Drept civil Partea generală

Materialul ce va urma a fost pregătit utilizând cartea domnului profesor “Drept civil
Partea generală de Petrică Trușcă și Andrada Mihaela Trușcă, ediția a II-a revizuită și
adăugită apărută la editura Universul Juridic în 2016”, „Curs de drept civil Partea generală
de Gabriel Boroi și Carla Alexandra Anghelescu, ediția a II-a revizuită și adăugită, apărută
la editura Hamangiu în anul 2012” și notițele de la clasă.

Pentru realizarea materialului am scris după cum urmează:

- Titlurile lecților celor mai importante cu culoarea roșu

- Subtitlurile și părțile cele mai importante cu culoarea mov
- Pentru definiții am folosit culoarea maro
- Trăsăturile, caracteristicile și derivatele acestora sunt scrise cu culoare albastră
 Rolul și principiile dreptului civil

Definiție: Dreptul civil este acea ramură a sistemului de drept românesc, alcătuită dintr-
un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale
stabilite între persoanele fizice și persoanelel juridice aflate pe poziție de egalitate juridică.

A. Trăsăturile dreptului civil

a) Apartenența depretului civil la sistemul de drept românesc

b) Conținutul dreptului civil – este format din ansamblul de norme juridice care
guvernează anumite relații sociale.

Normele dreptului civil sunt cuprinse în izvoarele dreptului civil ( Codul civil și alte legi
speciale)

c) Obiectul dreptului civil – care este format din două mari categporii de praporturi:

- Raporturi patrimoniale, prin care se înțelege raportul social care, datorită conținutului și
valorii economice, poate fi exprimat pecuniar.

În funcție de natura sau felul drepturilor subiective civile care intră în conșinutul lor,
raporturile juridice patrimoniale sunt grupate în două mari categorii:

o Rapărturi juridice reale, respectiv raporturi care au în conșinutul lor drepturi

subiective reale ( raport de propietate, etc. )

o Rapărturi juridice obligaționale, respectiv acele raporturi care au în conșinutul lor

drepturi de creanță, respectiv acele drepturi în care subiectul activ ( creditorul )
poate pretinde subiectului pasiv ( deitorul ) să efectueze o anumită prestație ce
constă în a da, a face sau a nu face ceva.

- Raporturi personal nepatrimoniale, prin care înțelegem acele raporturi sociale care, lipsite
de conținut economic, nu pot fi exprimate în bani.

Categoriile de raporturi personal nepatrimoniale civile sunt formate din următoarele

subcategorii:

o Raporturi ce au în conșinutul lor drepturi personale nepatrimoniale care privesc

existența și integritatea subiectelor de drept civil.
Sunt asemenea raporturi cele care au în conșinutul lor dreptul omului la viață, săntate,
reputație, etc.
 o Raporturi ce au în conșinutul lor drepturi presonale nepatrimoniale prin care se
individualizează subiectele de drept în raporturile juridice civile (dreptul la nume,
la domiciliu, la denumire, la sediu, etc)

o Raporturi ce au în conținutul lor drepturi personale nepatrimoniale izvorâte din

creația intelectuală cum ar fi raportul în care intră dreptul la paternitatea operei
științifice.

d) Subiectele dreptului civil – sunt persoanele fizice și persoanele juridice care se află
pe poziții de egalitate juridică

Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesară o calitate specială, fiind suficientă aceea
de ființă umană (persoana fizică), sau aceea de colectiv organizat care, întrunind condițiile cerute
de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile ( persoana juridică).

Subiectele raportului de drept civil au poziție juridică de egalitate juridică, adică niciuna
dintre părți nu se subordonează celeilalte.

B. Rolul dreptului civil

Dreptul civil se caracterizează prin aceea că el joacă rolul de drept comun față de alte
ramuri de drept, deci dreptul civil împrumută din normele sale celelalte ramuri de drept, ori de
câte ori acestea nu au norme proprii pentru un caz ori un aspect.

Prezentul Cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.
 Principiile dreptului civil
Având în vedere că dreptul civil este parte a dreptului românesc, putem discuta de trei
categorii de princpii:

- Principii fundamentale ale dreptului românesc ( principiul egalității în fața legii și

principiul separației puterilor în stat)

- Principii generale ale dreptului civil român

- Principii ale uneia sau mai multor instituții de drept civil ( consensualismului care privește
forma actului juridic civil, forței obligatorii care interesează instituția efectelor actului
juridic civil și restitutio in integrum)

Principiile generale ale dreptului civil român

A. Principiul propietății

Acest principiu este văzut în principal din punct de vedere economic și este elementul principal
al raporturilor sociale, regăsindu-l în Codul civil.

Acest principiu este garantat de Constituție care stabilește că “ Dreptul de proprietate, precum
și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de
lege”
Codul civil distinge între două mari categorii de proprietăți:
- Proprietate publică ( care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, bunurile
proprietate publică fiind inalienabile).

- Proprietate privată ( care aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice, aceasta fiind
inviolabilă în condițiile legii organice)

Codul civil evidențiază dreptul de proprietate prin trei atribute:

- Posesia ( dreptul de a se folosi de bun )

- Folosința ( dreptul de a culege fructele și veniturile provenite dintr-un anumit bun )
- Dispoziția ( dreptul de a dispune de un anumit bun )

B. Principiul egalității în fața legii civile

 Părțile, indiferent de natura lor, în momentul în care intră în litigiu și vor apela instanțele
judecătorești vor fi egale în ceea ce privește aplicarea legii
C. Principiul înbinării intereselor personale cu cele generale

Acest principiu se referă la obligația cetățenilor de a respecta Constituția, supremația sa și

legile.

Normele dreptului civil consacră expres acest principiu atât pentru persoanele fizice cât și
pentru cele juridice.
D. Principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective civile

Acestprincipiu enunță faptul că “ Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără
discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii ”
E. Principiul bunei-credințe

Acest principiu enunță faptul că “ orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-și
exercite drepturile și să-și execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri “
Buna-credință se prezumă până la proba contrarie.
 Izvoarele dreptului civil

Definiție:Izvoarele dreptului civil reprezintă condițiile de existență ce au la bază actele

normative adoptate de instituțiile statului care au competență să adopte astfel de legi.
După natura lor izvoarele pot fi:

- Izvoare materiale ( condițiile de existență care generează normle edreptului civil, adică
olitici, economici sau sociali )
- Izvoare formale ( care au în vedere denumirea sub care este adoptat și recunoscut un anumit
tip de act normativ care reglementează raporturi juridice ).

A. Izvoarele dreptului civil în sens formal

- Legile sunt actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării, iar
aplicarea lor este asigurată prin constrângere de către stat. Constituția stabilește
prerogativele legiferării.

Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele dreptului civil sunt legile ( actele
normative adoptate de Parlament și Hotărârile Guvernului, dar și actul normativ adoptat de un
ministru sau de șeful unui alt organ al administrației de stat, dacp are ca obiect de reglementare
relații sociale ce intră în obiectul dreptului civil )

Alt izvor al dreptului civil îl reprezintă normele dreptului Uniunii Europene cualicabilitate
directă și cu efect prioritar față de dreptul național, cu excepția cazului în care legislația civilă
internă conține dispoziții mai favorabile.

- Ordonanțele Guvernului – se emit în temeiul unei legi speciale de abilitate, în limitele și în

condițiile prevăzute de aceasta.

Ordonanțele pot fi simple în temeiul unei legi de abilitare și de urgență în absența unei legi
de abilitare emise de Parlament, în cazul apariției unor împrejurări excepționale.

B. Izvoarele dreptului civil în sens material ( neformale )

- Uzanțele ( obiceiul și uzurile profesionale )

Obiceiul este o regulă de conduită stabilită în practica vieții sociale, transmisă prin
repetabilitate și respectată ca normă socotită obligatorie de către o anumită comunitate.
El se prezumă că există până la proba contrarie.

- Reguliei de morală
- Principiile de drept
- Doctrina
- Jurisprudența ( practica judiciară )
 Aplicarea legii civile

Legile civile se succed din punct de vedere al timpului, coexistă din punct de vedere al
spațiului ( teritoriului pe care acestea se aplică ) și există o pluralitate de legi din punct de vedere
al ersoanelor cărora li se aplică acestea.

A. Aplicarea legii civile în timp

Orice lege civilă are ca moment inițial intrarea acesteia în vigoare, iar ca moment final ieșirea
din vigoare ( Abrogarea ).

Ca principiu legea civilă intră în vigoare la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul
Oficial partea I sau la o altă dată prevăzută expers în textul legii.

De la data intrării în vigoare, legea devine obligatorie și este cunoscută de toți, nimeni nemai
putând invoca necunoașterea acesteia ( nemo censitur ignorare legem )
Legea iese din vigoare printr-un procedeu tehnico-juridic numit abrogare.
Abrogarea poate fi expresă într-un text conținut de legea respectivă sau tacită când normele
vechii legi intră în conflict cu normele noii legi.

Desuetudinea intervine în situațiile în care un anumit act normativ adoptat nu se mai aplică,
fără însă a fi abrogat ( iese din uz )

- Principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp

a) Principiul neretroactivității este regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică după
intrarea ei în vigoare neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior “
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile “

Principiul neretroactivității legii civile noi reprezintă o regulă de drept cu caracter imperativ ce
se impune organului de jurisdicție care aplică legea, părților, dar și legiuitorului.

b) Principiul aplicării imediate a legii civile noi reprezintă regula potrivit căreia legea civilă
nouă se aplică tuturor situațiilor apărute după intrarea ei în vigoare.
Prin acest principiu excluzându-se aplicarea legii civile vechi.
 - Excepțiile de la cele două principii

a) Retroactivitatea legii civile presupune aplicarea legii civile noi la situații juridice anterioare
intrării ei în vigoare.
b) Ultraactivitatea legii civile vechi reprezintă excepția de la principiul aplicării imediate a
legii civile noi și constă într-o limitare vremelnică a aplicării legii civile noi care este
amânată până la consumarea situațiilor juridice în curs de soluționare la momentul intrării
în vigoare a legii civile noi.

Supraviețuirea legii civile vechi poate să rezulte dintr-un text expres din noua lege sau poate fi
dedusă pe cale de interpretare.

B. Aplicarea legii civile în spațiu ( pe teritoriu )

Aplicarea legii civile în spațiu presupune determinarea limitelor teritoriale cărora ea se aplică
Procedeul presupune două aspecte:

a) Național care vizează raporturile juridice ce crează raporturi între subiectele de drept
cetățeni români

b) Internațional care vizează raporturile civile cu un element de extraneitate (

cetățenie,naționalitate, locul încheierii unui contract, etc. )

Problema aplicării dreptului civil pe teritoriu are la bază conflictul de legi care se rezolvă prin
dreptul civil internațional.

C. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, persoane fizice și persoane juridice.

Principiul care guvernează acșiunea legii civile asupra persoanelor este acela al egalității
subiectelor de drept civil în fața legii civie, dublat de cel al generalității aplicării legii civile la toate
raporturile de drept civil.
Există norme care se aplică numai persoanelor fizice și norme care se aplică numai persoanelor
juridice.
 Interpretarea legii civile
Definiție: Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile,
conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului exprimată într-o
anumită normă de drept civil și adaptată diferitelor situații concrete.

Necesitatea interpretării normelor dreptului civil

Interpretarea normelor dreptului civil se impune, deoarece oricât de perfectă ar fi formulată

o lege, aceasta va fi inevitabil depășită de dinamica vieții sociale, legiuitorul neputând să prevadă
toate aspectele vieții sociale.

Necesitatea interpretării normelor dreptului civil se mai impune și datorită faptului că

legiuitorul, nedorind să scape din vedere niciun aspect al vieții sociale, folosește în redactarea
textului de lege termeni generali sau dorind să se axprime în consecință, poate folosi anumite
cuvinte care fie au înțelesul din vorbirea curentă, fie sunt cuvinte cu caracter tehnic juridic.

Interpretarea normelor dreptului civil se impune și în situațiile în care textul de lege are o
formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.

Clasificarea interpretării legii civile

În ceea ce privește interpretarea legii civile, 3 criterii de clasificare sunt principale și de

interes pentru aplicarea legii diferitelor situații concrete care se ivesc.

A. În funcție de organul sau persoana de la care provine

a) Interpretarea oficială a normei juridice este acea interpretare care revine organului de stat
ce a edictat norma respectivă potrivit exercitării atribuțiilor ce îi revin “ cel care a adoptat
norma respectivă este competent să facă și interpretarea ei oficială “

Tot interpretare oficială este considerată interpretarea făcută de un organ neguvernamental

învestit cu prerogativa reglementării anumitor relații la care participă organizații din sistemul său.

