CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

1.CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European, organ comunitar ce reuneşte şefii de state şi guverne, nu a fost

prevăzut în tratatele iniţiale, fiind rezultatul unui proces istoric.
Crearea Consiliului European a răspuns cerinţelor de cooperare politică la înalt nivel
între statele comunitare.
Conform art. 15 TUE (modif prin Tratatul de la Lisabona), „Consiliul European este
compus din şefii de state sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi
din preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri interne şi politica de
securitate participă la lucrările Consiliului European.”
Tratatul de la Lisabona conţine dispoziţii privind creşterea gradului de responsabilitate a
membrilor instituţiilor comunitare. „Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European
de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund
democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor.”

1.1. Constituire
Crearea Consiliului European a fost decisă la Conferinţa la nivel înalt de la Paris la 10
decembrie 1974, reunindu-se pentru prima dată în martie 1975 la Dublin.
Întâlnirile anterioare între şefii de state şi guverne comunitare se înscriu ca premise ale
constituirii ale Consiliului European.
Iniţial, după constituirea Comunităţilor europene, întâlnirile la nivel înalt în cadrul
conferinţelor de cooperare politică, nu au avut în vedere problemele comunitare . În februarie
1961 are loc la Paris o conferinţă a şefilor de state şi guverne comunitare (la iniţiativa Franţei)
– în cadrul căreia s-a pus problema creării unui sistem de cooperare politică europeană.
Au urmat alte conferinţe la nivel înalt, care nu pot fi considerate ca făcând parte din
procesul instituţional comunitar, deoarece nu au beneficiat de un cadru organizatoric legal,
desfăşurându-se excepţional, în funcţie de evenimentele politice. Astfel, au avut loc
conferinţele de la: Bonn (iulie 1961), Roma (mai 1967), Haga (decembrie 1969), Paris
(octombrie 1972), Copenhaga (decembrie 1973), Paris (decembrie 1974), în cadrul cărora au
fost analizate probleme politice urgente în funcţie de evoluţia evenimentelor politice.
În Comunicatul final al Conferinţei de la Paris din 9-10 decembrie 1974 a fost
prevăzută hotărârea şefilor de state şi guverne de a se întâlni de trei ori pe an sau de câte ori
va fi necesar, asistaţi de miniştrii de externe, într-un Consiliu al Comunităţilor, în vederea
cooperării politice.
Tratatul de la Maastricht completează dispoziţiile Actului Unic European privind
Consiliul European, statuând că reuniunile au loc de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia
şefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului
Miniştrilor.
În urma fiecăreia dintre reuniunile sale, Consiliul European are obligaţia de a prezenta
un raport Parlamentului European, iar anual un raport scris privind progresele realizate de
Uniune.

1.2. Natura juridică

1
 Consiliul European, ca un organ apărut într-un anumit stadiu al integrării europene, dă
expresie stadiului de dezvoltare a integrării şi este compus din şefii de stat şi de guvern ai
statelor comunitare şi preşedintele Comisiei.
Consiliul european nu trebuie să se confunde cu Consiliul Uniunii Europene compus
din miniştrii competenţi, denumit după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht,
“Consiliul Uniunii Europene”1.
Diferenţele dintre cele două organe comunitare au la bază o serie de criterii:
a) sub aspectul componenţei:
- Consiliul Miniştrilor este compus din miniştrii de externe sau alţi miniştri ai statelor
membre;
- Consiliul european este compus numai din şefii de state sau guverne ai ţărilor membre.
b) sub aspectul fundamentării juridice:
- Consiliul European s-a constituit pe parcursul construcţiei comunitare, fiind ulterior
reglementat în tratate, în timp ce Consiliul Miniştrilor este un organ care a fost prevăzut în
tratatele iniţiale;
c) sub aspectul atribuţiilor pe care le exercită:
- Cele două organe îndeplinesc atribuţii diferite în procesul construcţiei comunitare:
Consiliul european stabileşte orientările de bază ale politicii comunitate, în timp ce Consiliul
Miniştrilor îndeplineşte atribuţii normative.
În procesul construcţiei comunitare, Consiliului European îi revin atribuţii de cea mai
mare importanţă având rolul orientării politicii generale a Uniunii Europene.

