Sănătatea este cea mai de preţ stare pentru orice fiinţă umană.

Un vechi
proverb afirmă că “sănătatea nu este totul, dar totul fără sănătate este nimic”.
Astfel, sănătatea reprezintă o prioritate atât pentru persoană, cât şi pentru cei a
căror datorie este apărarea sănătăţii. Acest fapt este consacrat în Codul de
Deontologie al medicilor, art. 3 – Sănătatea omului este ţelul suprem al actului
medical. Obligaţia medicului constă în a apăra sănătatea fizică şi mentală a
omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi demnităţii persoanei umane,
fără discriminări în funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate,
condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace, precum
şi în timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după
decesul acesteia.

Acest drept este regăsit şi în Constituţie, art.34 garantând dreptul la

ocrotirea sănătăţii[1]. Când acest drept este încălcat, medicul în cauză poate fi
acuzat de malpraxis, eroarea profesională care îl prejudiciază pe pacient, dar, nu
este suficient ca în urma actului medical să existe un rezultat nefavorabil, este
necesar ca medicul să nu fi depus diligenţe, să fi fost nepregătit, sau în anumite
situaţii să nu acţioneze, deşi ar fi trebuit să o facă.
Prezenta lucrare îşi propune ca într-un stil clar şi concis, să servească asupra
unei înţelegeri cât mai clare a problematicii puse în discuţie, malpraxisul
medical.

1. Definiţie şi regim juridic

Răspunderea în medicină există din cele mai vechi timpuri, fiind
contemporană profesiei și corespunde sistemului social al fiecărei perioade
istorice.

Termenul de “malpraxis” îşi are originea în limba latină şi limba greacă,

fiind format prin înfăptuirea dintre două noţiuni, “malus” care conform limbii
latine înseamnă “rău” și „praxis”, care în limba greacă înseamnă „practică”.
Astfel, termenul rezultat, „malpraxis” înseamnă „practică rea”, iar „malpraxis
medical” înseamnă o „practică rea medicală”.

Din punct de vedere legal, termenul de malpraxis este definit ca fiind

„eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii
medicale, sanitare și farmaceutice”. Conform definiției legale regăsite în
articolul 653 alineatul (1) litera b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății. Prin personal medical, potrivit art. 642 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 95/2006, înțelegem medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul
medical și moașa care acordă servicii medicale. Cele mai frecvente tipuri de
răspundere pentru malpraxisul medical sunt: răspunderea disciplinară,
răspunderea civilă şi răspunderea penală.

2. Scurtă prezentare a celor mai frecvente tipuri de

răspundere pentru malpraxisul medical
Răspunderea personalului sanitar se clasifică potrivit doctrinei, în
răspundere extrajudiciară și răspundere judiciară. Prin răspunderea
extrajudiciară se înţelege răspunderea morală, care-şi are originea în jurământul
lui Hipocrate. În prezent, răspunderea morală derivă din natura umană a
profesiei și din codul de deontologie medicală și a regulilor de bună practică
medicală. Răspunderea juridică presupune răspundere disciplinară, răspundere
civilă și răspundere penală.

a) Răspunderea disciplinară are în vedere în primul rând prevederile din

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Conform art. 442 alin.
(1), medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea obligațiilor sale
profesionale, urmând a se aplica sancțiunile prevăzute de art. 447, sancțiuni care
se aplică de către comisiile de disciplină de pe lângă Colegiile județene ale
medicilor, care sunt independente de acestea.

b) Răspunderea civilă vizează aspecte de natură delictuală sau

contractuală care stau la baza relației medic-pacient și care derivă din obligația
medicului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate pacientului și de a acorda
acestuia. Prin specificul muncii sale, profesionistul, în acest caz personalul
medical, este responsabil pentru modul de îndeplinire a unei obligaţii de
mijloace[2], fiind antrenată răspunderea sa, doar în măsura în care se dovedeşte
faptul că a încălcat cu vinovăţie o regulă logică profesională. În general,
profesionistul nu se poate obliga la rezultatul prevăzut. Acesta doar îşi pune la
dispoziţie toate abilităţile sale în vederea obţinerii rezultatului dorit[3].
Răspunderea civilă pentru malpraxis nu este reglementată în mod special de
Noul Cod Civil, dar se aplică dispoziţiile legale ale prezentului cod, din cadrul
articolelor 1349, 1381-1395 privind răspunderea delictuală, respectiv repararea
prejudiciului.
Angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina persoanei care, cu vinovăţie, a
cauzat în mod injust un prejudiciu altei persoane sau a celei care, în temeiul
legii, a unui contract sau a unei dispoziţii legale, este obligată să răspundă
pentru fapta altuia, are drept finalitate repararea integrală a prejudiciului. Astfel,
este restabilit echilibrul social distrus prin comiterea unei fapte ilicite.

