"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 1
"Am decis să abordez acest subiect in lucrarea mea deoarece
armenii au jucat un rol major în evoluţia şi dezvoltarea Botoşaniului,
făcându-l cunoscut prin activităţile lor comerciale atât în ţară, cât şi
străinătate, contribuind la diversificarea şi dezvoltarea celorlalte ramuri
ale economiei, la dezvoltarea căilor de comunicaţii, a legăturilor cu
celelalte comunităţi de armeni atât din ţară cât şi din afară, toate acestea
având implicaţii directe în evoluţia oraşului şi nu numai. Ca botoşănean,
pasionat de istorie, nu puteam să trec cu vederea aceste lucruri, peste
realizărilor lor, care, în unele puncte de vedere fac Botoşaniul unic, cel
puţin în zona Moldovei (mă refer la Centrul Vechi, loc unde şi-au
desfăşurat o parte a activităţilor lor comerciale, restaurat după marele
incendiu din anul 1887 şi cu fondurile lor); de asemenea, nu pot să nu
remarc aportul adus în diverse ramuri ale ştiinţei şi culturii române, de
personalităţile armeneşti originare din Botoşani precum, Andrei-Popovici
Bâznoşanu, Ariton Iacobeanu, Iacob Iacobovici, Andronic Ţăranu,
Gheorghe Asachi ş.a.
Consider foarte important de abordat un astfel de subiect, deoarece
minorităţile joacă un rol major nu numai în interiorul unui stat, ci şi în
relaţiile externe ale acestuia, putând forma o punte de legătură cu ţara
de origine, cu alte ţări care găzduiesc membrii ai aceleiaşi comunităţi,
legături ce pot fi dezvoltate în folosul ţărilor respective; armenii au jucat
un rol major în evoluţia statului român, luând parte la toate evenimentele
importante ale acestuia, care au dus în cele din urmă la crearea statului
român modern. Într-o lume plină de provocări, de conflicte interetnice,
este imperios necesar să analizăm şi să înţelegem locul, rolul şi
importanţa unei comunităţi în viaţa unui stat.
Am urmărit evoluţia comunităţii de-a lungul timpului, dar în special,
perioada secolului al XIX-lea, o perioadă de maximă dezvoltare şi
afirmare a armenilor din Botoşani; este momentul când aceştia se afirmă
în administraţia locală şi, pe lângă comerţ şi meşteşugărit, se afirmă în
domenii precum agricultura, deţinând sau administrând importante
suprafeţe de teren. Tot în această perioadă, armenii construiesc case de
o mare valoare arhitectonică, multe din ele existând şi astăzi, unele
adăpostind diverse sedii de autorităţi publice, altele fiind în proprietate
privată, o bună parte dintre ele fiind pe lista monumentelor istorice
constituind astfel, un punct de atracţie turistică.
................................................................
Relaţiile dintre români şi armeni, sunt oglindite în diverse documente şi
mărturii emise de-a lungul timpului, constând în mărturii depuse
domniei ; armenii s-au integrat rapid în societatea adoptivă, un factor
fiind religia, apoi legăturile economice care s-au închegat . Armenii au
făcut parte din conducerea administraţiei locale, demonstrând că sunt
capabili să ofere o administraţie eficientă , toate acestea, fiind
menţionate în timp, de istorici, sociologi, geografi, diverși călători care au
trecut prin zonă, şi care au elaborat diverse lucrări despre Botoşani,
menţionând rolul armenilor în dezvoltarea negoţului, în special şi a
oraşului în general, care a dus după sine la dezvoltarea căilor de
comunicaţii şi la dezvoltarea târgurilor aflate pe rutele comerciale, toate
acestea având un impact clar asupra societăţii pe care i-a adoptat.
Astfel, N. Iorga în lucrarea sa, Negoţul şi Meşteşugul în Trecutul
Românesc , arătă cum armenii au dominat această ramură a economiei ,
cum s-au integrat în societatea adoptivă, cum s-au afirmat primele familii
de armeni (Balasan, Buicliu ş.a.) ; în acest sens, un aspect interesant îl
constituie faptul că armenii nu făceau parte din rândurile străinilor, spre
deosebire de evrei, spre exemplu. Familii ca Bolfosu, Golev (Goilav),
Lebădă, ş.a., fac parte din protipendada oraşului, având funcţii în
administraţia sa .
În altă lucrare a sa în care face referire la armeni, Istoria Comerţului
Românesc (Epoca veche şi Epoca nouă), Iorga arată din nou iscusinţa
lor în comerţ, armenii fiind implicaţi în comerţul din centrul şi estul
Europei , aceasta având un rol cert în dezvoltarea ţărilor române. În
acest sens, se face menţiuni privind înfiinţarea coloniilor armeneşti la
Siret, Suceava, Botoşani, Iaşi, Roman etc. , cu armeni veniţi din Galiţia,
acest fapt având urmări multiple asupra relaţiilor dintre cele două ţări; un
fapt interesant este cel al asocierii între armenii veniţi dintr-un alt val de
imigranţi din Anatolia şi Polonia, asociindu-se cu românii în desfăşurarea
comerţului în oraşe precum Suceava, Roman sau Chişinău . Alte
informaţii despre armeni, găsim şi în Studii şi documente V, VI, VII, unde
se arată rolul lor în dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor. Din acest
val, venit la începutul secolului al XVIII-lea, Iorga arată că unii erau deja
proprietari şi de terenuri; astfel, arată cum la Botoşani, unii aveau
terenuri plantate cu vii , acest fapt, arată că armenii s-au integrat uşor în
societatea adoptivă, pe lângă comerţ având şi alte activităţi. Această
afirmare a lor în diverse domenii de activitate, succesul înregistrat, l-au
făcut pe Iorga să afirme că armenii au constituit prima burghezie a
oraşelor Moldovei .
Armenii şi românii, au conlucrat în diverse activităţi, una fiind creşterea şi
vinderea animalelor; în acest sens, armenii, erau intermediarii între
vânzătorii români de vite şi polonezii (sau chiar armenii de aici, n.n.) care
erau cumpărători, într-un moment în care acest timp de comerţ era
înfloritor ; de asemenea, armenii din Lemberg au înfiinţat la Botoşani, o
companie pentru negoţul de cai . Dezvoltarea legăturilor dintre Moldova
şi Galiţia au adus în discuţie chiar efectuarea de lucrări privind
navigabilitatea Prutului în anul 1816 . Toate acestea arătând faptul că
comunităţile armene, nu doar că s-au integrat în ţările adoptive, dar prin
legăturile lor, în primul rând economice, au dezvoltat relaţiile economice
ale ţărilor a căror cetăţeni au devenit, economicul primând în faţa
politicului.
Afirmarea, integrarea lor în societatea adoptivă, marcată de noua situaţie
de după Tratatul de la Adrianopol (1829), în urma căruia influenţa turcă a
început să scadă, inclusiv in domeniul comercial, locul turcilor, avea să
fie luat printre alţii şi de armeni, închegându-se astfel, relaţii economice
între turci, evrei, greci, armeni, români şi nu numai .
Nu mai puţin interesante şi demne de remarcat, sunt declaraţiile
călătorilor străini, care au trecut prin Botoşani şi care au menţionat pe
armeni; astfel, abatele Boscowich, în drumul său de la Constantinopol în
Polonia, a trecut prin Botoşani, în anul 1762; acesta arată faptul că un
şoltuz armean stătea în fruntea oraşului .
Călătorul polon Mikosche, care a vizitat oraşul în anul 1762,
remarcă printre altele, casele armenilor, care se afirmă prin dimensiunea
şi buna gospodărire .
În aceeaşi ordine de idei, vorbeşte şi contele ungur Vinceţiu
Batthyani, în anul 1805 acesta a vizitat oraşul, afirma: „Botoşanii, au o
poziţie şi o temperatură, care primeşte vânturile Bucovinei. Emigrarea
armenilor de care pomeneşte Alexandru cel Bun, datoreşte Botoşanilor
case frumoase şi un comerţ întins. Astăzi, se ocupă mai ales cu tutunul
şi-l negustoresc până la Leipzig şi Brody”.
Călătorul Fedor Graf von Karaczay, nota, în Beytrage zur
Europaische Landeskunde (Viena, 1818): „Botoşanii, după Galaţi şi
Roman, este cel mai important oraş al Moldovei, şi are cam o mie de
case; oraşul e aşezat pe un loc înalt, sănătos. Comerţul acestui oraş,
făcut numai de evrei şi armeni, se întinde până la Leipzig şi Brody, şi
constă în coloniale, manufactură saxonă, pielărie rusească, ceară şi
tutun şi este însufleţit”.
Ca în orice comunitate, activităţile cotidiene duc şi la divergenţe,
dispute, litigii, cele mai multe de ordin economic; astfel, un caz este cel
între breasla blănarilor români şi cea a bogasierilor armeni din Botoşani .
Un alt caz este semnalat la Dorohoi, pe moşia logofătului Filip Catargiu,
acesta relatând domnitorului Constantin Mavrocordat faptul că
arendaşul, un armean, nu i-a plătit arenda . În alte cazuri, s-au implicat şi
autorităţile; un caz este cel în care unor meşteri armeni, li s-a interzis să
se mute din alte oraşe la Botoşani: „pentru că nu după multă vreme, să
se întărască această breaslă (blănari), prin mâinile lor, şi ca să nu
rămâie, aceste bune aşezări, ce sunt făcute spre folosul şi podoaba
bisericii, spre risipire”. În luptă cu unele bresle cu care nu se puteau
confrunta nici prin căsătorie, cum e cea a blănarilor, ei păstrează dreptul
îndatinat de a vinde bogaseria, împreună cu „oareşicare gujulii din partea
blănăriei, cum şi straie gata blănite, adică malote, caţaveici”, părăsind
doar prin contractul de la 1797, gujuliile .
Armenii au avut diverse funcţii la Botoşani de timpuriu; astfel în
anul 1609, găsim pe Hanca Arman şi Chirilă Arman, prăgari; în anul
1661, Vasilie Grascariu „şoltuz de Botăşeani”, iar în anul 1678, armeanul
Gligorie cel dintâi şoltuz la Botoşani . Armenii şi-au cumpărat dughene în
mijlocul târgului, un caz fiind cel al lui Ivan Trincupul care în anul 1699,
cumpără o dugheană cu cămară de la un român, Pavăl şi soţia sa Maria,
lângă casa unui alt armean, Acsinte Hăul .
Importanţa armenilor în viaţa oraşului, este subliniată şi de faptul
că aga Scarlat Miclescu alege epitropi ai oraşului printre alţii, pe Garabet
Bolfos în funcţia de taxildar al banilor iratului şi ţiitor al documentelor şi a
socotelii târgului, alături de Manolache Iorga unchi al istoricului Nicolae
Iorga. În anul 1823, pe Ştefan Goilav îl găsim ostoritor la trebuinţele
târgului, în cadrul noii echipe, după mai multe jalbe adresate de către
locuitori Vorniciei Botoşanilor, către Logofeţia cea mare .
Acelaşi N. Iorga ni-i arată pe armenii din Botoşani în legături
comerciale cu cei din Polonia şi Galiţia, în ce priveşte negoţul cu vite .
Contribuţia armenilor din Botoşani la marile deziderate ale
României, între care Războiul de Independenţă sau cel al Reîntregirii,
arată gradul lor de integrare în societatea românească. În acest sens,
merită amintit faptul că prefectul judeţului, Ilie Ciolac s-a ocupat activ de
procurarea fondurilor pentru arme, cai şi alimente destinate frontului, el
însăşi făcând donaţii în acest scop .
Multe menţiuni despre armenii din Botoşani, găsim în lucrările cu
caracter monografic, enciclopedic, realizate despre oraş sau judeţ, din
care aş menţiona câţiva autori: Artur Gorovei, Ştefan Ciubotaru, Victor
Tufescu ş.a., ceea ce arată importanţa acestei comunităţi în viaţa obştii
botoşănene, convieţuirea dintre români şi armeni, prezentându-se ca o
situaţie naturală, impusă de realitatea vieţii de zi cu zi.
De remarcat sunt şi relaţiile dintre personalităţile de seamă ale
culturii române din Botoşani cu armenii de aici; un astfel de caz, este
reprezentat, de muzicianul George Enescu care, atunci când venea să
concerteze la Botoşani, era găzduit în casa lui Cristea Ciomac , fratele
muzicologului Emanoil Ciomac, cei doi fiind buni prieteni; un alt caz îl
reprezintă prietenia şi colaborarea dintre profesorul Ariton Iacobeanu şi
Nicolae Iorga .
Va urma

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 2
Diaspora, este un fenomen foarte vechi în istoria omenirii, fiind
legat de condiţiile vieţuirii unei naţiuni în propria patrie. În ceea ce-i
priveşte pe armeni, aceştia au fost victimele unui exil involuntar, marcat
de războaie şi calamităţi naturale. Caracteristic armenilor răspândiţi în
cele patru zări, este că au păstrat şi dezvoltat legăturile cu patria-mamă;
ca şi evreii, armenii au avut o lungă perioadă de timp, diasporă fără a
avea un stat, fapt care a dus la o şi mai mare conservare a propriei
identităţi. În două direcţii principale, specifice naţiunii armene, s-au
îndreptat preocupările şi acţiunile diasporei, la progresul ţărilor de
adopţie: comerţul şi cultura.
Galiţia
În această provincie, armenii s-au aşezat în secolul XI, venind pe
deoparte din Asia Mică, urmând căile comerciale, prin Moldova, iar pe de
altă parte din Rusia. Înainte de Lemberg, Cameniţa a fost prima localitate
unde armenii veniţi din Rusia, aveau să se aşeze şi să constituie o primă
metropolă în această zonă; după anexarea zonei de către Cazimir al III-
lea regele Poloniei, aceştia aveau să primească diverse privilegii; aveau
biserici, tribunal, şcoli, administraţie şi bresle proprii. Practicând
comerţul, extinzând aria de desfăşurare ale acestei activităţi, armenii
ajung la Lemberg .
În legătură cu acest aspect, consider necesar să redau, o
caracterizare a comerciantului armean din Galiţia, făcută de Iorga;
acesta îl descrie ca fiind „ harnic, ager, foarte curat şi purtător al unei
civilizaţii apusene şi răsăritene mai înalte. El a durat bolţi şi case de
cărămidă, a cuprins între ele strade pline de zgomot, şi de mişcare, s-a
îmbogăţit şi a îmbogăţit pe cărăuşii şi pe meşterii de muncă mai grea ai
ţerii. Armenii înseamnă încă mult la începutul veacului al XIX-lea, apoi ei
au părăsit această lupte neegală cu evreul, care mai avea alte două
mijloace puternice de încălcare: înmulţirea prăsilei sale şi putinţa de a se
scuti de mai toate nevoile vieţii”. În aceeaşi ordine de idei, Iorga arată
faptul că până la venirea lor în Galiţia, însemnătatea unor oraşe precum
Lemberg (Lwow) erau neînsemnate, ei alături de alţii, având să
dinamizeze viaţa economică a acestor oraşe .
Aşadar, Lembergul a fost o adevărată metropolă armenească, armenii
având aici o eparhie; oraş liber, cu drept de administraţie proprie,
cosmopolit, aşezat pe o importantă rută comercială, era un loc prielnic
afacerilor comerciale şi nu numai. În această zonă, armenii aveau să se
afirme legăturile economice şi culturale cu cei din Moldova, dinamizând
economia Moldovei, a Poloniei şi nu numai. Drumul comercial dintre M.
Baltică şi M. Neagră, unea Danzig-Lwow-Suceava-Botoşani, după care o
rută mergea către Iaşi-Chilia-Cetatea Albă-Caffa, iar cealaltă rută, cobora
către Galaţi-Constanţa-Bazargic-Adrianopol-Constantinopol. Armenii au
avut în general o poziţie deosebită în zona Galiţiei unde, în ciuda tuturor
vicisitudinilor, dată fiind abilitatea lor comercială, au foste un element util
statului, a puterii care a dominat zona o anumită perioadă de timp. Astfel,
după ocuparea de către austrieci, în anul 1772 a provinciei (Galiţia) şi
ulterior, în anul 1775, a nord-vestului Moldovei, denumită de către
aceştia Bucovina, armenii au avut diverse privilegii, mai ales că austriecii
au instalat capitala provinciei la Lwow. După cum voi relata ulterior,
legăturile comerciale cu armenii din Moldova au fost deosebit de rodnice.
Alte valuri de armeni, au poposit în zonă, odată cu cei care s-au aşezat
în Principatele Române.
În Galiţia, armenii aveau tribunalele lor proprii, care erau alcătuite
din 12 sau 6 magistraţi, şi conduse de un voit, iar ca dovadă a venirii lor
din Crimeea, se vorbea limba tătară, care datorită numărului mare de
vorbitori, a ajuns să fie folosită uzual, limba armeană, vorbindu-se doar la
biserică. O dovadă este Cronica de Cameniţa din anul 1611, care era
scrisă în tătară . Odată cu convertirea la catolicism, limba latină avea să
se impună inclusiv la slujbe, iar în popor, limba polonă avea să o
înlocuiască pe cea tătărească. În privinţa cultului, cu toată intoleranţa
istorică şi dominaţia bisericii romano-catolice, mărimea şi importanţa
comunităţii armene, l-a făcut pe regele Cazimir al III-lea să le
recunoască, pe lângă alte privilegii şi reşedinţa unui episcop ortodox, în
persoana lui Grigore cel Mare, când a luat fiinţă prima eparhie armeană
din Polonia . În legătură cu acest aspect, este important de precizat
faptul că, în funcţie de oprelişti şi persecuţii, aceştia au migrat dintr-o
zonă în alta. Un exemplu în acest sens, îl constituie actul din anul 1596,
când s-a realizat uniunea bisericească de la Brest, în urma căruia a luat
fiinţă Biserica greco-catolică ucraineană; în acest context, armenii
ortodocşi temându-se de persecuţii, s-au refugiat în Moldova . În anul
1626, sub presiunea Curiei papale, arhiepiscopul N. Torosievici trece la
catolicism. În urma acestui fapt mulţi armeni pleacă, în special în
Moldova. Cei care au rămas, aveau să se contopească cu polonii,
obţinând diverse privilegii, inclusiv indigenatul polon. Alături de Lemberg,
comunităţi mari erau la Tisminiţa, Kuty, Stanislau, Horodenka, Snyatin
etc.
Rolul armenilor în dezvoltarea comerţului în această zonă, este
remarcată printre alţii, de cercetătorul şi lingvistul Frederic Macler, care
declara următoarele: „Armenii din Lemberg, dirijează comerţul cu
Orientul. Organizarea caravanelor, este un monopol al armenilor şi de
serviciile lor beneficiază negustorii armeni din Nurenberg, ca şi întreaga
populaţie polonă din Danzig, Cracovia şi alte părţi”.
Episcopatul din Lemberg, a fost cea mai veche instituţie eparhială
din sud-estul Europei, cu o importantă populaţie armeană, Iorga
denumind oraşul drept unul „germano-armean”. De episcopia de aici, a
aparţinut în secolele XIV-XVI, emigraţia armeană din Ţările Române.
Episcopia a fost întemeiată în anul 1364 de către Catolicosul Mesrob I-ul
Ardazeţchi, primul ei şef eparhial fiind episcopul Grigor (Kricor). Regele
Cazimir al III-lea, a acordat episcopului „dreptul de a exercita
jurisdicţiunea eclesiastică asupra armenilor din Lemberg”. Sub jurisdicţia
sa, intrau armenii din Polonia, Podolia şi Moldova. Subordonarea
armenilor din Moldova de episcopatul din Lemberg, se făcea cu acordul
domnitorilor Moldovei, după cum reiese din hrisovul dat în anul 1384, de
către domnitorul Petru I Muşat, prin care îi subordona pe armenii din
Moldova episcopului armean din Lemberg, acest fapt arătând o perioadă
în care relaţiile moldo-polone erau bune.
După înfiinţarea Scaunului episcopal la Suceava în anul 1401,
Alexandru cel Bun probabil neavând episcop, se adresează celui din
Lemberg, Hovhanes (Ohanes) titlul de Episcop al Lembergului şi
Sucevei, încet-încet emigranţii armeni stabiliţi la Suceava, mai ales după
ce ea devine capitală a Moldovei, acest fapt ducând la desprinderea de
episcopia de la Lemberg, Suceava devenind centru religios al armenilor
din Moldova. Primul episcop a fost Simeon, în perioada 1497-1506 .
Rolul armenilor în comerţul polon, este evidenţiat şi de istoricul polon
Wladslaw Lozinski care, în lucrarea sa Potjiricjat i meszezanstva din anul
1902, menţionează despre caravanele armeneşti: „Şeful caravanei, era
întotdeauna armean şi se numea carvanbaşi. Şi deoarece caravanele
treceau prin teritorii ce aparţineau regatului polon, carvanbaşi-ul avea
drepturi absolute asupra participanţilor la caravană, precum are un
căpitan de vas asupra echipajului (…) Autoritatea carvanbaşi-ului avea
un caracter oficial, fiindcă, între Turcia şi Polonia, existau convenţii
speciale după care orice caravană care trecea prin provinciile turceşti
sau se înapoia în Polonia, avea caracter de extrateritorialitate”.