1.3. Competenţe
Consiliul European a avut un rol important în evoluţia construcţiei comunitare, în cadrul
reuniunilor sale adoptându-se măsuri deosebit de importante.
Competenţele sale nu au fost clar definite nici în dispoziţiile Comunicatului final al
Conferinţei de la Paris din 1974, nici în dispoziţiile Actului Unic European.
Consiliul European are rol de decizie şi de direcţionare politică a construcţiei
comunitare, revenindu-i următoarele competenţe:
- orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare ale politicii
comunitare;
- impulsionarea politicilor comunitare generale;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate comunitară.
Conform dispoz. din Tratatul de reformă de la Lisabona, Consiliul European nu exercită
funcţii legislative.

1.4. Organizare, funcţionare

Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui
său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate
decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce priveşte pe preşedintele Comisiei, de un
membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o sesiune
extraordinară a Consiliului European.
Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi
ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau
de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului preşedintelui în conformitate
1
Decizia 93 – 591 din 8 nov. 1993, JOCE. Nr. 281 din 16 nov. 1993

2
cu aceeaşi procedură. Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului când
tratatele dispun altfel.
Consiliul European adoptă cu majoritate calificată. În cazul în care Consiliul European
se pronunţă prin vot, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot.
Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi
pentru adoptarea regulamentului de procedură.
Atribuţiile preşedintelui Consiliului European sunt următoarele:
- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului
European;
- defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în spaţiul
de libertate, securitate şi justiţie;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European;
- asigură reprezentarea externă a Uniunii în problemele referitoare la politica
externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional.
În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European adoptă următoarele documente:
- decizii - în problemele cele mai importante;
- decizii de procedură, prin care prin care se realizează declinarea de competenţă în
favoarea Consiliului Miniştrilor sau a altor instituţii comunitare;
- orientări şi directive;
- declaraţii.
Pentru exercitarea practică a competenţelor sale, Consiliul European poate crea comisii
ad-hoc sau comitete de direcţie care au obligaţia să întocmească rapoarte referitoare la
problema analizată, pe baza cărora se adoptă deciziile, ca de exemplu:
- Raportul Tindemans (privind crearea Uniunii Europene);
- Raportul Vedel (privind examinarea măsurilor privind creşterea competenţelor
Parlamentului european);
- Raportul Werner (privind punerea bazelor unei Uniuni economice şi monetare),
etc.

2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanaţia guvernelor statelor membre,

exprimând cadrul comunitar de negociere între administraţiile naţionale. El este autoritatea
interguvernamentală ce exprimă legitimitate statală, exercitând funcţii multiple în cadrul
sistemului comunitar.
Conform dispoziţiilor art.16 TUE, „Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul
European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi
de coordonare, în condiţiile prevăzute în tratate.”

