Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării

Universitatea de Vest din Timișoara

Modelul socio-economic al URSS în perioada

1945-1990

Masterat: Studii de Securitate globală

Disciplina: Securitate economică și financiar-bancară

Masterand: Stolojescu Răzvan-Filip

Anul universitar 2023-2022

 Abstract

Vom proceda la împărțirea perioadei în trei faze, corespunzătoare nivelurilor de creștere

economică și caracteristici structurale. Prima fază, din anii 1950 până la începutul anilor 1970,
corespunde unui regim de acumulare extinsă de capital cu creștere rapidă de producție și a PIB-
ului pe cap de locuitor. Următoarea fază, din anii 1970 până la mijlocul anilor 1980, corespunde
unei perioade de încetinire economică, cu încercarea de a trece la un regim de acumulare
intensivă. A treia fază a început in 1985 cu reformele Perestroika. Se caracterizează prin
performanțe economice slabe și dezmembrarea sistemului economic sovietic. La studiul
economiei socialiste a contribuit si unul dintre cei mai distinși economiști, Mihcal Kalecki.

Introducere

Perioada 1945-1990 a fost una semnificativă în istoria Uniunii Sovietice (URSS). În

această perioadă, URSS a traversat numeroase schimbări și transformări în ceea ce privește
modelul său socio-economic. Acest referat se va concentra pe evoluția modelului socio-
economic al URSS în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial, evidențiind
factorii cheie, politica economică și impactul asupra societății și economiei.
În ceea ce privește economia, modelul URSS se baza pe o economie planificată,
producția fiind îndreptată spre utilizare și nu spre vânzare și profit. Ocuparea deplină a forței de
muncă a fost o condiție imperativă garantată prin constituție. Statul deținea monopolul
comerțului exterior.
În URSS, activitatea economică a fost definită și subodronată celor mai înalte instituții.
Planul era unul imperativ, dupa cum spunea Stalin, ”Planurile nu sunt previziuni, ci instrucțiuni”
și ”Atât în etapele de proiectare, cât și de implementare, planificarea centralizată se bazează pe
un model ierarhic al economiei naționale, care, la rândul ei, presupune supunere și disciplină”.
Principalul organ de planificare în Uniunea Sovietică a fost Gosplan (Comisia de planificare de
stat). Gosplan s-a ocupat de elaborarea planurilor de producție.
Prioritățile sistemului sovietic, cel puțin până la sfârșitul anilor 1960, au fost în ordine:
 Creșterea economică datorită investițiilor
 Cheltuieli militare
 Nivelul consumului personal de subzistență (hrană, îmbrăcăminte, locuință)
 Consumul public (cheltuieli pentru sănătate, educație și alte servicii sociale și
culturale).
Așadar, diversificarea tiparelor de consum nu a fost considerată o prioritate de vârf înainte de
anii 1970.
Totodată, economia sovietică a fost puternic militarizată deoarece țara s-a confruntat
constant cu ostilitatea celorlalte puteri străine și în special a Statelor Unite (chiar și a Chinei după
1960). Această militarizare a economiei a avut implicații structurale puternice. Întreaga producție
a sectoarelor cheie era controlată de VPK, comisia militaro-industrială sovietică. Astfel, cele mai
multe inovații tehnologice și descoperiri științifice au fost, în general, mai întâi alocate
utilizărilor militare.
Multe industrii au fost concepute pentru a putea trece de la activitatea civilă la producția
de echipamente militare într-un timp scurt. În mod similar, multe produse precum echipamentele
de transport (avioane, camioane) trebuiau să aibă dublă utilizare (atât militară, cât și civilă).
Dispersia geografică a complexelor industriale a fost decisă din motive strategice, nu economice.
Existența unor cantități mari de stocuri era necesară și în acest context al unei „economii de
război permanente”.

Perioada de creștere economică ridicată (1950-1973)

Prima fază, din anii 1950 până la începutul anilor 1970, corespunde unui regim de
acumulare extinsă de capital, cu rate de investiții în ascensiune și creștere rapidă a producției și a
PIB-ului pe cap de locuitor. Astfel, rata medie anuală a PIB pe cap de locuitor a fost de 3,6% în
această perioadă (vezi tabelul 1). A avut loc o schimbare structurală majoră, cu un transfer mare
de forță de muncă din agricultură în industrie și progres tehnic încorporat în mașinării noi.
Producția agricolă a progresat foarte mult în acea perioadă. Structura comerțului în URSS a fost
marcată de dimensiunea limitată a comerțului exterior cu țările capitaliste.

