Professional Documents
Culture Documents
Rezumate Dogmatica Listare Final
Rezumate Dogmatica Listare Final
2
rezumate DOGMATICA
5
rezumate DOGMATICA
3. unanimitatea.
Teologia ortodoxă a respins totdeauna acuzaţiile protestantismului liberal şi
ale catolicilor care o înfăţişează ca fiind incapabilă de progres sau opusă
dezvoltării dogmatice. Însă dogmatiştii ortodocşi afirmă nu numai nevoia unei
dezvoltări dogmatice ci şi realizarea ei de-a lungul vremii, dar în sensul lui
Vicenţiu de Lerin:
„Ceea ce are viaţă trebuie să se şi dezvolte, să se mărească; astfel îşi
pierde calitatea de a fi viu. Din cercetarea mesajului creştin se poate observa
capacitatea lui de desfăşurare şi întindere.”
Teologia Ortodoxă învaţă că există o dezvoltare dogmatică, dar aceasta nu
aduce atingerea Revelaţiei Dumnezeieşti, ea fiind o pătrundere mai adâncă în
conţinutul Revelaţiei Dumnezeieşti (ci nu o dezvoltare a Revelaţiei înseşi).
Biserica este „prelungirea lui Hristos în timp”, prin tradiţie Biserica
Ortodoxă îşi păstrează identitatea ei, ea este o Biserică a tradiţiei, fără să fie
învechită.
7
rezumate DOGMATICA
8
rezumate DOGMATICA
9
rezumate DOGMATICA
Întrucât energiile ţin în mod firesc de fiinţa comună a celor trei ipostasuri
ele sunt comune tuturor celor trei Persoane ca şi fiinţa. Fiecare din energiile sau
11
rezumate DOGMATICA
12
rezumate DOGMATICA
Sfânta Treime este una din cele mai mari taine ale creştinismului
reprezentând un mister de nepătruns pentru mintea omenească.
Datorită acestui motiv, de-a lungul timpului, s-a ajuns la două extreme:
unii, pentru că nu au putut s-o înţeleagă pe cale raţională, au negat-o pur şi
14
rezumate DOGMATICA
simplu, aşa cum au făcut raţionaliştii, iar alţii încercând s-o explice într-un fel sau
altul au căzut în grave erezii.
Un motiv în plus pe calea alunecării de la dreapta credinţă a construit-o şi
lipsa de precizie a termenilor prin care se exprimă fiinţa divină şi trinitatea
Persoanelor în primele veacuri creştine.
Faţă de învăţătura Bisericii, că cele 3 Persoane au o singură Fiinţă, unii
dintre eretici contestă existenţa acestor Persoane, alţii dumnezeiască după
numărul celor 3 Persoane.
Ereziile antitrinitare se împart în 4 grupe mari şi anume:
1. Monarhismul
2. Subordinaţianismul
3. Unitariansimul
4. Triteismul.
1. Monarhismul
Această erezie pleacă de la concepţia că nu poate exista decât un singur
Dumnezeu, deci o singură Persoană divină pentru că altfel nu am avea monoteism
ci politeism.
Susţinătorii acestei erezii vorbesc despre persoane divine, dar în încercarea
lor de a armoniza unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu ei accentuează pe de o parte
unitatea lui Dumnezeu în detrimentul trinităţii, iar pe de altă parte, deşi vorbesc
despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ei îi privesc doar ca trei puteri sau 3 moduri de
manifestare a unicei Persoane divine.
După felul în care consideră aceste puteri sau moduri de manifestare ale
Persoanei divine unice, monarhienii se împart în două:
- monarhienii dinamici (ebioniţi)
- monarhieni modalişti (patripasieni)
Monarhienii dinamici în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă,
ereticul Pavel de Samosata (ep. Anth) învaţă că există o singură persoană
dumnezeiască, Dumnezeu Tatăl. Fiul lui Dumnezeu, care în Revelaţie se mai
numeşte şi Logosul (Înţelepciunea lui Dumnezeu) nu este o persoană propriu-zis,
aparte de Dumnezeu Tatăl ci numai o putere a Tatălui şi acesta stă în acelaşi
raport cu Tatăl, în care stă raţiunea cu sufletul omenesc. Mai concret, aşa cum
omul pierde calitatea de om dacă se înlătură de la el raţiunea aşa şi Dumnezeu
pierde calitatea de Dumnezeu dacă se ia de la El Logosul.
În privinţa Duhului Sfânt, monarhienii dinamici au aceeaşi părere anume că
Sfântul Duh nu este o persoană divină ci numai o putere a Tatălui.
Monarhienii modalişti în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă,
ereticul Sabelie (prezbitor la Roma) admiteau o „Treime” a Dumnezeirii, însă nu
una adevărată ci doar aparentă. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt decât 3 moduri
diferite în care se manifestă Dumnezeu. De aici rezultă, după spusele lui Sabelie
că în timpul când Dumnezeu există ca Tată, El nu există ca Fiu, sau ca Duh Sfânt;
când există ca Fiu, nu există ca Tată şi ca Duh Sfânt, etc.
15
rezumate DOGMATICA
1. Arianismul
Întemeietorul acestei erezii este Arie, un prezbitor din Alexandria.
Arianismul este o tendinţă nereuşită de a împăca raţional învăţătura despre Sfânta
Treime cu unitatea lui Dumnezeu. El începe să fie manifestat şi discutat în public
în anul 319.
Arie învăţa că există un singur Dumnezeu fără început şi mai presus de
lume. Fiind mai presus de lume El nu poate intra în contact cu lumea finită. Din
această cauză, când a hotărât să creeze lumea, a creat mai întâi din nimic o fiinţă
deosebită prin care a creat apoi întreg universul. Această fiinţă numită Fiul lui
Dumnezeu a fost creată pe de o parte în timp, deci nu este veşnică, iar pe de altă
parte este creată din nimic, nu din fiinţa Tatălui. Prin urmare a fost un timp când
fiul nu există iar Dumnezeu nu era Tatăl.