Interpretarea oficială are caracter general obligatoriu, este adoptată de organul legislativ cu
scopul de a lămurii cinținutul anumitor dispoziții cuprinse în norma interpretativă ce produce
efecte numai pentru viitor.
 b) Interpretarea jurisdicțională a normei juridice este acea interpretare făcută de către
instanțele judecătorești cu prilejul aplicării normelor și soluționării litigiilor și de către alt
organ care, potrivit legii, are și atribuții jurisdicționale.

Această interpretare are, în principiu, caracter obligatoriu doat în cazul speței pentru care se
face interpretarea, deoarece aceasta se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății.

c) Interpretarea neoficială a normei juridice este acea interpretare făcută de către doctrina de
specialitate sau de către avocați cu prilejul pledoariei lor și nu are putere juridică
obligatorie, dar care poate fi însușită de organul căruia i se adresează.

B. În funcție de rezultatul interpretării

a) Interpretarea literală a normei juridice se impune în cazurile în care există o concordanță

deosebită între textul legii și situațiile concrete cărora aceasta se aplică.
În practică, acest rezultat al interpretării, este cel mai des întâlnit.

Interpretarea literală care este un rezultat al interpretării nu trebuie confundată cu interpretarea

gramaticală care este o metodă de interpretare.

b) Interpretarea extensivă a normei juridice este cerută de formularea prea restrictivă a unui
text de lege, față de intenția reală a legiuitorului, astfel încât textul legal trebuie extins și la
unele situații care nu s-ar încadra în litera lui.

Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conțin enumerări limitative, excepții
sau prezumții, restrângerea unor drepturi civile sau reglementarea unor sancțiuni civile, întrucât
aplicarea acestora prin metoda analogiei este interzisă.
c) Interpretarea restrictivă a normei juridice este cerută în cazurile în care între formularea
textului de lege și cazurile de aplicare practică nu există concordanță, în sensul că
formularea este prea largă față de ipotezele ce se pot încadra în textul legal.
Interpretarea restrictivă este diametral opusă interpretării extensive.

C. În funcție de metoda de interpretare

Interpretarea normelor de drept civil, fiind o operaţie de determinare a înşelesului acestora,
presupune folosirea anumitor mijloace sau procedee ( metode de interpretare ).
 Deși, din punct de vedere didactic, ele sunt tratate separat, în realitate, aceleiași dispoziții legale
i se pot aplica două sau mai multe metode de interpretare care pot conduce fie la același rezultat,
fie la rezultate diferite.

a) Interpretarea gramaticală a normei juridice constă în lămurirea conținutului unei norme

juridice pe baza regulilor gramaticii, a procedeelor de analiză morfologică și sintactică a
textului legal, ținând cont de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, de legătura
dintre acești termeni, de construcția propoziției și a frazei, de particulele întrbuințate
precum și de semnele de punctuație.

Prin folosirea acestei metode se cere, în primul rând, ca interpretul să analizeze cuvintele în
care este exprimată norma.
În această privință se pot distinge trei categorii:

- Cuvinte cu acelaș înțeles ca în vorbirea uzuală

- Cuvinte care, deși sunt folosite în vorbirea uzuală, în conținutul normelor juridice au o altă
semnificație
- Cuvinte care sunt specifice dreptului civil și cuvinte care își au determinat înțelesul în lege
prin definirea lor.

b) Interpretarea sistematică a normei juridice constă în lămurirea înțelesului unei norme

juridice ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaș act normativ,
fie dintr-un alt act normativ.

c) Interpretarea istorico-tehnologică a normei juridice constă în stabilirea sensului unei

dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului
niormativ din care face parte acea dispoziție într-un context istoric dat.

d) Interpretarea logică a normei juridice constă în lămurirea sesnului unei norme juridice, pe
baza legilor logicii formale și a sistemului de argumentare pe care se sprijină

Reguli de interpretare logică

o Excepția este de strictă interpretare și aplicare. Excepția își găsește aplicația numai
în ipotezele la care se referă neputând fi extinsă la alte cazuri.

Un aspect particular al acestei reguli îl constituie stabilirea corelației dintre legea generală
și legea specială.
Legea specială constituie excepția de la legea generală care constituie reula.
o Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
 Această regulă nu este, însă, imperativă, uneori putându-se ajunge la unele distincții chiar
dacă ele nu rezultă în mod expres din textul de lege supus interpretării.

o Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în senusul neaplicării.

Pe lângă aceste reguli de interpretare logică există și argumente de logică juridică:

o Argumentul per a contrario atunci când se afiră ceva se neagă contrariul.
Valoarea acestui argument este relativă.

o Argumentul afortiori ( cu atât mai mult ), adică cine poate mai mult, poate și mai
puțin.

o Metoda analogiei

Fundamentul acestui argument constă în faptul că aceeași cauză trebuie să producă același
efect.

El este procedeul perin care se face completarea lacunelor legii fie prin aelarea la normele
juridice cvile ( analogia legii ), fie la principiile dreptului civil ( analogia dreptului ).

o Argumentul reducerii la absurd care demonstrează că numai soluția propusă este

admisibilă, altefl s-ar ajunge la consecințe absurde.
 Raportul juridic civil
Definiţie: Raportul juridic civil este o relaţie socială între persoane de drept civil
reglementată de norma de drept civil.

Pentru a fi un raport de drept civil, trebuie ca relaţia socială să fie reglementată în normă
de drept civil, ceea ce înseamnă că dacă orice rapot juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie
socială, prin ea însăşi, este un raport juridic civil şi nici relaţia socială, odată reglementată, nu îşi
pierde calitatea de raport social.

Caracteristicile raportului juridic civil

1. Caracter social – conținutul unui astfel de caracter constă în reglementarea de către norma
de drept civil, aceasta adresându-se numai conduitei oamenilor ( norma juridică nu se poate
adresa lucrurilor )

2. Caracter volițional – ceea ce înseamnă că în totdeauna este rezultatul unei norme civile
care exprimă voința, acest aspect fiind întâlnit la toate ramurile dreptului.

În dreptul civil, pe lângă voința legiuitorului, nașterea unor raporturi juridice civile presupune
și voința exprimată, în condițiile legii, de către părțile care nasc, modifică sau sting relațiile civile.
Asemenea raporturi juridice au un caracter dublu voițional.
3. Caracter echitabil – în raportul juridic civil o parte nu se subordonează celeilalte părți.

Poziția de egalitateîn raportul juridic civil nu trebuie înțeleasă în sensul că părțile ar avea
același număr de drepturi subiective civile și de obligații civile sau că ar avea patrimonii egale.

Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
- Părțile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau persoanele juridice
în calitate de deținători ai drepturilor subiective civile sau de executanți ai obligațiilor
civile.

- Conținutul raportului juridic civil care este alcătuit din totalitatea drepturilor subiective și
a obligațiilor civile pe care le au părțile raportului juridic respectiv.

- Obiectul raportului juridic civil care constă în conduita părților, respectiv acțiunile sau
inacțiunile la care sunt îndreptățite părțile, sau de care acestea sunt ținute să le respecte.
 Subiectele raportului juridic civil
Prin subiect al raportului juridic civil se înțelege calitatea de a fi titular al drepturilor
subiective și a obligațiilor civile.

Persoana care dobândește drepturi subiective civile se numește subiect activ ( creditor ),
iar persoana care și-a asumat obligații civile se numește subiect pasiv ( debitor ). Fiecare dintre
părțile raportului juridic civil poate fi atât subiect pasiv cât și subiect activ în cadrul unui raport
juridic civil.
Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

A. Persoane fizice
În această categorie se pot distinge mai multe subcategorii:

a) În raport de capacitatea de exercițiu:

- Persoane fizice lipsite de capacitatea de exercițiu ( minorii sub 14 ani și persoanele puse
sub interdicție judecătorească )

- Persoane fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă ( minorii între 14 ani și 18 ani )

- Persoane fizice cu capacitate de exercițiu deplină ( toate persoanele fizice începând de la

18 ani și până la deces, dar și minorii ce au împlinit vârsta de 16 ani cu condiția să se
căsătorească )

b) În raport de cetățenie:

- Persoane fizice de cetățenie română

- Persoane fizice care nu au cetățenie română ( apatrizii și cele cu dublă cetățenie dar niciuna
cetățenie română )

B. Persoane juridice

a) În raport de natura proprietății lor:

- Persoane juridice particulare sau de drept privat

c
- Persoane juridice de stat sau publice sau de drept public
 - Persoane juridice mixte

b) După criteriul naționalității :

- Persoane juridice de naționalitate română ( de regulă cu sediul în România )

- Persoane juridice de altă naționalitate, străină.

c) După scopul lor:

- Persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ

- Persoane juridice non profit sau fără scop lucrativ

Determinarea subiectelor raportului juridic civil – este operațiunea de stabilire și identificare a

părților între care se leagă un raport juridic.

În cazul raporturilor juridice care au în conținutul lor drepturi absolute, numai subiectul activ
este determinat, el fiind însuși titularul dreptului sibiectiv civil, iar subiectele pasive sunt
nedetreminate.

În cazul raporturilor juridice care au în conșinutul lor drepturi relative, atât subiectul activ cât
și cel pasiv sunt determinate.

Dacă un drept absolut este încălcat printr-un fapt ilicit, cauzator de prejudicii, se naște un raport
obligațional care dă posibilitatea titularului dreptului încălcat de a cere repararea prejudiciului
cauzat și obligația corelativă ce revine uneia sau mai multor persoane determinat de a restabili
dreptul încălcat.

Sunt și raporturi juridice care se leagă între mai multe persoane, în care mai multe persoane au
calitatea de subiect activ sau pe cea de subiect pasiv ( pluralitate de subiecte ).

- În raporturile juridice reale având în conținut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este
nedeterminat, dar constituit în totdeauna din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil
în afară de titularul dreptului de proprietate.
Subiectul activ poate fi o persoană ( porprietate exclusivă ) sau mai multe persoane determinate
( proprietate comună).
 Proprietatea comună poate fi:

o Pe cote părți ( coproprietate )

o Devălmășie ( când nu se cunoaște cu exactitate cota parte ce revine fiecăreia dintre
persoane )

- În raporturile juridice nepatrimoniale subiectul pasiv este nedeterminat, constituit din

pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil cu excepția subiectului activ.

Pluralitatea activă este mai rară ( întâlnindu-se, însă, în raporturile de drept la proprietate
intelectuală sub forma coautoratului )

- În raporturile juridice obligaționale ( de creanță ) pluralitatea poate fi:

o Activă când există mai mulți creditori

o Pasivă când există mai mulți debitori
o Mixtă când există mai mulți creditori și mai mulți debitori

Regula în caz de pluralitate în cazul raporturilor obligaționale este divizibilitatea de la care

există și excepții:

 Solidaritatea care poate fi atât activă ( mai mulți creditori ) cât și paivă ( mai
mulți debitori ).
 Indivizibilitatea care presupue că oricare dintre codebitori este ținut de
întreaga datorie.

Obligația inidvizibilă este aceea care datorită naturii obiectului ei sau datorită voinței
părților nu poate fi împărțită.

Capacitatea civilă
Definiție: Calitatea de a fi subiect de drept civil este avută de către persoanele fizice sau
persoanele juridice și înseamnă aptitudinea generală de a fi titular de drepturi civile și de obligații
civile.
În structura capacității civile intră două elemente:

- Capacitatea de folosință
- Capacitatea de exercițiu

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi
și obligații civile.
 Capacitatea de folosiniță începe la nașterea persoanei și încetează la moartea acesteia.
Drepturile copilului sunt recunoascute de la concepțiune însă numai dacă acesta se naște viu.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a-și exercita drepturile
civile și de a-și îndeplinii obligațiile civile.
Pentru a putea încheia acte juridice, persoana fizică trebuie să aibă discernământ.
Capacitatea de exercițiu denotă câteva condiționări, respectiv vârsta și discernământul.

Pentru persoanele ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele lor, de

către reprezentanții legali ai acestora, în condițiile legii. Ele pot, însă, încheia singure unele acte
anume prevăzute de lege ( acte de conservare și acte de dispoziție, dar de mică valoare )
Minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă pot încheia acte juridice cu încuviințarea părinților
sau a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege și cu autorizarea instanței de tutelă.

Capacitatea de exercițiu deplină începe la 18 ani. Ea poate fi, însă, dobândită înainte de 18 ani
fie prin căsătorie, fie prin recunoașterea de către instanța de tutelă pentru minorul care a împlinit
16 ani și care dobândește astfel capacitate de exercițiu deplină.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice

Începutul capacității de folosință a persoanei juridiceeste momentul dobândirii personalității

juridice ce are loc în funcție de modul lor de înființare și de categoria de persoane juridice din care
fac parte.

Prin excepție, persoana juridică, poate dobândi capacitate de folosință anticipată, însă numai
în măsura necesară ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice este determinat de scopul ( obiectul de

activitate ) pentru care a fost înființată.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice constă în aptitudinea de a-și exercita drepturile și

de a-și îndeplinii obligațiile încheind acte juridice prin organele sale de administrare.