Moldova
Primii armeni aşezaţi în Moldova, aveau să creeze nuclee stabile care
aveau să se dezvolte prin venirea următoarelor valuri de armeni. Cea
mai veche atestare a elementului armenesc în Moldova, o constituie un
epigraf din anul 967, pe o piatră tombală din Cetatea Albă ; conform
consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripţiei menţionează:
„Această cruce este gravată la 416”, această dată aparţine cronologiei
armene introduse în anul 551, ceea ce corespunde anului 967. Un alt
element, îl constituie existenţa unei biserici din secolul XII din Cetatea
Albă . Aceasta a fost practic, poarta de intrare în sud-estul Europei a
armenilor. Alte valuri de armeni care s-au stabilit în zonă au fost în anii
1342, 1418 şi 1616, venind din Armenia natală, apoi din Crimeea şi din
Asia Mică. Armenii din Basarabia au fost independenţi administrativ de
eparhia din Lwow, avându-şi proprii clerici. Un exemplu îl constituie cel al
misionarului papal, Luigi Maria Pidou care în anul 1699, într-o vizită prin
Moldova ajunge şi la Cetatea Albă, unde îl menţionează pe episcopul
armean Sahac ; în acest context, Pidou arată că în multe oraşe moldave
vizitate de el, existau biserici armeneşti la: Iaşi (două), Suceava (două),
Botoşani (una), Hotin (una), Galaţi (una) etc., având vreo 20 de preoţi, şi
un episcop, Isak, hirotonit de patriarhul Iacob .
Practic, până la 1812 evoluţia armenilor din Basarabia, se împleteşte cu
cea a armenilor din Moldova de peste Prut; în acest sens, importante
sunt afirmaţiile lui Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descriptio
Maldaviae”, consemnează: „Chişinăul din ţinutul Lăpuşnei, este un
târguşor (ubercula), iar locuitorii sunt cârmuiţi de un şoltuz şi de mai mulţi
pârgari, după obiceiul Moldovei, iar dintre şoltuzi sunt şi armeni
gospodari”. Principalele centre populate de armeni peste Prut au fost
Cetatea Albă şi Chilia, apoi Tighina, Chişinău, Dubăsari, Grigoriopol oraş
fondat de arhiepiscopul armenilor din Rusia, Iosif Argutian în anul 1792,
împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, emiţând un decret în acest sens .
După 1812, când Imperiul ţarist a ocupat jumătatea de est a Moldovei,
au ales târgul Chişinău, drept capitală a noii provincii. În acest context,
eparhia armeană a primit în Chişinău din partea guvernatorului, o
suprafaţă de 25.000 de stânjeni pentru a se instala, fiind cea mai mare
suprafaţă în raport cu alte confesiuni, acesta făcându-se după numărul
populaţiei respectivei minorităţi. Arhiepiscopia armeană a primit
numeroase proprietăţi, cum ar fi în Cetatea Albă, Ismail, o moşie pe
malul Nistrului şi dreptul de a pescui. La momentul anexării, în Basarabia
erau aproximativ 400 de familii de armeni; sub noile autorităţi, ei au
obţinut diverse privilegii: intrarea în serviciul statului, obţinerea gradelor
de nobilime individuale. Curând, au devenit moşieri, industriaşi, negustori
.
În ce priveşte armenii catolici din nordul Moldovei, aceştia provin din
Polonia (Galiţia); fiind înzestraţi cu aceleaşi drepturi ca cetăţenii germani,
în anul 1365, de către regele Cazimir al III-lea, cel Mare. Probabil atunci
au trecut la catolicism, deoarece în anul 1367 au fost gratificaţi cu o
Chartă, care le dădea dreptul să aibă serviciu religios în armată şi
stabilea sediul episcopatului lor la Lemberg. Se pare că unora dintre ei
nu le-au plăcut legile teutonice, deoarece în anul 1379, au cerut reginei
Hedwiga să fie scoşi de sub jurisdicţia lor, revenind la cele vechi, ceea
ce li s-a acceptat. Prosperitatea economică a armenilor din Galiţia, i-au
făcut pe mulţi să-şi extindă afacerile în nordul Moldovei, mulţi armeni
stabilindu-se la Siret, Suceava, Hotin şi Bălţi .
În toată Moldova, prezenţa elementului armenesc, a fost puternic,
Haşdeu afirmând că „Aproape nu este oraş, care să nu aibă încă o uliţă,
dacă nu chiar o mahala armenească”. La Suceava de exemplu, a fost o
puternică colonie de armeni; mănăstirile Hagigadar (1512) şi Zamca
(1551), care a fost sediu al episcopiei armene din Moldova în secolul
XVII, precum şi bisericile „Sf. Cruce” (1522) şi „Sf. Simeon” (1606), sunt
dovezi grăitoare ale mărimii şi importanţei lor, către sfârşitul secolului,
fiind aproximativ, 3000 de armeni . Un fapt de luat în seamă, sunt
donaţiile pe care le-au făcut unii armeni, unor lăcaşe de cult româneşti;
astfel, este menţionat cazul lui Ion Kămărzan şi a soţiei sale, Stana din
Suceava, care în anul 1448 au lăsat prin testament, o casă mănăstirii
Moldoviţa, precum şi un sat în ţinutul Iaşi; alt caz, este a unui alt armean,
Ion care dona aceleiaşi mănăstiri, în anul 1454 o casă în Suceava,
aceasta fiind scutită de impozit de către Petru Aron .
Despre venirea şi ocupaţiile lor în Moldova, face referire şi domnitorul
Ştefan Voievod cel Tânăr (Ştefăniţă) în anul 1526, afirmând: „Ei s-au
dedat mai ales comerţului, agriculturii şi prăsilei de vite şi au fost
folositori patriei lor adoptive”, afirmând că armenii au venit în Moldova în
timpul lui Alexandru cel Bun .
Alte comunităţi importante de armeni au fost la Botoşani, Iaşi, Roman,
Galaţi etc., oraşe aflate de-a lungul rutelor comerciale importante, acest
fapt, avea să ducă la prosperitatea acestor localităţi. Strângând relaţiile
cu Lwow-ul, Moldova intră practic în contact cu civilizaţia apuseană,
devine punte de legătură între comerţul oriental şi cel occidental, acest
fapt având multiple consecinţe economice, politice şi culturale.
„<<Coloniile armeneşti din Moldova>> - arăta Iorga – au constituit prima
burghezie a oraşelor moldoveneşti”. În perioada 1760-1827, armenilor li
s-a acordat şi reînnoit, de către domnitori, privilegiul lor special „ca
breaslă naţională”, prin care este lămurit „întreg rostul lor economic în
Iaşi, Bacău, Neamţ, Tg. Frumos”. Diverse personaje de origine armeană,
au avut un cuvânt de spus şi în politica Moldovei; Ioan Vodă al III-lea
Armeanul, sau cel Cumplit (1521-1574) fratele său Ioan Garabet,
cunoscut ca Nicoară Potcoavă, sau Petru Vartic unul din sfătuitorii de
taină a domnitorului Petru Rareş, sunt doar câteva personaje care au
rămas în istorie.
Trebuie spus că au existat şi unele episoade când din diferite motive,
armenii au atras din partea domniei unele persecuţii; prima, se
desfăşoară în timpul domniei lui Ştefăniţă Rareş care i-a obligat pe
armeni să treacă la ortodoxie ; altă persecuţie, se desfăşoară sub
domnia lui Ştefan Tomşa, ele fiind de ordin politic, armenii sprijinind pe
Iacob Heraclid (Despot-Vodă) în lupta pentru tronul Moldovei. O altă
persecuţie, se desfăşoară sub Gheorghe Duca, armenii sprijinind
răscoala lui Hâncu Mihalcea (probabil armean de origine) . Aceste acte,
au dus la plecarea multora din Moldova (mulţi din Botoşani) spre
Transilvania, unde aveau să pună bazele a două mari comunităţi;
Armenopolis (Gherla) şi Elisabetopolis (Dumbrăveni) care după cum vom
vedea, aveau să joace un rol major în comerţul transilvan şi chiar
imperial, precum şi în promovarea valorilor şi tradiţiilor armene.
Va urma

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 3
Transilvania
Cronicarii maghiari Simon de Kheza şi Ioan Thuroczi afirmă că în timpul
ducelui Geza (972-997), şi al regelui Ştefan (997-1038), s-au stabilit în
regat pe lângă boemi, poloni, greci ş.a, şi pe armeni care au fost învestiţi
cu privilegii şi titluri nobiliare . Sub regii maghiari Andras al II-lea, care la
începutul secolului al XIII-lea a încheiat o alianţă militară cu Armenia
Ciliciană, şi Bela al IV-lea, care în anul 1243 le-a confirmat privilegiile,
armenii posedau în Transilvania mănăstiri şi teritorii proprii, consemnate
ca atare (Monasterium Armenorum, Terra Armenorum), într-un hrisov din
anul 1281 al lui Ladislau al IV-lea, care a donat aceste proprietăţi
Congregaţiei Augustinilor, probabil ca urmare a scăderii numărului
armenilor. Două sigilii găsite la Tălmaci, lângă Sibiu unul având o
inscripţie din anul 1343, „Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy”
(despre care Haşdeu presupune că ar fi acel „Episcopus Argensis”
menţionat în anul 1332 la Argeş de unde a plecat în Transilvania) şi
celălalt cu inscripţia „Sigillum parochiae Armenorum”, dovedesc existenţa
încă din secolul al XIV-lea, a unei parohii armene conduse de un
episcop.
În anul 1399, papa Bonifaciu al IX-lea, întreprinde convertirea la
catolicism a locuitorilor români, greci, bulgari şi armeni din Braşov, care
erau în număr mare şi aveau bisericile lor, ocazie cu care sunt semnalaţi
primii episcopi armeni în Ardeal, veniţi din Valahia în 1332 „Franciscus
Episcopus Argensis in Valachia”; alte menţionări ale episcopilor armeni
din Transilvania, amintesc de „Martinus Episcopus Armenorum de
Tolmachy” din localitatea Tălmaciu, de lângă Sibiu. Consemnat de
istoricul Ghevont Alişan, numele episcopului fiind înscris pe un sigiliu din
anul 1343, astăzi păstrat în Muzeul oraşului Budapesta. Despre acest
episcop, face referire şi B. P. Haşdeu care afirmă în „Revista Nouă” din
15 martie 1888, că avea sub jurisdicţia sa şi biserica de la Curtea de
Argeş, zidită de pribegii armeni. Această afirmaţie a sa, se datorează
probabil prezenţei elementelor arhitecturale armene la biserica
respectivă (prezenţa torsadei, a arcadelor oarbe, a discurilor şi a
rozetelor decorative etc.) .
Cronicarul maghiar Benko, vorbeşte despre prezenţa armenilor în Sibiu
unde, în anul 1447 exista şi un protopopiat armean, iar Andras Veres
semnalează armeni la Bistriţa începând cu secolul XVI. După cum am
arătat, alte valuri de armeni vor migra către Transilvania, în urma
persecuţiilor la care au fost supuşi de unii domni ai Moldovei, apoi din
cauza confruntărilor armate dintre turci şi poloni, desfăşurate în Moldova.
Mulţi călători străini, îi remarcă şi la Braşov, Bistriţa, Gheorgheni,
activând îndeosebi în comerţ . În secolul XVII, comerţul cu cai
moldoveneşti spre Transilvania, Ungaria, ţările germane, este dominat
de armeni; în acest context generalul Basta, în anul 1603, achiziţiona de
la ei cai, pentru armata de mercenari a împăratului Rudolf al II-lea .
Integraţi economiei transilvănene, aceştia constituiau în secolul al XVIII-
lea, cel mai însemnat factor comercial din răsăritul imperiului. Negustorii
armeni exportau în vestul Europei vite şi lemne, în vreme ce
meşteşugarii erau organizaţi în bresle de lăcătuşărie, argintărie, blănărie,
măcelărie dantelărie etc. În anul revoluţionar 1848, populaţia armeană
din Transilvania număra aproximativ 20.000 de suflete; în acest context
istoricul maghiar Laszlo Kovari, se întreba dacă există vreun sat sau
oraş, în care să nu existe armeni. Cu timpul, drepturile şi privilegiile
armenilor au fost treptat limitate de austrieci, pământurile lor fiind
declarate „proprietăţi regale”, excepţie făcând cei care erau catolici .
Armenii din Transilvania aveau să fie catolicizaţi, începând cu anul 1684,
prin acţiunea iniţiată şi condusă de episcopul Oxendius (Axente)
Vărzărescu, de care am pomenit, acest fapt fiind eficient în vederea
întăririi dominaţiei austro-ungare în Transilvania. În acest sens, împăratul
Carol al VI-lea le-a acordat o serie de privilegii .
Pentru loialitatea demonstrată de către armeni faţă de naţiunea
maghiară de-a lungul timpului, a fost emisă în anul 1791 aşa numita
„Declaraţie de încredere”, prin care populaţia de etnie armeană era
primită în trupul naţiunii maghiare, acordându-li-se titluri nobiliare şi
diferite privilegii; în acest context, oraşele Gherla (Armenopolis) şi
Dumbrăveni (Elisabetopolis), aveau să primească titlul de „Oraşe libere
regale”. „Declaraţia de încredere”, avea să fie întărită de Adunarea
Naţională a Ungariei în anul 1873, fiind promulgată de şeful guvernului
maghiar şi împăratul Ferdinand al V-lea .
Armenii au avut reprezentanţi în Dieta de la Cluj, începând cu anul
1842 ; mai târziu, în vâltoarea evenimentelor anului revoluţionar 1848,
alături de celelalte naţionalităţi ale imperiului, au fost prinşi şi armenii;
astfel, printre cei treisprezece generali care aveau să fie executaţi, doi
erau de origine armeană: Kiss Erno şi Vilmos Lazar. Un caz aparte, este
cel al lui Janos Czetz şi el cu origini armene; devenit general la doar 27
de ani, fiind avansat de către generalul polon Josef Bem comandantul
armatei revoluţionare maghiare din Transilvania, dându-i sarcina de
reorganizare a armatei din această zonă. După înfrângerea revoluţiei
maghiare, tânărul general, fiind şi el pe lista neagră alături de ceilalţi
treisprezece generali, reuşeşte să fugă ajungând, după un periplu prin
diverse ţări europene, în Argentina stabilindu-se în capitala ţării, Buenos
Aires. Aici a fondat în anul 1860, prima Academie militară din America de
Sud şi primul Institut Geodezic al armatei argentiniene, fapt pentru care
memoria sa (este cunoscut sub numele Juan Fernando Czetz, n.n.), este
foarte respectată în Argentina .
Ţara Românească şi Dobrogea
Aici, armenii s-au aşezat începând cu secolul XIV, venind din
Armenia şi Crimeea. Prezenţe armeneşti, sun consemnate în Bucureşti,
începând cu anul 1400, apoi în diverse localităţi precum Giurgiu,
Târgovişte, Piteşti etc., precum şi la Babadag, în Dobrogea . Căderea
Constantinopolului, a Crimeii, au dus la sosirea altor valuri de emigranţi.
În acest context, se stabilesc la nord de Dunăre şi mulţi armeni din
Bulgaria. Alte valuri de imigranţi armeni, au sosit inclusiv din unele
provincii din estul imperiului otoman; răscoala generalilor turci, din anul
1598, a făcut ca mase mari de armeni să se refugieze către Balcani,
Muntenia şi Galiţia.
În anul 1413, este întâlnit primul armean – Radu al lui Sahac –
membru în Sfatul Domnesc, menţionat de mai multe ori până în anul
1436. În anul 1419 un alt armean, Agop este menţionat ca trimis al
domnitorului Mihai I, în tratativele de împăcare a mocanilor din Halciu
(probabil Hălchiu, n.n.) cu saşii . Mărimea comunităţii armene din
Bucureşti, este dată şi construirea mai multor biserici; prima, cu hramul
„Sf. Maria Bărăţia”, datând din anul 1581. La mijlocul secolului al XVII-
lea, armenii sunt menţionaţi în Bucureşti de către călătorul turc Evlya
Celebi şi de Paul Strassburg, diplomat în slujba Suediei, care afirma:
„Toate pieţele şi străzile oraşului, erau pline de mărfuri scumpe, pe care
negustorii italieni, armeni, greci şi turci, le expun spre vânzare”.
Documente din 1772, pomenesc de un Pod al Armenilor care mai
târziu, ia denumirea de Uliţa Armenească, aşadar putem vorbi de o
mahala sau cartier armenesc în Bucureşti, situate în zona Târgului de
afară (Calea Moşilor) . Şi în Ţara Românească, armenii şi-au avut
breslele lor; o mărturie în acest sens, o găsim în descrierea alaiului de
întâmpinare a lui Alexandru Ipsilanti, la intrarea sa în Bucureşti în anul
1775, când sunt menţionaţi printre alţii şi „câţiva din breasla armenilor şi
cu steagul lor”. Acelaşi Ipsilanti, îi va recunoaşte pe armeni ca formând o
singură breaslă. Un alt domnitor, Mihail Şuţu în pitacul său din 23
decembrie 1791, îl informa pe starostele armenilor din Bucureşti: „ ca să
aibă a fi staroste şi purtător de grije, breslii aceştia, să judece pricinele ce
vor avea dânşii, arman cu arman…”.
Şi la Târgovişte fostă capitală a Ţării Româneşti, este semnalată
prezenţa lor; astfel, în anul 1500 negustorii Kyrka şi Averdik, erau
chemaţi ca martori într-un proces; alte relatări, vin din anul 1623 de la
misionarul catolic Andrei Bogdanovski care descriind locuitorii
Târgoviştei, afirmă: „În oraşul Târgovişte, unde Domnul locuieşte mai
mult, locuitorii sunt catolici, schismatici (români ortodocşi) şi armeni”.
Mărimea comunităţii de aici, este subliniată şi de un document din anul
1687, care pomeneşte de o cruce ridicată de Mihai Viteazul, situată în
„mahalaua armenilor”.
La fel ca şi în Moldova şi în Ţara Românească, în timpul domniilor
fanariote, elementul armean a fost supus la unele restricţii în favoarea
elementului grec, armenii au început să se afirme ca zarafi, negustori,
unii au devenit furnizori domneşti, alţii arendaşi. Alţi armeni, care n-au
putut face faţă persecuţiilor fanariote, s-au refugiat în Transilvania .
Ca şi în celelalte provincii şi aici, armenii s-au făcut remarcaţi în
activităţile lor economice; în Matca de nume a tuturor companiilor ţării
alcătuită pe judeţe şi oraşe, din anul 1820 un fel de Catalog al breslelor,
armenii erau menţionaţi cu a 12-a companie din Bucureşti şi a 15-a din
principat. Tot în anul respectiv, domnitorul Alexandru Şuţu a dat
armenilor, o Carte Domnească de reorganizare a breslei lor, care puteau
să-şi aleagă epitropi care la rândul lor, să aleagă un staroste şi împreună
„să dea chezăşie la domneasca vistierie, cum că vor răspunde la vreme
cuviincioasă dăjdiile, ce vor eşi asupra breslei armenilor”. Epitropii şi
starostele vegheau asupra disciplinei în breaslă şi făceau dreptate în
cazul unor conflicte între armeni. În anul 1821 din cei 187 de breslaşi din
Bucureşti, 37 erau armeni; în acea perioadă, era cunoscut starostele
brutarilor Babic, care cocea jimba în coltuce, de unde şi zicala „coltuc de
la Babic”.
Numeroase mărturii despre prezenţa armenilor în Bucureşti, le
avem şi de la călătorii străini care au vizitat oraşul; astfel, în anul 1822 F.
G. Laurencon publica la Paris, notele călătorilor francezi despre
Bucureşti, consemnând următoarele despre armeni: „ …armenii
furnizează pipe din chihlimbar galben, foarte căutate şi bine plătite, ţevi
din pipe din lemn de cireş şi diferite feluri de tutun”, arătând în continuare
că aceştia se ocupau şi cu „zărăfia şi giuvaergia”. Alte menţiuni despre
armenii din Bucureşti, le avem de la personaje precum diplomatul rus,
Nikolai Karlievici Giers (1841), avocatul şi scriitorul francez Adolphe
Joanne care a vizitat oraşul în anul 1846, sau chirurgul american, James
Oscar Noyes care a vizitat oraşul, în anul 1854 .
În şedinţa din 25 octombrie 1857 a Adunării ad-hoc, Mihail
Kogălniceanu afirma: „În Ţara Românească, nu numai că libertatea
culturilor este mai mare, dar chiar şi driturile politice sunt mai întinse;
spre pildă, armenii au drit să cumpere moşii ”. În a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, găsim mulţi armeni proprietari de fabrici; astfel, în
anul 1876 fiinţează fabrica de Maşini Electrice de Perdele, a lui Eghia
Calfaian şi Hagop Minasian, în anul 1877 Fabrica de Cafea şi Delicatese
a lui Armenag Baraghian, iar în anul 1896 Fabrica de Ciorapi şi Tricotaje,
a lui Dr. Ştefan Cerkez . Poate unul din cele mai cunoscute personaje de
origine armeană, de la începutul secolului al XIX-lea, este Manuc bei
Mârzaian (Emanuel Mârzaian) important negustor, diplomat, proprietar a
mai multor moşii, este cel care a construit vestitul han unde, în anul 1812
s-a încheiat războiul ruso-turc, în urma căruia ţariştii, au ocupat Moldova
dintre Nistru şi Prut.
Alte comunităţi importante de armeni, au fost cele de la Tulcea,
Medgidia, Constanţa, Bazargic, toate aceste localităţi fiind aflate pe ruta
comercială care făcea legătura dintre Moldova şi Constantinopol, aceste
localităţi cunoscând o dezvoltare deosebită; în această zonă, începând
cu sfârşitul secolului al XVII-lea se aşează un nou val de armeni veniţi
din Asia Mică; alţi numeroşi armeni, aveau să sosească în urma
opresiunilor din anii 1894-1896. Tot aici s-au refugiat unii armeni din
Moldova, în timpul prigoanei lui Ştefăniţă Rareş, evenimentele fiind
narate în balada „Cânt de jălire asupra armenilor din Ţara Valahilor”,
care a fost publicată în anul 1895 de către Grigore Mithridate Buiucliu .
Armenii aveau să participe din plin la modernizarea Bucureştiului şi a ţării
în general; un nume important în acest sens, este cel al arhitectului
Iacob I. Melic. Licenţiat în arhitectură la Paris, participant la revoluţia de
la 1848, a fost unul din cei care au lucrat la proiectarea Teatrului
Naţional Bucureşti, apoi a lucrat la proiectarea liniei ferate Bucureşti-
Giurgiu, începând cu anul 1862. Un alt armean din aceeaşi familie,
Grigore A. Melic mare negustor, era membru în Camera de Comerţ a
Capitalei în anul 1898, a făcut parte din Comisia centrală consultativă a
Expoziţiei Universale de la Paris din anul 1900 .
Şi aici, armenii s-au pus în slujba domniei; un armean, pe nume Bostan a
fost reprezentantul la Istanbul, a lui Mihnea Vodă al II-lea Turcitul, apoi a
lui Petru Şchiopul, primul din dinastia Basarabilor care urcă pe tronul
Moldovei. Un alt personaj, este Petru Grigorovici zis Armeanul, originar
din Lemberg diplomat, unul din oamenii de încredere al lui Mihai
Viteazul, cel care a purtat mai multe solii în Ardeal şi Imperiul
Habsburgic, Moldova şi Polonia ; alt caz, este cel al unui meşter lemnar
armean, pe nume Cazan menţionat în hrisovul din 30 iunie 1695, „se afla
la Curte (Curtea Domnească, n.n.) toată vremea”. Alt meşter armean,
pietrar, a construit în anul 1832 Monumentul Ostaşilor Ruşi şi
Ceasornicul de Soare-Turnul Meridian în anul 1833, ambele situate pe
Dealul Mitropoliei . În ce priveşte numărul populaţiei armene,
recensământul din anul 1798, arată la Bucureşti, că erau între 28 şi 64
de case cu armeni, în funcţie de mahala; alte date ne sunt oferite din
timpul administraţiei militare ruse (1810-1811), când se arată că în
Bucureşti erau 120 de case cu armeni. Primele date mai exacte le avem
de la catagrafia din anul 1831, unde se arată că în Bucureşti, armenii
numărau 414 suflete; catagrafia din anul 1859 arată că în Muntenia erau
4746 de armeni, iar în anul 1915, 3500 .
În toate provinciile româneşti, armenii au înfiinţat Companiile Armenilor,
organe civile de reglementare a problemelor comercianţilor şi
meseriaşilor armeni, precum şi a coloniilor armeneşti şi a administraţiei
româneşti. După cum voi relata ulterior, pe lângă breslele şi frăţiile
meşteşugăreşti, au fost înfiinţate organizaţii obşteşti şi culturale în diferite
oraşe (Bucureşti, Iaşi, Gherla, Botoşani etc.) având ca scop, ajutorarea
şcolilor armeneşti, ducând astfel la conservarea şi promovarea identităţii
naţionale.
Va urma

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 4
Scurt istoric al Comunităţii armeneşti din Botoşani
În acest prim capitol mi-am propus să prezint evoluţia comunităţii,
începând cu primele menţiuni documentare, încercând să arăt cauzele
venirii lor, aspecte privind integrarea şi rolul pe care l-au avut în
dezvoltarea oraşului, precum şi evoluţia populaţiei armene.
Apariţia armenilor la Botoşani (contextul intern şi internaţional)
Ţinuturile româneşti au constituit de-a lungul timpului, loc de trecere sau
de popas, pentru diferite neamuri, venite din diferite părţi. Dacă unele au
venit pentru a jefui, altele au rămas o perioadă, continuându-şi drumul
spre alte zări; o altă categorie, o reprezintă cele care au rămas alături de
băştinaşi, un exemplu fiind armenii, a căror prezenţă alături de români
este veche de aproape un mileniu. Împrejurările care i-au determinat pe
armeni să-şi părăsească ţara au fost diverse; de la cataclisme naturale,
la invazii.
După cum am relatat, primii armeni au venit în Moldova în jurul anului
1050, după invazia persană asupra Armeniei şi ocuparea capitalei, Ani.
Prin aşezarea sa la întretăierea drumurilor comerciale, care unea nordul
cu sud-estul Europei şi legăturile cu porturile de la M. Neagră, Botoşaniul
avea să atragă de-a lungul timpului, numeroase etnii una fiind armenii.
Fiind de religie ortodoxă (de rit oriental, monofiziţi) aceştia s-au integrat
destul de uşor în viaţa târgului. La început s-au ocupat cu comerţul apoi
arendăşia, devenind şi proprietari de moşii. Etniile conlocuitoare, aveau
să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea oraşului, în toate domeniile. În anul
1418, domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun le-a dat armenilor din
Galiţia dreptul în baza unui hrisov, de a se stabili în mai multe oraşe din
Moldova, motivul principal fiind dinamizarea vieţii economice a ţării,
armenii fiind recunoscuţi pentru iscusinţa lor în comerţ, meşteşuguri şi
alte îndeletniciri; astfel, aproximativ 3.000 de familii de armeni au sosit
stabilindu-se la: Suceava, Siret, Roman, Vaslui, Galaţi, Hotin şi Botoşani.
Aceştia aveau să devină până în secolul al XVIII-lea, principalul grup
etnic din Botoşani .
În legătură cu acest aspect, N. Iorga arăta în cartea sa „Istoria comerţului
românesc”, că armenii au venit la Botoşani, de la Suceava şi Siret,
mânaţi de interese economice, aceştia având să constituie prima
burghezie a oraşelor româneşti . Cert este că, ei sunt primul element
alogen care s-a alipit românilor şi care au constituit, până în veacul al
XVIII-lea, principalul grup de altă etnie stabilit la Botoşani. În anul 1832 ei
numărau 324 de familii cu circa 1.300 de locuitori .
Acelaşi N. Iorga consideră în studiul său „Inscripţii Botoşănene”, faptul
că pe la anul 1350 colonia armeană era deja constituită la Botoşani, care
era târg „şi pe vremea aceea, târg moldovenesc fără armeni, nu se
putea”. În general, apariţia şi dezvoltarea târgurilor, se datorează în mare
parte comercianţilor străini care au venit şi s-au stabilit în diverse
localităţi situate pe rutele comerciale şi mai ales la răscrucea lor, multe
dintre aceste așezări, devenind târguri; în acest sens, Iorga afirmă: „La
început, românii, nu aveau târguri şi oraşe”.
În privinţa vechimii armenilor din Botoşani, merită amintită şi părerea lui
Haşdeu care în lucrarea sa „Ioan Vodă cel Cumplit”, menţionează: „Încă
mai înainte de Dragoş, (1384), acest oraş, cuprindea în sine, o
numeroasă poporăciune armeană, o poporăciune nu numai
esenţialmente negustorească, ci încă aflătoare în legături comerciale cu
Galiţia, în care armenii erau de mult răspândiţi şi îmbrăţişaţi”.
O dată cu venirea lor, dispunând de fonduri dar şi de faptul că biserica
era şi locul unde se păstra identitatea de neam, armenii şi-au construit
propriile biserici prima, cu hramul „Sf. Născătoare” (Sf. Maria) datată
conform tradiţiei, din anul 1350 fiind astfel cea mai veche de la noi din
ţară şi una din cele mai vechi ale diasporei din sud-estul Europei. A doua
biserică, poartă hramul „Sf. Treime” fiind zidită în anul 1789 .
Anii 1418, 1457, 1475, 1484, sunt alte borne ale aşezărilor de armeni în
Botoşani. Până la jumătatea secolului al XV-lea, armenii erau majoritari
la Botoşani, fiind apoi devansaţi de români. În 1475, mai multe mii de
armeni au fost primiţi de către Ştefan cel Mare, ei aflându-se lângă
„puţinii negustori germani cu care au venit împreună şi de la care au
împrumutat organizarea orăşenească cu Şoltuz (Schultheiss), pârgari,
(de la burger), iarmaroc (iahrmarckt), etc. Astfel, în anul 1475 după ce
Crimeea este ocupată de turci şi tătari, mase mari de armeni vin în
Moldova, Ştefan cel Mare colonizându-i în mai multe oraşe printre care şi
Botoşani acordându-le privilegii, deschizându-se un nou drum comercial,
ce unea Ţările de Jos cu Moldova. Se estimează că numărul lor era
atunci de aproximativ 20.000 .
O perioadă lungă de timp între 1526 şi 1820, armenii au avut
administraţie proprie; nici o altă etnie nu s-a bucurat de un asemenea
privilegiu. În acest sens, Haşdeu afirmă: „Armenii aveau în Moldova, nu
doar o jurisdicţie religioasă, ci, în unele oraşe, mai cu seamă în Suceava
şi Botoşani, chiar o administraţie proprie, alături de cea românească, cu
Şoituzi şi Starosti proprii. Starostii erau căpeteniile breslelor, iar Pângarii,
în număr de 12 sau 6, după importanţa localităţii, erau sub ascultarea
unui şef, numit Şoituz, care avea atribuţii organizatorice şi fiscale. Toţi
cei doisprezece compuneau ceea ce astăzi ar fi un tribunal de
judecătur”. Lor li s-a dat dreptul de a avea administraţie municipală
proprie, adică „Şoltuzii armeneşti”, ceea ce l-a mirat pe Gh. Reicherdorff,
ambasadorul împăratului Ferdinand I al Austriei, la curtea lui Petru
Rareş. Acesta scria: ”În Moldova, locuiesc împreună sub ascultarea
Domnului Moldovei popoare de diferite naţionalităţi şi religii, precum
Ruteni, Poloni, Sârbi, Armeni, Bulgari, Tătari şi mulţi saşi din
Transilvania, fără ca această varietate de rituri şi dogme să se certe în
sine”.
Din secolul XIX, ei încep să fie asimilaţi de români. Conform unor opinii,
se consideră că armenii din Botoşani, au avut trei perioade de
prosperitate: I. 1551-1797 (venirea lor, impunerea în activităţile
comerciale); II. 1797-1820 (perioada de maximă înflorire); III. 1820-1894
(perioadă de declin) ; acest „declin”, este reprezentat în special de
scăderea numărului populaţiei armene iar nu de alte cauze deoarece,
cum voi arăta în cursul lucrării, armenii au jucat un rol major în
dezvoltarea Botoşaniului şi în dezvoltarea legăturilor comerciale cu
diferite oraşe, ţări (în special cu comunităţile armeneşti de aici) din centru
şi sud-estul Europei, cu Imperiul Otoman, formând o punte de legătură
între toate aceste întinse zone geografice, afirmându-se în diferite
domenii de activitate, în această „perioadă de declin”.
În Botoşani ei s-au aşezat într-o zonă oarecum centrală devenită ulterior
Cartierul Armenesc, strada principală purtând denumirea de Strada
Armeană existentă şi astăzi. În această zonă, au locuit unele din cele
mai însemnate familii de armeni, care au jucat un rol de seamă în viaţa
economică, socială şi culturală a oraşului şi nu numai, din care aş
enumera: Ciomac, Missir, Manea, Haret, Goilav, Balasan, Buicliu,
Bolfosu ş.a.
II.2. Integrarea armenilor în obștea botoșăneană
După cum am arătat, chiar de la venirea lor armenii aveau să se
integreze destul de ușor în noua societate adoptivă, factorii esențiali fiind
religia și legăturile economice stabilite deja între armeni și români.
„Dintre toate minorităţile noastre, armenii sunt aceia care s-au încadrat
mai bine în obligaţiile lor de cetăţeni, s-au românizat şi niciodată n-au
avut o atitudine provocatoare, ci dintotdeauna aceea de recunoştinţă faţă
de ţara ospitalieră care i-a primit. Niciodată n-au cerut vreun drept bazat
pe vechimea lor la noi. Armenii nu sunt străini în casa noastră. Veniţi în
ţara noastră acum vreo 900 de ani, ei s-au confundat complet cu noi.
fiindcă după noi, sunt locuitorii cei mai vechi ai ţării ”.
După cum am văzut, armenii au venit în Moldova, în special în zona de
nord din ţinuturile poloneze (Galiţia în special) aşezându-se mai întâi la
Suceava, Siret şi Roman în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Spre
sfârşitul secolului, ei au trecut din aceste târguri şi la Botoşani, punând
bazele sau mărind colonia armenească de aici. Alt val de armeni a venit
după cum am menţionat, în urma cuceririi de către otomani a unor părţi
din peninsula Crimeea, unde erau colonii armeneşti, în anul 1475.
Nu există documente care să ateste existenţa unei colonii armeneşti la
Botoşani în secolul al XV-lea, dar ea trebuie să fi existat deoarece, aşa
cum arăta Nicolae Iorga „Botoşanii era un târg, iar târg şi târg
moldovenesc pe vremea aceea fără armeni, nu se putea”. În schimb, în
secolul următor în jurul anului 1530 după ce Petru Rareş cheamă pe
armeni la Botoşani, pe care-l făcuse şi reşedinţă domnească, colonia
armenească era bine constituită . În ce priveşte organizarea ei, aceasta
trebuie să fie asemănătoare cele din Suceava, unde armenii aveau o
administraţie proprie, separată de cea a târgului şi un episcop.
Referindu-se la colonia armeană din Botoşani, N. Iorga arăta că membrii
ei şi-au păstrat cu sfinţenie limba, datinile şi obiceiurile, singura concesie
făcând-o în privinţa numelor specifice, pe care le-au abandonat în
favoarea celor româneşti; Pruncul, Ţăranu, Ciomag, Bolfosu, Manea sunt
nume româneşti care în opinia lui Iorga, reprezintă cea mai veche formă
a nomenclaturii familiare în timp ce nume ca Buicliu, Goilav par a fi de
origine turcă, aceştia venind în jurul anului 1700 fie din Galiţia, fie din
Anatolia .
La începutul secolului al XIX-lea, drepturile civile şi politice consfinţite ale
armenilor din Moldova, sunt menţionate în „Memoar-ul cu temeiurile care
îndrituiesc necontestat Naţia Armeană, să aibă toate drepturile civile şi
politice şi de a cumpăra moşii de veci în Principatul Moldovei”. Acest
document a fost publicat în anul 1855 la Iaşi, de către armeanul din
Botoşani, Valerian Aritonovici. Documentul este important deoarece,
arată locul privilegiat al armenilor în Moldova. Printre altele, se
menţionează:
„Vechimea civilizaţiei armene în acest Principat este dovedită de cele
mai antice acte care arată locuinţa armenilor pe pământul Moldovei mai
înainte de Bogdan Dragoş în anul 1352 ”.
(…)
„Ocupaţia armenilor în acest Principat este deosebit de folositoare
statului prin înflorirea negoţului şi a agriculturii şi prin contribuţii la toate
nevoile ţării”.
Documentul are şi o anexă, în care se menţiona faptul că armenii au fost
folositori Curţii Domneşti, aveau în continuare dreptul de a cumpăra
moşii, şi dreptul de a fi judecaţi numai de Divanurile Domneşti, trecând
peste dregătorii ţinuturilor unde aceştia locuiau. Acest act, arată
importanţa armenilor în economia ţării, şi gradul lor de integrare.
La Botoşani, armenii aveau să se bucure de multe privilegii; astfel, în
anul 1779 Constantin Moruzzi, într-un zapis întăreşte acestora unele
drepturi mai vechi, care îi scuteau de „angarele apăsătoare” şi de „birul
olăcăriei” şi le micşorează din dări: „După jalbă ce au dat Domniei Mele
ce-au fost mai înainte de noi, pentru mila ce au făcut cu dânşii, adeverim
că, la vremea desătirii pe bucatele ce vor avea, să plătească câte 4
parale vechi de stup şi râmătoriu, până la trei mii de bucate. Facem
Domnia Mea milă şi îi iertăm, şi afar de birul lor ce este aşezat în tăbliile
visteriei, de dau pe trei sferturi, întru nimic să nu fie supăraţi ”.
În anul 1828, domnitorul Ioniţă-Sandu Sturdza acordă edililor
Botoşaniului o serie de privilegii, legate de încasarea unor dări de la
negustorii armeni, banii rezultaţi folosindu-i la construirea de poduri şi
şosele .
Armenii erau uniţi în organizaţii obşteşti, numite fraternităţi; în anul
1811 la Botoşani, exista Frăţia tineretului, în anul 1868 a luat fiinţă
Societatea patrioţilor (Askarisaţh) iar în anul următor, Societatea
filantropică a armenilor din Botoşani, Ingherutium (Frăţie).
În ciuda tuturor obstacolelor, comunitatea armenilor din Botoşani a
ţinut legătura cu celelalte comunităţi, atât din Moldova cât şi cele din
Galiţia şi nu numai, legăturile cu cei din Lwow de exemplu, fiind foarte
strânse; după cum am văzut, Lwow (Lemberg) era o adevărată
metropolă armenească, punct de convergenţă a intereselor armene din
această parte a lumii. Armenii de aici aprovizionau regalitatea, nobilimea
şi chiar armata polonă cu produse din Turcia, Persia şi India, după
ocuparea Galiţiei de către Otomani, în anul 1672. Ei au fost o punte de
legătură între Orient şi Occident, dinamizând legăturile comerciale. Mulţi
au dobândit proprietăţi, titluri nobiliare, inclusiv cetăţenia (indigenat)
polonă, la fel ca mulţi boieri moldoveni, un exemplu fiind Movileştii .

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 5
Evoluţia populaţiei armene din Botoşani
Pe lângă cele câteva date despre populaţia armeană arătate mai sus,
am decis să arăt cum a evoluat aceasta, pe baza datelor statistice.
Primele date concrete, le avem de la recensământul din 1774, care arată
faptul că la Botoşani erau un număr de 79 de familii armene cu 395 de
persoane, aceştia fiind cei plătitori de taxe ; în anul 1809 se
consemnează existenţa la Botoşani, a unui număr de 328 de familii de
armeni cu 1640 de suflete . O statistică internă a comunităţii armene din
cele două Principate, arată că la numirea episcopului armean Grigore
Zaharia la Iaşi în anul 1809, cea mai mare comunitate armeană era la
Botoşani, având 428 de familii cu aproximativ 1200 de suflete, în timp ce
la Roman erau 145 de familii, Iaşi 103 familii şi Bucureşti cu 90 de
familii .
În recensământul din Moldova de după aplicarea Regulamentului
Organic, se arată că la Botoşani erau 324 de familii armeneşti cu 1296
de suflete, reprezentând 9,4% din populaţie, fiind socotite familiile
plătitoare de taxe. Populaţia oraşului atunci, în număr de 13.796 de
persoane, era structurată astfel: 8.072 români (58, 5%), 1.477 evrei, 851
ţigani, 252 nemţi, 232 lipoveni . Din aceste cifre, vedem că numărul
armenilor începe să scadă, în timp ce al evreilor începe să crească.
Recensământul din anul 1838, arată o rată a naşterilor superioară
deceselor respectiv, 33 de bărbaţi şi 26 de femei născuţi şi 15 bărbaţi şi
16 femei decedaţi; în acest sens, în anul 1854 călătorul F. Neigebauer
trecând prin Botoşani, arăta că armenii au două biserici şi „o populaţie
armeană de 2.000 de suflete”, din 20.000 de locuitori, respectiv 10% din
populaţie .
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fondul creşterii numărului
populaţiei de origine evreiască (la recensământul din anul 1899, aceştia
reprezentau 51,8% din populaţia oraşului) , numărul armenilor
marchează o evoluţie oscilantă; astfel, dacă în anul 1890 erau 1910
persoane, (6%), În 1912 erau aproximativ 1700, la fel ca şi în anul 1924 .
Cauzele scăderii populaţiei armene sunt complexe; de la scăderea ratei
naşterilor, la scăderea numărului căsătoriilor pe deoparte sau, a
căsătoriilor mixte pe de altă parte; alt aspect - mă refer la nivel naţional -
vizează repatrierea a aproximativ 3.000 de armeni în perioada anilor
1946-1948, precum şi emigrarea în vest a altor câteva mii în perioada
regimului comunist. Un alt aspect foarte important îl constituie faptul că
fiind ortodocşi, gradul de asimilare a fost unul ridicat. La recensăminte,
mulţi armeni se declarau români, astfel încât un anumit procent din
populaţia armenească, era inclusă la cea românească. Ca urmare a
acestor factori la Botoşani cel puţin, cartierul armenesc a devenit încet-
încet, un loc unde armenii au început să fie din ce în ce mai rari,
singurele elemente care mai amintesc de ei, sunt cele două biserici,
numele străzii care-l străbate şi frumoasele case, astăzi multe din ele
obiect de patrimoniu, unele abandonate altele funcţionale, adăpostind
sediile unor instituţii publice . Astăzi, deşi nu există o evidenţă clară,
comunitatea numără aproximativ 60-70 de persoane.
Rolul armenilor în dezvoltarea Botoşaniului
În acest capitol, doresc să arăt rolul armenilor în diferite domenii de
activitate (comerţ, agricultură), rolul lor în administraţia locală, o referire
la şcoala armeană, precum şi modul cum s-au reflectat acestea asupra
obştii botoşănene.
Comerţul
Armenii veniţi la Botoşani, erau negustori, din această cauză s-au aşezat
în apropierea iarmarocului. După cum afirma B. P. Haşdeu „încă înainte
de Dragoş, acest oraş (Botoşani, n.n.), cuprindea în sine o numeroasă
poporăciune armeană; o poporăciune nu numai eminamente
negustorească şi încă aflătoare de legături comerciale cu Galiţia, cu care
armenii erau de mult răspândiţi şi îmbrăţoşaţi”. Despre însemnătatea
iarmaroacelor ce se ţineau la Botoşani, face menţiune şi un uric al
domnitorului Petru Şchiopul din anul 1579, adresat „neguţătorilor mari şi
mici din Liov şi din celelalte părţi ale Crăiei Leşeşti” în care se arată că,
întrebând boierii de ţară despre începuturile negoţului moldovenesc, ei
au răspuns că „cel mai vechi iarmaroc din Moldova a fost cel care se ţine
la Botoşani”.
