NEUROLOGIE

DEFINIŢIE și ISTORIC
➢ Activitatea organismului depinde de funcțiile izolate ale diferitelor organe, dar în
condițiile în care acestea sunt coordonate de sistemul nervos, care determină astfel
comportamentul organismului ca o unitate funcțională.
➢ Neurologia este disciplina medicală care studiază bolile organice ale sistemului nervos
central și periferic.
➢ Sistemul nervos coordonează atât funcționarea tuturor organelor, precum și relațiile
organismului, ca întreg, cu mediul extern, iar rezultatul acestora se numește funcție
integrativ-relațională. Integrarea este o proprietate a tuturor etajelor sistemului
nervos, dar organul de integrare propriu-zisă, care subordonează și funcțiile celorlalte
etaje, este scoarța cerebrală (cortexul).
➢ Structurile organice ce țin de domeniul neurologiei sunt creierul și măduva spinării
(care reprezintă SNC - sistemul nervos central), alături de structurile anexe si vasele
sanguine care le hrănesc.
➢ Pe de altă parte, nervii cranieni, rădăcinile nervoase si ganglionii spinali, nervii
periferici, după ieșirea din canalul spinal, inclusiv legăturile cu mușchii scheletici
reprezintă SNP -sistemul nervos periferic.
TULBURĂRILE DE MERS
➢ Examinarea mersului implică nu numai coordonarea mișcărilor, dar și echilibrarea
acestora.
➢ Mersul are unele caractere care precizează adesea diagnosticul unei afecțiuni
neurologice.
➢ Mersul cerebelos ("ebrios") apare în leziuni cerebeloase; cu bază largă de sus în,
membrele superioare depărtate de corp, cu tendința de deviere în toate direcțiile.
➢ Mersul cosit apare în sindromul piramidal în fază spastică (sechelară); este datorat
spasmului cu predominanță pe extensori la nivelul membrelor inferioare, care nu mai
permit flexia gambei, ceea ce se compensează printr-o miscare de circumducție a
membrului afectat (pacientul nu poate face flexia genunchiului pentru a ridica piciorul
de pe sol atunci înaintează prin rotirea laterală a întregului membru inferior, miscare
similară cu mișcarea coasei)
➢ Mersul legănat ("de rată") apare în distrofii musculare progresive; cauzat de atrofia
musculaturii centurii pelviene, cu înclinarea trunchiului de partea opusă la fiecare pas.
➢ Mersul pendulant apare în sindroame bipiramidale (leziuni pe ambele emisfere); cu
două cârje, alternând sprijinul pe acestea cu sprijinul pe membrele inferioare si
spasticitate accentuată.
➢ Mersul stepat apare în paralizia nervului sciatic politeu extern; cu imposibilitatea flexiei
dorsale a piciorului în aplicarea plantei pe sol începând cu vârful. Poate exista si o
înclinare compensatorie a bazinului de aceeași parte.
➢ Mersul talonat apare în stări cu tulburări mari de sensibilitate profundă; pacientul
ridică dezordonat picioarele azvârlindu-le înainte, calcă pe călcâi.