Consecinţele ce decurg de aici sunt următoarele:
1. Iisus Hristos nefiind de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nu este Dumnezeu cu
adevărat.
2. Pentru că este prima şi cea mai perfectă creatură a Tatălui, El poate fi nu
mit Fiul lui Dumnezeu doar Fiu adoptiv şi nu în sensul adevărat al cuvântului.
3. Pentru că Dumnezeu a creat lumea prin El poate fi şi El numit
Dumnezeu, dar nu Dumnezeu adevărat ci un Dumnezeu prin participare şi pentru
că a primit din măreţia şi puterea creatoare a Tatălui poate fi şi El adevărat ca
Dumnezeu.
4. Dacă Fiul este creatură şi poate fi numit Dumnezeu Arie punea pe picior
de egalitate pe Creator cu creatura Sa, ceea ce din punct de vedere logic este o
eroare iar din punct de vedere dogmatic este o erezie.
16
rezumate DOGMATICA
2. Macedonianismul
Episcopii întruniţi la Sinodul de la Niceea (325) nu s-au ocupat decât de
raportul dintre Fiul şi Tatăl, mulţumindu-se să fixeze în simbol doar mărturisirea
„credem în Duhul Sfânt”.
Macedonianismul este arianismul extins la Persoana Duhului Sfânt. Dacă
Fiul este creat, nici Duhul Sfânt nu putea să fie necreat. Această concluzie a tras-o
Macedonie, fost episcop de Constantinopol (+362). Sfântul Duh era creatură şi
slujitor al Tatălui. Pentru că luptau împotriva Duhului Sfânt se mai numeau şi
pnermatomahi.
Pnermatomahii au fost comobătuţi de Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel
Mare, Grigorie de Nazianz, Dodo, cel Orb etc. iar Sinodul II Ecumenic din
Constantinopol (381) condamnă macedoniaminismul declarând:
„Şi întru Duhul Sfânt Domnul de viaţă Făcătorul care de la Tatăl purcede,
acela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin
prooroci”.
C. Unitarianismul
Erezie ivită începând cu secolul XVI o dată cu apariţia protestanţilor când
au apărut şi persoane izolate care au negat adevărul despre Sf. Treime. Dintre
aceştia Faust Socinius a dat ereziei o organizare bine închegată. Adepţii lui se
17
rezumate DOGMATICA
18
rezumate DOGMATICA
Sfânta Scriptură conţine foarte multe dovezi care susţin Dogma Sfintei
Treimi:
- Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră - Facere 1,26 verbul
este la plural
- Sfânt, Sfânt, Sfânt este domnul Saraot... Isaia 6,3
- Teofania de la stejarul Mawri Facere 18,1-19
- Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul m-a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi
liberare şi celor din lanţuri mântuire – Isaia 61,1.
- Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh” – Matei 28,19
- Duhul Sfânt se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Prea Înalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se
va chema – Luca 1,35
- Iar după ce s-a botezat Iisus, îndată a ieşit din apă şi iată cerurile I s-
au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi
viind peste El. Şi iată glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit
întru care bine au voit – Matei 3,16-17.
- Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine
– Ioan 15,26.
- Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi – 2 Corinteni 13,13.
Simbolul Apostolic: Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic şi în Iisus
Hristos, unicul, Fiul lui, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfânt.
Sfântul Atanasie: Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi
Treimea în Unime, nici confundând Persoanele nici împărţind Fiinţa (contra
monarhianismului şi triteismului). Alta este persoana Tatălui, alta a Fiului şi
alta a Duhului Sfânt, totuşi una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh, egală în glorie şi veşnică în maiestate.
Formula botezului: Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sf. Duh totdeauna acum şi pururi şi în vecii vecilor Amin.
Doxologia cea mică: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cântarea „Lumină lină”: Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.
Sfântul Spiridon aduce ca exemplu cărămida care e compusa din – pământ,
apă, foc.
Folosind ideile filozofiei contemporane despre Logos şi prelucrându-le în
spiritul creştinismului, apologeţii identifică Logosul din acea filozofie cu Fiul lui
Dumnezeu. Prin aceasta ei au adus o oarecare înţelegere învăţăturii despre Fiul lui
Dumnezeu, întrucât ideea de Logos era bine cunoscută atât intelectualilor păgâni,
cât şi multor creştini. Dar în această expunere ei au făcut şi greşeli pentru că în
acest sistem filozofic (Filo) (stoici) Logosul reprezenta o punte între Dumnezeu şi
19
rezumate DOGMATICA
lume, între absolut şi materie pentru a crea lumea. Astfel conducându-se după
ideile filosofice contemporane, ei pun naşterea Logosului în legătură cu crearea
lumii (Fiul inferior Tatălui nu are toate însuşirile Fiinţei dumnezeieşti).
În schimb alţi Sfinţi Părinţi au adus servicii mari pentru precizarea şi
lămurirea învăţăturii despre Sfânta Treime. Aceasta s-a putut realiza prin
prelucrarea mărturiilor trinitare revelate, prin crearea unui vocabular adecvat
precum şi folosind analogii. Astfel: Sf. Spiridon al Trimitundei s-a servit de o
cărămidă vroind să arate că după cum cărămida constă din trei elemente: pământ,
apă şi foc şi totuşi e una la vedere tot aşa şi în Sfânta Treime, deşi sunt Trei
persoane, ele sunt o singură fiinţă.
Unii au asemănat Sf. Treime cu râul, apa şi izvorul, soarele, raza şi lumina,
trecutul, prezentul şi viitorul.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) afirmă că Tatăl şi Fiul sunt de o
fiinţă (→Arie).
Sinodul II Ecumenic din Efinopol (381) afirmă că Duhul Sfânt e de o fiinţă
cu Tatăl şi cu fiul (→Macedonie).
Sf. Atanasie cel Mare – Contra arienilor
Sf. Vasile cel Mare – Contra lui Eunamie / Despre Duhul Sfânt
Sf. Grigorie de Nyssa – Contra lui Eunomie
Sf. Grigorie de Nazianz – Cele 5 cuvântări
Didim cel Orb – Sf. Treime.