La Botoşani, iarmarocul era situat în zona dintre bisericile „Sf. Gheorghe”
şi „Uspenia” actualul Centru Vechi. Ei au ocupat acest spaţiu, unde şi-au
construit prăvălii şi ateliere, deţinând monopolul comerţului până pe la
jumătatea secolului al XIX-lea. Dacă din punct de vedere numeric,
armenii nu au reuşit să reprezinte un procent semnificativ din populaţia
oraşului, iar pe plan economic au avut un cuvânt de spus; pe lângă
comerţ, ei au fost proprietarii celor mai mari hanuri, exemple fiind cel de
lângă biserica „Uspenia” aparţinând fraţilor Zadurovici şi cel al fraţilor
Bolfos, probabil primul han din oraş (pe locul respectiv este astăzi Casa
Bolfosu, n.n.) de lângă biserica „Sf. Gheorghe”. Mărturii despre rolul
major desfăşurat în comerţ, găsim şi la călătorii străini care au trecut prin
oraş; astfel, călătorul Feodor Graf von Karaczy care pe la 1818, constata
faptul că „comerţul acestui oraş este făcut numai de armeni şi evrei”.
Chiar dacă evreii vor domina ulterior comerţul, armenii vor avea în
continuare un cuvânt de spus, un exemplu fiind alegerea în funcţia de
preşedinte al Camerei de Comerţ a lui Cristea Marinovici .
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, armenii au fost cea mai bogată
comunitate din Botoşani, ei controlând cu autoritate comerţul şi breslele;
astfel, proprietatea negustorilor armeni din Botoşani, cuprindea mare
parte din miezul oraşului, în jurul căruia s-au cristalizat mai târziu
suburbiile zise Grecimea, Lipovenimea şi Calicimea, centrul oraşului
astăzi Centrul Vechi. Toate magaziile, bolţi sau dugheni, prăvăliile şi
atelierele, lipscănii, braşovenii, băcanii, cizmarii, blănarii, abagerii erau
ale armenilor, ei stăpânind în mod exclusiv centrul şi uliţele dimprejur .
Rolul breslelor a fost major în dezvoltarea Botoşaniului; ele au
determinat modul de producţie al comunităţii orăşeneşti în general,
imprimând o structură specifică zonei de târg, tipul de locuinţă, gruparea
cartierelor şi chiar a bisericilor de breaslă, elemente urbane care
demonstrează pe viu activităţile economice şi sociale desfăşurate .
Catagrafia din anul 1832, arată că armenii erau singurii negustori care se
ocupau cu comercializarea stofelor scumpe aduse din Orient, dar şi
singurii care se ocupau cu confecţionarea mindirelor. În acel an, în zona
Centrului Vechi, reprezentativitatea armenilor era incontestabilă;
negustorii armeni aveau 9 băcănii (toţi băcanii înregistraţi erau armeni),
22 de prăvălii cu articole de manufactură (toţi cei 22 de bogasieri erau
armeni), 18 prăvălii care vindeau cafea (din care 12 erau armeni), etc.
De asemenea, armenii deţineau monopolul cumpărării, creşterii şi
vânzării vitelor din târg, prin filiera locală a Companiei negustorilor
armeni din Lwow .
În aceeaşi Catagrafie, se menţionează că armenii aveau doi bărbieri,
singurii din Centul Vechi, 29 de cizmari dintr-un număr de 48, 3 croitori,
un curelar (din cinci), un făclier, cinci mindirigii (din cinci), 20 de solonari,
doi soponari (din 13) . Armenii s-au impus în fabricarea mezelurilor,
fabricând „Ghiudemul de Botoşani”, „sugiucul” (cârnat de oaie şi de vită,
n.n.), jambonul şi slănina armenească, pastrama de muşchi cu
coleandră, „doba”, preparate după reţete armeneşti, cu mirodenii aduse
din Orient . Un astfel de fabricant de mezeluri, a fost Ştefan Gheorghiu,
care-şi avea prăvălia - cunoscută mai ales ca „magazinul Mistreţul”,
situat în Centrul Vechi - partea de est, nu departe de fostul cinema
„Luceafărul”. Ariton şi Gheorghieş Ustur fabricau 20 t de mezeluri pe an,
iar Sava Bolfos şi Mănuc Ştir produceau ghiuden, 25 t/an . În 1857, 21
de dughene din iarmaroc - aripa de sud, către pietonalul „Transilvania” -
aparţineau lui Costache Ciolac .
Armenii s-au afirmat şi în comerţul cu animale; astfel, încă de la mijlocul
sec. al XVI-lea, armeanul Hageadur din Botoşani făcea comerţ cu vite în
Polonia, ajungând la târgurile din Liov şi Sneatyn, pe malul Balticii . O
altă remarcă este că Nicolae Şuţu, dă dreptul armenilor supuşi austrieci,
să pască turmele de vite pe păşunile din Moldova şi să crească vite . În
1792, negustorii armeni din Liov, au obţinut dreptul de a creşte vite în
ţinutul Botoşanilor .
În jurul anului 1830, negustorul Ovanes Hariton din Botoşani, vizita
târgurile din Leipzig, Nurenberg, Viena şi chiar Parisul de unde aducea
diferite mărfuri ca mobilă luxoasă, articole de îmbrăcăminte, diferite
accesorii bijuterii, după ultima modă franţuzească . Armenii s-au implicat
şi în comerţul şi distribuirea băuturilor alcoolice, aducând Eforiei sume
importante . Un alt domeniu în care armenii şi-au făcut simţită prezenţa,
este cel al serviciilor; găsim armeni cofetari, solonari, bărbieri, cafegii,
casapi, vătafi, cizmari etc.
În general, negustorii şi meseriaşii erau în mare parte supuşi (sudiţi)
străini, meseriaşii de exemplu, practicau unele meserii neaccesibile
românilor: ceasornicari, mecanici, fotografi, etc. Calitatea de sudit, oferea
unele privilegii juridice si fiscale. Suditul era scutit de impozit, plătea o
taxă vamală de numai un sfert din valoarea mărfurilor; nu putea fi arestat
sau condamnat fără înştiinţarea consulatului de care aparţinea (polon,
austriac, rus, francez, prusac etc.). Persoana si domiciliul său, erau
inviolabile .
Privind retrospectiv, vedem că armenii au jucat un rol esenţial în
legăturile dintre Orient şi Occident, impulsionând şi dinamizând comerţul,
dezvoltând porturile şi căile de comunicaţii, acestea având implicaţii
directe în dezvoltarea Principatelor Române şi nu numai.
Toate reacţiile:
12

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 6
Agricultura
Diminuarea rolului în comerţ, a fost compensată de implicarea armenilor
în alte domenii, în care aveau să se remarce, unul fiind agricultura. Încă
de la începutul secolului al XIX-lea, armenii încep să ia în arendă
numeroase moşii, ajungând în scurt timp mari latifundiari. Se remarcă
familia Goilav la Rânghileşti, Dimăcheni, Durneşti, Darabani; Ciomag la
Prut , Manea la Costeşti, Cătămărăşti, Luizoaia , Buicliu la Siret, Missir la
Hangu , Ariton la Hănţeşti , Ciolac şi Manea la Hudeşti , Bâznoşanu la
Albeşti etc. Familia Goilav, merită o atenţie deosebită; mari proprietari de
teren, în afară de moşia de la Rânghileşti, mai deţineau diverse
suprafeţe de teren în aproape multe zone din judeţ (Dămideni, Durneşti,
Havârna) etc. La Hănţeşti, aveau o fabrică de spirt, una de făină,
glucoză, dextrină, fabrică de uleiuri vegetale (floarea-soarelui, rapiţă, in),
plantaţii de pomi fructiferi, iazuri, fermă de animale (500 de boi, 1000 de
porci); fabrici de cărămidă, spirt, precum şi diverse produse alcoolice la
Rânghileşti .
După exproprierile de după primul război mondial, au luat fiinţă multe
sate pe aceste suprafeţe - populate cu cei care munceau pe moşiile
respective, mulţi dintre ei, fiind veniţi din zona Sucevei şi a Rădăuţilor
(Cajvana, Botoşana, Arbore etc.) - un exemplu fiind satul Bogdăneşti,
denumit după proprietarul moşiei din zonă, Bogdan Goilav ; un alt
exemplu, este satul Ferdinand I de pe moşia lui Mihalache Popovici
Bâznoşanu, numit astfel în onoarea regelui în timpul căruia s-a dat legea
împroprietăririi; în acest caz ca şi în altele, după venirea comuniştilor la
putere numele au fost schimbate. Astfel, satul cu numele regelui, a
devenit T. Vladimirescu. Goilavii au fost mari exportatori de cereale, din
care obţineau profituri imense. Practic, până la colectivizare, la
Rânghileşti a existat cea mai mare societate agricolă din judeţ. O
imagine a ceea ce a însemnat agricultură la Rânghileşti, ne este oferită
de statistica de pe anul agricol 1913-1914, din care reies următoarele:
909 ha erau cultivate cu grâu, 456 cu porumb, 409 cu orzoaică, 99 cu
ovăz. Producţia obţinută însemna 167 de vagoane de grâu, 62 de
porumb, 57 de orzoaică, 19 de ovăz . Se produceau în medie anual 3-4
vagoane de ulei de floarea-soarelui, 2,5 de rapiţă, 0,5 de in . În ce
priveşte numărul muncitorilor, aceştia erau 200 permanenţi, iar în sezon
se ajungea şi la 1300. În ce priveşte profitul net obţinut, în anul agricol
1915-1916, acesta a fost de 28.1900 lei-aur . Conform documentelor de
arhivă, familia Goilav a avut moşia Virograd din judeţul Colomeea
(Galiţia); armenii au fost pionieri dezvoltarea exploatării mecanizate a
pământului; astfel, în anul 1853 se introduc maşinile de treier (batoze),
pe moşiile de la Hudeşti .
Armenii s-au afirmat şi în diferite ramuri ale industriei locale; pe lângă
fabricile sus menţionate, mai pot fi menţionate, fabrica de bere cu abur
denumită „Wenstein & Brăileanu” sau „Cişmea” cum mai era cunoscută,
fabrica fiind instalată în zona cu aceeaşi denumire, berea având un
succes deosebit, ajungând să fie exportată în Ungaria, Austria şi
Germania , fondatori fiind Brăileanu Garabet, împreună cu evreul
Wenstein în anul 1887; o altă fabrică, „Zelcovici”, fabrica coşuri şi alte
obiecte din împletitură de răchită, trestie şi paie, aparţinea lui Gh. M.
Zelcovici, etc. Multe dintre aceste firme, aveau să participe la diverse
târguri şi expoziţii interne şi internaţionale, un exemplu fiind Expoziţia
internaţională de la Paris, din 1900 de unde s-au întors cu premii .
Administraţia publică
Către sfârşitul secolului, deschiderea coloniei către lumea oraşului şi
integrarea ei, devin totale; îi găsim figurând printre funcţionarii, profesorii,
magistraţii oraşului, aşadar perfect integraţi.
În ce priveşte administraţia, armenii au dat mai mulţi primari oraşului:
Gheorghe Ciolac (1867, 1872); Ilie (Luţă) Ciolac (1890, 1898); Christian
Ciomac (1927, 1928-1929); Ioan Missir (1931, 1941-1943), dar şi
prefecţi, sau preşedinţi şi vicepreşedinţi al consiliului local; Ion Goilav
(1889-1890), Garabet Goilav (1891-1894), Dionisie Goilav (1914-1917);
1900-1901) ş.a. De asemenea, găsim reprezentanţi în Senatul
României, în mai multe legislaturi, persoane ca: Grigore Goilav,
Constantin G. Ciolac, Christea Manea ş.a.
Odată consolidată puterea economică a armenilor din Botoşani, în mod
firesc a avut consecinţe în plan politic şi administrativ, mulţi dintre
reprezentanţii comunităţii fiind desemnaţi să facă parte în diverse instituţii
însărcinate cu conducerea oraşului: Casa obştească devenită ulterior
Eforia oraşului, a fost fondată în anul 1820 de către domnitorul Mihail
Şuţu, era formată din şase membri, din care doi trebuiau să fie armeni .
În anul 1825, reprezentanţii coloniei armene în Casa Obştească erau
Garabet Bolfos (taxildar şi arhivar) şi Ştefan Goilav epitrop. După
înfiinţarea Eforiei, găsim în continuare armeni în structura personalului;
astfel, în anul 1834 figurează negustorul Andrieş Focşăneanul iar în anii
următori, îi găsim pe Ştefan şi Gaspar Goilav .
Măsurile luate în timpul mandatelor primarilor armeni, au vizat repararea
şi pietruirea străzilor, introducerea iluminatului public cu felinare,
modernizarea grădinii publice „Vârnav” (azi parcul „M. Eminescu”, n.n.),
înfiinţarea unei pieţe centrale (actuala piaţă mare, n.n), cumpărarea unor
utilaje necesare stingerii incendiilor şi înfiinţarea unui corp de pompieri.
Toate aceste măsuri, ca şi multe altele, arată calitatea de administratori a
lor, continuatori ai procesului de modernizare a oraşului . Având în
vedere faptul că în zilele călduroase, praful era omniprezent, în anul
1899 primarul Ilie Ciolac propune organizarea de către primărie, a unei
licitaţii, privind achiziţionarea unor stropitoare cu turbine care să ude
străzile, pentru a mai reduce din praf . Toate aceste realizări, n-aveau
cum să treacă neobservate; în acest sens, în anul 1908 apărea în
săptămânalul botoşănean „Libertatea”, un reportaj preluat din ziarul
bucureştean „Viitorul”, privind administraţia din Botoşani; astfel, într-un
articol, se arătau proiectele de modernizare a Botoşaniului: pavare şi
pietruire a drumurilor, canalizarea şi electrificarea oraşului, construcţia
halei de carne (existentă şi astăzi, n.n), construcţia cazărmii pentru
pompieri, ridicarea a două şcoli primare etc.
Până la începutul secolului al XIX-lea, colonia armeană legată aproape
exclusiv de comerţ, a avut o viaţă aproape închisă, relaţiile cu ceilalţi
reducându-se doar la cele comerciale. Noile realităţi, schimbările politice
şi sociale, determină o schimbare a raporturilor dintre armeni şi ceilalţi
locuitori. Un pas l-a constituit implicarea lor în agricultură; un alt pas, l-a
constituit suspendarea dreptului comunităţii de a avea administraţie
proprie şi subordonarea ei conducerii oraşului. Aşa se explică prezenţa
armenilor în personalul Casei Obşteşti sau ulterior, a Eforiei, ca şi
intrarea multora în rândul boierimii. Profitând şi de practica domnilor
fanarioţi de vindere a rangurilor boiereşti, unii armeni înstăriţi, şi-au
cumpărat dregătorii, intrând astfel în rândul boierimii. Un exemplu în
acest sens, îl constituie o „mărturie de neam” a fraţilor Goilav; Johan
Goilav ajunge spătar în anul 1809, David Goilav dobândise încă din anul
1814, de la domnitorul Alexandru Moruzi, statutul de clucer. Fiul său
Luca, are acelaşi titlu, iar fiii acestuia, Gaşpar, David şi Valerian erau
sărdar, clucer şi căminar .
Sufletul Unirii a marcat sensibil armenii din Botoşani, comunitate vie,
activă, care a făcut din prezenţa sa un factor de dinamizare a vieţii
urbane, sub toate aspectele, românii făcând casă bună cu armenii într-o
comunicare de viaţă şi idealuri.
Când Al. I. Cuza a fost ales Domnitor al Principatelor, în anul 1859,
armenii din Botoşani i-au acordat susţinere, jurându-i credinţă lui şi ţării.
Semnificative sunt în acest sens, cuvintele cuprinse în telegrama
Comunităţi armene din Botoşani, către Domnitor: „Comunitatea armeană
din oraşul Botoşani, pătrunsă de cele mai adevărate simţiri de bucurie
pentru suirea Înălţimii Voastre pe tronul Moldovei, vine a vă supune
jurământul de credinţă către patria ce Vi s-a încredinţat înţeleptei voastre
oblăduiri şi, cu lacrimi de bucurie binecuvântează pe alegătorii români
care au ştiut a cunoaşte incontestabilele calităţi ce Vă caracterizează.
Primiţi prea înălţate Doamne, felicitaţiile unor oameni uniţi cu sentimentul
naţional al României, cari din inimă curată vă doresc mulţi ani de fericire,
ani a pre slăvitului veac, ce sub înţeleapta Voastră cârmă negreşit vor
produce rodul unei nemuritoare bucurii în toate clasele de societate a
Moldovei”. I. Goilav spătar, Andrieş Goilav căminar, Luca Goilav spătar,
Cristea Manea căminar, Ariton Pruncul, Iacob Bolfos, Iacob Manea,
Simion Ciomag ş.a., sunt doar câţiva din cei care au semnat felicitarea
lui Cuza .
Solidaritatea etnică a armenilor din Botoşani capătă în cea de-a doua
parte a secolului al XIX-lea valenţe deosebite, concentrându-se în
direcţia conservării valorilor culturale şi spirituale ale etniei. În acest
sens, în anul 1881, se constituie Comunitatea Armeană din Botoşani,
având personalitate juridică. Scopul său, stipulat în primul capitol al
Statutului, era îngrijirea şi susţinerea cultului bisericii armene răsăritene
de care aparţineau, înfiinţarea unei şcoli primare în care să se studieze şi
în limba armeană, precum şi ajutorarea orfanilor, săracilor, bolnavilor.
Conducerea Comunităţii era asigurată de un Consiliu administrativ,
denumit „Epitropia de culte şi instrucţiuni a Comunităţii armene din
Botoşani”, compusă din cinci membri şi doi supleanţi. Pentru ca Biserica
şi şcoala să fie în centrul preocupărilor, Statutul prevedea ca cei cinci
membri ai Epitropiei să fie: primul epitrop, directorul şcolii, casierul
epitropiei şi epitropii bisericilor „Sf. Maria” şi „Sf. Treime”. Ei urmau să fie
aleşi direct de către adunarea alegătorilor, formată din cei care
contribuiseră la fondul bisericii sau al şcolii, cu o sumă a cărei dobândă
anuală să fie de cel puţin un galben. Nu puteau fi alegători învăţătorii
îndepărtaţi din funcţie pentru imoralitate, femeile şi minorii .
Statutul Comunităţii este păstrat se pare, în arhiva Comunităţii armene
din Bucureşti, după ce în anul 1977 arhiva de la Botoşani a Comunităţii,
a fost transferată la Bucureşti. Obiectivele comunităţii înscrise în Statutul
adoptat în 1881, erau practic o reluare în alte condiţii, a ceea ce făcuse
asociaţia „Brastava” la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Asociaţia fusese
creată în scopul susţinerii bisericii, a şcolii şi a celor săraci, ea având
filiale în oraşele unde existau colonii armeneşti. La Botoşani, asociaţia
avea în anul 1811, 135 de membrii . Asociaţia, a fost înfiinţată la Gherla
(Armenopolis), de către Episcopul catolic Oxen Vărzărian (Axente
Vărzărescu) originar din Botoşani, plecat în Ardeal în anul 1684, în urma
persecuţiilor de care am amintit, fiind bine primit de către principele Mihai
Apafi I, care le-a dat numeroase privilegii; asociaţia minoritarilor armeni,
„Brastava” (înfrăţirea n.n.), îşi propunea ajutorarea armenilor din cele trei
provincii româneşti. Cel dintâi lider al asociaţiei, a fost un enoriaş al
bisericii „Sf. Maria” din Botoşani, Ştefan, fiul lui Luca epitropul parohiei .
Această organizaţie, avea să aibă o activitate deosebită în procesul de
întrajutorare al armenilor; în anul 1709, Iosif Argutinov episcop al
armenilor din Rusia, trece prin Botoşani la cererea comunităţii armene de
aici, ocazie cu care întăreşte regulamentul Brastavei printr-un Gondak
(întăritură, confirmare n.n.), ceea ce arată importanţa comunităţii de aici .
Armenii din Botoşani au avut o contribuţie deosebită la ridicarea teatrului
„M. Eminescu”, care a constituit un eveniment de seamă în viaţa
culturală a oraşului; astfel, în timpul administraţiei lui Dimitrie Ursianu, s-
a început ridicarea construcţiei. Hariton Haritonovici, director al
sucursalei din Botoşani a Băncii Naţionale, a fost membru fondator al
„Societăţii anonime pe acţiuni pentru construirea Teatrului Eminescu”.
Mulţi armeni au donat sume mari de bani în acest scop: familia Georges
Buicliu a donat suma de 2.000 de lei; Emanoil Ciomac 2.000 de lei; Ion
Goilav 5.000; Janette Goilav 2.000; Enacovici Alexandru 10.000;
Emanuel Manea 26.000 (cea mai mare sumă) . Foarte important de
precizat, este faptul că deşi armenii reprezentau în 1912, 6 % din
populaţia oraşului , au avut un nr. de 25% din acţionarii care au subscris
şi vărsat banii; procentul de acţiuni cumpărate de armenii înscrişi în
Societatea pe acţiuni Teatrul Eminescu, a fost de 43,5 %. De asemenea,
ei au fost promotorii filialei Botoşani a Ateneului Român, înfiinţând şi
societatea muzicală „Armonia” .
Un rol important în ajutorarea celor năpăstuiţi de soartă, a avut-o
Societatea Femeilor Române din Botoşani, unde au activat şi s-au
remarcat prin donaţii şi femei aparţinând familiilor de frunte ale
comunităţii armene, din care se remarcă: Natalia Il. Ciolac, Maria G.
Ciolac, Maria G. Goilav, Flora Goilav, Adolfina Goilav, Eleonora Il.
Ciolac, Eleonora I. Ciolac ş.a.
În general, donaţiile făcute de bogatele familii de armeni din Botoşani, nu
au fost doar către diverse proiecte locale, ci şi naţionale; în acest sens,
merită amintit faptul că familia Aritonovici, a făcut donaţii către Societatea
de binefacere „Vatra Luminoasă”, patronată de regina Elisabeta, primind
mulţumirile personale ale reginei Elisabeta .
Şi în domeniul sanitar, armenii au avut un cuvânt de spus; în acest sens,
merită amintit faptul că Spitalul comunal înfiinţat în anul 1865 neavând
un sediu stabil, a funcţionat prin diferite locaţii, una fiind pe str. Armeană,
în vila Boyan; fonduri pentru dezvoltarea sa, au dat printre alţii şi familia
Maximovici. De-a lungul timpului, s-au remarcat şi medici armeni;
Gheorghiade, în anul 1829 medic al oraşului, Valerian Pruncu în 1866,
medic la ospiciul comunal, Dionisie Goilav medic secundar al oraşului în
1894 ş.a. De asemenea, una din cele mai cunoscute farmaciste din oraş,
a fost Ortansa Popovici , casa în care a funcţionat farmacia, este astăzi
proprietate a Comunităţii.
ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu
Episodul 7
Şcoala armeană
După cum se ştie, primele şcoli de până la apariţia Legii Instrucţiunii
Publice din anul 1864, au fost înfiinţate şi întreţinute de către biserici,
boieri, diverse persoane, şi de autorităţi, funcţionând ca şcoli de nivel
elementar, de psaltire, preoţeşti sau pensioane, unele cu o existenţă
efemeră, altele mai îndelungată; în acelaşi timp, şi-au dus existenţa şi
şcoli ale minorităţilor conlocuitoare în cazul nostru, ale armenilor.
Având în vedere faptul că relaţiile dintre armeni şi români erau bune, un
domeniu în care aceştia au colaborat având rezultate deosebite, este cel
al învăţământului; astfel, la Botoşani, acesta a beneficiat de susţinere din
partea comunităţii armene; graţie înţelegerii de care a dat dovadă, Eforia
Comunităţii armene a închiriat casa Bolfosu de lângă biserica „Sf.
Gheorghe” liceului „A.T. Laurian”, care şi-a putut continua activitatea,
până la inaugurarea localului propriu, în anul 1885. Merită menţionată
promptitudinea cu care a răspuns cererii liceului, Gh. Cristea Goilav
preşedinte al Comunităţii armene şi Andrei Manea preşedinte al Fondului
şcolar al Comunităţii . Contribuţia armenilor din Botoşani la susţinerea şi
dezvoltarea învăţământului nu s-a redus doar la cele relatate, din rândul
lor s-au ridicat o serie de profesori de mare prestigiu, care au înnobilat cu
activitatea lor instituţiile şcolare ale oraşului, remarcându-se astfel
profesorii de limba română, Ariton Iacobeanu, Eufrosina Costeschi şi
profesoara de biologie, Sofia Ţăranu . În alte cazuri, unele familii de
armeni, au donat imobile în localităţile de pe moşiile lor, pentru
desfăşurarea cursurilor şcolare; un astfel caz, este cel al familiei
Aritonovici (Ilie Aritonovici) care a donat o casă în comuna Bivol (Viişoara
n.n.) .
Asociaţia „Brastava” a reuşit să înfiinţeze în anul 1834, o şcoală primară
de băieţi cu patru clase. Aceasta era instalată într-o clădire din curtea
bisericii „Sf. Maria”, având programa în conformitate cu regulamentul
şcolilor publice, având ca obiecte de studiu obligatorii, limbile armeană şi
germană. Din statistica şcolilor din Moldova privind mişcarea şcolară,
încheiată la sfârşitul anului 1859, reiese, următoarea frecvenţă: 70 de
şcolari în anul 1855, 36 în anul 1856 şi 41 în anul 1858. Director era
Grigore Goilav, iar învăţători erau I. Creţulescu, V. C. Zăneanu şi M.
Ghiorghiade . Clădirea în care a funcţionat şcoala, a fost demolată în
anul 1987, în cadrul procesului de sistematizare a zonei.
Pentru fete, şcoala s-a deschis în anul 1866. După un an, numărul
cursantelor era de 44. Director era Maria Cogiacar (Cojocaru), şi trei
învăţători . În anul 1871, a luat fiinţă pensionul mixt „Cazimira Goilav”,
care avea cursuri primare şi o clasă de curs secundar, la care predau doi
profesori şi două institutoare .
Continuarea studiilor cu cele gimnaziale şi liceale, presupunea înscrierea
la şcolile publice, unde criteriul etnic nu mai conta. Ca urmare, mulţi copii
armeni, se vor înscrie la cursurile liceului „Laurian” sau, la Cernăuţi.
Studiile superioare erau urmate în Iaşi, Bucureşti, Berlin, Viena etc., de
unde se întorceau pentru a profesa. În acest sens, putem exemplifica pe
Luca Goilav şi Ioan Andronic Ţăranu, care au activat ca avocaţi în cadrul
Baroului Botoşani, iar Andrei Manea, Tigran Buicliu şi Constantin
Cerchez, ca magistraţi la Tribunalul Botoşani . Spre sfârşitul sec. al. XIX-
lea, intelectualii armeni devin foarte cunoscuţi şi influenţi în societatea
botoşăneană; în acest sens, Andronic Ţăranu oferea cursuri de pictură
iar „Societatea Armonia” organiza, la sfârşit de săptămână serate
muzicale dansante, unde participau diverse personalităţi ale societăţii
botoşănene, ceea ce arată buna convieţuire dintre români şi armeni .
Şcoala armeană a funcţionat la început pe lângă biserica „Sf. Maria”
(clădirea a existat până în anul 1987, când a fost demolată în contextul
planului de sistematizare din zonă, n.n.), preoţii fiind primii dascăli ai
copiilor. Un document important despre şcoala armeană, este Raportul
din data de 28 iunie 1865, scris de profesorul Simeon Popovici, care
cuprinde istoricul şcolii armene din Botoşani; autorul acestui document,
presupune înfiinţarea şcolii „chiar din secolul al XIII-lea”, adică de când
au venit armenii pe aceste meleaguri. Continuitatea funcţionării şcolii se
datorează faptului că aceasta a funcţionat pe lângă biserică, deoarece
aceste două instituţii asigură păstrarea identităţii unui popor, în Raport
menţionându-se că armenii au avut şcoală pe toată durata medievală
şcoală pe lângă biserică „cu menţiune în anul 1690”. Simeon Popovici
era unul din liderii comunităţii, care împreună cu Gabriel Missir a elaborat
şi tipărit Regulamentul Societăţii armene de binefacere din Botoşani,
societate filantropică care a funcţionat în a doua jumătate a secolului XIX
şi care a contribuit la propăşirea comunităţii armene botoşănene prin
şcoală, a educaţiei copiilor armeni şi păstrarea limbii strămoşeşti .
După cum am arătat, încă din sec. XVIII şcoala armeană avea sediu
propriu, în curtea bisericii „Sf. Maria”. Şcoala funcţiona cu mult înainte de
anul 1834, deoarece zece profesori erau menţionaţi în istoria şcolii,
dinainte de anul 1780: Mesrop Ferhat, Garabet Ferhat, Christea Nastur,
ş.a. Sfârşitul secolului XVIII şi secolul XIX, marchează apogeul şcolii
armene din Botoşani; o comunitate ce reprezenta aprox. 10% din
populaţia oraşului, avea 2 şcoli (pentru o perioadă se pare că au fost
chiar 3), în limba armeană. Statutul asociaţiei „Brastava” a fost aprobat
de însăşi Patriarhia de la Erevan, prin trimisul special Iosif Argutinov
episcop de Astrahan, arhiepiscop al armenilor din Rusia. Construcţia
imobilului din 1786, a fost lărgit în 1812, prin adăugarea ultimilor 4 săli de
clasă, având acum 8 camere, unde şcoala armeană a funcţionat din anul
1835. Până în anul 1841, profesori au mai fost: Garabet Şahan, Christea
Butazov, Vasiliu Casertin ş.a.
Şcoala armenească a fost recunoscută de către domnitorul Mihail
Sturdza, în anul 1841. Aceasta se datora Epitropiei Învăţăturilor publice,
în conducerea căreia erau Nicolae Şuţu, Constantin Mavrocordat şi aga
Gheorghe Asachi, care era dregător al şcolilor, în această calitate a
împreunat „şcolile comunităţii armeneşti cu ramul învăţăturilor publice ale
Moldovei şi le-a supus Epitropiei”, dându-le astfel recunoaştere din
partea statului.
În anul 1843, şcoala avea două clase cu 56 de elevi, cu predare în
limbile armeană şi germană. În anul 1846 numărul elevilor creşte, doar
clasa a II-a avea 21 de elevi; în anul 1847, erau 134 (50 în clasa
elementară, 30 în clasa I, 29 în clasa II-a şi 25 în clasa a III-a). În anul
următor, clasa a III-a avea 36 de elevi, acest fapt arătând o evoluţie
fluctuantă a numărului elevilor de la un an la altul. Până în anul 1855,
numărul elevilor a fost următorul: în 1850 erau 115 elevi; în 1851 erau 16
în clasele I şi II; în 1852 erau 49; în 1853 erau 92; în 1854 erau 89 de
elevi; în 1855 erau 24, în casele a II-a şi a III-a .
Din Statistica şcolilor din Moldova, privind activitatea şcolară (1855),
reiese o frecvenţă de 70 de elevi. În anul 1856 şcoala are 8 case şi 136
de elevi, inclusiv români. Statistica din 1859 menţiona: „În anul 1857, au
fost 41 de şcolari, iar în 1858, erau 41 de şcolari dar nici un absolvent”.
Programa şcolară era conformă cu regulamentul şcolilor publice, având
ca obiecte obligatorii de studiu limba armeană şi limba germană, alături
de limba română. În anul 1855, la şcoala armeană din Botoşani, erau
profesori Ariton Iacubovici având un salariu de 635 de lei, Simon
Popovici cu 637 de lei, Ioaniki Grigorescu cu 346 de lei, etc.
În anul 1859, se mai înfiinţează încă o şcoală armeană la Botoşani. În
anul şcolar 1859-1860, şcoala armeană are un număr de 89 de elevi, în
1860, erau 99, în 1861 erau 103, în 1862, erau 106, în 1863, erau 107
etc.
Şcoala era întreţinută de comunitate şi din donaţii. În acest sens în anul
1868, a apărut Asociaţia Patrioţilor (Azkasiraţh). Cum Camera de Comerţ
din Botoşani era condusă de armeni, aceştia sprijină ca Şcoala
comercială să fie găzduită în Casa Balasan, de pe strada Armeană.
Administratori ai Societăţii armene de binefacere, erau: Iacob Caracaş,
Grigore Ciomac şi I. Rangli. Prin anul 1895, Societatea filantropică se
desfiinţează. În anul 1894, se închide Şcoala de fete; ea a fost
frecventată de 40-50 de eleve, acesta fiind un prim semnal al începutului
unui declin al comunităţii armene din Botoşani. Închiderea şcolii, în 1896,
a însemnat şi o dramă pentru fetele sărace ale armenilor; în afară de
faptul că aveau gratuitate la cheltuielile şcolare, de Paşti şi Crăciun
primeau haine; văduvele, bolnavii, infirmii, erau îngrijiţi din fondurile
Societăţii .
Interesul comunităţii armene pentru sprijinirea învăţământului în limba
maternă, era cunoscut în afara oraşului şi nu numai; astfel, Patriarhul
armean de la Constantinopol, face apel şi Epitropia din Botoşani „în a
veni în ajutor cu o sumă de bani pentru şcoala înfiinţată în oraşul Van din
Armenia” ; apoi, comunitatea din Botoşani a contribuit la ajutorarea
comunităţii de armeni din Atena, cu bani pentru construirea unui local
pentru şcoală şi a unei biserici în anul 1902 apoi, între anii 1924-1928,
comunitatea donează câte 1200 de lei lunar, pentru educaţia copiilor
armeni din Orfelinatul armean din România de la Strunga .
Este de subliniat solidaritatea armenilor de la Botoşani, pentru sprijinirea
financiară a unor studenţi; în acest sens, în arhiva comunităţii sunt
documente grăitoare; „obligaţiunii lui Simon Christea Manea, de a ajuta
cu 1600 de lei pe an pe studenţii Bogdan Missir, la medicină timp de 7
ani, şi pe Alexandru B. Missir, la Comerţ în Anvers, timp de 3 ani”. Alte
cazuri sunt cele ale lui Ioan Missir, care a fost primar al oraşului în două
rânduri şi cel al lui Iacob Iacubovici. De altfel, documentele de arhivă
arată faptul că bogata familie Manea, a făcut donaţii importante şcolii
armene din oraş .
Gh. Asachi şi Gh. Săvulescu au donat în anul 1832, peste 200 de cărţi
şcolii publice de băieţi din Botoşani, constituind astfel prima bibliotecă
şcolară din judeţ . În acest context, trebuie menţionat faptul că armenii
au deschis şi prima librărie din oraş, în anul 1864; în acest sens, Cristea
Manea, cerea autorizaţie Prefecturii pentru a deveni librar, spaţiul fiind
propria sa casă; de asemenea, el s-a ocupat şi de comercializarea
manualelor şcolare . Armenii au avut mai multe librării, printre care
librăria „Aritonovici” (1898), „Clara Marcovici” (1887), dar şi o editură,
„Aranovici” din anul 1898 .
Un alt aspect important, îl constituie sprijinul acordat de armenii din
Botoşani prezenţi în Senat, în privinţa înfiinţării „Institutului Sofian”,
patronat de Nicolae Sofian care îşi propunea, construcţia unor şcoli
primare şi profesionale private şi azile pentru bătrâni; astfel, senatorul
Grigore T. Goilav cerea în Senat, recunoaşterea juridică a institutului
respectiv .
Toate reacţiile:
9

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 8
Moştenirea armeană
În acest capitol, am decis să vorbesc despre construcțiile armenești din
Botoșani, multe valori de patrimoniu, acestea arătând nu doar poziția
socială la care au ajuns mulți armeni, ci și gustul pentru frumos, stil și
rafinament al acestora, exemplu urmat și de ceilalți botoșăneni înstăriți.
Case armeneşti
Deveniţi cunoscuţi şi influenţi, unii fiind posesori de titluri de boierie, mulţi
armeni şi-au stabilit reşedinţa în afara mahalalei armeneşti, în zone în
care locuia protipendada oraşului, unde şi-au construit case luxoase, pe
măsura noului rang şi a averii pe care o posedau. Este abordat un stil
arhitectonic sofisticat, de inspiraţie occidentală, cu elemente de
arhitectură armeană. Se pare că începutul l-a făcut Garabet Bolfosu care
și-a construit o casă impozantă în apropierea bisericii „Sf. Gheorghe”,
actuala Casă Bolfosu sau „Casa Panda” cum este cunoscută de
botoșăneni. Datele de arhitectură şi urbanism, reflectă structura socială,
stratificarea, bazată în special pe avere .
Casele armenilor sunt o mărturie în acest sens. Istoria lor sunt o pagină
din istoria oraşului, aceste case fiind practic cele mai vechi ale oraşului,
marcând începutul perioadei moderne; în afară de case personale,
armenii şi-au adus aportul la construirea de şcoli, spitale, sedii
administrative, spaţii comerciale, fabrici etc., multe păstrate până astăzi.
În acest sens istoricul Grigore Goilav, originar din Botoşani, afirma:
„Casele de locuinţă ale armenilor acopereau până la mijlocul secolul al
XVIII-lea, aproape jumătate din arealul central al oraşului ”.
Casele armene de patrimoniu, care figurează pe lista Ministerului
Culturii, Institutul Naţional de Monumente Istorice, reprezintă aproximativ
o treime din numărul total al caselor de patrimoniu al oraşului. În privinţa
arhitecturii, redau afirmaţiile profesorului-arhitect, Eugenia Greceanu
care este cea mai în măsură să evalueze aceste construcţii: „În situaţia
de astăzi, cele mai vechi case de locuit din Botoşani, datează din secolul
al XVIII-lea. Mahalaua armenilor, are axul cel mai vechi de locuire uliţa
armenească (Strada armeană), cu limitele strada Războieni, Abatorul
Vechi (Pod de piatră), Calea Naţională. Acest nucleu, păstrează cele mai
multe case cu arhitectură medievală din oraş. În secolul al XIX-lea,
nucleul se extinde în zonele Mioriţa (Eminescu), Victoriei (Sf. Voievozi),
Piaţa Sf. Gheorghe, inclusiv ramificaţia către str. Puşkin (Sf. Nicolae),
zona denumită mahalaua Sf. Gheorghe. Regimul de proprietate în
mahalaua Sf. Gheorghe, este clar armenesc, în anul 1820, din cei 31 de
sudiţi, care cumpără case sau locuiesc aici, 27 familii sunt armeni, 2
familii sunt greci şi 2 familii sunt de moldoveni”.
Cea mai amplă analiză din punct de vedere al arhitecturii caselor din
Botoşani, o face Eugenia Greceanu, în perioada anilor 1974-1977, în
vederea delimitării valorilor arhitecturale şi urbanistice din oraş pentru
punerea în execuţie a planului de sistematizare. Conform analizelor sale,
casele din perioada medievală, pot fi împărţite în trei categorii;
arhitectură populară, arhitectură civilă medievală şi arhitectura centrului
comercial.
La arhitectură populară se încadrează casele: Maximovici, Falinski,
Chiriac (situate pe str. Armeană, dintre care casa Falinski, astăzi nu mai
există, n.n.), Casa Goilav de pe str. Ion Pilat nr. 14, Ciomac Cantemir,
etc. Acestea, se caracterizează prin: pridvor, în general deschis, cu stâlpi
de lemn profilaţi, care susţin grinzile masive, având de regulă feţele
decorate .
La arhitectură civilă medievală, se încadrează cunoscuta casă Bolfosu;
în acest caz, se abordează o arhitectură cu o tentă rezidenţială;
vestibulul principal este semnalat în faţadă prin pridvorul cu coloane de
factură ionică. Interiorul este compus din patru camere mari, între care
se află salonul, puternic decroşat în faţada laterală, acolo unde este
subliniat prin pilaştri de colţ şi un fronton independent . La demisol, sunt
amenajate pivniţe şi cămări la adâncimi diferite şi de mărimi mari. Casa
este situată pe strada Ion Pillat nr. 5, în imediata vecinătate a bisericii
„Sf. Gheorghe”.
Arhitectura centrului comercial, încadrează casele cu prăvălie din Centrul
Vechi, grupul de dughene cu parter şi etaj, beciuri, în mare parte
aparţinând lui Costache Ciomac și Goilav, care dominau aripa de vest a
Centrului Vechi. Acest tip de case, aparţineau marilor negustori,
producători şi proprietari de terenuri agricole, care îşi etalau mărfurile pe
tarabe .
Casele armeneşti ale perioadei, din punct de vedere arhitectonic, se
încadrează în arhitectura cultă , care cuprinde trei categorii: clasică,
romantică şi eclectică. La prima, putem menţiona casa Bolfosu, la a doua
categorie, care se remarcă prin decoraţiile cu influenţă romano-gotică,
putem menţiona casa Aritonovici, din str. Mioriţa, casa Garabet Ciomac
din str. Marchian; la categoria a treia, iese în evidenţă statutul
proprietarului şi un anumit stil cultural al perioadei respective.
Decoraţiunile sunt voit artistice, cu înclinare spre elemente ca portice,
colonade, statui, feronerie etc.; încadrez aici, construcţii cum ar fi: casa
Garabet Ciomac din str. Puşkin nr. 2, casa Garabet Ciolac din str.
Marchian nr. 7, casa Jean Goilav din str. M. Kogălniceanu nr. 12 etc.
Așadar, armenii din Botoşani, au lăsat o bogată colecţie de imobile, de o
mare valoare arhitecturală, cele existente astăzi datând în special din
secolul XIX, având beciuri înalte şi pridvoare bogat decorate, din care
am ales pentru exemplificare, următoarele case:
Casa Bolfosu de care am pomenit, construită între anii 1790-1810 (în
prezent spaţiu comercial), a fost de-a lungul timpului utilizată ca sediu a
Primăriei (Eforiei) în anul 1832, apoi sediu de şcoală normală pentru
băieţi, sediu pentru Liceul „A. T. Laurian” până în 1885, aici studiind şi N.
Iorga. În anul 1902, localul devine sediu al Poliţiei oraşului, iar mai târziu
pentru Siguranţa statului. Este singura casă de patrimoniu (în afară de
casa Popovici), care aparţine Comunităţii armene. Este înscrisă în LMI
(Lista monumentelor istorice),cod:BT-II-m-B-01918 .
Foto: Arhiva personală
Casa Buicliu (sediul DJDP Botoşani), cunoscută de botoşăneni mai ales
ca Autogara veche, a fost construită către sfârşitul secolului al XIX-lea,
de familia negustorului Garabet Buicliu. Este situată la intersecţia
străzilor Victoria şi Ion Pillat. Iese în evidenţă pridvorul de mari
dimensiuni, astăzi închis cu geamlâc, încadrat fiind de pilaştrii cu capitelii
dorice. Deasupra pridvorului, se află un fronton triunghiular, având un
luminator semicircular încadrat. Ferestrele de la faţadele care încadrează
pridvorul, au supralumină, deasupra fiind medalioane în altorelief şi
cornişa, fiind identice cu cele dinspre str. Ion Pillat.
Podul are orificii pentru aerisire, dar este nefuncţional. De asemenea,
identice sunt şi faţadele. Acestea sunt delimitate de pilaştri ce au capitelii
dorice. Demisolul este înalt, ceea ce face ca pivniţele să fie de
dimensiuni mari, asemănătoare cu cele de la casa Bolfosu, situată în
apropiere. Clădirea este complet restaurată, fiind înscrisă pe lista LMI,
cod: BT-II-m-B-01944
Casa Ferhat (astăzi sediu al Registrului Comerţului), este situată la
intersecţia străzilor Victoria şi Puşkin. Construită în stil eclectic, foarte
asemănătoare cu casa Garabet Ciomac de care voi vorbi ulterior,
acestea învecinându-se. Se remarcă intrarea dinspre est (principală).
Aceasta este cu pridvor, astăzi închis cu geamlâc, care dă în salonul
mare. Ies în evidenţă, coloanele cu arcade, între care sunt medalioane în
basorelief. Friza este frumos
decorată, cu ornamente florale şi medalioane în altorelief. Faţadele ce
încadrează pridvorul, sunt identice; ferestrele sunt cu supralumină,
deasupra cărora se află medalioane în altorelief şi cornişa. Faţada
dinspre nord, este marcată de salonul decroşat, încadrat de pilaştrii dublii
decorativi, având capitelii ionice; coloanele cu arcade şi ele decorate cu
acelaşi tip de pilaştrii, încadrează uşa şi geamurile cu supralumină
semicirculară, deasupra cărora se re marcă, medalioanele în altorelief şi
ornamentele florale. Friza este şi ea, frumos decorată. Faţadele care
încadrează salonul, sunt identice; ferestre cu supralumină, încadrate de
pilaştrii decorativi, deasupra cărora se află medalioane în altorelief şi
cornişa. Terasa este înaltă, având un grilaj din zidărie. Linia care
marchează demisolul sugerează faptul că acesta este înalt. Podul este
nefuncţional, având mici ferestre, cu rol de aerisire. Casa este complet
restaurată, dar nu figurează pe lista LMI.
Casa Garabet Ciomac (astăzi sediu al Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului Botoşani), este situată pe strada Puşkin nr.
2, în vecinătatea casei Ferhat. Construită în anul 1892, se remarcă prin
stilul eclectic de tradiţie clasicistă. Se remarcă intrarea dinspre strada
Victoria, care este una impresionantă; scările cu deschidere mare,
porticul este puţin decroşat, mărginit din coloane cu arcade, decorate cu
pilaştri având capitelii corintice. Se remarcă inscripţia de pe friză (faţada
dinspre str. N. Grigorescu), unde sunt trecute iniţialele proprietarului, G.
(Garabet), K. (Kricor-Grigore), C. (Ciomac) şi anul construcţiei, 1892.
Faţadele care încadrează intrarea, sunt simetrice, ferestrele sunt
supralumină, încadrate de pilaştrii cu capitel ionic, deasupra fiind
medalioane în altorelief şi cornişa. Spectaculoasă, este şi intrarea
dinspre strada Puşkin. Salonul intrării este decroşat, coloanele cu arcade
care delimitează uşa şi ferestrele, sunt decorate cu pilaştri dublii având
capitelii ionice. Ferestrele şi uşa de la intrare sunt cu supralumină
semicirculară, fiind încadrate de medalioane în basorelief şi decoraţii
florale. Friza este bogat decorată. Faţadele ce încadrează salonul, sunt
similare cu cele dinspre str. Victoriei. Podul este nefuncţional, având
ferestre pentru ventilaţie. Terasa este mărginită de un frumos grilaj de
fier forjat; ies în evidenţă cele două rânduri de trepte, dispuse simetric,
care fac legătura dintre curte şi salon. Faţada dinspre curtea interioară
este evidenţiată de terasa salonului, care este decroşat, ce oferă o
frumoasă privelişte. Se remarcă demisolul foarte înalt, ceea ce indică un
spaţiu generos. Clădirea este complet restaurată, figurând pe lista LMI,
cod: BT-II-m-B-01924 .
Casa Missir, situată pe str. Puşkin nr. 4, se învecinează cu casa Ciomac.
Este construită în anul 1890, abordând un stil eclectic clasic, casa
păstrând încă elemente originale, cum ar fi balustrada de fier forjat, ce
străjuieşte terasa de la intrare.
Se remarcă pridvorul de la intrare, care este mărginit de doi pilaştrii dubli,
având capitelii dorice, ce susţin friza, care este decorată, deasupra
căruia, se află frontonul triunghiular, ce încadrează un luminator circular.
Podul nu este funcţional şi are geamuri pentru ventilaţie. Uşa şi ferestrele
de la intrare, sunt despărţite de două coloane unite în partea superioară,
printr-o boltă semicirculară. Ferestrele de la faţadă sunt cu supralumină,
încadrate de pilaştri aparenţi având capitelii corintice, deasupra fiind
medalioane îl altorelief şi cornişa. Casa este locuită dar necesită
reparaţii. Este pe lista LMI, cod: BT-II-m-B-01925 .
Casa Garabet Ciolac-Enacovici (fost sediul Direcţiei de Sănătate
Publică), este o construcţie deosebită, situată pe str. Marchian nr. 7, fiind
construită la mijlocul sec. XIX. Abordează stilul eclectic. Intrarea dinspre
răsărit, este impozantă; uşa şi geamurile, salonului de intrare sunt cu
supralumină, de formă semicirculară, deasupra cărora se află
medalioane în altorelief. Coloanele decorative, au capitelii corintice, ce
susţin arhitrava, care este impozantă, deasupra căruia, se află un
coronament bogat decorat, mărginit de două casete paralelipipedice pe
care sunt amplasate două cupe. Faţadele care încadrează intrarea, au
ferestre cu supralumină, dreptunghiulare; la baza sunt pilaştrii, iar pe
lateral, sunt încadrate de pilaştri decorativi, cu capitelii corintice, ce
susţin arhitrava şi frontonul semicircular, decorat în partea superioară.
Cel mai spectaculos element al faţadei, sunt statuile care reprezintă
două femei, una, având în mâna stângă un ciorchine de strugure, iar în
cea dreaptă, o cunună de lauri (foto medalion). Din păcate, la cealaltă,
obiectele care le-a avut, astăzi sunt deteriorate, neputând fi identificate
precis. Statuile sunt situate între ferestrele faţadei, la semi-înălţime. Cea
de-a doua intrare, situată pe latura sudică, are un postament
semicircular, cu patru coloane, sprijinite pe socluri înalte, cu capiteluri
corintice, astăzi fiind închisă cu geamlâc. La fel ca la şi cealaltă intrare,
se remarcă coronamentul. Faţadele care încadrează intrarea, nu sunt la
fel de spectaculoase; geamurile, cu supralumină, doar cel din mijloc fiind
încadrat de pilaştrii decorativi, cu capitel corintic, ce susţin o arhitravă
lungă ce cuprinde şi celelalte geamuri şi un fronton semicircular, decorat
în partea superioară. Impunătoare, este faţada dinspre str. Marchian;
ferestrele de la camerele ce încadrează salonul, sunt identice cu cele de
la intrarea dinspre răsărit; ferestre semicirculare pentru supralumină,
deasupra cărora se află medalioane în basorelief. Ferestrele au la bază
grilaj, fiind încadrate de pilaştri decorativi, având capitelii corintice,
sprijinind arhitrava şi frontonul triunghiular,
deasupra căruia se află un coronament, decorat, la marginile căruia se
află casetele paralelipipedice, pe care se află câte o cupă. Celelalte două
ferestre de la camerele ce încadrează salonul, sunt şi ele cu
supralumină, de formă dreptunghiulară, încadrate de pilaştri decorativi,
cu capitelii dorice, ce susţin arhitrava şi frontoanele semicirculare.
Actualmente, această bijuterie arhitectonică, este abandonată,
deteriorându-se pe zi ce trece, reprezentanţii spitalului judeţean
aşteptând reprezentanţii aşteptând fonduri de la Ministerul Sănătăţii
pentru reparaţii. Casa este pe lista LMI, cod: BT-II-m-B-01907

"ARMENII DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 9
Casa Dr. Dionisie Goilav (astăzi sediu al Poliţiei Comunitare), este
situată pe str. M. Kogălniceanu nr. 16, este construită către sfârşitul
secolului XIX. Arhitectura construcţiei abordează stilul eclectic
clasicizant. Intrarea este situată în partea de est, fiind astăzi acoperită cu
geamlâc, iar uşa are o fereastră semicirculară pentru supralumină.
Salonul este decroşat, fiind mărginit de pilaştri decorativi, având capitelii
corintice.
Faţadele care încadrează salonul sunt asemănătoare; ferestrele au la
bază grilaj aparent, pe laturi sunt încadrate de pilaştri aparenţi de factură
ionică, sprijinind în partea superioară un fronton semicircular, decorat în
partea superioară cu un medalion. Acoperişul este înalt, cu decoruri
ornamentale, tabla fiind tip solzi. Casa este restaurată, figurând pe lista
LMI, cod: BT-II-m-B-01898
Casa Jean Goilav (abandonată), situată pe strada M. Kogălniceanu nr.
12, construită în a doua jumătate a secolului XIX (1870) ? Este o clădire
frumoasă, cu elemente de arhitectură eclectică, de influenţă franceză.
Construcţia are o configuraţie asimetrică, fiind dată de corpul din dreapta
clădirii, care are aspectul unui turn de pază, ceea ce sugerează o
influenţă romantică. Se remarcă salonul central decroşat, marcat de o
terasă mărginită de un grilaj de zidărie, uşile şi geamurile salonului
pentru supralumină sunt semicirculare, deasupra cărora se găsesc
frumoase decoraţii. Înălţimea terasei, sugerează faptul că demisolul este
unul generos, cum am remarcat şi la alte construcţii. De asemenea, se
mai remarcă un pod înalt, nefuncţional, cu guri de ventilaţie,
ornamentate. Faţadele salonului sunt identice, cu ferestre având
geamurile pentru supralumină dreptunghiulară, deasupra cărora găsim
aceeaşi ornamentaţie. Intrarea principală este situată în partea de nord-
est aclădirii.
Din păcate astăzi, clădirea este într-un proces de degradare destul de
accentuat.
Casa este în proprietate privată. Este pe lista LMI, cod: BT-II-m-B-01897
Casa Ioan Caracaş (azi hotel Belvedere), construită către sf. sec. XIX,
adoptă stilul eclectic, cu elemente romantice. Faţada dinspre bulevard,
este decroşată şi bogat decorată; se remarcă coloanele semicirculare,
decorate cu pilaştrii decorativi, având capitelii corintice, care susţin
arhitrava bogat decorată. Intrarea duce în salonul mare; geamurile cu
supralumină, sunt bogat decorate. Acestea sunt încadrate de pilaştri
decorativi, care susţin frontoane triunghiulare.
Faţadele care încadrează salonul central sunt identice, având ferestre cu
supralumină, fiind încadrate de pilaştri decorativi, având capitelii dorice,
ce susţin arhitrava care este decorată şi un fronton triunghiular, întrerupt
în partea superioară. Se remarcă şi intrarea de pe latura vestică, care
este şi ea decroşată de restul faţadei. Aici se remarcă în special vitraliile
frumos ornamentate, acestea fiind de mare dimensiune şi pilaştrii dubli,
decorativi, care încadrează intrarea, având capitelii dorice, ce susţin
arhitrava decorată. Faţada şi ferestrele care încadrează intrarea, au
aceeaşi decoraţie ca cea dinspre bulevard. Acoperişul de deasupra
salonului este înalt, având frumoase decoruri ornamentale, tabla fiind tip
solzi. Imobilul este în proprietate privată, fiind restaurat integral.
Este situat pe b-dul M. Eminescu nr. 67, vizavi de Tribunalul Botoşani.
Clădirea este pe lista LMI, cod: BT-II-m-B-01886 .
Nu pot încheia acest capitol, fără a menţiona de ansamblul arhitectural al
Centrului Vechi, cu care Botoşaniul se poate mândri. Ridicat la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, pe o structură complexă de beciuri, dispuse pe
două niveluri, datând din secolul al XV-lea, acestea fiind folosite atât ca
spaţiu de depozitare, a mărfurilor pentru comercianţii din zonă, cât şi ca
loc de refugiu din calea invadatorilor. La ora actuală, Botoşaniul se poate
mândri cu faptul că este probabil singurul oraş din Moldova care a
păstrat în mare parte Centrul Vechi intact, în plus acesta fiind şi locuit. La
fel ca odinioară, la parterul clădirilor este spaţiu comercial iar la etaj
spaţiu de locuit.
Oarecum firesc, armenii, prin activităţile lor comerciale şi nu numai, şi-au
lăsat amprenta în zonă; Centru Vechi, e un sit de arhitectură, o zonă
unică, ce ilustrează o realitate de la graniţa epocii moderne cu epoca
contemporană. Centrul Vechi al Botoşaniului a fost devastat în urma unui
mare incendiu, care a avut loc pe 3 iunie 1887. Atunci a fost afectată
puternic Strada Mare (actuala Cale Naţională n.n.), care era artera
comercială principală a târgului. Focul, alimentat de vântul puternic, a ars
foarte multe prăvălii armeneşti, evreieşti aceştia deţinând monopolul
asupra comerţului, precum şi locuinţe şi magazine care etalau mărfuri
scumpe, la modă în acea perioadă.
După incendiu, locul construcţiilor din lemn, a fost luat de altele,
construite din zid, cărămidă, piatră, cea mai mare parte a acestora
existând şi astăzi. Procesul de refacere a zonei a avut loc şi cu
contribuţia comunităţii armeneşti , care număra la acea vreme peste
10.000 de membri, acest fapt arătând puterea lor financiară, şi faptul că
la Botoşani se desfăşura o viaţă economică şi comercială sănătoasă.
Noile clădiri, construite după modelul celor din Leipzig sau Lipsca cum i
se mai zicea, sunt cu parter şi etaj.
Stilul de construcţie al diverselor clădiri, îmbină variante de baroc,
clasicism, renascentism, rococo, secession sau eclectism francez . Acest
fapt, este o dovadă în plus a legăturilor pe care oraşul le-a avut cu
lumea, prin intermediul comerţului în special. Practic, această zonă a
fost, de-a lungul secolelor, centru de dezvoltare a oraşului, nucleul în
jurul căruia s-a dezvoltat oraşul. Diverse comunităţi şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării Centrului Vechi, pentru că acolo au trăit armeni, evrei,
greci, etc., făcând din Botoşani un oraş cosmopolit, unul din cele mai
importante oraşe din ţară clasat la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe locul
patru după Bucureşti, Iaşi şi Galaţi .
În prezent, Centrul Vechi strânge la un loc 60 de clădiri monumente
istorice, o parte fiind restaurate între anii 2008-2011. Investiţia de la
Botoşani a însumat 7,6 milioane de euro. Au fost
reabilitate/renovate/restaurate, un număr de 18 clădiri monument-istoric
din Centrul Vechi, clădiri aflate în proprietatea municipalităţii, în cadrul
proiectului „Reabilitarea Centrului Istoric şi a zonei pietonale a
municipiului Botoşani", finanţat prin programul PHARE CES 2006.
Printre zonele restaurate, se remarcă zona unde erau amplasare
dughenele Ciolac (partea dreaptă a aripii de vest) în mare parte
restaurată, dughenele Goilav (partea stângă a aripii de vest). Altă clădire
simbol ce aşteaptă să fie restaurată, este casa fraţilor Iacob şi Ştefan
Gheorghiu (cunoscută ca magazinul Mistreţul). Astăzi, o parte din clădiri
sunt în proprietatea Primăriei, cealaltă fiind în proprietate privată. Centrul
Vechi al municipiului Botoşani, este o colecţie de clădiri simbol, care
îmbină aproape perfect istoria şi modernismul. Centrul Vechi, este pe
lista LMI, cod: BT-II-a-A-01849, nr. 1…13 (sf. sec. XIX); BT-II-a-A-01850,
nr. 14-16, (sf. sec. XIX); BT-II-a-A-01853, str. 1 Decembrie, nr. 19…41
(sf. sec. XIX); BT-II-a-A-01854, str. 1 Decembrie, nr. 22… 56 (sf. sec.
XIX) .
Biserica armeană
Aspecte privind Biserica armeană. Legăturile dintre Biserica ortodoxă
română şi cea armeană. Reflectarea acestora la Botoşani
Armenia a fost prima ţară care a adoptat creştinismul, oficial, în anul 301.
Biserica armeană, este o biserică creştină veche, autonomă şi
autocefală, naţională, prin limbă, rit şi sistem ierarhic propriu. Ea a fost
simbolul patriei pierdute pentru poporul armean, acesta regăsindu-se în
jurul bisericii. Este de rit ortodox, având origine apostolică, întrucât
creştinismul a fost propovăduit de către apostolii Tadeu şi Bartolomeu.
Primul Patriarh, a fost Grigor Lusavorici (Luminătorul), de aici şi eticheta
de biserică gregoriană. Ruptura bisericii armene faţă de cea bizantină,
este de ordin doctrinar; la sinodul ecumenic de la Calcedonia din anul
451, clerul armean nu a participat, refuzând să adopte hotărârile luate,
privind natura divină şi natura umană a lui Hristos, armenii susţinând că
Hristos are o singură natură, divină. Armenii sunt adepţi ai ritului oriental,
puţini trecând la ortodoxie un exemplu fiind al lui Petru Vartic, ajuns în
rândul marii boierimi moldave; „Cei mai mulţi însă nu s-au despărţit de o
lege pe care ai noştri o numeau cu dispreţ, schisma lui Arie; cu
mişcătoare pietate, ei păstrau vechile lor cărţi sfinte scrise în Caffa, din
care se păstrează una la Iaşi, alta la Roman, o a treia în Botoşani”. Dat
fiind vechimea coloniei armene la Botoşani şi al puternicului sentiment
religios al lor, este firesc ca aceştia să-şi fi construit un locaş de cult de la
bun început. Aducându-se ca argument o copie a evangheliei de la
Caffa, din anul 1354 şi păstrată vreme îndelungată în biserica „Sf.
Maria”, (evanghelia a fost cercetată printre alţii şi de N. Iorga; astăzi,
evanghelia se află în Muzeul Eparhiei din Ecimiadzin - Armenia, n.n.) unii
cercetători, sunt de părere că biserica a fost construită în jurul anului
1350 . Lucru pe deplin posibil, însă această construcţie dispărută de
mult, trebuie să fi fost realizată din lemn deoarece, aşa cum afirma N.
Iorga „o biserică armenească de zid nu se putea clădi până ce românii
nu-şi avură una”.
Iniţial, activitatea religioasă a armenilor din Moldova se desfăşura sub
jurisdicţia episcopiei armene din Lemberg, înfiinţată în anul 1365; în anul
1506, episcopia armeană din Moldova devine autonomă, reşedinţa
episcopală avându-şi sediul mai întâi la Iaşi, apoi la Suceava. În diferite
perioade de timp începând cu secolul XVIII şi până la începutul secolului
XX, biserica armeană din Moldova nu a avut episcop propriu, şefia
Episcopiei a fost deţinută de trimişi ai Episcopiei de la Constantinopol .
Relaţiile dintre cele două biserici, au fost şi sunt strânse; astfel, la sinodul
din 15 mai 1891, s-a decis calificarea acuzaţiei de monofizism adusă
bisericii armenilor, drept o invenţie izvorâtă din ură. La 31 iulie 1931, a
fost promulgată legea pentru înfiinţarea Eparhiei armeano-gregoriene din
România, în toamna aceluiaşi an, aprobându-se statutul organic şi
administrativ al eparhiei armeano-gregoriene din România, pe baza
căruia a început să funcţioneze Biserica Armeană pe teritoriul întregii ţări
. Eparhia Armeană din Bucureşti, reuneşte atât pe armenii din România,
cât şi (din 1960), pe armenii din Bulgaria. În anul 1955, Patriarh suprem
(Catolicos) al tuturor armenilor, a fost Vasken Balgian I născut în
România la Bucureşti, acest fapt arătând încă o dată relaţia strânsă
dintre cele două biserici. De asemenea, un fragment din moaştele lui
Grigorie Lusavorici (Luminătorul) sunt la biserica „Sf. Gheorghe-Vechi”
din Bucureşti. Interesant este faptul că primele cărţi liturgice româneşti -
Teoriticonul, Anastasimatarul şi Irmologhionul lui Macarie ieromonahul –
au fost editate în tipografia congregaţiei călugărilor catolici (Mechitareni)
din Viena în anul 1823 .
Legăturile între armenii din Botoşani cu cei din diaspora şi Armenia, se
înscriu în ritmul celor dintre comunităţile armene din România în general;
astfel, de-a lungul timpului, preoţii bisericilor armene din Botoşani, erau
trimişi de Patriarhia din Constantinopol. În zilele noastre, preotul
sucevean Radu Kricor Holcă (cel care oficiază slujbele acum) a studiat
teologia la Ierusalim şi Ecimiadzin, sediul Patriarhiei Armene, situată
lângă capitala Armeniei, Erevan; de asemenea, botoşăneanul Vlad
Damian fiul epitropului Gheorghe Damian, este student al facultăţii de
teologie din Ecimiadzin. La Botoşani, tradiţiile armene la slujbă se
păstrează. Relaţiile dintre bisericile ortodoxe române şi armeană sunt
strânse, fiind consemnate vizite reciproce între Patriarhi şi diverse
colaborări. Dacă aruncăm o privire la nivel naţional, observăm faptul că
de-a lungul timpului şi până în prezent, numeroşi clericii armeni, unii de
rang înalt, slujesc în diverse biserici armene din România, unii veniţi din
Armenia, alţii născuţi în Turcia, Liban, Egipt etc.
După cum am menţionat, Vasken I originar din România, a fost numit în
anul 1955 Patriarhul (Catolicos) al armenilor, funcţie ce a deţinut-o până
în anul 1994. În lunga sa păstorire, a menţinut şi dezvoltat legăturile
religioase şi culturale dintre cele două ţări, dar şi cu diaspora armeană în
general . Filiala Botoşani a UAR şi asociaţia „Pro Urban” Botoşani,
conduse de dl. Cristian Lazarovici sunt foarte active în ce priveşte
prezervarea şi promovarea limbii, culturii şi tradiţiilor armene. Au loc
diverse spectacole de teatru, concerte de muzică armeană, lansări de
carte, filme documentare etc., la ele participând şi numeroşi români, eu
însămi fiind invitat de multe ori la astfel de evenimente, acestea fiind o
dovadă în plus în ce priveşte buna convieţuire dintre români şi armeni.
Până la genocidul armean din anul 1915, între comunitatea din Botoşani
şi cea din Constantinopol erau strânse relaţii economice, culturale etc.,
preoţi, diaconi şi profesori armeni erau trimişi la Botoşani, biserica
armenească din România, fiind subordonată celei armene din
Constantinopol . În acest sens, trebuie spus că genocidul armean este
anual evocat de către armenii din Botoşani; la timpul respectiv, aceştia
au ajutat cu bani şi alte bunuri pe armenii refugiaţi ajunşi în România
(unii ajungând şi la Botoşani) cu paşapoarte Nansen emise de Liga
Naţiunilor .
Aruncând o privire asupra relaţiilor româno-armene din perioada
contemporană, vedem că ele sunt strânse; în anul 1991, România a fost
prima ţară din estul Europei (exceptând spaţiul ex-sovietic), care a
recunoscut independenţa Armeniei, stabilind legături diplomatice. Tot în
1991, s-a înfiinţat la Cluj-Napoca Institutul de Armenologie, primul din
Europa centrală şi de est, unde se află documente, cărţi, artefacte
armeneşti de pe întreg teritoriul României . La Botoşani, comunitatea
sărbătoreşte în fiecare an independenţa Armeniei, având loc diverse
manifestări. Un fapt interesant, îl constituie stabilirea la Botoşani în anul
2005, a unui armean venit din Armenia, Ghazaryan Ashot acesta fiind în
prezent, singurul vorbitor de limbă armeană din Botoşani, comunitatea
mândrindu-se cu acest fapt. Regulat, se efectuează cursuri de limbă
armeană la diferite comunităţi, printre care şi la cea din Botoşani, predate
de către Arsen Arzumanyan. Cursurile regulate se predau on-line, iar o
dată pe lună, Arsen vine la Botoşani, unde se predă „live”. La cursuri, pe
lângă armeni, participă şi câţiva români.
Câteva cuvinte despre Arsen Arzumanyan; venit din Armenia la studii în
România, ulterior stabilindu-se la Bucureşti. Doctor (din 2015) al
Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice, cu tema
„Comunitatea armeană din România: prezervarea moştenirii unei
minorităţi naţionale”. În 2013, a fost consilier al ministrului economiei de
la acea dată, Varujan Vosganian (preşedinte al UAR). Din 2014, Arsen
lucrează la UAR, sediul central, fiind corespondent de presă şi
coordonator pe relaţia UAR - Armenia şi diaspora armeană .

"ARMENI DIN BOTOSANI"-de Sorin Rusu

Episodul 10
Biserica „Sf. Născătoare” (Sf. Maria).
Biserica „Sf. Maria” existentă acum, a fost clădită pe locul celei vechi, în
anul 1669, după ce a fost refăcută în anul 1551, când fusese dărâmată
parţial de Ştefăniţă Rareş, în cadrul persecuţiei sale împotriva armenilor.
Forma actuală este dată în urma lucrărilor din anul 1826. Pisania actuală
afirmă: „Biserica Sfintei Marii, care fusese clădită cu vreo trei sute de ani
în urmă, acum cu atotputernicia lui Dumnezeu s-a înnoit, lăsându-se
totuşi zidurile cele vechi, şi adăugându-se cu turn şi clopotniţă, cu
cheltuiala poporenilor din Botoşani, cu sârguinţa dumisale Ştefan Goilav,
la 1826, iunie 21”.
Un prim document, care face referire la vechimea bisericii „Sf.
Născătoare” (Sf. Maria), vine de la preotul Bedros Mamigonian, în
lucrarea Prezentul şi viitorul armenilor din România, din 1895, afirma :
„… în data arătată ca anul clădirii bisericii armene din Botoşani, anul
1350, s-ar fi făcut probabil vreo reparaţie, existând şi mai înainte de 1350
un locaş de rugăciune”. În acelaşi sens, Grigore Goilav afirmă: „În
mijlocul acelei părţi a oraşului Botoşani, se înalţă bisericile armenilor, una
construită în anul 1350. Se observă că această clădire a luat locul unei
biserici de lemn cu mult mai vechi. O evanghelie antică, scrisă pe
pergament, păstrată aici, făcută la Kaffaohat în anul 803, după
memorialul scris pe ea, ne dă anul 1354 d. Chr. Aceasta ar corespunde
cu data tradiţiei, anul 1350, arătată şi de d-l N. Soutzo”. Un alt document
din surse bisericeşti, referitor la construcţia bisericii, o face preotul Minas
Păjăskianţ istoric şi lingvist, membru al Congregaţiei Mechitariste din
Veneţia, în notele sale Călătorie în Polonia, publicate în anul 1830;
acesta afirmă că biserica „Sfânta Născătoare” din Botoşani, s-ar fi clădit
„cu 480 de ani înainte”. În acest sens, şi preotul Dimitrie Dan în lucrarea
Armenii ortodocşi din Bucovina (1890), scrie: „O dovadă mai departe
pentru aşezarea timpurie a armenilor în Moldova este biserica lor foarte
veche din Botoşani, de la anul 1350”. La aceeaşi dată se opreşte şi
istoricul Al. Papadopol Callimach în Notiţă istorică despre oraşul
Botoşani (1887) unde, face referire la „biserica armeană Sfânta
Născătoare din Botoşani de la 1350”. Alte mărturii în această direcţie,
găsim în Notion statistic sur la Moldavie, din anul 1849, scrisă de Nicolae
Şuţu, care afirmă printre altele; „cele mai vechi biserici din Moldova, sunt
cele de la Botoşani, din 1350 şi cea din Iaşi, din 1395”. Mulţi alţi istorici,
publicişti etc., pomenesc această dată; Vartan Mestugean, Grigore
Trancu-Iaşi, Tigran Grigorian, Sergiu Selian ş.a.
Legat de acest subiect, B. P. Haşdeu afirmă că la Botoşani, armenii
aveau biserică încă de la 1350 ; un alt nume de referinţă, care s-a
pronunţat în acest caz, este al academicianului C. C. Giurăscu care
consideră verosimil anul 1350, ca an al zidirii bisericii armene din
Botoşani .
Conform unei hărţi întocmite de H. D. Siruni, care se găseşte la Muzeul
Dudian din Bucureşti, se arată că la Botoşani, biserica datează din anul
1350, la Siret şi Suceava (1388), la Iaşi (1395), la Dorohoi (1418), la
Roman (1551), etc.
Să ne oprim şi asupra mărturiilor arheologice; o primă etapă a
săpăturilor, s-a desfăşurat cu prilejul lucrărilor pentru consolidarea
bisericii, desfăşurate în perioada 2000-2003, acestea arătând fragmente
de zidărie şi fundaţie datând din secolul XV; s-a mai descoperit, în zona
paraclisului bisericii, un zid de piatră şi urme ale unui cimitir. În
mormintele respective, pe lângă diferite fragmente textile, s-au găsit
fragmente de monede, probabil un gros moldovenesc şi poloneze, de
prin 1623 .
O a doua etapă a săpăturilor a avut loc în anul 2011, ocazie cu care s-a
descoperit în partea de nord a bisericii, „umplutură de mortar şi piatră,
sfărâmată de la demolarea vechiului edificiu, datând din secolul al XV-
lea”. Coroborând aceste date, s-a ajuns la concluzia că biserica de piatră
de la 1400, este continuatoarea celei de lemn. În acest sens, afirmaţia lui
Iorga „armenii veniţi din Caffa, până în Galiţia au fondat în Suceava,
Botoşani, Iaşi şi Roman, aceste biserici din piatră care sunt încă
frecventate de urmaşii lor”, este dovedită arheologic.
În timpul săpăturilor, s-a descoperit un vas ceramic, folosit ca „vas de
fundare”; conform tradiţiei, la construirea fundaţiei se îngropa un vas cu
apă. Acesta este intact, aflându-se în muzeul bisericii.
Tot aici, se găsesc alte cărţi religioase vechi cum sunt: Evanghelia de
argint (1769),
Psaltirea (1769), Psalmii (1769), Liturghierul (1794), etc. Icoana Sf. Maria
(1796), Sf. Gheorghe (1795), Sf. Anton (1812) etc. De asemenea, pot fi
văzute veşminte preoţeşti, diferite obiecte de cult, unele provenite de la
biserica „Sf. Treime”.
În jurul bisericii „Sf. Maria”, se află cimitirul vechi al comunităţii, unde se
mai păstrează câteva pietre şi monumente funerare din secolele XVIII şi
XIX, decorate cu motive florale, de factură orientală, barocă şi clasică.
Inscripţiile de pe pietre sunt în limba armeană, ele fiind traduse şi
publicate de N. Iorga în lucrarea Inscripţii botoşănene .
În ce priveşte arhitectura bisericii, aceasta se încadrează în arhitectura
bisericească moldovenească şi bizantină (plan dreptunghiular, absidă
semicirculară a naosului, interiorul include altar, naos, încăperea
mormintelor și pronaos, supraînălțarea bolților în interior, prin
suprapunerea arcurilor încrucișate, folosirea pandantivelor etc.),
remarcându-se unele particularităţi; lăcaşurile (pantofari) de la baza
zidurilor, în dreptul intrării pentru lăsarea încălţămintei, iar elementul
distinctiv principal, este lipsa picturii la interior, cu excepţia bolţii din turla
mică, unde este pictat Mântuitorul. Pereţii sunt împodobiţi cu icoane
pictate în ulei pe pânză, majoritatea datând de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi din sec. al XIX-lea. Catapeteasma este bogat decorată,
având în centru icoana reprezentând pe Fecioara Maria cu Pruncul în
braţe.
Planul construcţiei: corpul clădirii este dreptunghiular, fiind compus din
naos, pronaos, pridvor, sacristie şi paraclis; corpul clădirii are faţade
exterioare netede, turla clopotniţei, dreptunghiulară, este situată în
partea de vest a navei, fiind împodobită cu pilaştrii având capiteluri
ionice. Turla din partea de răsărit, mai mică în înălţime şi dimensiune,
are formă circulară, având baza octogonală, fiind împodobită cu pilaştrii
decorativi având capiteluri ionice. Biserica este pe lista LMI, cod: BT-II-
m-B-01858 .
Având în vedere faptul că înaintea aplicării planului de sistematizare din
anii ’80, care au ocupat mare parte din perimetrul bisericii „Sf. Maria”,
unde se găseau morminte de până în sec. XIX, acestea fiind distruse în
mare parte; totuşi, câteva fragmente de pietre tombale, mai pot fi văzute
în curtea bisericii. Inscripţiile de pe pietrele tombale, au fost descifrate
după cum am menţionat, de N. Iorga în lucrarea sa, Inscripţii din
bisericile Romăniei , în colaborare cu Iacob Iacubovici şi cu Hagop-
Djololian Siruni, istoric şi important armenolog. Unele pietre funerare sunt
decorate cu motive florale de factură barocă, orientală şi clasică.
Dintre toate mormintele de aici, cel mai reprezentativ este monumentul
funerar al lui Luca Goilav (1778-1862) negustor, proprietar de moşii şi
având rangul de clucer; monumentul funerar, este orientat cu faţa către
biserică, probabil în semn de respect şi mulţumire pentru importantele
sume alocate bisericii. Monumentul este reprezentat de un înger în
altorelief, pe un soclu înalt privind către cer, iar în partea sa dreaptă jos,
este o cruce cu o cunună de flori. Se remarcă frontonul bogat decorat şi
cornişa întreruptă. În vârf era o cruce, azi dispărută.
Alte morminte sunt ale lui Ştefan Goilav ctitor al bisericii, epitrop, efor,
reprezentant al negustorilor din Botoşani la urcarea pe tron a lui Mihail
Sturdza, în anul 1834. Monument său funerar este modest, fiind alcătuit
dintr-un obelisc, montat pe un soclu, având în vârf o cruce; în schimb,
nepotul său Gaspar (1803-1851) are un frumos monument funerar (foto
dreapta p. 63), comandat de Ştefan Goilav; pe un soclu înalt, este
amplasată statuia înfăţişând un îngeraş, sprijinindu-se resemnat, într-o
torţă cu flacăra în jos, ţinând în mâna stângă o cunună de lauri. Gaspar
bogat de tânăr, a fost un mare donator al bisericii, probabil din această
cauză şi monumentul său este amplasat, cu faţa către biserică, la fel ca
cel al lui Luca Goilav.
Tot aici mai pot fi menționate și mormintele aparținând lui Sahag Bolfosu
şi Iacov Şimanian (care au slujit ca preoţi), Avedic Barhudar ş.a. Cimitirul
este înregistrat LMI, cod: BT-IV-m-B-01858.03 .

ARMENI DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 11
Biserica „Sf. Treime”
A doua biserică armeană din Botoşani, situată în apropierea bisericii „Sf.
Maria”, poartă hramul „Sf. Treime”, fiind datată în anul 1560. La început,
o biserică din lemn cu hramul „Sf. Oxen” (Axente), a avut destinaţia de
biserică de mănăstire. Despre această biserică, Grigore Goilav afirma:
„În anul 1560, s-a pus temelia Bisericii cu hramul sfântului Axente, cu
cheltuielile lui Grigorcea, de fel din Cameniţa, sub catolicosul tuturor
armenilor, Prea Sfinţitul tuturor armenilor, Barsegh (Vasile), şi sub
patriarhatul Constantinopolului şi a Sfântului Ierusalim, Prea Sfinţitului
Arhimandrit Stepannos”. Ea era înconjurată de un zid din piatră şi
cărămidă, astăzi păstrându-se doar porţiunea dinspre partea de est.
Acesta este înregistrat LMI, cod: BT-II-m-B-01859.03 .
Mănăstirea a funcţionat până în anul 1655 când, din motive
necunoscute, a fost transformată în biserică de mir. În anul 1797 s-a
făcut resfinţirea bisericii, schimbându-i-se hramul în „Sfânta Treime”,
acesta fiind un alt argument că biserica a fost mănăstire, schimbarea
hramului, marcând schimbarea destinaţiei bisericii, în cea de biserică de
mir. Un alt argument este că în incinta bisericii, erau două garduri
despărţitoare; în timpul slujbei, bărbaţii stăteau separaţi de femei, obicei
specific mănăstirilor. De asemenea, un alt argument este existenţa la
Botoşani în anul 1647 a unui episcop, fapt explicat doar de existenţa
unei mănăstiri.
Construcţia păstrează aceeaşi configuraţie, cu două turle şi clopotniţă
(construită ulterior, n.n.) în afara bisericii . În anul 1795, clădirea a fost
restaurată de către Hagi Acsente şi fiul său Anton, iar în anul 1816 de
către A. Tafli, ocazie cu care bisericii i s-a adăugat şi o clopotniţă, care a
fost folosită şi ca punct de observare pentru paza oraşului.
În anul 1816, se construieşte actuala clopotniţă, fiind una din cele mai
înalte construcţii din oraş, concurând cu turlele bisericilor „Sf. Nicolae”
(Popăuţi), „Sf. Gheorghe”, „Adormirea Maicii Domnului” (Uspenia), „Sf.
Spiridon” cu care se aseamănă, din această cauză atribuindu-i-se funcţia
de turn de observaţie; un amănunt interesant, îl constituie faptul că în
proiectul iniţial al construcţiei, era prevăzut şi instalarea unui ceasornic în
partea superioară a construcţiei, ceea ce ar fi însemnat să fie cel mai
înalt din oraş dar. Din diverse motive (religioase, etnice etc.), s-a
abandonat acest proiect, locul ceasornicului fiind luat de un disc
ornamental .
Construcţia este pe trei nivele, fiind îmbogăţită cu pilaştri, din care se
remarcă cei de la nivelul doi, care scot în evidenţă monumentalitatea
construcţiei, abordând astfel stilul baroc. Este pe lista LMI, cod: BT-II-m-
B-01859.02 .
Planul bisericii; navă dreptunghiulară, absidă semicirculară a altarului,
naos, pronaos, paraclis şi sacristie, două turle octogonale, cea mare
deasupra naosului, cealaltă deasupra pronaosului, ambele sprijinindu-se
pe tambur cilindric şi baze octogonale; faţadele navei sunt împodobite cu
pilaştri decroşaţi, care scot în evidenţă dezvoltarea pe înălţime a navei
bisericii. Ultima renovare a bisericii, s-a făcut în anul 1832 . După 1945,
biserica intră în conservare.
În luna mai a anului 1991, s-a prăbuşit turla de deasupra naosului,
căzând în interiorul bisericii. Cu acest prilej, obiectele de cult au fost
depozitate la biserica „Sf. Maria”. Deşi nu sunt date certe, se pare că aici
a fost adăpostită arhiva comunităţii, iar în anul 1977, a fost transportată
la sediul comunităţii din Bucureşti. În prezent biserica este abandonată,
fiind într-o stare de degradare avansată, reprezentanţii comunităţii
căutând soluţii pentru salvarea sa. Biserica este înregistrată LMI, cod:
BT-II-a-B-01859.01 .
Cimitirul din jurul bisericii „Sf. Treime” (înregistrat LMI, cod: BT-IV-m-B-
01859.04) , mai păstrează câteva monumente funerare, ale unor ctitori şi
slujitori, pe care voi încerca să le descriu; acestea sunt din secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea. Am remarcat monumentul funerar al lui Garabetu
Christea (1834-1878), epitrop, şi el important donator al bisericii; pe un
soclu înalt, monumentul are în partea inferioară inscripţia bilingvă, iar în
partea superioară, o reprezentare a Sf. Maria cu Pruncul în braţe, ţinând
în mâna dreaptă Globul pământesc, realizată în basorelief încadrată de o
nişă semicirculară, deasupra fiind un ornament floral. Conform celor
înscrise pe monument, acesta a fost creat în anul 1882, de către soţia
defunctului, Eufrosina, născută Acont.
Un alt monument care se remarcă este al lui Ariton Sahan (1826-1878)
ctitor şi donator al bisericii; pe un soclu înalt, se află monumentul care
are în partea inferioară inscripţia iar în partea superioară, este redat, în
medalion, chipul Mântuitorului, având coroana de spini, realizat în
altorelief, înconjurat de o coroană sculptată radial, deasupra fiind
probabil o cruce, azi dispărută. Conform inscripţiei, monumentul a fost
comandat în anul 1882 de către soţia defunctului, Matilda, născută
Acont.
În vecinătate, se află un alt monument funerar, ce aparţine lui Ştefan
Balasan (1774-1832) ?; pe un soclu în trepte, este redat un templu
stilizat, din marmură, pe a cărei faţadă, se află în basorelief, chipul
resemnat al unei femei, având deasupra un acoperiş, decorat cu motive
vegetale, deasupra căruia, se află o cruce. (foto dreapta)
Poate cel mai reprezentativ monument din acest cimitir, este cel al lui
Valerian Agonz Pruncul (1837-1879) doctor, primar şi cavaler, conform
celor înscrise pe monument, care sugerează un templu. Acesta, este
aşezat pe un soclu de mari dimensiuni, decorat cu motive florale; se
remarcă la intrarea în templu o statuie, ce reprezintă un înger înaripat
având chipul unei femei, abordând o mină resemnată, ţinând în mâna
stângă o cunună de flori iar în mâna dreaptă, are o torţă cu flacăra în jos.
Aceasta este încadrată de doi pilaştri bogat ornamentaţi la bază, având
capiteliile de factură corintică, aceştia susţinând friza şi frontonul,
deasupra căruia era amplasată o cruce, azi dispărută.
Un alt monument de menţiont, este al lui Johan C. Goilav (1842-1880).
Monumentul este aşezat pe un soclu în trepte, redând un templu stilizat,
reprezentat de două coloane cu capitelii tip solzi, ce încadrează inscripţia
şi susţin partea superioară prevăzută cu caneluri în vârful căruia se află o
cruce. Deasupra inscripţiei, se află un medalion în altorelief,
reprezentând chipul Fecioarei. Inscripţia de dedesubtul medalionului,
este bilingvă, în limbile română şi armeană.
De asemenea, se mai găsesc şi alte câteva morminte neidentificate.
Donaţiile făcute de-a lungul timpului către biserică sunt deosebit de mari;
în acest sens, merită să dau câteva exemple: Vartan Maximovici
donează 60 de galbeni în anul 1857; în anul 1871, Johan Goilav
donează 145 de galbeni; Ioan Caracaş donează 2.000 de lei, în anul
1928; în anul 1.900, Ana Toros (Torosian) donează 2.000 de lei; Grigore
Baron Kapri donează în anul 1920, suma de 5.000 de lei; în acelaşi an,
Garabet Ciomac donează tot 5.000 de lei; Cristea Manea donează în
anul 1928, suma de 2.000 se lei . Aşadar, vedem nu doar forţa
financiară, ci şi unitatea de neam a armenilor.
IV. 3. Cimitirul „Eternitatea”
Acest cimitir este un veritabil muzeu în aer liber, mai multe monumente
funerare, fiind realizate de meşteri italieni, austrieci şi români, etc. Se
remarcă cele aparţinând defuncţilor Garabet Ciomac, Cristea şi Maria
Manea, Emanuel Manea, I. Ciomac, Andrei Manea, Aneta Dudac ş.a.
Începând cu data de 8 iulie 1878, ca urmare a dispoziţiei Consiliului
comunal al urbei Botoşani nr. 2353, se interzice îngroparea în cele două
cimitire pomenite; încă din 1876 , armenii şi-au înfiinţat cimitirul
„Eternitatea” pe terenul donat de către familia Grigoraş (Grigoroşianu)
mai precis de către Gaspar Grigoraş (1824-1908) - un important
negustor de galanterie - care păstrează câteva frumoase monumente
funerare. În acest scop, am efectuat şi fotografii care sper eu, vor
demonstra cele spuse. Aici îşi găsesc somnul de veci, diverse
personalităţi şi familii armene precum: Enacovici, Missir, Bâznoşanu,
Blaha, Aritonovici, Lazarovici, Goilav ş.a.
În anul 1884 a fost ridicată şi o capelă, cu hramul „Buna Vestire”, fiind
construită de către Ana (Bica) Torosian Pruncul, fiica lui David Goilavian,
în amintirea răposatului ei soţ, Avedik von Pruncul . Aceasta este de
dimensiuni relativ mici; are o singură turlă, unde este situată şi clopotniţa
de formă octogonală, situată deasupra pronaosului, aşezată pe o bază
dreptunghiulară, triconică; absidă a naosului, sacristia, paraclis, pronaos,
fără intrări separate. Faţadele sunt simple, pilaştrii decorativi cu capitelii
dorice, la marginea faţadelor.