1
AMEŢEALA ŞI VERTIJUL
➢ Amețeala este o senzație de falsă deplasare a persoanei în raport cu reperele din
mediul înconjurător (sau a acestora față de ea), de dezechilibru, debalansare, de
pulsiune laterală, verticală sau rotativă, de dezorientare statică.
➢ Este o alterare a simțului spațial, a mișcării și echilibrului, asociată cu:
- sentimentul de nesiguranță, de neliniște legat de iminenta cădere;
- fenomene vegetative (grețuri, vărsături, palpitații, transpirații).
• Examenul echilibrului se face în ortostatism, cerând bolnavului să-și
lipească picioarele: dacă-și pierde echilibrul în timp ce stă cu ochii
deschiși, tulburarea este de natură cerebeloasă; dacă își pierde
echilibrul numai la închiderea ochilor (semnul Romberg pozitiv),
leziunea este fie vestibulară, fie spinală (tabes, sindrom neuro-anemic)
➢ Vertijul este o formă clinică severă a amețelii, cu predominanța senzației de pulsiune
giratorie ("învârtire"), particulară ca mod de instalare și recurență, intensitate și
amploare a fenomenelor asociate. Este o amețeală de mare intensitate, violentă,
brutală, cu instalare paroxistică și evoluție recurentă (în accese) și care asociază deseori
grețuri, vărsături, transpirații și o marcată stare de anxietate. Survine, practic, în
aceleași circumstanțe patologice
➢ Vertijul Ménière se caracterizează prin asocierea stării de amețeală critică severă cu
acufene (zgomote în urechi), hipoacuzie de recepție (iremisibilă după criză), nistagmus
spontan lateral și fenomene vegetative și psihice importante.
MODIFICĂRILE TONUSULUI MUSCULAR
➢ Tonusul muscular reprezintă starea de contracție parțială, permanentă și modulată a
mușchilor scheletici, ajustată astfel încât să permită diferite posturi sau mișcări
adecvate comportamentului în fiecare moment al existentei omului.
➢ Tonusul muscular poate suferi un fenomen de diminuare (hipotonie) sau exagerare
(hipertonie).
➢ Hipotonia - Semnifică diminuarea tonusului muscular, și poate fi generalizată sau
focală. Se manifestă prin creșterea amplitudinii mișcărilor pasive și scăderea rezistenței
la efectuarea acestor mișcări.
HIPERTONIA
➢ Hipertonia musculară se caracterizează prin amplificarea și menținerea contracției
musculare.
- Tonusul muscular este crescut;
- masele musculare sunt consistente și se lasă greu deformate, opunându-se
mișcărilor pasive.

2
MOTILITATEA ACTIVĂ ŞI DEFICITUL MOTOR
➢ Motilitatea activă reprezintă mișcările care se finalizează cu deplasarea voluntară a
unui segment anatomic și mișcările care au rolul de a stabiliza poziția unui segment.
➢ Deficitul motor reprezintă diminuarea vitezei, amplitudinii și forței mișcării voluntare a
unui segment anatomic sau abolirea acesteia. Acest tip de afectare se clasifică în
functie de intensitate, localizare și numărul membrelor afectate. Astfel, dacă
intensitatea deficitului este completă, totală (la nivelul segmentului respectiv lipsește
orice fel de mișcare voluntară), se vorbește de plegie ("deficit plegic") sau paralizie.
A. Paraplegia flască este produsă fie de lezarea neuronului motor central (forma
centrală), fie de lezarea neuronului periferic (forma periferică). Semnele
comune sunt deficitul motor (paraplegie), dispariția reflexelor și diminuarea
tonusului muscular.
B. Paraplegia spastică este datorită, întotdeauna, lezării neuronului motor
central. Semnele clinice sunt: diminuarea forței musculare la nivelul membrelor
inferioare, hipotonie, reflexe osteotendinoase exagerate, semnul Babinski
prezent, tulburări sfincteriene. Se întâlnește în morbul Pott, cancerul vertebral,
tumori medulare, scleroză în plăci, scleroza laterală amiotrofică, siringomielie,
sindroame neuro-anemice, ca și în meningioamele paracentrale
- Un neuron motor și fibrele musculare pe care le inervează constituie o
unitate motorie.
TULBURĂRILE DE COORDONARE, ATAXIA
➢ Tulburările de coordonare constau în trei semne cardinale: disimetria, hipermetria și
adiadocokinezia.
1. Disimetria constă în abaterea mișcării de la traiectoria propusă. Mișcarea
rectilinie sau curbilinie este înlocuită cu o mișcare în zig-zag.
2. Hipermetria constă în depășirea țintei datorită intervenției frenatoare tardive a
mușchilor antagoniști.
3. Adiadocokinezia constă în inabilitatea de a face mișcări rapide de sens contrar,
alternativ și repetitiv.
TULBURĂRI ALE STĂRII DE CONŞTIENŢĂ
➢ Prin conștientă înțelegem păstrarea stării de veghe care permite orientarea unei
persoane asupra propriei identități (cine este?), asupra locului și a timpului în care se
află (păstrarea clarității minții prin care o persoană este orientată).
➢ Lipotimia (leșinul) reprezintă pierderea reversibilă a conștientei, de scurtă durată
(secunde, minute), cu deficit de tonus postural (persoana cade), dar cu menținerea
funcțiilor vitale și memoria parțială a evenimentelor (își amintește parțial ce s-a
întâmplat în timpul episodului).
➢ Sincopa reprezintă o pierdere bruscă și de scurtă durată (secunde, minute) a
conștientei și locomoției, cu abolirea funcțiilor vitale, însoțită de cădere. Ea se sfârșește
fie prin revenirea la normal, fie prin deces. Este consecința unei ischemii tranzitorii
cerebrale sau a unei schimbări în compoziția sângelui care irigă creierul.