Versete ale Sf. Părinţi despre Sfânta Treime.
Pentru susţinerea dogmei Sf. Treimi Sfinţii Părinţi au fost nevoiţi să creeze
anumite expresii şi cuvinte
Astfel:
1. La unitatea Sf. Treimi se referă cuvintele: esenţă – fisis, fiinţă – ausia,
natură – esentia, substanţă – substantia natura.
2. La Treime (Persoane) se referă cuvintele: postas (este substanţa care nu e
parte dintr-un tot (mâna, piciorul) – postasis, persoană – prosopan, subzistenţă
(persoana, subsistenţia).
Pentru a lămuri dogma Sfintei Treimi, care afirmă că Dumnezeu este unic
după fiinţă dar întreit în persoane, Sfinţii Părinţi trebuiau să lămurească pe
înţelesul tuturor ce însemnau cuvintele: fiinţă şi persoană.
De aceea expresiile create pentru expunerea dogmei Sf. Treimi se referă
unele la unitate, altele la Treime. Unele la ceea ce e comun celor trei Persoane,
adică la Fiinţa lor, altele la ceea ce este particular, adică la persoane.
A. La unitate se referă cuvintele: esenţă, fiinţă, substanţă, natură.
B. La Treime se referă cuvintele: persoană, ipostas, subzistenţă.
Cuvântul esenţă înseamnă fondul, baza unei realităţi, ceea ce face ca un
lucru să fie el şi nu altceva.
20
rezumate DOGMATICA
21
rezumate DOGMATICA
22
rezumate DOGMATICA
23
rezumate DOGMATICA
25
rezumate DOGMATICA
26
rezumate DOGMATICA
27
rezumate DOGMATICA
28
rezumate DOGMATICA
29
rezumate DOGMATICA
Unirea între Fiul său Cuvântul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus
Hristos poartă numele de unire ipostatică. Această unire este neîmpărţită şi
nedespărţită, neamestecată şi neschimbată, aşa cum a definit dogma Sinodului VI
Ecumenic de la Calcedon, ceea ce însă constituie o mare taină. Această unire se
realizează prin perihoreză, prin întrepătrundere reciprocă.
Acum Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu-Om
cu 2 firi, dumnezeiască şi omenească unite într-o singură persoană sau Ipostas,
persoana lui Dumnezeu Cuvântul Dogmei.
Din conţinutul dogmei despre unirea ipostatică privită în raport cu Sf.
Treime trebuie subliniate următoarele:
1. În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea
omenească, totuşi nu S-a întrupat întreaga Sf. Treime ci doar a doua Persoană a
Ei.
2. Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime.
Unirea Ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne
pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere .
Urmările unirii ipostatice sunt:
1. Comunicarea însuşirilor în virtutea căreia, dată fiind unitatea persoanei
în Iisus Hristos, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti
însuşiri dumnezeieşti.
Sfânta Scriptură spune despre Iisus Hristos Dumnezeu că a câştigat Biserica
cu propriul Său Sânge (Facere 20,28) că a pătimit (Evrei 5,8) că prin moartea Lui
a venit împăcarea cu Tatăl (Rm 5,10) sau despre Iisus Hristos omul că este venit
din cer (I Cor 15,48) că iartă păcatele (Luca 5,24), că va judeca pe vi şi pe morţi
(Mt. 25,31).
2. Îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos înseamnă ridicarea ei la cel
mai înalt grad al perfecţiunii pentru ea, dar fără să-şi piardă calităţile proprii.
Adică firea umană primeşte, prin unirea personală cu Cuvântul, daruri care
o înaltă până la limita dincolo de care, dacă ar trece, ar înceta de a mai fi umană.
3. Lipsa de păcat. Având ca purtător persoana Cuvântului, voinţa
omenească este dumnezeieşte călăuzită sau povăţuită încât devine absolut
inaccesibilă păcatului.
Sf. Scriptură „mărturiseşte lipsa de păcat a lui Iisus Hristos numindu-L
„Sfânt” încă înainte de a se naşte:
Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Luca
1,35
Tot aşa şi lipsa de păcat, Ioan 8,46
Care dintre voi Mă vodeşte de păcat?
4. Lui Iisus Hristos li se cuvine o singură închinare, adorare atât după
Divinitate cât şi după Omenitatea Sa.
Toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe
Fiul nu cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis. (Ioan 5,22-23)
30
rezumate DOGMATICA
Şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi l-a dăruit Lui numele care este peste
orice nume, ca în numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti
şi al celor pământeşti.
5. Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Sensul dogmei nu este că Fecioara Maria a născut firea divină, lucru
imposibil ci că ea a născut pe Dumnezeu Omul. Feciaora n-a născut un om simplu
ci pe Dumnezeu întrupat care, după cum observă Sf. Ioan Damaschin, nici nu Şi-a
adus trupul din cer, nici nu L-a creat din nimic ci L-a luat din Maica Lui, în chip
minunat, şi S-a născut din ea mai presus de fire.
În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări.
31
rezumate DOGMATICA
Cu adevărat mare este taina creştinităţii: Dumnezeu S-a arătat în trup (1.
Tim. 3,16) pentru a arăta că dogma hristologică nu va putea fi pătrunsă niciodată
deplin de mintea omenească şi de cuvânt.
Ereziile hristologice pot fi împărţite în trei categorii:
1. cele care se referă la divinitatea lui Iisus Hristos
2. cele care se referă la umanitatea Lui
3. cele în legătură cu unirea ipostatică
1. Erezii referitoare la divinitatea Mântuitorului:
1. Ereziile care tăgăduiau cu totul divinitatea Mântuitorului considerându-
L simplu om.