Monumente funerare reprezentative din cimitir
Acestea au fost realizate de către sculptori din Viena, Genova, Milano,
Cernăuţi etc., precum şi de către sculptori din ţară, fiind întrebuinţate
pentru construcţia lor, materiale precum granitul şi marmura. În prezent,
ele nu figurează pe lista LMI. Un aspect interesant, îl constituie faptul că,
unii dintre aceşti sculptori, aveau să se stabilească la Botoşani; un
exemplu, este cazul lui Alberto D. Pelegrinetti (1868-1942), născut în
oraşul Carrara - renumit pentru calitatea marmurei de aici – din provincia
Toscana, care spre sfârşitul secolului al XIX-lea - probabil în urma
numeroaselor comenzi primite - se stabileşte la Botoşani .
Garabet Ciollac (1831-1905); monument funerar realizat la Viena în
1908, fiind semnat R. Streschnack, Viena. Monumentul este unul
deosebit; se remarcă spaţiul liber interior care scoate în evidenţă crucea,
sub care se află chipul răposatului în basorelief pe un medalion din
bronz, semnat de către Hans Bernard din Viena, încadrat de pilaştrii ce
susţin coronamentul. Monumentul este din marmură neagră, fiind închis
cu un grilaj de protecţie, cu o feronerie având motive florale.
Andrei Manea (1842-1902); are unul dintre cele mai frumoase
monumente funerare; un obelisc, realizat dintr-un bloc masiv de granit
negru, având sculptate o cruce şi chipul său în medalion. Dar cel mai
spectaculos element al acestui monument funerar, îl constituie statuia
din marmură albă reprezentând o femeie, aşezată la baza obeliscului,
într-o ipostază contemplativă, ţinând în mâna dreaptă o coroană de
trandafiri. Grilajul care încadrează monumentul, este din fier forjat
decorat cu motive florale. Monumentul este semnat R. Streschnack,
Viena.
Emanuel Christea Manea (1846-1924); Monumentul este aşezat pe un
soclu în două trepte, fiind din granit negru simbolizând un templu, dând
aspect de monumentalitate. Alături de el, odihnesc şi Anna Em. Manea -
născută Tăbăkar (1863-1934) şi M. A. Tăbăkar (1866-1923). Fotografiile
în medalion ale soţilor Manea sunt amplasate în partea superioară, iar M.
A. Tăbăkar, la baza monumentului. Acesta este semnat Carol Moscaliu,
Cernăuţi. Grilajul este simplu fără motive florale.
Christea Manea Loizanu (1813-1895) şi Maria Christea Manea (1823-
1894); monumentul este de tip renascentist simbolizând un sarcofag cu
două laturi simetrice, reprezentând pe cele două laturi, chipurile celor doi
soţi medalioane în basorelief, încadrate de pilaştri decorativi. Cel mai
spectaculos element, îl constituie faldurile din marmură sculptată ce
acoperă parţial partea superioară a monumentului care este bogat
decorată, scoţând la iveală medalioanele cu chipurile celor doi. Pilaştrii
care încadrează medalioanele defuncţilor, sunt şi ei din marmură
sculptată. Se mai remarcă cele patru torţe care încadrează monumentul,
acestea fiind din marmură ornamentate cu motive florale. Monumentul
este semnat Eduard Hauser, Viena.
Christea D. Goilav (1802-1883) şi soţia sa, Flora (1818-1907).
Monumentul este realizat în Italia la Genova, în anul 1888 fiind semnat
F. Fabiani (F. Scolpi?) , se remarcă prin stilul deosebit abordat, o
construcţie probabil unică într-un cimitir ortodox, cel puţin din zona
Moldovei. Cu elemente de eclectism, monumentul îmbină elemente de
influenţă orientală şi occidentală; se remarcă la colţurile acoperişului,
cele patru accesorii, asemănătoare unor minaretele, probabil amintind de
originea anatoliană a Goilavilor, în vârf fiind o cruce.
Se remarcă bustul avocatului realizat din marmură, aşezat pe un soclu,
încadrat de stâlpi care sunt frumos ornamentaţi. Arcadele amintesc de
stilul gotic; tot pe arcade se întâlnește torsada, un element specific
arhitecturii armene.
Un alt monument pe care l-am remarcat, este cel al Anettei T. Dudac
(1892-1917); statuia care probabil o reprezintă este în mărime naturală,
fiind amplasată în vecinătatea bisericii, în partea dreaptă a acesteia;
chipul îi este îndreptat spre biserică, iar în mâna stângă ţine o schiţă a
bisericii , subliniindu-se astfel faptul că ea este autoarea acelui plan.
Monumentul este semnat, Pelegrinetti.
Monumentul familiei Maximovici - Grigori Maximovici (1852-1921) şi
Ecaterina Maximovici - născută Ciomac (1871- 1918) - iese şi el în
evidenţă; deasupra mormântului, se înalţă un obelisc din marmură albă
sculptată, având în partea superioară o cruce ornamentată pe un suport
în două trepte, bogat ornamentat cu motive florale. La bază este sculptat
un frumos colier de flori. Monumentul este semnat de Lyritis & Niforatos,
Galaţi-Brăila.
Familia Ustur, are şi ea un monument care se remarcă; realizat în anul
1889, de către Gheorghe Ustur (1835-1912) în amintirea soţiei sale,
Rosa (1844-1889). Practic, este redată o biserică la o scară redusă, în
vârful căruia se află o cruce realizată din marmură. Pe o faţadă este
înfăţişat în basorelief, Mântuitorul având o cruce în mâna stângă şi
Pământul sub picioare, fiind încadrat de într-o jerbă de raze de lumină.
Inscripţiile sunt în limbile română şi armeană. Pe cealaltă faţadă, se află
chipul Rosei Ustur, realizat tot în basorelief. Monumentul este semnat V.
Scutari, Galaţi.
Monumentul funerar al Mariei von Pruncul (1816-1881) este de remarcat.
Conform celor înscrise pe monument, acesta este realizat în anul 1882,
de către fiicele sale. Şi în acest caz, este redat un templu stilizat, având
pe acoperiş o cruce de dimensiuni mari. Pe o faţadă în medalion, este
chipul lui Hristos în basorelief, încadrat într-o coroană sculptată radial
încadrată de pilaştri decorativi, ce susţin friza şi frontonul, iar pe cealaltă
faţadă, probabil chipul răposatei în medalion, astăzi dispărut. Inscripţiile
de pe ambele faţade, sunt în limbile română şi armeană.

"ARMENI DIN BOTOSANI"- de Sorin Rusu

Episodul 12
Personalităţi armene ( 1 )
În acest ultim capitol, am decis să vorbesc despre personalităţile de
origine armeană din zona Botoşani, domeniile în care s-au afirmat,
făcând prin aceasta cunoscut Botoşaniul în ţară şi nu numai.
După cum am arătat, armenii au jucat un rol important în viaţa
economică şi socială a Botoşanilor, mulţi dintre ei numărându-se printre
iniţiatorii şi susţinătorii unor instituţii de mare prestigiu, care au dat o notă
de puternică personalitate oraşului. Astfel, printre membrii fondatori ai
Societăţii muzicale „Armonia”, înfiinţată în anul 1883, s-a numărat şi
Andronic Ţăranu . Împreună cu Cristea Ciomac şi Sava Bolfos, violonişti
şi ei, Andronic Ţăranu a făcut parte din orchestra societăţii. Filiala locală
a Ateneului Român, înfiinţată în anul 1889, i-a avut printre conferenţiari,
pe naturalistul Andrei Popovici Bâznoşanu, medicul Grigore T. Goilav şi
inginerul M. Zorilo .
Universitatea populară „Nicolae Iorga”, care şi-a desfăşurat activitatea
între 1924-1929, l-a avut ca preşedinte şi principal animator pe Ariton
Iacobeanu. Construirea Teatrului „M. Eminescu”, se datorează în mare
măsură armenilor. Astfel, printre membrii fondatori ai societăţii pe acţiuni
înfiinţată în vederea construirii unui local de teatru la Botoşani s-a aflat
primarul oraşului, Dimitrie Ursianu directorul sucursalei locale a Băncii
Naţionale, Hariton Haritonovici, iar proiectul după care s-a realizat
construcţia, a fost realizat de către arhitectul Grigore Cerchez .
Andrei Manea (1813-1895). Avocat, absolvent al Facultăţii de Drept din
Viena. Magistrat, preşedinte al Tribunalului Botoşani apoi avocat, a fost
unul din oamenii de vază ai comunităţii armene. Documentele din
perioada 1861-1891, arată participarea „Fondului familial Manea” la
Societatea de binefacere prin acţiuni de ajutorare a elevilor săraci, a
liceului „A. T. Laurian”, şi prin punerea la dispoziţia liceului, a unor case
proprietate a comunităţii pentru desfăşurarea normală a cursurilor. Din
acelaşi fond, s-au alocat ajutoare celor afectaţi de incendiul din 1887.
Andrei Manea este unul din donatorii de fonduri pentru construcţia
Teatrului „M. Eminescu” .
Andrei-Bâznoşanu Popovici (1876-1969). Naturalist. S-a născut în satul
Bâznoasa, situat pe moşia tatălui său, Mihalache. Urmează cursurile
liceului „A. T. Laurian”, descoperind pasiunea pentru ştiinţele naturii. A
urmat Şcoala Normală Superioară şi Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti;
îşi dă doctoratul în filosofie şi zoologie la Munchen (1905). Revenit în
ţară, pune bazele Societăţii naturaliştilor din România, conferenţiind la
catedra de zoologie a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1906); este
profesor titular la catedra de zoologie descriptivă (1920); fondează
Staţiunea zoologică de la Sinaia (1922). În anul 1938, este ales membru
al academiei de Ştiinţe din România. A militat pentru legiferarea legii
ocrotirii naturii şi a mediului înconjurător din România, alături de alte mari
personalităţi ale domeniului, precum Emil Racoviţă şi Alexandru Borza .
Andronic Ţăranu (1852-1930). Pictor, muzician, publicist. Absolvent al
liceului „A. T. Laurian” şi al Belle Arte din Iaşi. A desfăşurat o bogată
activitate artistică, aflându-se printre animatorii vieţii culturale din
Botoşani, s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii muzicale
„Armonia” (1883), precursoare a Filarmonicii G. Enescu. A. Ţăranu a fost
şi un publicist activ semnând articole, schiţe, catrene în presa locală,
fiind apreciat de Eminescu.
Ariton Iacobeanu (1871-1961). Unul din cei mai selecţi profesori din
Botoşani. A urmat cursurile Şcolii „Marchian”, apoi liceul „A. T. Laurian”.
Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi, apoi al
Facultăţii de Drept din acelaşi oraş. Cunoscător al limbilor franceză,
greacă şi latină. Profesează în învăţământul liceal mai întâi la Bârlad
apoi la Botoşani. Iacobeanu se remarcă în afara catedrei, printr-o
activitate susţinută în viaţa culturală a urbei, în cadrul Ateneului Român
fiind principalul animator, al Universităţii populare „N. Iorga”, al cărei
preşedinte a fost. La solicitarea sa, personalităţi botoşănene aflate în
capitală şi alte locuri, au conferenţiat adesea în oraşul de unde au plecat.
A avut preocupări literare, traduceri, a tipărit şi elaborat manuale şcolare
ş.a.
Axente (Oxendius) Vărzărescu (1655-1715). Al doilea episcop armean
de rit catolic din Transilvania. S-a născut la Botoşani. La vârsta de 18
ani, pleacă la Roma, unde studiază teologia. În 1684, Sf. Scaun îl trimite
în Transilvania ca preot armeano-catolic, cu misiunea de a-i converti la
catolicism pe armenii ortodocşi. În anul 1691, este înscăunat episcop, de
către cardinalul armeano-catolic Hunanian Vartan din Lwow, care îşi
avea reşedinţa la Bistriţa, pe motiv că acolo a locuit primul episcop. În
această calitate, îl cunoaşte pe împăratul Leopold la Viena, ocazie cu
care îi cere permisiunea de a înfiinţa un oraş pentru armeni (probabil
pentru cei catolici n.n.). Având aprobarea împăratului, în 1700, fondează
lângă Gherla, o aşezare (astăzi cartierul Candis, n.n.) şi o capelă, astăzi
Catedrala armeano-catolică. În luptele cu turcii, episcopul Oxendius cade
prizonier şi este închis vreme de trei ani, la Constantinopol. Se stinge din
viaţă în anul 1715, la Viena .
Christian (Cristea) Ciomac (1882-1951). Doctor în drept, avocat, om
politic; primar al oraşului (1908), apoi senator de Botoşani. Director
politic al ziarului „Ştirea”. S-a afirmat în epocă printr-o deosebită
activitate în slujba românismului. În studiul său „Românii de neam
armenesc”, publicat la Botoşani în anul 1932, afirma: „Aşa cum suntem
noi astăzi Armenii-Români, băştinaşi din ţara aceasta, suntem un produs
al solului acestuia, al climei şi al influenţelor hotărâtoare ale patriei şi
neamului românesc, (…). N-avem nici cămin naţional, nici restabiliri de
făcut în Asia sau aiurea şi ne mulţumeşte pe deplin calitatea noastră de
români, cu care ne mândrim (…)”.
Emanoil Ciomac (1890-1962). Muzicolog, critic muzical şi scriitor.
Absolvent de Drept şi Ştiinţe muzicale. Profesor de istora muzicii la
Conservatorul „Pro Arte” din Bucureşti (1930-1939), apoi director la
Filarmonica „George Enescu” (1945-1947). A avut o carieră prodigioasă
susţinând conferinţe, concerte, lecţii, emisiuni radiofonice. A tradus
numeroase librete de operă şi texte de oratorii şi cantate. A dominat
critica muzicală românească vreme de aproape patru decenii .
Gheorghe Asachi (1788-1869). Unul dintre cei mai de sea¬mă cărturari
umaniști ai Moldovei. S-a născut în localitatea Herța, în apropiere de
Prut, la 1 martie 1788. Copilăria și-o pe¬trece aici și la Târnăuca, unde
tatăl său, preotul Lazăr (Leon) Asa¬chi avea moșii în zonă, unde să
găsea şi o mică co¬mu¬nitate armeană. Călătorul Mi¬nas Păjiș¬kian,
vizitând târgu¬șorul pe la începutul secolului al XIX-lea găsea aici zece
ca¬se de armeni. Primele învă-țături, în familie. Apoi, de la 9 ani la
Lwow, Viena, Roma, inițiindu-se în filosofie, arhitectură, matematică,
literatură clasică latină și italiană, pictură, ar¬heologie, sculptură,
inginerie, fapt care i-a permis să se afirme pe mai multe planuri,
dovedindu-se pionier în unele activități și ctitor. Se reîntoarce în Moldova
în 1812 și se pune în slujba propășirii ei. Dom¬nitorul Scarlat Calimachi îl
numește referendar la Depar¬tamentul Treburilor din Afară (1813). Tot
atunci înființează la Școala Domnească din Iași, o clasă cu învățământ în
lim¬ba română pentru formarea de ingineri hotarnici, după ma¬nuale
întocmite de el. Aici se predă matematica teore¬tică și geodezia. Printre
primii elevi, găsim fii de boieri precum Teodor Balș şi Al. Calimah, fiul
Domnitorului. Între 1820-1849, impulsionează organizarea
învățământului românesc în Moldova, pe baze moderne, recrutând un
corp profesoral bine pregătit. În tim¬pul acțiunilor eteriste, Asachi se
refugiază pentru puțin timp în Basarabia, până ce Dom¬ni¬torul Sturdza
îl numește agent diplomatic la Viena. La 1 iu¬nie 1829, editează la Iași
„Al¬bina românească”. Parti¬ci¬pă la redeschiderea Școlii de la Trei
Ierarhi (1830), la înfiin¬ța¬rea unui colegiu pe lângă Gim¬naziul Vasilian
(1832), la înființarea primului Institut de educație a fetelor (1834) și la
inaugurarea Academiei Mi¬hăi¬lene (1835). În 1836, Gh. Asachi pune
bazele Conser¬va¬torului – Filarmonic – Dra¬ma¬tic din Iași, instituție ce
va promova larg teatrul în limba română, teatrul românesc, pu¬nând în
scenă lucrări originale. În plan literar, se afirmă cu po¬ezie, nuvelă,
fabulă, teatru și traduceri. „Asachi – spune Eugen Lovinescu – a fost
omul epo¬cii lui, adică omul ieșit din mijlocul necesităților vremii; n-a
comandat timpului; s-a pus însă în serviciul lui cu o bogăție remarcabilă
de aptitudini”. Gh. Asachi s-a stins din viață la 12 noiembrie 1869, la
Iași .
Grigore Ariton-Burdea (1895-1986). Ofiţer de artilerie, participant la
Războiul de Reîntregire, luptând la Mărăşeşti. Ia parte la campania din
1919 din Ungaria; în 1926, termină facultatea de drept din Iaşi, pe care a
abandonat-o în 1916. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în
calitate de artilerist, asigură apărarea antiaeriană a Bucureştiului. Este
decorat cu „Steaua României” cu spade şi panglică de Virtutea Militară şi
Ordinul „Sf. Stanislav”, cu spade şi fundă .
Familia Goilav (Goilavian). Una din cele mai importante familii de armeni
din zona Moldovei şi nu numai. La Muzeul Eparhiei armene din Bucureşti
se află expus arborele genealogic al familiei, cu date consemnate din
anul 1667. A fost întocmit de către Ştefan Luca Goilav (1781-1856) şi
Bogdan Ion (1885), completat ulterior, până în anul 1974, de către
profesorul Emil Goilav din Bucureşti. Familia Goilav, originară din Ani
capitala Armeniei Mari, s-a aşezat iniţial la Suceava, cât timp a fost
capitala Moldovei, după care s-au mutat la Botoşani. După datele unei
condici, se pare că primul Goilav care a văzut lumina zilei în Moldova, a
fost Teodor Goilavian negustor, crescător de vite şi latifundiar. Au urmat
Luca şi Grigore Goilav, aceştia fiind urmaşii lui Teodor Goilavian, născuţi
la Botoşani. După mărturiile lui Emil Goilav familia Goilav s-a dispersat,
atât în ţară, cât şi în străinătate; astfel, s-au descoperit Goilavi în opt
oraşe din ţară, găsindu-se o ramură la Montevideo, în Uruguay. Familia
Goilav a avut o ramură şi peste Prut. Astăzi, mai sunt în viaţă
aproximativ 60 de „goilavieni” . Autoritatea, omniprezenţa familiei Goilav
în viaţa publică locală şi chiar în cea naţională, se observă şi prin faptul
că între cei 49 de semnatari ai telegramei de felicitare a lui Cuza ca
Domn, din partea comunităţii armene din Botoşani, 11 erau membrii ai
familiei Goilav .
Christea Goilav (1802-1883). Epitrop, mare latifundiar, proprietar al
moşiei de la Rânghileşti, care însuma 3200 de fălci (4850 ha), cumpărată
în anul 1865 de la Alexandru Balş, cu 30.000 de galbeni .
Dionisie Goilav (1862-1926). Medic, fiul lui Anton Goilav. Studiază la
Cernăuţi şi Iaşi, apoi urmează cursurile Universităţii de medicină din
Viena. A fost medicul oraşului Botoşani. În timpul Războiului Balcanic din
1913, a participat pe front ca medic, în cadrul Regimentului 29
Dorobanţi, fiind decorat .
Grigore Goilav (1850-1920). Filosof, publicist, om politic, s-a născut la
Botoşani. Studiază la Cernăuţi, fiind coleg de clasă cu M. Eminescu,
având profesor pe Aron Pumnul. Urmează Facultatea de Drept la
Strasbourg, (1869) şi Viena (1870), apoi Filosofia şi Ştiinţele Naturii la
Munchen (1871-1872). Totodată, urmează Academia de Belle Arte din
acelaşi oraş. Între anii 1880-1886, este directorul Şcolii de fete a
societăţii de binefacere armene din Botoşani (post onorific), consilier
comunal, apoi ajutor de primar la Botoşani în trei rânduri, secretar al
Colegiului II de Suceava, şi consilier judeţean de Suceava (1892-1895),
senator în mai multe rânduri. La Botoşani se remarcă ca animator
cultural, fiind vicepreşedinte al Societăţii muzicale „Armonia”, preşedinte
al Ateneului Român, secţia Botoşani, fondator al publicaţiei „Curierul
Botoşanilor” ş.a. A fost membru al Ligii Culturale, secţia Suceava. În
1885, este redactor la publicaţia „Epoca”, alături de Al. Vlahuţă şi
botoşănenii Ştefan Gane şi I. G. Miclescu. Publică articole de folclor şi
critică muzicală în diverse publicaţii de specialitate cum ar fi: „Revista
Muzicală”, „Revista Tinerimii” etc. Prieten cu Iorga şi Caragiale. Este
poate cea mai reprezentativă personalitate din familia Goilav .
Jean Goilav (?-?). Fiul lui Christea Goilav. După ce studiază la Şcoala
armeană din Botoşani, urmează Dreptul la Geneva şi Bruxelles. Revenit
în ţară, profesează ca magistrat la Dorohoi, fiind pentru o perioadă
preşedinte al Tribunalului de aici. Se retrage la moşie. Fraţii săi, Ariton şi
George, ocupă scaune de senatori. Sub aceşti Goilavi moşia va
prospera, având plantaţii de pomi fructiferi, viţă de vie, iazuri, îndiguiri,
fabrică de spirt, grajduri cu o capacitate de 500 de vite şi 1000 de porci.
Moşia avea 200 de angajaţi permanenţi şi peste 1000 în timpul sezonului
.
https://www.facebook.com/uarbotosani/?locale=ro_RO