3
 ➢ Stupoarea este caracterizată printr-o completă indiferență la tot ce este în jur,
dezorientare temporo-spațială; bolnavii stau nemișcați cu privirea fixă și nu percep
decât în mod foarte restrâns ce se întâmplă în jur. Se întâlnește în boli infecțioase grave,
stări toxice grave, schizofrenie, melancolie.
➢ Coma este o tulburare gravă a conștientei, caracterizată prin pierderea completă sau
parțială și de lungă durată a conștientei, motilității voluntare și a sensibilității, cu
păstrarea funcțiilor vegetative (circulația și respirația), care sunt modificate. Dă
impresia unui somn profund, stare din care nu poate fi scos decât uneori și cu excitanți
foarte puternici (înțepare, ciupire), la care reacționează prin mișcări reflexe sau
gemete.
➢ Torpoarea se caracterizează prin scăderea tonusului volitiv-emoțional, lipsă de
inițiativă, indiferență, apatie, se comportă ca și oamenii "somnoroși"; există o întârziere
a răspunsului la diverși stimuli, dar răspunsurile se desfășoară corect. Apare în
surmenaj, boli febrile, intoxicații.
➢ Obnubilarea - funcțiile psihice sunt încetinite, pragul percepției este crescut,
întrebarea nu este înțeleasă, răspunsul este absent sau neadecvat; bolnavul dă
impresia unui om "rătăcit“. Survine în perioada febrilă a unei boli infecțioase (febră
tifoidă, tifos exantematic), intoxicații acute cu alcool, cu monoxid de carbon, cu unele
medicamente etc.
MODIFICĂRILE REFLEXELOR OSTEO-TENDINOASE (ROT)
➢ Reflexul reprezintă un răspuns involuntar motor, secretor sau vasomotor, obținut prin
intermediul sistemului nervos. Pentru ca să se producă un reflex este necesară
continuitatea arcului reflex între nervul aferent și cel eferent, cu alte cuvinte, o
suprafață receptoare (piele, mușchi, tendoane), un nerv senzitiv, care constituie fibra
aferentă, o celulă intermediară situată în ganglionul spinal posterior, o celulă motorie
(în cornul anterior al măduvei) și o terminație motorie în mușchi.
➢ Reflexele osteotendinoase (ROT) sunt reflexe spinale, formate din doi neuroni – unul
senzitiv, care recepționează excitația de la nivelul unui tendon excitat prin întindere și
unul motor (neuronul motor periferic), care execută răspunsul motor.

- Reflexul ahilian - care constă în flexia plantară a piciorului prin percuția

tendonului ahilian;

- Reflexul rotulian – care constă în extensia gambei pe coapsă prin percuția

tendonului cvadricepsului;

- Reflexul bicipital – se examinează percutând tendonul bicepsului la plica

cotului și provoacă flexia ușoară a antebrațului;

- Reflexul tricipital – în care prin percutai tricepsului în vecinătatea olecranului

se produce extensia ușoară a antebrațului etc.

4
 ➢ În timpul cercetării reflexelor, bolnavul trebuie să fie în relaxare musculară completă.
➢ Reflexele osteotendinoase în situații patologice pot fi exagerate, ceea ce traduce o
lezare a căii piramidale.
➢ În alte situații, pot fi diminuate sau abolite, cum e cazul sindromului de neuron motor
periferic, comă, atrofii, tabes.
➢ Modificările ROT se pot însoți de reflexe patologice, din care cel mai relevant este
semnul Babinski, în sindromul piramidal.
PRINCIPALELE AFECŢIUNI NEUROLOGICE
➢ SINDROMUL DE NEURON MOTOR CENTRAL (SNMC, sindromul piramidal)
➢ Activitatea motorie include mișcările care se finalizează cu deplasarea unui segment și
mișcările care au rolul de a stabiliza poziția unui segment. Pentru realizarea mișcărilor
voluntare, acționează în mod concentrat motoneuroni de la mai multe nivele:
- cortexul cerebral
- trunchiul cerebral
- coarnele anterioare ale măduvei spinării

