Professional Documents
Culture Documents
Curs 1microec
Curs 1microec
1
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
2
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai
cuprinzătoare activitate umană, care delimitează pe om ca specie, este munca.
Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi
prefigurează scopurile acţiunii lor, îşi formulează şi îşi apără interesele, caută şi creează
mijloacele adecvate scopurilor propuse.
Activitatea economică se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care
reflectă actele, faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi
utilizarea resurselor economice în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex,
deoarece în societatea contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al
dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au autonomizat următoarele
activităţi :
Producţia – constă în transformarea intrărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri
economice. În funcţie de caracterul rezultatelor producţiei se distinge producţia materială
(totalitatea proceselor prin care resursele naturale sau bunurile obţinute în procese de
producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre obţinerea de
noi produse) şi prestări servicii(totalitatea activităţilor care transformă intrările în rezultate
specifice şi care nu îmbracă formă obiectuală);
Schimbul – componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în
spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare,
păstrarea şi depozitarea lor etc.;
Repartiţia – cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor
la viaţa economică, între membrii societăţii;
Consumul – actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora
şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor.
Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de
intercondiţionare. Unele dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de
observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate sistematic.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele
aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de
oameni direct, pe bază de experienţă. Este vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de
mărfuri, de nivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi
spaţială, fenomenele economice devin procese economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în starea
activităţii economice, evidenţiind desfăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea
devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi a unora dintre efecte în cauze desemnează starea
de dependenţă mutuală. Expresia relaţiilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi repetabile de
dependenţă cauzală sau mutuală în şi între fenomenele şi procesele economice poartă denumirea
de legi economice.
Principalele trăsături distinctive ale legilor economice sunt :
Legea economică sugerează doar ideea de relaţii constante între procesele, faptele, actele şi
comportamentele economice;
Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile
sunt îndeplinite;
Formularea legilor şi crearea instituţiilor corespunzătoare porneşte de la comportamentele
oamenilor;
Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală;
3
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fie
apelând la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de
utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea
rezultatelor propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte bunuri necesare existenţei,
inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de
organizare şi funcţionare a vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia
de schimb (marfară, de mărfuri, comercială).
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţele
individului şi ale societăţii sunt satisfăcute prin autoconsum, fără a se apela la schimb.
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de
schimb. Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei
realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală sau de schimb se face după criteriul
preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi
economice.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare
economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul
timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă, iar elemente
ale economiei naturale, în prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate din punct de
vedere economic şi în gospodăriile agrare tradiţionale.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai
semnificative, precizăm :
Specializarea agenţilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în
producerea anumitor bunuri sau desfăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şi
eficienţă economică. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu sau altul de activitate
are la bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o activitate comparativ cu
alta. Astfel, deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului
economic relativ sau comparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent
economic deţine avantaj economic relativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un
anumit bun cu cel mai mic cost de oportunitate. Agentul economic deţine avantaj economic
absolut atunci când obţine cea mai mare cantitate de bunuri, cu aceleaşi resurse, comparativ
cu ceilalţi agenţi economici. Efectele specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus
în timp la creşterea producţiei şi la economisirea resurselor folosite.
Autonomia şi independenţa producătorilor - ca trăsătură de bază a economiei de schimb
presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor
economice se realizează pe criterii economice.
Activitatea economică gravitează în jurul pieţei - între producţie şi consum, între
producător şi consumator se interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia
centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în ultimă instanţă deciziile
economice.
4
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă - acestea constau în mişcări
reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting
tranzacţii bilaterale coercitive, de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri, impuse
administrativ asupra unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă,
generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza
utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor
economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.
Bunurile îmbracă forma de marfă - în economia de schimb, majoritatea bunurilor
economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic
care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-
cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Se disting trei tipuri semnificative de bunuri
economice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale – sunt bunurile care trec de la
producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează în
mod liber, în raport de cerere şi ofertă; bunuri parţial marfare sau mixte – sunt bunurile ca
trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează
tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi pe baza unor măsuri de protecţie
socială; bunuri noncomerciale sau nemarfare – sunt acele bunuri economice a căror
producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile fiind
suportate de către comunitate.