- Corint şi Ebion – de Apostolul Ioan în evanghelia sa
- Carpocrat, Teodot, Artimon – de Irineu, Tertulian, Ipolit (sec. II)
- Pavel de Samasada – sinoadele de la Antiohia 264 şi 270 (sec. III)
2. Arianismul şi Semiarianismul – după care Iisus Hristos este Fiul întrupat
al lui Dumnezeu, dar nu este născut din Tatăl şi nu e deofiinţă cu El, ci numai cea
mai perfectă şi cea dintâi dintre creaturi.
- condamnat la Sinodul I Ec. (325) şi de marii teologi din secolul IV şi V.
3. Ereziile patripasiene sau antritrinitare după care Dumnezeu există numai
într-o singură Persoană sub trei numiri şi înmanifestare întreită şi S-a întrupat şi a
pătimit nu Fiul cel Unul Născut şi Cuvântul Lui Dumnezeu ei întreaga Sf. Treime.
2. Erezii referitoare la omenitatea Mântuitorului
1. Dochetismul şi gnoticismul (privitoare la trupul Mântuitorului)
- plecând de la ideea că trupul sau orice înveliş material ar fi nedemn
pentru Divinitate, învăţau că Iisus Hristos n-a avut trup real ci numai un trup
aparent (Simon Mogul, Menandru, Marcion)
- unii dintre gnostici, apolinarişti, valentinieni recunoaşteau Mântuitorului
un trup real, dar nu asemenea trupului nostru, ci trup spiritual ceresc, pe care nu l-
a luat din Fecioara Maria, ci cu care a trecut numai prin sânul ei sau un trup
material însă superior trupului omenesc.
- au fost combătute de Ignatie Teoforul, Sf. Irineu, Tertulian
2. Ereziile privitoare la sufletul Mântuitorului socoteau că, în Hristos,
sufletul omenesc a fost înlocuit cu divinitatea Sa, sau că sufletul Mântuitorului nu
este întreg, ci numai sulfet senzitiv, lipsindu-i partea raţională, sau spiritul locul
căruia l-a luat Logosul divin.
- iniţiate de Lucian şi de arieni şi susţinute de Apolinarie au fost combătute
în sinoadele din Alexandria 362 Rama 373 şi la Sinodul II Ec. 381, dar şi de Sf.
Atanasie cel Mare, Sf. Grig. Teologul, Sf. Grig de Nyssa sau Augustin.
3. Erezii în legătură cu Naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria (Cerinţi,
Gibon, Carpocrat) după care Iisus s-ar fi născut pe cale naturală din Iosif şi Maria.
3. Erezii referitoare la unirea ipostatică
32
rezumate DOGMATICA
Fiului lui Dumnezeu S-a pogorât şi S-a întrupat pentru mântuirea neamului
omenesc „Cu adevărat mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu s-a arătat în
trup”. (I Tim. 3,16). Viaţa Mântuitorului poate fi împărţită în 2 stări:
- una a umilinţei sau a „deşertării” (kenosis)
- şi alta a preamăririi.
Starea umilinţei începe la întrupare şi durează toată viaţa culminând cu
moartea pe cruce. Starea preamăririi începe după moarte şi cuprinde pogorârea la
iad, învierea, înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui.
Locul scripturistic (clasic – al chenozei) pentru cele 2 stări este cel de la
Filipeni 2,6-11:
„Care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai ca
Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea
oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om; s-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu
L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca
întru numele Lui tot genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor
pământeşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este
Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.
Fiind deofiinţă cu Tatăl, Iisus putea să se arate în omenitate cu mărirea şi
puterea dumnezeiască, însă pentru mântuirea noastră a voit să ia chip de rob şi
trecând prin patimă şi săvârşind mântuirea noastră să intre ca mântuitor în mărirea
lui Dumnezeu şi stăpânirea tuturor.Mărirea în care intră Hristos prin moarte este
propria lui mărire veşnică (Ioan 17,22) de care se împărtăşeşte acum şi firea
omenească. Astfel, urcarea lui la Tatăl, este o întoarcere la Tatăl (Ioan 16,28).
Sfântul Ioan Damaschin spune: „prin Întruparea Cuvântului, nici
Cuvântul n-a ieşit din graniţele dumnezeirii Sale şi nici din măririle Sale
proprii, demne de Dumnezeu şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit nu şi-a
schimbat firea lui şi însuşirile lui fireşti. Dar activitatea lui omenească n-a
fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască
n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată
împreună cu cealaltă”.
Sfântul Apostol Pavel arată că venirea lui Dumnezeu la noi şi împroprierea
firii omeneşti este o inegalabilă chenoză sau golire a Lui de slava pe care o avea
înainte de întrupare:
El fiind bogat S-a făcut sărac ca să vă îmbogăţească prin sărăcia Lui. ( 2
Cor. 8,9).
Leontiu de Bizanţ socoteşte chenoza ca singurul „leac” al suferinţelor
noastre: „prin iconomie, singurul doctor înţelept al sufletelor noastre, primind
în Sine pătimirile noastre a vindecat boala tuturor”.
Pr. Stăniloaie: „Creatul devine fiu al Necreatului”.
Golirea nu se referă la firea omenească ci la Fiul lui Dumnezeu, dar
ipostasul acestei firi, întrucât a devenit şi ipostasul firii omeneşti.
XIV Întreita slujire a Mântuitorului
34
rezumate DOGMATICA
36
rezumate DOGMATICA
la rangul de Persoană Treimică şi astfel vizigoţii vor părăsi învăţătura ariană. Din
nefericire s-a atins obiectivul propus, dar învăţând aşa s-a căzut într-o erezie cel
puţin la fel de mare ca cea ariană.
1. „Iar când va veni Mângâietorul, pe care Ei îl voi trimite vouă de la
Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru
Mine” – Ioan 15,26.
Textul acesta este unul dintre acelea care stau la temelia dogmei ortodoxe
despre purcederea Sfântului Duh de la Tatăl. El este pus însă de romano-catolici
la temelia dogmei Filiogue. Aşadar pe aceeaşi temelie sunt clădite 2 învăţături
opuse. Cuvintele „Care de la Tatăl purcede”, spun romano-catolicii, nu exclud, ci
dimpotrivă, presupun purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul, pentru că Tatăl şi
Fiul sunt deofiinţă, şi toate însuşirile pe care le are Tatăl, le are şi Fiul. Deci dacă
Tatăl are însuşirea de a purcede pe Duhul Sfânt, atunci această însuşire o are şi
Fiul.