5
SINDROMUL PIRAMIDAL
• Semnele clinice ale sindromului piramidal sunt:
1. Deficitul motor, care se exprimă prin scăderea forței musculare de diferite grade;
acesta se pune în evidență prin probe clinice și se poate cuantifica prin scale de deficit
motor, de la pareză la paralizie (plegie).
2. Exagerarea reflexelor osteo-tendinoase (ROT), care au amplitudine crescută. ROT sunt
reflexe monosinaptice, intrinseci (vezi „Sindromul de neuron motor periferic”).
- Exemple sunt reflexele
• Bicipital (C5- C7),
• Stiloradial (C5-C7),
• Tricipital (C6-C8),
• Rotulian (L2-L4),
• Achilean (L5-S2).
- ROT vii se însoțesc adesea de clonus, alt element semiologic al sindromului
piramidal.
3. Diminuarea sau abolirea reflexelor cutanate și echivalentele lor care se închid la
nivelul unor mucoase externe (abdominale – RCA, cremasteriene, cornean, velopalatin,
faringian).
4. Apariția reflexelor patologice :
- reflexul Babinski.
- reflexul Rossolimmo,
- reflexul palmo-mentonier (Marinescu-Radovici)
5. Spasticitatea, care este o formă de hipertonie musculară specifică sindromului
piramidal, care se caracterizează prin afectarea grupelor musculare
„antigravitaționale” (flexorii membrului superior si extensorii și membrului inferior) și
prin variții ale tonusului muscular în funcție de gradul de întindere musculară .
6. Sincineziile sunt mișcări involuntare ale membrelor paralizate, cel mai frecvent
asociate unor alte mișcări sau activități și reflexe (spre exemplu mișcări involuntare în
timpul căscatului, strănutului sau al mișcării voluntare a membrelor sănătoase).

6
SINDROMUL DE NEURON MOTOR PERIFERIC (SNMP)
➢ Neuronii motori periferici pot fi leza și la nivelul:
- pericarionilor (localiza si medular sau în trunchiul cerebral),
- rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali sau al nervilor periferici (cranieni sau
spinali).
➢ Sindromul de neuron motor periferic (SNMP) trebuie diferențiat de sindromul de
neuron motor central, de disfuncțiile plăcii neuromusculare si de bolile musculare.

SINDROMUL EXTRAPIRAMIDAL
➢ Sindromul extrapiramidal este un sindrom motor care este cauzat de leziunea sau
degenerarea ganglionilor bazali ai creierului și căile sale de asociere.
➢ În mod specific, regiunea encefalului afectată în acest sindrom este ruta
extrapiramidală. Această rută este responsabilă pentru îndeplinirea funcțiilor cum ar fi
menținerea poziției și a echilibrului, controlul mișcărilor involuntare și controlul
tonusului muscular
➢ În acest sens, principalele simptome ale sindromului extrapiramidar sunt amimia,
atitudinea statică, mersul specific, lipsa reflexelor posturale, modificările limbajului și
alterarea în scris.
➢ Această afecțiune survine în principal prin două cauze:
- leziunea traumatică a creierului în anumite regiuni ale creierului;
- reacția adversă la medicamentele antipsihotice.
➢ Sindromul extrapiramidal este o modificare care provine din rănirea sistemului care se
ocupă de controlul automat al tonusului muscular și a mișcărilor care însoțesc mișcările
voluntare.
➢ Acest sistem este cunoscut ca extrapiramidar și este format dintr-o rețea neurală care
implică ambele regiuni ale sistemului nervos central și structurile sistemului motor.
➢ În acest sens, sindromul extrapiramidal este înțeles ca un set de semne și simptome
care manifestă leziunea sistemului extrapiramidar.
➢ Ca urmare a acestei condiții, persoana poate experimenta tulburări în procesul lor de
miscare. De asemenea, ele pot prezenta rigiditate musculară, tremurături sau neliniște
involuntară.