Monetarizarea economiei – se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi
specializare constituie cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Importanţa
banilor este pusă în evidenţă şi de funcţiile lor. În prezent, specialiştii sintetizează trei funcţii
ale banilor, şi anume : mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice şi mijloc de
rezervă de valoare. Funcţia de mijloc de schimb este principala funcţie a banilor şi constă în
aceea că moneda este intermediarul in procesul de schimb. Apariţia şi generalizarea rolului
monedei ca mijloc de schimb favorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile
economice, creşterea eficienţei economice pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu,
satisfacerea mai bună a trebuinţelor. Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice –
moneda reprezentând etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, stă la
baza măsurării monetare, formă de măsurare specifică economiei de schimb. Instrumentul
concret al măsurării monetare este preţul, iar etalonul general de măsurare(cel monetar) este
singurul capabil să comensureze şi să compare bunurile economice, resurse şi factori de
producţie diferite din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural, drepturi şi obligaţii,
stocuri şi fluxuri de factori de producţie etc. Măsurarea economiei prin intermediul monedei
permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şi stabilirea unei scări
generale a preţurilor. În condiţiile de „ eroziune” monetară (ca urmare a inflaţiei) această
funcţie a monedei este imperfect realizată în timp; pentru a atenua acest neajuns este necesară
eliminarea efectului de creştere a preţurilor, prin evaluarea activităţii economice de ansamblu
şi a laturilor sale în preţuri constante, ale unui moment de referinţă, menţinând neschimbată
„mărimea” reală, efectivă a etalonului general de măsurare. Funcţia de rezervă de valoare
sau de economisire, de rezervă, constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi
reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În măsura în care
această funcţie este exercitată de către monedă, ea prezintă avantaje indiscutabile : pe seama
monedei se asigură o plajă extrem de largă pentru alegerea bunurilor şi actelor necesare
realizării consumului viitor şi economiilor; în al doilea rând, costul păstrării şi riscurile sunt
mai reduse într-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă.
5
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
6
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
7
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc
funcţii similare. Această categorie de agenţi economici formează obiectul de studiu al
macroeconomiei şi au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor economici elementari se referă
strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor agenţi economici
elementari.
Agentul agregat întreprinderi – grupează toate unităţile instituţionale a căror principală
funcţie constă în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei. Ele sunt de tipul
societăţilor de capitaluri, a cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică, a
8
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
Agentul agregat menaje – este acel agent economic purtător al calităţii de consumator de
bunuri personale. Acest agent economic cuprinde toate entităţile care obţin venituri şi organizează
folosirea lor pentru a produce şi consuma bunuri de care au nevoie şi pentru a face economii:
familiile, celibatarii, diverse comunităţi consumatoare. Veniturile menajelor provin din
remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferuri efectuate de celelalte
sectoare.
Agentul agregat administraţii publice – reprezintă acel agent economice care exercită
funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate, în cazul în
care firmele nu oferă aceste servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. În această
categorie intră administraţiile centrale şi locale de stat şi celelalte instituţii publice care prestează
servicii nonmarfare către populaţie, cum sunt cele prestate în cadrul învăţământului public,
justiţie, sănătate, în cadrul protecţiei şi securităţii sociale.
9
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
Pentru a oferi imaginea unui tablou ordonat şi sistematizat al activităţii economice unice
şi complexe din cadrul economiei este necesar să considerăm că mulţimea operaţiilor şi
tranzacţiilor ce au loc între agenţii economici formează, în derularea lor, un circuit. Ideea fluxului
circular în teoria economică porneşte de la ipoteza unui circuit închis, în sensul că pentru fiecare
agent economic agregat sau sector instituţional, mărimea fluxurilor intrate este egală cu mărimea
fluxurilor ieşite.
Elementele care definesc circuitul economic sunt : activităţile economice, subiecţii
economici, tranzacţiile şi obiectul acestora. Activităţile constituie cauza tranzacţiilor economice
şi se referă la totalitatea operaţiilor care urmăresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor cu
bunuri economice. Operaţiile din cadrul economiei sunt extrem de numeroase şi complexe. După
natura lor, ele pot fi reduse însă, la trei mari categorii, şi anume :
1. operaţii cu bunuri şi servicii care privesc producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul
unei perioade de timp analizate;
2. operaţii de repartiţie, prin care se efectuează formarea şi distribuirea veniturilor legate de
procesul de producţie (plata salariilor, impozite, subvenţii, etc.) şi a celor de proprietate
(dobânzi, rente, dividende);
3. operaţii financiare – care se referă la modificarea volumului şi structurii activelor şi pasivelor
agenţilor economici.
