ACTIVITATEA UMANA SI STRUCTURA EI PSIHOLOGICA.

Una din cuceririle cele mai importante pe care psihologia le-a dobândit în plan metodologic, de-a
lungul evoluţiei sale istorice, o constituie elaborarea conceptului de activitate şi aplicarea lui în analiza şi
explicarea funcţiilor şi proceselor psihice particulare. Pe această bază, pe de o parte, au avut loc
formularea şi introducerea principiului acţiunii şi al unităţii dialectice dintre conştiinţă şi activitate în
explicarea genezei psihicului uman ca organizare internă, subiectivă, ideală, iar pe de altă parte,
elaborarea metodei „analiza produselor activităţii“, ca modalitate specifică şi obiectivă de cunoaştere şi
evaluare a personalităţii.
În lumina acestui concept:
a) nici o funcţie psihică nu este un dat imanent şi nici nu apare instantaneu din interiorul subiectului, ci se
formează treptat, stadial în relaţia subiectului cu lumea externă, pe baza acţiunii sale directe cu lucrurile şi
obiectele concrete din jur;
b) forma primordială de manifestare a vieţii psihice este aceea a acţiunilor concrete pe care copilul le
desfăşoară cu şi asupra obiectelor din jur;
c) constituirea structurilor psihice interne are la bază mecanismul interiorizării conţinuturilor şi schemelor
operatorii ale acţiunilor externe;
d) nici o funcţie psihică nu există şi nu se manifestă în sine, ci, întotdeauna integrată unei acţiuni sau
activităţi, mediind într-un mod specific rezolvarea unei sarcini, satisfacerea unei stări de necesitate,
atingerea unui scop.
Conceptul de activitate impune considerarea şi abordarea personalităţii umane nu ca pe un simplu robot
care doar răspunde automat la stimulii externi, ci ca pe un subiect capabil de a se opune acestor
„stimulări“, de a le filtra şi prelucra prin prisma propriilor stări de motivaţie, de a întreprinde,
independent, acţiuni de modificare-transformare a situaţiilor externe, de a-şi afirma şi impune identitatea
sa în lume.
Activitatea reprezintă modalitatea cea mai naturală şi veridică de exteriorizare şi obiectivare a
organizării psihice interne a omului, de atestare a valenţelor instrumental-creative, temperamentale şi
caracteriale ale profilului personalităţii sale.
În psihologia românească, conceptul de activitate şi principiul acţiunii s-au impus ferm ca repere
metodologice esenţiale în analiza şi interpretarea vieţii psihice a omului, la acest nivel noţiunea de psihic
devenind sinonimă cu cea de activitate psihică. În lucrări de referinţă ale psihologilor români, activitatea
este considerată problemă centrală. Iată câteva din asemenea consideraţii asupra acestei idei:
... psihologia ori este ştiinţa activităţii ori nu este nimic“ (V. Ceauşu, 1978, pag.52); „... aşa cum în fizică
unitatea de bază este atomul sau cuanta, în chimie – molecula, în biologie – celula, în ordinea psiho-
comportamentală unitatea reprezentativă este acţiunea“ (P. Popescu-Neveanu, 1987, pag. 8); „... aşa cum
mişcarea reprezintă forma esenţială de existenţă a materiei, tot aşa şi activitatea este modul fundamental
de existenţă al psihicului. Psihicul uman nu există decât în şi prin activitate “(M. Zlate, 1994, pag. 80).
STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A ACTIVITĂŢII
Din punct de vedere psihologic, este important de subliniat şi de reţinut că, în activitate, are loc
interacţiunea şi integrarea specifică ş naturală a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a atenţiei
şi a limbajului. Activitatea pune în evidenţă două planuri de organizare-integrare: unul global,
supraordonat, care determină diferenţierea şi individualizarea formelor şi modalităţilor ei generice de
fiinţare şi manifestare, altul, operativ-situaţional, care asigură actualizarea şi desfăşurarea curentă, în
situaţii şi sarcini concrete, a unei forme modale sau a alteia.
Activitatea trebuie privită, în primul rând, ca mod fundamental de relaţionare şi echilibrare a
omului cu mediul său specific de viaţă sau de existenţă.
Activitatea poate fi definită ca modalitate specifică de alternare şi combinare la nivelul omului-
subiect a celor două verigi ale adaptării: asimilarea şi acomodarea.
Activitatea ca formă superioară de relaţionare cu mediul, specifică şi definitorie pentru om –
implică stabilirea şi formularea anticipată a obiectivelor care, în acest caz, devin scopuri, şi prin o
complexă mediere/pregătire psihică internă (mentală), în care ponderea principală revine proceselor
cognitive de informare, prelucrare, interpretare şi decizie.
Activitatea se leagă cu precădere de nivelul conştient al integrării sistemului psihic, fiind bazată
pe dominanţa funcţională a mecanismelor reglajului voluntar.
 Voinţa reprezinta capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient,
infrângând anumite bariere interioare sau exterioare.
Exemplu: Presupunem un student, invăţând pentru un examen dificil care are loc a doua zi.
Deodată, primeşte un telefon de la un prieten care ii zice că azi e ultima zi când pot vedea un film foarte
bun. Dacă studentul lasă totul baltă şi aleargă la cinema, el n-are voinţă. Cel care are vointa stă şi
reflectează cum stă cu invătatul şi, de obicei, rămâne în continuare la masa de lucru, promovarea
examenului fiind mai importantă.
Actul voluntar presupune patru etape.
a) Apariţia conflictului. Acesta poate fi de trei feluri, în funcţie de caracterul celor două
alternative. E nevoie de reflexiune atunci când toate au cam aceeaşi pondere, fiindcă dacă una este mult
mai intensă, declanşează acţiunea imediat. In această fază se constată dificultatea alegerii unei solutii şi
consecintele mai mult sau mai puţin grave ale unei nechibzuinţe.
b) Deliberarea, adică analiza fiecărei alternative, a consecintelor neglijării ei. Ce se întâmplă dacă
întrerup invăţarea, se întreabă studentul? Apoi analizează dacă nu poate ocoli bariera: „Să mă scol mâine
mai devreme şi să recuperez timpul pierdut sau să mă inteleg cu colegii ca să intru la examen la amiază şi
până atunci am timp de repetat". Deliberarea presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau
micşora riscurile în cazul alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme (alegerea carierei), însă
alteori e extrem de scurtă.
Exemplu: unui şofer îi sare în faţă un copil, pe neaşteptate şi-1 loveşte. Îi poate veni în gând să
fugă, nefiind nici un martor, imediat, totuşi, opreşte şi acordă copilului ajutorul cuvenit.
Uneori deliberarea e formală, iluzorie, căci hotărârea e luată, doar se caută argumente pentru a o
justifica în faţa altora sau în faţa propriei sale conştiinţe.
c) Decizia e momentul caracteristic al vointei. Mă hotărăsc pentru una din alternativc şi pentru
tactica necesară. Sunt oameni capabili să se hotărască repede. Altii sunt foarte oscilanţi şi ezită multă
vreme, uneori chiar trece timpul în care decizia ar fost utilă. Este una din deosebirile dintre omul practic
şi tipul teoretic. Este caracterizata si de nuanţa temperamentală a individului.
d) Executarea hotărârii este neglijată de unii psihologi. Totuşi, este edificatoare în privinţa
calităţilor de voinţă ale unei persoane. Nu e suficient să iei o hotarare, trebuie să poţi lupta împotriva
dificultăţilor rezultate din decizia respectiva.
Exemplu: un alcoolic hotărăşte să nu mai bea „nici o picătură". Decizia e respectată doua zile,
dar in a treia zi se întâlneşte cu un tovarăş de pahar care-1 informează ca la „local” s-a adus un vin
„straşnic", eroul nostru nu rezistă şi decizia... s- a spulberat. Actul de voinţă a rămas trunchiat de ceea
ce este esenţial si anume respectarea deciziei luate.
Literatura de specialitate stabileste următoarele etape privind structura activitatii umane:
1) conceperea situaţiei (stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat);
2) deliberarea (examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor „pro" şi „contra" în
funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările şi pendulările între diversele alternative);
3) decizia (reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile);
4) execuţia (traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor propuse).
Această schemă este populară si arhicunoscuta.

FORMELE ACTIVITĂŢII
Activitatea umană nu este o categorie omogenă, monomodală, ci una eterogenă, plurimodală,
punând în evidenţă o diversitate de forme şi variante. Criteriile de delimitare şi clasificare a acestora sunt
diferite:
a) natura produsului, în funcţie de care se disting două forme principale de activitate: materială şi
spirituală;
b) conţinutul şi scopul, după care se delimitează activitatea de cunoaştere, activitatea de producţie,
activitatea de comunicare, activitatea de distracţie, activitatea de instruire, activitatea de conducere, etc.;
c) succesiunea în evoluţia ontogenetică a personalităţii, pe baza căreia se disting formele categoriale
modale – jocul, învăţarea şi munca.
Jocul este prima formă sub care începe să se manifeste şi să se afirme într-o manieră
structurată activismul intrinsec al fiinţei umane. Acesta se impune ca activitate dominantă la vârsta
copilăriei şi mai ales în perioada preşcolară.
 Învăţarea. Aşa cum am arătat, activitatea este, în ultima instanţă, modalitatea principală de
adaptare a omului la mediu. Faza de acomodare a procesului adaptării, care presupune introducerea unor
modificări mai mult sau mai puţin radicale în organizarea internă anterioară a personalităţii, se realizează
pe baza învăţării. Proprie întregului regn animal, învăţarea devine o formă sistematică şi specifică de
activitate la nivelul omului, în cadrul societăţii.
Întrucât, spre deosebire de animal, omul se caracterizează printr-o adaptare de tip individual,
învăţarea dobândeşte la el un rol primordial pentru o dezvoltare psihică optimă.
Prin învăţare înţelegem activitatea pe care individul uman o desfăşoară sistematic, într-un cadru
socialmente organizat, în vederea asimilării de informaţii în forma cunoştinţelor, a elaborării unor
ansambluri de operaţii şi deprinderi, precum şi a unor capacităţi de înţelegere, interpretare şi explicare a
fenomenelor din natură şi societate.
Structura psihologică a învăţării. În psihologia tradiţională, învăţarea era redusă cu precădere la
fixarea (întipărirea), păstrarea şi reproducerea informaţiilor sau cunoştinţelor în forma în care erau ele
structurate şi prezentate din afară de către subiectul-instructor. Aceasta genera un fel de echivalenţă: a
învăţa = a memora.
Structura psihologică a învăţării ea presupune participarea şi interacţiunea următoarelor procese
psihice (bineînţeles, fără a exclude memoria): a) percepţia; b) reprezentarea; c) gândirea; d) atenţia; e)
voinţa; f) motivaţia.
Mecanismele si legile învăţării. Problema mecanismelor care stau la baza învăţării a fost mult
controversată în psihologie şi psiho-fiziologie. Trebuie spus că această problemă nu s-a pus în toate
orientările psihologice, ci numai în cele care recunoşteau caracterul evolutiv al psihicului, respectiv, în
asociaţionism, în behaviorism, în structuralismul genetic, în funcţionalism, în interacţionismul sistemic.
Totodată, se impune precizarea că elementele care se puneau la baza rezolvării acestei probleme au variat
atât în timp, cât şi de la o orientare la alta. Astfel, s-au elaborat mai multe teorii, cele mai importante
fiind: teoria urmelor, teoria imprimării, teoria plasticităţii cerebrale, teoria condiţionării, teoria
ansamblurilor celulare şi teoria conexionistă.
Legile învăţării. Ca activitate cu caracter formativ-structurant, învăţarea se subordonează legii generale a
dezvoltării. Aceasta înseamnă că desfăşurarea ei are un caracter ascendent şi gradual, mergând de la
inferior la superior, de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la concret la abstract, de la individual
(particular) la general (universal). Legea receptivităţii optime, Legea semnificaţiei şi selectivităţii, Legea
efectului, Legea transferului, Legea interferenţei, Legea sistemicităţii,
Formele sau tipurile învăţării. În literatura psihologică se întâlnesc clasificări diferite ale formelor de
învăţare, cele mai multe având la bază criterii de conţinut (Hilgard şi Montpellier) sau criterii legate de
volumul şi importanţa achiziţiilor în structurarea şi reglarea comportamentului (R. Gagné).
Prin aplicarea criteriilor de conţinut au fost desprinse şi identificate următoarele tipuri de învăţare: •
habituarea sau învăţarea, • învăţarea prin condiţionare de tip clasic (pavlovian),
învăţarea prin condiţionare instrumentală sau de tip skinnerian, • învăţarea perceptivă, • învăţarea
motorie, • învăţarea verbală.
Activitatea de muncă. Activitatea de muncă reprezintă, în plan evolutiv, ontogenetic, forma
finală şi superioară de structurare şi desfăşurare a relaţiei dintre om şi natură. Ea se impune ca dominantă
la vârsta adultă, devenind cadrul obiectiv principal în care se probează şi se validează potenţele şi
capacităţile reale ale indivizilor, prin raportarea la anumite exigenţe, criterii şi etaloane de performanţă
stabilite social.
Spre deosebire de joc şi învăţare, care doar în mod indirect sunt legate şi răspund la o motivaţie de tip
existenţial, munca izvorăşte tocmai dintr-o asemenea motivaţie şi vine nemijlocit în întâmpinarea ei.
Activitatea de muncă este un raport între om şi natură (mediul ambiant), determinat şi
subordonat satisfacerii nevoilor biologice şi materiale vitale, de care depinde supravieţuirea şi perpetuarea
speciei.
Din punct de vedere structural, activitatea de muncă ne dezvăluie două laturi strâns corelate: una
obiectivă şi alta subiectivă.
Latura obiectivă rezidă în existenţa unor categorii de sarcini ce trebuie îndeplinite într-un anume fel, la un
anumit standard cantitativ şi calitativ, anumite obiective ce trebuie atinse.
Latura subiectivă constă şi dintr-un ansamblu unitar şi integrat de disponibilităţi, abilităţi şi
capacităţi, pe care un individ trebuie să le posede la momentul dat pentru a se putea angaja într-un
domeniu specific de sarcini şi solicitări.
 Creaţia este o dimensiune generală, pe care o întâlnim şi în celelalte două forme modale de
activitate – jocul şi învăţarea. Ea se amplifică şi dobândeşte semnificaţii deosebite în cadrul activităţii de
muncă. Prezenţa şi modul ei de implicare, face necesară împărţirea activităţii de muncă în două variante:
activitatea de muncă executiv-reproductivă şi activitatea de muncă novator-creatoare.
Conceptul de creativitate nu este un construct teoretic riguros, ci unul cumulativ-descriptiv, care
subsumează mai multe realităţi: 1. produsul; 2. procesul de creaţie; 3. personalitatea creativă; 4. climatul
creativ (M. Miclea, 1993)
Activitatea de muncă, în ipostaza sa de formă dominantă de relaţionare şi adaptare a omului şi a
societăţii la mediu, trebuie considerată şi abordată ca unitate a celor două structuri: executiv-reproductivă
şi transformator-creatoare.
ROLUL ACTIVITATII IN ADAPTATAREA LA MEDIU SI TRANSFORMAREA LUI.
Prin activitate omul nu se limitează numai la reproducerea realitătii, ci, datorită faptului că aceasta
dispune de componente motrice inhibate, ultima lor verigă aflându-se la nivel mintal, el ajunge la
transformarea, la restructurarea ei. Prin activitate omul produce modificări în conditiile externe, în
propriile lui stări, în relatiile cu mediul. În activitate omul îşi realizează ideile, îşi satisface aspiratiile, îşi
construieşte noi planuri şi idealuri; prin activitate omul se adaptează conditiilor interne şi externe la un
nivel din ce în ce mai înalt. Dat fiind faptul că activitatea este atât cauză, cât şi efect al dezvoltării
biopsihosociale a omului, ea este resimtită de acesta ca o adevărată nevoie psihică, ca o cerintă
imperioasă a integritătii fiintei lui. Considerarea activitătii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la
tratarea psihicului ca un mare sistem aflat în perpetuă organizare şi care îşi sporeşte continuu capacitatea
de autoreglare. Totodată, activitatea ca obiect de studiu al psihologiei obligă psihologia să-şi revizuiască
arsenalul metodelor şi strategiilor de cercetare şi să-şi reconsidere finalitătile. Demersurile interpretative
trebuie să-şi găsească un loc mai important în psihologia activitătii.
PROF. VLADOIU ADELA