5. Răspunderea civilă a medicului.

Asigurarea de malpraxis

5.1. Răspunderea civilă a medicului

În funcție de motivul pentru care se naște obligația de reparare a

prejudiciului, în dreptul civil există două forme de răspundere: delictuală și
contractuală.

Răspunderea civilă delictuală se referă la obligația unei persoane de a

repara prejudiciul cauzat altei persoane prin săvârșirea unui act ilicit (delict). În
acest tip de răspundere civilă, nu există o relație contractuală preexistentă între
părți, iar până în momentul comiterii faptei delictuale, între cele două părți nu există
raport juridic, acesta luând naștere numai în momentul comiterii delictului civil.
Răspunderea civilă contractuală se referă la obligația de a respecta termenii și
condițiile unui contract încheiat între părți. Dacă una dintre părți nu își respectă
obligațiile și prin asta cauzează un prejudiciu celeilalte părți, răspunde prin dreptul
civil contractual.

De-a lungul timpului, răspunderea medicală s-a considerat a fi încadrată în

ambele forme de răspundere civilă. Pe când existau doar servicii publice de
sănătate, răspunderea se considera a fi una delictuală.[Moldovan A., Tratat de
drept medical, Editura All Beck, București, 2002, 373] După ce a apărut domeniul
medical privat, s-a conturat ideea de răspundere delictuală în domeniul public și
răspundere contractuală în domeniul privat.[Albu I., Răspunderea civilă
contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale (daune morale), Revista Dreptul nr.
9/1992, 32] [Popa I., Răspunderea civilă medicală, Revista Dreptull nr. 1/2003,
46]Un alt punct de vedere era acela că răspunderea medicală este exclusiv
contractuală, prin prisma contractului de adeziune de prestări servicii medicale.
[Mangu I., Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Editura Wolters
Kluwer, București 2010] În prezent, se apreciază existența unei răspunderi civile
speciale, a profesioniștilor din domeniul sanitar, care poartă denumirea de
răspundere civilă medicală.
 Înainte de adoptarea reformei în domeniul sănătății, în cazurile de malpraxis
se aplicau principiile generale ale Codului Civil, anume răspunderea civilă pentru
fapta proprie.[Codul civil] După anul 2006, răspunderea civilă delictuală s-a bucurat
de o amplă abordare în cadrul Titlului XVI al Legii 95/2006 privind răspunderea
civilă a personalului medical și furnizorului de servicii medicale, sanitare și
farmaceutice.

Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile ce decurg din eroare,

incluzând neglijența, imprudența și cunoștințele medicale insuficiente, pentru
prejudiciile produse din nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea,
consimțământul informat, obligativitatea acordării de servicii medicale sau din
exercitarea profesiei atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția
cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical care să aibă
competența necesară. Toate persoanele care au fost implicate în actul medical
prejudicios vor răspunde proporțional cu gradul lor de vinovăție.[3]

Important de menționat este faptul că răspunderea civilă nu înlătură

angajarea răspunderii penale, atunci când fapta care a cauzat prejudidicul
constituie infracțiune conform legii.[3]

Pentru a evita abuzul sancțiunilor de drept civil, există cauze de înlăturare a

răspunderii civile specific în domeniul medical, dar și referitoare la situații generale
prevăzute de Codul Civil.

"Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile

produse în exercitarea profesiunii:

a) când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu

echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse,
complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și
tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și
dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite;
 b) când acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea
competenței acordate;" [3]

Referitor la situații generale prevăzute în codul civil, personalul medical este

exonerat în situații cum ar fi:

-Forță majoră, reprezentând împrejurări din mediul extern, cu caracter

excepțional, imposibil de prezis sau de împiedicat, cum ar fi fenomene naturale
sau războaie;

-Cazul fortuit, care reprezintă un eveniment imprevizibil, de neoprit chiar și

de persoana responsabilă pentru împiedicarea lui; etc. [Codul Civil]

Termenul de "personal medical" cuprinde medicul, dentistul, farmacistul,

asistentul medical și moașa implicați în actul medical și trebuie diferențiați de
unitățile sanitare, producătorii de echipamente medicale, dispozitive, medicamente
și materiale sanitare. Acest lucru este important de punctat deoarece orice pacient
care a suferit un prejudiciu se poate îndrepta fie împotriva personalului medical, fie
împotriva unității sanitare, fie împotriva amândurora.

"Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii

medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în
activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament în situația în care acestea sunt
consecința:

a) Infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză

externă ce nu a putut fi controlată de către instituție;

b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în

mod abuziv, fără a fi reparate;

c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, tehnologiilor și

dispozitivelor asistive, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea
perioadei de garanție sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
 d) acceptării de echipamente și dispozitive medicale, tehnologii și
dispozitive asistive, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de
la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum și subcontractarea de
servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă
în domeniul medical. " [3]

Conform Codului Civil și Legii nr. 95/2006 faptele se prescriu, în sensul că

nu mai pot face obiectul unei sesizări privind producerea unui prejudiciu după un
termen de:

a) 1 an din momentul în care prejudiciatul a cunoscut sau trebuia să

cunoască dauna și făptuitorul responsabil pentru aceasta;[Cod civil]

b) 3 ani de la data producerii prejudiciului printr-un act medical de prevenție,

diagnostic ori tratament, cu condiția ca fapta să nu reprezinte o infacțiune;[3]

c) Imprescriptibil dacă se urmărește apărarea unui drept nepatrimonial;[cod

civil]

d) 3 ani, pentru orice alt caz care nu îndeplinește prevederile altui punct
descris.[cod civil]

Codul Civil descrie două forme de reparare a pejudiciului, luând în calcul

natura acestuia și voința celui prejudiciat. Repararea prejudiciului poate implica
restabilirea sitației inițiale ori despăgubirea financiară. [Cod civil]

În caz de faptă contra integrității corporale sau a sănătății, aceasta se va

numi infracțiune și va fi judecată conform Codului Penal. Prejudiciatul poate
depune plângere penală cu solicitare de daune care să cuprindă câștigul pe care
acesta l-ar fi obținut și de care a fost lipsit sau împiedicat să îl obțină, dar și
cheltuielile îngrijirilor medicale, costul adaptării la noile condiții de viață sau alte
daună de natură patrimonială. În caz de deces al pacientului, despăgubirea va fi
direcționată către cei îndreptățiți și va cuprinde, printre altele, cheltuielile de
înmormântare. [Cod civil]
 Prejudiciul nepatrimonial se dorește a repara într-o măsură suficientă
lezarea unui drept fundamental absolut și a acoperi suferința celui lezat. Noul cod
civil susține acordarea de despăgubiri pentru privarea subiectului de plăcerea vieții
de familie, de capacitatea realizării profesionale ori de interacțiuni sociale normale.
În situația decesului pacientului, familia poate beneficia de o compensație
bănească pentru durerea cauzată de pierderea suferită. [Decizia ÎCCJ nr.
12/16.05.2016, MO nr. 498.04.07.2016]

În vederea soluționării unui caz de malpraxis, acesta trebuie să ajungă pe

masa Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de
malpraxis. Conform Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,
Comisia se constituie la nivelul Direcțiilor de Sănătate Publică județene și a
municipiului București, fiind compusă din reprezentanți ai autorităților de Sănătate
Publică județene, reprezentanți ai Casei Județene de Asigurări de Sănătate,
Colegiului Județean al Medicilor, Colegiului Județean al Medicilor Stomatologi,
Colegiului Județean al Farmaciștilor, Ordinului Asistenților și Moașelor din România
și un expert medico-legal. Comisia elaborează o listă națională de experți medicali
din fiecare specialitate, care vor fi consultați în funcție de specificul fiecărui caz.

Sesizarea se poate depune de către persoana prejudiciată, de către

reprezentantul legal al acesteia, ori de către succesorii ei. În urma sesizării,
Comisia desemnează un grup de experți care trebuie să întocmească un raport
asupra cazului și să stabilească în maximum 3 luni de la data seiszării dacă în
cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. Ulterior, trebuie să comunice decizia în
termen de 5 zile calendaristice de la data adoptării tuturor persoanelor implicate,
inclusiv asiguratorului. În cazul dezacordului cu decizia Comisiei, reclamantul are
dreptul se a se adresa instanței de judecată competentă (judecătoria din
circumscripția teritorială în care s-a săvârșit actul de malpraxis) în termen de 15
zile.

5.2. Asigurarea de malpraxis

 În România, încheierea unui contract de muncă în domeniul medical
presupune în mod obligatoriu încheierea unei asigurări de răspundere civilă
profesională, deoarece, orice act medical, indiferent de experiența, calificarea, sau
vechimea în muncă a personalului medical, poate fi supus erorii profesionale. [9]

Asigurarea este un contract legal între o persoană sau o entitate, numită

asigurat și o companie de asigurări. Scopul principal al unei asigurări este de a
proteja asiguratul împotriva unor evenimente neașteptate sau neprevăzute. În
medicină, din cauza reactivității particulare a fiecărui pacient și a terenului său
biologic, există întotdeauna riscul ca aceste evenimente să apară și uneori, să
atragă cu ele culpa medicală.

Regăsim noțiunea de asigurare în cazul răspunderii civile definită în Codul

Civil ca fiind situația în care "asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire
pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane
prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil". [Cod civil]

Capitolul V al Legii nr. 95/2006 face referire la aigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru persoanele din domeniul asistenței medicale, precizând
întinderea conținutului despăgubirilor oferite prin asigurare. Asiguratorul trebuie să
acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund în fața terților care
se constată că au fost supuși unui act de malpraxis medical, precum și pentru
cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate. Aceste despăgubiri se oferă
indiferent de locul în care a fost acordată asistența medicală și trebuie să acopere
întreaga varietate de tratamente medicale care se efectuează în specialitatea și
competența profesională a asiguratului. [3]

Deci, prin asigurarea de malpraxis a cadrului medical, asiguratorul, în baza

primei de asigurare, se obligă să acopere acele prejudicii ce au rezultat în urma
acutului medical, fie prin eroare, fie prin neacordarea de asistență medicală când
aceasta se impunea și de asemena cheltuielile de judecată ale persoanei
prejudiciate. Limitele maxime ale despăgubirilor se stabilsc de către CNAS după
consultarea cu asociațiile profesionale din domeniul asigurărilor și CMR, CFR,
CMDR, OAMGMAMR și OBBC, cu avizul Ministerului Sănătății[3].

Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul, găsit vinovat,

este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată, fie în
urma obținerii unei hotărâri judecătorești definitive care certifică vinovăția
asiguratului, fie pe cale amiabilă, prin înțelegerea părților. [3]

Soluționarea amiabilă se poate realiza prin negociere, mediere sau

conciliere atunci când există certitudine asupra culpei asiguratului și toate cele trei
părți implicate (asigurat, asigurator, persoană prejudiciată) ajung să se înțeleagă
asupra sumei cuvenite. Asiguratorul este primul care propune oferta în cazurile
amiabile, iar ulterior pot interveni mediatorii autorizați din cadrul Direcției de
Sănătate Publică. [y, 172]

Un cadru medical are dreptul să încheie mai multe contracte de asigurare,

caz în care despăgubirea va fi acordată în mod proporțional cu suma asigurată de
fiecare dintre asiguratori. În acest caz, asiguratul are obligația să-și înștiințeze
asiguartorii cu privire la încheierea celorlalte contracte, atât la încheierea poliței cât
și pe parcursul executării acesteia.[3]

Mai departe, în unele cazuri specifice stipulate de Legea nr. 95/2006,

asiguratorul se poate îndrepta spre instanță pentru a-și recupera la rândul său
prejudiciul de la asigurat. Asiguartorul are drept de a acționa în instanță atunci
când "vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor
de asistență medicală; vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale
echipamentului sau a instrumentarului medical, sau a unor efecte secundare
necunoscute ale medicamentelor administrate; asistența medicală a părții
vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimțământul acestuia" Atunci când
vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât și unor
deficiențe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a
acordat asistență medicală, sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat
stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare,
persoana îndreptățită poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la
cei vinovați, alții decât persoana responsabilă, proporțional cu partea de vină ce
revine acestora. [3]