2.1. Constituire, componenţă

3
 În tratatele iniţiale, pentru fiecare din cele trei comunităţi a fost prevăzut câte un
organ similar: Consiliul Special de Miniştri în cadrul CECO;Consiliul Comunităţii Economice
Europene;Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Aceste organe erau constituite şi funcţionau în baza prevederilor din tratatele respective.
* Tratatul de la Bruxelles din 1965 realizează fuziunea celor trei Consilii într-un
Consiliu Unic. În art. 1 Tratatul prevede că se instituie un Consiliu al Comunităţilor europene
denumit “Consiliul”, care se substituie celor trei consilii existente şi exercită puterile şi
competenţele acordate prin tratatele iniţiale şi prin Tratatul de fuziune.
Consiliul era compus din miniştrii delegaţi, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre.
(art. 2 – Tratatul de fuziune de la Bruxelles).
* După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul este denumit
„Consiliul Uniunii Europene”2.
Consiliul este format dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
abilitat să angajeze guvernul acestui stat. Deci, membrii Consiliului sunt reprezentanţi ai
statelor membre, prin intermediul cărora acestea participă la procesul decizional comunitar.
În cadrul Consiliului, ei vor exprima interesele naţionale, fără să aibă posibilitatea să
acţioneze cu titlu independent comparativ cu membrii Comisiei.
De asemenea, pentru a putea angaja guvernul propriu, acest reprezentant trebuie să
beneficieze de o abilitare în acest sens.
Guvernele naţionale au posibilitatea să împuternicească atât miniştrii, cât şi alţi
demnitari cu rang superior (de exemplu adjuncţi), care să le reprezinte interesele la nivelul
Consiliului.
În principiu, miniştrii Afacerilor Externe sunt consideraţi principalii reprezentanţi ai
statelor membre în Consiliu – în formaţiunea denumită “afaceri generale”.
În practică a fost consacrată participarea la reuniuni ale Consiliului şi altor miniştri – al
transporturilor, agriculturii, industriei, finanţelor, fie singuri, fie alături de miniştrii de externe.
Această generalizare a Consiliilor sectoriale, denumite “Consilii specializate”, are
tendinţa de a elabora o politică proprie, ce ar putea conduce la o lipsă de unitate şi coerenţă la
nivel comunitar (de exemplu contradicţii între politica agricolă comună şi politică bugetară).
Pentru a depăşi aceste neajunsuri, Consiliul “afaceri generale”, în componenţa miniştrilor de
externe ai statelor membre, a primit rolul de coordonator al politicilor comunitare.
Reprezentanţii guvernelor statelor membre care se reunesc în Consiliu nu au calitatea de
agenţi comunitari în sensul strict al termenului (deci nu beneficiază de un statut comunitar). Ei
sunt protejaţi prin imunităţi şi privilegii care se aplică reprezentanţilor statelor membre care
participă la lucrărilor instituţiilor Comunităţilor europene 3 conform art. 11 din Protocolul cu
privire la imunităţile şi privilegiile Comunităţilor europene din 1965.
Fiecare ministru participant la lucrările Consiliului răspunde în faţa Parlamentului ţării
sale pentru prestaţia sa, însă deciziile luate nu pot fi modificate.
* Tratatul de reformă de la Lisabona aduce modificări privind componenţa Consiliului
şi modul de vot. Tratatul conţine dispoziţii privind modificarea sistemului de vot în Consiliu,
în sensul că introduce un nou sistem de vot, ceva mai simplu decât actualul. O decizie poate fi
adoptată dacă 55% din statele membre (15 din 27) sunt în favoarea ei sau dacă statele care
votează în favoarea acesteia formează 65% din populaţia UE. In prezent statele membre au
fiecare un număr de voturi în Consiliu direct proporţional cu numărul de cetăţeni.

2
Decizia nr. 93 – 591 din 8 noiembrie 1993 (JOCE nr. 281 din 16 noiembrie 1993)
3
P. Manin – op. cit. pag. 142.

4
 2.2. Organizare
Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene (denumire stabilită prin
Decizia 93/591 din 1993) sunt reglementate atât prin dispoziţii ale tratatelor comunitare, cât şi
pin dispoziţii cuprinse în Regulamentul interior al Consiliului 4, Regulamentul interior a
suportat modificări succesive: prin Actul Unic European (1987) iar ulterior, ca urmare a
aderării de noi state la Comunităţile Europene.
Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în
îndeplinirea activităţilor sale.

A. Secretariatul general
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte
aproximativ 2000 de funcţionari ce asigură permanenţa şi stabilitatea activităţii Consiliului.
Secretariatul general este compus din 7 direcţii generale care la rândul lor au în structură
mai multe direcţii şi servicii.
În cadrul Secretariatului general funcţionează mai multe comitete care au sarcina
pregătirii lucrărilor Consiliului.

B. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ocupă un loc fundamental în
procesul de adoptare a deciziilor, fiind asistentul primar al Consiliului.
COREPER este format dintr-o delegaţie naţională compusă dintr-un reprezentant
permanent cu rang de ambasador, un adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar şi un anumit
număr de experţi.
COREPER asigură legătura cu statele membre, orientând lucrările multiplelor comitete
de experţi care funcţionează în permanenţă în cadrul Consiliului pe domenii diverse.
În practică, când Consiliul primeşte o propunere a Comisiei, o transmite COREPER,
care o încredinţează unui grup de lucru a cărui misiune va avea ca scop constatarea poziţiei
statelor şi definirea opţiunilor politice ale statelor ce vor fi analizate de Consiliu.
Ulterior, COREPER este din nou sesizat, negocierile având un pronunţat caracter
politic. În ambele faze este reprezentată şi Comisia la negocieri.
În cazuri urgente, Consiliul poate delibera în unanimitate fără o examinare în prealabil a
problemei de către COREPER.
Rolul COREPER a crescut considerabil în calitatea sa de organism unic de pregătire a
lucrărilor Consiliului, extinzându-se la noile domenii comunitare reglementate prin Tratatul
de la Maastricht.
COREPER se reuneşte săptămânal sub preşedinţia reprezentantului permanent al
statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
C. Comitetele specializate
Comitetele speciale sunt organe auxiliare ale Consiliului care pregătesc lucrările
acestuia în domenii specializate.
- Comitetul special pentru agricultură reprezintă un organ auxiliar al Consiliului cu
atribuţii specifice în domeniul agriculturii având sarcina de a pregăti proiecte în domeniul
agriculturii.

4
Regulamentul Consiliului a fost publicat în JOCE. Nr. L 268 din 25.10.1979 (cu modificări ulterioare, L 291 din 15 oct.
1987, L 304 din 10 dec. 1993). Noul Regulament interior al Consiliului a mai fost modificat ca urmare a aderării de noi state
la UE.

5
 - Comitetul monetar este un organ consultativ a cărui existenţă a fost prevăzută în
Tratatul CE în art. 105 par. 2.
Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării şi promovării politicilor
statelor membre în domeniul monetar având drept misiune:
- să urmărească situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a Comunităţii şi să
raporteze periodic Consiliului şi Comisiei în legătură cu acest subiect:
- să formuleze avize, fie la cererea Consiliului sau Comisiei fie din proprie iniţiativă.
Statele membre şi Comisia numesc fiecare câte doi membri în Comitetul monetar.
La începutul celei de-a treia faze a aplicării Tratatului de la Maastricht, acest Comitet
a fost înlocuit cu “Comitetul economic şi financiar” care are în plus în compunere doi
reprezentanţi ai Băncii Centrale Europene.
- Comitetul politic, organ consultativ reglementat prin art. J8 par. 5- Tratatul de la
Maastricht, are sarcina de a urmări situaţia internaţională în domeniul ce ţine de Politica
Externă şi de Securitate Comună şi de a contribui la definirea politicilor prin emiterea de
avize către Consiliu (la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă).
De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în practică a politicilor convenite fără a
aduce prejudicii competenţelor preşedinţiei şi Comisiei. Comitetul este compus din directori
politici.
- Comitetul de coordonare este destinat să asiste Consiliul în aplicarea politicii în
domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Acest Comitet este compus din înalţi funcţionari şi are ca misiune:
- să formuleze avize destinate Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din proprie
iniţiativă;
- să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne, precum şi în domeniul vizelor.
- Comitetul permanent privind cooperarea operaţională în materie de securitate
internă.
Acest comitet, menţionat în Tratatul CE prin modificările intervenite prin TFUE,
asigură în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de
securitate internă. Comitetul promovează coordonarea acţiunii autorităţilor competente ale
statelor membre. La lucrările comitetului pot fi implicaţi reprezentanţii organelor, ai oficiilor
şi ai agenţiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt
informate cu privire la derularea acestor lucrări.
- Alte comitete.
În afara acestor comitete, în domenii specializate, Consiliul este asistat şi de alte
comitete:
- Comitetul permanent pentru forţe de muncă;
- Comitetul pentru energie;
- Comitetul pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică;
- Comitetul pentru educaţie;
2.3. Funcţionare
Funcţionarea Consiliului este stabilită prin tratate şi prin Regulamentul interior al
Consiliului.
Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, în funcție de obiectivele stabilite.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale
Consiliului. Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate
cu liniile strategice stabilite de Consiliul European şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.”

6
 A. Sediul
În privinţa sediilor instituţiilor comunitare, prin dispoziţiile tratatelor s-a stabilit ca
acesta să fie fixat de comun acord de către guvernele statelor membre.
Conform art.1 lit. b din Decizia Consiliului European de la Edinbourg şi art.1 par. 3 din
Regulamentul interior al Consiliului, sediul Consiliului este laBruxelles.
Potrivit Protocolului anexă la Tratatul de la Amsterdam privind sediul insituţiilor
comunitare, sediul Consiliului rămâne la Bruxelles, iar sesiunile din aprilie, mai şi octombrie
se desfăşoară la Luxemburg.

B. Preşedinţia şi sesiunile Consiliului

Preşedinţia este exercitată prin rotaţie de fiecare stat membru pentru o durată de şase
luni după o ordine fixată de tratate într-un ciclu de şase ani, fiecare stat deţinând preşedinţia
în cealaltă jumătate calendaristică a anului.
De regulă preşedinţia se schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie ale fiecărui an.
Consiliul se reuneşte la convocarea preşedintelui din iniţiativa sa, a unui stat membru
sau a Comisiei5. Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează
un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două
părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără
caracter legislativ.
Regulamentul interior nu prevede în plus decât faptul că preşedintele trebuie să anunţe
înainte data următoarei sesiuni.Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise.
Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor Consiliului cu
14 zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere votul unanim.
Ordinea de zi este supusă aprobării prin vot, conform art. 2 din Regulamentul interior.
Consiliul se întruneşte lunar în compunerea miniştrilor de externe, însă mai au loc şi alte
reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate6.

B. Reguli şi metode de votare

- majoritate simplă (vot favorabil din partea a 14 state membre)
- majoritate calificată (vot favorabil din partea a 55% dintre statele membre,
reprezentând cel puțin 65% din populația UE)
- vot unanim (toate voturile sunt favorabile)
Alegerea între aceste modalităţi de votare nu este lăsată la aprecierea Consiliului, ci se
stabileşte prin tratatele comunitare modul de votare în funcţie de situaţia dată şi de caracterul
dinamic al integrării comunitare (modalitatea de votare putând fi schimbată în timp în raport
de gradul şi nivelul integrării).

a) Votul cu majoritate simplă, este solicitat în cazuri limitate. Deliberările Consiliului

sunt finalizate prin vot cu majoritatea membrilor care îl compun, cu excepţia dispoziţiilor
contrare din tratat.
Se întrunește o majoritate simplă dacă cel puțin 14 membri ai Consiliului votează
pentru.Consiliul adoptă decizii prin majoritate simplă:

5
Conform dispoz. art. 204 Tratatul CE, art. 117 Tratatul CEEA, art. 28 Tratatul CECO.
6
J. Boulouis – op. cit. pag. 73

7
 - în chestiuni de procedură, cum ar fi adoptarea propriului său regulament de
procedură și organizarea secretariatului său general, adoptarea statutului comitetelor
prevăzute de tratate
- pentru a solicita Comisiei să realizeze studii sau să înainteze propuneri.

b) Votul cu majoritate calificată – forma cea mai adecvată și democratică de adoptare a

deciziilor.
Majoritatea calificată (MC) este numărul de voturi necesar în cadrul Consiliului pentru
adoptarea unei decizii atunci când sunt dezbătute chestiuni în temeiul articolului 16 din
Tratatul privind Uniunea Europeană și al articolului 238 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene. Conform procedurii legislative ordinare, Consiliul hotărăște cu majoritate
calificată (MC), în codecizie cu Parlamentul European.
La 1 noiembrie 2014 a fost introdusă o nouă procedură pentru votul cu MC, norma
privind „dubla majoritate”.
Propunerea este sprijinită de un număr de state membre care reprezintă cel puțin 65%
din totalul populației UEAceastă procedură este cunoscută și sub denumirea de regula
„majorității duble”.
Minoritatea de blocare
Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin patru membri ai Consiliului care să
reprezinte peste 35% din populația UE.
Cazuri speciale
Atunci când la vot nu participă toți membrii Consiliului, de exemplu datorită unei
posibilități de a nu participa (opt-out) în anumite domenii de politică, o decizie se adoptă dacă
55% dintre membrii Consiliului participanți, reprezentând cel puțin 65% din populația statelor
membre participante, votează pentru.
Atunci când Consiliul votează cu privire la o propunere care nu a fost prezentată de
Comisie sau de Înaltul Reprezentant, se adoptă o decizie în cazul în care se atinge așa
numita „majoritate calificată consolidată”:
- cel puțin 72% din membrii Consiliului votează pentru
- aceștia reprezintă cel puțin 65 % din populația UE
Abțineri
O abținere în cadrul votului cu majoritate calificată este calculată ca un vot împotrivă.
Abținerea nu este echivalentă cu neparticiparea la vot. Orice membru se poate abține de la vot
în orice moment.

c) Votul în unanimitate este în prezent limitat, deşi câmpul său de aplicare nu este
neglijabil.
Pentru ca o decizie a Consiliului să fie adoptată în unanimitate nu este necesar ca toate
statele să voteze în favoarea acesteia, abţinerile nefiind un obstacol în calea adoptării actelor
Consiliului pentru care se cere unanimitate.
Pe parcursul evoluţiei reglementărilor comunitare s-a înregistrat tendinţa de reducere a
aplicării regulii unanimităţii în domeniul politicilor comune.
Consiliul trebuie să voteze în unanimitate într-o serie de chestiuni pe care statele
membre le consideră sensibile. De exemplu:
- politica externă și de securitate comună (cu excepția anumitor cazuri clar definite
care necesită majoritate calificată, de exemplu numirea unui reprezentant special)
- cetățenie (acordarea unor drepturi noi cetățenilor UE)
- aderarea la UE
- armonizarea legislației naționale privind impozitarea indirectă
- finanțele UE (resursele proprii, cadrul financiar multianual)

8
 - anumite dispoziții din domeniul justiției și afacerilor interne (procurorul european,
dreptul familiei, cooperarea polițienească operațională etc.)
- armonizarea legislației naționale din domeniul securității sociale și protecției
sociale.
În cazul votului în unanimitate, abținerea nu împiedică luarea unei decizii.

2.4. Atribuţii
2.4.1. Atribuţii ce revin Consiliului conform tratatelor comunitare
Conform art.15 TUE – Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European,
funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de
coordonare, în conformitate și dispozițiile cuprinse în taratate.
Exercitarea funcţiei legislative presupune adoptarea actelor normative cu caracter
general. Funcţia legislativă exercitată la nivelul Uniunii prezintă unele particularităţi faţă de
funcţia legislativă naţională.
Deşi iniţial Parlamentul European a avut doar rol consultativ, treptat, pe parcursul
evoluţiei construcţiei comunitare rolul acestei instituţii a crescut, fiind asociat Consiliului în
procesul normativ comunitar.
Tratatul de la Lisabona reglementează procedura legislativă ordinară, care înlocuieşte
procedura codeciziei, prin intermediul căreia, Parlamentul European împreună cu Consiliul,
adoptă majoritatea actelor juridice comunitare. De asemenea, Tratatul prevede şi proceduri
legislative speciale, prin care unele reglementări comunitare sunt adoptate de către Consiliu.

2.4.2.Atribuţiile Consiliului cu privire la Politica Externă şi de Securitate Comună

(PESC)
În domeniul politicii externe şi de securitate comună Consiliului îi revine un rol
deosebit de important, însă îşi exercită atribuţiile sub autoritatea politică a Consiliului
European. Consiliului European îi revine sarcina de a defini principiile şi orientările generale,
precum şi de a veghea la unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii (art. J 8 par. 1-2
Tratatul de la Maastricht).
* Conform dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, pe baza orientărilor generale,
Consiliului îi revine sarcina de a lua deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare
a PESC. Consiliul este asistat de un Comitet politic şi statuează în unanimitate.
Pentru punerea în aplicare a obiectivelor PESC(menţionate în art.J1) Consiliul poate:
- să definească o poziţie comună, de fiecare dată când consideră necesar (art.J2 par.2);
- să decidă dacă o chestiune va face obiectul unei acţiuni comune (art.J 3 par.1) Tratatul
stabileşte în dispoziţiile următoare şi procedura adoptării unei acţiuni comune de către
Consiliu (în cadrul acestei proceduri putând dispune cu majoritatea calificată).
* Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de completări dispoziţiilor cuprinse în
Tratatul de la Maastricht referitoare la PESC şi la atribuţiile ce revin Consiliului în acest
domeniu (art.J).
Consiliul European îşi menţine rolul de autoritate politică putând decide asupra
strategiilor comune care vor fi puse în practică de Uniune în domeniile în care statele membre
au interese comune importante. În legătură cu aceasta, Consiliul recomandă strategii comune
Consiliului European şi le pune în practică, adoptând în special acţiuni comune şi poziţii
comune.
Tratatul defineşte noţiunile de “acţiuni comune” şi “poziţii comune” şi stabileşte
procedura adoptării lor de către Consiliu.