Întrebarea care se pune este: purcederea Sfântului Duh este o însuşire
fiinţială sau personală? Dacă este o însuşire fiinţială atunci fără îndoială că
Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, întrucât Aceştia sunt deofiinţă. Mai
mult, în cazul acesta Duhul Sfânt purcede şi de la Sine, întrucât şi el este
deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Dacă purcederea nu este şi nu poate fi o însuşire fiinţială a divinităţii
înseamnă că este o însuşire personală, o proprietate a Tatălui. Ca atare ea aparţine
numai tatălui care ca persoană e deosebit de Fiul şi de Duhul Sfânt. Deci Duhul
Sfânt purcede numai de la Tatăl.
2. „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa pe voi tot
adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, a câte va auzi, va vorbi şi cele viitoare
vă va vesti El pe Mine mă va preamări căci din ce este al Meu va lua ca să vă
vestească vouă. Toate câte are Tatăl sunt ale Mele; de aceea am zis că ia din
ce e al Meu şi vă vestesc vouă.” (Ioan 16,13-15).
Acesta este un alt text pe care îşi bazează romano-catolicii dogma despre
Filiogue.
Expresia „din ce este al Meu va lua” e interpretată de apuseni în sensul că
Duhul Sfânt îşi ia ştiinţa de la Fiul. Având Spiritul Sfânt, ştiinţa Sa de la Fiul, de
la El îşi are şi existenţa. Şi fiindcă a-şi avea existenţa de la altul înseamnă a
purcede de la Acela, Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Dar Sfântul Duh nu
purcede de la Fiul ca de la un principiu care să fie de la Sine, ci ca de la principiu
principiat. Prin urmare, Sfântul Duh purcezând de la principiul principiat adică
Fiul, El purcede şi de la principiul neprincipiat, adică de la Tatăl.
Concluzia pe care o trag apusenii din versetele de mai sus nu este corectă.
Prin cuvintele citate, Domnul nu vrea să vorbească despre originea Sfântului Duh.
Sfântul Duh nu avea nevoie să-şi ia originea (de la Fiul) dacă purcederea Lui din
Tatăl e desăvârşită. Sau dacă originea, deci purcederea Lui din Tatăl e
desăvârşită, de ce mai trebuia să purceadă şi de la Fiul? Dacă prin purcedea din
Tatăl el îşi primeşte existenţa de la Tatăl, de ce ar mai fi nevoie să purceadă şi de
la Fiul, când existenţa Lui din Tatăl e suficientă?
38
rezumate DOGMATICA
39
rezumate DOGMATICA
Pe temeiul Sfintei Scripturi care zice: „pe care i-a chemat pe aceştia i-a şi
îndreptat iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preamărit” Romani 8,30,
teologia ortodoxă deosebeşte 3 stadii în procesul de sădire şi creştere a vieţii
duhovniceşti în om şi anume:
1. chemarea
2. îndreptarea
3. mărirea
1. Chemarea
Întrucât omul nu se poate ridica prin propriile puteri de pe planul vieţii
naturale pe acela al vieţii în Hristos, el este chemat la aceasta de Dumnezeu prin
lucrarea harului divin:
„Nimeni nu poate veni la mine, de nu-l va trage pe el Tatăl, Cel ce M-a
trimis pe mine” In. 6,44
2. Îndreptarea
Îndreptarea este lucrarea liberă a harului, acordat de bunătatea
dumnezeiască.
Sub aspectul ei negativ, îndreptarea este ştergere a păcatului şi a vinei,
adică iertare, iar sub aspect pozitiv este înnoire, naştere la viaţă nouă transformare
lăuntrică, reală a omului, sfinţire sau înfiere a omului de către Dumnezeu prin har.
Mijloacele. Omul se îndreaptă în biserică împreună lucrând cu harul divin
prin credinţă şi fapte bune.
Credinţa, născută în om de har, dar cu consimţirea şi colaborarea omului,
care se conformează voii dumnezeieşti este primirea adevărului mântuitor
descoperit prin Iisus Hristos.
Această acceptare nu este însă una simplă strict intelectuală ci se cere şi
alipirea spirituală de persoana Mântuitorului şi de opera săvârşită de El. Credinţă
întreagă implică deci devotament, întreg faţă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Iar devotament întreg faţă de Hristos înseamnă iubire faţă de El, iubire care se
manifestă în chip necesar în fapte bune.
3. Mărirea. De acum nu mai trăiesc eu ci Hristos este Cel ce trăieşte în
Mine.
40
rezumate DOGMATICA
41
rezumate DOGMATICA
Aşadar, membri ai ei, mădulare ale ei sunt şi păcătorşi, pentru că prin Botez
s-au unit cu Hristos şi îl au în adâncul lor pe Hristos şi pe Duhul Sfânt.
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu
este întru noi”.
7. Biserica fiind călăuzită de Duhul Sfânt la tot adevărul (In 16,14) este
înzestrată cu infailibilitate fiind „stâlpul şi întărirea adevărului” (Tim 2,15).
Prin infailibilitate Biserica nu descoperă noi adevăruri ci păstrează pe cele
revelate, interpretându-le şi formulându-le corect. Revelaţia e terminată în Iisus
Hristos.
8. Între Biserica de pe pământ (luptătoare) şi cea din cer (triumfătoare)
există o legătură fiinţială, anume continuitatea comuniunii, fiindcă îndumnezeirea
credincioşilor începută aici pe pământ (prin lupta cu ispitele şi păcatele) se
continuă în viaţa veşnică alături de Dumnezeu, de îngeri şi de toţi sfinţii.