Figura 1. Rata de creștere a PIB pe cap de locuitor în URSS, 1950-199

 Tabel 1. Rata medie anuală de creștere a PIB pe cap de locuitor în URSS (1950-1991)

Programul de dezvoltare economică al URSS se baza pe un proces de industrializare

rapidă. Modelul extins de creștere sovietică s-a bazat pe creșterea surplusului datorită mobilizării
de resurse suplimentare. Economia sovietică a devenit a doua putere în lume dupa cea a Statelor
Unite ale Americii. URSS ajunsese primul producător mondial de petrol, cărbune, oțel, ciment și
fontă.
Accentul pus pe industria grea, bunuri de capital și arme a fost asumat de conducerea
sovietică. În plus, Stalin scria că „economia națională [a URSS] nu poate fi extinsă continuu fără
a acorda întâietate producției de mijloace de producție”. În 1928, „bunurile din grupa B”
(bunurile de consum) formau 60,5% din producția industrială sovietică, iar „bunurile din grupa
A” (bunurile de capital) constituiau 39,5%. În 1950, proporția a fost inversată, iar „bunurile din
grupa B” (bunurile de consum) reprezentau doar 31,2% din producția industrială, în timp ce
„bunurile din grupa A” (bunurile de capital) constituiau 68,8% (vezi figura 2).
Însă, prioritatea absolută asupra bunurilor de producție, care a caracterizat epoca lui
Stalin, a fost atenuată când Hrușciov a ajuns la putere. Hrușciov a declarat în 1956: „acum că
avem o industrie grea puternic dezvoltată în toate privințele, suntem în măsură să promovăm
rapid producția atât a mijloacelor de producție, cât și a bunurilor de consum”. Această strategie a
fost confirmată în anii 1960. Ponderea grupului A în producția industrială sovietică a continuat
să crească într-un ritm foarte scăzut până la mijlocul anilor 1960 și a început să scadă foarte ușor
la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 (vezi figura 2). Încercarea a fost de a reuni
ritmurile de creștere ale sectoarelor de bunuri de producție și de Figura 2.
bunuri de larg consum, menținând Împărțirea producției
predominanța bunurilor de producție în industria sovietică. industriale sovietice
între bunurile de
consum și cele de
producție.
 O schimbare majoră a structurii ocupării sectoriale a putut fi observată în URSS în
perioada respectivă. A fost rezultatul logic al strategiei intensive de industrializare sovietică, care
a început în anii 1920 și se intensifică în anii 1930. Creșterea sovietică s-a bazat pe extinderea
rapidă a stocului de capital industrial mobilizând forța de muncă aflată într-o situație de
subocupare în sectorul agricol. Acest lucru a dus la un transfer mare de forță de muncă din
agricultură în industrie. Deci, în 1950, 48% din forța de muncă sovietică lucra în sectorul agricol,
în timp ce, în 1970, proporția era de doar 25% (vezi Figura 3).
 Figura 3. Evoluţia distribuţiei forţei de muncă sovietice (1950-1985)

Perioada de stagnare economică (1974-1984)