9
 În privinţa cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, Consiliul are
atribuţii importante pe care le exercită fără să se mai afle sub autoritatea politică a Consiliului
European al şefilor de state sau guverne.
* Tratatul de la Lisabona completează dispoziţiile privind atribuţiile Consiliului în
domeniul politicii externe şi de securitate comune.
- Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună şi adoptă deciziile
necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor generale şi a
liniilor strategice definite de Consiliul European
- Consiliul adoptă o decizie de stabilire a normelor privind protecţia persoanelor fizice
în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre, în
exercitarea activităţilor care fac parte din domeniul de aplicare a prezentului capitol, precum
şi a normelor privind libera circulaţie a acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul
controlului unor autorităţi independente.
- Consiliul adoptă o decizie care stabileşte procedurile speciale pentru garantarea
accesului rapid la alocările din bugetul Uniunii destinate finanţării de urgenţă a iniţiativelor în
cadrul politicii externe şi de securitate comune, în special la activităţile de pregătire a
misiunilor
- Consiliul adoptă cu majoritate calificată, la propunerea Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, deciziile care stabilesc:
a) procedura de constituire şi de finanţare a fondului de lansare;
b) procedura de administrare a fondului de lansare;
c) procedura de control financiar.

2.4.3.Atribuţiile Consiliului privind Spațiul de libertate, securitate și justiție

* Tratatul de la Maastricht stabileşte atribuţiile Consiliului în privinţa stabilirii
obiectivelor în domeniul JAI (art.K1T.Ms). Consiliul coordonează consultarea şi informarea
reciprocă între statele membre, putând să adopte poziţii comune, acţiuni comune şi să
stabilească convenţii pe care le va recomanda statelor membre spre adoptare după regulile lor
constituţionale. Pentru exercitarea atribuţiilor din acest domeniu Consiliul este asistat de un
Comitet de coordonare.
* Tratatul de la Amsterdam lărgeşte sfera mijloacelor juridice prin intermediul cărora
Consiliul pune în aplicare obiectivele stabilite prin tratat:
- adoptă măsuri de încurajare a cooperării statelor membre prin intermediul Oficiului
European de Poliţie (Europol);
- facilitează consultarea şi informarea statelor membre în vederea coordonării
acţiunilor lor;
- adoptă poziţii comune;
- adoptă decizii cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative ale statelor membre;
- stabileşte convenţii pe care le recomandă statelor .
În exercitarea atribuţiilor sale normative, Consiliul acţionează de regulă pe baza unor
propuneri ale Comisiei şi, după caz, după consultarea Parlamentului sau altor instituţii sau
organe comunitare, având competenţa generală de a adopta actele menţionate la art.
249Tratatul CE (regulamente, directive, decizii, recomandări, avize).
În domeniile în care statele membre au dat dovadă de reţineri de a le supune unei
reglementări comunitare (ex. educaţie, cultură), actele Consiliului au mai mult un caracter de
recomandare, având forţă obligatorie minimă.

