Particularitati de constructie a unui personaj dintr-un text narativ studiat,

apartinand lui Camil Petrescu

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un

roman modern de analiza psihologica, apărut in perioada interbelica (1930), scris la
persoana intai sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu.
Acesta traieste doua experiente fundamentale: iubirea si razboiul. El analizează cu luciditate
toate evenimentele şi stările interioare prin care trece el ca un intelectual dominat de
incertitudini.

Ca tipologie modernă, intelectualul ilustrează tipul inadaptatului superior care

refuză sa se incadreze in peisajul societatii contemporane lui, creandu-si propriul univers,
guvernat de niste principii specifice. De aici, contrastul permanent între ideal și real
generează conflictul său cu lumea, cu familia, cu sine însuși. Ca intelectual lucid,
Gheorghidiu trăieste intr-o societate dominata de mediocritate si lipsa de moralitate, fiind
inflexibil în judecarea ei și incapabil de a accepta compromisuri.

(I. Prezentarea statutului social, psihologic si moral al personajului ales)

Social, este fiu de intelectual, orfan de tată, tanar student la facultatea de filozofie,
cu o situatie materiala precara initial. Acesta se casatorise din dragoste cu Ela, „una dintre
cele mai frumoase studente”, și ea orfană, întreținută de o mătușă. Îsi schimbă în mod
neașteptat și nedorit statutul odata cu mostenirea lasata de unchiul sau avar Tache
Gheorghidiu. Incepe sa faca afaceri cu Tanase Lumanararu si cu Nae Ghiorghidiu, dar
esueaza si alege sa se retraga. Adaptarea rapidă a soției sale la viața mondenă va declanșa
conflictul interior al personajului. In plus, debutul romanului îl surprinde pe Stefan mobilizat
în timpul Primului Război Mondial, ca sublocotenent

Din punct de vedere moral, Gheorghidiu este închistat in lumea sa zugravita ideal pe
baza unor concepte filozofice, care ii ordoneaza intreg universul interior si exterior.
Egocentric și posesiv/idealist, simpatia Elei pentru el îi flateaza egoul si orgoliul
nemasurat. In conceptia sa, iubirea trebuie sa fie pura, absoluta, neatinsa de pacatele
cotidiene si de amanuntul vietii sociale și nu acceptă compromisuri. Ilustrează condiția
inadaptatului superior care judecă lumea și pe sine însuși cu intransigență/dur,
neacceptând greșeala: când își dă seama că e posibil să se fi înșelat în privința Elei, declară
că i s-a rupt axasufletească și și-a pierdut ”încrederea în puterea sa de deosebire și alegere,
în vigoarea și eficacitatea inteligenței” sale, iar trădarea fameii iubire o resimte ca
”desființarea personalității” sale. Limbajul îi este aproape sfidător, atunci când se discută
lucruri care îl afectează, cum ar fi cele din scena de la popotă, când îi sancţionează drastic
pe interlocutori : “Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei . (..) Discutaţi mai bine ceea
ce vă pricepeţi”.

Psihologic, este un personaj hipersensibil şi orgolios, care se scufundă în marasmul

îndoielilor. Işi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia
eroului de absolut. Fire puternic reflexivă, conştient că își alimentează singur chinul lăuntric,
Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale
interioare, pe care le disecă minuţios. In clipa in care isi vede lumea amenintata de
prabusirea idealului său feminin (Ela), si de pericolul inconsecventei, irationalitatii si ipocriziei
pe care le intalneste datorita contactulului cu rudele sale pentru a intra in posesia mostenirii,
Stefan sufera un soc intern, o ruptura menita sa ii puna la incercare profundele principii și
echilibrul fiintei. El traieste o drama interioara bazata pe indoiala, gelozie si contradictii in
gandire, ajunge sa interpreteze la infinit si sa analizeze mai mult decat de obicei fiecare gest
al femeii datorita careia s-a produs aceasta ruptura. Fara a avea dovezi concrete, palpabile,
el pare sa isi doreasca pe parcursul fluxului ideilor sale ca Ela sa il insele, isi construieste in
minte scenarii rupte de realitate pornind de la cele mai mici amanunte, ajungand sa fie
convins de infidelitatea soției.

(II. Evidențierea unei trasaturi de caracter a personajului ales prin doua

episoade/secvențe comentate)

Luciditatea este trasatura esentiala a personajului pe care si-o recunoaste: “Atentia,

luciditatea nu omoara voluptatea, ci o sporesc asa cum, de altfel, atenția sporeste si durerea
de dinți”. In planul discursiv apare intr-o serie de episoade menite a-i reliefa zbuciumul
interior. Relevant ramane, insa, episodul in care Stefan Gheorgidiu este in permisie la
Campulung, unde petrece o noapte de iubire alaturi de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate
bucura de voluptatea acestei nopti, ci analizeaza gesturile sotiei. Astfel, un simplu gest banal
al femeii de a-si aprinde tigara il “imbolnaveste” pe barbatul aflat in cautare de certitudini.
Intr-o maniera metaforica exigenta exte evidentiata de o doamna cu parul alb intalnita la
Odobesti: “Ah, dumneata esti dintre cei care totdeauna descopera fire de par in mancare”.

Finalul discursului se constituie intr-o alta secventa narativa semnificativa pentru

ilustrarea trasaturii. Intors de pe front, Stefan Gheorghidiu isi schimba atitudinea fata de Ela,
despre care afirma: “O priveam cu insiferenta cu care privesti un tablou”. Primeste o
scrisoare anonima prin care este instiintat ca Ela l-a inselat cu Domnul G, insa aceasta
epistola nu-i provoaca niciun sentiment: “Ma simt extenuat si mi-e indiferent, chiar daca este
nevinovata.”

(III. Analiza, la alegere, a doua elemente de structura si de limbaj)

Spre deosebire de romanele traditionale, in care conflictul exterior susține

narațiunea, in romanul lui Camil Petrescu este esențial conflictul interior, din constiinta
personajului-narator, Stefan Gheorghidiu, care traieste stari si sentimente contradictorii fata
de sotia sa. Principalul motiv al rupturii dintre Stefan si sotia sa este implicarea femeii in
lumea mondena, pe care eroul o dispretuiește. Asadar, coflictul interior se produce din cauza
diferentei dintre aspiratiile lui Gheorghidiu si realitatea lumii inconjuratoare. Conflictul
psihologic, susținut prin introspecție este adâncit de relatia Elei cu domnul G., un avocat
misterios si un dansator talentat.

Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă

narativă unică, subiectivă. Naratorul nu spune nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot
ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e
departe de a putea fi considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Gheorghidiu însuşi se
recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la
modificarea comportamentului Elei după primirea mostenirii nu pot fi interpretate ca exacte.
Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soţ. Observăm deci efectele
uniperspectivei: personajul-narator nu poate şti adevărul, cu atât mai mult cu cât se
îndoieşte de sinceritatea soţiei. Interpretările sale asupra aceluiaşi fapt suferă modificări
succesive, uneori radicale, imprevizibile sau total opuse în funcţie de noile informaţii pe care
i le oferă împrejurările, amănuntele vieţii cotidiene, cum e cazul scrisorii de la Anișoara care
ar scuza lipsa Elei de acasă când Ștefan vine pe neanunțate. În funcţie de aceasta, şi
imaginea/impresiile asupra Elei se schimbă mereu, a.î. pe ea o vedem doar prin „ochelarii
variabili”, prin oglinda deformatoare a sensibilităţii lui Gheorghidiu (când frumoasă, sensibilă,
ispititor senzuală, când frivolă, „înşelătoare, lacomă, seacă şi rea”, după etichetele criticului
G. Călinescu).

În concluzie, romanul este drama unei incertitudini din care protagonistul iese înfrânt,
dar nu îngenuncheat, asemenea multor eroi masculini camilpetrescieni care suferă din
dragoste, dar se ridică deasupra lumii mărunte a celorlalți cu luciditate și orgoliu. Finalul
deschis suscită interpretări contradictorii. Detașarea de ”tot trecutul” rezonează cu
mărturisirea dintr-un capitol anterior: ”M-am înșelat o dată, aș mai putea încă încerca, din
nou”, de unde deducem că eroul e pregătit acum să caute împlinirea într-o altă relație sau
într-un alt ideal. Totusi, faptul ca are puterea sa se elibereze de trecut dovedeste ca s-a
recuperat pe sine, ca societatea nu l-a putut obliga la compromisuri morale, desi a actionat
asupra lui ca un pat al lui procaust, deziluzionandu-l.