Următoarea fază, din 1975 până în 1984, corespunde unei perioade de relativă stagnare
economică. Creșterea medie a PIB pe cap de locuitor a fost mai mică de 1% (vezi tabelul 1).
S-a arătat că, în modelul tradițional sovietic extensiv, creșterea economică era limitată de
capital și depindea, de asemenea, de disponibilitatea forței de muncă și de inputuri de capital
circulant ieftin (materii prime). Însă, de la sfârșitul anilor 1960, URSS suferea atât de deficitul de
forță de muncă, cât și de epuizarea resurselor naturale la un cost scăzut, deficit care a existat încă
din faza anterioară. Creșterea economică a fost încetinită dupa 1960, acest lucru fiind considerat
o normalitate a unei economii industrializate în acele timpuri.
Lipsa forței de muncă s-a datorat epuizării rezervelor mari de forță de muncă rurală
subocupată. Soluția a fost de a continua creșterea productivității în agricultură, prin creșterea
investițiilor în sectorul agricol, ceea ce se făcuse la sfârșitul anilor 1950 și în anii 1960 (vezi
figura 3). Dar, această strategie nu a mai funcționat din cauza randamentelor scăzute ale
investițiilor agricole.
La fel, irigarea excesivă în unele zone ale teritoriului sovietic a determinat epuizarea
rezervelor hidrografice. Cel mai cunoscut exemplu al acestui fenomen este Marea Aral, folosită
pentru alimentarea cu apă a canalelor de irigare a culturii de bumbac. Eșecul strategiei agricole
sovietice este demonstrat de faptul că producția de cereale de stat a rămas aproape neschimbată
de la sfârșitul anilor 1960 până la sfârșitul anilor 1980, în ciuda investițiilor considerabile în
sector în perioada respectivă. Recoltele sovietice au fost mai mici decât randamentele țărilor
occidentale pentru aproape toate produsele agricole.
 Alți factori care explică deficitul cronic de forță de muncă au fost nivelul ridicat de
participare a femeilor la un loc de muncă remunerat în anii 1970 1. Deci nu mai exista un
„rezervor” de muncă. Pe deasupra, fenomenul de tranziție demografică 2 s-a amplificat, reflectând
încă de la sfârșitul anilor 1960 o creștere a urbanizării și a ratei de activitate a femeilor. Totodată,
s-a pus accent pe îmbunătățirea educației și pe rezolvarea problemelor legate de lipsa de locuințe.
Încercarea conducerii sovietice de a trece la un regim intensiv de acumulare a eșuat, dar,
în același timp, standardele de viață creșteau în URSS odată cu urbanizarea populației. Cererea
sovietică de alimente și în special de carne creștea mult mai repede decât oferta locală, din cauza
productivității agricole scăzute și a stagnării producției de cereale. În ciuda creșterii veniturilor și
a producției agricole din ce în ce mai costisitoare, prețurile alimentelor, controlate de stat, au
rămas aproape neschimbate, la un nivel scăzut, ceea ce a necesitat asistență financiară din ce în
ce mai mare pentru agricultură și explică creșterea cererii. Pe deasupra, multe ferme de vite au
fost create în anii 1970 pentru a răspunde cererii tot mai mari de carne. Aceasta a însemnat o
creștere uriașă a nevoii de cereale ca hrană pentru animale.
Singura soluție a fost importarea acestor bunuri agricole și a determinat URSS să devină
cel mai mare importator de cereale din lume în anii 1970. În plus, balanța comercială pentru
cereale și produse agricole s-a înrăutățit dramatic la începutul anilor 1970 (vezi figura 4).

Figura 4. Balanța comercială a URSS pentru cereale și produse agricole (1961-1990)

Populația sovietică dorea, de asemenea, mai multe bunuri de consum și bunuri de

folosință îndelungată de mai bună calitate. Dar războiul rece a continuat să necesite cheltuieli

1
În anul 1973 femeile constituiau 51% din forța de muncă sovietică
2
Scăderea masivă a natalității (de la 4,4% în 1926 la 1,59% în 1975) nu a fost compensată de scăderea mortalității
(de la 2,37% în 1926 la 0,86% în 1975)
masive de resurse în sectorul militar. În acest stadiu, au existat mai multe încercări de a reordona
prioritățile și de a reforma sistemul de planificare pentru a permite creșterea cantității și calității
bunurilor de larg consum, dar toate au eșuat. Întrucât producția locală nu a putut satisface în
totalitate această cerere, au fost necesare importuri din aceste categorii de produse, în special din
Occident.

Perestroika: dezmembrarea sistemului economic sovietic (1985-1991)