Începutul capacității de exercițiu este determinat de momentul înființării acesteia, dar

realizarea efectivă a capacității de exercițiu este condiționată de desemnarea organelor sale de
administrare.
Încetarea capacității de exercițiu corespunde practic cu încetarea capacității de folosință a
persoanei juridice.
 Conținutul raportului juridic civil

Definiție: Conținutul Raportului juridic este toatalitatea drepturilor civile și a obligațiilor

civile pe care le au părțile.

Dreprturile subiective civile formează latura activă a conținutului raportului juridic, iar
obligațiile civile formează latura pasivă a acestuia.

Cele două laturi ale raportului juridic civil se află într-o strânsă corelație, în sensul că
orcărui drept subiectiv civil îi corespunde o obligație civilă și invers.

Dreptul subiectiv civil

Definiție: Dreptul subiectiv civil este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor
juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.
Drepturile subiective civile se clasifică:

A. În funcție de opozabilitatea lor în:

a) Drepturi subiective absolute
b) Drepturi subiective relative

B. În funcție de natura conținutului lor:

a) Drepturi subiective patrimoniale
b) Drepturi subiective nepatrimoniale ( care se subdivid în drepturi care privesc existența
și intergritatea persoanei, drepturi care privesc identificarea persoanei și drepturi ce
decurg din creația intelectuală )

C. După corelația dintre ele:

a) Drepturi subiective principale
b) Drepturi subiective accesorii

D. După gradul de certitudine conferit titularilor lor:

a) Drepturi subiective pure și simple
b) Drepturi subiective afectate de modalități.
 Drepturile subiective absolute și relative:

Definiție: Dreptul subiectiv absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate
avea o anumită conduită fără a face apel la altcineva pentru a își exercita acest drept.
Sunt drepturi subiective absolute, drepturile reale și nepatrimoniale.
Caracteristici:

- Raportul juridic civil care are în conținutul său un drept absolut se stabilește între titularul
dreptului ( subiect activ ) și toate celelalte persoane nedeterminate ( subiecte pasive )
- Dreptul absolut este opozabil tuturor
- Conținutul obligației subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor generală și
negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ

Definiție: Dreptul subiectiv relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate
pretinde subiectului pasiv o anumită conduită determinată ( să dea, să facă sau să nu facă ceva)
și este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
În categoria drepturilor relative intră:

o Actele juridice civile

o Faptele juridice ( acțiuni omenești săvârșite fără intenție care produc efecte în
temeiul legii )

Drepturile subiective patrimoniale și nepatrimoniale

Definiție: Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil, al cărui conținut poate fi
evaluabil în bani.
Aceste drepturi se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.

Dreptul real este acel drept patrimonial în temeiul căruia titularul său își poate exercita
prerogativele asupra unui lucru în mod direct și nemijlocit fără concursul altei persoane.

Dreptul de creanță este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (
creditorul ) poate pretinde subiectului pasiv ( debitorului ) să dea, să facă sau să nu facă ceva sub
sancțiunea constrângerii de către stat.

Drepturile subiective principale și accesorii

Definiție: Dreptul principal are o existență de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de
un alt drept.
 Sunt drepturi principale drepturile de proprietate pubică și privată.

Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (

dezmembrămintele ) sunt drepturi principale.

 Dreptul de superficie
 Dreptul de uz
 Dreptul de uzufruct
 Dreptul de abitație
 Dreptul de servitute
 Dreptul de administrare
 Dreptul de concesiune
 Dreptul de folosință
Drepturile reale accesorii sunt:

 Dreptul de ipotecă
 Dreptul de gaj
 Privilegiul
 Dreptul de retenție

Drepturile subiective pure și simple și drepturile afectate de modalități.

Definiție: Drepturile subiective civile pure și simple sunt drepturile care conferă o deplină
certitudine titularului lor întrucât nici existența și nici exercitarea lor nu depind de vreo
împrejurare viitoare.
Dreptul pur și simplu poate fi exercitat odată ce s-a născut, necondiționat.

Definiție: Drepturile subiective civile afectate de modalități sunt drepturi a căror existență
sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare certă sau incertă.

Exercitarea drepturilor subiective civile

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat:

- Cu respectarea legii și moralei

- În limitele sale externe
- În limitele sale interne
- Cu bună-credință
În situația în care aceste principii nu sunt respectate, ne aflăm, în situația abuzului de drept.
 Definiție: Prin abuz de drept se înțelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu încplcarea
principiilor exercitării sale.

Sancționarea abuzului de drept se face prin refuzul concursului forței de constrângere a

statului, ce poate fi concretizat prin neadmiterea cererii reclamantului așa cum a fost formulată
sau prin înlăturarea apărării pârâtului.

În situația în care abuzul de drept se concretizează printr-o faptă ilicită cauzatoare de

prejudiciu ca interveni și răspunderea față de cel vătămat într-un drept al său.

Obligația civilă
Definiție: Obligația civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o
anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelatv, conduită care poate consta în a
da, a face sau a nu face ceva și care la nevoie poate fi impusă de forța coercitivă a statului.

Obligațiile civile se clasifică astfel:

A. În funcție de obiectul lor:

a) Obligații de a da, a face sau a nu face ceva
b) Obligații pozitive și obligații negative
c) Obligații de rezultat ( determinat ) și obligații de prudență și diligență ( de mijloace)

B. În funcție de opozabilitatea lor :

a) Obligații obișnuite ( opozabile numai între părți )
b) Obligații opozabile terților
c) Obligații reale

C. În funcție de sancțiunea ce asigură respectarea lor:

a) Obligații civile perfecte
b) Obligații civile imperfecte

Obligații de a da, a face sau a nu face ceva

Obligația de da înseamna îndatorirea debitorului de a transmite, în folosul creditorului, un
rept real asupra unui bun.
 Obligația de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a presta un serviciu, de a
efectua o lucrare sau de a preda un lucru, adică o prestație pozitivă în afara celora care se încadrează
în noțiunea de a da.

Obligația de a nu face constă într-o abținere a debitorului de a nu face ceva ce ar fi putut

face dacă nu se obliga să nu facă..

Obligații civile pozitive și negative

Sunt considerate obligații pozitive acele obligații care constau în a da și a face.
Obligațiile negative sunt cele care constau în a nu face ceva.

Obligații de rezultat și obligații de prudență și diligență

Obligațiile de rezultat ( determinate ) sunt acele îndatoriri ce revin debitorului față de

creditor de a desfășura o anume activitate cu scopul de a obține un rezultat bine stabilit.
Acestea au bine precizată atât obiectul cât și scopul.

Obligațiile de mijloace ( de prudență și diligență ) revin debitorului față de creditor de a

depune toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis, fără a se obliga la atingerea
rezultatului propus.

Obligații obișnuite
Sunt acele obligații care revin debitorului față de cel pentru care s-a obligat.

Obligații opozabile terților

Sunt acele îndatoriri care se caracterizează prin faptul că sunt atât de strâns legate de
posesia bunurilor, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul
actual al bunului va fi obligat să respecte acest drept deși nu a participat direct și personal la
formarea raportului de obligație.

Obligații reale

Sunt obligații ce constau în îndatorirea ce revine, prin lege, celui ce deține un bun în
considerarea importanței deosebite a bunului respectiv pentru societate ( deținerea de terenuri
agricole, deținerea de păduri, deținerea de monumente patrimoniale de stat ).
 Obligații civile perfecte

Obligația perfectă este acea obligație în care debitorului îi este impusă o obligație prin forța
de constrângere a statului.

Obligații civile imperfecte

Obligația imperfectă ( naturală ) este obligația a cărei executare nu este silită, dr odată
executată de bună-voie, debitorul nu mai are voie să ceară restituirea prestației.

Obiectul raportului juridic civil

Definiție: Prin obiectul raportului juridic civil se înțelege acțiunea sau inacțiunea, adică,
conduita la care este îndreptățit subiectul activ și cea de care este ținut subiectul pasiv.

Bunul în dreptul civil

Definiție: Prin bun se înșelege o valoare economică, patrimonială, susceptibilă de a face
o trebuință omului, dar și susceptibilă de apropiere sub forma de drept patrimonial.

Condiția susceptibilității de apropiere sub forma unui drept patrimonial trebuie îndeplinită
pentru că altfel nu suntem în prezența noțiunii de bun în sens juridic.

Clasificarea bunurilor

A. În funcție de natura lor

a) Bunuri mobile
b) Bunuri imobile

Bunurile mobile prin natura lor sunt acele bunuri ce se pot mișca fie prin voință proprie,
fie printr-o forță exterioară.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt acele bunuri reprezentate prin drepturi reale
imobiliare, precum și acțiuniile în justiție care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui
lucru imobil.
 Bunurile mobile prin anticipație sunt acele bunuri imobile prin natura lor, dar care sunt
văzute de părți ca fiind mobile din perspectiva efectelor viitoare.

Bunurile imobile prin natura lor ( terenurile și construcțiile și tot ce se ține prin rădăcini de
pământ )

Bunurile imobile prin destinație sunt acele bunuri mobile rin natura lor, dar cărora
proprietarul le dă o anumită destinație prin care dobândesc regim juridic de imobil.

Bunurile imobile prin determinarea legii sunt tot bunuri incorporale, respectiv drepturi
reale imobiliare cum ar fi ( acțiunile în justiție care au ca scop valorificarea unui drept real asupra
unui imobil ).

Importanța juridică a acestei clasificări constă în regimul juridic diferit.

- În ce privește dreptul de proprietate pentru bunurile imobile, posesia îndelungată poate

conduce la dobândirea proprietății prin uzucapiune.

- În situația garanțiilor reale, bunurile mobile, pot forma gaj dacă sunt corporale sau titluri
negociabile emise în formă materializată, iar unele bunuri mobile pot forma obiect pentru
ipotecă.

- În privința publicității înstrăinărilor se aplică de regulă materia bunurilor imobile.

- În dreptul internațional privat, de regulă, un bun imobil este supus legii statului pe teritoriul
căruia se află.

- În dreptul familie, regimul bunurilor comune ale soțiilor se face în funcție de bunuri
comune mobile ( unde funcționează prezumția de mandat tacit reciproc ) și bunuri comune
imobile( înstrăinarea sau grevarea lor se poate realiza numai cu consimțământul expres al
celor doi soți )

- În dreptul procesual civil, din punct de vedere al competenței teritoriale, pentru rezolvarea
unui litigiu, legea dă putere de rezolvare instanței pe raza căreia se află bunul imobil.

- În cazul prescripției extinctive, avem regim juridic diferit. Acțiunea imobiliară care este
imprescriptibilă și mobiliară în termen de prescripție.
 B. În funcție de regimul circulației lor juridice

a) Bunuri aflate în curcuitul civil ce formează obiect al raportului juridic civil

b) Bunuri scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, neîngrădite și pot forma obiectul actelor
juridice civile ( bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic civil ).

Există, însă, și bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate, sau deținute în mod condiționat,
adică este necesară îndeplinirea unei condiții ( arme și muniții de foc, obiecte de cult, etc.)

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri ce nu pot forma obiect al actului juridic
civil ( bunuri inalienabile ) ( toate bunurile din domeniul public al statului și ale unitățiilor
administrativ-teritoriale ).

Importanța aceste clasificări semanifestă pe planul valabilității actelor juridice civile sub
aspectul obiectului lor.

C. În funcție de modul în care sunt determinate

a) Bunuri individual determinate ( res certa )

b) Bunuri determinate prin caractere generice ( res genera )

Bunurile individual determinate ( res certa ) sunt acele bunuri care se individualizează prin
însușiri specifice.

Bunurile determinate prin caractere genreice sunt acele bunuri care se individualizează prin
însușirile speciei sau categoriei din care fac parte, iar individualizarea se face prin cântărire,
măsurare și numărare.

Importanța acestei clasificări constă în determinarea momentului când se transmite dreptul

de proprietate asupra bunului, a cunoașterii părții care suportă riscul pieirii bunului.

Dacă un bun individual determinat formează obiectul unui act translativ de proprietate,
cumpărătorul dobândește în principiu, proprietatea din chiar momentul realizării acordului de
voință, chiar dacă nu s-a predat bunul.
 Dacă obiectul contractului este un bun determinat prin caractere generice, dreptul de
proprietate se transmite mai târziu, atunci când prin numărare, măsurare sau cântărire s-a procedat
la individualizarea bunului.

Dacă bunul datorat de debitor creditorului său este individual determinatși piere în caz de
forță majoră înainte de predare, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat (
vânzătorul ).

În cazul bunurilor determinate generic, dacă acestea pier înainte de predarea lor, debitorul
obligației de predare nu este exonerat de executarea obligației, bunul determinat generic putând fi
înlocuit cu altul de acelaș gen.

D. În funcție de modul în care pot fi sau nu împărțite fără să li se schimbe destinația

a) Bunuri divizibile ( bunuri care pot fi fracționate fără să li se schimbe destinația

economică actuală ) ( părțile rezultate au aceeași destinație și utilitate exonomică pe
care a avut-o întregul )
b) Bunuri indivizibile sunt bunuri care nu pot fi fracționate sau dacă le fracționezi li s-a
schimbat destinația economică.

Importanța acestei clasificări o regăsim în partaj și în materie de obligații cu pluralitate de

subiecte.

E. În funcție de modul în care pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligații civile

a) Bunuri fungibile
b) Bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate
astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații

Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea
unei obligații civile, astfel încât, debitorul nu este liber decât prin predarea bunului datorat.

Ca regulă, bunurile individual determinate sunt efungibile, iar cele determinate generic
sunt fungibile.
 Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat atât de natura bunului cât și de
voința părților unui act juridic civil.

F. În funcție de modul în care folosirea lor implică sau nu consumarea sau înstrăinarea lor

a) Bunuri consumtibile
b) Bunuri neconsumtibile

Bunurile consumtibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite fără ca prima lor
întrebuințare să nu implice consumarea substanței sau înstrăinarea lor.

Bunurile neconsumtibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod reptetat fără ca prin
aceasta să se consume substanța lor sau să fie implicată înstrăinarea.

Importanța juridică a acestei clasificări se manifestă în cazul uzufructului și în cel al

împrumutului.

G. În funcție de modul în care sunt sau nu producătoare de bunuri

a) Bunuri frugifere sunt bunuri care pot produce periodic, fără consumarea substanței lor,
alte bunuri sau produse numite fructe. Fructele pot fi naturale, industriale sau civile.
b) Bunuri nefrugifere sunt bunuri care nu au însușirea de a da naștere periodic la produse
fără consumarea substanței lor.
H. În funcție de corelația dintre bunuri

a) Bunuri principale sunt cele care pot fi folosite independent de alte bunuri
b) Bunuri accesorii sunt bunuri care susțin folosirea altor bunuri
Caracterul de bun principal sau accesoriu rezultă mai ales din voința omului.

I. În funcție de modul de percepere

a) Bunuri corporale sunt bunuri ce au existență materială ușor perceptibilă simțurilor

omului
 b) Bunuri incorporale sunt bunuri ce țin, de regulă, de drepturi patrimoniale, cu excepția
dreptului de proprietate.
Putem distinge trei categorii de bunuri incorporale:

- Proprietațiile incorporale
- Titlurile de valoare
- Creanțele

J. În funcție de modul în care sunt sau nu supuse urmăririi și executării silite pentru plata unei
datorii

a) Bunuri sesizabile
b) Bunuri insesizabile

Bunurile sesizabile sunt bunuri care sunt susceptibile de a forma obiectul urmăririi și
executării silite a debitorului.

Bunurile insesizabile sunt bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii a
debitorului.

Regula o reprezintă caracterul sesizabil al bunurilor debitorului, iar în cazurile expres

prevăzute de lege, bunurile sunt insesizabile.

Importanța aceste clasificări o regăsim în dreptul procesual civil.

Izvoarele raportului juridic civil

Pentru existența unui raport juridic civil abstract este necesară:

- Existența subiectelor de drept persoane fizice și persoane juridice între care se naște relația
socială
- Existența unei norme juridice care reglementează relația socială.

Pentru existența unui raport juridic civil concret , pe lângă cele două premise este necesară și
existența unei împrejurări ( fapte juridice ).
 De la raportul juridic civil abstract nu se ajunge la raportul juridic civil concret decât prin
existența unui fapt generator de raporturi juridice concrete.

Definiție: Prin izvor al raportului juridic civil concret se înțelege totalitatea faptelor și
sancțiunilor de care legea leagă nașterea, modificare și stingerea raportului juridic civil.

Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil

A. După legătura lor cu voința umană

a) Acțiuni omenești ce depind de voința omului

b) Fapte naturale ( evenimente ) care sunt independente de voința omului

B. După sfera lor

a) Fapt juridic în înțeles larg

b) Fapt huridic în înțeles restrâns

Acțiunile omenești sunt faptele omului săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte
juridice, prevăzute de legea civilă cu această seminificație.
Acțiunile omenești se împart în:

- Acțiuni umane săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice. Ele se numesc acte juridice
civile
- Acșiuni umane săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc totuși
în puterea legii. Ele se numesc fapte juridice.
Acțiunile omenești, după cum sunt sau nu sunt permise de lege se împart în:

- Acțiuni licite ( cu respectarea dispozițiilor legale )

- Acțiuni ilicite ( cu încălcarea prevederilor legale )

Faptele naturale ( evenimentele ) se produc independent de voința umană, dar sub temeiul
legii ( nașterea, trăznetul, etc. )
 Prin fapt juridic în sens larg ( lato sensu ) sunt desemnate atât acțiunile omenești, săvârșite
cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, cât și evenimentele ( faptele naturale ). Faptul
juridic în sens larg este sinonim cu cel de izvor al raportului juridic civil.

Prin fapt juridic în înțeles restrâns ( stricto sensu ) se desemnează evenimentele ( faptele
naturale ), cât și acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice. De aici
rezultă că, din sfera noțiunii de izvor al raportului juridic cuvil, înțeleasă în sens restrâns, sunt
excluse actele juridice.

Importanța acestei clasificări constă în faptul că, de regulă, faptele juridice stricto sensu pot fi
dovedite cu orice mijloc de probă admis de lege, pe când actele juridice sunt supuse unor condiții
restrictive de probațiune.
 Actul juridic civil
Definiție: Actul juridic civil este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce
efecte juridice, respectiv de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Expresia act juridic civil are două sensuri:

- Însăși manifestarea de voință făcută ci intenția de a produce efecte juridice.

- Înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material care consemnează
manifestarea de voință exprimată.

Clasificarea actelor juridice civile

A. După numărul părților:

a) Actul juridic unilateral – constă în manifestarea de voință a unei singure părți (

testamentul, acceptarea moștenirii, recunoașterea de paternitate )
b) Actul juridic bilateral – neceită acordul de voință a două părți ( vânzarea – cumpărarea,
donația, împrumutul, depozitul, etc. )
c) Actul juridic multilateral ( plurilateral ) – este cel care implică acordul de voință a trei
sau mai multe părți.

B. După scopul urmărit la încheierea lor:

a) Acte juridice civile cu titlu oneros – acelea prin care fiecare parte urmărește să-și
procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate.
Actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în:

- Actul juridic civul comutativ – acela în care, la momentului încheierii sale, este certă
existența drepuurilor și obligațiilor părților, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.
- Actul juridic civil aleatoriu este acela care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel
puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi ce
depinde de un evenimet viitor și incert.

b) Acte juridice civile cu titlu gratuit – sunt actele prin care una din părți urmrește să
procure celeilalte părți un beneficiu fără a obține în schimb un avantaj ( actul de donație
)
 Actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:

- Actul juridic dezinteresat – este acela prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial
fără ca prin aceasta să-și micșoreze propriul patrimoniu.
- Liberalitatea – este actul prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în
tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.

C. După efectul lor:

a) Actele juridice constitutive – sunt acele acte juridice care dau naștere la un drept
subiectiv civil care nu a existat anterior încheierii actului juridic.

Actul constitutiv produce efecte numai pentru viitor, și dacă sunt contracte sialagmatice,
pot fi supuse rezoluțiunii sau rezilierii.

b) Actele juridice translative – care au ca efect strămutarea unui drept dintr-un patrimoniu
în alt patrimoniu. Ele produc efecte numai pentru viitor și dacă sunt contracte
sinalagmatice, pot fi supuse rezoluțiunii sau rezilierii.

D. După importanța lor:

a) Actul juridic de conservare – este acela prin care se urmărește prîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil.

Prin esența lor, actele juridice de conservare pot fi numai benefice autorului, motiv pentru
care sunt considerate valabile chiar și cele încheiate de o persoană lipsită de capacitate de
exercițiu.

b) Actul juridic de administrare – este actul civil prin care se realizează o normală punere
în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu.
- Punerea în valoare a unui bun înseamnă culegerea fructelor, repararea imobilelor, etc. fără
a se ajunge la înstrăinarea lui.
- Punerea în valoare a unui patrimoniu include însă și acte care, raportate la un anumit bun,
reprezintă acte de înstrăinare, dar raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală
utilizare, exploatare sau valorificare a patrimoniului.
c) Actul juridic de dispoziție – este actul juridic, care are ca rezultat ieșirea unui drept sau
bun din patrimoniu sau grevarea sa cu o sarcină reală ( ipotecă, gaj, etc. )
E. După conținutul lor:

a) Acte juridice patrimoniale – acele acte care au un conșinut evaluabil în bani ( drepturile
reale și de creanță )
b) Acte juridice nepatrimoniale – cele care au un conținut neevaluabil în bani.
Această clasificare prezintă importanță juridică în materia ocrotirii incapabilului.

F. După modul ( forma ) de încheiere, adică după formalitățiile care trebuiesc îndeplinite cu
ocazia încheierii lor:

a) Actul juridic consensual – este acel act juridic care se încheie sau ia naștere prin simpla
manifestare de voință a părți sau părților fără nicio altă formalitate.
Actul juridic consensual reprezintă regula
b) Actul juridic solemn – este cel la a cărui încheiere, simpla manifestare de voință este
insufucientă, legea cerând ca voința să îmbrace o anumită formă specială, formă care
reprezintă o condiție pentru însăși validitate actului respectiv. ( testamentul, contractul
de donație, contractul de ipotecă )
c) Actul juridic real – este acela care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voință
este însoțită de predarea bunului care face obiectul actului juridic ( depozitul, gajul, etc.
)

G. După momentul producerii efectelor:

a) Acte juridice între vii – reprezintă marea majoritate a actelor juridice civile, acestea
fiind făcute de regulă pentru ca efectele lor să se producă în timpul vieții subiectelor de
drept care le încheie.
b) Actul juridic pentru cauză de moarte – este actul juridic civil de a cărui esență este
faptul că nu-și produce decât la moarte autorului.

H. După rolul coinței părților în stabilirea conținutului lor:

a) Acte juridice subiective – sunt acele acte juridice ale căror conținut este determinat prin
voința autorului sau autorilor lui.
b) Acte juridice civile condiție – sunt acele acte juridice la a căror încheiere, părțile își
exprimă voința doar în privința nașterii actului, conținutul lui fiind predeterminat de
norme de la care părțile nu pot deroga.
 O categorie intermediară o reprezintă contractul de adeziune ale cărui clauze esențiale sunt
impuse sau sunt redactate de una dintre părți, cealalată parte având doar opțiunea să nu le accepte
și să nu încheie actul sau să le accepte și să încheie actul deja redactat.

I. După legătura lor cu modalitatea:

a) Acte juridice pure și simple – sunt actele juridice care nu cuprind o modalitate, adică
termeni, condiții sau sarcini.
b) Acte juridice afectate de modaliate – adică acelea care cuprind o modalitate, adică un
termen, o condiție sau o sarcină.

J. După raportul dintre ele:

a) Acte juridice principale – acelea care au o existență de sine stătătoare, soarta actului
nedepinzând de soarta altui act juridic.
b) Actele juridice accesorii – sunt acele acte juridice ale căror soartă juridică depinde de
soarte altor acte juridiceprincipale.

Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaș timp cu actul juridic principal, dar și într-
un moment diferit. El poate fi un act separat, dar poate fi inclus și în actul juridic principal sub
forma unor clauze.

Desfințarea sau încetarea din orice cauză a actului juridic principal, atrage desfințarea sau
încetarea actului juridic accesoriu.

K. După legăura lor cu cauza:

a) Acte juridice cauzale – sunt acele acte juridice a căror valabilitate implică analiza
cauzei sau scopuli acestora.
Dacă scopul este imoral, ilicit sau lipsește însăși actul juridic este lovit de nulitate.
b) Acte juridice abstracte – sunt acelea a căror valabilitate nu implică analiza scopului.

L. După modalitatea încheierii lor:

a) Acte juridice strict personale – sunt actele juridice care nu pot fi dăcute decât personal
șără a putea fi încheiate prin reprezentare.
 b) Acte juridice care pot fi încheiate prin reprezentare

Actele juridice încheiate prin reprezentare se determină și în funcție de persoana

reprezentantului.

M. După reglementarea și denumirea lor legală:

a) Acte juridice tipice ( numite ) – sunt actele juridice care au o denumire stabilită de legea
civilă, precum și o reglementare proprie ( contractele civile și actele unilaterale)
b) Actele juridice atipice ( nenumite ) – sunt actele juridice care nu se bucură de o
reglementare și de o denumire proprie ( prestările de serviciu, contractul hotelier, etc.)

N. După modul lor de executare:

a) Acte juridice cu executare dintr-o dată – actul juridic a cărui executare presupune o
singură prestație din partea debitorului.

Sancțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea necorespunzătoare atrage

rezoluțiunea actelor de executare dintr-o dată ( contractul se desfințează cu efect retroactiv )

b) Actele juridice cu executare succesivă – sunt acele acte juridice a căror executare
presupune mai multe prestații eșalonate în timp.

În cazul actelor cu executare succesivă, pentru executarea necorespunzătoare sau

executarea culpabilă, va interveni rezilierea care are ca efect desfacerea unui astfel de
contract numai pentru viitor.

Condiții pentru valabilitate actului juridic civil

Definiție: Prin condițiile actului juridic civil înțelegem elementele din care este alcătuit
asemnea act.
Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

- Capacitatea de a contracta
- Consimțământul părților
- Un obiect determinat și licit
- O cauză licită și morală
Clasificare condițiilor actului juridic civil

A. În funcție de aspectul la care se referă:

a) Condiții de fond – cele care privesc conținutul actului juridic civil

b) Condiții de formă – cele care se referă la exteriorizarea voinței

B. În funcție de obligativitatea sau neobligativitate respectării lor la închieierea actului juridic:

a) Condiții esențiale – cele cerute pentru chiar validitatea actului ( ad validitatem )

b) Condiții neesențiale – cele care pot fi prevăzute sau pot lipsi fără a afecta validitatea
actului.

C. După sancțiunea nerespectării lor:

a) Condiții de validitate – a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea actului juridic

civil.
b) Condiții de eficacitate – a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil,
dar atrage alte consecințe cum ar fi:
 Neputința dovedirii actului cu alte mijloace de probă
 Inopozabilitatea față de terți

D. În funcție de vocația lor:

a) Condiții generale – cele care privesc toate actele juridice

b) Condiții speciale – cele care privesc numai anumite acte juridice
 A. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Definiție: Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înțelege acea condiție de fond și
esențială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi
subiective civile și de obligații civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile reunește în structura sa o parte din capacitatea de
folosință a subiectului de drept civil, precum și capacitatea de exercițiu a acestuia.

În privința corelației dintre capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, prima reprezintă

premisa juridică ( legală ), cealaltă premisă naturală ( de fapt ) fiind discernământul juridic,

Principiul capacității de a încheia acte juridice civile ( regula ) îl reprezintă capacitatea de a

încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepția.

Ori de câte ori legea nu prevede altfel, persoanele au aptitudinea de a învheia orice act juridic
civil.

Pentru persoanele juridice cu scop lucrativ, regula o constituie capacitatea de a dobândii orice
drepturi subiective civile și obligații civile, cu excepția celor care, prin natura lor sau potrivit legii,
nu pot aparține decât persoanelor fizice.

Cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, regula capacității de a încheia acte juridice civile
este subordonată principiului specialității.
Incapacitatea de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege.
După natura lor, se deosebesc incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.

Fiind o excepție de la regulă, orice dispoziție legală care instituie asemnea incapacități este de
strictă interpretare și aplicare.
 B. Consimțământul

Din definiția dată actului juridic civil rezultă că, consimțământul constă într-o manifestare de
voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
De asența actului juridic este coința juridică.

Vorința formează obiect special pentru psihologie, dar interesează și dreptul în general, iar
dreptul civil în special.
Din punct de vedere juridic, voința este formată din două elemente:

- Consimțământul
- Cauza sau scopul pentru care se încheie actul juridic civil

Formarea actului juridic constă într-un proces de natură psihologică și are ca punct de plecare
existența uneo nevoi pe care omul tinde să le satisfacă, după care se ajunge la reflectarea mijlocului
de satisfacere a nevoii.

Reflectarea nevoii conduce la reprezentarea scopului de atins, adică reprezentarea unui fapt
sau a unui lucru susceptibil să satisfacă nevoie.

Pe măsură ce reprezentarea scopului de realizat devine mai clară se trece de la tndință la

dorință.

O a doua fază a procesului psihologic este deliberarea care reprezintă cântărirea avantajelor și
dezavantajelor pe care le prezintă dorințele și mijloacele de realizare, aflate în concurs, caz în care
apar alte elemente ce determină subiectul să încheie un act juridic civil.
Hotărârea odată luată trebuie exteriorizată potrivit raportului juridic civil.

Motivul ce a determinat subiectul de drept să încheie actul juridic civil poartă denumirea de
cauză sau scop, iar hotărârea de a încheia actul juridic se numește consimțământ.
Voința juridică este guvernată de două principii:

1. Principiul libertății actelor juridice civile, care este consacrat legislativ în privișa
contractelor. Codul civil potricvit căruia ” părțile sunt libere să încheie și să determine
conținutul actelor juridice civile, în limitele ipuse de lege, de ordinea publică și de bunele
moravuri “
Conținutul acestui principiu se exprimă astfel:
- Subiectele de drept sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil.
- Dacă încheie un act juridic civil, părțile sunt libere să stabilească, cum doresc, conținutul
acestuia
- Părțile pot, în mod liber, prin acordul lor să modifice sau să pună capăt actului juridic civil
pe care l0au încheiat.
 Din acest principiu se desprind două consecințe:
- Una de fond. Subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice civile tipice,
ci și acte juridice civile atipice.
- Una de formă. Când legea nu prevede expres altfel, părțile sunt libere să aleagă forma pe
care o doresc actului juridic civil.

2. Principiul voinței interne ( reale )

Acest principiu este alcătuit din cele două elemente ale voinței juridice, respectiv un
element intern de natură psihologică și un element extern de manifestare între care există o
anume concordnță.

Rezolvarea problemei, în cazul în care voința declarată nu este în concordanță cu voința

reală, se face în funcție de concepția adoptată cu privire la raportul dintre voința internă ( reală
) și voința declarată ( exteriorizată ).
Există două concepții:

- Concepția subiectivă care acordă prioritate absolută voinței reale întrucât aceasta este
elementul constructiv al actului juridic civil, declarația de voință nefiind decât mijlocul de
exteriorizare a voinței reale.
- Concepția obiectivă care acordă prioritate absolută voinței declarate, întrucât atâta timp cât
voința internă nu este exteriorizat, nu este utilă pentru drept, ea intrând în domeniul
dreptului abia prin exteriorizarea ei în declarația de voință.
Codul civil român adoptă, ca regulă, sistemul voinței reale și admite ca excepție și sistemul
voinței declarate.

Definiția consimțământului și condițiile pentru valabilitate.

Definiție: Prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială, de fond și generală, a actului
juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior.
Expresia este înțeleasă în două sesuri:
- Manifestarea unilaterală de voință la încheierea unui act juridic civil.
o În cazul actelor unilaterale voința manifestată de autorul actului juridic civil.
o Voința fiecăruia dintre părți în actele bilaterale și multilaterale, caz în care
consimțământul îmbracă forma ofertei și acceptării ofertei.
- Acordul de voință al părților ( contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților sau din cauze autorizate de lege )
 Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiții:

A. Să fie exprimat în cunoștință de cauză – adică să provină de la o persoană cu

discernământ. Persoana fizică cu deplină capacitatede exercițiu este prezumată că are
discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.

Personale lipsite de capacitatea de exercițiu sunt prezumate a nu avea discernământ.

Minorul între 14 ani și 18 ani are discernământ juridic în formare.

Lipsa discernământului la momentul încheierii unui act juridic civil atrage ca sancțiune
nulitatea relativă.

B. Să fie serios – adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.

Manifestarea de voință trebuie făcută de cel care o exteriorizează cu intenția de a produce

efecte, respectiv cu intenția de a da naștere, modifica sau stinge un raport juridic concret.
Această condiție nu este îndeplinită:

- Când manifestarea de voință a fost făcută în gluma

- Când manifestarea de voință s-a făcut sub codiție pir potestativă
- Cand manifestarea de voință este foarte vagă
- Cand manifestarea de voință a fost făcută cu o rezervă mentală cunoscută de destinatarul
acesteia.

C. Să fie exteriorizată – adică voința internă a subiectului de drept produce efecte numai
dacă este adusă la cunoștința altora întrucât numai așa se poate manifesta.

Potrivit Codului civil părțile, în principiu, sunt libere să aleagă forma de exteriorizare, însă
în unele situații legea impune ca manifestarea de voință să îmbrace forma pe carel egea o solicită.

În ceea ce privește libertatea în alegerea formei de exteriorizare, aceasta are la bază

principiul consensualismului, iar când legea impune un anumit mod de exteriorizare suntem în
situația excepțiilor.
Manifestarea de voință poate fi:

- Expresă când aceasta se face prin moduri de natură a o aduce la cunoștința altor persoane.
Ea poate fi verbală sau scrisă.
- Tacită când se deduce din comportamentul părților care nu lasă loc de îndoială asupra
manifestării lor de voință.
Pentru această condiție, exteriorizarea are în vedere și valoarea juridică a tăcerii.
 Tăcerea valorează consimțământ:
- Când legea prevede expres aceasta
- Când prin voința expresă a părților se atribuie o anumită semnificație tăcerii.
- Când tăcerea are valoare de consimțământ, potrivit obiceiului

D. Să fie liber exprimată – adică situația în care consimțământul nu este alterat de vreun
viciu de consimțământ ( eroare, dol, violență și leziune )
 Viciile de consimțământ
Consimțământul trebuie să fiepe deplin conștient și liber.

Această condiție nu este îndeplinită atunci când consimțământul este alterat prin vicii de
consimțământ.

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber
al voinței de a face un act juridic.
Viciile de consimțământ sunt:

1. Eroarea

Definiție: Eroarea este acel viciu de consimțământ care reprezintă falsa reprezentare a
realității la încheierea unui act juridic civil.

Eroarea poate interveni fie în momentul formării consimțământului, fie în momentul

exprimării, transmiterii sau interpretării consimțământului.
Eroarea se clasivică în:

A. În funcție de consecințele pe care le produce:

a) Eroare esențială
b) Eroare neesențială

Eroarea este esențială atunci:

- Când poartă asupra naturii sau obiectului actului ce se încheie. Suntem în situația în care
fiecare parte are convingerea că participă la încheierea unui alt act juridic civil decât crede
celălalt.

- Când poartă asupra identității fizice a obiectului prestației , respectiv când o parte crede că
tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun.

- Când poartă asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației say alte împrejurări
considerate esențiale de către părți, în absența cărora contractul nu s-ar fi încheiat. Se are
în vedere conduita părților, adică acțiunile și inacțiunile la care sunt obligate părțile și care
privesc, de regulă, un bun.
 - Când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia
contractul nu s-ar fi încheiat.

Eroarea neesențială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la
încheierea actului juridic civil și care nu afectează valabilitatea actului juridic.
Aceasta nu atrage ca sancțiune nulitatea actului juridic, ci numai rectificarea acestei erori
la cererea orcăreia dintre părți.
Rectificarea se poate face pe cale convențională sau pe cale judecătorească.

B. În funcție de natura realității fals reprezentată:

a) Eroarea de fapt – care constă în falsa reprezentare a unei situații faptice la încheierea
actului juridic civil.

În acest caz, anularea actului juridic poate avea loc doar atunci când acesta poartă asupra
substanței obiectului sau a unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți sau care,
potrivit naturii actului și condițiilor în care acesta a fost încheiat, trebuie privite ca esențiale.

b) Eroare de drept – care constă în falsa reprezentare, la încheierea actului juridic civil, a
existenței sau a conținutului unui act normativ.

c) Eroare de calcul – care poate fi o simplă eroare materială cu excepția cazului când este
esențială la încheierea actului juridic civil.

d) Eroare de comunicare – care poate fi invocată în privința declarației de voință.

e) Eroare de transmitere – care poate fi invocată atunci când declarația de voință a fost
transmisă inexact prin intermediul altei persoane sau prin mijloace de comunicare la
distanță.

C. În funcție de culpa subiectului de drept aflat în eroare:

a) Eroarea scuzabilă care exclude culpa subiectului de drept și nu poate fi invocată atunci
când realitatea ar fi putut fi cunoscută de acesta cu diligențe ( eforturi ) rezonabile.

b) Eroarea nescuzabilă – care implică o culpă din partea autorului și nu poate fi invocată
ca viciu de consimțământ.
 D. În funcție de asumarea riscului erorii:

a) Eroarea asumată potrivit căreia părțile pot conveni o clauză prin care eroarea să fie
asumată, însă numai cu acordul scris al celui ce își asumă eroarea.

b) Eroarea neasumată

Structura erorii
Eroarea – viciu de consimțământ poate fi probat prin orice mijloc de probă.

Două sunt condițiile ce se cer a fi întrunite pentru ca la momentul încheierii unui act juridic
civil, eroarea să aibă valoare de viciu de consimțământ:

Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor la încheierea actului
juridic, astfel încât cel în eroare nu ar fi făcut actul juridic, dacă ar fi cunoscut adevărata stare de
lucruri.
În cazul contractelor bilaterale sau plurilaterale cu titlu oneros, cealaltă parte (
cocontractantul ) să fi știut sau să fi trebuit să știe că elementul fals reprezentat este esențial pentru
încheierea actului juridic.
Eroarea esențială în oricare din formele sale astrage nulitatea relativă a actului juridic civil.

2. Dolul

Definiție: Prin dol se înțelege inducerea în eroare a nuei persoane prin mijloace viclene sau
dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil.

Prin esența sa, dolul este o eroare provocată în mod fraudulos, astfel încât, dolului îi vor fi
aplicate normele care reglemenează și Eroarea.
Dolul este alcătuit din două elemente:

Un element de ordin material ce constă în folosirea mijloacelor de inducere în eroare.

El poate consta atât într-o acțiune pozitivă ( fapt comisiv ) cât și într-una negativă ( fapt omisiv)
 Când dolul constă într-un fapt omisiv înseamnă ascunderea ori necomunicarea celeilalte părți
a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit făcută cunoscută.

Un element subiectiv, intențional ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru

a o determina să încheie un act juridic civil.
Dolul, ca viciu de consimțământ, este întâlnit cu precădere în domeniul liberalităților.

Pentru a constitui viciu de consimțământ și a atrage anulabilitatea actului juridic, dolul trebuie
să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul sau garantul afacerilor celeilalte părți
sau de la un terț.
Dolul, ca viciu de consimțământ, atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic.

Dolul nu se presupune, ceea ce înseamnă că partea care invocă dolul ca viciu de consimțământ
va trebui să-l dovedească.

Dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori sau prezumții
simple.

Întrucât dolul are o sancțiune juridică dublă, de viciu de consimțământ și de faptă licită a
autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atât pentru anularea actului juridic, cât și
pentru o acțiune în despăgubire.

3. Violența
Definiție: Prin violență înțelegem acel viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei
persoane cu un rău de natură să insufle o temere, pentru a o determina să încheie un act juridic
civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificarea violenței:

A. După natra răului cu care se amenință:

a) Violența fizică care constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la
încheierea actului juridic.
Există violență când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică dar și bunurile
persoanei.
 b) Violență morală care constă în amenințarea cu un rău moral de natură să provoace o
teamă care duce la încheierea unui act juridic care altfel nu s-ar fi încheiat.

Există violență morală atunci când amenințarea se referă la onoarea, cinstea sau
sentimentele persoanei.

B. După caracterul amenințării

a) Violență ( amenințare ) legitimă care este făcută în exercitarea unui drept și nu conduce
la anulabilitatea actului juriidc.

b) Violență ( amenințare ) nelegitimă care este făcută fără drept și conduce la

anulabilitatea actului astfel încheiat.

Structura violenței:
Violența presupune întrunirea a două elemente constitutive:

- Un element obiectiv ( exterior ) care constă în amenințarea cu un rău fie de natură

patrimonială, fie de natură fizică sau morală.

Violența, ca viciu de consimțământ în dreptul civil, nu trebuie confundată cu cea din dreptul
penal. Îndreptul civil vorbim despre o simplă amenințare, iar când amenințarea devine faptă
suntem în prezența prevederilor dreptului penal.

- Un element subiectiv ( interior ) de natură psihologică, care constă în insuflarea unei temeri
persoanei amenințate.
Pentru a fi ciciu de consimțământ, violența trebuie să întrunească cumulativ trei condiții:

- Temerea insuflată să fie determinată pentru încheierea actului juridic.

- Amenințarea să fie nelegitimă, deci nu orice amenințare constituie violență, ci este necesar
ca amenințarea să reprezinte o încălcare a legii.

- În actele juridice bilaterale și plurilaterale amenințarea trebuie să provină de la cealaltă

parte sau de la un terț, însă numai dacă , cocontractantul cunoștea sau ar fi trebuit să
cunoască violența săvârșită de către terț.
 Sancțiunea violenței, ca viciu de consimțământ, constă în nulitatea relativă a actului juridic
civil.

Violența poate fi probată prin orice mijloc de probă, sarcina probei revenind persoanei care
pretinde că este victima violenței.

4. Leziunea
Definiție: Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de
valoare între două prestații stipulate în cadrul unui act juridic civil.
Leziunea poate fi invocată atât de către majori, cât și de către minori.

În cazul majorilor, leziunea poate fi invocată numai pentru actele juridice bilaterale, cu titlu
oneros și comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziție.
Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și sopul contractului.

În cazul minorilor, leziunea poate fi invocată numai pentru actele juridice bilaterale cu titlu
oneros și comutative, dacă fac parte din categoria celor de administrare și sunt păgubitoare pentru
minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă care încheie acte juridice personal și singur, fără
încredințarea ocrotitorului legal.

Caracterul excesiv al obligației asumat atât de major, cât și de minor se apreciază prin raportare
la momentul încheierii contractului.

Structura leziunii diferă în funcție de concepția care stă la baza reglementării ei.
În cadrul concepției subiective, leziunea presupune două elemente:

- Un element obiectiv ce constă în disproporția de valoare între contraprestații.

- Un element subiectiv care constă în profitarea de situația specială în care se găsește cealaltă
parte.

În cadrul concepției obiective, leziunea are un singur element, respectiv prejudiciul material
egal cu disproporția de valoare între contraprestații.

În cazul minorului, leziunea are la bază concepția obiectivă, iar în cazul majorului s-a optat
pentru concepția subiectivă.
 Pentru anularea actului juridic în caz de leziune, este necesar să fie întrunite următoarele
condiții:

A. Pentru majori

a) Actul încheiat să facă parte din categoria actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros și
comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziție.

b) Disproporția de valoare dintre prestații să se datoreze stării de nevoie, lipsei de

experiență sau lipsei de cunoștințe a uneia dintre părți de care a profitat cealaltă parte.

B. Pentru minori

a) Actul încheiat să facă parte din categoria actelor juridice bilaterale cu titlu oneros și
comutative.

b) Să fie acte juridice de administare

c) Să fie încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă

d) Să fie acte lezionare pentru minor astfel încât minorul ăși asumă o obligație excesivă
prin raportare la starea sa patrimonială.

Leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative:

- Nulitatea relativă a actului juridic civil

- Reducerea obligațiilor actului juridic civil cu valoarea daunelor – interese la care ar fi
îndreptățită partea al cărui consimțământ a fost viciat.
 C. Obiectul actului juridic civil

Definiție: Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților stabilită prin acel act
juridic, respectiv acțiunile sau inacțiunie la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute.

Se face distincție între obiectul actului juridic care reprezintă operațiunea juridică ( vânzare,
locațiune, etc. ) convenită de părți așa cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor
contractuale și obiectul obligației care reprezintă prestația la care se angajază debitorul, adică
acțiunile sau inacțiunile de care sunt ținute părțile.

Condițiile generale de valabilitate ale obiectului actului juridic civil:

1. Obiectul trebuie să existe

2. Obiectul să fie în circuitul civil
3. Obiectul să fie determinat sau determinabil
4. Obiectul să fie posibil
5. Obiectul să fie licit și moral
Condițiile speciale de valabilitate ale obiectului anumitor acte juridice civile
1. În actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al
debitorului
2. Existența autorizației administrative sau judiciare prevăzute de lege.

1. Obiectul trebuie să existe este o condiție primordială de valabiitate pentru că în măsura

în care nu există obiectul, actul juridic civil nu produce niciun efect.

- Dacă bunul a exitat, dr nu mai există în momentul încheierii actului juridic, acesta nu este
valabil.

- Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătoarul care nu cunoștea acest fapt în momentul
vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a prețilui.

- Dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, condiția ca obiectul să existe este
îndeplinită chiar dacă bunul piere ulterior.

- Bunurile viitoare pot forma obiect valabil al actului juridic civil.

 - Dacă la data încheierii actului juridic, obiectul nu există, în sensul că bunul aparține unui
terț, condiția este îndeplinită, debitorul fiind obligat să procure bunul și să-l transmită
creditorului său sau să obțină acordul terțului.

2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiție se referă la bunuri și constă în
faptul că numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații
contractuale.

Bunurile inalienabile, care sunt scoase din circuitul civil, pot forma obiectul dericat al unor
acte de administare.

Prin bunuri aflate în circuitul civile se înțelefe, bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin
acte juridice civile.
Bunurile aflate în circuitul civil, după modul de circulație al lor se împart în:

- Bunuri care pot circula liber neângrădit ( alienabile )

- Bunuri care pot circula în condiții restrictive , adică pot fi dobândite, deținute sau
înstrăinate condițional ( arme, muniții, etc ).

Încheierea actului juridic cu nerespectarea interdicției de înstrăinare sau a condiției restrictive

de circulație a anumitor bunuri atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic civil.

3. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Obiectul este determinat când se precizează în actul juridic civil elementele care îl
individualizează și este determinabil când în actul juridic civil se prevăd suficiente elemente
necesare determinării lui în viitor.
- Când obiectul actului juridic civil constă într-un bun individual determinat, determinarea
se face prin precizarea, din chiar momentul încheierii actului, a elementelor care îl
individualizează.

- Când obiectul constă în lucruri determinate generic, condiția este îndeplinită fie prin
stabilirea precisă a cantității, calității, valorii, fie prin stabilirea unor criterii determinate,
care se vor folosi la momentul executării actului juridic, individualizarea făcându-se prin
cântărire, măsurare sau numărare.
 4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil
Această condiție este impusă de principiul conform căruia nimeni nu poate fi obligat la ceea
ce este imposibil.

Actul juridic civil este valabil chiar dacă la moementul încheierii sale una dintre părți se află
în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul în care, prin lege, se prevede altfel.

Imposibilitatea obiectului obligației care se menține pe parcursul executării actului juridic civil
va atrage nevalabilitatea acestuia ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic pentru lipsă de
obiect.

Condiția ar fi neîndeplinită numai în situația în care imposibilitatea obiectului actului juridic

are caracter absolut, adică prestația să fie imposibilă pentru oricine.
Dacă imposibilitatea este relativă, adică numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul actului
juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, va atrage răspunderea
civilă.

În cazul obligației de a da un bun individual determinat, imposibilitatea executării nu poate

rezulta decât din pieirea fortuită a bunului.

Dacă obligația constă în a da bunuri detreminate generic, obiectul devine imposibil numai în
ipoteza în care nu mai este posibilă producerea ori procurarea unor astfel de bunuri.

Imposibilitatea poate fi de ordin material când se datorează unor împrejurări de fapt, dar și de
ordin juridic când rezultă din dispozițiile exprese ale legii.

5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit și moral

Prin lege se instituie obligația tuturăr participanților la raporturile juridice civile de a avea o
conduită în consecință cu legea.

Prestațiile părților actului juridic civil trebuie să fie în concordanță atât cu leagea, cât și cu
bunele moravuri

Actul juridic civil este nul pentru un obiect licit și imoral atunci când obiectul actului este în
contradicție cu legea sau bunele moravuri.
 Condiții speciale de valabilitate a obiectului actului juridic civil

1. În actele juridice civile intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt
personal al celui care se obligă.

Această condiție se cere a fi realizată atunci când obiectul actului juridic constă într-un fapt (
obiectul obligațiilor de a face și a nu face )

O parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, ce excepția
cazului în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentat al acelei persoane.

2. Existența autorizației administrative sau judiciare ori a altei cerințe prevăzute de lege
Anumite acte juridice civile care au ca obiect anumite bunuri, sub sancțiunea nulității absolute,
nu pot fi încheiate dacă nu se obține autorizația administrativă prevăzută de lege.
În această categorie de acte se includ actele al cărăr obiect circulă în condiții restrictive.
 D. Cauza actului juridic civil

Definiție: Cauza ( scopul ) actului juridic civile este acel element care constă în motivul care
determină fiecare parte să încheie contractul.

Pentru ca actul juridic să se formeze în mod valabil, nu este suficient ca partea să consimtă, ci
legea cere și condiția ca voința liber exprimată la încheierea unui act juridic cvil să fie determinată
de un scop care să nu contravină normelor legale.

Motivul determinat al încheierii actului juridic civil se poate referi fie la însușirile unei
prestații, fie la calitățile unei persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret și valabil de
la o categorie de acte la altă categorie de acte și chiar în cadrul aceleiași categorii de la un act la
altul.

Condițiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil

1. Cauza să existe
2. Cauza să fie licită
3. Cauza să fie morală

1. Cauza actului juridic civil să existe

Lipsa cauzei se datorează lipsei voinței juridice

Voința juridică lipsește în cazurile lipsei de discernământ, în sensul că partea nu are puterea de
a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință ori cisecințelor
acestora.

Lipsa cauzeiinclude și ipoteza în care cauza este falsă, atunci când partea s-a aflat într-o eroare
esențială asupra existenței cauzei.

Lipsa cauzei se sancționează cu nulitatea relativă, cu excepția cazului ăn care actul juridic civil
a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.

