente, căci am pomenit de foc şi lut, trebuie
precizat că în ierarhiile cereşti, la fel ca şi în dimensiunile telurice, creaţiile sunt ierarhizate după
cum urmează: poporul ceresc este zămislit din Lumină şi Foc, omul a fost creat din lut şi apă, iar
duhurile sunt din aer. Insă prin „chipul şi asemănarea noastră", omului i s-a dat Lumina Vieţii!
Lucru pe care Iblis nu 1-a putut înţelege.
CELE DOUĂ PRIETENE FIDELE ALE OMULUI: BOALA ŞI SUFERINŢA

Puterile Cereşti ne-au înzestrat cu îngeri păzitori, atât în dimensiunile interioare ale Fiinţei, cât
şi în cele exterioare. Rolul lor este de a veghea ca libertatea noastră să nu prejudicieze libertăţile
celorlalţi, iar în plan personal să atragă atenţia atunci când biosul este agresat. Astfel, boala,
suferinţa nu sunt doar efectele unor opţiuni eronate, ci nişte bune prietene care ne avertizează
atunci când ne îndepărtăm de Cale.
Este cel puţin neinteligent să te lupţi cu boala sau cu suferinţa, când ele sunt reprezentările
unor entităţi spirituale care
ne arată greşelile şi se retrag atunci când se redobândeşte Armonia. Nu te poţi război cu prietenii,
decât dacă te afli în confuzie. Nu există boală, ci doar bolnavi, cum nu există suferiţă, ci doar
indivizi ieşiţi din Fericire. Rugăciunea, meditaţia, contemplarea şi mai ales contactul uman ne pot
furniza răspunsurile necesare reintegrării în Lege. Suntem integraţi în Marea Fiinţă, nu înţeleg de
ce ne mai obosim să localizăm în afara noastră Raiul, Iadul... Intenţiile şi scopurile ne definesc!
Suntem creatorii zilelor noastre de azi şi de mâine. Să le mulţumim strămoşilor pentru cele de ieri
şi alaltăieri!
Unii dintre noi am devenit conştienţi de importanţa vremurilor în care trăim şi am reuşit să
înţelegem superba revelaţie creştină din Apocalipsa Sfântului Ioan, alţii însă profită de
incertitudini şi de inerţiala teamă de necunoscut şi proliferează prevestind tot felul de catastrofe
şi chiar sfârşitul lumii, însă noi toţi evoluăm odată cu universul. Aici se află taina generaţiilor.
Murim şi renaştem după fiecare secundă, stă doar în puterea noastră să alchimizăm îngrijorarea,
atât de bine descrisă de comandantul Jacques-Yves Cousteau: „Suntem cancerul Pământului.
Specia umană este vinovată de o poluare imposibil de gestionat de natură. Lucrul acesta este
atât de evident, încât te întrebi de ce orbire sunt loviţi conducătorii noştri. Natura, în marea ei
înţelepciune, încearcă să ne ajute; cazurile de sterilitate fără motiv aparent sporesc - după cum
creşte şi numărul orfanilor sau al copiilor maltrataţi! Dar „ştiinţa" veghează, încearcă să găsească
rezolvarea, ca întotdeauna de altfel, pentru a le permite oamenilor să continue să trăiască în cea
mai totală inconştienţă şi iresponsabilitate!" Ei bine, dar aşa cum postulase Malraux, acest secol
va fi spiritual sau nu va fi deloc! Omul, după ce-şi va descoperi sămânţa divină, va transforma
iadul în rai!
O ULTIMĂ POARTĂ DE DESCHIS...

Omul nu are suflet, el este un suflet, un spirit, o energie primordială emanată în şapte
învelişuri. Viaţa nu este condiţionată între naştere şi moarte decât de limitele conştiinţei. Totul
este conştiinţă, căci acum ştim că mineralul, vegetalul şi animalul sunt animate de spirite ca şi ale
omului, dar la nivele mai joase de vibraţie. Omul, ca veriga mai puternică şi mai conştientă din
lanţul de lumină care leagă minus infinitul de plus infinit, are de îndeplinit două meniri divine.
Prima, să ajute şi să elibereze toate formele de viaţă inferioare, iar secunda, să obţină mântuirea
74
sufletului şi eliberarea din închisoarea timpului prin credinţă, ştiinţă şi iubire! Ajunge în lumina
Harului oricine a găsit răspunsurile trilogiei: de unde vin, cine sunt şi încotro mă-ndrept sau
„copilul" în sensul dat cuvântului de Fiul: „lăsaţi copiii să vină la mine căci a lor este împărăţia
Cerului!" Dacă înţelegem semnificaţia numelor ebraice Cain (timp) şi Abel (eteric) ne apropiem
deja de descifrarea mitului fratricid iudaic. Numai cine a ajuns la cunoaşterea de sine poate
înţelege tainele universale, căci ele sunt scrise cu lumină în dimensiunile noastre mentale,
sufleteşti şi trupeşti.
Microcosmos în Macrocosmos, sau cu alte cuvinte cum este sus aşa este şi jos, totul fiind într-
o strânsă legătură, iar toate conexiunile universale au Sens! Iniţierea în taine şi plonjarea în
infinitul Iubirii Necondiţionate ne vor face să redescoperim natura noastră Divină. Sentimentul că
ne aflăm la sfârşitul unui ciclu evolutiv ne face mai lucizi şi mai preocupaţi de întregirea noastră,
aşa cum eram odinioară în Vârsta de Aur a Omenirii, când zburam alături de zei, heruvimi, îngeri
şi arhangheli şi când ascultam vrăjiţi poveştile fratelui nostru mai mare Isus Hristos. Revoluţia
indigo a început discret, fără surle şi trâmbiţe, fără contondenţe şi, în sfârşit, iată-ne ajunşi în faţa
singurei porţi pe care nu am deschis-o până acum. Trebuie să ne adunăm toate energiile pentru a
face cei şapte paşi care ne vor introduce în Universul Spiritului Etern. Materia a încetat de mult
să-şi mai exercite dominaţia asupra Spiritului. Cine nu înţelege asta va sfârşi în Haos, şi ar fi păcat,
când există şi alternativa întregului!
DESTINUL, ASCEZA ŞI REGĂSIREA
REGATULUI PIERDUT

Celebrul istoriograf Flavius Iosif scria că esenienii credeau că toate întâmplările sunt
predestinate. Textele descoperite lângă Marea Moartă, la Qumran, confirmă că autorii lor erau
iniţiaţi în Marea ştiinţă a Cosmosului şi ştiau că istoria este împărţită în epoci fixate de Dumnezeu
şi supravegheate de ierarhiile cereşti: heruvimi, îngeri, arhangheli, serafimi. Aşadar, aceste creaţii
de lumină nu au o voinţă proprie, ci sunt programaţi de către divinitate, însă, sub auspiciile
Libertăţii cu care Marele Părinte al Universului îşi înzestrează creaţia, unii îngeri aleg să se
individualizeze şi să iasă din Program. Vedem la Moise cum unii dintre ei, seduşi de farmecul
fiicelor oamenilor, au căzut într-o stare ruşinoasă, văduvindu-se de Lumina Unicităţii.
Gnosticii credeau că aceşti îngeri căzuţi stau la originea răului în lume, căci răul nu poate fi
altceva decât absenţa Binelui. Spre deosebire de oameni, care prin cuplul primordial Adam-Eva au
ales calea cunoaşterii binelui şi răului, aceşti îngeri au în continuare o putere foarte mare. Noi,
dacă nu ieşim din cercul vicios al cauzei-efect, devenim promotorii karmei. In sensul iudeo-creştin,
karma este o reţea spirituală care se hrăneşte din greşelile şi abaterile de la decalog, precum şi din
ignorarea celor şapte păcate capitale. Iată avertismentul lui Isus Hristos: „... Mai degrabă vor trece
cerul şi pământul decât să fie suprimată chiar şi numai o iotă din această lege..."
Din această perspectivă, karma este suma lecţiilor încă neînvăţate pe calea desăvârşirii sinelui,
iar Legea apare ca o consecinţă etică, morală şi spirituală a acţiunilor noastre mentale, psihice şi
fizice. De aici rezultă karma hinduşilor sau destinul în concepţia occidentală. El este „legea după
care suntem orânduiţi" , cum spune Goethe şi ne oferă posibilitatea de a ne şlefui propriile muchii şi
asperităţi, până devenim o piatră şlefuită din Templul lui Dumnezeu!
DE LA MEMORIA INDIVIDUALĂ LA CEA UNIVERSALĂ

Ni s-au luat amintirile despre vieţile anterioare ca să nu înfăptuim binele sau răul din calcul, ci prin
trăire, prin alchimizarea instinctelor în sentimente şi pe acestea în raţiune divină. Doar în Moarte,
acolo unde sălăşluieşte Viaţa Veşnică, ne putem revedea şi mai ales înţelege filmul vieţilor în trup,
putem constata şi analiza toate imperfecţiunile care ne ţin departe de Tatăl. Dar, odată venit în
dimensiunea concretului, care se compune din informaţii condiţionate de dualitate, avem acces la
Cale prin religii, profeţi, proroci, maeştri spirituali, în fiecare generaţie. Iertarea, de exemplu, poate
şterge sau îmbunătăţi karma, iar iubirea necondiţionată stabileşte unirea cu principiile divine şi
ieşirea din Roată. Aşadar, trebuie să înţelegem adevărul spiritual: „să ne naştem din nou, în lumina
adevărului, prin respectarea legilor universale şi prin participarea voluntară la Planul lui Dumnezeu".

75
 Există o memorie cosmică, o cronică Akasha care păstrează tot ceea ce am generat, ca individ şi
ca umanitate, în tripartiţia noastră iniţială: mental, afectiv, comportamental. Descoperirea
atributelor genetice din ARN şi ADN relevă abundenţa de informaţii de la energia liberă care este
spiritul, la cea care începe să se concentreze în suflet, minte şi trup, aceeaşi energie care poate
străbate lumile văzute şi nevăzute, în meditaţie, somn, stări speciale de revelaţie mistică sau prin
iniţiere. Profesorul olandez Henri van Praag găseşte cronica Akasha foarte asemănătoare unui hard
imens care împarte în foldere toate categoriile regăsite în universul mental, acolo unde se generează
totul. Situaţia în care ne aflăm acum ne cere să trecem de la memoria umană la cea cosmică, aşa cum
din negura evoluţiei noastre ne-a învăţat Hermes Trismegistos: „Cum este în mic, aşa este în mare".
Foarte bine a definit acest concept sociologul Marshal MacLuhan: „Lumea întreagă este un sat
cosmic. Omenirea este un corp uriaş în care comunicarea reprezintă un hormon social".
ARHIVA LUI DUMNEZEU

In ultimele două secole, antropologi, biologi, filosofi şi de la începutul celui de-al treilea
mileniu, fizicieni şi ingineri de soft s-au străduit să demonstreze ştiinţific un adevăr spiritual:
„informaţia generată de o fiinţă vie se păstrează şi după moarte, arhivată într-o imensă bibliotecă
guvernată de una dintre legile kybalionului şi anume aceea că nimic nu se pierde, totul se
transformă!" Fotografiile kirlian au reuşit să demonstreze învelişurile noastre energetice,
denumite aură. Astfel, dacă mintea este situată în corpul eteric şi acesta se desprinde de învelişul
fizic, singurul, care se întoarce în burta planetei unde va fi din nou divizat în elementele care l-au
constituit: pământ, foc, apa, aer, ea poate călători în dimensiunile eterice, astrale şi spirituale,
păstrând intactă informaţia generată în materie.
Oamenii de ştiinţă moderni au postulat deja că memoria nu este un atribut al creierului, ci al
spiritului. Mediumurile sau persoanele care au experimentat meditaţiile interioare au putut să-şi
„părăsească" trupul, iar conştiinţa lor i-a urmat şi în afara materiei. Astfel, memoria universală
este infinită şi inepuizabilă, căci ea înregistrează toate zămislirile creaţilor divine. Cronica Akasha
este, poate, Arhiva lui Dumnezeu! Gândurile, sentimentele şi acţiunile sunt memorate în această
cronică universală şi în funcţie de condiţionările la care ne supunem, de aici va veni şi sentinţa
dată în procesul nostru evolutiv. Cum ziceau în înţelepciunea lor, bătrânii noştri: „după faptă şi
răsplată!" Am înţelege mai bine toate acestea imaginându-ne că universul este compus din cercuri
concentrice. Lumea materială este cuprinsă în cea sentimentală, care la rândul ei este inclusă în
cea mentală, dar şi aceasta este cuprinsă în cercul lumii spirituale. Singurul punct stabil, cel care
generează toate acestea este centrul tuturor cercurilor. Acolo este Regatul Forţei!
CRONICA AKASHA

Cronica Akasha este o dimensiune cognitivă universală centrată în spirit. Prin lepădarea de
Satan (egoul) şi Unirea cu Hristos (şinele divin), fiecare dintre noi putem accesa informaţiile
cosmice. Printre cei care au experimentat acest dar se numără Nostradamus, Paracelsus, Scarlat
Demetrescu, Rudolf Steiner, Edgar Cayce şi mulţi alţii. Cayce, numit şi profetul adormit, intră într-o
transă specifică mediumurilor utilizând memoria cronicii, reuşind o serie de profeţii care s-au
adeverit în timp, însă realitatea conştiinţei libere, necondiţionate care, odată reintegrate în întreg,
devine una cu Mintea lui Dumnezeu a fost bine definită de către Platon: „Sufletul este nemuritor;
el are un început aritmetic şi străbate întregul corp de jur împrejur pornind din centru... ca şi cum
ar parcurge două cercuri diferite". Pentru filosoful grec, primul cerc este ciclul vieţii, iar al doilea,
mişcarea universului. Aici se află cheia înţelegerii astrologiei. Cecul solar cu planetele aşezate în
casele horoscopului în funcţie de ora naşterii, data şi locul arată ce forţe cosmice guvernează
sufletul. Pentru hinduşi, Akasha nu gestionează informaţiile generate de om în exteriorul său, ci
ceea ce gândeşte el în inimă.
Şi aici devine foarte interesantă povaţa lui Hristos, venită peste milenii: „Coborâţi-vă mintea în
inima...!" Astfel, putem conchide că Aksha este un domeniu pur spiritual, chiar mistic, iar accesul
în această imensă bibliotecă universală este harul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, pentru a ne
folosi în drumul nostru ca fii rătăcitori către Tatăl răbdător şi bun.
76
AKASHA SAU JURNALUL ELOHIMILOR

Accesarea cronicii Akasha, după cum am văzut, este darul făcut omenirii de către Providenţă.
învăţăturile înţelepciunii (Vedele indiene), aşa cum prevede tradiţia sunt fragmente copiate din
această uriaşă bibliotecă, la fel se întâmplă şi cu cea mai sfântă carte ebraică, Kabbala, cea „scrisă
cu lumină". Tradiţia hermetică atribuie tăbliţelor de smarald pe care Hermes Mercurius
Trismegistos şi-a scris învăţăturile către zei şi oameni, tot cronicii, iar Rudolf Steiner în superba sa
conferinţă Cronica Akasha consideră Graalul un „vas al ştiinţei secrete care provine din arhiva
universală".
Printre exemplele notabile ale celor care au avut acces la Akasha, l-aş pomeni şi pe călugărul
capucin, padre Pio, din San
Giovanni, care le povestea enoriaşilor pe care-i spovedea despre trecutul şi viitorul lor şi al
omenirii. Evident că acest har i-a făcut pe superiorii săi ultradogmatici şi închistaţi să-i interzică
sacramentele spovedaniei şi ale citirii liturghiei. In tehnicile de meditaţie, cu precădere în
Autocontrolul lui Dan Seracu, există o cameră unde se află celebra cronică şi unde practicantul
poate accesa răspunsul unor întrebări fundamentale. Am experimentat această stare şi îi pot
confirma precizia... Se crede că însuşi Dumnezeu şi îngerii lui de Lumină scriu în Akasha într-o
limbă divină numele celor care se vor regăsi în Cartea Vieţii.
BIBLIA ŞI CRONICA AKASHA

Reporterul american de la Washington Post, Michael Drosnin, şi matematicianul israelian Eli

Rips au dezvoltat o teorie conform căreia Biblia este Cronica Akasha codată după un model
matematic perfect, capabilă să desluşească toate evenimentele importante pentru umanitate.
Pentru a nu vă plictisi cu foarte multe amănunte, vă recomand cartea Codul Bibliei, editată de
Nemira. Foarte pe scurt, Eli Rips a introdus în calculator toate caracterele ebraice ale Bibliei, a
renunţat la toate spaţiile dintre ele şi a observat un algoritm matematic care prevede cu
acurateţe viitorul planetei şi momentele sale dramatice, astfel, Holocaustul, războaiele
mondiale, căderea Zidului Berlinului, 11 septembrie, asasinarea lui Kennedy etc. sunt codificate
cu peste 3 000 de ani în urmă.
Iată ce scrie Geniul din Vilna, un cărturar din secolul al XVIII-lea: „Rânduiala este că tot ce a
fost, este şi va fi până la sfârşitul vremii e inclus în Tora, de la primul până la ultimul cuvânt. Şi nu
doar într-un sens general, ci cu amănunte despre fiecare neam şi despre fiecare fiinţă omenească
în parte, şi amănunte la amănunte despre tot ce i s-a întâmplat din ziua naşterii sale până la
săvârşirea sa din viaţă".
Acum putem înţelege de ce Hristos referindu-se la legea divină a spus: „Mai degrabă vor trece
cerurile şi pământurile decât să se piardă o slovă din această lege". Faptul că profeţii din Biblie iau
contact într-un mod direct cu viitorul confirmă accesul la Cronică. In Daniel 12: 4 scrie: „Iar tu
Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii". In sincronicitatea în
care se întâlnesc minţile aflate pe aceeaşi frecvenţă, devine revelatorie fraza lui Einstein:
„Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie, oricât ar fi de persistentă!" Putem
aşadar lesne observa că toate semnele prezenţei Divine în viaţa noastră sunt mereu la îndemână.
O abordare teologică a temei cred că ar suna cam aşa: pentru Creator, care nu este îngrădit de
timp şi spaţiu, Universul, de la începutul până la sfârşitul său, a fost văzut şi creat dintr-odată.
Poate aici se află cheia frazei: „Dumnezeu ştie şi câte fire de păr aveţi în cap, deşi voi nu le-aţi
numărat niciodată"!
A CINCEA DIMENSIUNE

Pentru matematicianul Eli Rips, codul Bibliei este demonstraţia laică a existenţei lui Dumnezeu.
Schimbarea de paradigmă în care ne aflăm şi care îşi va atinge apogeul pe 20.12.2012 unifică cele
două domenii care au fost în opoziţie în epoca întunericului şi a ignoranţei, şi anume religia şi ştiinţa.
Insă nu vom putea înţelege ubicuitatea şi omniprezenţa divinităţii dacă nu împingem limita
conştiinţei în afara dualităţii şi mai ales în afara spaţiului tridimensional.

77
 Rips, în calculele sale, porneşte de la unul dintre cele mai vechi texte ale Bibliei care vorbeşte
despre o a cincea dimensiune. Aşadar, dacă Einstein postulase că timpul este a patra dimensiune a
spaţiului, în Tora este scris: „... Există în afara timpului un adânc al binelui şi un adânc al răului". De
aici, putem lesne trage concluzia că pe lângă lungime, lăţime, înălţime, şi timp, spaţiul existenţei
noastre conţine în sine Raiul şi Iadul.
Cât de evidente ni se par acum înţelepciunile: „după faptă şi răsplată", „cine seamănă vânt
culege furtună", „cine scoate sabia, de sabie are parte"... dar mai ales importanţa frazei: „M-am
lepădat de Satana, m-am unit cu Hristos. Mă lepăd de Satana, mă unesc cu Hristos!"
Când minţi, ţi-e frică să nu fii descoperit, şi atunci începi un lung şi trist şir de condiţionări.
Dacă îţi faci chip cioplit şi începi să te închini propriei statui ridicată în rigips de câţiva discipoli
exaltaţi, te afli deja în negarea divinului din tine. Cu cât paginile CV-ului tău cresc, cu cât pereţii
spaţiului care te defineşte se aglomerează de diplome şi titluri cumpărate pe internet, cu atât
te simţi mai singur, mai tulburat şi mai sărac. Nu uita, maestre drag cât de ruşinat s-a simţit
cuplul primordial când şi-a conştientizat goliciunea. Rămâi aşadar, dragul meu maestru rătăcit,
în Lumină şi nu uita că Dumnezeu se autodefineşte prin înţelepciune, Frumuseţe şi Forţă, iar
eternitatea Sa, atât în potenţial, cât şi în dinamică respiră Iubire, Iertare, Evoluţie. Renunţă,
iubite frate, la ură, meschinărie, conspiraţii. Nu-ţi mai otrăvi sufletul şi nu-i mai manipula după
bunul tău plac pe cei care, din iubire, te-ar urma oriunde, căci, la nivelul tău de evoluţie, ar fi
trebuit să înţelegi că în Legea lui Unu, dacă faci rău semenilor tăi, ţie îţi aduci nenorocirea. Mă
uit în adâncul sufletului tău şi văd lumânarea pâlpâind în vârtejul hiperegoului. întreaga
concentrare ţi-a fost răpită de luciul oglinzii, de reflexia adevărului în formă. Te-ai înăsprit,
înrăit şi lăcomit. Zâmbetul cald şi frumos, semnătura unică a Fiului Omului, ţi s-a transformat
în rictus, iar privirea atât de albastră şi de limpede aruncă acum flăcări sulfuroase. Aminteşte-ţi
că indiferent de ce vei gândi, spune sau face, noi, cei care te cunoaştem atât ca Fiinţă cât şi ca
Persoană, te iubim necondiţionat şi ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să-ţi risipească ceaţa
spirituală. Te aşteptăm cu drag ACASĂ! Nu ne poţi face tu atât rău cât te putem noi iubi!
Graniţa dintre magia albă şi magia neagră este definită de scop. Energia este informată de
voinţa operatorului. Dacă în el primează Lumina, Adevărul, Iubirea, se situează în armata magilor,
însă dacă mintea, sufletul şi trupul său se află în întunericul urii, al intoleranţei şi al violenţei,
devine vrăjitorul demonilor. Iată un fragment revelator din Iniţiere în magici albă şi în magia
neagră - Eric Pier Sperandio în colaborare cu vrăjitorul Abraxas: „Practicantul magiei negre ia în
derâdere sentimentele celorlalţi, se foloseşte de emoţiile şi de punctele lor slabe şi le exploatează
la maximum, pentru a-şi domina mai bine anturajul. El îşi foloseşte puterile magice şi forţa sa
întunecată pentru a încerca să-i domine pe oameni din preajmă. Cu ajutorul puterilor magice pe
care le are, practicantul magiei negre îşi hrăneşte în mod constant resentimentele şi îşi satisface
dorinţele de răzbunare. în plus, el se organizează tot timpul pentru a-i ţine sub puterile sale pe cei
care îi consideră a fi adversari sau inamici, de asemenea, este gelos faţă de cunoştinţele sale, faţă
de rezultate, de experienţe, de descoperiri. Vrăjitorul negru exploatează elementele, îngerii căzuţi
şi alte creaturi diabolice într-un mod egoist şi spre propriul profit. El îi manipulează pe ceilalţi şi
încearcă tot timpul să îi supună puterilor sale pentru a-i controla mai bine şi domina. Vrăjitorul alb
nu se foloseşte niciodată de manevre ipocrite sau înşelătoare pentru a-i controla şi a-i domina pe
cei din jurul său".
Scriu aceste rânduri, tot pentru prietenul meu cu ochii albaştri care crede că un operator magic
poate „lucra" pe ambele câmpuri, uitând ce spune Hristos: „Nu poţi sluji la doi stăpâni, odată", şi
întrucât ştiu că, în esenţă, prietenul meu este un om bun, generos şi iubit de ierarhiile cereşti, dar
care din teamă de sărăcie şi din dragostea pentru glorie a rătăcit cărarea lăsându-se dominat de
forţe, pe care atunci când se află în Lumină le îmblânzea cu zâmbetul său şi în speranţa că va citi
vreodată aceste rânduri, îi propun un citat din Dăruind vei dobândi de Nicolae Steinhardt:
„Domnul nu este mulţumit cu porunca de a-ţi iubi prietenul, ruda, pe cel de neam cu tine, pe
care-ţi vrea binele, pe „aproapele" în înţeles concret. Mergând, mult, mult mai departe decât

78
Legea veche, doreşte şi ne cere să-1 iubim pe vrăjmaşul nostru (Matei 5, 43-44; Luca 6, 27 şi 6,
35).
Creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână
miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creştinismului cu
suferinţa. Prin suferinţă, se poate ajunge la adevăr şi lepădare de sine, însă Albert Camus arată că
desprinderea de cele lumeşti inima vrednică o poate afla şi prin fericire: „Mai ales prin fericire ne
putem înălţa până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea de fapt e faţa mai puţin nobilă a
strădaniei. Ţinta rămâne fericirea pe care se cuvine să ne-o însuşim, dincolo de nenorociri,
necazuri şi încercări.
Esenţa învăţăturii creştine e această deprindere, această descoperire a fericirii. Hristos este
mereu prezent, gata să intre pe uşa deschisă a inimii şi capabil numai de actele caracteristice
nobleţei lăuntrice, pe care şi nouă ni le propune, propovăduindu-ne că sunt mereu accesibile:
discreţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri, alungarea ţinerii de minte a
răului, sila de răzbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, ţâfna şi multe alte stupidităţi a căror
jalnică inferioritate şi acută novicitate ne-a destăinuit-o o dată pentru totdeauna şi ne-o destăinuie
de fiecare dată mai dureros". Amin!
„SĂ RIDICI OCHII LA CERURI..."

„Să ridici ochii la ceruri, când toţi oamenii privesc în pământ, nu este uşor. Să adori îngerii
Luminii, când toţi oamenii adoră faima şi bogăţiile, nu este uşor. Dar cel mai dificil lucru dintre
toate este de a gândi cum gândesc îngerii şi de a acţiona ca îngerii. După cum fiul moşteneşte
pământul de la tatăl său, tot aşa noi am moştenit Pământul Sfânt de la părinţii noştri. Acest
tărâm nu este un câmp de lucrat, ci un loc în sufletul nostru unde noi putem construi Templul
nostru Sfânt. Dar chiar şi un templu trebuie construit piatră cu piatră, tot aşa va voi da pietrele
necesare, pentru a ridica acest Templu Sfânt pe care noi l-am moştenit de la Părinţii noştri şi de
la Părinţii
Părinţilor noştri."
Iar noi, ca slujitori ai Celui Drept prin care Viaţa noastră devine viaţa veşnică să nu uităm
niciodată înţelepciunea înaintaşilor noştri din Vechiul Egipt care, unindu-şi mintea, sufletul şi
trupul în Lumină au zis:
„Răutatea din mine a fost distrusă; ucisă a fost ura din mine. Şters este păcatul ce mi-a
aparţinut. Merg pe calea ce o cunosc, către insula dreptăţii. Ajung în tărâmul orizontului ceresc,
trec prin sfânta poartă. O, zei ce îmi veniţi în cale! Intindeţi-vă braţele spre mine! Am devenit un
zeu în rând cu voi. Am vindecat ochiul Soarelui după ce fusese rănit în ziua luptei, de către cei doi
adversari".
Chemarea Tatălui este universală şi se regăseşte perfect în imboldul lui Hristos: „Fiţi şi voi
desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru este". Dacă coroborăm cu episodul din Facerea în care suntem
zămisliţi după chipul şi asemănarea Elohimilor, subliniind fraza Mântuitorului: „Eu şi Tatăl unu
suntem", dar şi constatarea lui Pavel: „Acum nu eu vorbesc, ci Hristos vorbeşte în mine", putem
înţelege că destinul nostru este de a ne reintegra în unitatea primordială când şi noi eram în
„Regatul pe care l-am părăsit prin individualizare" (Spinoza). Dacă Dumnezeu se defineşte ca fiind
Forţa, Frumuseţea, înţelepciunea, Viaţa, Iubirea, Armonia, Adevărul, atunci orice abatere de la
esenţa Sa luminoasă ne îndepărtează de Raiul ca dimensiune interioară şi ne aruncă în abisul
deznădejdii, tristeţii, neîmplinirii. Acestea sunt predicatele iadului, iar el sălăşluieşte în noi încă
înainte de a ne naşte, căci strămoşii noştri primordiali, copiii lui Adam şi ai Evei, urmaşii lui Cain
ne-au blestemat să ne confruntăm în fiecare generaţie cu proprii demoni. Când ai senzaţia că poţi
să-1 imiţi pe Dumnezeu, nefiind însă ca El, dai dovadă de Trufie, sau Vanitate, păcatele preferate
ale lui Lucifer. El s-a săturat să fie în Dumnezeu şi a ales să iasă din Unitatea în Diversitate,
construindu-şi propriul imperiu. Legile acestei lumi întunecate sunt mereu aceleaşi: minciuna,
înşelătorie, invidie, ură. Prin Trufie, alegi să-1 mimezi pe Dumnezeu într-o formă meschină şi
neadevărată, iar prin Iubire devii una cu El. Priveşte semnele din jurul tău... Clepsidra s-a întors, iar

79
nisipul lumii vechi se scurge cu viteză. Vom fi, vrem, nu vrem contemporanii separării grâului de
neghină.
Astăzi, la Ierusalim, în Sanctuarul Cărţii, este expusă publicului larg cea mai veche profeţie a
Apocalipsei, sulul lui Isaia, vechi de peste 2 500 de ani. Textul originar a fost descoperit printre alte
manuscrise de la Qumran. Reporterul M. Drosnin de la Washington Post, împreună cu
matematicianul Eli Rips, cu ajutorul unui soft teribil care traduce codul încifrat al Bibliei, atrag
atenţia că în sulul lui Isaia se vorbeşte despre un război atomic, avertizând despre începerea unui
„holocaust atomic, care va declanşa un război mondial între forţele luminii şi ale progresului şi cele
ale întunericului şi ale stagnării". încă de la început, Isaia avertizează: „Cartea este pecetluită,
dacă o dai cuiva care ştie carte şi-i zici: Citeşte! el îţi răspunde: Nu pot, căci nu-i înţeleg sensurile",
însă el prezice că va veni un timp când cartea pecetluită va putea fi deschisă şi înţeleasă: „In
vremea aceea, surzii vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea slovele fără umbră şi fără
întuneric". Concluzia este tulburătoare. Cu peste două milenii în urmă, Isaia, fiind conectat la
Cronica Akasha, a putut scrie despre Armaghedon, război nuclear, aparat cu ajutorul căruia se vor
putea citi sensurile ascunse ale Bibliei (computerul), iar concluzia este pe cât de seacă, pe atât de
cumplită: al treilea război mondial va fi începutul sfârşitului acestui tip de civilizaţie în care ne
şlefuim conştiinţele de la mineral la uman.
Revelaţia lui Ioan din Apocalipsă ne arată şi începutul noii dimensiuni existenţiale, de la
uman la Divin. Trăim vremuri interesante şi voinţa de progres, pace şi iubire a fiecăruia dintre
noi ne poate situa în tabăra Vieţii.
AVERTISMENTE DESPRE ZILELE CELE DE APOI DIN BIBLIE