7
 ➢ Pe de altă parte, sindromul extrapiramidar poate afecta:
- funcționarea oculară,
- proeminența limbii,
- producția de saliva,
- controlul caracteristicilor faciale,
- contracțiile tonice.
➢ În cele din urmă, această modificare poate motiva aspectul simptomelor psihologice
ca agitație sau neliniște și deteriorarea funcțiilor cognitive.
➢ Simptomatologia sindromului extrapiramidal este, în principiu, motor.
- De fapt, această condiție tinde să prezinte două manifestări principale:
• Hipertonia - se referă la o creștere exagerată a tensiunii musculare;
• Hipokinezia - are ca rezultat o scădere semnificativă a vitezei mișcărilor
voluntare și limitarea extinderii acestora.
➢ În acest sens, sindromul extrapiramidar determină o reducere a capacității de mișcare
și o creștere a tensiunii musculare în organism, în special la nivelul extremităților.
➢ Cu toate acestea, aceste două manifestări principale generează de obicei un alt tip de
simptome, generând astfel o simptomatologie mult mai variată a patologiei.
SINDROMUL CEREBELOS
➢ Sindromul cerebelos este o afecțiune a sistemului nervos central care constă în
afectarea cerebelului. Se mai numește și ataxie cerebeloasă și se manifestă prin
incapacitatea de coordonare a echilibrului, mersului, mișcărilor corpului și
extremităților și mișcărilor oculare. Deficitele de mișcare și coordonare apar de aceeași
parte cu leziunea cerebeloasă.
➢ Sindromul cerebelos sau atrofia cerebeloasă are numeroase cauze, dintre care cele
mai frecvente sunt:
- leziunile directe ale cerebelului prin traumatism,
- afecțiunile genetice,
- alcoolul,
- expunerea la substanțe toxice.
➢ Cerebelul este un organ al sistemului nervos central și este responsabil pentru
coordonarea mișcărilor, în special a celor voluntare și de finețe, controlul posturii și al
mersului și reglarea tonusului muscular. Toate aceste funcții sunt efectuate prin
mecanisme complexe formate din numeroase fibre aferente (care vin la cerebel) și
eferente (care pleacă de la cerebel) prin care se realizează numeroase comunicări cu
structurile nervoase învecinate.
➢ Niciuna dintre activitățile de coordonare a mișcării cu sediu la nivel cerebelos nu este
percepută în mod conștient de către individ. Principalul rol al cerebelului este să asiste
în inițierea și modularea mișcărilor voluntare generate la nivelul emisferelor cerebrale.
Cerebelul are rolul de a asista cortexul cerebral în inițierea și modularea mișcărilor
voluntare alături de ganglionii bazali, întrucât primește și trimite informații permanent
de la și către cortexul motor și neuronii motori periferici.

8
 ➢ Leziunile cerebelului determină apariția următoarelor semne:
- lipsa coordonării (ataxia) mișcărilor voluntare
- apariția unui tremur caracteristic (tremur intențional sau ataxic)
- probleme în menținerea echilibrului și posturii
- scăderea tonusului muscular.
➢ Dizartria este un alt semn caracteristic al bolii cerebeloase și este datorată lipsei de
coordonare ai mușchilor folosiți pentru articularea cuvintelor. Este afectată și
stabilitatea mișcărilor oculare ceea ce duce la nistagmus.
➢ Lipsa coordonării mișcărilor
- Este cea mai gravă manifestare a sindromului cerebelos și presupune
incapacitatea de control a mișcărilor voluntare de finețe inițiate de scoarța
cerebrală. Această lipsă de coordonare se mai numește și incoordonare
cerebeloasă sau ataxie. Apar astfel:
• disinergia (necoordonarea)
• disimetria (calcularea greșită a distanțelor până la obiecte)
• disdiadocochinezia (incapacitatea de a efectua mișcări în succesiune
rapidă)
➢ Aceste anomalii sunt puse în evidență clinic de către medicul neurolog prin teste simple
precum:
- aducerea degetului arătător la vârful nasului,
- aducerea degetului arătător la vârful degetului mare de la picior,
- plimbarea călcâiului unui picior de sus în jos pe tibia celuilalt picior,
- trasarea unui pătrat în aer cu ajutorul mâinii sau piciorului.
EPILEPSIA
➢ Epilepsia este o boală cronică neurologică, manifestată prin crize specifice recurente,
neprovocate.
➢ Criza epileptică (“comițială”) este un eveniment clinic paroxistic, cu debut și sfârșit
brusc, caracterizat de pierderea cunoștinței și convulsii tonico-clonice.
- Crizele se pot manifesta cu semne motorii, senzitive, senzoriale, vegetative,
psihice in funcție de zona cerebrală afectată.
- Când crizele de epilepsie se repetă, se vorbește despre epilepsia-boală.
- Epilepsia este rezultatul descărcărilor neuronale paroxistice anormale și
excesive și este întotdeauna un semn de afectare corticală
➢ Etiologie : din punct de vedere etiologic epilepsia poate fi:
- Idiopatică – frecvent la copii (sub 18 ani) care au cauză genetică;
- Simptomatică (secundară) – generate de o leziune focală sau difuză care poate
apărea la orice vârstă;
- Criptogenică – apare la adulți peste 18 ani și nu se poate declara o cauză.
➢ Clasificarea epilepsiilor urmează criteriul simptomatologiei, astfel:
1. Epilepsii generalizate:
a. Epilepsia grand-mal
b. Epilepsia petit-mal
2. Epilepsii localizate