În situația cauzei false, nulitatea relativă va interveni numai dacă sunt îndeplinite condițiile de
la eroare.
 2. Cauza actului juridic civil să fie licită
Cauza este ilictă când este contrară legii și ordinii publice. Ea este olicită și în ipoteza draudei
la lege, atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască.
Există o excepție când nu intervine nulitatea absolută, respectiv cazul în care la moemntul
încheierii actului juridic civil doar una dint părți a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a
cunoscut și nici nu trebuia să cunoască această împrejurare.

3. Cauza actului juridic civil să fie morală

Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic civil dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască.
Cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

Prestația primită sau executarea în temeiul unor cauze imorale rămâne în totdeauna supusă
restituirii.

Proba cauzei
Se prezumă existența cauzei chiar dacă în ănscrisul constatator nu se menționează acest
element.
Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrarie.
Cauza nu trebuie probată, existența și valabilitatea cauzei fiind prezumate.

Numai cine pretinde lipsa cauzei ori nevalabilitatea acesteia, acela trebuie să răstoarne
prezumția și să dovedească fie că lipsește cauza, fie că aceasta nu este valabilă.

Innexistența sau ilicitatea cauzei ce constituie un fapt juridic stricto sensu poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă inclusiv proba cu martori și prin prezumții.

În situația în care cauza obligației este prevăzută expers în înscrisul constatator, inexistnța
ei nu poate fi probată decât tot prin înscrisuri.

Dovada cu martori și prin prezumții poate fi admisă totuși dacă există un început de dovadă
scrisă.
 Forma actului juridic civil
Definiție: Prin forma actului juridic civil se înțelege modalitatea de exercitare a
manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic concret.

Acest înțeles stricto sensu adică în sens restrâns, este cârmuit de principiul
consensualismului.

Pe lângă această accepțiune restrânsă, expresia forma actului juridic civil poate avea și un
sens larg lato sensu care desemnează trei cerințe de formă:

1. Forma ad validitatem sau ad solemintatem, formă cerută pentru ăncheierea valabilă a

actului juridic civil.
2. Forma ad probationem, formă cerută pentru probarea actului juridic civil
3. Forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic față de terți.

Principiul consensualismului
În materia exteriorizării voinței de a crea un act juridic civil, forma este dominată de principiul
libertății alegerii modului de exteriorizare a voinței juridice.

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres, verbal, în scris sau tacit, printr-un
comportament univoc, care nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice.

Definiție: Principiul consensualismului în dreptul civil este regula potrivit căreia, din punct
de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla manifestare de voință, fără să
fie nevoie ca această voință să îmbrace o formă specială.
De la acest principiu există cele 3 excepții ( lato sensu )

1. Forma ad validitatem sau ad solemnitatem

Definiție: Prin forma actului juridic cerută ad validitatem se înțelege acea condiție de
validitate, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite
de lege, în lipsa cărora actul juridic nu s-ar putea naște în mod valabil.

Actul juridic, care nu este încheiat în forma impusă expres de lege pentru însăși valabilitatea
sa, atrage sancțiunea nulității absolute.
 Cu toate că forma solemnă este impusă, de regulă, de lege, dacă părțile se învoiesc ca un anumit
act juridic să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, actul juridic se socotește
valabil chiar dacă forma nu a fost respectată ( forma solemnă voluntară )
Nerespectarea formei solemne voluntare nu este sancționată.
În principiu, actul juridic solemn îmbracă forma înscrisului autentic.

Înscrisul autentic este înscrisul autentuificat de o autoritate publică în forma și condițiile

stabilite de lege ( notar public sau altă persoană investită de stat cu autoritate publică )
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caracteristici:

a) Este un element constitutiv, esențial al actului juridic, în lipsa căruia intervine nulitatea
absolută a actului juridic civil.
b) Este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință. De esența formei cerute ad validitatem
este manifestarea expresă de voință.
c) Forma solemnă este exclusivă, adică în principiu, pentru un anumit act solemn, părțile nu
au de ales între mai multe moduri de exteriorizare a voinței, ci sunt obligate să adopte
numai forma prevăzută de lege, de regulă, cea autentică.

Cerințele pentru asigurarea formei ad validitatem

a) Întregul conținut al actului juridic, adică toate clauzele actului, esențiale sau neesențiale,
trebuie să îmbrace forma cerută pentru caliditatea sa.

b) Actul juridic aflat în interdependență cu actul solemn trebuie să îmbrace și el forma specială
( mandatul sau procura )

c) Actul juridic prin care se modifică un act solemn trebuie să îmbrace și el forma solemnă.

d) Actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace și el

forma solemnă, cu excepția legatului care poate fi revocat și tacit.
 2. Forma cerută ad probationem

Definiție: Prin forma cerută ad probationem se înșelege acea cerință care constă în întocmirea
unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

Sancțiunea nerespectării formei cerute ad probationem nu constă în nevalabilitatea actului, ci

în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu alt mijloc de probă.
Practic această sancțiune este o decădere din dreptul de a proba.

Caracteristicile formei ad probationem

a) Este obligatorie, deoarece părțile sunt silite să dea voinței lor juridice o anumită formă, cea
a înscrisului.
b) Nerespectarea ei atrage sancțiunea inadmisibilității probării actului juridic civil cu alt
mijloc de probă
c) Reprezintă o excepție de la principiul consensualismului.

3. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți

Definiție: Prin forma cerută pentru opozabilitate față de terți înțelegem acele formalități care
sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic civil opozabil și persoanelor care nu au
participat la încheierea lui, în sensul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.

Forma cerută pentru opozabilitate față de terți este obligatorie

Nerespectarea acestei cerințe de formă are ca sancțiune inopozabilitatea actului juridic civil,
adică terțul interesat are posibilitatea de a ignora actul juridic invocat de părțile acestuia sau de
una dintre ele, împotriva sa.
 Principiile actului juridic civil și excepțiile lor
Definiție: Prin efectele actului juridic civil se înțelege totalitatea drepturilor subiective
civile și a obligațiilor civile la care le dau naștere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea
act.

Ceea ce reprezintă pentru raportul juridic civil conținutul acestuia, în același timp, constituie
efectele actului juridic cuvil care generează acel raport juridic.
Pentru determinarea sau cunoașterea efectelor actului juridic civil, în practică sunt avute două
etape:

- Dacă actul juridic civil este clar redactat și se disting efectele produse, înseamnă că
părțile ăși cunosc drepturile și obligațiile;

- În situația în care, din contră, aceste efecte nu reies în clar, ele trebuiesc clarificate,
ceea ce înseamnă că se trece la interpretarea actului juridic civil.

Principiile efectelor actului juridic civil

Definiție: Prin principiile efectelor actului juridic civil înțelegem acele reguli de drept civil
care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiții și față de cine se
produc aceste efecte.

Excepțiile de la aceste principii sunt acele situații în care, pentru anumite rațiuni, regulile
respective nu-și găsesc aplicația.
Actul juridic civil este guvernat de 3 principii:

A. Principiul forței obligatorii ( pacta sunt servanda )

Definiție: Principiul forței obligatorii este principiul conform căruia contractul valabil
încheiat are putere de lege între părțile acestuia.

Rezultă deci, că principiul forței obligatorii se impune părților ( în cazul contractelor ) sau
părții ( în cazul actelor juridice unilaterale ) în tocmai ca și legea.

Actul juridic civil, legal încheiat, are forță obligatorie nu numai pentru părți, ci și pentru
instanța judecătorească investită pentru soluționarea unui eventual litigiu.
De la principiul forței obligatorii există și excepții.

Prin excepțiile de la acest principiu se înțelege acea situație în care efectele actului juridic
civil un se produc așa cum au dorit părțile la încheierea lui, ci independent de voința lor. Aceste
efecte sunt fie mai restrânse, fie mai extinse:
 a) Cazurile de restrângere a forței obligatorii sunt acele situații prevăzute în mod expres
de lege, în care actul juridic ăși încetează efectele înainte de termen, datorită dispariției
unui element al său:
- Încetarea contractului de închiriere ca urmare a pieirii totale sau considerabile a lucrului;
- Încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriașului;
- Încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau falimentului uneia
dintre părți
- Încetarea contractului de arendare ca urmare a decesului, incapacității sau falimentului
arendașului
- Încetarea contractului de întreținere încheiat pe durată determinată ca urmare a decesului
creditorului întreținerii, dacă decesul intervine înainte de expirarea duratei cintractului.

b) Cazuriel de extindere a forței obligatorii:

- Prerogarea efecteor actului juridic civil, prin efectul legii, peste termenul convenit de
părți;
- Prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă, atunci când, pe parcursul
existenței lui, intervine un caz de forță majoră care împiedică un anumit timp executarea
obligațiilor;
- Revizuirea efectelor actului juridic din cauza modificării echilibrului firesc al valorii
prestațiilor reciproce ale părților, în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere în
momentul încheierii actului juridic.

B. Principiul irevocabilității actului juridic civil

Definiție: Principiul irevocabilității actului juridic civile este principiul potrivit căruia
contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de
lege.
Din aceasta rezultă că:

a) Contractul se modifică sau încetează prin acordul părților – este enunțul principal al
principiului irevocabilității care întîrește principiul forței obligatorii;
b) Partea a doua din text, respectiv din cauze autorizate de lege, care anunță excepțiile de la
principiul irevocabilității.

Deci, prin irevocabilitatea actului juridic civile, se înțelefe faptul că actului juridic
bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar
actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar,
din partea autorului acestuia.
 Excepții:
Constituie excepții de la irevocabilitatea actului juridic civil acele cazuri în care actuli
juridic bilateral i se poate pune capăt prin voința unei singure părți, actului juridic multilateral i
se poate pune capăt prin voința uneia sau mai multor părți, dar nu toate, iar actului juridic
unilateral i se poate pune capăt prin voința autorului lui.

Există cazuri de acte juridice bilaterale și multilaterale care pot fi revocate unilateral, iar
acest fapt reprezintă denunțarea lor:

- Revocarea donației între soți care este posibilă numai în timpul căsătoriei;
- Denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței pe durată determinată
înainte de împlinirea termenului stabilit, cu condiția notificării prealabile într-un termen
de cel puțin 60 de zile;
- Revocarea contractului de mandat de către mandant;
- Încetarea contractului de mandat prin renunțarea mandatarului la mandat;
- Încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;
- Încetarea acordului petrolier prin renunțare din partea titularului;
- Denunțarea unilaterală a contractului de voluntariat de una din părți cu un termen de
preaviz de 30 de zile;
- Denunțarea contractului de comandă a unei opere viitoare;
- Denunțarea contractului de asigurare cu condiția notificării prealabile într-un termen de
60 de zile.
Excepții de la irevocabilitate în categoria actelor juridice unilaterale:

- Testamentul;
- Legatul;
- Promisiunea publică de recompensă;
- Revenirea asupra consimțământului exprimat de o persoană la prelevarea și transplantul
de organe, țesuturi și celule până la momentul prelevării;
- Consimțământul părintelui firesc sau al tutorelui la încuviințarea adopției poate fi revocat
în termen de 30 de zile de la exprimarea lui în condițiile legii.
 C. Principiul relativității actului juridic civil
Definiție: Principiul relativității actelor juridice civile este definit ca acea regulă de drept
potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai între părți dacăprin lege nu se prevede
altfel.

Pentru înțelegerea acestui principiu trebuie să se cunoască noțiunile aflate în strânsă legătură
cu ceea ce înseamnă principiul relativității efectelor actului juridic civil:
- Parte înseamnă persoana fizică sau juridică, care încheie actul juridic civil personal sau
prin reprezentant, și în patrimoniul ori față de care se produc efectele actului respectiv;
- Terții sunt persoanele total străine de actul juridic și de părțile actului, întrucât nu au
participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia și față de care actul
juridic nu produce niciun efect;

Între parte și terț există noțiunea de având cauză, adică persoana care, deși nu a participat la
încheierea actului, totuși suportă efectele acestuia datorită legăturii ei juridice cu părțile actului.
Există 3 categorii de avânzi cauză:

a) Succesorii universali sunt persoanele care dob\ndesc un patrimonio, adic[ o totalitatea de

drepturi subiective civile ;i de obliga’ii civile patrimoniale, respectiv:
o Moștenitorul legal;
o Legatul universal;
o Persoana juridică dobânditoare a întregului patrimonio al altei persoane juridice
ca efecto al fuziunii sau transformării.
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care mo;tenesc o frac’iune dintr-un
patrimonio, ci un ]ntreg patrimoniul:

o Moștenitorii legali;
o Legatarii cu titlu universal;
o Persoana juridică dobânditoare a unei părți din patrimoniul altei persoane juridice
ca efect al divizării.

b) Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc numai un anumit drept
subiectiv, privit în mod individual, ci nu ca parte componentă a unui patrimoniu:
o Cumpărătorul;
o Donatorul;
o Legatul cu titlu particular.