42
rezumate DOGMATICA
1. Unitatea. Biserica este una şi unică. Este una pentru că Unul este
Întemeietorul ei Hristos:
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. (Matei 16,18)
Este unică pentru că unul este Duhul Sfânt care sălăşluieşte în ea: „este un
Domn, o credinţă şi un botez” (I Cor 1,13)
Unitatea Bisericii se exprimă în unitatea în credinţă şi în conducerea ei.
Adică unitatea pretinde mărturisirea aceleiaşi învăţături de către toţi credincioşii
de pretutindeni.
2. Sfinţenia. Biserica este sfântă deoarece sfânt este şi întemeietorul şi
Capul ei. Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos însuşi. Sfinţirea ei făcută
prin sângele lui Hristos a fost împlinită de Duhul Sfânt care locuieşte în ea:
Hristos s-a dat pe Sine pentru Biserică ca să o sfinţească şi să o înfăţişeze
Sieşi Biserică slăvită. (Efeseni 5,25)
Prezenţa oamenilor cu păcate în ea nu desfiinţează sfinţenia Bisericii. Un
loc vindecător nu încetează de a fi un izvor de sănătate prin faptul că se scaldă
bolnavi în el.
3. Universalitatea (sobornicitatea)
Este însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar peste tot pământul unde s-a
răspândit creştinismul. Această însuşire are două aspecte:
- unul extensiv care exprimă prezenţa spaţială a Bisericii
- altul intensiv care arată conţinutul ortodox de valoare universală a vieţii
bisericii, puterea interioară a bisericii de a păzi neatinsă unitatea de învăţătură a
Bisericii.
Biserica stă pe temelia soboarelor ecumenice, autoritatea ei supremă fiind
soborul sau sinodul.
4. Apostolicitatea
Este însuşirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de Iisus
Hristos şi aşezată pe temelia apostolilor „piatra cea din capul unghiului fiind Iisus
Hristos” Efes 2,20
Biserica Ortodoxă n-a schimbat şi n-a omis nimic din învăţătura scrisă şi
orală a apostolilor.
Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se arată şi în aşa numita succesiune
apostolică a ierarhiei, conform căreia harul episcopiei curge fără întrerupere de la
Apostoli prin episcopii timpurilor trecute până la cei de azi.
XIX Ierarhia bisericească
Învăţătura despre preoţia universală
43
rezumate DOGMATICA
viaţa bisericească. Prin episcop curg toate harurile tainelor într-o eparhie şi el
supraveghează propăvăduirea învăţăturii corecte în eparhia sa. Preoţii primesc de
la episcop prin hirotonie, puterea de a săvârşi Tainele rezervatelor şi pe aceea de a
propovădui şi de a conduce sufletele spre mântuire.
Preoţia Universală
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă şi cea Romano Catolică Bisericile
Protestante şi neoprotestante resping întru totul preoţia sacramentală motivând că
aceasta nu are fundamentare biblică şi considerând că toţi creştinii sunt preoţi şu
nu este necesară o preoţie specială dată numai anumitor persoane.
Textul scripturistic care i-a aruncat pe reformatori aşa departe de adevăr,
este cel de la I Petru 2,9.
„Iar voi sunteţi seminţie aleasă preoţie împărătească neam sfânt popor
agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa cea minunată” I Petru 2,9
Din punct de vedere ortodox nu se contestă existenţa în biserică a preoţiei
universale, ci dimpotrivă, dar rolul ei în Biserică este cu totul altfel înţeles decât
în protestantism
45
rezumate DOGMATICA
46
rezumate DOGMATICA
47
rezumate DOGMATICA
care din aceste icoane învaţă drumul pe care sunt datori să-l urmeze. Icoana
este cartea celor care nu pot să citească.
Iar Sfântul Ioan Damaschin „... îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe
nesimţite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea
mucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-l
imita”.
48
rezumate DOGMATICA
Necesitatea Tainelor
Necesitatea Tainelor reiese din necesitatea harului pentru mântuire. Dacă
harul este absolut necesar pentru mântuire, şi dacă Dumnezeu a legat împărtăşirea
harului de anumite lucruri, orânduite de El atunci înţelegem că lipsa acestora, a
Sfintelor taine, înseamnă lipsa mântuirii.
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în
împărăţia cerurilor” (Ioan 3,5).
Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va
osândi”. (Marcu 16,16).
A. Lucrurile, cuvintele şi actele prin care se împărtăşeşte harul sunt
esenţiale Tainei, nu însă şi ceremonia. Dar nici ceremonia nu este un accesoriu
fără importanţă sau cu importanţă redusă.
B. Adevăratul sau principalul săvârşitor al Sfintelor Taine este
întemeietorul, iar Iisus Hristos care îşi continuă lucrarea mântuitoare în Biserică
prin Duhul Sfânt.
49
rezumate DOGMATICA
50
rezumate DOGMATICA
51
rezumate DOGMATICA
52
rezumate DOGMATICA
Precum odinioară Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în chip de foc şi a
revărsat în ei darurile Sale, aşa şi acum când preotul unge cu Sf. Mir pe cel
botezat se revarsă în el, de sus, dorurile Sf. Duh.
Apostolii, apoi împărtăşeau Duhul Sfânt celor botezaţi prin punerea
mâinilor, practică înlocuită în curând şi încă prin Apostoli cu ungerea cu Sf. Mir.
Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi
vorbeau în limbi şi prooroceau. Fapte 19,6
Creştinilor din Samaria, botezaţi de diaconul Filip, li s-a împărtăşit Taina
Mirului de Apostolii Petru şi Ioan care „ îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duh
Sfânt”. Fapte 8,17
De asemenea există numeroase mărturii ale părinţilor şi scriitorilor
bisericeşti despre Mirungere.
Sfântul Ciprian. Cel botezat trebuie să fie şi uns spre a putea deveni,
prin mir, adică prin ungere unsul lui Dumnezeu şi pentru a dobândi harul lui
Hristos.
Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte în mai multe rânduri despre
Mirungere.