9
➢ Statusul epileptic semnifică o perioadă cu crize foarte frecvente sau continue, intre
care pacientul nu își recapătă pe deplin starea de conștientă, perioadă care durează
mai mult de 30 de minute.
➢ Orice tip de criză poate evolua spre status epileptic. Convulsiile generalizate netratate
ce depășesc 60 de minute pot avea ca rezultat o deteriorare cerebrală permanentă, iar
convulsiile și mai lungi pot fi fatale.

➢ Tratamentul epilepsiei are ca obiective principale:

1. Tratamentul crizei epileptice și a stării de rău epileptic;
2. Tratamentul cronic medicamentos al epilepsiei;
3. Tratamentul chirurgical al epilepsiei (in cazurile refractare)
➢ Asistența bolnavului in timpul crizelor epileptice:
- Pacientul trebuie așezat în poziție de decubit lateral pentru a împiedica limba
să blocheze căile aeriene superioare și pentru a micșora riscul aspirației
conținutului gastric în plămâni;
- Nu se va încerca deschiderea gurii, nu se vor pune obiecte in gură (pericol de
accidentare – aspirație);
- Nu se va încerca imobilizarea forțată a bolnavului, se lasă desfășurarea normală
a crizei, trebuie menținut culcat, cu cravata, gulerul, centura desfăcute;
- Protejarea bolnavului de traumatisme;
- Nu se face respirație artificială – se administrează oxigen și tratament
anticonvulsivant de urgență (fenobarbital, desitin);
➢ Asistența bolnavului imediat după criză:
- Se aspiră orofaringele;
- Se introduce o pipă oro-faringiană (care poate facilita respirația).
➢ Statusul epileptic este o mare urgenţă neurologică; cele mai probabile cauze pentru
producerea statusului epileptic pot fi:
- Tratament insuficient sau întrerupt brusc, consumul de alcool;
- Comorbidități infecțioase, vasculare, hipoxice, metabolice, toxice.

10
➢ Dacă starea de rău epileptic nu s-a oprit in primele 20-30 de minute bolnavul trebuie
intubat și asistat respirator.
➢ Tratamentul cronic medicamentos constă in administrarea de anti-convulsivante:
- Fenobarbital in doze de 1 cg/an de vârstă/zi. La adult, doza variază după
necesități intre 10 și 40 cg/zi, asociat cu Fenitoin (2-4 tablete/zi), valproat de
sodiu (Depakine).
- Anticonvulsivantele pot preveni în totalitate crizele convulsive la peste
jumătate dintre persoanele care primesc acest tratament și reduc semnificativ
frecvența crizelor la încă o treime dintre pacienți.
• Eficacitatea acestor medicamente este ușor mai redusă la pacienții cu
crize de absență.
• Jumătate dintre pacienții care răspund la anticonvulsivantele pot în
final întrerupe tratamentul fără a mai avea alte crize.
• Însă la 10-20% din persoanele cu boală epileptică administrarea de
anticonvulsivante nu ajută la prevenirea crizelor.

11