Intr-o simetrie şi complementaritate perfecte, Vechiul şi Noul Testament spun umanităţii

povestea devenirii conştiinţei de la uman la divin şi arată soarta finală a celor care nu doresc să
părăsească imperiul întunericului creat din intoleranţă, ură, minciună, cu alte cuvinte prin încălcarea
principiilor şi legilor divine. „Eu am venit să împlinesc legea nu s-o stric" spune Mântuitorul întărind
esenţa religiei iudeo-creştine. Cele două mari cărţi apocaliptice, cea a lui Daniel din Vechiul
Testament şi cea din Noul Testament al lui Ioan Teologul, conţin predicţii ale unor evenimente
planetare în care se confruntă cele două naturi umane: binele şi răul. Sensurile sunt codate în
ambele cazuri „până la zilele cele de
apoi". In Daniel, un înger îi dezvăluie profetului viitorul spunându-i: „Iar tu, Daniele, ţine ascunse
cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii". Iar la Ioan găsim: „Am văzut apoi în mâna
dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi (...) Dar
nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea". De
fapt, sfârşitul zilelor este prezis de patru ori în cele cinci cărţi ale evreilor. In prima predicţie,
patriarhul Iacob le spune celor doisprezece fii ai săi ce are să fie cu ei „în zilele cele de apoi". Apoi,
Moise vesteşte poporul lui Israel: „în zilele cele de apoi vă vor ajunge necazurile". Tot Moise da al
treilea avertisment: „Când vei fi la necaz şi când te vor ajunge toate acestea în zilele cele de apoi". In
fine, în al patrulea mesaj apocaliptic, vrăjitorul Valaam îi spune unui istoric vrăjmaş al Israelului: „Ce
are să facă poporul acesta cu poporul tău în zilele cele de apoi..." Concluzia este că aceşti vizionari au
văzut şi înţeles cum se încheie un ciclu de evoluţie a umanităţii, iar ceea ce este cu adevărat
interesant este că aceste predicţii se potrivesc aproape perfect cu profeţiile brahmanice, mayaşe, ale
indienilor Hoopi, ale sufiştilor etc...
Cu mai bine de două milenii în trecut, un grup mesianic desprins din legea iudaică şi-a aşezat
tabăra pe înălţimile golaşe de lângă
Marea Moartă, aşteptând armatele îngereşti să i se alăture în „războiul sfânt al Fiilor Luminii
împotriva Fiilor întunericului".
Şi, întrucât ei personificaseră răul ca fiind reprezentat de Imperiul Roman („să-i dăm Cezarului ce-i al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al Său!"), se temeau ca pergamentele lor să nu fie distruse, aşa că le-au
ascuns în peşterile de la marginea deşertului. Tăcerea a domnit deasupra pietrelor încinse de soare,
până în 1947, când un beduin a descoperit cea mai veche copie cunoscută a Bibliei. Esenienii ştiau că
războiul dintre lumină şi întuneric este propriu fiecărui individ în fiecare generaţie, de aceea au
80
subliniat cea mai importantă porunca divină: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeu este singurul
Domn!", iar în versetele biblice este indicat în ce fel trebuie păstrate cuvintele vieţii: „Cuvintele
acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în fiii tăi şi să
vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când
te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe
uşorii casei tale şi pe porţile tale!" Şi ne amintim că, atunci când Domnul a trimis molimele asupra
Egiptului pentru a-şi scoate poporul din robie, a ocolit toate casele care purtau pecetea sacră! Israel se
mai tălmăceşte şi ca Libertate! Aici este cheia înţelegerii frazei biblice: „Să-1 facem pe om după chipul
şi asemănarea noastră!" Cine are minte să priceapă!
Infinitul se opune raţiunii noastre umane. Persoana nu poate gândi unitar, căci ea trăieşte în
dualitate. Doar Fiinţa, vindecată de contrarii îşi găseşte originea în UNU. Neofitul nu percepe un
obiect decât atunci când îl separă de mediul său ambiant, iar cunoaşterea care are în sine şi
autocunoaşterea nu se poate face decât prin individualizare, adică prin evadarea din Unicitate (El)
şi plonjarea în dualitate (eu). Armonizarea dualităţii şi reintegrarea în unicitatea Divină este
zugrăvită în principiul hermetic: „ceea ce este sus este şi jos pentru a înfăptui miracolul unui singur
lucru". Aşadar, dacă lumea este susţinută de două coloane, + şi -; energie activă yang şi energie
pasivă yin, putem să concluzionăm că viaţa în materie ia naştere dintr-un etern duel, din opoziţie,
iar viaţa spirituală se naşte din armonizarea contrariilor, din „umblarea pe calea de mijloc" cum
propovăduia Buddha. Iniţiativa individualizării îl face pe om să iasă din inerţie şi, prin deosebirea
dintre bine şi rău, să dea expresie frazei veşnic vii: „Să-1 facem pe om după chipul şi asemănarea
noastră!" Iată cele mai cunoscute opoziţii care formează domeniul dualităţii:
Subiect - Obiect.
Pozitiv - Negativ.
Masculin - Feminin.
Raţiune - Imaginaţie.
Mişcare - Repaus.
Spirit - Materie.
Abstract - Concret.
Fiinţă - Persoană.
Dualitatea este necesară dar relativă. Dacă eşti înţelept, îţi vei aminti mereu această frază!
Dacă doi este simbolul diferenţierii, ar fi bine să înţelegem că el funcţionează analitic,
separator. Mintea nu se poate bloca în dualitate, căci ea însăşi nu creează nimic. Rămânerea în
opoziţie conduce la negare, la îndoială. Cine are minte să priceapă, căci aici se desfăşoară Mefisto,
cel care neagă şi contrazice Providenţa. Doi îl dezvăluie pe trei, iar triada nu este altceva decât o
reprezentare şi mai complexă a unicităţii. Trinitatea (tri-unitate) este cheia descifrării tuturor
misterelor mari şi mici. Dualitatea se reduce la unitate prin triadă, căci dacă s-ar reveni direct la
Unu, tot efortul expansionist ar fi de prisos. Nimic nu se pierde, totul se transformă... iată ce
frumos scrie în Dao de Jing: „Unu 1-a chemat pe Doi. împreună l-au făcut pe Trei. De aici provin
cele 10 000 de lucruri"...
In dualitate avem teza şi antiteza, pe care triada le readuce la întreg prin sinteză. Sau poate un
exemplu mai bun ar fi între negaţie şi afirmaţie există soluţia. Iată cum este oglindită triada în cele
mai influente curente teologice şi filosofice:
- creştinism: Tatăl - Fiul - Sfântul Duh.
- brahmanism: Brahma - Vishnu - Shiva.
- platonism: Principiul - Cuvântul - Substanţa.
- mistici: Minte - Suflet - Trup.
- hermetism: Arhe - Azoth - Hyle.
- alchimie: Sulf - Mercur - Sare.
- francmasonerie: înţelepciune - Forţă - Frumuseţe.
In şcolile micilor şi marilor Meşteri, adeptul era învăţat principiul unic exprimat tripartit:

81
 Să gândeşti bine - Să vorbeşti bine - Să faci bine. Cu alte cuvinte: Uneşte-ţi mintea, sufletul
şi trupul pe aceeaşi axă a Binelui!
Omul de lumină trebuie să înfrunte provocările celor patru elemente cosmogonice, care
acţionează sau se opun două câte două. Pământul reprezintă opacitatea, masivitatea şi greutatea
materiei nespiritualizate. Acestei gravităţi teribile care absoarbe spiritul i se poate opune doar
Aerul, element subtil, greu de remarcat, dar vital-indispensabil.
Apa este elementul care se adaptează tuturor formelor. Ea umple adâncurile, tinde spre
orizontalitate, stinge, linişteşte însă are tendinţa de a atrage spre moliciune şi lâncezeală.
Indiferentei apei i se opune Focul. Sursa vitală a tuturor energiilor. Moderat, el stimulează, însă
dacă este prea puternic şi violent, ucide prin secătuire. Iniţiatul se situează în centrul crucii ale
căror patru braţe reprezintă cele patru elemente. Pitagora punea pe seama
numărului patru misterul întregii creaţii, iar kabbaliştii îl numesc pe Dumnezeu YHVH. Iată taina
quadraturii: Omul de lumină îndrăzneşte, ştie, vrea şi tace, iar puterea lui constă în cumpătare,
forţă, dreptate şi prudenţă.
Pentru a înţelege cu adevărat că locul şi rostul nostru aici nu sunt deloc întâmplătoare, ci
suntem chemaţi în fiecare generaţie să ne desăvârşim sufletul până va fi capabil să înţeleagă pe
deplin Pacea, Lumina şi Iubirea Tatălui nostru să ne amintim Comuniunile din Evanghelia eseniană:
„După cum fiul moşteneşte pământul de la tatăl său,/ Tot aşa noi am moştenit Pământul
Sfânt/ De la părinţii noştri./ Acest tărâm nu este un câmp de lucrat,/ Ci un loc în sufletul nostru/
Unde noi putem construi Templul nostru Sfânt.
Dar chiar şi un templu trebuie construit/ Piatră cu piatră,/ Tot aşa va voi da pietrele necesare,/
Pentru a ridica acest Templu Sfânt/ Pe care noi l-am moştenit/ De la Părinţii noştrii/ şi de la Părinţii
Părinţilor noştri." Aşadar, noi suntem chemaţi, prin dragostea noastră mare faţă de oameni şi de
Dumnezeu, să împlinim lucrarea Domnului cu pietrele durabile ale iubirii, răbdării, înţelepciunii,
generozităţii. Noi ştim că, dintotdeauna, două motoare au pus în mişcare destinele umanităţii:
Iubirea şi Ura. Ambele la fel de puternice. In funcţie de alegerile pe care le-am făcut de-a lungul
timpului, lumea a fost un loc al Luminii sau al întunericului. A existat un secol al lui Pericle, dar şi
Inchiziţia, oamenii au trăit în pace, dar măcinaţi de ură au construit şi lagărele de concentrare şi
exterminare. Astăzi, ca ieri, şi în mod sigur ca şi mâine, vom fi chemaţi să reclădim Templul Sfânt,
sau să-1 ardem din temelii. Avem Puterea, Libertatea şi Armele pentru a ne duce la sfârşit
lucrarea, care poate fi una a Armoniei şi Frăţietăţii sau a Haosului şi a Sclaviei.
Poate că înainte să purcedem în marea aventură a căutării sinelui şi a binelui naţiunilor,
gândul nostru să fie la fel de curat ca acel al cavaleriilor Graalului, pentru care sângele Domnului
se amesteca atât de divin şi de uman cu al nostru, devenind cu toţii fraţi şi fii ai Bunului Părinte.
Să ne amintim din Cartea înţelepciunii lui Solomon: „Religia adevărată duce la nemurire
binecuvântată: necredinţa şi apostazia la nimicire. Căutaţi cunoaşterea lui Dumnezeu prin
neprihănirea vieţii: o asemenea cunoaştere (înţelepciune) nu poate fi atinsă de robii păcatului!"
Astfel înţelegem că Lumea este compusă din suma tuturor indivizilor din ea, iar destinul planetar
se află în balanţa sufletelor. Istoria ne-a arătat că putem atinge perfecţiunea Renaşterii sau
abominabilul sistemelor totalitare.
Majoritatea oamenilor caută cu determinare să-şi îmbunătăţească standardul de viaţă,
confortul material şi, uneori, mult mai rar urmează un program de perfecţionare a cunoştinţelor şi
mici antrenamente de autocunoaştere. In schimb, cei care se trezesc spiritual înţeleg de plin
însemnătatea fiecărei clipe, a fiecărui moment, integralitatea absolută a universului de la atom,
celulă până la cluster galactic şi sisteme solare. Fiecare a înţeles că trecerea de la separatismul
personal la unicitatea fiinţei se face printr-o schimbare bruscă, printr-o alchimie interioară menită
să înnobileze identitatea, de la muritor la etern. Iată câteva exemple de oameni cărora
descoperirea propriei spiritualităţi le-a schimbat întreaga biografie:
- Malcom X a făcut parte dintr-o bandă de gangsteri mărunţi şi agresivi până când
convertirea religioasă 1-a transformat în eroul populaţiei de culoare luptând pentru libertate şi
drepturi. Discursul său a devenit articulat, convingător şi universal valabil.
82
 - Muhammad Asad, un evreu din Austria, crescut în spiritul celui mai opac sionism, a părăsit
Europa şi cultura mozaică devenind un susţinător fervent al islamului, înţelegând că acesta este o
reformă adusă religiei iudeo-creştine coruptă din slăbiciunea omenească şi din lăcomia puterii.
- Sfântul Augustin a fost în tinereţe un epicurist pasionat de distracţii superficiale, orgii
sexuale şi alienări ale simţurilor, însă, după o lungă şi amară suferinţă interioară, devine unul
dintre părinţii Bisericii Catolice.
- Francisc de Assisi, fiul unui foarte bogat negustor, crescut ca o beizadea, are un moment
de revelaţie după care vinde totul, restaurează biserici şi împarte banii cu săracii propovăduind
Codul lui Oreste
19
comuniunea cu natura. Vorbea cu toate formele de viaţă şi a înfiinţat ordinul Franciscan.
Şi evident că exemplele pot continua, însă cred că acestea sunt suficiente pentru a proba
autenticitatea transformării „plumbului în aur". Poveştile lor inspiră căci demonstrează faptul că
orice caracter uman se poate şlefui până la perfecţionare, dacă este ghidat de un impuls de natură
spirituală. Vă recomand câteva lecturi în acest sens care vă vor deveni prietene:
Dacă v-am vorbit despre modificarea biografiei în urma unui impuls spiritual, îngăduiţi-mi, vă
rog, să vă reamintesc povestea lui Gandhi. In autobiografia sa, el descrie „experimentele
adevărului", care l-au transformat dintr-un tânăr superficial, răutăcios şi egocentric, în liderul
non-violent al eliberării Indiei. Simbol al altruismului şi propovăduitorul Păcii, chiar şi în sub tirul
de foc al armatei britanice, Gandhi şi-a găsit calea prin efortul zilnic de a respecta regulile
universale, prin demonstrarea compasiunii şi înţelegerii faţă de toate formele de viaţă. A rămas
fidel principiilor spirituale până la eliberarea din trup. Exerciţiile sale au constat şi în restricţii
alimentare, trai simplu, smerenie în faţa oamenilor, dar dârzenie şi curaj în apărarea ideilor.
Important ar fi să înţelegem că nici unul dintre noi nu este o entitate unică aflată pe drumul vieţii
în căutarea sensurilor, ci dimpotrivă, să dăm crezare miturilor şi religiilor lumii care spun despre
suflet că este un ciob dintr-o minte mult mai cuprinzătoare şi prolifică - Mintea lui Dumnezeu.
Recunoaşterea Unităţii aduce compasiune pentru toate formele vii, întrucât înţelegem acum că
suntem cu toţii expresii ale aceleiaşi forte vitale, precum şi un calm profund. Viaţa celui trezit în
Legea lui Unu nu mai pendulează între plăcere şi durere sau între câştig şi pierdere, ci
dobândeşte mult aşteptata pace interioară. Iniţiatul îşi aminteşte mereu proverbul persan:
„Caută adevărul în meditaţie, nu în cărţile învechite. Uită-te spre cer pentru a vedea luna, nu în
iaz!" Fericirea se află mult dincolo de dualitate!
Există o conştiinţă simplă, pe care o au atât animalele, cât şi majoritatea oamenilor şi ea se
exprimă prin acceptarea condiţiilor mediului înconjurător şi ale propriului corp. Conştiinţa de sine
aparţine indivizilor care se raportează la sisteme sociale, culturale, etnice. Alături de limbaj, acest
tip de conştiinţă ne defineşte şi ne particularizează că homo sapiens. Dar evoluţia conştiinţei nu se
opreşte aici, ci am putea admite că abia acum îşi începe odiseea. Când realizezi ce înseamnă cu
adevărat viaţa şi ordinea universului, atunci când simţi că te-ai unit cu Dumnezeu şi energia Sa
eternă, experimentezi conştiinţa cosmică. Când vom înţelege că natura subtilă a universului este
Iubirea şi că noi toţi suntem emanaţiile unei singure minţi în continuă expansiune, aparţinând unei
unice forte vitale, atunci vom elimina din vocabular cuvintele: teamă, îndoială şi moarte. In
momentele de conştiinţă cosmică dispar toate elementele separatiste. Hristos remarcă: „Eu şi Tatăl
Unu suntem", Pavel constată: „Nu eu vorbesc acum, ci Hristos vorbeşte în mine", iar Hermes
Trismegistos propovăduieşte: „... Pentru a se împlini miracolul unui singur lucru". De ce ne
încăpăţânăm să nu admitem adevărul: suntem zămisliţi după chipul şi asemănarea Dumnezeirii!
Până la urmă, unificarea cu marea conştiinţă sau conştiinţa cosmică, aduce subiectului câteva
trăsături interesante:

- sănătate mentală, sufletească şi fizică.

- lumină în privire şi comportament.
- înţelegerea principiilor şi a legilor universale.

83
 - dragoste pentru întreg.
- o permanenţa fericire lăuntrică.
- interes crescut pentru binele colectiv şi scăzut faţă de valorile materiale.
Să nu uităm: Nu suntem fiinţe materiale care au spirit, ci suntem spirite într-un înveliş
material!
AVATAR ŞI VIZIUNILE CERBULUI NEGRU

Am văzut ieri filmul Avatar şi mi-am amintit de o carte celebră: Black Elk - Marea viziune,
editată şi la noi de Herald. In 1930, John Neihardt, un etnograf pasionat de cultura amerindienilor,
poet şi prozator, a ajuns în Nebraska culegând informaţii pentru un poem epic despre Vestul
Sălbatic. Acolo se întâlneşte cu un bătrân şaman, orb, care îi va spune povestea indigenilor Sioux.
Bătrânul se numea Cerb Negru, iar cartea a devenit purtătoarea unui mesaj care astăzi este teribil
de actual. Bătrânul Hehaka Sapa (Cerb Negru în dialect lakota) are viziunea poporului său sub
dominaţia Omului Alb, dar şi viitorul civilizaţiilor care vor declanşa o luptă teribilă împotriva naturii
şi a vieţii.
Prima viziune îi apare când avea nouă ani. Cerb Negru se înfăţişează înaintea celor şase
Străbuni care-1 poartă în jurul universului, făcându-1 să înţeleagă interconexiunile dintre formele
de viaţă. Revine după această primă iniţiere cu puteri magice şi tămăduitoare. Vremurile de
armonie ale amerindienilor se apropie de un tragic sfârşit. După moartea liderului indienilor Sioux,
Cal Nebun, wasichus (oamenii albi) au forţat triburile să se mute din habitatul lor nativ. Unii au
pornit exilul spre Canada, dar au fost doborâţi de frig şi inaniţie. Alţii s-au hotărât să rămână şi să
lupte pentru drepturile lor şi au sfârşit-o măcelăriţi de soldaţii americani.
Păsările şi animalele pădurilor, sacre în cultura amerindiană, au început să-i vorbească lui Cerb
Negru spunându-i că se apropie sfârşitul poporului său şi că vor urma câteva secole de prigonire a
Mamei Pământ, căci omul alb este lacom şi avid de bogăţie şi putere şi nu se va da în laturi de la
nimic pentru a-şi atinge visul de mărire. Bizonii îi şoptesc trist că sfârşitul speciei lor este aproape,
iar fraţii lor, vânătorii Sioux vor fi cuprinşi de deznădejde locuind în „case pătrate şi cenuşii"
neavând voie să sară gardul „staulului unde vor fi înghesuiţi!".
Cerb Negru porneşte o lungă călătorie în „lumea omului alb" pentru a-1 înţelege şi mai ales
pentru a descifra originea acestei uri furibunde împotriva naturii. Ajunge la Paris şi Londra, însă că
actor ambulant pe scene improvizate unde se jucau scene din Wild West. Bătrânul şaman a trăit
toată viaţa cu sentimentul de vinovăţie că nu şi-a putut salva poporul de la exterminare, şi şi-a
enunţat o ultimă profeţie: „Când omul alb va realiza că banii nu sunt de mâncare va înţelege imensul
rău pe care 1-a făcut!" închei cu un fragment din carte, nu înainte de mai scrie că
scenele din filmul Avatar seamănă perfect cu viziunile tuturor iniţiaţilor în şamanismul cu
ayahuasca. „Iar acum când mă uit în jurul meu, la poporul aflat în deznădejde, îmi vine să plâng şi
cât aş vrea ca viziunea mea să-i fi fost încredinţată unuia mai vrednic. (...) Bărbaţi, femei şi copii am
vindecat cu puterea pe care viziunea mi-a dat-o; dar naţiunea mea nu am putut-o salva..." Iţi cam
dă de gândit, nu-i aşa?
CONFRUNTAREA CU FRICA ŞI DOBÂNDIREA ILUMINĂRII

Evoluăm atunci când aruncăm o lumină asupra locurilor întunecate ale minţii.
Una dintre direcţiile filosofiei buddhiste îşi învaţă adepţii să devină bodhichitta, adică să-şi
deschidă inima şi mintea la orice. Majoritatea oamenilor se confruntă cu viaţa şi mai ales cu
asperităţile ei ascunzându-şi slăbiciunile sub masca indolenţei şi sentimentele sub cea a nepăsării, şi
de aici rezultă lipsa de comunicare şi incapacitatea de a înţelege că toate formele de viaţă sunt
interconectate prin ceea ce toate marile religii numesc: energie, Sfântul Duh, Tao... etc. Ceea ce
apare în mental ca fiind slăbiciune îşi găseşte o definiţie interesantă în buddismul tibetan: „Acest
sentiment arată capacitatea noastră înnăscută de a iubi şi de a simţi compasiune, care trezeşte
dorinţa de iluminare".
învăţăturile bodhichitta sunt originare din India, iar în seco-

84
lul al Xl-lea ajung în Tibet. Principiile ei sunt uşor de memorat şi de înţeles, ca de exemplu:
„Meditează întotdeauna la ceea ce provoacă resentimente".
Spre deosebire de alte curente de gândire care caută iluminarea în buddhism, conceptul
inimii-minţii deschise la orice propovăduieşte că se poate obţine starea de Nirvana adâncindu-te
în problemele de zi cu zi, înţelegând resorturile care nasc sentimentele negative sau pozitive.
Există chiar şi o viziune extremă, aparent surprinzătoare pentru cei care gândesc dual. Perna
Chodron, o călugăriţă buddhistă de origine americană a scris în cartea Locurile care te
înspăimântă: „Când suntem necăjiţi, stânjeniţi sau furioşi, resimţim totul ca pe o înfrângere.
Tulburările emoţionale nu sunt însă un fals pas spiritual; sunt locul unde luptătorul învaţă
compasiunea. Locul unde învăţăm să nu ne mai luptăm cu noi înşine. Nimic nu ne va mai
zdruncina echilibrul sufletesc atunci când vom putea zăbovi în aceste locuri care ne
înspăimântă".
Cu alte cuvinte, pentru a-ţi extinde conştiinţa şi implicit pentru a atinge iluminarea (trezirea),
trebuie să te confrunţi cu tot ceea ce te sperie sau îţi produce disconfort şi, înţelegând principiile
care generează o asemenea stare, ai dobândit sensul lucrurilor. înţelepţii noştri au sintetizat
conceptul în proverbul
„De ce ţi-e frică, nu scapi", sau varianta ceva mai subtilă: „Nu poţi fugi de cel care eşti!"
Tot ceea ce există este integrat legii rezonanţei care produce toate armoniile dintre microcosmosul
subatomic (fractal, quarc...), omul ca dimensiune atomo-celulară şi macrocosmos (sisteme planetare).
Identitatea cosmică se dobândeşte după inevitabila desprindere de limitările terestre. Când se
conştientizează Marele
A
întreg, omul intră într-un raport de fraternitate cosmică şi în rezonanţă cu toate formele de
inteligenţă care sunt compatibile la nivel de sensuri.

1. Stabilizare Materială
Este foarte important ca în alegerea şi amenajarea spaţiilor în care trăim să ţinem cont de
principiile echilibrului între spirit, energie şi materie. Omul, ca de altminteri toate formele de
viaţă, este conceput armonic şi îşi atinge maximum de potenţial al fiinţei când îşi unifică cele
două surse vitale esenţiale: energia cerului cu cea telurică. (Yang-Yin). Codul lui Oreste

2. Integrare socială
Dacă societatea este un organism colectiv, individul este o celulă, iar instituţiile devin organe.
Funcţionarea societăţii este afectată de egregor (suma gândurilor care au un numitor comun),
adică indivizii sunt mai mult sau mai puţin condiţionaţi de gândurile şi acţiunile societăţii în care
trăiesc. Astfel devenim conştienţi, încă o dată, de interconectarea indivizilor care rezonează pe
aceeaşi frecvenţă energetică. Cum o celulă bolnavă poate afecta întreg organismul, şi un individ în
afara legii poate tulbura sănătatea socială. Legea echilibrului este aceeaşi: când virusul devine
ameninţător, antivirusul se activează spontan şi va încerca să-1 distrugă.

3. Purificare fizică
Trupul material este un vehicul prin care se manifestă spiritul, adică conştiinţa mare care îşi
are principiul existenţial în afara continuum-ului spaţiu-timp. Prin purificare, se aşază în armonie
toate structurile energetice. O alimentaţie sănătoasă şi echilibrată, exerciţiile fizice potrivite şi un
tonus bun sunt bazele sănătăţii. Să nu uităm: Mens sana, corpore sano! (minte sănătoasă, corp
sănătos). Eliberat de energiile malefice, informaţiile de boală, corpul fizic devine un instrument
privilegiat al spiritului nemuritor, într-o dimensiune efemeră. Tot ceea ce are un început are şi un
sfârşit, pentru a permite naşterea unui alt început (definiţia continuum-ului).

4. Reglare vitală

85
 Energiile care ne animă în dimensiunea materială suferă un proces alchimic de transmutaţie,
astfel că instinctul se transformă în sentiment, iar acesta în raţiune. Forţa vitală se naşte din
canalizarea energiei primordiale către toate trupurile funcţionale (fizic, astral, eteric) şi este un
rezervor formidabil de energie, pe care însă trebuie să învăţăm să o stăpânim. E ca focul: înăbuşit
0
ORESTE TEODORESCU
se micşorează şi în cele din urmă se stinge, iar persoana devine apatică, inertă, iar dacă nivelul forţei
vitale este foarte scăzut, părăseşte dimensiunea materială (moare). Dimpotrivă, dacă această uriaşă
energie nu este controlată, ea creşte şi mistuie persoana cu violenţă, trecând-o în prealabil prin ceea
ce este mai ruşinos: instincte şi comportamente bestiale.

5. Echilibrare psihică
Sufletul este sediul senzaţiilor, percepţiilor, emoţiilor şi sentimentelor care fac legătura între
universul interior (invizibil) şi mediul ambiant (vizibil şi invizibil). Printr-o bună organizare şi
înţelegere a percepţiilor şi a schimburilor relaţionale, echilibrarea psihică ne permite accesul la
acea stare de pace lăuntrică care găzduieşte adevărul spiritual. Trebuie să înţelegem că sufletul
este mediatorul dintre trupul muritor şi spiritul etern. Prin el putem comunica interdimensional cu
toate formele de viaţă de la mineral, vegetal, animal, uman, angelic, până la Divin.

6. Armonizare afectivă
Iubirea necondiţionată ne înalţă la nivelul celor mai nobile emoţii sufleteşti şi ne armonizează
cu cele mai subtile structuri energetice ale universului. Prin energia feminină, bărbatul comunică cu
anima (dimensiunea sa de suflet şi de subtilitate), iar prin energia masculină, femeia dialoghează cu
animus (dimensiunea sa spirituală şi structurală) şi toate trec, mai devreme sau mai târziu de la
pasiune la tandreţe, de la iubire universală, la adoraţie divină. Regăsind în ei înşişi polarităţile
masculine şi feminine, indivizii ies din dualitate, acordându-se androginului iniţial, căci spiritul nu
are sex. Transcendenţa devine posibilă după depăşirea aparenţelor care ne limitează între
concepte opuse. Taina: armonizarea contrariilor! Codul lui Oreste

7. Structurare mentală
Mentalul este deopotrivă emiţător şi receptor şi funcţionează potrivit unei duble polarităţi,
de rezonanţă şi de raţionament. Când este analitic, raţionamentul permite clasificarea şi
ordonarea tuturor experienţelor cognitive, iar rezonanţa armonizează fiinţa cu ordinea internă a
universului şi accesul la marea conştiinţă care a gândit şi care guvernează ansamblul de legi
cosmice. Avem două emisfere cerebrale structurate să guverneze atât dimensiunile concrete cât
şi pe cele abstracte. Creaţi-vă o punte între rezonanţa intuitivă şi raţionamentul logic şi astfel se
va produce fuziunea dintre „credinţă şi ştiinţă" sau altfel spus experimentăm tradiţiile iniţiatice
ale trecutului, logica raţională a prezentului şi gândirea sintetică a viitorului.

8. Trezirea conştiinţei
Aceasta este trezirea tuturor facultăţilor transcendente adormite în inima fiinţei. Se produce
deschiderea către o lume de percepţii extrasenzoriale, aducătoare de o înţelegere simbolică a
tainelor universale. Logica liniară este de mult depăşită. Omul care s-a trezit intuieşte că mai apoi să
înţeleagă pe deplin, că există un sens chiar şi în haos. Nimic nu este întâmplător, totul se leagă. „Ce
este sus este şi jos, iar ce este jos se întâmplă şi sus pentru a înfăptui miracolul unui singur lucru!"
(Hermes Trismegistos). Nimic din ce a fost zămislit nu se pierde, totul se transformă, iar conştiinţele
trezite pot accesa toate informaţiile universale din Cronica Akasha sau biblioteca spiritelor.

9. Inspiraţie poetică
Rezonanţa sufletului vibrând în contact cu spiritul creator. Este imposibil să-ţi împingi limitele
experienţei fără dobândirea purităţii, inocenţei, încântării în faţa vieţii. Doar prin dobândirea

86
copilăriei interioare putem dialoga poetic cu lumile subtile şi formale. în creaţie se manifestă
energia Sfântului Duh. Cuvintele 0
ORESTE TEODORESCU
în sine nu spun nimic dacă ele nu sunt legate cu sens! Spiritul poetic este veşnic suplu, entuziast,
mobil şi... zâmbitor!

10. Telepatie interdimensională

Universul este radionic, structurat pe niveluri diferite de vibraţii. Energiile circulă de la izvorul
centru al universului interior până la continuum-ul spatio-temporal. Telepatía între dimensiunile
văzutului şi cele ale nevăzutului este calitatea pe care omul a primit-o alături de liberate. Planul
material este unul formal creat dintr-o transformare uriaşă a energiei libere (cuanta) până la
aglomerările celulare. Putem spune că materia este cea mai condensată formă de energie.
Dintotdeauna a existat contactul dintre individ şi ierarhiile cereşti dintre care unele rămân
nevăzute, iar altele se pot materializa. Aici este regatul rugăciunii.

11. Conştiinţa extinsă

Orice manifestare din univers are la origine un gând creator. Unificând toate părţile din noi
înşine, putem în sfârşit să ne luăm crucea în spinare şi urcăm spre regatul pierdut. întoarcerea la
Unitate se face prin autocunoaştere. Totul este unul, iar Unu este în toate!
CELE PATRU NATURI ESENŢIALE
ALE OMULUI

1. Dimensiunea inferioară
Sediul pulsiunilor instinctive. Animalitatea ancestrală care se manifestă cu ajutorul forţelor
telurice. Este guvernată de legile supravieţuirii în mediul material tridimensional.
Codul lui Oreste
9
2. Dimensiunea exterioară
Realizează câmpul energetic relaţional între subiect şi mediul natural, social, cosmic, precum
însă şi cu dimensiunile invizibile care traversează universul concret.

3. Dimensiunea interioară
Este locul de sinteză dintre forţa vitală lăuntrică şi reţelele energetice exterioare. Ziua este
domeniul guvernat de undele cerebrale Beta, iar noaptea de cele Delta. Intre conştient şi
inconştient se află zona cerebrală Alfa. Călătoriile mentale, meditaţia şi explorarea spiritului se
realizează în această dimensiune care este, totodată şi portalul dintre vizibil şi invizibil, dintre
universul lăuntric (microcosmos) şi universul exterior (macrocosmos)

4. Dimensiunea superioară
Planul conştiinţei extinse care ne scoate din separaţie şi pune în legătură cu unitatea.
Conştiinţa transcendentă învinge limitările materiale şi se situează în „regatul centrului", acolo de
unde se naşte totul. Aici se face fuziunea dintre mintea mică (a omului) şi Mintea Mare (a lui
Dumnezeu).

Toate aceste dimensiuni interferează continuu în vieţile fiecăruia dintre noi. Ca să putem
gestiona întregul nostru potenţial trebuie să luăm în consideraţie că ne aflăm într-o infinită unitate
în diversitate şi că, în ciuda miliardelor de forme de manifestare energetică, viaţa are o singură
sursă. Prin simţuri, raţionament, logică, sinteză şi analiză, descifrăm lumea exterioară şi ne
raportăm la mediul înconjurător. Prin intuiţie, meditaţie, contemplare, ne conectăm universului
interior în căutarea Regatului Pierdut, a Armoniei, a Fraternităţii Universale. La capătul traseului
interior ne aşteaptă pe toţi confruntarea cu adevărul: suntem cu toţii zămisliţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu şi avem aceeaşi părinţi: Adam-Eva sau altfel spus Yang-Yin. Astăzi ne

87
aflăm în plin proces de mutaţie a conştiinţei planetare de la era separaţiilor la cea a reintegrării.
Ferice de cel ce se „hrăneşte" din uriaşa energie a întregului. (Tao)
Cel care posedă o conştiinţă vastă îşi are rădăcinile în profunzimi, şi nu la suprafaţă. Astfel
înaltul trebuie să aibă drept fundament adâncul. LAO TSE (Dao de Jing)
Nu cred că mai este o surpriză pentru nimeni: ne aflăm în plină schimbare de paradigmă. Anii
care vor urma ne vor ajuta să progresăm şi să ne elevăm conştiinţele sau ne vor distruge. De noi
depinde finalitatea călătoriei la care suntem invitaţi. întâlnim sublimul sau dezastrul? Conform
experienţelor unui grup de căutători ai sensurilor vieţii, numit „Călătorii atemporali" vă propun o
organizarea a propriilor resurse materiale ca să aveţi timpul necesar dezvoltării spirituale, adoptând
următoarele principii:
1. Autonomia
Experimentele trecute care îşi propuseseră nivelarea indivizilor, care prin esenţă au mijloace şi
nevoi diferite s-au dovedit un fiasco. In noua paradigmă socio-economico-politică fiecare dintre
noi îşi va păstra libertatea în gestionarea resurselor şi a veniturilor pe care le va realiza, făcându-şi
datoria şi respectând legea.
2. Responsabilitatea
Autonomia fără responsabilitate conduce la egocentrism şi separaţii. Omul viitorului (apropiat) îşi
conştientizează atât
Codul lui Oreste
1
îndatoririle, cât şi însărcinările specifice. Astfel încât unii vor gândi, alţii vor muncii, însă ambii îşi
vor consacra datoria binelui comun.

3. Solidaritatea
Unirea dă putere, iar unitatea este infailibilă. Pornind de la acest principiu, persoanele care au
acelaşi nivel spiritual şi aceleaşi preocupări se vor asocia pentru a abţine rezultatul dorit. La
începerea unui proiect comun, fiecare îşi va oferi talentele, competenţele, harul specific, fie în
plan spiritual, fie în dimensiunea materială. Legea karmei postulează: „După faptă şi răsplată!",
astfel încât toţi vom primi exact cât şi ce merităm pentru ce am creat. Vom înţelege modalitatea
de a ne plătii toate „datoriile karmice". Un cerc deschis trebuie închis altfel: „Cine scoate sabia de
sabie are parte, cine ia pe alţii în robie de robi va avea parte" şi exemplele cauză-efect pot
continua la nesfârşit, sau, mă rog, până când Dumnezeu va hotărî un „deadline".

4. Gestionarea conştientă
Banii sunt o formă de energie „lichidă" provenită din acţiuni asupra materiei. Până acum, ei au
făcut diferenţa dintre „puternici" şi „slabi" sau mai prozaic, dintre „şmecheri" şi „fraieri". In viitor,
ei vor ţine cont de echilibrul necesar dintre conştiinţă şi putere. Vom fi învăţat până atunci că un
ataşament prea profund faţă de valorile materiale ne seacă de energie, ne provoacă stres şi
teamă, dealtminteri total inutile atâta timp cât persoana moare! (sic), iar o prea mare aplecare
spirituală fără resursele de a pune în practică Planul Divin, rămâne o facultate intelectuală şi atât!
Evoluţia spirituală, aduce individului o nouă şi mult mai complexă viziune asupra corpului,
asupra energiilor care circulă şi asupra caracterului generator al mentatului simplu sau colectiv. Tot
mai mulţi dintre noi suntem preocupaţi să ducem o viaţă naturală, raţională, sănătoasă, bazată pe
armonia dintre lumea fizică şi cea interioară. Corpul, învelişul material al spiritului are toate
atributele unui vehicul, deci am putea admite că spiritul conduce trupul asemenea unui avatar. N-
am putea experimenta viaţa în acest univers 3D (tridimensionalitatea planului fizic se exprimă prin
lungime, lăţime şi înălţime care are, totodată şi caracterul de abis, adâncime) fără trup. Aşadar,
acest instrument minunat pus la dispoziţia conştiinţei noastre pentru a se implica şi modifica planul
material în sensul progresului şi al confortului trebuie întreţinut şi folosit cu grijă şi iubire.

88
 Calitatea vieţii este strâns legată de o alimentaţie echilibrată şi variată şi de un bun control al
trupului şi al energiilor. „A te simţi bine în propriul trup înseamnă a te pregăti să simţi bine şi din
punct de vedere mental." Aşadar, atenţie la dietă. Organismul are nevoie de unităţi limitate de
energie. Astfel că dacă el consumă 2 000 de calorii, trebuie să se alimenteze cu exact acelaşi număr.
Mai mult sau mai puţin devin extreme cu consecinţe nefaste asupra calităţii vieţii. In plus, trebuie să
înţelegem că suntem proiectaţi pentru mişcare, astfel că avem nevoie de activităţi care să ne
întreţină dinamismul. „Orice muşchi sau organ neutilizat corespunzător se atrofiază, se necrozează,
iese din uz implicând întreg organismul într-un dezechilibru periculos." Spiritul puternic controlează
şi armonizează trupul. înţeleptul ştie că orice dimensiune este guvernată de un set de principii şi legi.
Aşadar, el ştie să aducă ordinea în haos!
Dezvoltarea spirituală este strâns legată de controlul energiilor vitale şi, în general, de o bună
circulaţie a energiilor în cele şapte învelişuri guvernate de chakre. Acestea, de fapt formează aura,
fotografiată de soţii Kirlian încă de la începutul secolului XX. Pentru a înţelege mai bine imaginea de
ansamblu a circuitului energetic, ar trebui să ştim că suntem alimentaţi de două energii primordiale:
energia mamei pământ (yin) şi energia tatălui ceresc (yang). Prima pătrunde în organism prin
muladhara (chakra situată între coccis şi perineu), iar a doua, prin shahasrara (chakra coroanei
situată în creştetul capului). Aceste două energii fuzionează în manipura (chakra plexului solar) şi
circulă pe rând în cele şapte chakre principale, în cele secundare precum şi pe meridianele
energetice.
Traseul energiilor este traversat de trei zone, căci şi omul, creat după chipul şi asemănarea
Tatălui, este o triadă. Să zăbovim puţin ca să înţelegem mai bine: suntem o sinteza între corp fizic,
corp energetic şi corp spiritual şi ne manifestăm diferit ca persoană (efemeră), ca fiinţă (eternă) şi ca
mediator între cele două (martor) şi dezvoltăm trei tipuri de expresie energetică: instinctuală
(sexuală), afectivă (sufletească) şi raţională (mentală). S-o luăm pe rând. Prima energie care trebuie
controlată şi mai apoi canalizată către o octavă superioară este cea sexuală. Acest tip de energie
ascunde un rezervor uriaş de vitalitate care se poate transforma alchimic într-un nivel superior de
conştiinţă. Sexualitatea nu este doar domeniul plăcerilor sau al procreaţiei, ci ar trebui privită ca o
circulaţie globală a energiei între zonele inferioare fiinţei (animalice, instinctive) spre cele medii
(afectiv-sentimental, uman), ajungând la dimensiunea superioară (mentală, analitică de natură
hiperumană sau angelică unde se trezeşte conştiinţa unică). Aşadar, o viaţă sexuală sănătoasă,
armonioasă şi înfloritoare este fundamentală în menţinerea sănătăţii fizice, sufleteşti şi mentale.
Prin viaţă sexuală armonioasă înţeleg fuzionarea celor două jumătăţi într-un întreg. Adică bărbatul
(+) şi femeia (-) prin împreunarea trupurilor, simbioza sufletelor şi unitatea mentală devin asemenea
cuplului primordial (Adam-Eva) leagănul vieţii! Vă propun spre lecturare câteva cărţi interesante în
domeniu: Cartea fetei fără complexe, de Sou Nu Jing - tratat de sexualitate chineză şi Viaţa sexuală
în China antică, de Robert van Gulik. Aşadar, energia sexuală ar trebui controlată şi canalizată către
„regiunile" medii şi superioare ale fiinţei, iar cheia este transmutarea instinctului către afect, a
dorinţei animalice către sentiment. Apoi, un alt izvor teribil de energie este sufletul, sediul tuturor
emoţiilor şi al sentimentelor. Aici, două motoare se pun în mişcare şi au puterea creatoare sau
distrugătoare: iubirea şi ura. Aşadar, ne putem vizualiza sufletul ca pe un foc ce trebuie
supravegheat. Dacă este prea mic, se va stinge, dacă este prea puternic, va mistui. Menţinut, după
vorbele lui Buddha, pe calea de mijloc el va încălzi şi va lumina. Deci, aici cheia devine non-
ataşamentul. Pasiunile sunt mistuitoare, indiferenţa, ucigătoare, sufletul, pentru a putea furniza
fiinţei energie vitală şi creatoare, trebuie să facă saltul către zona raţională. După ce am transmutat
energia sexuală în cea sentimentală, ar trebui să ajungem la o nouă fază alchimică şi anume aceea a
transformării afectului în raţiune. Şi, în sfârşit energia mentală, cel mai teribil domeniu pe care-1
putem experimenta ne ajută la dobândirea Unităţii Primordiale, când eram cu toţii gânduri în marea
minte a lui Dumnezeu. Focusarea timp de 20 de secunde asupra unui gând îl poate face pe acesta să
devină realitate. Dar aici, în dualitatea în care trăim, ştim că realitatea poate fi ordine sau haos în
funcţie de alegerile pe care le facem. Energia mentală este aproape infinită şi odată creat ceva, nu se
mai poate distruge, ci doar transforma, de aceea înţelepţii au spus: „Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar

89
putea să se împlinească!" Iată pe scurt schema controlului şi a canalizării energiei pentru trezirea
conştiinţei:
1. Transformă energia sexuală a dorinţei instinctuale în senii mente, apoi alchimizează energia
uriaşă a afectului în raţiune prin înţelegerea resorturilor care au născut instinctele şi apoi
sentimentele.
2. Roagă-te (rugăciunea este informarea energiilor nevăzute) ca înţelepciunea să-ţi guverneze
mintea, iubirea-sufletul şi temperanţa, cumpătarea-trupul.
3. înţelege că tot ceea ce se naşte trebuie să moară şi că toate cercurile deschise trebuie
închise.
Spiritualitatea este, de fapt, prezenţa nemuritoare a divinităţii, în noi. Suntem creaţii bivalente,
adică avem un univers exterior şi unul interior, interconectate. Evanghelistul Ioan subliniază foarte
bine conceptul scriind: „Cerul este în noi!" înainte să fim trupuri, am fost logos, căci: „La început a
fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu". Prin fuziunea cu
dimensiunea spirituală, atât amar de vreme, ţinută obscură şi ocultată, părăsim ceea ce este
tranzitoriu, iluzoriu şi accesoriu, ceea ce încearcă să ne manipuleze acţiunile şi viaţa pătrunzând în
domeniul atât de precis al certitudinilor. Astfel, dacă planul material, acel univers exterior, poate fi
cucerit pe „orizontală", căci îl putem înţelege analogic şi liniar, în universul spiritual se pătrunde pe
„verticală", prin înălţare. In trecut, şi din inerţie încă şi astăzi, căutările spirituale erau canalizate în
dogme, doctrine, religii, sisteme filosofice fiind supervizate de instituţii „orizontale", administrative
precum instituţiile religioase.
Spiritualitatea, deşi este numitorul comun al tuturor fiinţelor umane, a fost tratată separatist şi
prin opoziţie: „Religia mea este mai pură decât cealaltă, sau Dumnezeul meu este mai puternic
decât zeii voştri etc..." In noua paradigmă planetară, descoperirea eternităţii spiritului se va face
individual, în afara teoriilor externe. Fiind o dimensiune interioară fiecare se va raporta subiectiv la
formă, ştiind că esenţa este unică. Unitate în diversitate! Acesta va fi principiul de funcţionare a
lumii. Aşadar, cei care se angajează prin diferite discipline spirituale, printre care şi meditaţia,
pentru a-şi desăvârşi universul interior, vor cunoaşte, pe lângă pacea interioară, liniştea minţii de
zi cu zi şi alte, noi şi sofisticate dimensiuni al conştiinţei. Deci limitele vor deveni arbitrare şi
condiţionate doar de legile şi principiile universale.
înălţarea, şlefuirea, perfecţionarea aduc în interiorul nostru dorinţa de a ne deschide care un câmp
universal al armoniei, în care gândirea, iubirea şi comportamentul să fie în rezonanţă. Vom
descoperi că nu suntem fiinţe limitate, ci chiar suntem zămisliţi după „chipul şi asemănarea
Elohimilor". Până astăzi suntem o sinteză a mineralului în vegetal, a vegetalului în animal, a
animalului în om, dar mai avem de parcurs nivelurile zeilor, heruvimilor, îngerilor, arhanghelilor,
serafimilor etc. Adevărata călătorie abia începe!
Pentru tine lumea este stranie pentru că, dacă nu eşti plictisit de ea, eşti în dezacord cu ea. Pentru
mine, lumea e stranie pentru că este fantastică, uluitoare, copleşitoare, misterioasă, impenetrabilă...
Vreau să te conving că este important pentru mântuire să
Iaci ca fiecare acţiune a ta să conteze, atâta timp cât prezenţa ta, .lici şi acum este prea scurtă ca
să fi martorul tuturor minunilor vieţii. Un gând călăuzitor ar suna cam aşa: Respectă lumea şi lă-o
oglinda propriei vieţi. Poţi să găseşti o cale surprinzătoare de .i înţelege că eşti parte integrantă a
universului, citind, contemplând, meditând, „vorbind" cu toate formele de viaţă. De ce când
vorbim noi cu Dumnezeu se numeşte rugăciune, şi când vorbeşte el cu noi, unii numesc asta
schizofrenie, nebunie etc.? Nu va trece mult timp şi cei cu conştiinţă extinsă vor echilibra tabăra
obtuzilor şi atunci programele şi experimentele sociopolitico-economice vor ţine cont de axioma
lui unu: suntem hrăniţi cu toţii de energiile Mamei Pământeşti şi ale Tatălui Ceresc, ne naştem,
trăim şi murim în aceleaşi paradigme şi, în ciuda înfăţişărilor noastre atât de diferite, suntem fraţi
şi surori, aparţinând unui singur popor, numit umanitate! Gândurile despre acest viitor, deloc
utopic, căci el va respecta armonia şi perfecţiunea naturii s-au declanşat, încă din zorii umanităţii,
iar astăzi din ce în ce mai preocupaţi de profeţiile mayaşe, ne apropiem din ce în ce mai mulţi de
înţelegerea conceptului de unitate în diversitate. In secolele de până acum, curentele hermetice,
90
gnostice, spiritualiste, integraliste au creat egregori suficient de puternici, pentru a influenţa
materia generaţiilor de după 2012. Vi-1 propun spre reamintire, sau poate pentru descoperire, pe
Carlos Castañeda. In învăţăturile lui Don Juan şi Cealaltă realitate, descrie iniţierea şi călătoria în
dimensiunea Mamei Geea cu ajutorul plantelor psihotropice, iar în Călătorie la Ixtlan vorbeşte
despre dobândirea „puterilor vieţii" şi dobândirea „înţelepciunii atotcuprinzătoare". In continuare,
mă voi apleca puţin asupra textului, din care putem extrage învăţături foarte utile pentru ce va
urma cât de curând...
Ideea cea mai puternică pe care Castañeda o primeşte de la Don Juan este că lumea pe care o
considerăm reală nu este decât o descriere a ei, vagă şi incompletă, o convenţie comună care ne-
a fost insuflată de la naştere. Realităţile nu sunt niciodată obiective. Un locuitor al unui ghetou
din Bangladesh se raportează altfel la lume decât un agent bursier de pe Wall Street. Şamanii ştiu
taina opririi timpului. Prin tehnici şi exerciţii, se poate întrerupe temporar percepţia normală
dictată de cele cinci simţuri care ne asigură integrarea în universul exterior, adăugându-se
intuiţia, imaginaţia şi gândirea multidimensională pentru a putea înţelege şi explora universul
interior. Occidentalii au o viziune limitată asupra lumii, pe care bătrânul şaman Donjuan o
ironizează, învăţându-1 pe autor că „istoria personală e o prostie". Asemenea lui Goethe, şi
amerindianul crede că este mult mai bine să nu fii condiţionat
de trecut sau disperat de viitor, ci trebuie să încerci să fii în fiecare zi un om nou, liber şi
imprevizibil. Uneori este util să te învălui într-o ceaţă subţire, care să-ţi asigure statutul de anonim,
căci mentalul colectiv poate modela identitatea unui subiect, proiectându-i aspiraţii şi cerându-i
socoteală. Prima lecţie a lui Don Juan este „să fii inaccesibil" sau „să te retragi din mijlocul unei
şosele aglomerate". Intr-un alt format, dar urmărind aceeaşi idee, în creştinism se spune că ar fi
păcat ca un chior să păstorească o turmă de orbi. Dacă lumea, din inerţie, se îndreaptă vertiginos
către prăpastie, „rămâi singurul nebun lucid!" Duşmanul societăţilor prea civilizate este plictiseala,
rutina, robotizarea. Şamanul îl învaţă pe Castañeda să fie autentic şi misterios. In mister se află
adevărul. Apoi, o altă taină a înţelepciunii este „vederea dincolo de sine". Pentru dobândirea ei, ar
trebui să nu ne mai luăm atât de în serios, ca şi cum întregul univers ar gravita în jurul nostru, să
nu „mai fim ţâfnoşi ca nişte babe", înfierbântându-ne de fiecare dată când suntem provocaţi.
Occidentalul a fost învăţat că deţine controlul, dar omul, în viziunea şamanică este fratele mai mic
al arborilor, pe acelaşi picior de egalitate cu unele animale, şi guvernat de spiritul plantelor sacre.
Intre autosuficienţă şi nesiguranţă se duce viaţa multora. Uneori ne simţim ca „frunza în bătaia
vântului". Ochiul care vede numai defectele celorlalţi, tristeţea şi cinismul vieţii este un ochi
bolnav. Hristos ne povăţuieşte: „Dacă ochiul tău vede urât, scoate-1 şi aruncă-1!" In lecţiile lui Don
Juan îşi găsesc loc principii ca: „nu are sens să te plângi!" Fă-ţi o strategie a vieţii, ca fiecare clipă să
capete un sens. Indiferent de cât de departe sau de în haos te poartă viaţa, găseşte-i semnificaţiile
şi atunci viaţa devine magică şi seducătoare. Când ne dumirim că moartea este iminentă, învăţăm
cu adevărat să trăim! Avem puţin timp pentru a deveni utili şi remarcabili în economia universală,
altfel: „Mulţi chemaţi, puţin aleşi!" In concluzie, şamanul ne spune un adevăr de care ar fi bine să
ţinem seama. Nu este suficient pentru desăvârşirea noastră să aşteptăm ca lumea să facă ceva
pentru noi, să fim condiţionaţi de tehnologie şi distracţii, ci ar trebui să începem să facem
diferenţa dintre forţă şi putere. Nu suntem independenţi şi solitari, ci facem parte din Marele
întreg. Viaţa noastră influenţează şi modifică vieţile tuturor celor pe care-i întâlnim. Gândurile
noastre nasc realităţile viitoare. Totul se află în mâinile unei forţe superioare care „leagă cerurile
cu pământurile şi străbate apele, însufleţind focul"!
Cu cât domină mai mult raţiunea critică, cu atât mai săracă devine viaţa; dar cu cât suntem capabili
să conştientizăm mai mult inconştient şi mai mult mit, cu atât absorbim mai multă viaţă.
CARL GUSTAV JUNG, Amintiri, vise, reflecţii
Conform lui Jung, patrimoniul cu adevărat valoros al omului sunt amintirile, visele şi reflecţiile
sale, care nu dispar, ci rămân în contul sufletului extinzând conştiinţa universală. Celebrul psihanalist
şi-a propus să analizeze forţele spirituale care guvernează universul, mintea şi personalitatea.
Aşadar, el sistematizează în epoca modernă un domeniu vast care se întinde de la psihologie la
91
neurologie şi în care personajul principal este Dumnezeu. De la Jung încoace, dezvoltarea personală
nu mai poate fi privită dintr-un unghi ateist. Una dintre învăţăturile de bază pe care le putem
desprinde pentru propria noastră evoluţie este că omul cu adevărat spiritual nu este tributarul doar
al credinţei, ci şi al libertăţii, iar înţelegerea universului şi a celui care-1 animă se face prin experienţa
sufletului. „Descopăr că toate gândurile mele se învârt în jurul lui Dumnezeu că planetele în jurul
soarelui, atrase irezistibil de El." Cu toţii avem sentimentul infinitului şi idei religioase, însă cei care
nu trăiesc experienţa nemijlocită a întâlnirii cu Dumnezeu sunt văduviţi de Gnoză. In vremurile de
aur ale omenirii, viaţa era strâns legată de natură, ritualuri şi mituri. Modernitatea, odată cu
hiperdezvoltarea tehnologică şi cu exacerbarea raţionalului, aduce oamenii în conflict cu ei înşişi, căci
metoda educativă exclude universul interior, studiul viselor, al amintirilor şi al reflecţiilor, toate fiind
dăruite omului de către Marele Creator, ca semn al asemănării dintre Elohimi şi om. Boala psihică şi
mai ales nervoasă este consecinţa acestei rupturi. Trăim prea obiectiv, orizonturile spirituale ne sunt
prea înguste dacă rămânem în gândirea raţională şi nu avansăm către cea paradoxală. înlăturând
prăpastia dintre persoană şi fiinţă, dintre eul conştient şi şinele inconştient, se recapătă sănătatea
mentală. Natura subtilă a tuturor sufletelor este religioasă, fiecare individ întrupat tânjind după
Regatul Spiritului. Nimic nu se poate explica satisfăcător fără dimensiunea spirituală. Aşadar, fără
vise, fantezii, proiecţii, sau cu alte cuvinte, fără imaginaţie şi paradox, viaţa noastră devine anostă,
iar noi, unidimensionali.
Misterul dă sens vieţii, ritualul ne ajută să fuzionăm cu forţele subtile ale spiritului etern, iar
natura ne oferă lecţia păsării Phoenix. Totul moare iarna ca să renască primăvara. Dacă omul îşi
va înţelege anotimpurile (primăvara-copilaria; vara-adolescenţa; toamna-maturitatea; şi iarna-
bătrâneţea), îi va fi bine! Cheia: armonizarea conştientului cu subconştientul şi inconştientul!
Aici se află principiile tuturor iniţierilor!
Avem un univers exterior pe care-1 parcurgem şi analizăm cu ajutorul simţurilor: văz, auz,
miros, gust, pipăit. Avem o dimensiunea cerebrală, stângă care guvernează conexiunile neuronale
raţionale, concrete, matematice, dar suntem înzestraţi de Creator şi cu un univers interior, în care
operăm folosind alte simţuri, mai subtile precum: intuiţia, imaginaţia, contemplarea, meditaţia, iar
emisfera cerebrală dreaptă gestionează patrimoniul nostru poetic, abstract, filosofic, magic. De la
Jung şi până la programarea neurolingvistică, psihanaliza a parcurs etape profunde, sistematizând,
în paradigmă noilor ştiinţe ale complexităţii domeniul invizibil, dar vital fiinţării. Foarte pe scurt, şi
pe înţelesul tuturor, putem afirma că şi omul este o triadă, asemenea Creatorului său. Adică
suntem:
1. Persoana. (Efemeră, întrupată, limitată de spaţiu şi timp, şlefuită mental de educaţie,
familie, dogmă, mediu. La devenirea ei contribuie şi propria viziune asupra vieţii, precum şi
aspiraţiile subiectului. Este guvernată de conştient, frecvenţa cerebrală Beta.)
2. Fiinţa. (Eternă, spirit neîntrupat, energie divină. Este conectată la întreg şi este guvernată
de principiile, regulile şi legile universale. Aici se înţelege fraza biblică: „Lumină din
Lumină şi Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat". Este guvernată de inconştient,
frecvenţele cerebrale Teta şi Delta.
3. Martorul, sau sufletul. (Domeniu de filtrare între pulsiunile inconştientului şi cenzura
raţională a conştientului. Este domeniul astralului, guvernat de chakra Ajna, al treilea ochi, situat
între sprâncene. El strânge experienţa conştiinţei şi este conectat în permanenţă la Cronica
Akasha.)
Experimentul materialist a încercat să postuleze prin laicizare şi desacralizare că nu există decât
persoana, concretul, materia, organizate prin hazard şi nu prin voinţă şi raţiune dumnezeiască.
Trecem într-o nouă etapa evolutivă în care fiinţa umană se reîntregeşte dobândind cunoaşterea
universală, care este multidimensională. Vom schimba logica liniară, orizontală cu logica crucii. Adică
fiinţa completă va trăi centrată în punctul unde verticala se întâlneşte cu orizontala sau aşa cum
spun orientalii, unde „cerul sărută pământul".
Provocarea viitorului se va concentra în jurul conceptului de eliberare faţă de deprinderile
percepţiei obişnuite. Omul spiritual vede dincolo de obiecte, trece de la efect la cauză, dar
92
înţelege, în primul rând, principiul care generează cauza. Alături de Fritjof Capra care a scris
Taofizica, de Eckhart Toile cu a sa Puterea prezentului şi de G.I. Gurrdjieff, întâlniri cu oameni
remarcabili, Aldous Huxley, membru al elitei culturale londoneze, se preocupă de universul
extrem de vast al percepţiilor scriind o operă remarcabilă: Porţile percepţiei, înţelegând fraza-
cheie a vizionarului englez William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar li înlăturate, oamenii ar
putea vedea lucrurile aşa cum sunt, inlinite". Uneori, în peisajul şamanic, percepţiile se
elevează, iar conştiinţa se extinde cu ajutorul plantelor sacre, cu efect psihoactiv. Insă omul
modern, prin meditaţie, contemplare şi mai ales prin iniţiere, începe să perceapă formele
universului invizibil care este cauza celui vizibil. Dar principiul care naşte invizibilul din care
provine vizibilul este Marea Minte Cosmică, Dumnezeu. Huxley îşi descrie în carte, experienţa cu
mescalina, care este un extract din cactusul mexican peyota, sacralizat de popoarele din Mexic
şi America de Sud, pentru capacitatea lui de a transborda persoana în universul fiinţei. In timp
ce spiritul plantei îl conducea pe autor într-un univers unde percepţia devenea mult mai
profundă, iar starea mentală nu mai calcula relaţiile dintre lucruri, analizând şi măsurând, el
scria: „Văd ceea ce văzuse Adam în dimineaţa creaţiei - miracolul, moment cu moment al
existenţei nude". Huxley a înţeles că tot ceea ce apare în starea conştientă reprezintă carcasa,
forma unde se desfăşoară principii spirituale. Asemenea hermeticilor din vechime sau
cercetătorilor domeniului cuantic, Huxley înţelege că totul este suflu vital inteligent, iar
conştiinţa evoluează neîncetat, modificându-şi învelişurile în funcţie de necesităţile percepţiei.
Se mai aşază o cărămidă în construcţia teoriei că suntem spirite în trupuri şi nu corpuri animate.
Majoritatea oamenilor încă trăiesc într-o bandă limitată de percepţii, de regula sedusă de formă,
iluzie, iar această îngustime aduce boală, disconfort, scade valoarea vieţii. Experimentele iniţiatice
au demonstrat că prin conştientizarea universului interior, propriu fiecăruia dintre noi, şi mai ales
prin descătuşarea condiţionărilor sociale, intelectuale, doctrinare, omul devine împlinit, având
înţelegerea întregului care cuprinde tot ceea este văzut şi nevăzut. Prorocii, profeţii, sfinţii şi
maeştrii spirituali au evadat din închisoarea percepţiilor înguste, arătându-ne calea eliberării şi a
reintegrării. A venit vremea să ieşim din cercul supravieţuirii şi suntem cu toţii invitaţi în
dimensiunea fiinţării. Puterea spiritului este darul făcut de cer pământenilor. Studiaţi cu persuasiune
şi veţi dobândi cheia fericirii. Iată ecuaţia: spiritul ordonează principiile. Acestea guvernează cauzele,
care produc efectele. Suntem spirit învelit în diferite structuri energetice şi care, prin aglomerare
subatomică, atomică, moleculară şi celulară pătrundem în universul material constituit din pământ,
apa, aer, metal şi lemn, toate guvernate de lumină.
MEDITAŢIA DE DUMINICĂ

„Ce lucru extraordinar este ploaia care cade pe pământul uscat, nu-i aşa? Frunzele sunt spălate,
pământul este reîmprospătat. Cred că toţi ar trebui să ne limpezim complet minţile, tot aşa cum
ploaia curăţă copacii încărcaţi de praful atâtor secole, praful a ceea ce noi numim cunoaştere,
experienţă. Dacă tu şi cu mine ne-am purifica mintea în fiecare zi, am elibera-o de reminiscenţele
zilei de ieri, fiecare dintre noi ar avea o minte proaspătă, o minte capabilă să facă faţă
nenumăratelor probleme ale existenţei". J. Krinshnamurti - Teme de meditaţie. Codul lui Oreste

Căutaţi adevârul şi el vă va face liberi!

Sper că am înţeles cu toţii, până acum, că scopul educaţiei nu este cel de a ne pregăti pentru o
slujbă, ci pentru a ne ajuta să înţelegem principiile şi legile universale, scopul şi menirea noastră.
Nu suntem piese de schimb într-un ansamblu condus de „şmecheri", în dictatură, de grupuri
minoritare care manipulează mulţimile în sensul dorit, sau în democraţia consumistă, de familii de
bancheri, ci suntem, fiecare dintre noi, un univers în miniatură, însetat de dorinţa reintegrării în
dimensiunea spirituală.
Adevărata educaţie a secolului nostru va pune accentul pe cum să-ţi eliberezi mintea de
prejudecăţi, superstiţii, inerţii, spaime, obsesii, cum să trăieşti în armonie cu semenii şi cu natura,
cum să iubeşti şi mai ales cum să înlocuieşti doctrinele separatiste (ura de clasă, de rasă, de
93
ideologie, conflicte religioase etc.) cu cele integraliste („sub acelaşi cer, pe acelaşi pământ, guvernaţi
de acelaşi unic Dumnezeu, suntem cu toţii voci egale şi suflete de aceeaşi importanţă, membrii unui
singur popor, numit umanitate"). Până la urmă, trebuie să ne reprezinte, pe toţi pământenii, cineva
îndreptăţit să poarte dialoguri cu celelalte civilizaţii din univers. Până acum, majoritatea sclavilor (în
epoca modernă, muncitorii, cei care au credinţe, cei care sunt dependenţi de grupuri mici de şefi,
directori, patroni sunt urmaşii salahorilor din vechime, controlaţi prin taxe, impozite etc. S-a înlocuit
biciul cu cârdul, dar principiul subordonării a rămas neschimbat) a crezut că salvarea constă în
celebritate, bani, putere decizională, însă toate acestea nu aduc decât tristeţe. Intrăm, slavă
Domnului, în logica unui nou model evolutiv. Experienţele trecute ajută întotdeauna viitorul şi, cum
istoria este ciclică, principiul educaţiei va redeveni: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei fi asemenea
zeilor", adică liber. Doar adevărul ne poate elibera, şi adevărul este: „Poţi fi creator şi creativ doar
atunci când te detaşezi de ego, într-o stare de abandon faţă de toate condiţionările, atunci când ai
scăpat de teama de a nu avea, de a nu câştiga, de a nu deveni!" A venit vremea să schimbăm verbul
a exista cu a fi!

RUPEREA LEGĂTURILOR CU DUREREA ŞI TRISTEŢEA

Printre motivele durerii şi ale tristeţii se află şi căutarea permanenţei în dimensiunea

materială. Alegând mirajul unui viitor prosper şi etern în persoană, ne opunem stupid legilor
naturii şi principiilor divine. Astfel, puterea, tinereţea, influenţa, averea,
în loc să devină căile pentru a ne atinge diferite scopuri care să ne ajute în evoluţia spirituală, devin
obiective în sine, secătuindu-ne de energie şi plasându-ne într-un univers iluzoriu. In această
confuzie se insinuează Mefisto, care-i propune lui Faust tinereţea, lui Paganini virtuozitatea,
Elisabetei Batory - frumuseţea. Cine are minte să priceapă!
Şi fiindcă am pomenit de minte, să ne împărtăşim puţin din minunatul univers interior al
orientalului. In sutrele buddhiste, în scrierile sacre ale hinduşilor se accentuează ideea că numai
mintea care este într-o permanentă mişcare, care nu se ancorează în idei fixe, obsesii, frici şi
proiecţii despre viitor, poate fi în armonie cu viaţa, cu semenii, cu universul. Focusarea asupra clipei
produce fericirea lăuntrică. In Teme de meditaţie, Krishnamurti scrie: „Unii oameni îşi sapă un mic
bazin pentru ei înşişi, departe de curentul schimbător al vieţii, şi în acel mic bazin stagnează şi mor;
iar această stagnare, această putrezire este ceea ce numim noi, atât de eronat existenţă". Şi grecii
antici ştiau că totul curge, înţelepţii se salută şi astăzi cu Cârpe Diem. Astfel, rigidizarea

opiniilor, imobilitatea şi inerţia ne împiedică să savurăm miracolul clipei şi ne zidesc în închisoarea

tuturor limitelor. Iată şi slatul lui Buddha: „Viaţa este un fluviu. înoată!"
Din nefericire, foarte mulţi oameni duc o viaţă tehnică, sterilă. Studiază mecanic, trăiesc
conformist: îşi iau examenele, sunt seduşi de diplome şi recunoaşteri formale, se angajează pentru
a supravieţui sau pentru a parveni social şi economic. Cei care „au învăţat" cum merge lumea, cum
funcţionează sistemul, capătă un soi de superioritate, de aroganţă, şi exact în acest stadiu de
evoluţie mentală se insinuează principiul separatismului. „Eu sunt mai deştept, mă descurc, ăştia
sunt cam fraieri, de ce să nu profit...?" şi uite aşa, am trăit până acum în plină dualitate: stăpân-
sclav. Iar atributul care a făcut posibilă funcţionarea mecanismului a fost teama! Dacă te-ai săturat
ca viaţa să te trăiască, ca alţii să decidă în locul tău, înseamnă că te-a cuprins deja dorul de libertate
şi de creaţie. Un tehnician poate obţine rezultate, dar un creator prin redescoperirea naturii sale
divine, îmbunătăţeşte lumea din jurul său. Secretul nu este revolta, revoluţia, rebeliunea din
interiorul „închisorii". Ar fi stupid şi inutil. Tehnica evadării din mediocritate, frustrare şi neîmplinire
constă în dezvoltarea capacităţii de a vedea „printre gratii". Nu putem lupta împotriva viciilor
eliminându-le mecanic, forţat, automat. Devenim împliniţi cu adevărat când înţelegem resorturile
care ne-au produs disconfort şi suferinţă. Fiind însă mult prea disperaţi să ne realizăm, pornim în
căutarea fericirii pe cărări înfundate, căci dacă o căutăm în afară, oare cum am putea-o găsi? Dacă
ne-am întoarce însă căutarea şi în dimensiunile noastre interioare am înţelege că fericirea este un

94
derivat care apare doar atunci când a dispărut teama. Iar fericirea supremă este sinonimă cu iubirea
necondiţionată! Caută iubirea şi ea te va face fericit, aşa cum adevărul te face liber! Doamne ajută!

IDEI ESENŢIALE ÎN KABBALA

Toate frământările lumii, în special cele spirituale, cum ar fi nerăbdarea, deznădejdea, disperarea,
derivă din eşecul de a vedea limpede grandoarea lui Dumnezeu.
Există un caracter esoteric în fiecare dintre religiile monoteiste. In cercurile interioare, acolo
unde pătrund cei a căror minte se uneşte cu vorba şi cu fapta, prin intermediul unor „canale"
spirituale se comunică integralist cu Marea Minte Cosmică. Astfel, în iudaism s-a născut kabbalah,
în creştinism-gnoza şi în islam-sufismul. M-am hotărât să scriu câte ceva despre kabbala, căci în
sephiroturile ei, Tatăl Ceresc ne-a lăsat harta cu simbolurile menite să ne facă a-L cunoaşte şi
înţelege!
Putem înţelege cum „operează" inteligenţa universală, suflul vital care animă întreaga Creaţie,
dacă pătrundem acest citat din Moise de Leon, un evreu sefard care, în 1280, a dat publicităţii un
corp de texte care, pretindea el, fuseseră transmise, iniţial oral, de la maestru la discipol, şi care
îşi au originea în „învăţăturile lumii cereşti pentru fraţii şi surorile căzute". Apoi, textele au devenit
o carte amplă numită Sefer ha Zobar, care se tălmăceşte Cartea Splendorii, scrisă în aramaică.
Zoharul este un cod care iluminează principiul care naşte cauzele care produc toate efectele, cu
alte cuvinte, dezvăluie mecanica creaţiei şi naşterea lumii noastre din infinit: „Sufletul pătrunde în
acest corp cu un scop, să etaleze puterile şi acţiunile sale în această lame, de aceea are nevoie de
un instrument. Coborând în această lume, îşi intensifică fluxul puterii pentru a putea ghida omul
prin lume. Astfel, lumea se perfecţionează deasupra şi dedesubt şi, pentru că se împlineşte în
toate dimensiunile, atinge o stare superioară. Dacă nu este împlinită deasupra şi dedesubt, ea nu
este completă". Nu putem să nu observăm legătura conceptuală cu Tabela de Smarald a lui
Hermes Trismegistos:
„1- Este adevărat, fără minciună, adevărul adevărat.
2 - Ce e deasupra e la fel cu ce e dedesubt, iar ce e dedesubt e la fel cu ce e deasupra, pentru
a împlini miracolul unui singur lucru.
3 - Şi după cum toate lucrurile au purces dintr-unul, la fel toate lucrurile au fost create din
acest unic lucru, prin adaptare.
4 - Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vântul 1-a purtat în pântec, pământul îi este doică.
5 - Este tatăl întregii perfecţiuni a lumii.
6 - Puterea-i fără margini de-I preschimbă în pământ.
7 - Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă şi cu judecată.
8 - Urcă absolut înţelept de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge
laolaltă puterile lucrurilor superioare şi a celor inferioare. Astfel dobândi-vei slava întregii lumi, iar
întunericul se va depărta de la tine.
9 - Acesta are mai multă tărie decât tăria însăşi, căci cucereşte orice lucru subtil şi poate
pătrunde orice lucru solid.
10 - Altfel a fost creată lumea.
11 - De aici purced minunile aici înfăţişate.
12 - Iată pentru ce sunt numit Hermes Trismegistus, având cele trei părţi ale filosofiei lumii
întregi.
13 - Ceea ce am avut a spune despre lucrarea soarelui este complet". In textele următoare voi
încerca să scriu cât mai comprehensibil despre ce este kabbala, despre cele zece sephire şi despre
scopul său.
DESPRE KABBALA...

Fericirea, prosperitatea şi împlinirea de sine se dobândesc, doar printr-o mai mare cunoaştere a lui
Dumnezeu.

95
 Kabbalah înseamnă a primi. In jurul acestui corp de texte, cu virtuţi teologale, filosofice,
teologice şi mistice, atât în plan speculativ, cât mai ales în cel operativ, pluteşte un aer de mister
divin şi are, dincolo de puterile încifrate în limbaj, simboluri şi nume secrete ale Celui Preaînalt şi
marea calitate de a dezvălui aspectul feminin al religiei iudaice, care se extinde în creştinism prin
Maria şi în Islam prin Fathima. Să facem puţină istorie: în ciuda rădăcinilor ancestrale şi a
caracterului suprauman, Kabbala apare sistematizată şi matemizată abia în anul 1100, într-o
comunitate iniţiatică de evrei din sudul Franţei, fiind purtată peste Pirinei până în comunităţile de
sefarzi din Spania. Sub influenţa esoterismului creştin, mai ales cel gnostic, Kabbala va fi înnobilată
de elemente din hermetism, mistică pitagoreică, neoplatoniciană şi sufită. In 1492, în urma
expulzării evereilor din Spania, majoritatea kabbaliştilor ajung în Orientul Mijlociu stabilizându-se,
cu precădere în Palestina. Poate, cea mai celebră regiune de dezvoltare kabbalistică, în secolul al
XV-lea, este satul Safed din Galileea, iar autorul cel mai renumit şi elevat a fost Moise Cordovero,
care a scris Livada de rodii, în care face o sinteză a trei secole de înţelepciune kabbalistică. Opera sa
va fi continuată de Isaac Luria, cunoscut şi ca Ha-Ari (Leul). Sub influenţa sa, apare hasidismul, un
curent inovator în dogma iudaică, care apare, în primul rând ca o reacţie la masacrele antisemite
de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Filosofía propunea debarasarea de dogmele rigide şi formele
fără conţinut şi propovăduia o mai profundă aplecare asupra caracterului practic, operativ al
Kabbalei şi venerarea lui Dumnezeu în ori ce lucru şi prin ori ce act. Ulterior, marele umanist Pico
Giovanni della Mirandola, în superba sa Despre demnitatea omului, lucrare ce va avea să
influenţeze toată doctrina Renaşterii, susţine caracterul sacru al Kabbalei, declarând că toate
textele vorbesc despre Hristos ca fiu al Omului şi al lui Dumnezeu. Kabbala se va universaliza de
atunci, devenind o cale a tuturor neamurilor, prin efortul iniţiatic, intelectual şi mistic al unor autori
non-evrei precum Gottfried Leibniz, Emanuel Swedemborg, William Blake, Eliphas Levi, Papus. In
epoca modernă, o viziune foarte amplă şi notorie asupra sensurilor Kabbalei îi aparţine lui Avraam
Isaac Kook, care retrezeşte interesul faţă de aceasta spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Azi, poate
cea mai citată abordare livrescă a Kabbalei este
Curente majore în misticismul iudaic, scrisă în 1961 de Gershom Scholem, părintele studiului
academic modern al Kabbalei.
CE ESTE KABBALA?

înţelegerea şi practicarea învăţăturilor Kabbalei îl binecu-

vântează pe om în lumina conştiinţei cosmice, prin uniunea mistică cu Dumnezeu. Această stare-rai
a fost vârsta de aur a umanităţii, înainte de căderea în păcatul cufundării „în abisul răului". Scopul
final era ieşirea din dualitatea bine-rău şi unirea cu întregul prin descoperirea naturii feminine a
Domnului, simbolizată, pentru evrei de zeiţa Shekhinah. înaintea apariţiei Kabbalei, a existat Sefer
Yetsirah (Cartea Creaţiei), fundamentală pentru misticismul iudaic. Aici, Dumnezeu a creat lumea
rostind-o, printr-o combinaţie de litere şi numere sacre. Aşa apar cele zece sefiroturi, care emană
din tripartiţia incognoscibilă a lui Dumnezeu, care precede spaţiul şi timpul, numită Ain, Ain Soph şi
Ain Soph Aur. Remarcăm asemănarea conceptual şi dogmatică cu treimea din creştinism: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, sau pe cea hindusă: Brahman, Shiva, Vishnu. Kabbalistul Isaac Luria explică
începuturile lumii prin analizarea celor zece sefiroturi. In spaţiul gol, în vid sau nefiinţă, în
vacuitatea lui Ain Soph a apărut o Lumină care a început să răspândească razele vieţii prin cele zece
canale spirituale. Unele dintre aceste emanaţii nu au rezistat în planurile divine şi s-au prăbuşit,
colonizând lumi imperfecte. Cea mai mare parte a creaţiei a păstrat legătura neîntreruptă cu
conştiinţa universală, însă demonii şi oamenii au rupt voluntar relaţiile cu întregul, fiind seduşi de
individualizare şi separatism. Mântuirea şi reîntoarcerea către Sursă se face, conform Kabbalei, prin
descătuşarea conştiinţei din închisoarea materiei şi prin redarea scânteilor divine, marelui foc
ceresc, şi aceasta nu este posibilă decât prin respectarea principiilor şi legilor divine, printr-o viaţă
pioasă şi deplină.

96
 Fiecare sefirot este un atribut şi o expresie arhetipală a lui Dumnezeu în univers, în creaţie, în
natură şi în fiinţe. Totul izvorăşte din Kether (regatul cerului, coroana cosmică) şi împlineşte
creaţia prin Hokhmah (înţelepciune), Binah (inteligenţă), Hesed (iubire), Geburah (putere),
Tipheret (frumuseţe), Netzah (veşnicie), Hod (splendoare), Yesod (temelie) şi
Malkut (regat). Adam Kadmon este restaurat de Shekhinah (prezenţa divină) şi redevine pe deplin
„făcut după chipul şi asemănarea Elohimilor", adică parte bărbătească şi parte femeiască. Să nu
uităm că spiritul este androgin, iar fuziunea om-Dumnezeu se petrece abia după ce adeptul atinge
conştiinţa sefiroturilor.
Câtă binecuvântare să ştii că Dumnezeu dă naştere întregii existenţe. De la un strop de existenţă,
sufletul poate percepe existenţa lui Dumnezeu, care nu are nici început, nici sfârşit.
Kabbaliştii intuiesc că lumile divine au nevoie de acţiunea completă a omului pentru că planul
Creatorului să-şi împlinească potenţialul. Asemenea sfinţilor părinţi, şi exegeţii studiului sefirelor
ştiu că Dumnezeu se oglindeşte în Creaţia Sa şi că fără noi ar fi incomplet. Nouă ne revine
îndatorirea de a medita şi înţelege sensurile creaţiei şi ale vieţii şi mai ales să risipim misterul
gândirii şi al logicii Dumnezeieşti. Einstein, care a studiat în profunzime Kabbala, a şi scris: „Nu mă
interesează cum a făcut Dumnezeu lumea, ci mai ales cum gândeşte El". Kabbaliştii ştiu că Logosul
primordial este o tripartiţie: gând-rostire-acţiune. Practica şi înţelegerea Kabbalei te fac să înţelegi,
în cele din urmă că noi suntem doar instrumente ale manifestării divine şi că putem să ne unim cu
Tatăl, în Ain Soph, doar prin renunţarea la ego, la individualitate, adică la persoană. Iată ce scrie
Dov Baer, un maestru hashidic, în secolul al XlII-lea: „Dacă tu te percepi pe tine însuţi ca pe o
entitate, atunci Dumnezeu nu se poate înveşmânta în tine, pentru că Dumnezeu este infinit". Prin
Kabbala putem trăi împlinirea de sine, ne putem redescoperi potenţialul creator de natură divină şi
ne putem reintegra împărăţiei Cereşti conlucrând cu geniile naturii, cu ierarhiile cereşti de lumină:
zei, heruvimi, îngeri, arhangheli, serafimi, tronuri. Isaac de Leon afirmă că sufletul este generat de
spirit şi-şi dezvoltă propria conştiinţă în dimensiunea persoanei, pentru că este incomplet şi trebuie
să se desăvârşească în toate dimensiunile. Aşadar, conform învăţăturilor kabbalistice, viaţa pe
pământ a fost concepută pentru a împlini scopurile tainice ale lui Dumnezeu. Prin studierea
sefiroturilor ajungem la acea autocunoaştere care ne poate elibera din prizonieratul simţurilor
reaşezându-ne în planul arhetipal al ideii care devine principiu ca să poată genera cauzele
născătoare de efecte. Misterul şi fascinaţia Kabbalei continuă şi astăzi, dar trebuie ştiut că tradiţia
permitea accesul la învăţăturile secrete doar acelora care, trecuţi de 40 de ani, erau căsătoriţi şi
perfect sănătoşi, întrucât înţelegerea acestui sistem schimba chiar şi informaţia din ADN şi fiind o
„lucrare a îngerilor lui Dumnezeu pentru fraţii şi surorile lor căzute, dar dornice de reintegrare"
poate tulbura omul inerţial până la a-i provoca nebunia. Aşa îi avertizează kabbalistul Isaac Akko pe
toţi cei care îndrăznesc să bată la poarta iniţierii: „încearcă să vezi lumina Dumnezeiască, pentru că
te-am adus în oceanul imensităţii. Ai grijă! încearcă să vezi, dar fereşte-te să nu te îneci".

SIDDHARTA în loc de a nâzui spre înalte culmi spirituale, acceptă viaţa aşa

cum este ea, cu toate provocările ei. Abia atunci vei câştiga putere, dar mai ales linişte sufletească.
Taina constă în unificarea planului mental cu cel afectiv şi material.

După îndelungi peregrinări, cei doi amici, Siddharta şi Govinda, află de existenţa unui iluminat,
numit Buddha de către adepţii săi, care are o „înfăţişarea radioasă" şi care „s-a trezit, atingând
starea de nirvana după ce a conştientizat că totul este guvernat în univers de raportul cauză-
efect". întâlnirea cu Buddha este simplă şi luminoasă. Siddharta vede în interlocutorul său o fiinţă
detaşată de toate chinurile vieţii şi cufundată într-un zâmbet misterios, „aşa cum numai oamenii
care îl înţeleg pe Dumnezeu, pot avea". Insă Siddharta nu devine discipolul lui Gautama, fiind
încrezător că eliberarea de condiţionări şi dobândirea „stării de trezire spirituală" nu ne este dată
de maeştri sau de zei, de învăţături sau ritualuri, ci numai de propria opţiune şi de experienţa
individuală pe calea dreaptă. Siddharta se hotărăşte să mediteze în locuri singuratice. In umbra
unei păduri, are o revelaţie teribilă din care înţelege că până acum s-a aflat pe un drum greşit, căci
97
dispreţuia lumea fizică pe care o considera maya (iluzie). Acum, fiind cufundat în contemplarea
pomilor, a cerului, a lunii, a râului care curge necontenit, a stelelor, nu le-a mai raţionat, n-a mai
cugetat conceptual, ci pur şi simplu „le-a respirat, le-a trăit". A înţeles astfel că setea lui neostoită
pentru înţelepciune şi perfecţiune i-au consumat energia orbindu-1 să vadă frumuseţea lumii.
Cuvintele lui Gautama aveau să lucreze în structurile profunde ale lui Siddharta şi foarte curând,
viaţa acestuia va cunoaşte o nouă etapă de extindere a conştiinţei.
SIDDHARTA ŞI... DRAGOSTEA

Viaţa nu este o serie de evenimente, ci o serie de revelaţii despre adevăr.

După asimilarea lecţiei că lumea este de fapt oglinda în care ne privim şi că natura nu este un
domeniu exterior persoanei, ci interior fiinţei, Siddharta porneşte fără ţintă în căutarea trăirii
fiecărei clipe cu intensitate şi adevăr. învăţase de la Gautama că trecutul moare în fiecare secundă
ca să lase loc prezentului, care se exprimă prin clipă. Eternitatea nu poate fi percepută decât în
clipă. Aici şi acum! Regretele sunt tardive, trecutul nu merită să fie retrăit. Fiecare secundă
declanşează noi şi teribile energii care vor modela viitorul. Meditând la raportul cauză-efect,
Siddharta intră într-un oraş pestriţ şi colorat, unde întâlneşte o femeie superbă cu o „gură ca o
smochină, abia ieşită din floare". Fiul brahmanului, înfăşurat în pânze, prăfuit, slab şi
palid din cauza ascezei, cu ochii aprinşi de incandescenţa trăirilor interioare, rămâne pironit locului.
încet, dar infailibil, fiorul dragostei îi revelează lui Siddharta taina universală a atracţiei polilor opuşi.
Dragostea este pentru om ca legea atracţiei gravitaţionale pentru măr! Neatent la detalii, el nu
observă că femeia era însoţită de mulţi slujitori, că poarta haine foarte scumpe şi că face parte
dintr-o castă foarte influentă. Cutezător, Siddharta îi propune femeii un schimb: ea să-1 înveţe
iubirea, iar el o poate iniţia în „arta de a gândi, de a posti, de a aştepta şi de a scrie versuri".
Fermecătoarea apariţie, pe nume Kamala îl avertizează că va trebui să se spele, să se îmbrace
frumos, să îşi procure o sumă consistentă de bani dacă speră să se înfiripe ceva între ei. Dragostea îl
va purta pe tânărul căutător de sensuri într-o lume total diferită de ceea ce experimentase el până
acum. Va începe să lucreze pentru un negustor; datorită cunoştinţelor şi a înţelepciunii sale
premature, Siddharta va ajunge un om prosper, respectat şi foarte pragmatic. Fără să-şi dea seama,
detaşarea şi înţelepciunea dobândite printre pelerini şi şamani încep să se destrame ca un fum alb
în bătaia vântului. Farmecele şi viciile lumii materialiste îl împresoară şi încep să-1 domine. Va
ajunge un epicurian, sedus de jocurile de noroc, băuturile fine, se va înăspri, plin de trufie şi sete de
putere, va începe să rătăcească în imperiul iluziei şi al întunericului. După o noapte de orgii,
realizează că s-a transformat într-un viu-mort, că a ajuns mai rău decât toţi ceilalţi pe care-i
compătimea când ducea viaţa de ascet.
ZBUCIUMUL LUI SIDDHARTA

Adevărata linişte sufletească binecuvântează şi luminează pe acela care a învins cei doi demoni ai
egoului: teama şi dorinţa. Adevărata fericire se întâlneşte doar pe Calea Spirituală. Abia acolo se poate
ieşi din întuneric şi suferinţă, din dualitate.

Dezamăgit de ceea ce a ajuns, scârbit de propriile vicii şi slăbiciuni, fiul brahmanului fuge din
oraş, se hotărăşte să o uite pe Kamala şi, ajuns în pădure, intră în meditaţie, dorindu-şi moartea.
Adoarme pe malul Gangelui şi-1 visează pe Govinda, prietenul său din adolescenţă, care-1
provoacă să scormonească adânc în meandrele vieţii sale şi să regăsească scânteia spiritului viu
care 1-a dirijat către cunoaşterea deplină a sinelui şi a universului. Siddharta înţelege că nimic nu
este întâmplător, că viaţa este o academie de informaţii şi întâmplări menite să ajute adeptul să se
înţeleagă pe sine, pe alţii, cerul şi pământul. Astfel, a trebuit să străbată lumea simţurilor, să se
îmbete cu iluzii şi dorinţe deşarte, tocmai pentru a înţelege mecanismele care ne ţin captivi în
dimensiunea materială. El a înţeles că nu este suficient să fii un ascet pribeag ca să dobândeşti
Nirvana, ci, asemenea lui Buddha, să faci parte din această lume, fără a fi însă sedus de formele ei!
Se angajează ajutor de luntraş, duce o viaţă modestă, dar fericită, în mijlocul naturii. Fluviul pe

98
care-1 mângâie cu vâslele îi vorbeşte şi-1 învaţă aşa cum n-a mai făcut-o până atunci nici un
şaman, nici un pelerin, nici un maestru. In lumina soarelui de dimineaţă, sub cerul albastru brăzdat
de păsări jucăuşe, Siddharta îşi găseşte, în sfârşit, liniştea. Asemenea prietenului său Gautama,
realizează că „s-a trezit!" Intr-o zi, vede pe mal o femeie simplă ţipând disperată şi un băiat leşinat.
Ajuns imediat, află că cei doi porniseră în căutarea lui Buddha, despre care se zvonea că este la
sfârşitul vieţii şi că băiatul fusese muşcat de un şarpe. După ce reuşeşte să-1 vindece, Siddharta se
uită în ochii femeii şi tresare imperceptibil. Era Kamala, iubita lui. Abia atunci Siddharta observă
cât de bine i se oglindesc trăsăturile pe chipul băiatului. Noi sentimente îl învăluie pe căutător.
Dragostea pe care o simte acum nu are nici o legătură cu desfrâul tinereţii, ci cu fericirea simplă de
a-şi vedea copilul crescând. Realizează că nici năzuinţele spirituale, nici cufundarea în imperiul
simţurilor nu i-au adus pacea interioară, ci fluviul, atât de blând, de uniform şi de tolerant cu toate
miile de suflete care-1 parcurg. Iată ce-i mărturiseşte Siddharta prietenului Govinda: „Singurul
lucru care mă interesează este puterea de a iubi lumea fără a o privi cu dispreţ, fără a o urî şi fără a
mă urî pe mine însumi - puterea de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi, şi pe toate fiinţele, cu
dragoste, admiraţie şi respect".

Prea multe cunoştinţe i-au stat obstacol, prea multe versuri sfinte, prea multe ritualuri, prea
multe tăgăduiri, prea multe fapte
strădanii. Fusese plin de aroganţă - mereu cel mai inteligent, cel mai zelos, mereu cu un pas înaintea
celorlalţi, mereu chibzuit şi plin de spirit, ba preot, ba înţelept. Propriul eu se strecurase în această
preoţie, în această trufie, în această spiritualitate...

Tot de la fluviu, Siddharata învaţă că, deşi existenţa pare un tumult plin de vârtejuri, un teren
ostil în care se confruntă curente diferite, oameni, locuri, sentimente, gânduri, emoţii atât de
personale şi individualizate, este totuşi expresia aceluiaşi întreg. Şi fluviul, care însumează mai multe
râuri care s-au vărsat în el din munţi şi păduri diferite, urmează acelaşi curs unic. Ca şi viaţa! Din
această perspectivă, mesajul lui Siddharta este simplu: Dacă vrem să cunoaştem fericirea înţelegerii
cerului şi a pământului, dobândind starea de linişte, sinonimă cu Nirvana sau Paradisul, nu trebuie să
ne mortificăm şi să fugim din şi de lume, ci să experimentăm tot ceea ce ne oferă viaţa. Fiecare
fracţiune de secundă este încărcată de Dumnezeu cu maximă sacralitate! Lecţia lui Siddharta avea
să-i schimbe fundamental destinul scriitorului german Herman Hesse. In 1911, călătoreşte în India
unde cunoaşte legenda fiului brahmanului, dar înainte de a deveni marele scriitor, autorul
celebrelor: Klein şi Wagner, Ultima vară a lui Klingor, Lupul de stepă, Narcis şi Cura de Aur, Călătorie
spre Soare-Răsare şi al capodoperei Jocul cu mărgele de sticlă se afla în cea mai tenebroasă etapă
existenţială. Sărac, abia dacă îşi putea întreţine cei trei copii, asista neputincios la crizele de
schizofrenie, din ce în ce mai dese, ale soţiei. Când a simţit că este învins, că viaţa 1-a strivit ca pe un
gândac, ceva s-a produs în fibra sa lăuntrică. S-a hotărât să-şi interneze soţia într-un ospiciu
şi să-şi lase copiii în grija prietenilor, retrăgându-se solitar în Elveţia. Ziua medita pe malul lacului
Lugano şi seara scria. Acolo a scris nuvela despre Siddharta, amalgamând armonios conceptele
taoiste cu cele buddhiste, hinduse, creştine, obţinând un nou curent de gândire-trăire: găsirea căii
personale de trezire spirituală! Iată cât de admirabil fuzionează spiritele în marea lor lecţie de
viaţă pe care o oferă întotdeauna adepţilor însetaţi de adevăr şi îndrăgostiţi de lumină!
Omul nu a fost creat în glumă sau la întâmplare, ci alcătuit admirabil şi pentru un scop
măreţ. Cu toate că nu are formă veşnică, el trăieşte totuşi veşnic; şi deşi corpul lui este uman şi
pământean, spiritul lui în schimb este semeţ şi divin. GHAZZALI, Alchimia fericirii

In perioada îndoielilor, observăm că nu ne putem sprijini doar pe dovada simţurilor. De

exemplu, când privim cerul, stelele ni se par nişte puncte de lumină, apoi când deschidem un atlas
cosmic, aflăm că circumferinţa stelei respective este de zece ori mai mare decât a pământului.
Sufiştii, esotericii islamului ştiu şi ne învaţă şi pe noi, rătăcitorii pe Cale, că raţionamentul
persoanei este depăşit de o altfel de logică, pe treptele înalte de conştiinţă.
Iată ce spune Mahomed, pacea Domnului să fie veşnic asupra lui:
99
„Oamenii sunt adormiţi, prin moarte se trezesc".
Oricine va studia această problemă va constata căfericirea este inevitabil legată de cunoaşterea
lui Dumnezeu. Fiecare facultate a noastră îşi găseşte plăcerea în scopul pentru care a fost creată:
poftele
trupeşti îşi găsesc plăcerea în satisfacerea dorinţei, mânia în răzbunare, ochiul în admirarea
obiectelor frumoase, iar urechea în iscultarea sunetelor armonioase. Cea mai înaltă funcţie a
sufletului uman este percepţia adevărului; în ea se găseşte aşadar cea mai mare desfătare.
GHAZZALI, Alchimia fericirii

Abu Hamid Muhammad ibn Muhamamad al-Ghazzali,

născut în Tus, o regiune din nordul Iranului de astăzi. In 1058, a fost profesor de jurisprudenţă
islamică în Bagdad şi scriitor, filosof, teolog. Şi-a dedicat întreaga viaţă încercării de a înţelege
lumea şi scopul lui Dumnezeu. In perioada îndoielilor sale, a scris Izbăvirea de greşeală, în care
povesteşte epifania la care a luat parte. O lumină superbă 1-a învăluit din interior şi într-o clipă a
înţeles că argumentele lui bine sistematizate s-au destrămat ca un fum în vânt în faţa întâlnirii
directe şi atât de intime cu Allah cel Preaînalt. După această experienţă mistică în care a pălăvrăgit
cu Dumnezeu: „minte către minte, tată către fiu", a scris Renaşterea ştiinţelor religioase, în care a
analizat, demitizat şi demontat toate şcolile de gândire teologică şi filosofică, mai puţin sufismul,
care în opinia sa era singura cale de a „vorbi personal cu Dumnezeu, de a trăi această minunată
experienţă, direct şi fără intermediari". In căutarea sensurilor profunde, Ghazzali va călători în toată
Asia Mică propovăduind doctrinele sufiste, nu foarte tolerate de autorităţile islamice, la fel de
corupte mental şi moral ca şi altele de gen... din diferite religii. Asemenea lui Tomasso d'Aquino,
care pentru catolicism a devenit un pilon de bază, după ce în prealabil a fost criticat de confraţi, aşa
şi Ghazzali, după întoarcerea din Siria va fi numit Hujjat-el-Islam, adică Mărturia Islamului. Curând,
întreaga Europă Medievală va lua contact cu lucrările spirituale ale unui arab pe care l-au numit
Algazel...

Existăm pentru a învăţa şi înţelege adevărul despre legătura tainică dintre noi şi Dumnezeu.
In arabă, Kimiya'-yi sa'adat, Alchimia Fericirii este sinteza cunoaşterii teologice şi filosofice la care
a ajuns Ghazzali. Primele capitole analizează învăţăturile profetului Mahomed, pacea lui Allah asupra
sa. în esenţă, acestea demonstrează că fericirea nu poate fi atinsă în absenţa relaţiei strânse cu
Creatorul nostru şi al lumii, cu Dumnezeu. Există patru predicate alchimice menite să metamorfozeze
animalul în om şi omul în înger:
1. Cunoaşterea de sine.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu.
3. Cunoaşterea lumii aşa cum este, în toate formele şi energiile ei.
4. Cunoaşterea lumii de apoi şi a ierarhiilor cereşti.
Asemenea hermetiştior din Antichitate, Ghazzali ştia că nu ne putem atinge maximul de
potenţial dacă nu am trecut prin procesul cel mai profund de autocunoaştere. La venirea noastră
în această lume am primit de la Dumnezeu o inimă curată. „Omul a venit în această lume
asemenea unui călător care vizitează o ţară străină... Şi care de îndată ce îşi va fi satisfăcut
vacanţa se va întoarce în ţinutul său natal." Acestei inimi, căreia creştinii îi spun suflet este sediul
unde trebuie să ne extindem şi să ne şlefuim conştiinţa. Ghazzali scrie: „Când oamenii se lasă
stăpâniţi de pasiuni e ca şi cum ar lăsa un înger în ghearele unui câine". Evident, prin analogie,
putem înţelege că un spirit disciplinat şi animat de dorinţa de înţelegere şi perfecţionare va fi
„asemenea fierului ruginit, care bine lustruit devine oglindă care va reflecta, apoi lumina divină".
Nu trebuie să ne risipim energia inimii, doar cu preocupările acestei lumi, fără să avem în vedere
legile universale. Când oamenii se desfată folosindu-şi doar simţurile grosiere, se lasă seduşi de
„duhul lumii, pierzând legătura cu duhul lui Dumenzeu". Ghazzali ştia de ce Hristos a spus:
„Regatul meu nu este din lumea aceasta". Simţurile neguvernate de spirit devin malefice. Furia

100
găseşte plăcere în răzbunare. Prin şlefuirea spirituală, iubirea va găsi plăcere în toate aspectele
vieţii.
CĂILE DOBÂNDIRII FERICIRII

A existat o vreme când nu eram nimic.

Cunoaşterea sinelui
Să ne întoarcem la predicatele alchimiei lui Ghazzali.
Adevărul rezidă şi străluceşte în cele mai înalte facultăţi umane. Spiritul nu poate fi liniştit şi senin în
afara Adevărului, pe care nu îl vom găsi în lumea „de afară, ci numai şi numai în cea dinăuntru".
Materialistul, lacomul, desfrânatul, ticălosul cred că taina fericirii constă în satisfacerea tuturor
poftelor. Omul ideii, cel pentru care dragostea uneşte Cerul cu Pământul, va descoperi în sine
extazul cunoaşterii - adevărata Gnoză. Extazul misticilor poate fi cel mai bun exemplu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Mai devreme, sau mai târziu, va trebui să ne răspundem la întrebarea pentru ce am fost creaţi,
care este sensul nostru în economia lui Dumnezeu. Prizonierul simţurilor este asemenea unei
furnici care se târăşte pe o pagină scrisă şi care crede că literele sunt produsul exclusiv al stiloului.
Abia după ce plonjezi în universul interior, poţi înţelege ideea care a generat cuvântul. Pe vremuri,
medicii cunoşteau teologie şi astrologie, şi atunci puteau diagnostica atât cauzele mecanice ale
bolii, cât şi pe cele subtile. Ghazzali scrie, asemenea lui Lazarev, că Dumnezeu dă boli oamenilor cu
un scop foarte precis.

Când omul se va prăbuşi în abisul propriei incompetenţe, când se va simţi ruinat şi năruit de
forţe pe care nu le poate stăpâni se va apropia mai mult de divinitate, în încercarea iniţială de a
înţelege ce i se întâmplă. Există un singur principiu (Allah) care generează legile cauzale. Omul
intră, apoi în raportul cauzăefect, uitând, din nefericire că în spatele aparenţelor se află esenţa
adevărului. Mulţi ignoră Judecata de Apoi, ca şi cum, dacă în viaţa aceasta încâlci legea, poţi spera
că nu vei fi pedepsit niciodată. E stupid! Ghazzali, face aici o comparaţie superbă: „Aceia care nu
cred că fiecare om este chemat în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală gândurilor, vorbelor şi
faptelor sale este asemenea bolnavilor care, la un moment dat, nu-şi mai iau medicamentele,
gândindu-se că medicului nu-i pasă dacă le iau sau nu". Este evident că problema nu este
preocuparea medicului pentru tratamentul pacientului, ci faptul că acesta din urmă, nesocotind
prescripţia, se va autodistruge. Prin rugăciune, noi nu-1 hrănim pe Dumnezeu cu energie, ci ne
reamintim permanent cine suntem, de unde venim şi care este menirea noastre aici şi acum.
ALCHIMIA FERICIRII (II)

Voi nu sunteţi îngrădiţi de propriul vostru corp, nici înlănţuiţi de case şi ogoare. Ceea ce
sunteţi voi sălăşluieşte deasupra muntelui
şi cutreieră pe aripile vântului. Nu este un lucru care se târăşte la soare pentru a se încălzi şi nici nu-şi
sapă vizuini în întuneric pentru a se apăra, ci este un lucru liber, un spirit care învăluie pământul şi
care se mişcă în eter.
Cunoaşterea acestei lumi
Pentru Ghazzali, trupul omului este mijlocul pe care-1 loloseşte sufletul pentru a trece prin viaţă.
Sufletul celui înţelept şi iubitor are grijă de trup, precum pelerinul care în drum spre Mecca îşi adapă
cămila. Insă, dacă zăboveşte prea mult şi prea .imănunţit în grija pentru animal, vor muri amândoi în
deşert, fără a-şi atinge obiectivul. „Cei care s-au lăsat, fără limită, în voia plăcerilor lumeşti, în
momentul morţii vor fi asemenea celui care s-a ghiftuit peste măsură cu delicioase merinde, pe care
le va vomita apoi. Gustul delicios a trecut, dar ruşinea a rămas." In sufism, omul spiritual este
asemuit musafirului care mănâncă frugal, mulţumeşte gazdei, după care pleacă...

Cunoaşterea lumii de apoi

101
 In Coran scrie că sufletele au fost trimise pe pământ pentru a dobândi cunoaştere şi experienţa.
Acestea, speriate de necunoscut s-au opus, însă Dumnezeu le-a liniştit asigurându-le că vor avea
toate instrucţiunile pentru a şti cum să trăiască. Insă sufletele care s-au decis să încalce legile sau,
din ignoranţă, le-au încălcat au început să rătăcească calea, să-şi uite menirea. Pentru oamenii care
şi-au uitat originea divină, viaţa devine un infern. „Iadul îi înconjoară pe infideli." Asemenea
apostolului Pavel, şi Ghazzali ajunge la concluzia că, spre deosebire de animale sau îngeri care nu-şi
pot schimba regnul, rangul şi dimensiunea, omul prin libertatea sa de alegere poate coborî în
animalitate sau se poate înălţa la Regatul Cerului.
La fel ca toţi marii iniţiaţi, Ghazzali redă religiei sale, islamului, caracterul viu şi inteligent,
combătând reflexele mecanice, ritualul sărăcit de duh şi desacralizarea credinciosului. In timp ce
Europa Medievală stingea luminile Gnozei, Islamul începea să fuzioneze cu cele mai importante
instituţii ale statului deschizând drumul adepţilor spre cunoaştere. Pentru credincioşii, indiferent
de rit, dogmă sau tradiţie, pacea interioară vine după acceptarea că în viaţa aceasta suntem turişti
şi că peste un timp ne vom întoarce acasă, în lumea de apoi, acolo de unde emană şi se întorc
toate fiinţele şi lucrurile, adică în LOGOS.

CUM RECUNOŞTI UN OM FERICIT?

Omule, dacă reuşeşti să-ţi înfrânezi dorinţele, atotputernicia te va locui, ca apa care vine să
umple căuşul palmei. Căci în sinea ta locuieşte fiinţa adevărată, rod al voinţei tale, tu eşti zeul care
poţi deveni.
1. Este răbdător.
2. Are suflet bun.
3. Nu pofteşte.
4. Nu se grăbeşte.
5. Nu este arogant.
6. Nu este ambiţios şi vanitos.
7. Este mereu calm şi binevoitor.
8. Nu este clevetitor şi calomnios.
9. Iubeşte întotdeauna dreptatea şi adevărul.
10. Este iertător.
11. Ştie cum să păstreze tăcerea.
12. Crede în tot ceea ce spune.
13. Speranţa sa este puternică.
Astfel, dobândind aceste atribute, omul va fuziona într-o lumină vie pe care o va înţelege pe
deplin dacă îl va iubi de Dumnezeu, înainte de toate şi dacă îşi va consacra viaţa dezvoltării
spirituale. Vechiul om din carne îşi poate schimba trupul în lumină fiind altruist, temperat, modest,
energic şi tăcut. Va dobândi înţelepciunea după ce va fi studiat teoria înaintea practicii, Codul lui
Oreste

după ce va fi citit vechile cărţi despre spiritualitate şi adevăr. (land sufletul său va iradia iubire
necondiţionată, omului îi vor creşte aripi. „Fii caritabil cu toate fiinţele, trăieşte în adorarea
constantă a binelui suprem şi numele tău va străluci în Cartea Vieţii!" (Madathanus)
OMUL DE LUMINĂ

E greu să umbli în lungul unui tăiş ascuţit de brici; înţeleptul spune că tot atât de greu este şi
drumul mântuirii.
UPANISHADE

După ce persoana a întâlnit fiinţa şi a devenit un om nou, îngropându-şi viciile şi patimile, viaţa
sa s-a extins din existenţă spre fiinţare. Procesul lung prin care mintea, sufletul şi trupul său au
trecut, transformările, evoluţia, experimentarea divinului din fiecare îl fac pe omul de lumină să

102
renunţe la faimă şi ambiţii. Modestia îl va împiedica să se dea pe sine ca exemplu pentru ceilalţi,
dar ştie că va veni o vreme când şi alte suflete ezitante, triste, temătoare vor fi atrase de lumina
privirii şi de blândeţea vocii sale, asemenea fluturilor seduşi iremediabil de flacăra lumânării. El nu
are bunuri materiale de împărţit, în schimb, el îţi poate împărtăşi comoara fără preţ pe care o
dobândeşte doar acela care plonjează în viaţa spirituală. Dacă vrei să devii şi tu un om de lumină
începe prin a te elibera de orgoliu, trufie şi vanitate. Când peste mintea ta se va aşterne
seninătatea tăcerii, iar curiozitatea copilărească va înlocui patima bolnăvicioasă, vei simţi cum te
inundă fericirea nejustificată! E o taină, o cale îngustă. Socrate o ştia, considerăndu-se un prost cu
simţul umorului...

Tot ceea ce poate fi rezolvat printr-o metodă simplă nu trebuie încercat printr-o metodă
complicată. Nu există decât un singur adevăr
al cărui existenţă nu are nevoie de vreo dovadă, pentru că acest adevăr
îşi este sieşi dovadă pentru cei care sunt capabili să-l înţeleagă. De ce să avem nevoie de
complexitate când căutăm lucruri simple?

Natura trebuie ajutată de artă ori de câte ori îi lipseşte puterea. Orice substanţă devine
perfectă, abia după ce a trecut printr-un proces complex de transformări. Atingerea stării de graţie
devine solidă după ce, în prealabil, persoana a fost dizolvată. Nimic nu poate fi îmbunătăţit decât
din interiorul său. Natura unui copac nu poate fi schimbată prin aranjamentul crengilor, nici dacă
are coroana împodobită, el nu poate fi ameliorat decât schimbând compoziţia solului din care-şi
extrage hrana, sau prin altoire. Atenţie, natura se foloseşte de natură, o înţelege şi o învinge.
Există o singură cunoaşterea autentică cunoaşterea de sine. Toate fiinţele îşi împlinesc propria
existenţă. Cel care nu cunoaşte mişcarea nu înţelege natura. Natura este fiica mişcării. Dacă
universul va înceta să curgă, întreaga natură va încremeni. Cel care nu cunoaşte mişcările care se
produc în propriul corp este ca un străin în propria casă. Nimic nu trece de la o extremă la alta fără
ajutorul unei stări intermediare. Un animal nu poate atinge starea celestă înainte să
experimenteze dimensiunea umană. Voinţa proprie, care se opune voinţei divine trebuie să
înceteze pentru a lăsa loc luminii providenţiale să pătrundă în suflet. Cuvintele lui Dumnezeu nu
pot fi înţelese decât de copii. Orice lucru se va reîntoarce la creatorul său. Ceea ce a fost zămislit
din pământ în ţărână se va întoarce, ceea ce a fost făurit din pulbere de stele se va reîntoarce în
astral; ceea ce este spiritual provine de la Sfântul Duh şi îşi va recunoaşte casa doar în braţele lui
Dumnezeu. Codul lui Oreste

DESPRE NATURĂ ŞI ÎNGERI

In 1688 se năştea, la Stockolm, Emanuel Swedenborg, cel care avea să-i inspire profund pe
William Blake, Fiodor Dostoievski şi pe Cari Gustav Jung. Intre 1729 şi 1734, a publicat trei volume
din Opere de filosofie şi mineralogie. Pe când se afla în Olanda, a trăit câteva experienţe spirituale
extraordinar de profunde, urmate apoi de revelaţii mistice şi transcendentale în perioada când lucra
în Anglia. In 1798 îi apare o lucrare fundamentală pentru esoterism: Arcana Coelestia. Va fi judecat
pentru erezie, la Gothenburg, fiind acuzat pentru lucrarea Adevărata Religie Creştină, în care
dezvoltă o teologie total diferită de cea canonică.
După moartea sa, discipolii au înfiinţat în 1787 Biserica Noului Ierusalim şi ritul operativ
Swedenborg. Opera sa este încununată prin De Coelo et eius Mirabilibus et de Inferno (Raiul şi
Iadul), în care îşi etalează viziunile despre lumea spirituală. In esenţă, descoperă că lumea celestă
este la fel de reală ca şi cea laică. Iată un pasaj din carte, revelator pentru a-i contura tema centrală:
„îngerii sunt uimiţi când aud că există practic oameni care pun totul pe seama naturii şi nimic pe
seama Fiinţei Divine, oameni care cred că trupurile lor, unde se contopesc atâtea minuni cereşti,
sunt modelate doar de natură - care cred că raţiunea are ca sursă tot natura. Dar, de şi-ar înălţa
puţin minţile, ar putea vedea că asemenea lucruri ne sunt date de Fiinţa Divină, şi nu de natură; că
natura a fost creată doar pentru a înveşmânta ceea ce este spiritual, şi pentru a-1 prezenta, drept
103
echivalentul ei, pe cea mai de jos treaptă a ordinii. îngerii îi compară pe aceşti oameni cu bufniţele,
care văd în întuneric, dar nu văd în lumină." 0
Experienţele transcendentale şi trăirile interioare ale lui Swedeuborg contrazic mitul că Paradisul
este o peninsulă de nori, amorfă şi decorată kitch în care nişte îngeraşi rubensieni dau fără de sens din
aripioare, gudurându-se la picioarele tronului Celui Preaînalt. Dimpotrivă, viziunea raiului conturează
un tărâm, o lume organizată şi ierarhizată pe diferite niveluri, regiuni şi comunităţi. Cu un spirit
ştiinţific şi o putere de sinteză, uimitoare, Swedenborg cartografiază viaţa cerească după cum
urmează: - Raiul este compus din două dimensiuni: împărăţia Cerească şi cea Spirituală. îngerii din
dimensiunea celestă au o conştiinţă superioară, direct conectată la LOGOS. Cei din împărăţia spirituală
sunt animaţi în primul rând de dragostea faţă de aproape, iubirea lui Dumnezeu este un proces al
gândirii şi al memoriei.
- Sunt, de fapt, trei ceruri: cel lăuntric, cel intermediar şi cerul exterior. Aceasta este, de fapt,
şi matricea mentală şi spirituală a omului. Suntem aşadar o expresie a configuraţiei raiului. Dincolo
de Porţi, suntem aşteptaţi de îngerii din cerul exterior, sau cel intermediar, în funcţie de
raportările noastre, din timpul vieţii la Bine, Adevăr şi Frumos. Cei care ajung în cerul interior s-au
mântuit, au fuzionat cu prima lumină, au cunoscut Calea, Adevărul şi Viaţa.
- Raiul fiinţează în unitate, îmbinând toate elementele şi totodată reflectându-se în fiecare
element. „Dumnezeu se revelează Sieşi oglindindu-se în cioburile creaţiei". Fiecare comunitate
este expresia raiului într-o formă mai restrânsă. Aici se aplică principiul divin: „cu toţii Unu
suntem".
- Lumina raiului are intensitatea fiecărei comunităţi. Spre centrul raiului, ea devine din ce în
ce mai pură, înspre cercurile exterioare, luinina devine lăptoasă, totul pare mai înceţoşat, însă se
află scăldat în lumina divină, mult mai pregnant decât pe pământ.
Codul lui Oreste 25
- Există vămi între ceruri. Şi aici este nevoie de evoluţie, de extindere a conştiinţei ca să poţi
trece de la un cer la altul. Dacă încerci să arzi etapele, te vei confrunta cu suferinţa.
- Fiind un tărâm al iubirii necondiţionate şi pure, raiul nu admite decât adevărul. Spiritele nu
pot avea secrete. „în rai nu-ţi poţi ascunde afecţiunile". Aici definitoriu este verbul a fiinţa.
Cele precum a avea sau nu nu au nici o importanţă.
- Raiul este structurat ca o comunitate, ca o ţară cu zone urbane şi rurale, de aici şi fraza lui
Isus „în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri" (Ioan 14:2)
DESPRE ÎNGERI

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra.
MATEI 6:33

In „călătoria" sa interioară, Swedenborg a purtat lungi şi foarte interesante conversaţii cu

îngerii, de la care a aflat câtă tristeţe îi înconjoară pe locuitorii cerurilor când văd în ce oarbă
ignoranţă trăiesc oamenii pe pământ, şi cât de vagi şi insuficiente cunoştinţe au despre viaţa
spirituală. Mai ales intelectualii care şi-au construit un univers bazat doar pe percepţiile senzoriale
şi nu şi-au şlefuit cele două diamante interioare: intuiţia şi imaginaţia sunt atât de neîncrezători în
ierarhiile cosmice. Viziunile sale din Raiul şi Iadul continuă:
- îngerii sunt la fel de egocentrici ca oamenii şi se îndepărtează, pentru o vreme, de Tatăl
Creator din dorinţa de a se individualiza. Şi ei traversează stări precum plăcere sau invers. In
funcţie de distanţa faţă de Sursă.
HARTA ŞI STRUCTURA RAIULUI

Experienţele transcendentale şi trăirile interioare ale lui Swedenborg contrazic mitul că Paradisul
este o peninsulă de nori, amorfă şi decorată kitch în care nişte îngeraşi rubensieni dau fără de sens din
aripioare, gudurându-se la picioarele tronului Celui Preaînalt. Dimpotrivă, viziunea raiului conturează

104
un tărâm, o lume organizată şi ierarhizată pe diferite niveluri, regiuni şi comunităţi. Cu un spirit
ştiinţific şi o putere de sinteză, uimitoare, Swedenborg cartografiază viaţa cerească după cum
urmează: - Raiul este compus din două dimensiuni: împărăţia Cerească şi cea Spirituală. îngerii din
dimensiunea celestă au o conştiinţă superioară, direct conectată la LOGOS. Cei din împărăţia spirituală
sunt animaţi în primul rând de dragostea faţă de aproape, iubirea lui Dumnezeu este un proces al
gândirii şi al memoriei.
- Sunt, de fapt, trei ceruri: cel lăuntric, cel intermediar şi cerul exterior. Aceasta este, de fapt,
şi matricea mentală şi spirituală a omului. Suntem aşadar o expresie a configuraţiei raiului. Dincolo
de Porţi, suntem aşteptaţi de îngerii din cerul exterior, sau cel intermediar, în funcţie de
raportările noastre, din timpul vieţii la Bine, Adevăr şi Frumos. Cei care ajung în cerul interior s-au
mântuit, au fuzionat cu prima lumină, au cunoscut Calea, Adevărul şi Viaţa.
- Raiul fiinţează în unitate, îmbinând toate elementele şi totodată reflectându-se în fiecare
element. „Dumnezeu se revelează Sieşi oglindindu-se în cioburile creaţiei". Fiecare comunitate
este expresia raiului într-o formă mai restrânsă. Aici se aplică principiul divin: „cu toţii Unu
suntem".
- Lumina raiului are intensitatea fiecărei comunităţi. Spre centrul raiului, ea devine din ce în
ce mai pură, înspre cercurile exterioare, lumina devine lăptoasă, totul pare mai înceţoşat, însă se
află scăldat în lumina divină, mult mai pregnant decât pe pământ.
- Există vămi între ceruri. Şi aici este nevoie de evoluţie, de extindere a conştiinţei ca să poţi
trece de la un cer la altul. Dacă încerci să arzi etapele, te vei confrunta cu suferinţa.
- Fiind un tărâm al iubirii necondiţionate şi pure, raiul nu admite decât adevărul. Spiritele nu
pot avea secrete. „în rai nu-ţi poţi ascunde afecţiunile". Aici definitoriu este verbul a fiinţa.
Cele precum a avea sau nu nu au nici o importanţă.
- Raiul este structurat ca o comunitate, ca o ţară cu zone urbane şi rurale, de aici şi fraza lui
Isus „în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri" (Ioan 14:2)
DESPRE ÎNGERI

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra.
MATEI 6:33

In „călătoria" sa interioară, Swedenborg a purtat lungi şi foarte interesante conversaţii cu

îngerii, de la care a aflat câtă tristeţe îi înconjoară pe locuitorii cerurilor când văd în ce oarbă
ignoranţă trăiesc oamenii pe pământ, şi cât de vagi şi insuficiente cunoştinţe au despre viaţa
spirituală. Mai ales intelectualii care şi-au construit un univers bazat doar pe percepţiile senzoriale
şi nu şi-au şlefuit cele două diamante interioare: intuiţia şi imaginaţia sunt atât de neîncrezători în
ierarhiile cosmice. Viziunile sale din Raiul şi Iadul continuă:
- îngerii sunt la fel de egocentrici ca oamenii şi se îndepărtează, pentru o vreme, de Tatăl
Creator din dorinţa de a se individualiza. Şi ei traversează stări precum plăcere sau invers. In
funcţie de distanţa faţă de Sursă. Când sunt cuprinşi de ispitele egoului, îngerii sunt deprimaţi „iar
Raiul se ţine departe de rătăcirea lor".
- Puterea angelică este direct proporţională cu capacitatea de a admite că ea vine de la
Dumnezeu şi nu de la sine.
- Vestimentaţia îngerilor corespunde gradului de evoluţie spirituală. Cu cât se apropie mai
mult de fuzionarea cu Dumnezeu, cu atât hainele devin mai luminoase. In iad, îngerii căzuţi sunt
înveşmântaţi în zdrenţe.
- Comunităţile angelice se formează în funcţie de aceeaşi vibraţie pe principiul „cine se
aseamănă se adună".
- Locuinţele lor au grădini superbe şi acest fapt poate explica de ce pe pământ, grădinile
simbolizează frumuseţea şi pacea raiului.
- Poporul ceresc se raportează vag la spaţiu şi timp, pe care nu le înţeleg ca noi. Dacă pentru
om totul se desfăşoară în fragmente temporale şi este limitat în acţiunile sale atât de corp cât şi
105
de spaţiu, pentru înger „eternitatea este o stare infinită, nu un timp infinit". Aşadar, îngerii
transcend spaţiul şi timpul.
PORŢILE RAIULUI ŞI PORŢILE IADULUI

Să ridici ochii la ceruri, când toţi oamenii privesc în pământ, nu este uşor. Să adori îngerii Luminii,
când toţi oamenii adoră faima şi bogăţiile, nu este uşor. Dar cel mai dificil lucru dintre toate este de a
gândi cum gândesc îngerii şi de a acţiona ca îngerii.
Evanghelia Eseniană

Pentru Swedenborg şi adepţii săi, poarta de intrare în Rai este iubirea necondiţionată şi totală
pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Interesant, dar şi în Iad se intră prin iubire, însă printr-o
formă egoistă, meschină, mincinoasă. „Cei care se iubesc pe ei înşişi mai mult decât iubesc Binele
şi Adevărul se trezesc cuprinşi de întuneric!" Fiinţele de pe pământ, spre deosebire de îngeri, sunt
înzestrate şi ele cu porţi, dar prin care intră Dumnezeu şi iese Satan. De aceea, creştinii autentici
spun la botez: „M-am lepădat de Satana, m-am unit cu Hristos, mă lepăd de Satana, mă unesc cu
Hristos..." Divinitatea din fiecare ne hrăneşte cu inteligenţă, înţelepciune, iubire, frumos, armonie,
linişte şi pace şi nu cere în schimb decât ceea ce a rostit Hristos: „Iubeşte pe Dumnezeul tău (adică
din tine) cu toată fiinţa ta, din tot cugetul şi aproapele ca pe tine însuţi!" Noi avem intenţia şi
libertatea de .1 opta. Un alt mare esoterist, Martinez de Pasqualy, în al săuTratat de reintegrare al
tuturor fiinţelor scrie despre faptul că Dumnezeu nu a încetat niciodată dialogul cu noi, ci noi, prin
individualizare, am ales să ieşim din El, şi, uneori, chiar să nu-1 mai ascultăm. Chiar aşa, de ce mai
este valabilă anecdota: „Când vorbeşti tu cu Dumnezeu se numeşte rugăciune, iar când vorbeşte El
cu tine, medicii îi spun schizofrenie?" In Raiul şi Iadul, un accent important este pus pe „dragostea
care ne guvernează" , căci ea reprezintă paşaportul nostru, fie pentru Cer, fie pentru Pământ, fie
pentru Iad.
ACCESUL ÎN RAI

Pace vă aduc vouă copiii Mei, Pacea inşeptită a Maicii Pământeşti şi a Tatălui Ceresc. Pace aduc
corpului vostru, Pacea călăuzită de îngerul Puterii, Pace aduc inimii voastre, Pace călăuzită de îngerul
Iubirii. Pace aduc minţii voastre, Pace călăuzită de îngerul înţelepciunii. Prin îngerii Puterii, Iubirii şi
înţelepciunii veţi străbate cele şapte Căi ale Grădinii infinite, şi corpul, inima şi mintea voastră vor fi o
Unitate în zborul Sacru către Marea Cerească a Păcii.
Swedenborg surprinde din nou credinciosul canonic şi osificat în dogme sterile când se
îndoieşte că asceţii sau pustnicii sunt privilegiaţi în Rai. Dimpotrivă, suedezul le reproşează acestora
că sunt prea posomorâţi, prea posaci, prea înneguraţi şi proiectaţi asupra propriei mântuiri, dar vag
interesat de soarta celorlalţi. In ciuda clişeelor religioase, cum că bogatul, modernul, dinamicul, cel
care se desfată cu mâncăruri şi băuturi fine n-ar putea accesa Regatul Cerului, Swedenborg scrie că
„Doar conştiinţa este cea care deschide, sau nu porţile raiului". Asemenea părinţilor ortodoxiei, şi el
crede că „oamenii pot fi formaţi pentru rai, numai pe pământ, dobândindu-şi curăţenia spirituală".
Taina nu este să fugi de lume, în singurătate şi asceză, ci tocmai aceea de a plonja în abisurile vieţii,
în tumulturile şi vârtejurile sale pentru a le ordona, pentru a le găsi sensul cel bun. Orgoliul şi
dragostea vanitoasă, simbolizate de omul bogat din parabola christică: „Mai degrabă intră cămila
prin urechea acului decât bogatul în împărăţia Domnului", nu vor fi niciodată pe placul lui
Dumnezeu, în timp ce smerenia, simplitatea şi cugetul omului obişnuit îl vor face să treacă mult mai
uşor în lumea spirituală.
Viziunile lui Emanuel Swedenborg au sedus şi căpătat atenţia contemporaneităţii sale, mai ales
după un incident petrecut la Gothenburg. Aflat cu prietenii la cină, a intrat într-o stare scurtă de
detaşare faţă de concret şi a anunţat livid că la Stockholm a izbucnit un incendiu devastator. Două
zile mai târziu (între Gothenburg şi capitala Suediei sunt aproximativ 500 km), un mesager a adus
trista veste. Deşi, viziunile sale au intrat în opoziţie cu dogmele bisericeşti, formaţia ştiinţifică şi
elevarea propriei conştiinţe l-au făcut pe Swedenborg să strălucească în pantheonul marilor
maeştri spirituali.
Bunăstarea sufletului este adevăratul ţel al experienţei umane.
106
 Intuiţia celui aflat pe o cale spirituală îl face să înţeleagă că viziunea asupra universului, a lui
Dumnezeu şi a realităţilor superioare, se formează dincolo de personalitate. Dacă centralizăm
filosofiile lui Richard Bucke din Conştiinţa cosmică, a lui Cari Gustav Jung din Amintiri, vise, reflecţii,
James Hilman din Codul sufletesc, Michael Newton din Călătoria sufletelor, Scarlat Demetrescu, Din
tainele vieţii şi ale universului, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Sic Cogito şi conceptele despre religie şi
Dumnezeu ale lui Albert Einstein, putem trage o singură concluzie: Singura putere care transcende
moartea se află însămânţată în conştiinţă, al cărei sediu este sufletul. După ce depăşim marele
teritoriu al simţurilor şi plonjăm în descifrarea universului interior, devenind o fiinţă
multisenzorială, cunoştinţele noastre despre univers, principii, cauze şi efecte se lărgesc,
prefigurându-ne zorii mântuirii. Şi pentru că pomenisem despre putere, trebuie să înţelegem clar,
diferenţa dintre ea şi forţă. In lumea exterioară guvernată de văz, auz, miros, pipăit, gust, abilitatea
de a supravieţui este considerată virtutea principală. Teama de moarte, de eşec, de fapt, ansamblul
tuturor fricilor noastre caracterizează relaţiile dintre semeni şi reprezintă predicatele psihologiei.
Capacitatea de modificare şi control a mediului exterior, precum şi tehnicile de manipulare a
oamenilor, a sistemelor economice, sociale creează ascendentul „omului puternic", însă, dacă ne
gândim că marile personalităţi ale istoriei, marii maeştri spirituali, sfinţii, prorocii sau profeţii,
binefăcătorii umanităţii nu au fost deloc înarmaţi cu putere exterioară, putem face diferenţa dintre
forţa prin care supunem materia şi puterea prin care dobândim control asupra spiritului. Zucav
scrie: „Perceperea puterii ca fiind exterioară scindează psihicul indiferent dacă este psihicul
individului, al comunităţii, al naţiunii sau al lumii".
Când alegi energia sufletului tău - când alegi să creezi cu intenţia de a iubi, de a ierta, de a fi
smerit şi transparent - atunci câştigi cu adevărat putere!

Sufletul îşi cunoaşte menirea pe pământ, înainte de a se întrupa, însă aceasta este uitată când
se trezeşte la viaţa materială, tocmai pentru a permite liberului arbitru să şlefuiască piatra brută.
Personalitatea ne apare odată cu trupul şi moare odată cu el. După desfacere sufletul înveşmântat
în corpuri eterice şi astrale se reîntoarce depozitând toată conştiinţa deprinsă în timpul vieţii în
regatul spiritual, ea putând fi accesată în Cronica Akasha. Dacă personalitatea are preferinţe,
sufletul este animat de intenţii pe care le doreşte împlinite, asemenea expresiei: „după sufletul
meu"; „e ceva pe sufletul meu" etc... Când preferinţele persoanei intră în contradicţie cu
necesităţile sufletului, se produce boala, suferinţa, neajunsul. Ignorantul se va lăsa sedus de
patimile efemere ale personalităţii şi-şi va consuma întreaga energie adunând „cioburi colorate de
sticlă", pe când înţeleptul, lăsându-şi sufletul să-şi urmeze calea, îşi va transforma „viaţa într-un
vitraliu!" Sentimentele negative precum frica, furia,
lăcomia, indiferenţa, depresia sunt experimentate doar de persoană. Când omul a fuzionat cu Fiinţa,
iar sufletul său devine conştient că există un spirit universal şi divin care generează viaţa în
imensitatea ei de forme, devine apt să iasă din dualitate, din conflict şi să înţeleagă sensurile
existenţei. Puterea vine din necesităţile sufletului de a-şi atinge intenţiile. înţeleptul îşi uneşte
persoana cu fiinţa şi le mediază pe amândouă să urmărească acelaşi scop, ignorantul se va lăsa târât
de iluziile personalităţii sale, îşi va consuma energia vitală alergând ca disperatul pe un drum la al
cărui capăt se deschide abisul...
Ken Wilber, în O teorie despre tot şi toate. O viziune integrală pentru afaceri, politică, ştiinţă
şi spiritualitate, scrie despre cromatica pe spirala conştiinţei: „Nivelul albastru nu suportă nici
impulsivitatea roşului, nici individualismul portocaliului. Individualismul portocaliu crede că
nivelul albastru aparţine fraierilor, iar egalitarismul verdelui este slab şi curtenitor. Egalitarismul
verdelui nu vede cu ochi buni superioritatea şi clasarea valorilor, imaginile grandioase, ierarhiile,
sau orice pare autoritarist". Vedem aşadar că nici unul dintre nivelurile cromatice nu le poate
aprecia pe celelalte, fiecare încercând să-şi impună sistemul de valori şi filosofia de funcţionare.
Verzii, de exemplu, consideră că lumea trebuie să fie pluralistă şi multiculturală necondiţionată
de nici un fel de tradiţii. Neagă ierarhiile social-culturale pentru că se consideră egalitarişti, dar
prin respingerea direcţiilor albastre şi portocalii, se opun extinderii conştiinţei, neagă chiar
principiul dezvoltării în spirală.
107
Negând, nu se deosebesc prea mult de fundamentalişti. Ideea spiralei evolutive este că fiecare
stadiu trebuie parcurs atât de individ, de societate, cât şi de cultură, ca să poată trece la stadiul
următor. Aşadar, este nevoie de detaşare şi de asimilarea holistică a tuturor predicatelor
cromatice. Teoriei lui Don Beck şi Christopher Cowan, Wilber adaugă alte două puncte vedere
pentru a înţelege şi mai bine întreaga spirală a dezvoltării umane:
- Galben (integrator) care preia ce este mai bun din fiecare culoare pentru a putea construi o
persoană/societate funcţională.
- Turcoaz (holistic) care acceptă unitatea în diversitatea formelor, dând valoare fiecărei
faţete a existenţei pe componente materiale şi spirituale.
Abia la aceste două niveluri, se poate vedea imaginea de ansamblu a evoluţiei şi dezvoltării
umanităţii în întregul său, ca fiind un singur popor de pământeni hrăniţi de energiile aceluiaşi cer
şi ale aceluiaşi pământ. Aici se mulează foarte bine pe psihologia transpersonală şi mai ales pe
nonsferă. In viziunea lui Teilhard de Chardin, nonsfera este sfera gândurilor omenirii, un melanj
între termenul grecesc voua care înseamnă înţelepciune şi sferă, precum şi pe viziunile
integraliste ale lui Mahatma Gandhi şi Nelson Mandela care au căutat bunăstarea întregului, nu
numai a grupurilor etnice din care făceau parte.
Felul în care ne raportăm tradiţional la ştiinţă şi religie se poate asemăna cu modul în care
privim o clădire cu multe etaje. Ştiinţa va defini etajele inferioare, religiei revenindu-i cele
superioare. Intorcându-ne însă la conceptul grecesc Kosmos, vedem holistic şi interpretăm
integralist realitatea. Există, deopotrivă, o explicaţie ştiinţifică a tuturor fenomenelor şi una
mistică. Wilber, în cartea sa, dă exemplul unui tip care meditează, conectat la encefalograf.
Aparatul indică modificările undelor cerebrale, în tip ce omul cufundat în interiorul fiinţei sale
percepe experienţa ca pe o extindere a conştiinţei.
Iată ce frumos scrie Wilber: „Spiritualitatea profundă este în parte, o ştiinţa extinsă a posibilităţilor
adiacente ale potenţialului uman".
Prin urmare, ştiinţa şi religia sunt expresii ale adevărului şi nu sunt deloc contradictorii, ci
complementare. A nega aceasta ar fi ca şi cum un ţăran ar striga în gura mare că universul se
opreşte unde se termină gardul curţii sale, sau cum ar spune un bebeluş că lumea se reduce doar
la ce vede şi înţelege el.
Revenind la Kosmos şi înţelegând că tot ceea ce se vede este o consecinţă a ceea ce nu se vede,
am şti că iniţial totul este mental, iar energiile create se vor condiţiona până când vor ajunge
aglomerare atomică, ca aerul, aglomerare celulară, ca trupul sau aglomerare moleculară ca zidul...
Sărăcia din Occident este o altfel de sărăcie - nu numai o sărăcie a singurătăţii, ci şi una a
spiritualităţii.
Purtând numele religios al Sfintei Tereza de Lisieux, dar având caracterul puternic şi dârzenia
Terezei de Avila care a fondat 17 mănăstiri spaniole, Maica Tereza îşi începe misiunea spirituală,
relativ târziu. In viaţa profană a fost timp de 20 de ani învăţătoare, apoi directoare de şcoală. In jurul
vârstei de 40 de ani, undeva la periferiile Calcuttei, îşi ia crucea în spinare, pornind, alături de
Misionarele Carităţii, pe Golgota răspândirii iubirii necondiţionate şi a blândeţii lui Dumnezeu pe
cărările prăfuite ale unei umanităţi amorţite, angoasate şi din ce în ce mai deprimate. Cu o putere şi
eficienţă miraculoase, Maica Tereza ajunge să-şi răspândească organizaţia pe fiecare continent. Harul
şi charisma acestei femei extraordinare ajung publice în 1969, după vizionarea documentarului lui
Thomas Malcom Muggeridge, jurnalist britanic, atras iniţial de comunism şi care la 79 de ani se
converteşte la catolicism, după ce cu un an în urmă îi luase primul interviu Maicii Terza. Filmul s-a
numit Something Beautiful for God. In scurt timp, figura măicuţei ajunge la fel de notorie şi de iubită
ca a prinţesei Diana şi, la fel ca ea, devine controversată după moarte. Un cu totul alt unghi de
abordare a biografiei şi a acţiunilor Maicii Tereza îi aparţine scriitorului american Christopher Eric
Hitchens care o critică vehement acuzând-o de ipocrizie, manipulare şi fundamentalism. Este
interesant de cunoscut ambele faţete ale celei mai celebre călugăriţe catolice a secolului XX, ştiind
foarte bine că „pomul se judecă după roadele pe care le dă!" Hitchens îi impută Maicii Tereza că a
ţinut întotdeauna partea celor mai conservatoare şi rigide forţe politice din ţara în care ordinul
108
Misionarele Carităţii activau la ordinul ei. L-a lăudat pe dictatorul albanez Enver Hodja, a fost
prietena cu „Papa Doc", François Duvalier, tiranul care a condus Haiti într-un regim corupt, autoritar
şi terorist, acuzat de asasinarea a 30 000 de oameni. Insă, în ciuda acestor puncte diferite de
abordare a personalităţii acestei femei micuţe şi smerite care a strâns mâna miilor de leproşi, care a
mângâiat copii abuzaţi, toxicomani, care a militat pentru dezarmare şi pentru solidaritatea ţărilor
bogate cu cele din lumea a treia şi a patra, biografia Maicii Tereza este impresionantă şi
mobilizatoare, iar poveştile sale din Calea Modestiei devin un ghid spiritual al compasiunii şi al iubirii
semenilor. Crezul albanezei pe nume Agnes Gonxha Bojaxhiu, născută la Skopje în 1910, şi care trece
Dincolo de Porţi în 1997 având numele de Maica Tereza, a fost: „Fructul tăcerii este rugăciunea.
Fructul rugăciunii este credinţa. Fructul credinţei este iubirea. Fructul iubirii este slujirea. Fructul
slujirii este pacea!" In continuare ne vom ocupa de Calea Modestiei, care nu este scrisă integral de
maică, ci compilată de Lucinda Vardey, care şi-a petrecut un timp alături de călugării şi i ălugăriţele
din ordinul condus de Tereza.
Biografia Maicii Tereza este surprinzătoare. In prima parte a vieţii, nimic din gesturile şi
activităţile ei cotidiene nu trădau înclinarea către credinţă şi slujire. Cea mai mică dintre cei trei
copii, Agnes creşte şi de dezvoltă într-un decor burghez şi un mediu conservator. In 1946, după
câţiva ani de experienţă în mijlocul celor mai săraci oameni de pe pământ, în Calcutta-India, aude
chemarea de a începe slujirea semenilor nevoiaşi. In 1950 fondează ordinul Misionarele Carităţii, iar
în 1966 Fraţii Misionari ai Carităţii. Intre 1970-1980, Maica Tereza a deschis, în peste o sută de ţări,
misiuni caritabile care se întind din Bogota până la Los Angeles şi din Tokio până la Port-au-Prince,
aziluri pentru bătrâni, cămine pentru copiii abandonaţi şi abuzaţi, centre medicale pentru leproşi,
bolnavi de TBC, bolnavi psihic, toxicomani. In ciuda declinului constant pe care-1 traversează
Biserica Catolică, misiunea Maicii Tereza este continuată cu succes şi astăzi de către Misionarele
Carităţii. In Calea Modestiei îşi aminteşte prima vizită făcută la o cantină pentru săraci din Londra şi
replica primită de la un homeless care avea să-i întărească convingerea în rolul sfânt pe care-1
primise de la Dumnezeu. Când s-a aplecat să-i întindă mâna, bătrânul zdrenţăros cu lacrimi în ochi i-
a spus: „De mult timp nu am mai simţit căldura unei mâini întinse..." Aşa a înţeles Maica Tereza că
cei aflaţi în nevoie nu 2
ORESTE TEODORESCU
veneau către ea împinşi de foame, ci mai ales din sete de iubire, din dorinţa de a găsi linişte
sufletească şi căldura umană. Vocaţia măicuţei nu a constat în a desluşi cum şi în ce condiţii trăiesc
săracii, ci mai degrabă să le permită dreptul la demnitate, decenţă şi onoare. „Există mulţi oameni
pe lume care mor pentru un colţ de pâine, dar există şi mai mulţi care mor pentru un strop de
iubire..." Spre deosebire de asistenţii sociali, călugăriţele ordinului depun un jurământ de sărăcie,
bizuindu-se doar pe pronia cerească. Ele nu au voie să deţină decât două rânduri de veşminte,
două perechi de sandale, o găleată, o farfurie de metal şi aşternuturi. Dacă nu ar traversa fiecare
experienţa pauperităţii, călugăriţele din Misionarele Carităţii nu ar înţelege sacrificiul pe care însuşi
Dumnezeu 1-a săvârşit întrupându-se în Om şi suferind pe Cruce toate nedreptăţile lumii. Crezul
voluntarilor ordinului şi filosofía de viaţă a Maicii Tereza au impus unei lumi zguduite de violenţă,
tulburată de lăcomie şi cuprinsă de angoase un adevăr spiritual: „Salvându-i pe alţii, te salvezi pe
tine însuţi!"
După părerea mea, nu vom reuşi niciodată să ne cunoaştem pe deplin, dacă nu vom căuta să-l
cunoaştem pe Dumnezeu: gândindune
la măreţia Lui, ne vom gândi apoi la josnicia noastră; uitându-ne la puritatea Lui, vom vedea
spurcăciunea noastră...
Intr-o Spanie roasă de Inchiziţie precum sfoara unsă cu seu, de şobolani, când fumul rugurilor
spurcau norii albi, Tereza de Cepeda y Ahumada simte chemarea călugăriei. Ignorând dorinţa
familiei de a se mărita, se retrage la Mănăstirea întrupării Domnului, aparţinând Ordinului
Carmelitelor. Pe fundalul coruperii eticii, moralei şi adevăratei credinţe în Isus Hristos, Terezei de
Avila i se dă să experimenteze viziuni, stări de extaz, trăiri mistice care aveau s-o transforme rapid
într-un soi de celebritate locală. In epocă, asemenea abateri de la conduita normală erau foarte
109
strict şi minuţios anchetate de către inchizitorii care suspectau că aceste conversaţii interioare se
făceau cu Satan, nu cu Dumnezeu, însă Tereza a avut norocul ca investigatorii să concludă
autenticitatea experienţelor sale spirituale.