Păziţi-vă de a socoti Mirul acesta ca untdelemn de rând, căci precum
pâinea Euharistiei după chemarea Sf. Duh nu mai este pâinea obişnuită, ci
Trupul lui Hristos aşa după chemare, acest Sfânt Mir nu mai este un lucru de
rând, ci un dar al lui Iisus Hristos şi al Duhului Sfânt.
Materia: Sf. Mir se prepară din untdelemn vin şi 35 diferite aromate
sfinţindu-se numai de către episcopi. Ceremonia se face în altar în joia Patimilor
după ce amestecul a fost fiert, fierberea fiind însoţită de Citirea Evangheliei.
Amestecul acestor aromate simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sf. Duh.
Formula: Pecetea darului Duhului Sfânt, Amin.
Săvârşitorul: Episcopul sau preotul ungerea făcându-se în părţile mai
însemnate ale trupului şi la organele simţurilor: frunte, ochi, nas, gură, urechi,
piept, spate, mâini şi picioare.
Primitorii: toţi cei botezaţi în numele Sf. Treimi.
Efectele: cel botezat primeşte harul întăririi şi perfecţionării vieţii
duhovniceşti începuse prin Botez.
Dacă Botezul este uşa de intrare în viaţa spirituală a Bisericii, mirul
dezvoltă şi întăreşte viaţa spirituală începută prin Botez, el dă puterea în luptele
spirituale, personalizând darurile primite prin Botez, adică făcându-le active.
3. Sfânta Euharistie (Împărtăşania)
Sfânta Euharistie este taina în care sub chipul pâinii şi al vinului, se
împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se totodată, real şi nesângeros, jertfa
de pe cruce a Mântuitorului.
Instituirea Sf. Euharistii la Cina cea de taină este istorisită de Evangheliştii
sinoptici astfel:
Iar pe când, mâncau ucenicii, Iisus luând pâine, a binecuvântat, a frânt
şi dând ucenicilor a zis: luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând şi
53
rezumate DOGMATICA
paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: Beţi dintr-u acesta toţi, Acesta este
Sângele Meu, al legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor. Mt 26,26-28, Mc 14,22-24, Lc 22,17-20
Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi ci cel ce crede
în Mine nu va înseta niciodată. Ioan 6,35
Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din
pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa
lumii este trupul Meu. Ioan 6,51
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi
Eu întru el, are viaţă veşnică. Ioan 6,56
Urmările prezenţei reale a lui Iisus Hristos în Sf. Euharistie:
- Domnul este prezent real în Sf. Euharistie nu numai cu Trupul şi Sângele
ci cu sufletul şi dumnezeirea Sa adică cu întreaga fiinţa Sa.
- Domnul este prezent în Sf. Euharistie nu numai în timpul prefacerii şi
după aceea cât timp elementele euharistice există. Celelalte taine există numai în
momentul săvârşirii lor rămânând apoi numai efectele lor. Sf. Euharistie durează
adică Domnul este real de faţă cât durează pâinea şi vinul nealterate.
- Domnul este întreg în fiecare părticică a pâinii şi a vinului căci Hristos
este Unul şi Fiinţa Lui nu poate fi împărţită.
- Oricâte Liturghii s-ar săvârşi şi în oricâte locuri Acelaşi trup şi sânge al
Domnului este unul întreg şi nedespărţit şi există pretutindeni în Biserică.
- Sf. Euharistii I se cuvine aceeaşi închinare ca şi Persoanei Mântuitorului
deoarece Mântuitorul este, prin prefacere, prezent în pâinea şi vinul euharistic în
deplinătatea fiinţei Sale.
Materia: pâinea şi vinul, pâinea dospită şi vinul curat, natural.
Săvârşitorul şi împărtăşirea cu Sf. Euharistie:
- episcopul şi preotul – Diaconilor li se permite numai să împărtăşească pe
laici în caz de nevoie şi aceasta numai cu învoirea episcopului şi a preotului.
Primitorii: toţi creştinii, inclusiv copiii. Sunt excluşi de la împărtăşire toţi
aceia scoşi din sânul Bisericii, cei opriţi de la primirea Tainei de către duhovnic,
ereticii, schismaticii, apostaţii.
Efectele: unirea cu Hristos
a) Iertarea păcatelor şi pregătirea spre viaţa de veci prin celeelalte Taine se
împărtăşeşte harul divin, dar prin Sf. Euharistie se dă nu numai harul, ci însuşi
izvorul harului
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică . Ioan
6,56
b) dă nădejde n nemurire şi încredinţează despre învierea trupurilor spre
viaţă veşnică
Cel ce mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci Ioan 6,51
c) Întăreşte sufletul în ispite şi fereşte de păcate
„Vrăjmaşul sufletelor nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care
vede că petrece Hristos” Mărt. Ort. I, 107
54
rezumate DOGMATICA
2. Taina Hirotoniei
Hirotonia, este taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului şi prin
rugăciune, I se împărtăşeşte persoanei anume pregătite. Harul care dă puterea de a
învăţa cuvântul lui Dumnezeu a săvârşi Sf. Taine şi a conduce pe credincioşi la
mântuire.
Taina Preoţiei a fost instituită de Iisus Hristos care dorind ca opera Sa de
mântuire să se constituie peste veacuri şi să fie folositoare tuturor oamenilor, şi-a
ales Apostoli pe care i-a luat din mulţimea celor ce-L crezuseră. După ce i-a ţinut
timp de 3 ani în jurul său şi după ce i-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezu,
după Înviere le-a dat puterea de a-l continua opera:
55
rezumate DOGMATICA
56
rezumate DOGMATICA
Eshatologie
În limba greacă „eshatologie" înseamnă „cele din urmă", „de apoi",
„sfârşit".
Eshatologia particulară cuprinde învăţătura despre ultimele momente
ale vieţii pământeşti, despre drumul sufletului după moarte, despre judecata
particulară şi pomenirile ce se fac pentru morţi. Iar eshatologia universală
cuprinde învăţătura despre a doua venire a lui Hristos, sfârşitul lumii,
învierea morţilor, judecata universală, rai şi iad.