Orice tranzacţie se află în legătură cu cel puţin una din cele trei categorii de operaţii
menţionate. Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi după criteriul instituţional în
firme, menaje, instituţii financiar-bancare, administraţii publice şi private şi străinătatea. Obiect
al tranzacţiilor economice îl reprezintă bunurile produse (materiale şi servicii), serviciile
factorilor de producţie şi moneda. Tranzacţiile ce intervin în derularea circuitului economic pot
fi diferenţiate în funcţie de activităţile, respectiv de operaţiile la care se referă, de obiectul
acestora şi de modalităţile de realizare a lor.
În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se realizează prin
intermediul pieţei, sunt tranzacţii de piaţă. Activităţile economice şi rezultatele acestora care nu
se realizează prin intermediul pieţei nu dau naştere la tranzacţii de piaţă, de exemplu : bunurile
produse şi nevândute de firme la un moment dat, bunurile produse şi consumate în gospodării,
serviciile gratuite provenite de la sectorul public, etc.Tranzacţiile de piaţă sunt tranzacţii
bilaterale, în care oricărei transmiteri a unui bun produs, al serviciului unui factor de producţie îi
corespunde o contrapartidă sau contraserviciu concretizată într-un bun, serviciu al unui factor sau
echivalent în monedă. În economie au loc şi tranzacţii unilaterale(fără a primi în schimb un
contraserviciu), care pot fi de două categorii :
transferuri curente – impozite directe şi indirecte, contribuţii la asigurări sociale, subvenţii de
exploatare;
transferuri de patrimoniu – acestea apar mai rar şi generează la unul din agenţii economici o
modificare de patrimoniu(suplimentarea investiţiilor firmelor de către administraţiile publice,
moşteniri, donaţii etc.)
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri în sens contrar. Astfel, în
cazul vânzării-cumpărării de bunuri economice şi de servicii ale factorilor, ce caracterizează cea
mai mare parte a tranzacţiilor în economia de piaţă, fluxurilor de bunuri şi fluxurilor de servicii
ale factorilor denumite fluxuri reale, le corespund fluxuri monetare de aceeaşi mărime, dar de
sens opus.
10
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
În economia de piaţă, agenţii economici din sectorul afacerilor cunosc forme tipice de
organizare. Fiecărei forme de organizare îi corespunde un anumit regim economic şi juridic de
funcţionare pentru firmele şi întreprinderile care îl adoptă. Opţiunea pentru o anumită formă de
organizare revine, în principal, subiecţilor în calitatea lor de întreprinzători sau de proprietari care
iniţiază activitatea economică. Subiecţii îşi aleg acea formă a afacerilor care, în raport cu cadrul
legal apare cea mai favorabilă.
Raportarea la cadrul legal este extrem de importantă, deoarece în funcţie de cadrul legal,
agenţii economici îşi elaborează şi modifică statutul de funcţionare a firmei, pe care îl au, în
conformitate cu legea. Raportarea la cadrul legal permite înregistrarea firmei respective ca
persoană juridică şi prin aceasta este abilitată să încheie contracte şi să-şi desfăşoare activitatea.
Pe baza unor criterii economice şi juridice este concepută o anumită tipologie a tipurilor de
organizare a afacerilor, şi anume:
1. întreprinderea individuală – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii săi de producţie. Proprietarul însuşi
conduce activitatea întreprinderii care este de dimensiuni mici şi care aduce pe piaţă o parte a
producţiei ei, restul fiind obiectul autoconsumului;
2. întreprinderea privată de familie – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu
aparţine unei persoane fizice sau unei familii care utilizează obiectul proprietăţii sale,
angajând salariaţi. Conducerea unităţii este realizată de proprietar sau de reprezentanţi,
unitatea producând pentru piaţă;
3. întreprinderea cooperatistă – este unitatea economică individual-asociativă, constituită prin
libera acceptare a unor proprietari individuali care devin membri cooperatori. Pe baza
aportului şi a muncii în comun se produc bunuri pentru nevoile proprii şi pentru schimb.
Cooperativa este condusă de adunarea generală a membrilor ei.
11
MICROECONOMIE NOTE de curs 1
12