In liniştea cămăruţei sale, animată de vocea lăuntrică a Duhului Sfânt, scrie două lucrări: Cartea
vieţii mele şi Castelul interior. Cea de-a doua carte, cunoscută în Spania sub numele de Las
Moradas (Locuinţele), descrie evoluţia conştiinţei în căutarea Tatălui Ceresc. Ea îşi imaginează
sufletul „ca pe un castel construit dintr-un singur diamant sau cristal foarte limpede, în care se află
multe camere, aşa cum în Rai există multe locuinţe". In postările următoare voi descrie cele două
etape prin care a fost împărţită călătoria sufletească. In primele trei locuinţe unde se manifestă
sârguinţa individuală de a ajunge mai aproape de înţelegerea lui Dumnezeu şi apoi în celelalte,
unde sufletul se perfecţionează în lumina graţiei divine...
Nu sunt un om religios, dar am descoperit că locul unde ne ducem după moarte este unul al
ordinii şi al sensului călăuzitor, şi am ajuns să cred că viaţa de acum şi cea de dincolo fac parte
dintrun plan grandios.
Tereza de Avila compară prima locuinţă a sufletului cu o curte care înconjoară Castelul. In
ungherele umbroase, întunecate se află la pândă „creaturile veninoase", fiicele păcatului. în această
stare de conştiinţă, sufletele au o singură variantă de ieşire din robia simţurilor primare - disciplina
în smerenie! Aici autocunoaşterea este limitată, iar iubirea de Dumnezeu, firavă. în prima locuinţă,
oamenii au uitat de unde vin, cine sunt şi încotro se îndreaptă.
Un exemplu plastic sunt cei care se lasă seduşi de profit, construindu-şi afaceri serioase în
căutarea averilor, consumându-şi toată energia cuceririi lumii exterioare, care nu realizează că
adevăratele comori se află în interior. Poarta Castelului se deschide prin rugăciune, meditaţie şi
acţiune în sensul binelui, însă la acest nivel comunicarea cu planul divin este anemică, sporadică şi
superficială. Majoritatea oamenilor se concentrează asupra dorinţelor şi se lasă conduşi de
preocupări fără miză, însă Tereza de Avila îşi încheie optimist descrierea primei locuinţe: „simpla
încercare de a accede la primul etaj al Castelului reprezintă un
pas important. Când omul se prinde singur în plasa ignoranţei şi minciunii, realizează că doar o
forţă superioară l-ar putea salva şi atunci începe să spere, iar speranţa este temeiul rugăciunii,
alături de credinţă şi iubire..."
Cei care ies din plasa simţurilor şi se eliberează de propriile preocupări şi dorinţe avansează,
locuind în cea de-a doua încăpere a sufletului, acolo unde este nevoie de reculegere şi rugăciune.
Aici, deşi condiţionările sunt destul de dure, iar ataşamentul faţă de „distracţiile, afacerile, plăcerile şi
gâlceava acestei lumi" îi ţin departe pe oameni de Adevăr, Tatăl Ceresc îşi sporeşte semnele după
care să fie recunoscut. însă, nici diavolul nu renunţă la urzelile şi planurile lui de-a ne seduce cu
huzurul vieţii materiale şi de a ne ţine captivi în închisori senzoriale şi iluzorii. Tereza de Avila scrie
sec: „Câte confuzii aduc diavolii în sărmanul suflet şi cât de chinuit este el, pentru că nu ştie dacă ar
trebui să meargă înainte sau să se întoarcă în locuinţa în care se află..."
Lumea desacralizată, golită de sens, pustiită de lăcomie şi sete nemărginită de putere nu
durează decât cuprinsă între viaţă şi moarte, pe când Viaţa durează etern pentru cei care-şi
extind conştiinţa „de la fiul Omului la Fiul lui Dumnezeu!" Aşadar, în a doua locuinţă, sufletul
începe să-şi recunoască limita de competenţă, când acţionează solitar, în afara legilor divine şi
să se îndrepte din ce în ce mai smerit pe calea rugăciunii. Devenind conştient de sâmburele de
lumină dumnezeiască din spiritul său, omul îşi va găsi armele împotriva ispitelor în credinţă.
începe un proces lung şi chinuitor în care patimile persoanei se iau la trântă cu iubirea
înflăcărată a fiinţei. Din această cameră, pleci ori întărit şi apt pentru evoluţie, ori suferind şi
împleticindu-te...
Omul ajuns în a treia locuinţă, devine religios, pios, cucernic, însă este pandit din umbră de
trufie consideră ndu-se superior semenilor săi, tocmai prin această apropiere de Dumnezeu. Aici,
diavolul îşi fabrică vanitatea, haina scumpă purtată de atâţia papi şi cardinali. Tereza de Avila
propune păstrarea smereniei şi a simplităţii: „Cu cât primim mai multe de la Dumnezeu, cu atât
110
mai mare este datoria noastră faţă de El." Această dimensiune a Castelului interior ne pune în faţa
unei alegeri esenţiale: supunerea faţă de legile şi principiile divine sau rămânerea în propria
judecată omenească. A patra locuinţă este, de fapt, primul nivel mistic al Castelului. Cei care
trăiesc această experienţă sufletească sunt mult mai încrezători în atotputernicia şi ubicuitatea
Domnului, lăsându-se cu încredere îmbrăţişaţi de Iubirea Sa. „Locul gândirii spre Dumnezeu este
înlocuit aici de harul cunoaşterii. Să nu gândeşti mult, să iubeşti mult!" îşi încheie Tereza fraza, atât
de creştineşte. Frumuseţea acestei locuinţe nu poate fi descrisă în cuvinte, aici sufletul primeşte
lumina, binecuvântările şi mângâierile spiritului. Graţia divină transformă strădaniile şi căutările
omului de pământ, iar scrâşnetul dinţilor este alchimizat în zâmbet.
Intre pereţii celei de a cincea locuinţe se află puntea directă către Dumnezeu. Aici ne aşteaptă
uniunea mistică dintre fiul Omului şi fiul Domnului. Tereza de Avila descrie starea resimţită de
suflet când îl primeşte pe Dumnezeu ca „Luminator al vieţii sale" folosind analogia cu viermele de
mătase. Pentru ea, sufletul se hrăneşte din substanţa lui Dumnezeu, iar după producerea întâlnirii
dintre efemer şi etern, omul seamănă cu un cocon învăluit în Iubire. Aşadar, liantul alchimic care
ne poate transforma din vierme în fluture se găseşte doar în iubire: „Sufletul nu pune mare preţ pe
lucrurile pe care le-a făcut când era doar un vierme - adică ţeserea treptată a coconului. Acum are
aripi: cum se poate mulţumi să se târască, încet, când are putinţa de a zbura" ? se întreabă voit
retoric Tereza. In cea de-a şasea locuinţă, sufletul se logodeşte cu Mirele (Hristos), dar mai are de
trecut nişte încercări până la cununia cu Tatăl şi la binecuvântarea Duhului Sfânt. Aici se joacă
ultima carte dintre lumină şi întuneric. Este momentul alegerii finale: înălţare sau rămânere în
cercul vicios. Tereza de Avila numeşte acest moment extrem de vulnerabil pe care îl traversează
sufletul în căutarea mântuirii „noaptea adâncă a sufletului". Cine a ajuns aici va vedea chipul plin
de blândeţe al Fiului şi se va înmiresma cu un sentiment de profundă smerenie şi imensă bucurie.
Abia aici, sufletul înţelege cu adevărat ce înseamnă nemurirea!
Ajuns aici, omul se va fi desprins total de natura sa animalică, efemeră, într-o perfectă
seninătate şi pace sufletească va deveni expresia lui Dumnezeu pe pământ. A înţeles perfect
imboldul Hristic: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru este!" Sufletul va locui de-acum înainte într-
o dimensiune angelică, iar forţa se va transforma în putere adevărată. Teza principala a Castelului
interior este că fără meditaţie, rugăciune şi contemplare nu putem progresa în înţelegerea şi
asimilarea lui Dumnezeu. Gândul focusat către cer este suficient de puternic să liniştească
zumzetul haotic al minţii desacralizate. Pentru materialişti este foarte greu de înţeles cum îşi poate
canaliza cineva întreaga dragoste pentru ceva abstract, invizibil, însă în cazul Terezei de Avila,
iubirea necondiţionată a întregii Creaţii Dumnezeieşti i-a întărit personalitatea şi puterea de
convingere. în 1652, sculptorul italian Gian Lorenzo Bermini, cel care a decorat Piaţa Sfântului
Petru, cu peste 140 de statui, finaliza celebra sculptura Extazul Sfintei Tereza. Toţi cei care privesc
această statuie rămân surprinşi de lumina interioară degajată de... piatră! Flacăra lumânării sale
interioare se stinge în 1582. Deshumată câteva luni mai târziu, produce o mare surpriză. Trupul
său nu numai că nu era deloc descompus, dar degaja miros de flori de câmp şi mir, „parfumul
sanctităţii". Este canonizată în 1622, iar în 1970, Vaticanul îi oferă distincţia de Doctor al Bisericii,
fiind prima femeie recunoscută ca atare. Părţi din trupul ei au fost donate ca relicve mai multor
mănăstiri.
Dacă mintea ţi-e goală, ea va fi întotdeauna pregătită pentru altceva; va fi receptivă la orice. In
mintea începătorului, multe posibilităţi îşi găsesc loc; în mintea expertului, doar câteva.
Daisetz T. Suzuki a fost primul maestru zen ajuns în Occident, însă Shunryu Suzuki este cel care
propovăduieşte buddhismul zen şi îi consolidează poziţia în SUA. Alături de Taisen Denshimaru el a
adaptat conceptele orientale într-un limbaj uşor comprehensibil pentru vestici. In 1960, apare la
San Francisco cartea Practica zen şi mintea începătorului. Prin mintea începătorului, Suzuki
înţelege „buretele uscat gata oricând să absoarbă orice informaţie", liberă, necondiţionată de
preconcepte, deschisă tuturor posibilităţilor. Pentru practicanţii zen, mintea individuală este doar
expresia unei Minţi universale. în practica meditaţiei zen, discipolul învaţă să iasă din „mine
însumi" şi experimentează compasiunea. Prin detaşarea faţă de ego, prin „umblarea pe calea de

111
mijloc" care armonizează contrariile şi neutralizează dualitatea. Pentru diferitele forme de
buddhism, ţinta este concentrarea pe deplinătatea momentului nejudecat prin polarităţi: bine-rău,
plăcut-neplăcut etc. Totul pleacă de la conceptul „o minte ordonată, o viaţa ordonată". Zazenul
(forma practică a zenului care este doctrinar) nu urmăreşte obţinerea unei stări anume a minţii, ci
se concentrează asupra posturilor corecte, a respiraţiei. Poziţia clasică de meditaţie în zazen este
lotusul, care favorizează o respiraţie corectă.

Observăm aşadar cât de importantă este respiraţia, căci mintea urmează ritmul impus de
inspiraţie şi expiraţie. Mintea agitată şi haotică îşi va fixa un ţel din a urma respiraţia, şi astfel,
concentrarea pe Eu devine din ce în ce mai vagă, până când natura individuală este înlocuită de
energia universală, natura lui Buddha. Prin meditaţie, se face saltul de la mintea îngustă la „mintea
vastă", cum scrie Suzuki. Respiraţia ne ajută să ne amintim că suntem complet dependenţi de
aerul din jurul nostru şi dacă respirăm înseamnă că suntem vii şi prin urmare liberi, căci toate
doctrinele lumii vorbesc despre liberul arbitru, karma şamd. In zazen nu este vorba despre vreo
filosofie intelectuală, ci despre cea mai concretă realitate fizică. „Prin perceperea monedei cu
două feţe, dintre care una este dependentă (de lumea înconjurătoare) iar cealaltă independentă
(de a deveni tot ceea ce-ţi doreşti), devenim cu adevărat liberi!" Prin meditaţie, adeptul ajunge să
înţeleagă că lumea trăieşte suferinţa pentru că nu a înţeles încă raportul cauză-efect. Când, în
sfârşit ajungi să trăieşti experienţa interioară capabilă să te facă să înţelegi că tărâmul din care iau
naştere ideile care articulează gândurile care se exprimă prin cuvinte şi care pornesc apoi
motoarele acţiunii în planul fizic-material, este perfect, atunci ai atins iluminarea în zazen. Cine s-a
confruntat cu revelaţia devine liniştit înţelegând „firea lucrurilor". Aceasta este calea inteligentă şi
ordonată de a fi!
Iluminarea imediată în zen se numeşte satori. Este vorba despre străfulgerarea spirituală care îţi
relevă natura lui Buddha. Deşi am fi tentaţi să credem că atingerea stării de trezire urmează după
ani de experienţe cognitive, Suzuki scrie în Practica zen şi mintea începătorului că atingerea
Nirvanei, iluminarea, mântuirea constau în înţelegerea pe deplin a unui simplu fapt. „Dacă cunoşti
totul despre un singur lucru, vei înţelege întreg universul" , scria Lao Tze, iar tradiţia spirituală
niponă, inspirată de marea înţelepciune chineză, să nu uităm că zen buddhismul îşi extrage seva din
buddhismul chan, a integralizat majoritatea conceptelor legate de extinderea conştiinţei. Dar care
ar fi faptul respectiv? Iată un unghi de vedere, sau mai degrabă de percepere a dublei realităţi, cea
a universului exterior şi domeniul fiinţei care „doarme în interior": La început este vidul care naşte
totul, un izvor fără formă, consistenţă şi culoare din care apar constant formele, consistenţa şi
culoarea. Dacă totul porneşte din nimic, înseamnă că nimicul este ceva. Paradoxul este greu de
definit, dar ascunde un adevăr. Concretul este produs de abstract, aşa cum casa apare după ce în
prealabil, cineva a gândit-o! Sau mai simplu: întâi mă gândesc să devin pictor, apoi mă apuc să-mi
cumpăr pensule şi vopsele... Prea mult din gândirea noastră se concentrează asupra efectelor,
neglijând domeniul cauzelor. Maestrul zen nu fuge de frământări, el recunoaşte că viaţa este o
continuă transformare, ne schimbăm cu fiecare secundă, dar admite că înainte de toate cauzele
care generează toate efectele există un principiu perfect. Un centru al tuturor lumilor. Prin
practicarea meditaţiei, mintea învaţă să se confrunte cu esenţa problemelor. Cel care recunoaşte că
viaţa este o încercare este cu adevărat liber, căci s-a cufundat în centrul minţii universale.
„Suntem o întruchipare temporală a adevărului", mai scrie Suzuki. Când înţelegi cu adevărat că
toate efectele materiale au corespondenţe spirituale, devii puternic, iar existenţa ta capătă sens!
Zazenul nu produce mari recompense. Practicându-1 corect şi constant, te va poziţiona pe axa
care uneşte cerul cu pământul, invizibilul cu vizibilul, Dumnezeu cu omul! De fapt, tot ceea ce
trebuie făcut este aşezarea în poziţia lui Buddha şi o respiraţie naturală, cu toate încăperile
pulmonare!
PROFEŢIILE DE LA CELESTINE

La sfârşitul mileniului se va fi încheiat obsesia noastră, veche de secole, că trebuie să stăpânim

forţele naturii. Am creat mijloacele siguranţei materiale, dar acum ne vine în minte din ce în ce mai

112
pregnant întrebarea: de ce am făcut-o? De găsirea răspunsului depinde însuşi viitorul nostru, sau mai
degrabă al civilizaţiei, aşa cum o cunoaştem...

Am recitit de curând Profeţiile de la Celestine, cartea care, la sfârşitul anilor '90 avea cele mai
mari tiraje vândute. încă de la prima lectură, pendulam între două păreri: iluzie şi capacitatea de
a-ţi schimba viaţa. Acum, îmi revizuiesc şi-mi corectez ideile pe care acum câţiva ani le
înţelesesem eronat. In primul rând, cred că este util să cunoaştem câte ceva despre autor. James
Redfield, născut în 1950 într-o familie metodistă din Alabama, a studiat filosofiile orientale la
Universitatea din Aubum. Specialist în taoism şi buddhismul zen, urmează apoi un masterat în
consiliere psihologică, ocupându-se timp de 15 ani de reabilitarea adolescenţilor abuzaţi.
Redfield se defineşte mai mult ca fiind un comentator social decât un scriitor. Pe el interesă ndu-
1 în principal trezirea conştiinţei la nivel planetar, în defavoarea elaborării unui stil narativ
deosebit. Aspectul 2
ORESTE TEODORESCU
ficţional al aventurii îl poartă pe cititor prin peisajele şamanice din Anzii peruani, în căutarea unui
manuscris antic, probabil aparţinând civilizaţiei Maya, care proclamă o mare trezire spirituală a
omenirii spre sfârşitul secolului XX şi pregătirea umanităţii pentru un nou ciclu evolutiv.
Mesajele lui Redfield sunt codificate în 9 viziuni şi se circumscriu lucrării lui Bucke, Conştiinţa
cosmică, şi cărţii lui Ken Wilber, O teorie despre tot şi toate. în textele următoare ne vom apleca
asupra viziunilor din Profeţiile de la Celestine.
Prima dintre cele nouă viziuni ale lui Redfield se referă la sincronicitate, postulând că omenirea
va trece într-o nouă etapă de dezvoltare spirituală după ce va admite că unele coincidenţe
predestinate sunt un semn al evoluţiei. Cine va înţelege îşi va schimba fundamental percepţia
despre univers, el nu mai poate fi mecanicist, ci se umple de sensuri şi semnificaţii. Universul
exterior este doar o consecinţă a celui interior. James Redfield îşi extrage predicatele din lucrările
lui Jung, A mintiri, vise, reflecţii şi Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice. Acesta din urmă,
lansează ideea că dezvoltarea conştiinţei nu se face liniar ci este, mai degrabă, un proces
cumulativ, în care evoluţia ştiinţifică se desfăşoară asimetric, când tradiţional, când prin revoluţii.
Asemenea şamanilor de pretutindeni, Redfield întăreşte ideea că numai prin experienţă directă se
poate ajunge la Adevăr! Cunoaşterea spirituală este o chestiune individuală. Hristos zice că fiecare
dintre cei care vor să-1 urmeze să-şi ia crucea în spinare! Redfield, sfidând dogmele şi instituţiile
de forţă, fie ele şi religioase, nu crede în „mântuirea la pachet" şi că „dialogul cu Dumnezeu se
trăieşte, nu se citeşte!" A doua viziune se referă la prezentul extins. Evoluţia umanităţii este privită
din perspectiva unui singur individ. In Talmud găsim o expresie în acelaşi spirit: „Cine salvează
viaţa unui singur om salvează întreg universul!" Redfield face o trecere prin istorie, opunând
siguranţei teologice din Evul Mediu goana după acumulare şi setea pentru confortul material al
epocii moderne. Din încleştarea celor două viziuni opozabile se va naşte în zorii noului mileniu:
pragmatismul spiritual. Ultimele secole au pregătit terenul pentru o nouă eră de „apreciere a
misterului". In anii '90, Redfield era un vizionar. In 2010, frazele lui sunt bucăţi din realitate! A treia
sa viziune vorbeşte despre univers ca energie pură. Materia nu este altceva decât energie
condensată. Experimentele din domeniul cuanticii demonstrează că formele în care se exprimă
particulele de energie sunt condiţionate de actul observării în sine. întrebarea este în ce măsură
universul, în integralitatea sa, fiind alcătuit din aceleaşi particule răspunde aşteptărilor fiecăruia
dintre noi? Redfield scrie despre un experiment făcut pe două plante din acelaşi soi, însă tratate
diferit. Celei căreia i s-au oferit mai multă iubire, atenţie şi căldură s-a dezvoltat mai armonios şi
mult mai repede. Asta o fi cheia?
A patra viziune din Profeţiile de la Celestine plasează omul într-un război energetic. Redfield scrie
că din cauza faptului că am uitat cum să operăm cu energiile universale, yin (telurică) şi yang
(cosmică), încercăm să ne vampirizăm reciproc, în goana după forţa vitală. La origini, omul ştia că este
deopotrivă fiul Tatălui Ceresc şi al Mamei Pământ şi păstrându-se centrat pe axa care uneşte cerul cu
pământul („ce este sus este la fel cu ce este jos pentru a se înfăptui miracolul unui singur lucru" -

113
principiu hermetic şi ... „facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ" rugăciunea Tatăl nostru) avea
în sine tot ceea ce-i trebuia pentru a-şi duce la bun sfârşit menirea. Depărtarea de natură,
modernizarea, revoluţia industrială ne-au secătuit de sursele primare de energie, forţându-ne să ne
agresăm reciproc, mental, sufleteşte şi fizic. A cincea profeţie furnizează antidotul pentru problemele
expuse anterior. In loc să ne folosim de semeni pentru a face rost de energie, putem plonja în
universul interior şi, prin meditaţie, contemplare, tăcere sau comuniune cu natura putem accesa
depozitele uriaşe de energie cosmică direct de la „sursa superioară", cum o denumeşte Redfield. O
altă viziune se referă la „teatrul de control", unde ne însuşim roluri direcţionând sau răspândind
energiile în mediul înconjurător şi între noi. Aici se nasc măştile persoanei. Unul este fioros, altul este
prea firav, unul distant, altul guraliv etc. Dând la o parte toate aceste măşti ne confruntăm cu fiinţa
unică şi primordială care ne animă pe toţi. Pornind de aici, James Redfield şi-a continuat opera cu A
zecea viziune: Dimensiunea vieţii de dincolo şi Secretul Shambhalei. In căutarea celei de-a
unsprezecea viziuni, traduse la editura Mix din Braşov.
Corpul tău te cunoaşte îndeaproape; este conştient de întreaga ta viaţă spirituală şi sufletească.
Mult mai devreme decât mintea, trupul tău ştie cât de privilegiat este că se afla aici.
JHON O'DONOHUE

Foarte interesantă, dar puţin cunoscută, mai ales la noi este spiritualitatea celtică. Am putea
afirma, evident după un studiu prealabil, că imaginaţia celtică iubeşte cercul şi spirala, dar detestă
linia dreaptă. Pornind de aici, întreaga cultură celtică devine adepta mişcării circulare a vieţii.
Ritmul pulsatoriu al fiinţelor este dictat de succesiunea anotimpurilor. Observăm profunda
contradicţie cu gândirea modernă, liniară şi care susţine progresul constant. Spre deosebire de
tradiţia iudeo-creştino-islamică, gândirea celtică nu acceptă dualitatea, contrariile şi
sistematizarea.
Asemenea hermetismului, în acest tip de înţelepciune nu se face distincţia clară între spirit şi
materie, între trecător şi etern. Celţii cred că trăim simultan în toate planurile universale, suntem
„suflete în trupuri". In gaelică (limba antică vorbită în Scoţia şi Irlanda), sufletul este anam. In
istoria veche a irlandezilor, ghizii spirituali, neîntrupaţi, devin prietenii sufletului celor vii.
Conceptul se traduce: Anam Cara propovăduieşte împrietenirea sinceră cu şinele, cu natura şi cu
„Regatul Morţii". Dacă abordarea tuturor fiinţelor în încercările vieţii ar fi prietenia, „lumea
aceasta în care sufletele îşi caută sensul nu ar mai fi atât de terifiantă", spune un proverb celtic.
Eternitatea se manifestă şi în viaţa cotidiană prin artă, poezie, dragoste şi... prietenie! Celţii mai
spun că o concentrare masivă asupra aspectelor materiale ale vieţii şi superficialitatea în domeniul
spiritual ne fac mai săraci, ne văduvesc de imaginaţie, ne întristează, ne îngustează într-un univers
iluzoriu!
Celţii încurajează experienţa simţurilor şi cred că redescoperind lucrurile simple, învăţăm pe
cale fizică cât de valoroasă este spiritualitatea vieţii exprimată peste tot în jurul nostru. Gustul,
mirosul şi tactilul pot forma o înţelepciune care nu are legătură cu domeniul intelectual, iar văzul şi
auzul îi ajută pe „oamenii atenţi" să înţeleagă ciclicitatea veşnică a naturii şi a omului: „In fiecare
iarnă, natura moare, doar ca să renască primăvara, iar cu moartea fiecărui bunic, se mai naşte un
nepot" - înţelepciune scoţiană!
Fiind suflete în corpuri de om, celebrăm deopotrivă experienţa simţurilor: să auzi valurile mării
spărgându-se de stânci, să priveşti piscurile înzăpezite pierdute în cerul albastru şi senin, să simţi
adierea înmiresmată a vântului încărcată de parfumul crinilor, toate acestea îţi vorbesc despre
eternitatea principiului care animă totul, despre Dumnezeu.
Filosofia celtică afirmă: „Dacă suntem dependenţi de aparenţe, sufletul nostru ne va hăitui". De
fapt, întreaga gândire celtică respectă până la veneraţie misterul care sălăşluieşte în om, în natură şi
în cosmos. Din păcate, epoca modernă, revoluţia industrială, filosofia consumismului şi a
competiţiei, egalitarismul formal al sistemelor totalitare ne-au secătuit, ne-au depersonalizat
coborându-ne la statutul de indivizi, mase şamd. Iată ce diferenţă fundamentală există între formele
de salut moderne şi cele celtice, dacă azi ne salutăm cu bună, hallo, ce mai faci, în limba gaelică,
când se întâlnesc doi oameni, rostesc: Dia dhuit (Dumnezeu fie cu tine).
114
 Oamenii nu sunt doar trupuri care vin şi pleacă, ci universuri care se întâlnesc, cu amintiri, valori
şi lumini. Relaţiile se strâng pe frecvenţele cerebrale aflate în armonie. „Când pleacă, corpul
musafirului se ridică în picioare, iese pe uşă, luând cu el şi această lume ascunsă. Un mister a venit şi
a plecat" scrie John O'Donohue, poet şi teolog irlandez. Printre lucrările sale se remarcă Piatra ca
tabernacol al memoriei; Focul. Acasă în interiorul spiritului; Aerul. Respiraţia lui Dumnezeu şi Apa.
Lacrimile pământului.
CALEA PRIETENIEI

Factorul de stres cel mai des întâlnit în gândirea celtică este absenţa tăcerii. Zumzetul constant
al minţii consumă enorm de multă energie. Exact ca la întrerupătorul care nu este nici oprit, nici
pornit. Şi dacă tensiunea este continuă, oricând se poate produce un scurtcircuit. Şi pentru celţi, ca
de altminteri pentru toate popoarele tradiţionale, accentul evoluţiei spirituale este pus pe
dimensiunea interioară, pe suflet pe care celţii îl definesc aşa: „vocea din lăuntru nostru, care
aduce înţelepciunea sau pieirea". Dar pentru a-1 putea auzi ar trebui să fim ceva mai tăcuţi. Poetul
irlandez O'Donohue scrie: „Sufletul tău are antene mult mai fine decât mintea sau eul tău", aşa
cum observă şi Pascal: „Majoritatea problemelor noastre sunt rezultatul incapacităţii de a sta într-
o cameră nemişcaţi". Virtuţile interioare se dezvăluie conştientului prin meditaţie, iar celţii au
forma Anam Cara (Prietenii sufletului). In linii foarte mari, predicatul acestei forme de meditaţie ar
putea fi: „Modelaţi din ţărână, suntem suflete cu trup de om. Trebuie să ne păstrăm ritmul cu
vocea şi doleanţele noastre lăuntrice, trupeşti. Viaţa curge în spirală, iar evoluţia este ciclică. Taina
succesului este abordarea vieţii în spiritul prieteniei!"
MAREA SURPRIZĂ DE A NU MURI

De cele mai multe ori oamenii asociază moartea cu pierderea forţei vitale, când în realitate se
întâmplă exact invers. Prin moarte ne pierdem numai trupul de pământ, iar energia vieţii noastre
eterne se uneşte cu forţa unui suprasuflet divin. Moartea nu este întuneric, ci lumină!
Una dintre lucrările care se ocupă de experienţele conştiinţei în afara trupului fizic îi aparţine
psihologului şi hipnoterapeutului american Michael Newton şi se numeşte Călătoria sufletelor.
Studii de caz asupra vieţii dintre vieţi. încă de la început, el afirmă: „Nu sunt om religios, dar am
descoperit că locul unde ne ducem după moarte este unul al ordinii şi al sensului călăuzitor, şi am
ajuns să cred că viaţa de acum şi cea de dincolo fac parte dintr-un plan grandios". Interesant este
faptul, că doctorul Newton la debutul cărţii era ateu, deci abordarea este cât se poate de obiectivă
şi prudentă. Conştient de faptul că tratează o temă pe cât de stranie, pe atât de greu de acceptat
de logica liniară, subliniază că poarta trecerii poate fi accesată de cei vii prin hipnoză. La
terminarea studiului, Newton devine credincios, înţelegând că Dumnezeu este la fel de prezent în
fiecare dintre noi atât în timpul vieţii trupului, cât şi în viaţa de apoi.
Călătoria sufletelor se bazează pe 29 de transcrieri ale şedinţelor de hipnoză în care subiecţii îşi
povestesc experienţele dintre vieţi. Aproape ca o constantă vine mărturisirea că mintea, sufletul,
spiritul nu mor odată cu trupul, ci rămân conştiente, trec printr-o serie de etape bine definite
înainte de a se încarna într-o formă fizică. In general, sufletele celor care nu se pregătesc încă din
timpul vieţii să înţeleagă moartea pot fi şocate de ruperea contactului cu trupul. In cele din urmă
vor fi atrase de o lumină strălucitoare de unde izvorăşte un profund sentiment de pace euforică.
Noi, de fapt, uităm adevărata noastră stare naturală de spirite vii, când ne naştem, aşa cum credea
şi Platon care justifica această uitare pentru a putea trăi la maximum experienţa vieţii. Majoritatea
celor care au trecut prin moarte clinică povestesc despre tunelul de lumină la capătul căruia se află
un ghid spiritual, un maestru, o rudă apropiată, un înger păzitor, o entitate cu care au stabilit o
legătură mentală. Senzaţia comună tuturor este de hiperrealitate, în care detaliile lumii spirituale
sunt extrem de evidente şi acute, în care culorile şi strălucirea luminii sunt „paradiziace". In lumea
dintre vieţi, contactul se realizează telepatic, nimeni neputându-se ascunde de ceea ce este de fapt.
Judecata de Apoi, începe cu un consiliu de fiinţe superioare care lasă candidatul la eternitate să-şi
judece singur faptele în funcţie de „competenţele spirituale cu care a venit în lumea de pământ". în
funcţie de gradul de evoluţie, sufletul va fi călăuzit apoi fie spre reîncarnare, fie spre întruparea într-

115
o nouă formă existenţială, extinsă, necondiţionată şi strâns legată de „sistemul neuronal divin", cu
alte cuvinte, prin mântuire poţi dobândi statutul de logos activ. Sufletele aparţin unor comunităţi şi
se apropie în funcţie de universul comun, conform dictonului: „cine se aseamănă se adună!"
Oamenii pe carei considerăm importanţi pentru noi în viaţa actuală au fost probabil la fel de
apropiaţi şi în alte vieţi, de aici şi sentimentul pe care-1 trăim la o primă întâlnire cu cineva că, de
fapt, îl cunoaştem de când lumea!
EXPERIENŢELE SUFLETULUI

Din mărturiile celor aflaţi între vieţi, se detaşează o idee interesantă. Nu există suflete
malefice, doar egocentrismul şi îndărătnicia, când preiau controlul tuturor emoţiilor noastre ne
conduc urgent pe spirala distrugerii. Iadul şi Raiul sunt domenii ale conştiinţei. Sufletele care au
experimentat mult întuneric şi rău nu sunt damnate suferinţei eterne, ci sunt izolate de celelalte
conştiinţe de lumină, în solitudine. Ghizii spirituali ai acestora îi vor ajuta să refacă, cadru cu cadru,
filmul vieţii trecute pentru a înţelege originea răului produs şi, mai ales, să-1 pregătească pentru
încarnarea următoare, în funcţie de legile karmice: după faptă şi răsplată! Un exemplu furnizat
doctorului Newton se referă la un suflet care, prin regresie hipnotică, şi-a amintit că în existenţa sa
anterioară a fost un bărbat care abuzase la bătrâneţe de o fată, şi care şi-a ales ca la următoarea
încarnare să fie o femeie supusă abuzurilor pentru a înţelege pe deplin ambele faţete ale abuzului.
„Orice cerc deschis trebuie închis!" Aşadar, sufletul este auto-damnat să experimenteze ambele
faţete ale monedei: „Cine scoate sabia de sabie are parte, cine ia pe alţii în robie de robie va avea
parte"! Scopul vieţii este „actualizarea individuală a identităţii sufletului". Venim în trup pentru a
învaţă să-1 recunoaştem pe Dumnezeu, experimentăm efemerul pentru a înţelege eternitatea.
Conform subiecţilor doctorului Micheal Newton, viaţa şi moartea sunt permanent
interconectate, iar ele nu reprezintă altceva decât „lumea mare legată de lumea mică"! Moarte
este dimensiunea în care noi acţionăm, dar nu ne vedem, pe când viaţa este efectul produs de
cauzele profunde ale acţiunilor cereşti.
SUFERINŢA CA MAESTRU SPIRITUAL
Una dintre temele dezvoltate de subiecţii doctorului Newton în şedinţele de regresie hipnotică
este „suferinţa lumii". Pe lângă natura sa karmică, în acest veşnic raport cauză-efect, suferinţa are
un rol important în ecuaţia dezvoltării spirituale. Fără ea, într-o lume perfectă, n-am putea
progresa. Dorinţa de a înlătura orice formă de suferinţă ne determină să gândim, să creăm, să ne
atingem potenţialul de fiinţă reflexivă. Având imaginea devenirii noastre pe termen lung, îngerii
păzitori nu ne feresc de greutăţi tocmai ştiind că aceste obstacole au menirea de a ne întări.
Experienţa suferinţei te face mai deştept! In Călătoria sufletelor, scopul existenţei suferinţei în
experienţa umană capătă alt sens decât în majoritatea religiilor care o privesc ca pe o osândă. Aici
dezamăgirea faţă de statutul de victimă acţionează ca un propulsor. Durerea ne împinge pe noi
culmi în căutarea fericirii. Viaţa umană este una dintre cele mai grele şi periculoase misiuni pe care
şi le asumă un suflet pentru că între spiritul care aparţine Divinităţii şi trupul care este al naturii
există prăpastia liberului arbitru. Cei care aleg pacea, binele şi adevărul evoluează, pe când cei
care aleg să trăiască în robia simţurilor şi a patimilor vor repeta întruparea pentru a găsi calea de
eliberare. Ca urmare a succesului acestei cărţi, Michael Newton a scris şi Destinul sufletelor,
editura Cartea Daath, în care include alte 70 de cazuri de transmigrare între vieţi.
MUNCA ÎN EXCES ESTE PĂCAT DE MOARTE

Mâinile noastre aparţin lumii, dar sufletul nostru aparţine Altcuiva. Şase zile pe săptămână
vrem să dominăm lumea, în a şaptea zi, încercăm să ne dominăm pe noi înşine.
înţelepciunea vechilor egipteni credea că munca în exces
este un păcat de moarte, căci menirea noastră pe pământ nu este să robotim ca nişte sclavi
depersonalizaţi, ci să ne găsim rosturi şi sensuri, să ne extindem conştiinţa în încercarea de-al
înţelege pe Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie. Vedem, în decursul istoriei, cum oamenii au râvnit
puterea prin manipularea şi transformarea lumii materiale. In epoca modernă, am îngenuncheat
natura, am realizat tehnică avansată, am construit oraşe. De fapt, am înlocuit din ierarhia noastră
valori ca verbul a fi cu verbul a avea. Din cauza faptului că muncim enorm pentru a obţine toate
116
obiectele fizice pe care le considerăm necesare, plătim rate la bănci, avem două joburi şi timpul a
căpătat trăsături negative. Uşor de irosit în efemeride, timpul ni se pare duşmănos. împrumutând
acestuia este de a lua o pauză, de a ieşi din spaimele şi anxietăţile vieţii cotidiene, de a găsi timp
pentru rugăciune, meditaţie şi reflecţie asupra menirii noastre, a originii noastre şi a destinaţiei
sufletului după moarte. Teologii evrei spun că Sabatul „este dragostea omului pentru ceea ce el şi
Dumnezeu au în comun". Spiritul pragmatic, dorinţa de putere şi control ne irosesc energia vitală şi
ne condiţionează factura pentru ca toate „aceste desfătări ale lumii materiale să fie plătite cu
sufletul". In ziua sfântă de odihnă, în Sabat, omul are şansa să-şi recupereze fiinţa. Exegetul gândirii
iudaice, Abraham Joshua Heschel scrie: „Sabatul este mai mult decât un armistiţiu, mai mult decât
un interludiu; este o armonie profundă şi conştientă a omului cu lumea, o solidaritate cu tot ce ne
înconjoară şi o integrare în spiritul care uneşte ce se află dedesubt cu ceea ce se află deasupra".
Nu putem intra în Cer dacă Cerul n-a intrat mai înainte în noi.
Inainte de iudaism, omul îl descoperea pe Dumnezeu în
natură. Munţii, izvoarele, pietrele deveneau locuri sacre, iar ceremonialul era dictat de ciclul
anotimpurilor. Ziua, guvernată de Soare şi noaptea de Lună au făcut ca cei doi luminători să ocupe
poziţiile cele mai înalte în ierarhizarea zeilor. Cosmologia iudaică aduce un uriaş salt cognitiv prin
depăşirea planului fizic şi prin plasarea timpului în centrul înţelegerii spirituale. Astfel, Dumnezeul
evreilor devine Dumnezeul istoriei. Marele eliberator! Aşa cum poporul lui Israel a fost salvat din
robia egipteană, sufletul omului este salvat de robia patimilor şi a păcatului de către însuşi
Dumnezeu întrupat şi iată cum converg cele două Testamente în enunţarea predicatului principal:
Eliberarea! De atunci, încoace, trecând prin creştinism şi islam, adepţii Vieţii de Apoi şi credincioşii
în Regatul Cerului ştiu că există doua timpuri ale evoluţiei,cel uman destinat cuprinderii şi
înţelegerii universului exterior şi cel divin, un timp al meditaţiei, al moralităţii şi al desăvârşirii
spirituale pentru a cuceri universul interior. Astăzi, în această Vineri Mare, când aprindem
lumânările, să ne amintim cuvintele Domnului din Facere: „Să fie lumină" şi mai ales sensul
coborârii Mântuitorului în Iad, surparea diavolului şi ruinarea morţii! „învălui-ne Doamne în
mantia păcii Tale"!
Să nu te supui etichetelor, să nu te împovărezi cu planuri măreţe, să nu crezi că toate frâiele sunt
în mâinile tale, să nu te laşi subjugat de ştiinţă. înţelege infinitul şi cutreieră fără urmă.
Cu peste doua milenii în urmă, filosoful chinez Chuang Tzu completa viziunea despre Tao a
maestrului sau Lao Tze. Cartea lui Chuang Tzu, alături de Tao te king (Cartea despre Tao şi virtuţile
sale), combate zbuciumata epocă a războaielor şi readuce în vedere calea către uniunea Cerului cu
Pământul. Tao este ordinea fundamentală şi sensul universului, este, deopotrivă, dinamica şi forţa
vitală a tuturor fiinţelor, dar şi sursa a tot ce există. Tao este echivalentul lui Dumnezeu în gândirea
asiatică. Regăsim conceptul Do la niponi, Dao la vietnamezi... „A considera obârşia neprihănită, iar
ceea ce iese la suprafaţă vulgar; a privi acumularea ca neîndestulătoare; a trăi de unul singur în pace
şi puritate spirituală, aceasta este ceea ce în vremurile antice era cunoscut drept calea Tao" este
scris în Cartea lui Chuang Tzu. Ca şi în creştinism, taoismul se revelează adepţilor prin parabole,
fabule şi pilde. Mesajul pe care se centrează întreaga doctrină taoistă este smerenia. Printre
anecdotele manuscrisului sunt câteva foarte sugestive. Fluviul Galben, în timpul inundaţiilor, se
simte mare, infailibil, de temut şi atotcuprinzător, devastând casele, terenurile şi vieţile celor care-i
stau în cale, dar doar până când se varsă în Oceanul Nordic. Printre apele învolburate, bietul fluviu
devine o picătură într-o cană cu ceai. Din păcate, insecta care trăieşte doar o vară nu va cunoaşte
niciodată virtuţile zăpezii, tot aşa şi intelectualul care are ceva noţiuni despre viaţă se va simţi
superior celor săraci cu duhul, dar tocmai această vanitate îl va ţine departe de Tao. Tulburările,
suferinţa, războaiele, întunericul minţilor şi al sufletelor se nasc în primul rând din neînţelegerea
faptului că trăim în sincronicitate cu întreaga creaţie. Raportul pământ-om-cer este etern valabil, iar
calea care le uneşte, Tao, este mereu aceeaşi: Redobândirea întregului prin armonizarea contrariilor
şi ieşirea din separatism!
Un om în armonie cu Tao nu se împiedică de sine, pentru că ştie că numai aşa îi poate vedea
limpede pe cei din jur.
117
 înţeleptul va păstra întotdeauna în minte întregul când trece
prin viaţă. El ştie că există nenumărate forme care-1 exprimă pe Tao. Această armonie interioară îl
face pe omul căutării sensurilor vieţii să accepte unitatea lui Dumnezeu în diversitatea formelor
energetice. Viaţa se exprimă prin totalitatea ei, şi totul în Univers aparţine unui prezent continuu.
Trecutul şi viitorul sunt carcase, forme în care se manifestă sufletul naturii aflat mereu în evoluţie:
mineralul tinde către vegetal, acesta către animal, animalul va evolua în om, iar acesta se va
întoarce în întreg, în Tao, având pe deplin întreaga cunoaştere. Taoistul a ieşit din orice
condiţionare, el umblă liber, fără urmă, prin diferitele etape ale vieţii. „A te crampona de ceva
înseamnă să negi realitatea vieţii, cei care cunosc lumea doar prin ceaţa propriilor gânduri şi idei
nu vor înţelege niciodată măreţia principiului Tao." Pentru cel care se afundă în Tao, devenind una
cu întregul, timpul dispare ca noţiune, căci conştiinţa eliberată de ciclurile viaţă-moarte, vindecată
de opoziţiile bine-rău; noroc-ghinion; sărăcie-bogăţie etc. II plasează pe iniţiat în „regatul stabil al
minţii universale, în care toate esenţele şi formele devin cuvinte". Iată cât de profund
asemănătoare sunt căile Taoiste şi cele Christice. „Eu şi Tatăl unu suntem!" spune Isus, iar
Taoismul fixează: „Nu există cer separat de pământ şi pământ separat de om. Ceea ce reprezintă
adevărul poate fi înţeles ca întregul: pământ-om-cer"!
CALEA SPRE ADEVĂRATA MULŢUMIRE

Un om în armonie cu Tao se bucură de viaţă ca un copil, dar are înţelepciunea unui filosof.

Omul care este pe deplin fericit nu-şi va închina viaţa câştigului material, căci nu-ţi trebuie mare
înţelepciune să înţelegi că totul curge. Taoistul ştie asemenea creştinului că „adevăratele comori se
strâng în cer", adică în împărăţia Conştiinţei. Un om deosebit trăieşte mult în interiorul său, modest
şi smerit cu cei din jur, plin de respect pentru natură şi pe deplin conştient de integralitatea
planurilor vizibile şi invizibile care formează viaţa. Taoistul nu va face niciodată paradă de
cunoştinţele sale şi nu va transforma generozitatea într-un spectacol. înţelegând întregul,
întrerupând raportul cauză-efect, căutătorul Armoniei va privi întreaga lumea ca şi cum s-ar vedea
pe sine în oglindă. Nu dispreţuieşte pe nimeni, nu condamnă, ci se comportă altruist.
Trăind în anonimat şi bazându-se pe propriile puteri, omul intrat în Marea Armonie Universală nu
simte nevoia de a-i impresiona pe alţii. „Un om preocupat toată viaţa să rămână remarcabil va
agita toate lucrurile în jurul său încetând de a mai fi remarcabil" (proverb taoist). Fără a lăsa
impresia unui om special, taoistul deţine puteri speciale. Adevărata forţă stă în capacitatea de a
conştientiza că eşti o parte din întreg, „eşti o pasăre în stol". Pentru că Dumnezeu vorbeşte
neamurilor pe aceeaşi voce, cu aceleaşi logosuri, şi în China lui Lao Tze şi Chuang Tzu, atributele
înţeleptului sunt aceleaşi: „curăţenia şi simplitatea".

Cei mai mulţi oameni îşi caută împlinirea, dar o persoană înţeleaptă caută simplitatea, caută să
fie un canal pentru Tao.

Goana după diplome, titluri, recunoaşteri întreţine vanitatea. Sportul preferat al egoului este
maratonul printre efemeride. Puterea pământeană, nedublată de harul ceresc, onorurile,
laurii devin nişte demoni chinuitori, căci te vor obliga să-ţi iroseşti viaţa căutând să le păstrezi cu
orice preţ, şi, înaintea trecerii dincolo de Porţi, realizezi cât eşti de nepregătit pentru saltul
conştiinţei. N-ai mai avut timp!
înţeleptul nu intră în acest joc, preferă simplitatea şi duce o viaţă paşnică. Omul cu adevărat
puternic este cel care preţuieşte cel mai puţin puterea, dar găsim foarte rar asemenea specimene.
Taoistul nu aleargă niciodată după profit, el fiind recunoscător pentru tot ceea ce are. Nu tânjeşte
la mai mult, căci nu uită înţelepciunea marelui Lao Tze: „Un pahar plin nu mai poate fi umplut cu
apă proaspătă!" Cunoaşterea taoistului îl face să înţeleagă apartenenţa la întreg şi totalitatea
universală a vieţii. Pentru

118
că gândeşte, vorbeşte şi acţionează atât de diferit faţă de oamenii obişnuiţi, înţeleptul este privit
deseori ca un nebun, dar el ştie că lucrurile stau exact invers. Nu judecă, ci porneşte fără nici un
gând de recompensă la vindecarea lumii!
ÎNŢELEPCIUNEA TOLTECĂ întreaga ta minte nu este decât o ceaţă. Mintea ta este un vis în care o mie de

oameni vorbesc în acelaşi timp, dar nici unul nu îl înţelege pe celălalt. Aceasta este condiţia minţii
umane - o mare ceaţă, care te împiedică să vezi ceea ce eşti cu adevărat.
In vechiul Mexic a înflorit în vremuri de pace şi armonie o civilizaţie extraordinară. Cosmogonia
toltecilor plasează realitatea într-un vis colectiv. Majoritatea oamenilor sunt pierduţi într-o ceaţă a
percepţiei, numită mitote. Conceptul este foarte asemănător şi în gândirea hindusă, în care lumea
trăieşte în iluzie, în maya. Vechii mexicani erau convinşi că ne naştem într-un vis prefabricat care
include cultura, limba, obiceiurile, religia şi familia. Pentru a face faţă vieţii, suntem condiţionaţi să
facem pacte invizibile cu alţii, cu partenerul de viaţă, copiii, societatea, Dumnezeu şi mai ales cu
noi înşine. Toltecii ştiau de mult că cel mai mare duşman al omului este el însuşi, astfel că,
nenumăratele noastre condiţionări şi autolimitări ne fac mult mai mult rău decât bine. Ajungem să
repetăm clişee şi să credem în lucruri şi valori pe care nu le mai înţelegem. Ne agăţăm inerţial de
„tradiţii moştenite" care ne cenzurează libertatea de a descoperi fiecare dintre noi propriul său
adevăr, propria menire... Spiritualitatea toltecă invită omul să se înroleze într-un „război de
independenţă" împotriva parazitului din propria minte. Toltecii defineau parazitul aşa:
„Judecătorul, victima şi ansamblul convingerilor care invadează şi controlează mintea secătuind-o
de adevăr".
PUTEREA CUVÂNTULUI ÎN SPIRITUALITATEA TOLTECÂ înghiţiţi toată mizeria lor emoţională, care devine acum mizeria

voastră. Dar dacă nu o luaţi ca pe un afront personal, veţi rămâne imuni în mijlocul iadului.
Toltecii ştiau că la început a fost Cuvântul, căci este lesne de înţeles ce putere creatoare sau
devastatoare au cuvintele gândite şi apoi rostite. Ce spunem devine materia primă din care se
constituie învelişul nostru în lume. Gândurile noastre stabilesc, în cele din urmă, cine suntem şi în
ce fel de viaţă trăim. Vechii mexicani acordau o uriaşă importanţă a cuvântului rostit. El poate crea
ură, mânie şi moarte sau poate vindeca. Asemenea seminţelor care cad pe pământ fertil, şi
cuvintele se răspândesc pe pământ, rodind într-o realitate din care facem parte. Folosirea greşită a
cuvântului naşte îndoială, teamă şi confuzie. Bârfa poate fi asemănată cu un virus care, odată
intrat în computer, îşi va desfăşura propriile reguli. Am putea învaţă ceva extraordinar din
înţelepciunea toltecă, şi anume că toţi cei care se cred buricul pământului se vor simţi lezaţi şi
ofensaţi în permanenţă de semeni. Majoritatea aroganţilor au senzaţia, când cineva nu le cântă în
strună, că sunt victimele atacului la persoană (normal, doar persoana poate fi atacată, căci fiinţa
este infailibilă) şi vor răspunde la fel, adâncind şi mai abisal conflictul. Iadul este privit ca o
comunitate în care se folosesc numai cuvinte otrăvite.
Pământul se întunecă şi cade pradă demonilor însetaţi de rău, atunci când dulceaţa din cuvinte
este înlocuită cu veninul, născând senzaţia din dorinţa de putere, lăcomie şi invidie.
IMPORTANŢA ÎNTREBĂRILOR ÎN TREZIREA SPIRITUALĂ

Nimic din ceea ce este real nu poate fi ameninţat. Nimic din ceea ce este ireal nu există. In fiecare
dintre noi sălăşluieşte pacea Domnului. Atunci de ce suntem veşnic în război?
Am văzut cum, în gândirea toltecă, mitote (ceaţa minţii) ne împiedică să vedem lucrurile corect
şi lumea în adevărata ei lumină. Neavând mintea clară, începem să facem presupuneri şi implicit
să tragem concluzii, de cele mai multe ori eronate. Având o teamă maladivă de necunoscut,
suntem tentaţi să ne inventăm răspunsuri la toate întrebările care ne provoacă nesiguranţă.
înţeleptul este cel care nu face presupuneri inutile! Niciodată Hristos nu a spus: „crede şi nu
cerceta", ba dimpotrivă îndemnurile sale sunt exact în sens contrar: „caută adevărul şi el te va face
liber!"; „bate şi ţi se va deschide!", iar apostolul Pavel:
„cercetaţi totul..."

119
 Spiritualitatea ne îmbie să punem întrebări şi să ascultăm răspunsuri. Dacă vrem să ne
eliberam din „visul iadului", care este orice lume fără Dumnezeu, adică fără Forţă, Frumuseţe şi
înţelepciune, trebuie să renunţăm la obiceiul de a face mereu presupuneri. Interogaţia este o
cale sigură către Adevăr.
CÂTE CEVA DESPRE WICCA

Inţeleptul ştie că sacralitatea feminină şi spiritul naturii sunt cele mai vechi religii.
In Dansul Spiralei, Starhawk scrie: „Vrăjitoria îşi extrage învăţăturile din natură şi se inspiră din
mişcările soarelui, ale lunii, ale stelelor, din zborul păsărilor, înălţarea seculară a copacilor şi din
ciclul anotimpurilor". Wicca este o religie precreştină, formată din suma tradiţiilor celtice. In epoca
modernă, devine un curent integralist, împrumutând elemente din tradiţia europeană şi
amerindiană. Exegeţii fenomenului Wicca contrazic ideea că vrăjitoarele moderne aparţin unui cult
trăsnit, că au nasuri coroiate şi pline de negi, că blesteamă şi înţeapă păpuşile din cârpă cu ace
lungi şi ruginite, după ce în prealabil au semnat cu propriul sânge pactul cu Necuratul. Dimpotrivă,
ei susţin că vrăjitoria este poate cea mai veche religie din Occident.
Apărută cu aproape 3 500 de ani în urmă, în nordul Europei, vrăjitoria face parte din marea
familie şamanică. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: blocurile de gheaţă se desprindeau,
animale uriaşe şi feroce puneau în primejdia viaţa indigenilor, condiţiile de trai erau imposibile. în
asemenea context, cei care puteau prevedea mişcările astrelor, schimbările climatice,
comportamentul animalelor, perioadele fertile etc. deveneau membrii unei aşa-zise clase
sacerdotale. In peisajul anglo-saxon wicca însemna „a modela", iar slujitorii acestui cult, fie bărbaţi
sau femei, reuşeau să înţeleagă spiritele naturii atât de bine, încât modelau conştiinţa clanului
după nevoile vitale. Simbolul wiccan pentru ciclicitatea nesfârşită a vieţii şi morţii era o spirală
dublă. Intre cer şi pământ sunt veşnic două spirale, una care coboară sufletele în materie şi
cealaltă care le urcă spre „cerul primilor strămoşi". Fiecare clan avea un „sabat", un sfat al
înţelepţilor, având vaste cunoştinţe esoterice şi oculte, printre care mânuirea energiilor vii,
interpretarea mişcărilor astrelor şi proprietăţile tuturor plantelor sacre. Wicca pune accentul pe
sacrul feminin, celebrând Zeiţa Mamă a Lumii. Interesant, dar în shintoism, religie şamanică la fel
de veche ca wicca, soarele este de natură feminină - Ameratsu.
VRĂJITORIA ÎNTRE RELIGIA NATURII ŞI SATANISM

Până în secolul al XlV-lea, Biserica a coabitat paşnic cu restul religiilor precreştine, însă papa
Inocenţiu al VUI-lea, prin 1484 a trimis Inchiziţia să eradicheze toate tradiţiile care nu se
conformau catolicismului. Din acel moment şi până astăzi, vrăjitoria este asociată cu maleficul.
Cartea de căpătâi a zeloşilor de la Vatican este Malleus Maleficarum, opera dominicanilor Jacob
Sprenger şi Heinrich Kramer. Cunoscută şi ca Ciocanul vrăjitoarelor, cartea descrie într-un mod
arbitrar practicile wicca şi le tratează pe vrăjitoare ca pe „logodnicele lui Satan". In contextul
misoginismului exacerbat al Evului Mediu, o religie care celebra Zeiţa Mamă reprezenta o
blasfemie pentru călugării care susţineau Patriarhatul. Propaganda împotriva tuturor cultelor care
nu semănau cu religia imaginată de Constantin cel Mare a condus la un holocaust teribil. Aproape
9 000 000 de femei au fost torturate şi ucise, fiind acuzate de vrăjitorie, de sex cu diavolul, de
canibalism, şi alte chestiuni abracadabrante. In fapt, exegeţii fenomenului vrăjitoriei în epoca
medievală considerau
că altele erau motivele fundamentale ale urii Bisericii faţă de vrăjitorie, şi anume că religiile
naturii, printre care şi wicca, erau fundamental opuse instituţionalizării, centralizării şi dogmei,
adică ameninţau direct însăşi raţiunea de a fi a Bisericii.
Persecuţiile au încetat abia în secolul al XlX-lea, fiind înlocuite însă cu suspiciunea. In plină
expansiune tehnologică şi materialistă, Vechea Religie a devenit o „superstiţie pentru femei
nemăritate". Intr-un sens spiritual, profund, recuperarea adevărului despre vrăjitoria înţeleasă ca
pe un cult al naturii, al Zeului şi al Zeiţei, însemna reaşezarea femeii în dimensiunea spirituală.
Femeia este o forţă generatoare de viaţă legată la cele mai sensibile conexiuni ale Universului.
Trubadurii, iniţiaţii şi trăitorii în Cuvântul Viu al Mântuitorului ştiu ce rol uriaş au în evoluţia

120
umanităţii femeile reprezentate în toate cultele de la Isis, Sophia, Maria, Maria Magdalena etc.
Acest adevăr este încifrat în cărţile de tarot, unde Papesa este înaintea Papei.
SABATUL ŞI CERCUL DE PUTERE

In wicca, un rol important îl constituie sabatul, care este pentru vrăjitorie identic cu
congregaţiile bisericilor. De obicei, 13 femei formează inima grupului. Când se adună, vrăjitoarele
formează un cerc, se apucă de mâini şi, prin invocaţii şi ritualuri, pătrund într-o lume interioară,
călăuzite fiind ori de un geniu elementar, ori de un spirit-călăuză. Interesant este faptul că cel
invocat generează un câmp energetic mai puternic decât suma indivizilor din cerc. Practica cere ca
membrii sabatului (uneori sunt şi bărbaţi) să „fie înveşmântaţi în cer", adică goi-puşcă pentru a
simboliza adevărul gol-goluţ. Simbolistica Vechii Religii se regăseşte în structurile megalitice.
Cercurile formate din pietre măresc puterea energetică prin concentrare. Practicile wicca
urmăresc revelarea „puterii din interior" opusă forţei exterioare exercitate de toate sistemele laice
sau clericale. In obscurantistul Ev Mediu, din cauza zeloşilor inchizitori, obsedaţi să eradicheze
orice formă de cult care se abătea de la canonul lui Constantin cel Mare, sabatul vrăjitoarelor a
fost considerat ritual malefic, iar în mentalitate populară s-a înrădăcinat ideea „cercului răului". Pe
lângă practicile tămăduitoare, vrăjitoarele wiccane dezvoltă un cult de celebrare a Zeului şi a
Zeiţei, căci Dumnezeu în mentalul păgân este deopotrivă Tatăl-Mama tuturor lumilor văzute şi
nevăzute. Zeul este imaginea Cerului, iar Zeiţa simbolizează Natura. Există o etică strictă. Odată cu
puterea vine şi responsabilitatea, iar practicile negative, malefice sunt considerate dezonorante,
iar cei care se abat de la „buna armonie" sunt excluşi din cerc.
WICCA: O VECHE RELIGIE CARE CELEBREAZĂ VIAŢA

Wicca sau Vechea Religie nu se bazează pe dogme intelectuale sau teologice. In această paletă
de credinţe nu există o carte sfântă sau filiaţie apostolică, preoţească şi nu sunt impuse porunci,
ori definite păcate. Pentru vrăjitorie, viaţa trebuie celebrată. Există o nesfârşită bucurie de a
descoperi unitatea vieţii în diversitatea formelor ei. Ritualurile nu sunt solemne, sexualitatea este
considerată sacră, deoarece prin împreunarea Zeului cu Zeiţa a luat naştere Lumea, iar bărbatul şi
femeia perpetuează viaţa. Wiccanii ştiu că tot ceea ce există apare în urma întrepătrunderii lui (+)
cu (-) şi tocmai de aceea celebrează expresia cuplului primordial în întreaga Natură. In vrăjitorie,
nu sunt clamate sărăcia, abnegaţia, devotamentul, obedienţa, castitatea ci doar respectul pentru
legile cosmice, netulburarea armoniei şi bucuria în faţa miracolului vieţii. Pentru Vechea Religie,
există o Sursă Supremă a vieţii, o Inteligenţă Universală, o Mare Minte care a ordonat toate legile
şi principiile a tot ceea ce există; un Zeu al Cerului şi o Zeiţă a Naturii.
Aceasta este treimea wiccană. într-o lume spirituală dominată de mari bărbaţi, vechile
credinţe naturale le oferă femeilor accederea într-o dimensiune interioară unde vor putea
redescoperi puterea şi adevărul. Pentru a înţelege mai bine aceste predicate, vă recomand cartea
Dansul Spiralei. Renaşterea vechii religii a Marii Zeiţe de Miriam Simos cunoscută sub numele de
Starhawc.
Secolul XXI al mileniului al III-lea găseşte umanitatea pregătită să facă saltul cuantic în înţelegerea
unui adevăr simplu: între o celulă din ficat şi un soare dintr-un cluster galactic există un raport de
activitate. Tot ceea ce se află în dimensiunea materială are o cauză energetică şi un principiu spiritual.
Ghidul care ar putea să ne călăuzească dincolo de preconcepţii, inerţii cognitive, indolenţă şi clişee
este Fritjof Capra, doctor în fizica teoretică la Universitatea din Viena; unul dintre cei mai titraţi
cercetători în fizica particulelor la universităţile şi institutele de cercetare din Paris, Santa Cruz,
Londra, San Francisco şi autorul cărţilor: Momentul adevărului. Ştiinţa, societate şi noua cultură-,
înţelepciune aparte. Dialoguri cu oameni remarcabili-, Conexiuni ascunse şi Taofizica. O paralelă între
fizica modernă şi mistica orientală, din care voi face un scurt rezumat. Ideea centrală pe care o
regăsim în întreg ansamblul operei sale este: fizica şi spiritualitatea sunt cele două feţe ale aceleiaşi
monede. Legătura dintre fizică şi spiritualitate 1-a invitat pe Capra să plonjeze în mistica orientală şi 1-
a făcut să înţeleagă că ştiinţele moderne se luptă cu fenomene fizice neobişnuite pe care
spiritualitatea le descrisese şi explicase cu mii de ani în urmă. Anii care vor urma îl vor face pe Fritjof

121
Capra să privească acelaşi univers, însă cu alţi ochi decât o făcuseră până la el fizicienii clasicişti. De
exemplu, pentru Isaac Newton, în secolul al XVII-lea, cosmosul era mecanic, o infinită maşinărie
alcătuită din elemente dinamice, previzibil dacă îi înţelegeai legile. Timpul şi spaţiul erau separate,
cauzele generau efecte, dar nici un fizician până la Einstein nu analizase principiul din spatele
cauzelor. Einstein arată că materia nu are aceeaşi soliditate pe care i-o atribuie cele cinci simţuri.
Lucrurile nu sunt obiecte, ci energie care dobândeşte aspectul şi consistenţa formei în care se
exprimă.
Einstein schimbă fundamental percepţia asupra lumii a cărei natură nu va mai fi soliditatea, ci
perpetua mişcare. Iată ce scrie Capra: „Vom vedea cum cele două fundamente ale fizicii secolului XX
- teoria cuantelor şi teoria relativităţii - ne obligă să vedem lumea aşa cum o vede un hindus, un
buddhist sau un taoist şi cum această similitudine devine şi mai pregnantă atunci când ne uităm la
încercările recente de a combina aceste teorii pentru a putea descrie fenomenele lumii
submicroscopice..."
MATERIA, VIDUL ŞI ENERGIA

Cercetătorii cuantelor aseamănă materia cu un teren imens pe care se joacă protonii şi

electronii, căpătând atât de diferite forme de expresie. Dacă lumea newtoniană era legată de
cauzalităţi exacte, iată că fizicienii Werner Heisenberg şi Niels Bohr, pionierii fizicii cuantice
pledează pentru caracterul ultrafluid şi uneori spontan pe care îl are energia în infinita ei curgere
universală. Câteva exemple desprinse din studiile celor doi pot să ne lămurească cu privire la
universul cuantic:
- particulele nu se ciocnesc niciodată între ele, ci se absorb şi uneori îşi schimbă
proprietăţile;
- particulele pot fi percepute doar din punctul de vedere al mediului înconjurător şi nu ca
obiecte izolate;
- particulele nu sunt obiecte ca în viziunea lui Newton, ci rezultatele unor interconexiuni;
- particulele pot apărea şi ca modele ondulatorii, sunt imprevizibile şi ubicue.
Până la urmă, toate aceste experienţe ne arată că natura fundamentală a lumii fizice nu este o
aglomerare haotică de obiecte, ci o reţea complexă de cauze şi efecte, de interacţiuni într-o
perpetuă mişcare. Fritjof Capra dă un exemplu foarte plastic. Nucleul unui atom este de 1 000 000
de ori mai mic decât atomul întreg şi, cu toate acestea, el constituie aproape întreaga masă fizica a
acestuia. Din această perspectivă, ceea ce percepem noi că ar fi materia, omul, masa, mărul,
maşina, banii sunt structuri care se bazează în mare parte pe spaţiu gol (vid) şi că tot ceea ce este
solid se află într-o stare de pulsaţie ritmică. Paradoxal, în fizica cuantică este faptul că vidul este
viu şi inteligent, generând particule fără nici un motiv aparent: „în cadrul acestor experimente,
materia apare complet transformabilă. Toate particulele pot fi transformate în alte particule; ele
pot fi create din energie şi pot dispărea în energie", argumentează Capra. In câmpurile de forţă ale
particulelor subatomice dispar toate distincţiile dintre vid şi materie. Exegeţii noii paradigme
spirito-ştiinţifice sunt convinşi că această antimaterie, „spaţiul gol" este de fapt spiritul creator, iar
formele fizice nu sunt altceva decât „manifestări trecătoare ale Vidului fundamental".
ADEVĂRURILE RELIGIILOR ORIENTALE

Paradoxal sau nu, cosmogoniile taoismului, buddhismului, hinduismului sunt descrise la fel în
fizica cuantică. Religii cu mii de ani mai vechi decât ştiinţele moderne ştiau de mult că miturile
solidităţii şi permanenţei aveau să tulbure umanitatea în evoluţia ei. Pentru buddhişti, cauza
supremă a suferinţelor este încăpăţânarea de a nu recunoaşte că totul curge. Agăţarea cu dinţii şi
unghiile de privilegiile contextuale hrăneşte iluzia stabilităţii. Chinezii celebrează calitatea naturii
de a fi în permanentă schimbare într-un circuit etern. Iar hermeticii credeau într-o lege din
Kybalion care postulează că: „nimic nu dispare, totul se transformă" neîntrerupt, aşa în Cer,
precum şi pe Pământ. In cuantică, particulele sunt generate de un câmp şi tot în el se întorc după
ce parcurg diferite spaţii în timp. Acest câmp de forţe generator al vieţii subatomice, este numit în
hinduism Brahman. In fizică, particulele acestea se nasc şi sunt distruse aparent fără motiv. Dansul
122
Shivei exprimă dubla spirală universală a creaţiei şi distrugerii materiei. Buddhiştii numesc vidul
creator sunyata, iar el este generatorul tuturor corpurilor vii. Tao reprezintă natura vidă, fără
formă a universului, dar care are în sine potenţialul întregii Creaţii. Fizica cuantică demonstrează
matematic ceea ce religiile orientale propovăduiesc prin mitologie, artă şi poezie.
Cele două energii fundamentale yang (cosmică) şi yin (telurică) în împletirea lor creează lumi,
sisteme solare, dimensiuni existenţiale. Principii complementare, deşi aparent opuse femini-
masculin; întuneric-lumină; abstarct-concret, yin-yang constituie un întreg inseparabil şi
ireductibil. Orientalii privesc lumile ca pe monede cu două feţe: feminin-masculin = om; întuneric-
lumina=zi; abstract-concret=realitate şamd. Fizicianul Heisenberg explică: „ceea ce observăm nu
este natura în sine, ci natura expusă metodei noastre de examinare", cu alte cuvinte, în cuantică,
particulele capătă forme diferite în funcţie de modul în care le privim. în universul cuantic nu
există forme prestabilite ca în cel newtonian. în funcţie de evoluţia minţii, realitatea „obiectivă" îşi
schimbă înfăţişarea. Şamanul care priveşte jungla vede şi comunică cu natura altfel decât turistul
din New York. Ca să ne înţelegem, în această paradigmă actantul, acţiunea şi obiectul acţiunii nu
sunt trei elemente distincte, ci un tot unitar. In Bhagavadagita este scris: „Toate se îndeplinesc de
către Tendinţele Naturii; cel cu Şinele tulburat de Eu gândeşte, făptuitorul sunt eu!" In Upanişade,
există o maximă care exprimă foarte bine realitatea cuantică: „Când mintea este tulburată se
naşte pluralitatea, dar când mintea este liniştită, această pluralitate dispare". Lumea se schimbă în
funcţie de cum o percepem. Hristos spune că este mai bine să vedem bârna de sub propriul nas
decât paiul din ochiul celuilalt. Cuantica explică de ce florile miros diferit în funcţie de cel care le
culege. Cartea lui Capra, Taofizica prezintă un adevăr teribil. Vechile religii au transpus în mit,
epopei şi artă predicatele celei mai moderne dintre ştiinţe, demonstrând cu argumente temeinice
că religia şi ştiinţa nu sunt opozabile, ci complementare!
PUTEREA LUI AICI ŞI ACUM
A nu opune rezistenţă vieţii înseamnă a fi într-o stare de graţie, pace şi iluminare. Această stare nu
mai depinde de anumite stări sau calităţi ale lucrurilor, fie ele bune sau rele. Pare paradoxal, şi totuşi,
când dependenţa ta interioară de formă a dispărut, condiţiile generale de viaţă, formele exterioare,
tind să se îmbunătăţească considerabil.
Aînţelepciunea orientală crede că trecutul şi viitorul sunt arome în ceaşca de ceai a prezentului. Câteva

milenii mai târziu, pionierii psihologiei transpersonale dau următorul sfat: „Transforma-ţi viaţa
conştientizând că singurul moment pe care îl ai la dispoziţie este momentul actual". Problema
civilizaţiei moderne este tocmai proiectarea unui viitor luminos fără un contact realist cu prezentul.
Oricine face o sinteză între marile religii poate afirma că toate spun aceeaşi poveste a extinderii
conştiinţei. O trilogie absolut necesară este Puterea prezentului. Ghid de dezvoltare spirituală a lui
Toile, urmată de Fii aici, acum, Ram Dass şi Miracolul momentului de Thich Nhat Hanh. Lucrările
panoramează miturile fundamentale din creştinism, buddhism, taoism şi alte tradiţii, regăsind
minunatul concept Unitate în Diversitate. Modernitatea este clădită pe realizările minţii, ceea ce a
condus, în timp, la o abordare confuză a realităţii. Un timp ne-am confundat, mai ales occidentalii, cu
propria minte, însă în loc s-o controlăm noi pe ea, s-a produs exact invers. Când suntem copii, populăm
întunericul cu mii de monştri fioroşi în care începem apoi să credem, însă când bunica aprinde lumina,
tenebrele dispar. Mintea are obiceiul universal de a monologa şi de a se hrăni cu evenimente trecute
pe care le analizează şi le disecă, consumând enorm de multă energie şi timp în care fiinţa doarme iar
egoul este hiperactiv. Gândind tot timpul, ratăm şansa experimentării prezentului. Marea înţelepciune
a lumii a găsit locul şi exprimarea lui Dumnezeu, la fel de prezente în fiecare generaţie. Creatorul se
află în centrul întregii sale creaţii (să nu uităm că un cerc este generat din centrul său... este marea
lecţie a compasului), iar exprimarea sa este eternul: Aici şi Acum!

123
 Una dintre preocupările spiritualităţii de pretutindeni este de a absorbi puterea cosmică a
lui Acum. Pentru că, evident, Dumnezeu este prezent în fiecare generaţie, iar problemele
mântuirii, regăsirii Fiinţei celei Mari, întoarcerea în Regatul Pierdui sunt predicatele unui
prezent continuu. Pătrunderea în starea de Acum începe prin concentrarea la activităţile
cotidiene. Uneori, în rutină se află cheia de eliberare. Respiraţia, gătitul, băutul ceaiului,
mersul prin natură sunt lecţii de intensă spiritualitate dacă le execuţi conştient. Din păcate,
noi traversăm mecanic această uluitoare experienţă numită viaţă. Legea fundamentală a lui
Ekhart Toile sună cam aşa: „Cu cât ne opunem mai mult situaţiei prezente, cu atât vom suferi
mai mult" şi a fost formulată după ce a înţeles din cultura orientală importanţa
ceremonialului în cele mai banale ipostaze.
De exemplu, se poate atinge iluminarea, starea de sătuli, înfulecând încet, mestecând
conştient de amestecul aromelor, înghiţind bucăţi mici şi concentrându-te asupra artei care a
transformat hrana în aliment şi medicament. Fuga de prezent devine istovitoare, când ne
proiectăm în alt loc, cu altcineva, într-o altă situaţie financiară, visând la cai verzi pe pereţi, ratăm
experimentarea lui Acum, în taina căruia se află tot ceea ce ne trebuie pentru a ne duce menirea
mai departe. înţelepciunea te învaţă cum să ieşi din bucla suferinţei: iertând prezentul, indiferent
cât este de dur, acceptând că tot ceea ce ne este dat are un sens şi rugându-ne să căpătăm ceea ce
ne trebuie. Hristos ne îndeamnă în rugăciune: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
ASTĂZI". Taina lui Acum se explică aşa: în prezent nu există probleme, căci acestea au nevoie de
timp pentru a exista.
Maxima concentrare pe moment, pe clipă, împiedică alimentarea problemelor cu energie. Dacă nu
judecăm natura unui eveniment, dacă îi acceptăm doar existenţa fără să-1 etichetăm în vreun fel,
încetăm să ne mai chinuim degeaba! Pont: Stăpâneşte-ţi ura şi teama pentru o secundă şi vei găsi o
soluţie!
Drumul spiritual este presărat de capcane puse de însuşi Zeul Egoului. Creştinii ştiu că: „drumul
spre iad este pavat cu bune intenţii", iar buddhiştii ştiu că, uneori, în spatele încercării de evoluţie a
conştiinţei se ascunde nevoia meschină a eului de a se simţi în siguranţă. Hristos ne îndeamnă să
părăsim formele rostind clar: „Regatul Meu nu este din lumea aceasta", iar Buddha plasează
Nirvana dincolo de nesfârşitul raport cauză-efect: „Acolo unde totul tace, se naşte şi există". Şi cum
domeniul formelor se mai numeşte şi materialism, vă propun o incursiune în doctrina tibetană,
unde există trei guvernatori ai materiei: stăpânii mentali ai Formei, ai Cuvântului şi ai Minţii.
Egocentrismul stăpânului Formei va dori să genereze „o lume plăcută, previzibilă, sigură şi
docilă, iar egoul va încerca să se pună la adăpost şi de a se distra evitând ori ce fel de tensiune",
scrie călugărul budhhist Chogyam Trungpa Ripnoche. Stăpânul Cuvântului ne impune clasificarea,
conceptualizarea, iar egoul se va feri să dea piept cu experienţa directă. Sub dominaţia acestui
stăpân, realitatea va fi filtrată de subiectivism, furnizând persoanei confortul într-o lume previzibilă.
Stăpânul Minţii îşi foloseşte egoul pentru a ne convinge să rămânem deosebiţi, unici dar în
separaţie faţă de ceilalţi. Majoritatea celor care pornesc pe calea evoluţiei spirituale se afundă în
imperiul iluzoriu al minţii, considerăndu-se superiori celor care „dorm". Buddhismul tibetan
vorbeşte despre Materialismul spiritual ca despre o ultimă încercare a egoului de a rămâne
independent faţă de sine, sau cu alte cuvinte este bătălia finală a Persoanei pentru a rămâne
independentă faţă de Fiinţă.
Adevărata spiritualitate ne invită să abandonăm persoana şi să ne încredem în fiinţă: „Nu eu
vorbesc acum, ci Hristos trăieşte în mine", spunea apostolul Pavel când a fuzionat în UNU, iar
buddhismul descrie calea către Unitate prin înţelegerea celor patru adevăruri nobile:
1. Nobilul Adevăr al suferinţei:
„Naşterea este suferinţă, decăderea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a
fi unit cu ceea ce nu este plăcut este suferinţă, a fi separat de ceea ce este plăcut este suferinţă, a nu
obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Pe scurt, toate laturile experienţei făcute în cuget şi în trup,
cărora agăţarea le este inerentă, sunt suferinţă".

2. Nobilul Adevăr al cauzei suferinţei:

124
 „Această sete este cea care duce la renaştere şi este însoţită de agăţarea pătimaşă care fuge când
după un lucru, când după altul. Este setea după plăcerile simţurilor, setea de existenţă şi setea de non-
existenţă".

3. Nobilul Adevăr despre încetarea suferinţei:

„Este completa distrugere şi separare de această sete, uitarea ei, renunţarea la ea, eliberarea
de ea şi neataşarea faţă de ea".

4. Nobilul Adevăr despre Calea ce duce la încetarea suferinţei:

„Este Calea cu opt braţe şi anume:
înţelegere corectă, Gândire corectă, Vorbire corectă, Acţiune
corectă, Mod de viaţă corect, Efort corect, Atenţie corectă şi Concentrare corectă".
CAPCANE PE DRUMUL EVOLUŢIEI SPIRITUALE

Pentru buddhişti, cea mai grea încercarea a Eului este să se piardă în Marea Minte Universală.
Nici Hristos nu şi-a mai îngăduit persoanei să ocupe vreun loc în incinta fiinţării Sale, spunând „Eu
şi Tatăl Unu suntem!" Eul, acest demon separator se infiltrează în toate gândurile şi-1 va slăvi pe
Stăpânul Materialismului Mental. Aici se pierd mulţi guru, maeştri spirituali, care încă nu pot
accepta că nu ei sunt Lumina Lumii, ci doar canalele prin care Ea se manifestă. Gândurile
egocentriste au nevoie de stabilitate şi siguranţă şi vor încerca să ne convingă că nu există nimic
mai presus de propria minte. Aici îşi găseşte locul pe calea spirituală meditaţia, al cărei rol este de
a ne elibera de preconcepte, clasificări, axiome. Drumul spre Iluminare trece prin interior.
Mântuirea, Pacea, Liniştea la care tânjim de când ne conştientizăm efemeritatea sunt sădite de
Creator în fiecare dintre noi, nu trebuie decât să stăm în faţa sufletului, amintindu-ne: „Bate şi ţi se
va deschide!" ştim că ne aflăm cu adevărat pe o cale spirituală când nu ne mai luăm în serios
fiecare încercare de „a deveni mai bun". In prima fază, egoul ne va întinde nişte capcane făcându-
ne rigizi. învăţăceii la început de drum vor fi foarte mândri că ei fac meditaţie, sunt vegetarieni,
sunt sfioşi, generoşi, buni creştini, cu frica de Dumnezeu sau ţin post, stau ore întregi în ashramuri
etc. Până nu ne vom detaşa de forme şi până nu vom găsi toate cele de trebuinţă în sine, nu vom fi
altceva decât nişte somnambuli visând că se trezesc. Când ne pierdem umorul, buna dispoziţie şi
disponibilitatea înseamnă că am ratat eliberarea şi ne-am făcut prizonierii altor concepte. Cel mai
mare duşman al Iluminării este fanatismul, iar cea mai grea dintre erori este confundarea căii cu
scopul! Aici se află marea suferinţă a lumii!
Există un soi de mimetism care ne împiedică să progresăm pe calea spirituală. Seducţia
formelor este foarte puternică până la debarasarea totală. Există o etapă în care adeptul se va
simţi mult mai confortabil în faţa unui maestru. Chogyam Trungpa în Incursiune în materialismul
spiritual scrie că nimeni nu i-ar da ascultare dacă l-ar întâlni pe stradă, însă, dacă este îmbrăcat
tradiţional şi se prezintă drept a unsprezecea reîncarnare a lui Trungpa Tulku, este asaltat de mii
de oameni care îl proslăvesc înainte de a deschide gura. Rolul unui maestru este de a-i arăta celui
însetat unde este izvorul, nu de a-1 condiţiona cu paharul; şi, după ce acesta îl va centra pe
discipol, îi va spune că pe adevăratul drum spiritual nu te ajută nimeni din afară, ci găseşti cele de
trebuinţă în universul tău interior. Secretul este de a renunţa la conflict, la dihotomie, de a accepta
totul ca parte din întreg. Experimentarea vieţii produce înţelepciunea atât de necesară în
iluminare, în mântuire! Există însă şi posibilitatea că acel căutător fervent al spiritualităţii să ajungă
un simplu colecţionar de experienţe culturale interesante dar gol pe dinăuntru, adică incapabil să
ofere celorlalţi ceva autentic, provenind din el însuşi. De aceea, discipolul, după ce va simţi că a
devenit el însuşi apt să înţeleagă universul, trebuie să-şi părăsească maestrul şi să călătorească
prin lume împărţind lumina!
PREDICATELE OPTIMISMULUI

125
Viaţa înseamnă de fapt creaţie căci Dumnezeu, această Forţă Misterioasă care se exprimă prin
înţelepciune, Forţă şi Frumuseţe, generează forme şi esenţe perfecte. Conştiinţa umană este Codul lui
Oreste de natură divină, iar organismele vii sunt capodopere. Omul, un fluture, un bonsai, o pară...
câtă perfecţiune! Dacă suntem expresiile lui Dumnezeu, Sublimul Creator al Tuturor Lumilor, atunci ar
trebui să ne trăim viaţa creând, fiind conştienţi că avem simţurile pentru universul exterior, imaginaţia
şi intuiţia, pentru a putea porni în căutarea Sinelui, rămânând lucizi dar blânzi, generoşi dar fermi în
deciziile noastre dictate de principii. Etica
I şi morala sunt zidurile care ar trebui să ne mărginească poteca as-
I cendentă, iar iubirea, motorul care ne pune în „mişcare". In
I cartea lui Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu, există
I o frază-cheie: „O bună bucată din viaţă ai trăit ca efect al expe-
1 rienţelor tale. Acum ai ocazia să fii cauza lor!" O invitaţie su-
perbă la cunoaştere şi acţiune. Puterea noastră se exprimă prin t gând-cuvânt-acţiune, iar
libertatea pe care am primit-o ne dă posibilitatea de fi tot ceea dorim.
Legile echilibrului şi ale atracţiei configurează decorul în | care ne vom derula existenţa din
momentul naşterii până la f moarte. Cei care cred în Viaţa de Apoi se pregătesc să înţeleagă
| ce se întâmplă cu spiritul eliberat de materie, căci este axio-
\ matic faptul că viaţa rezidă în toate regnurile şi că „nimic nu ! dispare, totul se transformă!" Din
nefericire, multe idei stupide ne populează lumea în care trăim, iar dintre ele cele mai păguboase
şi malefice sunt curentele separatiste: fanatismul religios, superioritatea rasială, ascendentul
economic etc., căci acestea nu construiesc niciodată nimic, ci dimpotrivă, năruie \ ceea ce ne-a
fost dat de la Dumnezeu pentru a ne duce la bun sfârşit menirea, pentru a ne înţelege scopul.
Altminteri vom trăi inconştient, artificial, ratând şansa de a plonja în Miracolul Vieţii. De noi
depinde soarta întregii Lumi, căci ce este umanitatea? La ce o putem reduce? Evident, la cuplul
primordial Adam-Eva; bărbat-femeie; (+) şi (-)... Orice formă ar avea, oriunde s-ar naşte, omul
este copilul Cerului şi al Pământului, iar suflarea de viaţă i-a dat-o acelaşi Tată, Marele şi Unicul
Creator cu Adevărat. Dar omul este o fiinţă ca tot ceea ce este viu în Univers, şi atunci de ce atâta
sete de distrugere? De ce să ne construim fericirea pe nefericirea Naturii, a speciilor, când am
putea trăi în armonie cu întregul?

De mii de ani, oamenii nu dau crezare promisiunilor lui

Dumnezeu dintr-un motiv extraordinar: sunt prea frumoase pentru a fi adevărate...
Toate marile tradiţii contrazic ideea preconcepută şi atât de arbitrară cum că Dumnezeu ar avea
un plan perfect pentru noi, de la care nu trebuie să ne abatem nici măcar un grad ca să nu fim aspru
pedepsiţi. In logica religioasă şi nu sectară, relaţia noastră cu Tatăl nu este una dintre servitor şi
stăpân, ci între asociaţi, angajaţi în crearea lumilor. Legile universale sunt concepute atât de perfect,
încât omul, dacă le-ar respecta, ar face saltul cuantic de la „animal de povară la înger liber". Invitaţia
lui Hristos este la regăsirea nemuririi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru este!" Dumnezeu se face
cunoscut creaţiei sale, întotdeauna prin cele opt concepte, pe care le regăsim admirabil tâlcuite în
Kabbalah: înţelepciune, înţelegere, Milă, Tărie, Frumuseţe, Slavă, Victorie, Temelie; toate acestea
manifestându-se între Coroană şi Regat, între Cer şi Pământ, între Spirit şi Materie. Aşadar, ca buni
fii ai Domnului să ne ridicăm fruntea din ţărână şi să privim cu nădejde linia albastră a infinitului! Ce
părinte s-ar bucura văzându-şi copilul umilit, batjocorit şi chinuit? Dragostea Lui este atât de Mare,
încât se întrupează în fiecare generaţie pentru a ne arata Calea spre Eternitate. Codul lui Oreste

CELE DOUĂ TIPURI DE RUGĂCIUNE

Dacă păstrăm conceptul dualităţii, putem regăsi chiar şi în rugăciune două tipuri de relaţionare
cu Dumnezeu. Cea mai uzitată este rugăciunea milogului-negociator: „Dă-mi, fă-mi, că şi eu am să
fac şi am să dreg..." Ei bine, o statistică istorică ne arată că în faţa acestei atitudini, Universul
rămâne insensibil. De câte ori 1-a ascultat Bunul Părinte pe Becali? Adevărata rugăciune, din
126
nefericire foarte puţin rostită, este cea a recunoscătorului: „Mulţumesc, Doamne, pentru tot ceea
ce am, pentru ceea ce am devenit... etc". Cel care, prin rugăciune, înţelege dialog neîntrerupt cu
Dumnezeu îşi aminteşte sau, dacă nu, observă că în Natură cele mai fericite forme de viaţă sunt
cele libere şi fără griji cum sunt păsările „au oare ele se îngrijesc ce vor mânca mâine, şi totuşi vor fi
sătule", sau „crinul nu se preocupă cu ce va fi îmbrăcat, şi totuşi straiele lui sunt mai frumoase
decât ale
lui Solomon". Când credinţa devine certitudine, nu mai ai de ce să-i cerşeşti Lui lucruri pe care le
găseşti în tine, căci Dumnezeu ne locuieşte pe fiecare. Gândurile devin cuvinte, iar acestea acţiuni.
Aşadar, dacă ne dorim ceva, creăm doar o stare de dorinţă, nu şi una de existenţă. Un proverb
buddhist spune: „Vei obţine totul când nu-ţi vei mai dori nimic!" Există o adevărată mecanică
universală prin care rugăciunile devin realitate, iar noi nu suntem nici pe departe nişte simpli
spectatori-cerşetori, ci, în ecuaţia divină, suntem invitaţi să participăm ca nişte actanţi!
„Mulţumesc Doamne pentru tot!"

ORESTE TEODORESCU DESPRE MIRACOLE...

Unii cred despre miracole că sunt efecte sau evenimente ieşite în afara legii sau chiar fără lege,
când de fapt acestea nu sunt altceva decât legile subtile care operează în cosmosul interior al
conştiinţei.
PARAMAHANSA YOGANANDA

Când înţelegem că suntem piese vii într-un organism infinit în care sistemele solare sunt aidoma
celor endocrine, musculare, nervoase, osoase etc., în care planetele sunt celule, iar sorii organe, acolo
unde totul se ordonează spiritual, energetic şi material, adică gând-cuvânt-acţiune, intrăm în
dimensiunea miraculosului, adică a unei realităţi extinse, unde totul devine posibil, cu o singură
condiţie: să respecte principiile şi legile universal valabile:

1. Raportul cauză-efect („după faptă şi răsplată!");

2. Atracţia („cine se aseamănă se adună");
3. Echilibrul („remediul nenorocirii este echilibrul sufletesc");
4. Transformarea („nimic nu se pierde prin moarte, totul se transformă şi evoluează");
5. Eliberarea („căutaţi Adevărul şi el vă va face liberi!")

Iată predicatele miracolului! Vă invit să le experimentaţi. Şi ca să simţiţi cu adevărat puterea

logosului, rugaţi-vă aşa: „Sunt calm, liniştit şi fericit. Sunt recunoscător pentru tot ceea ce am.
Sunt parte din întreg. Lucrez cu persuasiune asupra perfecţionării mele, fiind blând şi generos cu
semenii mei. M-am lepădat de cel Rău unindu-mă cu Binele, Frumosul şi Pacea! Am încetat
A să mai exist. încep să fiu!" Codul lui Oreste

REGĂSIT PRINTRE EVANGHELII

Căci ce este dacă unii n-au credinţă? Oare necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu?
Nicidecum! Ci Dumnezeu se vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul întru minciună, precum este
scris: Drept eşti tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.
Epistola lui Pavel către Romani 3:3- 4

In lumea egoului şi a neantului, acolo unde oamenii caută faima şi aprecierea celorlalţi, dar nu şi
pe cea a lui Dumnezeu, se întâmplă în fiecare generaţie, ca într-un prezent continuu, acelaşi lucru:
incompetentul pozează în profesionist, curva în virtuoasă, egoistul cel mai rapace în binefăcător,
trădătorul de neam în patriot, meschinul frustrat în maestru spiritual etc... Vă veţi întreba probabil
de ce? Răspunsul este invariabil acesta: ruşinea sinelui, care este de natură divină în faţa exceselor
persoanei, care îşi extrage sevele de la diavol. E aceeaşi ruşine pe care au resimţit-o Adam şi Eva
când au ieşit din Fiinţă şi s-au trezit „goi". Gol aici nu are sensul de nud, ci de golit de Dumnezeu. Ce
127
nevoie să ai de recunoaşterea semenilor, dacă Tatăl şi Fiul sunt departe de tine? Avem decalogul,
pe care dacă l-am respecta am şti că nu suntem pe drumul pierzaniei, ştim cele şapte păcate
capitale, dar oare în câte dintre ele ne regăsim zi de zi? Avem Calea, Adevărul şi Viaţa, dar ne
încăpăţânăm să alergăm după efemeride într-un univers iluzoriu împletit din vicii senzoriale şi de
caracter. In Evanghelii există o cheie de descifrare a ceea ce va să fie: „semănătorul este unul,
secerătorul altul, dacă grâul n-ar muri în burta pământului, cum să crească recolta?"
ORESTE TEODORESCU
VREMURILE SUNT APROAPE

Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El,
lumea.
IOAN 3:17

Priveşte atent în jurul tău. încă te încăpăţânezi să negi adevărul?

„Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutate am umblat şi în Domnul nădăjduind, nu voi slăbi.
Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă; aprinde rărunchi în inima mea. Că mila Ta este înaintea
ochilor mei şi bine mi-a plăcut adevărul Tău." (Psalmul lui David 25: 1-3) Nici un alt cuvânt nu este
de folos. Trezeşte-te prietene, scutură-ţi ţărâna de pe haine, lasă morţii să-şi plângă morţii şi vino
la Viaţă!
AICI. ACUM...

Uneori uităm să mai trăim. Adică? Păi, tot proiectându-ne într-un viitor subiectiv: „o să am,
voi face, când o să fiu eu..." pierdem cel mai minunat şi adevărat spectacol: cel al clipei! La fel de
păguboasă este şi rătăcirea prin trecut: „pe vremea mea, dacă mai eram tânăr... etc". Noi ştim,
datorită noianului de informaţii şi experienţe, că prezentul este o consecinţă a trecutului, iar
viitorul, concluzia prezentului. Aşadar, prezentul este centrul cercului, la periferia căruia se află
trecutul, iar la graniţa de intersectare, viitorul. E foarte trist să-ţi consumi atâta energie cu
regrete sau proiecte, fără să fii atent la misterul lui „aici şi acum"! Aşa cum pământul se învârte
în jurul propriei axe (care rămâne fixă) şi în jurul soarelui, omul are în sine un element mutabil
(universul exterior guvernat de timp) şi unul static (dimensiunea fiinţei, guvernată de ierarhiile
cereşti). Tot I ceea ce trăim azi vine din ieri. înţeleptul ştie cum să acţioneze, I ca mâine să fie
Bine!
UN GÂND DE SABAT

Dintr-o taină străveche, pământul a fost văduvit de oameni şi zei. în locul Luminii Dumnezeieşti,
omul a aşezat o mare gaură neagră în care sunt absorbite toate visurile frumoase. Apoi, simţind
acest gol chinuitor, acelaşi om a încercat să-1 umple cu sine însuşi, zicând fălos: „Omul este în
centrul lucrurilor". Ciudat, senzaţia de pustiu s-a accentuat şi mai tare. A urmat o vreme a idolilor şi
a sacrificiilor, însă nici acestea n-au putut stinge setea sfâşietoare a bietei fiinţe care nu-şi mai
găsea rostul. Astăzi, în locul acestui crater, modernul a plasat piramida necesităţilor, şi ce să vezi?
Nici o schimbare în bine, aceeaşi apăsătoare tristeţe. Dar acesta este doar tabloul lumii exterioare,
însă ceea ce nouă ne poate părea mare, din perspectiva eternităţii înseamnă urechea acului. Fiul
Omului şi al Domnului, acelaşi care vorbeşte prin Lao Tze, David, Moise, Buddha, Mahomed, Jeshua
ne arată în fiecare generaţie Calea către Mântuire. Fericit cel ce ştie unde s-o caute!
Trâmbiţele au sunat, peceţile s-au desfăcut. In Cer, armatele îşi strâng armele Luminii. Jos, în
tenebre, lorzii vanităţii, egoului, ai lăcomiei şi ai corupţiei se pregătesc să dea asaltul final
ORESTE TEODORESCU asupra omului. înţeleptul vede în semne adeverirea profeţiilor,
materialistul doar criza planetară. începe restauraţia! Cele... mai teribile scuturi împotriva
maleficului sunt morala, etica şi iubirea! In ele nu încape stricăciunea!
„Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţi şi cei puternici şi toţi robii şi
toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi
peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; că a venit ziua cea
mare a mâniei lor, şi cine are puterea să stea pe loc?" (Apocalipsa 6: 15-17)
128
 Două curente modelează evoluţia conştiinţei umane, în fiecare generaţie. Unul, inspirat din
Lumile înalte, progresist, care propovăduieşte armonia, buna înţelegere, pacea, libertatea, şi
celălalt, retrograd, separatist, totalitar, manipulator, conectat la planurile inferioare, demonice.
In istorie, cele două motoare care întreţin şi consumă energia vitală a omului de la naştere la
moarte s-au ascuns în centrele unor societăţi iniţiatice, încercând fiecare dintre ele să-şi promoveze
idealurile şi să-şi etaleze argumentele. Astăzi, expresia celor două se regăseşte în Modialism şi
Globalizare. Mondialismul se bazează pe filosofía întregului şi recunoaşte scânteia divină din om,
indiferent de rasă, cultură, religie, sex, propovăduieşte cunoaşterea de sine şi a universului pentru a
înţelege şi respecta legile cosmice în cunoştinţă de cauză şi prin asumare individuală. Accentul este
pus pe logosul a fi. Globalizarea se bazează pe acumulare, animată aşadar de verbul a avea. Aici banii
sunt forma energetică aducătoare de putere, influenţă şi care cumpără conştiinţe, corupându-le! în
mod voit, anumite grupuri de presiune confundă cele două curente între ele oferind opiniei publice o
imagine haotică, căci, de când lumea, unii conducători s-au bazat pe dictonul „divide et impera!"
Aşadar, Mondialismul este integralist, operând cu simboluri, iar globalizarea este separatistă,
operând cu diaboluri. între cele două paralele se interpune o perpendiculară, şi aceasta reprezintă
Voinţa Divină, este calea ascendentă a tuturor religiilor spirituale. Pe ea, omul dorinţei de a se
mântui va găsi întotdeauna predicatele adevărului definite de Frumuseţe, înţelepciune şi Forţă!

De ce există case bântuite? Există fantome? Putem primi şi transmite mesaje telepatice? Este
posibil să cunoaştem viitorul? Posedă oare
vindecătorii o energie misterioasă? Toate aceste întrebări îşi află un răspuns complet şi bine
documentat în Puterile oculte ale minţii, care anali-
zează în mod raţional şi sistematic aşa-numitele „facultăţi paranormale".
Cartea inventariază o serie de cazuri surprinzătoare de manifestări
ale acestor facultăţi inexplicabile, ajutându-ne să înţelegem mai bine mintea umană şi să ne apropiem
de fenomenele care au fost conside-
rate întotdeauna ca fiind străine de experienţa imediată, precum existenţa fantomelor, telepatia,
clarviziunea sau bioenergia.
Enrique de Vicente este ziarist specializat în subiecte paraştiinţifice din 1968 şi vicepreşedinte al
Societăţii Spaniole de Parapsihologic.
Conduce revista internaţională Ano Cero, pe care a fondat-o în 1990, şi a fost colaborator la 50 de
publicaţii spaniole şi din alte ţări, ca şi la mai mult de 20 de programe de radio şi televiziune.

129