Următoarea fază, din 1985 până în 1991, corespunde unei perioade de recesiune
economică. Creșterea medie a PIB pe cap de locuitor a fost de -1,3 % (vezi tabelul 1).
Aderarea lui Mihail Gorbaciov în 1985 a marcat începutul perioadei Perestroika
(reconstrucție în rusă). Reformele economice implementate aveau scopul de a schimba profund
sistemul sovietic. Potrivit lui Gorbaciov, cele două obiective principale ale reformelor
Perestroika au fost stoparea tendinței de încetinire a economiei sovietice și ridicarea nivelului de
viață al populației. Reformatorii sovietici au considerat că aceste două obiective interconectate ar
putea fi atinse prin rezolvarea problemei „relaxării disciplinei” și prin schimbarea mijloacelor de
coordonare a sistemului economic. Ei au considerat că trebuie atenuată planificarea economică
centrală rigidă, cu un anumit grad de descentralizare și o participare directă a muncitorilor la
conducerea întreprinderilor. Dar, cea mai radicală schimbare în modul de funcționare al
economiei sovietice intenționată de Perestroika a fost crearea unui sector privat și introducerea
mecanismelor de piață.
A fost adoptată o serie de legi și decrete pentru implementarea programului de reformă.
Legea Întreprinderilor de Stat, care a acordat autonomie substanțială întreprinderilor de stat, a
fost adoptată în 1987. Legea Întreprinderilor de Stat a definit că planurile centrale devin
orientative și nu mai sunt obligatorii. Întreprinderile au primit directive pentru valoarea
producției lor în conformitate cu planificarea centrală, dar planurile detaliate de intrări-ieșiri
pentru fiecare companie au fost abandonate.
Contractele guvernamentale înlocuiau comenzile statului și doar o parte din producția
întreprinderilor era cumpărată de stat. Astfel, întreprinderile sovietice au fost libere să determine
natura părții producției lor.
Sistemul de prețuri nu mai era controlat în întregime de Gosplan. Un număr tot mai mare
de prețuri putea fi stabilit în mod liber, chiar dacă prețul bunurilor de bază și strategice (energie,
materii prime, sectorul sănătății etc.) rămâne sub controlul statului. Mai mult, întreprinderile
sovietice au devenit libere să aleagă cumpărătorii produselor rămase. A fost adoptată și
autofinanțarea întreprinderilor.
 Autonomia întreprinderilor de stat a avut multe consecințe negative asupra funcționării
sistemului economic sovietic. A dezorganizat coordonarea economiei asigurată anterior de
Gosplan, care își pierdea progresiv controlul asupra economiei sovietice. A creat blocaje și a
adâncit lipsurile.
De asemenea, Consiliile Muncii au profitat de autonomie prin creșterea ponderii
profiturilor care revin fondurilor de stimulare în detrimentul investițiilor (vezi tabelul 2). Astfel,
ponderea profiturilor reținute de întreprinderile care merg la fondurile de stimulare a reprezentat
82% în 1988 și aproape 95% în 1989. Cea mai mare parte a creșterii fondurilor de stimulente a
fost folosită pentru a crește salariile. Datorită Glasnost3, grevele au fost permise. A dus la un val
de greve ale muncitorilor care a dus la alte creșteri salariale. Sistemul sovietic se comporta din ce
în ce mai mult ca o economie capitalistă.

Tabel 2. Distribuția profitului întreprinderii în URSS, înainte și după reforma din 1987
(miliard de ruble).

Înainte de Legea din 1987, statul sovietic deținuse un control total asupra întreprinderilor,
obținând de la acestea orice venituri erau necesare pentru bugetul central. Dar, situația s-a
schimbat total odată cu adoptarea autonomiei întreprinderii, întrucât statul nu mai putea colecta
orice impozit de care avea nevoie. Practic, creșterea fondurilor de stimulare a însemnat și o
scădere a cotei din profit plătită bugetului de stat. Astfel, a fost agravat deficitul de stat, care a
început să crească tot mai mult.
Astfel, în 1991, URSS se afla într-o situație economică dramatică. Incapabile să răspundă
nevoilor interne de bunuri de consum și agricole, instituțiile sovietice centrale nu mai aveau
autoritate asupra sistemului economic și politic. PIB-ul pe cap de locuitor, care a scăzut cu 3,1%
în 1990, ajunsese să scadă cu 6,8% în 1991 (vezi figura 1).