10
 * Tratatul de la Lisabona extinde atribuţiile Consiliului în domeniile politicilor
privind controlul la frontiere, cooperării judiciare în materie civilă, cooperării judiciare în
materie penală, cooperării poliţieneşti, după cum urmează:
A) cu privire la politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea
- Consiliul adoptă măsuri în vederea cooperării administrative între serviciile
competente ale statelor membre în domeniul JAI, precum şi între serviciile respective şi
Comisie;
- Dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară şi tratatele nu au prevăzut atribuţii în
acest sens, Consiliul, prin procedură legislativă specială, poate adopta dispoziţii referitoare la
paşapoarte, cărţi de identitate, permise de şedere sau oricare alt document asimilat acestora;
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem european comun de azil, care cuprinde:
a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanţilor ţărilor terţe, valabil în toată
Uniunea;
b) un regim unitar de protecţie subsidiară pentru resortisanţii ţărilor terţe care, fără să
obţină azil european, au nevoie de protecţie internaţională;
c) un sistem comun de protecţie temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux
masiv;
d) proceduri comune de acordare şi de retragere a regimului unitar de azil sau de
protecţie subsidiară;
e) criterii şi mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de azil sau de protecţie subsidiară;
f) norme referitoare la condiţiile de primire a solicitanţilor dreptului de azil sau de
protecţie subsidiară;
g) parteneriatul şi cooperarea cu ţările terţe pentru gestionarea fluxurilor de persoane
care solicită drept de azil, protecţie subsidiară sau temporară.
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot stabili măsuri pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii, cu scopul de a favoriza
integrarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere lungă pe teritoriul lor,
excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale
statelor membre;
B) cu privire la cooperarea judiciară în materie civilă
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt necesare pentru buna funcţionare
a pieţei interne, care urmăresc să asigure:
a) recunoaşterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare şi executarea acestora;
b) comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare;
c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de
legi şi de competenţă;
d) cooperarea în materie de obţinere a probelor;
e) accesul efectiv la justiţie;
f) eliminarea obstacolelor privind buna desfăşurare a procedurilor civile;
g) dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;
h) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi personalului din justiţie.
Măsurile privind dreptul familiei cu implicaţii transfrontalieră sunt stabilite de
Consiliu, prin procedură legislativă specială. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European, la propunerea Comisiei. Propunerea Consiliului

11
 este transmisă parlamentelor naţionale. În caz de notificare a opoziţiei unui parlament
naţional, transmisă în termen de şase luni de la transmitere, decizia nu se adoptă.
Cosiliul poate adopta decizia dacă nici un parlament naţional nu formulează opoziţie.
C) cu privire la cooperarea judiciară în materie penală
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri privind:
a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în întreaga
Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii judiciare;
b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele membre;
c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale statelor
membre în materie de urmările penală şi executare a deciziilor.
Pentru facilitarea recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor
judiciare, Parlamentul European şi Consiliul, pot stabili, prin procedura legislativă
ordinară, pot stabili norme minime, luând în considerare diferenţele existente între
tradiţiile juridice şi sistemele de drept ale statelor membre. Aceste norme minime se
referă la:
a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
b) drepturile persoanelor în procedura penală;
c) drepturile victimelor criminalităţii;
d) alte elemente speciale ale procedurii penale, identificate prin decizie a Consiliului.
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin directive conform procedurii
legislative ordinare, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a
sancţiunilor în domeniile criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune
transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia specială
de a le combate pornind de la o bază comună;
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară pot stabili măsuri pentru a încuraja şi sprijini acţiunea statelor în domeniul
prevenirii criminalităţii, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre;
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente prin procedura
legislativă ordinară, determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile
Eurojust. Aceste atribuţii pot include:
a) începerea de cercetări penale, precum şi propunerea de începere a urmăririi
penale efectuate de autorităţile naţionale competente, în special privind infracţiuni
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
b) coordonarea cercetărilor şi urmăririlor penale;
c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de
competenţă şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană;
- Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui
un Parchet European, pornind de la Eurojust, în scopul combaterii infracţiunilor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii.
D) cu privire la cooperarea poliţienească
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:
a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi
schimbul de informaţii;

12
 b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind
schimbul de personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică;
c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de
criminalitate organizată.
- Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabileşte structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi
atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include:
a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de
informaţii transmise în special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi
terţe;
b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de cercetare şi operative,
desfăşurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul
unor echipe comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust.
Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control al activităţilor
Europol de către Parlamentul European, la care parlamentele naţionale sunt asociate.
- Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte
condiţiile şi limitele în care autorităţile competente ale statelor membre pot interveni pe
teritoriul unui alt stat membru, în cooperare şi cu acordul autorităţilor statului respectiv.
Consiliul hotărăşte în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European.

13