Acesta este elementul specific prin care răspunderea civilă delictuală se

deosebeşte de răspunderea penală, care urmăreşte pedepsirea persoanei care a
săvârşit o faptă de natură infracţională. În domeniul dreptului civil, reparaţia nu
reprezintă neapărat o „sancţiune” îndreptată împotriva persoanei responsabile,
ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situaţia
anterioară comiterii faptei dăunătoare.

Între răspunderea delictuală şi reparaţia prejudiciului există o legătură

indisolubilă: răspunderea civilă poate fi realizată numai prin repararea integrală,
în natură sau prin echivalent a prejudiciului, iar dreptul victimei la reparaţie
depinde de întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, care reprezintă
temeiul său legal.

Repararea prejudiciului implică două operaţiuni distincte, dar

interdependente, în primul rând, determinarea prejudiciului prin „stabilirea
naturii, a particularităţilor şi a întinderii urmărilor vătămătoare directe ale unui
fapt dăunător care antrenează răspunderea civilă, precum şi evaluarea în bani a
acestora”, iar apoi, „determinarea reparaţiei” care presupune „stabilirea
cuantumului şi forma despăgubirilor la care este îndreptăţită persoana
păgubită[4].

Totodată, Noul Cod Civil, reglementează în cadrul art. 1387, repararea

prejudiciului pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.

(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei

persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1388 şi 1389,
după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau
pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii
capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere
cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de
sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii
materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din
muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui
prejudiciat, sub forma de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei,
instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma
unei sume globale. (3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit
o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente repararea
prejudiciului în cazul vătămării integrităţi corporale sau a sănătăţii, urmare
suportată de către persoanele, victime ale malpraxisului medical.

Orice atingere adusă integrităţii fiinţei umane sunt considerate ca fiind

fapte ilicite, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală. Asemenea
fapte pot fi acte de agresiune, accidente de circulaţie, accidente de muncă,
accidente medicale etc. Repararea prejudiciilor corporale are ca scop repunerea
victimei în situaţia care îi permite să ducă o viaţă demnă, cât mai aproape de cea
pe care o avea înaintea producerii evenimentului sau accidentului vătămător.
 De-a lungul timpului, evoluţia dreptului răspunderii civile a determinat
extinderea şi diversificarea reglementărilor juridice privind angajarea
răspunderii pentru prejudicii corporale. Obiectivul urmărit este acela al
asigurării reparaţiei pentru toate prejudiciile cauzate, dar şi evitarea situaţiilor în
care se pretinde o reparaţie, în absenţa dovedirii producerii unui prejudiciu.

Aspiraţia doctrinei şi a jurisprudenţei europene contemporane din

ultimele decenii este de lărgire a sferei prejudiciilor indemnizabile, în vederea
sprijinirii intereselor victimei, paralel cu diversificarea formelor de asigurare a
activităţilor care prezintă riscul producerii de prejudicii corporale[5].

c) Răspunderea penală este o instituție fundamentală a dreptului penal,

fiind obligaţia de a suporta consecinţa juridică a infracţiunii, înţelegând prin
aceasta sancţiunea penală[6].

De cele mai multe ori, personalul medical, în special medicul, dar şi

unitățile medico-sanitaro-farmaceutice, producătorii, importatorii, comercianții
de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice, pot fi subiecte active ale
unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi: omorul (art. 188 C.pen.),
uciderea la cererea victimei (art. 190 C.pen.), uciderea din culpă (art. 192
C.pen.), loviri sau alte violențe (art. 193 C.pen.), vătămarea corporală (art. 194
C.pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.), luarea de mită (art. 289
C.pen.), întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C.pen.), vătămarea fătului (art.
202 C.pen.) etc. Însă, faptele care au legătură directă cu tema aflată în analiză
sunt ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă.

Uciderea din culpă este reglementată de art. 192 C.pen. în felul următor:

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la

1 – 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori

a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau pentru
efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie
prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe
persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. 1 și 2 se majorează
cu jumătate.

Alături de omor, uciderea din culpă face parte din categoria infracţiunilor
contra vieţii, deosebindu-se de omor numai în ce privește forma de vinovăție,
aceasta fiind culpa în loc de intenție. Însă, elementul material se realizează, ca şi
în cazul omorului, printr-o activitate de ucidere. Aceasta poate consta într-o
acţiune sau inacţiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea îi interzice sau,
dimpotrivă, nu îşi îndeplineşte o obligaţie legală[7]. Prin incriminarea acestei
fapte, legiuitorul a urmărit ocrotirea membrilor societății, totodată respectarea
art. 22 alin. (1)[8] din Constituţie dreptul la viață al acestora, fiind garantat,
indiferent de forma de vinovăție care aduce atingere acestei valori sociale.