3
Glasnost („deschidere” în rusă) a stabilit libertatea de exprimare și opinie individuală
 Inflația nu a putut fi ținută sub control. Sistemul de prețuri a fost total dezorganizat.
Nașterea unei piețe capitaliste a permis acumularea unei uriașe bogății de către grupuri
privilegiate de manageri de stat. Sistemul de distribuție sovietic devenise foarte inegal. Scopul
majorității liderilor politici a fost realizarea „tranziției la o economie de piață”. Perestroika a
distrus sistemul sovietic pentru că Gorbaciov nu a avut niciodată un program coerent de reformă.
Perestroika a fost reactivă și fragmentată, fiecare reformă răspunzând presiunilor create de etapa
anterioară a reformei.
Din cauza mișcărilor secesioniste și a afirmării liderilor politici locali din republici,
precum Elțin în Rusia, URSS devenise din ce în ce mai neguvernabilă. Paralizia parțială a
comerțului interrepublican a deteriorat și mai mult situația economică, înmulțind blocajele.
Procesul rapid de dezintegrare politică și economică s-a încheiat în 25 decembrie 1991, când
URSS a dispărut oficial.

Concluzie

Traiectoria economică a URSS din 1950 până în 1991 a avut parte de contraste diferite.
Succesul modelului sovietic de creștere extinsă în anii 1950 și 1960 a fost de necontestat. Dar,
consumarea rezervelor mari de forță de muncă rurală subocupată și a resurselor naturale cu
costuri reduse au fost responsabile pentru epuizarea acestui model. O fază de stagnare economică
a început în anii 1970. Încercarea de a trece la un nou regim de acumulare intensivă cu creștere a
productivității ridicate pentru a depăși aceste noi constrângeri a eșuat.
Deteriorarea disciplinei muncii, militarizarea economiei atât în ceea ce privește
cheltuielile mari din cauza războiului rece, cât și problemele de structura industrială și difuzarea
progresului tehnic și marile dificultăți cu agricultura de vreme rece au fost toate parțial
responsabile. Având în vedere aceste dificultăți, strategia a fost schimbată la un model de comerț
exterior bazat pe exporturile de mărfuri și dependența de importurile de bunuri de bază, ceea ce a
creat o situație de mare vulnerabilitate economică (și politică) externă.
Încercarea Perestroikei de a construi un „socialism de piață” a eșuat total. Reformele lui
Gorbaciov au perturbat sistemul de planificare și distribuție și au provocat o creștere mare atât a
excesului cronic al cererii interne, cât și a nevoilor de import. Interacțiunea colapsului economic
și a crizei politice a dus la sfârșitul URSS.
Modelul socio-economic al Uniunii Sovietice în perioada 1945-1990 a fost unul complex
și unic. De la industrializarea rapidă și planificarea centralizată la reformele târzii și disoluția
finală, URSS a traversat transformări semnificative. Acest referat a evidențiat câteva aspecte
cheie ale acestui model socio-economic, subliniind rolul său în istoria URSS și impactul asupra
societății și economiei.
Este interesant de observat modul în care caracteristicile structurale ale economiei URSS
au influențat Rusia post-sovietică. Astfel, practicile de pradă, începute datorită reformelor
Perestroika, s-au generalizat în perioada „tranziției” la capitalism în anii 1990.
Bogăția dobândită de managerii de stat sovietici în timpul Perestroika le-a permis să
profite de reformele ”Terapiei de șoc” din anii 1990. Acum sunt cunoscuți ca oligarhi ruși. Rusia
actuală se caracterizează și printr-o agricultură cu productivitate scăzută, dependență tot mai
mare de exporturile de materii prime și energie, o vulnerabilitate externă structurală moștenită
din epoca sovietică, la care s-a adăugat virtual mobilitatea capitalului pe termen scurt.

Bibliografie

 An analysis of the Soviet economic growth from the 1950’s to the collapse of USSR,
Numa Mazat, Franklin Serrano.

 Bergson, Abram. (1961). The Real National Income of Soviet Russia since 1928.
Cambridge, MA: Harvard University Press.

 Domar, Evsey. (1957). "A Soviet Model of Growth." In Essays in the Theory of
Economic Growth. New York: Oxford University Press.

 Easterly, William, and Fischer, Stanley. (1995). "The Soviet Economic Decline:
Historical and Republican Data." World Bank Economic Review.

 https://www.britannica.com/place/Soviet-Union/Economic-policy

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Economia_Uniunii_Sovietice

 http://www.centrosraffa.org/public/bb6ba675-6bef-4182-bb89-339ae1f7e792.pdf

 https://www.encyclopedia.com/history/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-
maps/economic-growth-soviet