Pentru ca această categoria de succesori să devină avânzi cauză față de actele juridice
încheiate de autorul lor, trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiții:
 1. Actul juridic civil să dea naștere unor dpreturi și obligații astrâns legate de dreptul
subiectiv dobândit de succesorul cu titlu particular;
2. Să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul actului juridic civil
respectiv cu alte persoane și referitoare la același drept sau bun;
3. Dacă e cazul, să fi fost respectate formalitățiile de publicitate impuse de lege pentru
ca actele juridice încheiate de autor să fie opozabile terțului.

c) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanție reală care să le asigure
realizarea creanței pe care o au împotriva debitorului, ci numai un drept de gajgeneral
asupra bunurilor prezente și viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind drept
garanție comună tuturor creditorilor.

Creditorii chirografari sunt considerați avânzi cauză ai debitorului lor, în sensul că ei

supotră influența actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte prin
care patrimoniul acestora se poate mării sau micșora.

Dacă actele juridice înceiate de debitor cu terțe persoane sunt în frauda intereselor
creditorului chirografar, acesta poate obține anularea lor prin acțiunea revocatorie sau prin
acțiunea în declararea simulației.
Excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic civil:

a) Expeții aparente. Când efectele se produc față de alte persoane, dar nu datorită
autorului sau autorilor actului juridic, ci în temeiul legii, numai în aparență vom fi în
prezența unei excepții de la principiul relativității.
În excepțiile aparente vom include:

 Situația avânzilor cauză;

 Promisiunea faptei altuia;
 Acțiunile directe;
 Reprezentarea;
 Gestiunea de afaceri, etc.
b) Excepția reală de la principiul relativității efectelor actului juridic civil este stipulația
pentru altul.

Stipulația pentru altul ( contractul în folosul unei terțe persoane ) este actul juridic
bilateral prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealalată parte, numită
sitpulant, să execute o prestație în favoarea unei a treia persoane, numită beneficiar, fără
ca aceasta din urmă să participe la încheierea contractului nici personal și nici
reprezentată de stipulant.
 Noțiunea și clasificarea nulității actului juridic civil
Definiție: Potrivit dispozițiilor Codului civil, orice act juridic încheiat cu încălcarea
condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității dacă prin lege
nu se prevede o altă sancțiune.

Potrivit egii civile, nulitatea nu este singura sancțiune ce afectează actul juridic civil,
existând și alte sancțiuni care afectează actul juridic după încheierea lui ( revocarea,
rezilierea, etc ).
În esență, nulitatea actului juridic îndeplinește două funcții:

- Funcția preventivă care constă în atenționarea părților actului juridic asupra consecințelor
pe care le atrage nesocotirea normelor juridice la încheierea actului juridic, lipsind actul
de efectele în vederea cărora a fost făcut.
- Funcția sancționatorie care apare în situația în care funcția preventivă nu și-a dovedit
eficiența, constând în lipsirea de efecte a actului juridic civil încheiat cu nerespectarea
condițiilor de validitate.

Clasificarea nulitățiilor:

1. În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea

actului juridic:

A. Nulitatea absolută este cauza de ineficacitate care intervine în caz de

nerespectare la încheierea actului juridic a unei dispoziții legale insituite
pentru ocrotirea unui interes general, respectiv a unei dispoziții legale
imperative de ordine publică, care instituie o condiție de validitate pentru
încheierea actului.
B. Nulitatea relativă este cauza de ineficacitate care intervine în caz de
nerespecatre la încheierea actului juridic a unei dispoziții legale instituite
pentru ocrotirea unui interes particular, respectiv a unei dispoziții legale
imperative de ordine privată, care instituie o condiție de validitate pentru
încheierea actului juridic.

2. În funcție de întinderea efectelor sale:

A. Nulitatea totală care desfințează actul juridic în ăntregul său. Ea este cea care
intervine în cazul în care nu pot fi menținute niciun fel de efecte care s-au
produs sau care urmează a se produce în temeiul unui act juridic.
 B. Nulitatea parțială nu desfințează actul juridic în totalitatea sa, ci numai o parte
din efectele actului juridic, respectiv numai acele efecte care sunt contrare
dispozițiilor legale pentru validitatea sa, iar clauzele din contract care nu
contravin legii se mențin.

Nulitatea parțială presupune, cu necesitate, un act juridic cu conținut complex, în sensul

cî actul juridic are în conținutul său mai multe clauze și, de aici, mai multe efecte, deoarece
numai în asemnea cazuri s-ar pune problema desfințării unor efecte și menținerii altora.

3. După modul de consacrare legislativă:

A. Nulitatea expresă atunci când rezultă în mod explicit dintr-un text legal

B. Nulitatea virtuală care nu este prevăzută expres de lege, dar care rezultă
neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de
validitate a actului juridic.

Nulitatea virtuală se deduce, de cele mai multe ori, din scopul urmărit prin instituirea
anumitor dispoziții legale încălcate.

4. După felul condiției de valididate nerespectată la încheierea actului juridic:

A. Nulitate de fond este cea care intervine în cazul lipsei unei condiții de fond a
actului juridic respectiv, în cazul nerespectării condițiilor de validitate privind
consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza actului.

B. Nulitate de formă este cea care sancționează nerespectarea condiției de formă

cerută ad validitatem.

5. După modul de valorificare:

A. Nulitate judiciară este situația în care părțile nu se înțeleg cu privire la

nulitatea actului juridic încheiat de ele, astfel încât nulitatea actului juridic este
necesară a fi declarată de organul de jurisdicție competent.

B. Nulitate amiabilă este situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea

actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecete actul respectiv prin voința
lor.
 Cauze de nulitate:
Cauzele de nulitate sunt reglementate de legea civilă în funcție de interesul ocrotit.

1. Cauze de nulitate absolută

Nulitatea absolută intervine în cazurile în care legea prevede expers această sancțiune,
sau atunci când rezultă neîndoielnic din norma juridică, că interesul ocrotit de dispoziția
încălcată este unul general.

A. Nerespectarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă a persoanelor, în cazurile:

 Nerespectarea unei incapacități speciale pentru ocrotirea unui interes
general;
 Lipsa capacității de folosință a persoanei juridice;
 Nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei
juridice fără scop lucrativ.

B. Lipsa totală a consimțământului

C. Nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul cî nu este determinat ori nu este

licit.

D. Nevalabilitatea cauzei ( scopului ) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza
este ilicită sau imorală.

E. Nerespectarea formei actului juridic civil cerută ad validitatem

F. Nesocotirea limitelor autonome de voință

G. Nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile prevăzute expres de lege.

2. Cauze de nulitate relativă

Nulitatea relativă intervine în cauzrile în care legea prevede expres această sancțiune, sau
atunci când rezultă neîndoielnic din norma juridică, că interesul ocrotit este unul particular.
Este sancționată cu nulitate relativă:

A. Nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la specialitatea civilă a persoanelor, însă

numai atunci când:
 Actul juridic de administrare sau de dispoziție a fost încheiat de persoana
lipsită de capacitate de exercițiu;
  Actul juridic de administrare este încheiat fără încuviințarea ocrotitorului
legal și este lezionar pentru patrimoniul minorului cu capacitate de
exercițiu restrânsă;
 Actul juridic de dispoziție a fost încheiat fără încuviințarea prealabilă a
ocortitorului legal sau a instanței de tutelă;
 Actul juridic s-a încheiat în numele persoanei juridice de către subiecte de
drept care nu îndeplinesc condițiile legale ori ststutare pentru a reprezenta
o persoană juridică și îi produc o vătămare persoanei juridice respective;
 Actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea unei incapacități speciale de
folosință instituită pentru protecția unor interese particulare.

B. Lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic

C. Eroarea esențială ca viciu de consimțământ

D. Dolul ca viciu de consimțământ

E. Violența ca viciu de consimțământ

F. Leziunea ca viciu de consimțământ

G. Lipsa cauzei actului juridic

H. Nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile prevăzute de lege

 Efectele nulității actului juridic civil

Definiție: Prin efectele nulității actului juridic civil se înțeleg consecințele juridice ale
plicării sancțiunii nulității, respectiv urmările datorate desființării totale sau parțiale al unui act
juridic care a fost încheiat cu nerespectarea condițiilor de valabilitate.

Ca regulă, esfectele nulității diferă după cum nulitatea este totală sau parțială și în funcție
de ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic afectat de nulitate, respectiv după cum actul a
fost sau nu exercutat și după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu
aceleași drepturi.

1. Dacă actul juridic încheiat și sancționat cu nulitate nu și-a produs efectele până
la anulare, acel act nu mai poate fi executat.
2. Dacă actul juridic și-a produs efectele în tot sau în parte până la momentul
anulării, aplicarea nulității înseamnă desfințarea retroactivă a actului și în
consecință, urmează ca tot ce s-a prestat în baza lui să se restituie, sau dacă a
fost executat parțial nu se va mai putea cere executarea a ceea ce a mai rămas de
executat.
3. Dacă actul juridic și-a produs efectele, iar până la momentul declarării nulității
dobânditorul a încheiat un alt act juridic cu o terță persoană prin care a
transmis dreptul născut din actul nul, atunci intervine desfințarea retroactivă a
actului juridic executat ( actul primar ), restituirea prestațiilor efectuate în baza
actului nul, precum și desfințarea actului juridic subsecvent ( următor ).

Principiile efectelor nulității actului juridic civil

1. Principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil

Este acea regulă de drept potricit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor,
ci și pentru trecut, respectiv efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului
juridic.

Aplicarea sancțiunii nulității atrage după sine desfințarea retroactivă a efectelor actului
juridic, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte.

În ipoteza în care actul juridic nu a fost executat, pronunțarea anulării ori constatarea
nulității actului conduce la ineficacitatea lui, niciuna dintre părți nemaiputând cere executarea
actului.
 Dacă actul juridic a fost executat total sau parțial, odată cu declararea nulității sau
anularea actului se desfințează retroactiv efectele lui, iar părțile sunt obligate să-și restituie
reciproc prestațiile executate.

Excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil.

Constituie excepții de la retroactivitate acele situații în care, pentru anumite rațiuni, sunt
menținute efectele produse între momentul încheierii actului juridic și momentul anulării
acestuia.
În cazul excepțiilor de la retroactivitate, nulitatea produce efecte numai pentru viitor.
Sunt excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității:
a) Cazul căsătoriei putative în sensul că efectul retroactiv al anulării căsătoriei este
înlăturat față de soțiul de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul
de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii
căsătoriei și rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești care o anulează. În acest
caz, principiul retroactivității fiind înlăturat de principiul ocrotirii bunei-credințe.

b) Caul copiilor dintr-o căsătorie anulată, caz în care nulitatea căsătoriei nu se răsfrânge
asupra copiilor nici pentru trecut, dar nici după anularea căsătoriei, pentru viitor.

c) Cazul minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea

deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie, în cazul anulării căsătoriei.

d) Cazul declarării nulității persoanei juridice.

2. Principiul repunerii în situația anterioară ( restitutio in integrum )

Este regula prin care tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil anulat trebuie
restituit astfel încât părțile actului să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Acest principiu privește efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic
născut din actul respectiv, iar nu și efectele față de terți.

Excepțiile de la principiul restitutio in integrum.

Consituie excepții, acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în
temeiul actului juridic desfințat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menținute în tot sau în parte:

a) Cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,

care este obligat să restituie prestațiile primite numai în limita folosului realizat,
apreciat la data cererii de restituire; poate fi obligat la restituirea integrală, numai dacă
, cu intenție sau din culpă gravă a făcut ca restituirea să fie imposibilă.
 b) Cazul posesorului de bună-credință, care este exonerat de obligațiade a restitui odată
cu bunul și fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință. Se are în
vedere exclusiv fructele produse de bun, iar nu și productele care se cuvin în
totdeauna proprietarului.

3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

Este acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului inițial ( primar ) atrage și
anularea actului subsecvent ( următor ), datorită legăturii sale juridice cu primul act în care nu au
fost respectate condițiile de valabilitate.

Excepțiile de la acest principiu.

Constituie excepții acele situații în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic
inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci actul subsecvent este menținut, deși se
află în strânsă legătură cu actul juridic primar desfințat.

a) Cazul actelor de conservare și administrare a unui bun din rațiuni economice sau
sociale în care este ocrotită buna-credință.

b) Cazul persoanelor declarate pe cale judecătorească moarte, sensîn care, dacă aceastea
apar și sunt în viașă, prin solicitarea anulprii judecătorești a morții, bunurile revenite
succesorilor pot fi returnate de aceștia fie în natură, fie în numerar, iar succesorii de
bună-credință, care nu au știut de existența persoanelor dispărute, nu sunt obligați să
restituie fructele obținute din bunurile succesorale.