Agravanta din alin. (2) este formulată în sensul că este mai gravă uciderea
din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi. În baza noului Cod penal, respectivele fapte vor fi încadrate
sub aspectul concursului de infracţiuni, dispărând astfel şi controversele
existente, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, cu privire
la încadrarea juridică sub aspectul concursului ori al unei infracţiuni complexe.
Este important de menţionat faptul că în cazul malpraxisului medical,
incriminarea-tip conţine şi alte condiţii esenţiale, referitoare la locul, timpul
chiar şi modul de comitere al infracţiunii.

Astfel, agravarea faptei de ucidere este determinată de calitatea de

profesionist a făptuitorului și timpul săvârșirii faptei, adică în exercițiul
profesiei sau meseriei, aplicându-se pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În cazurile de malpraxis, de cele mai multe ori culpa este simplă, acest
fapt însemnând că făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși el trebuia
și putea să-l prevadă.

Pentru existența acestei forme de vinovăție trebuie îndeplinite

următoarele condiții:

i) făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Deci personalul medical

în cauză care a efectuat acțiunea sau inacțiunea care a cauzat rezultatul nu a avut
reprezentarea acelui rezultat, nu și-a închipuit că el se va produce;

ii) Făptuitorul, medicul în cauză, trebuia și putea să prevadă rezultatul

care s-a produs.
Neprevederea rezultatului apare ca o eroare, ca o lipsă de prudenţă nejustificată.
Însă rezultatul era previzibil, un profesionist l-ar fi avut în vedere. Astfel, dacă
personalul medical ar fi lucrat cu atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi
făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact urmările posibile ale faptei sale, în
circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acest rezultat se
va produce, luând măsurile corecte.

Totodată, culpa medicală poate îmbrăca şi alte forme:

a. culpa „in adendo” sau comisivă, care constă în acționarea cu stângăcie,
imprudență, nepricepere, nedibăcie, nepăsare față de cerințele bolnavului;

b. culpa „in omitendo” sau omisivă este când pacientul își pierde șansa de
vindecare sau supraviețuire din cauza neexecutării unei acțiuni necesare.
Omisiunea se manifestă prin indiferență, nebăgare de seamă, neglijență și are
consecințe când între ea și rezultat există legătură cauzală;

c. culpa „in eligendo” constă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice, într-o
delegare către o persoană nepotrivită a unor obligații proprii;

d. culpa „in vigilendo” rezidă în încălcarea unei îndatoriri de confraternitate prin

solicitarea și obligația de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea
unui ajutor, prin neinformarea despre soarta bolnavului și prin nesupravegherea
corectă și adecvată a personalului medical din subordine.

3. Eroarea medicului – cauză de neimputabilitate

Conform Codului Penal, eroarea reprezintă una din cauzele de

neimputabilitate a faptei, fiind reglementată de art. 30 C. pen. și care prevede că
„nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări,
situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”. Aceste
dispoziții se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le
pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective
nu este ea însăși rezultatul culpei.

Cu alte cuvinte, dacă se constată că medicul a acționat cu diligență și

conștiință maximă, a apelat la toate cunoștințele sale științifice, a făcut tot ce era
posibil în condițiile respective pentru a pune cel mai exact diagnostic și a ales
cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului, orice medic ar fi
acționat la fel, în aceleași condiții, înseamnă că suntem în prezența unei erori
invincibile care înlătură vinovăția medicului în orice formă sau că pacientul nu a
adus la cunoştinţă medicului informaţii importante, de pildă, faptul că urmează
tratament pentru diabet.

Cazul fortuit – cauză de neimputabilitate

Noţiunea de caz fortuit înseamnă săvârșirea unei fapte al cărei rezultat e

consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Dacă în timpul unei
activități medicale apare o împrejurare imprevizibilă pentru orice alt medic cu
un rezultat străin de voința și conștiința medicului făptuitor, acestuia nu i se
poate imputa rezultatul negativ produs, în consecinţă nu este vorba despre
malpraxis.

Însă, deşi se aseamănă, nu trebuie confundat cazul fortuit cu cel de forţă

majoră.

În cazul fortuit, împrejurările obiectiv imprevizibile provin dintr-o acțiune

umană, iar cazul de forţă majoră circumstanţele provin din partea altor forțe,
spre exemplu, forțe ale naturii, având nu numai caracter imprevizibil, dar și
caracter irezistibil, de neînlăturat.