Eshatologia (de la eschata = evenimentele ultime) este învătătura despre
realitatile ultime ale mantuirii, adica despre instaurarea Imparatiei lui
Dumnezeu.
Judecata particulară
Biserica învaţă că după moarte, sufletul este supus judecăţii particulare.
Este rânduit oamenilor o dată să moară iar după acea să fie judecată ( Evrei
2,27).
În pilda bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr (Lc. 16,22-23) se arată de
asemenea realitatea judecăţii particulare.
Judecata particulară se face în funcţie de faptele săvârşite de credinţă după
legea morală (pe păgâni necreştini). Judecătorul va fi Mântuitorul Iisus Hristos
ajutat de îngeri şi demoni, de propria conştiinţă a omului.
Judecata particulară nu este nici completă nici definitivă. Nu este completă
deoarece doar sufletul primeşte verdictul şi nu este definitivă pentru că abia la
Judecata Universală se va hotărî soarta celor drepţi şi a celor păcătoşi.
Scopul Judecăţii Particulare
- este acela de a restabili dreptatea şi ierarhia adevărului şi a iubirii.
Judecata Universală
Va avea loc la parusie sau a doua venire a Mântuitorului când toţi oameni
vor învia cu trupurile avute în timpul vieţii.
În sfânta Scriptură este numită Ziua Judecăţii Mt. 11,22, Ziua Domnului
nostru Iisus Hristos I Cor. 5,5, ziua cea de apoi Ioan 6,39
Timpul când va fi aceasta nu se poate cunoaşte. În Sf. Scriptură se spune
„Privegheaţi, deci că nu ştiţi în care zi vine Domnul nostru” Mt 24,42. De ziua
şi de ceasul acela nu ştiu nici îngerii din cer. Mt. 24,36
A doua venire a Mântuitorului; e semnalată de anumite semne:
- predica evangheliei la toate popoarele
- convertirea poporului evreu la creştinism.
- venirea lui Ilie şi Epoj
- apariţia lui Antichrist
- apostazia (lepderea) multora, semne, foamete, cutremure.
58
rezumate DOGMATICA
59
rezumate DOGMATICA
Iadul este locul şi starea în care ajung sufletele păcătoşilor, îndată după
judecata particulară. Prin urmare, ca şi raiul, tot aşa şi iadul este un loc şi o
stare, însă nu defineşte iadul ca „suferinţa de a nu mai putea iubi”.
În Noul Testament, Mântuitorul spune: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă, ceea ce arată că cei păcătoşi sunt în iad. (Mt. 10,28).
Pedepsele celor din iad constau din:
1. Îndepărtarea aceasta de la Dumnezeu este moarte aşa cum îndepărtarea
de lumină este întuneric.
2. Lipsa comuniunii cu sfinţii – o suferinţă continuă pentru că omul nu e
făcut să trăiască izolat.
3. Petrecerea printre spiritele rele. Dacă a nu fi cu cei buni e durere, a fi cu
cei răi, cu cei care cauzează durere reprezintă o durere şi mai mare.
4. Mustrări de conştiinţă. Acestea sunt exprimate de Sfânta Scriptură prin
imaginea unui vierme neadormit.
60
rezumate DOGMATICA
Purgatoriul
Biserica romano-catolică susţine că în afară de rai şi iad mai există şi
purgatoriu. În Biserica romano-catolică această învăţătură este dogmă.
Purgatoriul e o stare de purificare morală, în care sufletele care nu sunt
complet curate, fie din cauză că n-am satisfăcut pentru păcatele iertate, fie că au
pedepse şi astfel devin apte de a intra în Cer.
În sprijinul acestei învăţături romano-catolicii aduc cele mai importante
texte scripturistice care se aduc sunt:
Luca 12,58-59: Ci când mergi cu părăsul tău la dregător, nevoieşte-te pe
cale să te izbăveşti de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul
să te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă, zic ţie,
nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti şi paraua cea mai de pe urmă.
I Cor. 3,11-15: Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea odată pusă
care e Iisus Hristos. Iar pe această temelie pe care se zideşte aur, argint, pietre
scumpe, lemne, fân ori trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va da pe
faţă ziua Domnului. Pentru că această zi se descoperă prin foc, şi ce fel este
lucrul fiecăruia; focul însuşi va încerca-o. Dacă lucrul lui pe care l-a clădit, va
rămâne, va lua plată. Dacă lucrul lui va arde, va fi păgubaş de plată, dar el se va
mântui, aşa însă ca prin foc.
A. Învăţătura despre Purgatoriu stă în contrazicere cu învăţătura despre
mântuirea omenirii, care s-a făcut prin jertfa adusă lui Dumnezeu de Domnul.
Mântuitorul prin patima şi moartea Sa, ne-a eliberat pentru totdeauna, de toate
păcatele, aşa că nouă, pentru mântuire, nu ni se mai cere nici o satisfacţie. Noi
dobândim mântuirea colaborând cu Harul, prin credinţă şi fapte bune.
B. Dacă se admite că omul se poate mântui prin suferinţele din purgatoriu
atunci jertfa Domnului nu a avut o eficacitate deplină sau chiar nu mai era nevoie
de chinurile morţii Domnului Iisus Hristos.
C. Totodată prin Botez şi prin Taina Pocăinţei omului i se iartă toate
păcatele şi toate pedepsele datorate pentru păcate astfel că el nu mai are obligaţia
de a da satisfacţie pentru păcatele iertate.
D. Iubirea leagă oamenii pe unii de alţii, dar nu numai pe cei ce trăiesc într-
un timp, ci generaţii întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente
cu cele trecute şi viitoare. Dragostea leagă pe cei vii cu cei morţi.
Biserica se roagă şi ne îndeamnă şi pe noi să ne rugăm pentru cei din iad.
Ei neputând face nimic pentru mântuirea lor, le vin în ajutor cei vii, prin
rugăciuni, milostenii şi Jertfa Euharistică.
61
rezumate DOGMATICA
62
rezumate DOGMATICA
Amin!
Doamne ajută -ne!
63