Concomitent, pentru stabilirea tuturor împrejurărilor săvârșirii unei fapte

de malpraxis medical, organul de urmărire penală apelează la specialiști în
medicină, dispunând efectuarea unor expertize medico-legale, solicitând relații
de la Colegiile medicale județene sau naționale, care au sarcina să examineze
fapta comisă și să comunice concluziile la care au ajuns. Acest acte medico-
legale sunt esenţiale pentru procesul în care medicul este acuzat de malpraxis.

4. Răspunderea penală în practica instanţelor

naţionale cu privire la malpraxisului medical, în cauzele
penale
În cele ce urmează, redăm un exemplu relevant pentru problematica pusă
în discuţie:

Medicul AP din cadrul Spitalului Drăgăşani a fost cercetat şi trimis în

judecată pentru infracţiunea de ucidere din culpă. S-a reţinut în sarcina
inculpatului că a avut sub observaţie pe minorul GA proaspăt vaccinat cu
vaccinul antipoliomielitic şi vaccinul difterotetanos de către medicul de la
dispensar, G.A

Vaccinul s-a efectuat conform normelor medicale şi a decurs fără

probleme. A doua zi după efectuarea acestui vaccin ca urmare a stării febrile în
care a intrat minorul, acesta a fost transportat de urgenţă la Spitalul municipiului
şi internat în secţia pediatrie, sub observaţia directă a învinuitului AP.
Diagnosticul la internare a fost”reacţie postvaccinală. Trisomia 21”. Diagnostic
la 72 de ore acelaşi. La externare diagnosticul inserat în foaia de observaţie
clinică a fost: ”reacţie postvaccinală. Trisomia 21, deces – 30.07.2006, ora
5,20”. Motivul internării, trecut în foaia de observaţie clinică îl constituie –
febră, scaunele diareice, stare generală alterată.

Învinuitul AP – medic primar pediatru – medic de gardă al secţiei

pediatrie stabileşte administrarea de algocalmin şi fenobarbital, indicând în
foaia de observaţie clinică generală şi prezenţa unei tumefacţii pe coapsa
piciorului. Din graficul de urmărire al temperaturii existent în foaia de
observaţie clinică precum şi din declaraţiile celor două asistente care au
supravegheat minorul pe perioada internării, respectiv VD şi LD, rezultă că
minorul a prezentat în permanenţă stare febrilă, cu temperatura în jurul
constantei de 39 grade Celsius. Ambele asistente au raportat această situaţie
învinuitului AP care a dat dispoziţie de efectuare de împachetări pentru a scădea
temperatura minorului.
Deşi starea febrilă a minorului s-a menţinut în permanenţă, învinuitul AP nu a
introdus în medicaţie nici un antibiotic deşi cunoştea că pacientul GA este
diagnosticat cu maladia Down (trisomia 21), maladie care afectează puternic
sistemul imunitar al persoanei bolnave.

Dispoziţiile pe care învinuitul le-a dat asistentelor s-au mărginit doar la

efectuarea de împachetări şi la administrarea de algocalmin şi fenobarbital. În
atare situaţie, comisia de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Vâlcea a
decis sancţionarea cu avertisment a medicului AP. În cauză s-a dispus
efectuarea autopsiei minorului GA. Din raportul de constatare medico-legală –
autopsie nr… rezultă următoarele concluzii: – moartea minorului GA a fost
violentă; – ea s-a datorat insuficienţei acute cardio-respiratorii, consecutivă unei
pneumonii acute interstiţiale survenită la un copil cu reacţie postvaccinală acută
şi boală congenitală; – conform copiei f.o. clinică, întocmită cu prilejul
internării, copilului nu i-au fost efectuate investigaţii paraclinice – analize de
laborator – care să permită precizarea unui diagnostic corect şi complet şi în
mod direct instituirea unui tratament corespunzător; – tratamentul administrat
copilului şi consemnat în f.o.clinică a fost incomplet prin neadministrarea unor
medicamente cum ar fi antibioticele, care ar fi putut aduce efecte terapeutice
benefice şi ar fi putut preveni decesul copilului; – se apreciază că prin
neefectuarea investigaţiilor de laborator, neefectuarea unui tratament
medicamentos corespunzător şi prin netrimiterea copilului la un spital superior,
într-o secţie de specialitate de boli infecto-contagioase copilul a fost lipsit de
şansa supravieţuirii; – urmărirea şi examinarea copilului, conform documentelor
puse la dispoziţie, a fost corect efectuată la nivelul dispensarului comunal, în
cabinetul medicului de familie.

Astfel, prin sentinţa penală nr.39/2009 din 04 martie 2009 Judecatoria

Drăgaşani a hotărât condamnarea lui A.P la 2 ani şi 6 luni de închisoare[9].
 Concluzii
Analiza răspunderii juridice pentru malpraxisul medical demonstrează faptul că
neglijenţa medicală are urmări grave, putând atrage chiar şi răspunderea penală
dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni.