LAURA MACAROVSCHI

DREPTUL FAMILIEI
-Manual de studiu individual-

1
2
 LAURA MACAROVSCHI

DREPTUL FAMILIEI
-Manual de studiu individual-

3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro
Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

4
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................... 7
Unitatea de învăţare 1 .......................................................................................................... 10
NOŢIUNI INTRODUCTIVE .............................................................................................. 10
Noţiunea de familie.......................................................................................................... 10
Reglementarea concubinajului: ........................................................................................ 10
Reglementarea logodnei (art.266 – 270)........................................................................... 10
1. Definiţia logodnei .................................................................................................... 10
2. Condiţii legale.......................................................................................................... 10
3. Ruperea logodnei ..................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare 2 .......................................................................................................... 12
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI................................................................................................ 12
I.1. Definiţia căsătoriei..................................................................................................... 12
II.2. Caractere juridice: .................................................................................................... 12
CONDIŢIILE DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ................................. 13
1. Consimţământul la căsătorie..................................................................................... 13
2. Vârsta matrimonială minimă .................................................................................... 15
3. Diferenţa de sex între soţi......................................................................................... 17
4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate................................................................ 17
IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE ............................................................................ 17
1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute.......................................................................... 17
2. Rudenia.................................................................................................................... 17
3. Adopţia .................................................................................................................... 18
4. Tutela....................................................................................................................... 18
5. Alienaţia şi debilitatea mintală ................................................................................. 18
Unitatea 3 ............................................................................................................................ 19
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PERSONALE ALE SOŢILOR ................................... 19
UNITATEA 4...................................................................................................................... 20
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢII PATRIMONIALE ALE SOŢILOR .................................... 20
REGIMUL MATRIMONIAL .......................................................................................... 20
1. Definiţia regimului matrimonial ............................................................................... 20
2. Forme....................................................................................................................... 20
3. Efecte ale regimului matrimonial. Data producerii lor .............................................. 21
4. Încetarea şi modificarea regimului matrimonial ........................................................ 21
5. Lichidarea regimului matrimonial ............................................................................ 21
6. Alegerea regimului matrimonial ............................................................................... 21
REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE ............................................................................ 28
1. Definiţie................................................................................................................... 28
2. Natura juridică ......................................................................................................... 29
3. Bunurile comune ...................................................................................................... 29
4. Bunurile proprii........................................................................................................ 31
5. Regimul actelor juridice încheiate în timpul comunităţii legale................................. 36
6. Regimul datoriilor comune....................................................................................... 38
7. Fundamentul răspunderii .......................................................................................... 39
8. Încetarea regimului comunităţii de bunuri. Lichidarea şi partajul bunurilor comune . 40
REGIMURI MATRIMONIALE CONVENŢIONALE..................................................... 40
1. Regimul separaţiei de bunuri .................................................................................... 40
5
 2. Regimul comunităţii convenţionale .......................................................................... 44
MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL .......................................................... 46
1. Modificarea convenţională. Condiţii......................................................................... 46
2. Modificarea judiciară a regimului matrimonial ......................................................... 46
Unitatea 5 ............................................................................................................................ 47
DESFACEREA CĂSĂTORIEI ........................................................................................... 47
1. Motivele de divorţ........................................................................................................ 47
2. Formele divorţului: ...................................................................................................... 47
DIVORŢUL LA CEREREA AMBILOR SOŢI (CONSENSUAL)................................... 47
I.1. Divorţul consensual pe cale judiciară ..................................................................... 47
I.2. Divorţul consensual pe care administrativă sau notarială ........................................ 49
I.3. Divorţul la cererea unui soţ, acceptată de celălalt soţ (divorţul consensual imperfect)
.................................................................................................................................... 52
DIVORŢUL DIN CULPĂ ............................................................................................... 54
II.1) Condiţii generale .................................................................................................. 54
II.2) Formele divorţului din culpă................................................................................. 54
II.3) Reglementarea divorţului judiciar contencios ....................................................... 54
EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE FOŞTII SOŢI .......................................................... 61
1) Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre foştii soţi...................... 61
2) Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii soţi ................. 62
EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPIII LOR MINORI ........................ 68
1) Exercitarea autorităţii părinteşti................................................................................ 68
2) Excepţii ale principiului exercitării în comun a autorităţii părinteşti ......................... 69
3) Locuinţa copilului .................................................................................................... 69
4) Drepturile părintelui separat de copil........................................................................ 70
5) Obligaţia de întreţinere............................................................................................. 71
6) Modificarea măsurilor luate cu privire la copil ......................................................... 71

6
 INTRODUCERE

Disciplina Managementul afacerilor internaţionale este înscrisă în planul de

învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că una
dintre cele mai pregnante tendinţe din domeniul economic şi paraeconomic o reprezintă
internaţionalizarea şi globalizarea afacerilor. Deşi această tendinţă este o componentă a
evoluţiei istorice a societăţii umane, începută cu expansiunea comerţului mondial, se poate
argumenta că internaţionalizarea reprezintă o reală componentă a mediului de afaceri
contemporan, deoarece ultimele decenii s-au caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel
planetar şi intensificarea celor existente, apariţia unor modificări spectaculoase în
ierarhizarea puterilor economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic,
de state) realizate în funcţie de abordarea relaţiei national – international.
Având în vedere angrenarea unui număr tot mai mare de agenţi economici în operaţiuni
comerciale internaţionale şi în acţiuni de cooperare internaţională, pe baza unor criterii şi
principii moderne, cu parteneri din diverse medii economice, aceste cunoştinţe sunt absolut
necesare în exercitarea profesiei de economist.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
activitatea de management în afacerile internaţionale pornind de la bazele conceptuale cu care
operează această activitate. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de
particularităţile managementului internaţional în context intercultural. Parcurgând această
disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care funcţiile managementului (prevedere,
organizare, coordonare, antrenare a personalului, control) asigură punerea în practică a
strategiei de internaţionalizare a firmei precum şi principiile de bază ale eticii în afacerile
economice internaţionale.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
• identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în
cadrul disciplinelor economice;
• utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic;
• definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de management
internaţional;
• capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de management
internaţional
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
• generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în managementul
internaţional;
• realizarea de conexiuni între elementele funcţiilor managementului internaţional;
• argumentarea unor enunţuri în faţa partenerilor de afaceri, anagajaţilor;
7
 • capacitatea de organizare şi planificare a activitatii de management;
• capactitatea de analiză şi sinteză îmn procesul de luare a deciziilor.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
• relaţionări între elementele ce caracterizează activităţile de management
internaţional;
• descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii de
management internaţional;
• capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
• abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul managementului internaţional;
• capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de management
internaţional;
• capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul unei
organizaţii internaţionale.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă
a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în
promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane /
instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
• reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările clienţilor;
• implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina management internaţional;
• acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform
legislaţiei în vigoare;
• capacitatea de a avea un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri, angajaţilor;
• capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;
• abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz,
aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea
practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic,
conform programului fiecărei grupe:
• Mediu de afaceri internaţional (1 ora)
• Strategia de internaţionalizare (1 ora)
• Organizarea firmei internaţionale (1 ora)
• Procesul decizional în companiile internaţionale (1 ora)

Structura cursului

Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Management internaţional – conotaţii conceptuale (4 ore)

Unitatea de învăţare 2. Conducerea procesului de planificare în managementul
8
 internaţional (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Strategia de internaţionalizare a firmei (4 ore)
Unitatea de învăţare 4. Organizarea firmei de afaceri internaţionale (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Decizia în afacerile internaţionale (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Comunicarea în managementul internaţional (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Managementul resurselor umane în afacerile
internaţionale (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Controlul în afacerile internaţionale (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Sisteme de management ale firmei în context
internaţional (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Etica în afacerile economice internaţionale (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea

vor avea următoarele subiecte:
• Planul de afaceri în firma internaţională (2 ore)
• Elaborarea strategiei de internaţionalizare (3 ore)
• Statutul profesional şi etic al managerului internaţional (2 ore)

Bibliografie obligatorie:

C. Militaru, Managementul afacerilor internaţionale, Editura Pro-universitaria,

Bucureşti, 2009
G. Căprărescu, G. B. Chendi, Management, Editura Pro-universitaria, Bucureşti, 2007.

Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso,
ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale
studentului.

9
 Unitatea de învăţare 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
• Noţiunea de familie
• Reglementarea concubinajului
• Reglementarea logodnei

Sediul materiei:
• Noul Cod civil, cartea a II-a denumită „Despre
familie”.
• Legea nr. 71/2011 (M.Of. nr.696/30.09.2011).
Conceptul de drept al familiei reprezintă un ansamblu de
norme juridice ce reglementează relaţiile de familie rezultate
din logodnă, căsătorie, rudenie, filiaţie, precum şi alte
raporturi juridice similare.
Noţiunea de familie
- este acea instituţie juridică întemeiată pe căsătoria liber
consimţită dinte soţi, pe egalitatea acestora şi pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea
şi educarea copiilor (a.258 Cod civil).
Noţiunea de „soţi” se referă la bărbatul şi femeia uniţi prin
căsătorie.
Reglementarea concubinajului:
- art. 277 Cod civ., denumit „Interzicerea sau echivalarea
unor forme de convieţuire cu căsătoria” precizează că:
„Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de
acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de
cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în
România”.
Rezultă că, legea română nu recunoaşte concubinajul.
Reglementarea logodnei (art.266 – 270)
1. Definiţia logodnei: este promisiunea reciprocă de a
încheia căsătoria, între bărbat şi femeie (art. 266 alin.1 şi 5).
2. Condiţii legale:
2.1. condiţii de fond: se cer aceleaşi condiţii ca şi la
încheierea căsătoriei, cu excepţia avizului medical şi
autorizării instanţei de tutelă (în cazul căsătoriei minorului).
2.2. condiţii de formă: nu se cere îndeplinirea nici unei
condiţii de formă şi încheierea logodnei se poate dovedi cu

10
orice mijloc de probă. Încheierea căsătoriei nu este,
obligatoriu, precedată de încheierea logodnei.
3. Ruperea logodnei (art. 267).
3.1. Orice dintre logodnici poate să rupă logodna nefiind
constrâns să încheie căsătoria.
Orice clauză penală (prin care să se prevadă sancţiuni în
cazul în care logodnicii nu încheie căsătoria) este considerată
nescrisă (adică este sancţionată cu nulitatea absolută).
3.2. Ruperea logodnei nu este supusă nici unei formalităţi
şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
3.3. Restituirea darurilor (art.268 C.civ.): ruperea
logodnei are ca efect restituirea darurilor primite în
considerarea logodnei sau a căsătoriei – în natură sau, dacă
acest lucru nu mai este posibil, prin echivalent. Excepţia o
constituie darurile obişnuite.
Obligaţia de restituire nu mai există dacă logodna a încetat
prin moartea unuia dintre logodnici.
3.4. Răspunderea pentru ruperea logodnei (art. 269
C.civ.).
Partea care rupe logodna în mod abuziv este obligată să
răspundă pentru toate cheltuielile contractate în vederea
logodnei sau a căsătoriei, precum şi pentru orice alte
prejudicii.
Rezultă că, textul art. 269 alin.1 se referă la răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie, deoarece se precizează
că răspunderea este reţinută doar în caz de comportament
abuziv (este vorba despre prejudiciile cauzate de abuzul de
drept.
De asemenea, partea care, prin purtarea sa culpabilă a
determinat-o pe cealaltă parte să rupă logodna este obligată la
despăgubiri (art. 269 alin.2). Deci, purtarea culpabilă a uneia
dintre părţi, care a determinat ruperea logodnei, generează
obligaţia de despăgubire anterior precizează – ca parte a
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Desigur, sarcina probei prejudiciului generat de culpa
logodnicului respectiv, revine părţii care se consideră
vătămată de acest comportament.
Termenul de prescripţie: dreptul la acţiune referitor atât la
11
restituirea darurilor de logodnă, cât şi la plata unor
despăgubiri se prescrie în termen de 1 an de la ruperea
logodnei.
În concluzie, reglementând instituţia logodnei, noul Cod
civil nu rezolvă, de fapt, problemele de fond referitoare la
regimul juridic al bunurilor logodnicilor, la regimul juridic al
copiilor rezultaţi (şi anume, dacă ar putea să beneficieze de
prezumţia de paternitate sau nu), la obligaţia de întreţinere
între foştii logodnici ş.a.
Din acest punct de vedere, instituţia logodnei aşa cum este
reglementată în prezent, nu generează prea multe efecte
juridice şi nu dă răspuns la problemele uniunilor consensuale
moderne.

Probleme de seminar: - necesitatea reglementării

concubinajului în dreptul familiei; definiţia logodnei şi
efectele acesteia.

Unitatea de învăţare 2

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
• Definiţia căsătoriei
• Caractere juridice
• Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
• Impedimentele la căsătorie

I.1. Definiţia căsătoriei

Uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, care
se încheie pe viaţă şi are ca scop întemeierea unei familii (art.
271). Coroborând dispoziţiile art. 271, cu cele ale art. 258,
rezultă că familia se întemeiază pe căsătorie şi nu pe alte
forme de convieţuire după cum am arătat anterior.

II.2. Caractere juridice:

a) căsătoria presupune diferenţe de sec între viitorii soţi,
conform art. 271 din Codul civil. Aceasta constituie şi o
condiţie de fond la încheierea căsătoriei în lipsa căreia
căsătoria ar fi lovită de nulitate absolută (conform art. 293
alin.1). Problema se pune în cazul persoanelor care nu au
sexul diferenţiat (hermafroditismul);
12
 b) căsătoria are un caracter monogam – ceea ce rezultă din
textul art. 271, coroborat cu jart. 273. Sancţionarea existenţei
unui astfel de impediment, o constituie nulitatea absolută a
căsătoriei (art. 293 alin.1), dar şi sancţiunea specifică pentru
infracţiunea de bigamie;
c) caracter laic - potrivit art. 48 alin.2 din Constituţie,
căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria
civilă.
d) caracter solemn – căsătoria este un act de stare civilă ce
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă ad
validitatem; conform art. 293 alin.1 din Noul Cod civil, căsătoria
care nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute la art. 287
alin.1 este lovită de nulitate absolută (viitorii soţi sunt obligaţi să
se prezinte împreună la sediul primăriei, în prezenţa a doi
martori, căsătoria încheindu-se în faţa ofiţerului de stare civilă);
e) căsătoria se încheie pe viaţă – adică nu are un termen
extinctiv. Dar, aceasta poate fi desfăcută prin divorţ, în
condiţiile legii.
f) scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii –
în caz contrar, căsătoria este lovită de nulitate absolută pentru
fictivitate (art. 295 alin.1);
g) căsătoria se bazează pe deplina egalitate dintre soţi –
care există nu numai la încheierea ei (conform art. 258 din
Noul Cod civil – familia se bazează pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora în timpul
căsătoriei), dar şi la desfacerea căsătoriei.

CONDIŢIILE DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA

CĂSĂTORIEI

• Consimţământul la căsătorie.
• Vârsta matrimonială minimă.
• Diferenţa de sex între soţi.
• Comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

1. Consimţământul la căsătorie
Conform art. 271 din Noul Cod civil, căsătoria se încheie
pe baza consimţământului liber şi personal al soţilor.
Condiţiile de validitate a consimţământului:
13
 a) Consimţământul trebuie să fie exprimat cu
discernământ. În caz contrar, căsătoria este anulabilă
(conform art. 299 Noul Cod civil). Acţiunea în anulare
aparţine soţului care nu a avut acest discernământ.
b) Consimţământul este dat personal şi simultan (art. 271
Cod civil). Rezultă că viitorii soţi trebuie să se prezinte
personal în faţa ofiţerului de stare civilă şi a celor 2 martori;
căsătoria este un act de stare civilă strict personal (intuituu
personae) şi deci nu se poate da prin procură. Dacă aceştia nu
se pot deplasa la sediul stării civile, atunci se deplasează
ofiţerul de stare civilă la locul unde se găsesc viitorii soţi şi
cei doi martori (art. 287 alin.2).
c) Consimţământul este actual în sensul că oricare dintre
părţi se poate răzgândi în privinţa încheierii căsătoriei.
Logodnicii nu pot fi obligaţi să încheie căsătoria (art. 267
alin.1), iar orice clauză care ar stipula sancţiuni în cazul în
care nu se încheie căsătoria, este lovită de nulitate absolută
(art. 267 alin.2).
d) Consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile de
consimţământ sunt: eroarea, dolul şi violenţa.
d.1) eroarea: constituie viciu de consimţământ doar atunci
când se referă la identitatea fizică a soţului. Deoarece
consimţământul se dă în prezenţa viitorilor soţi, această
situaţie este aproape exclusă. În literatură, se reţine exemplul
gemenilor identici.
d.2) dolul: constituie inducerea în eroare a viitorului soţ,
pentru a-l determina să încheie căsătoria. Formele dolului:
dolul prin acţiune, prin folosirea unor manopere dolosive (de
exemplu, falsificarea unor documente) sau dolul prin
inacţiune (denumit şi dol prin reticenţă). Dolul prin omisiune
presupune că unul dintre soţi i-a ascuns cu intenţie celuilalt
soţ, un fapt, pe care dacă acesta l-ar fi cunoscut, n-ar fi
încheiat căsătoria. De exemplu, soţia i-a ascuns soţului, starea
de graviditate, copilul fiind al altui bărbat, sau soţul i-a ascuns
soţiei infertilitatea.
d.3) violenţa: constituie constrângerea fizică sau psihică a
viitorului soţ, pentru a-l determina să încheie căsătoria.
Constrângerea fizică este mai puţin probabilă din moment ce
14
căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă şi a
martorilor, dar constrângerea psihică ar putea îmbrăca forma
infracţiunii de ameninţare sau de şantaj.
d.4) sancţiunea existenţei unui viciu de consimţământ:
nulitatea relativă a căsătoriei. Termenul de prescripţie a
acţiunii în anulare a căsătoriei este de 6 luni şi curge de la
data încetării violenţei sau a descoperirii dolului sau a erorii
(art. 301 alin.3). Nulitatea căsătoriei se acoperă dacă soţii au
convieţuit 6 luni de la data încetării violenţei sau a
descoperirii dolului sau a erorii (art. 303 alin.2).
e) Particularităţi ale consimţământului în cazul căsătoriei
minorului:
e.1) în cazul căsătoriei minorului este necesar şi
consimţământul părinţilor sau al tutorelui, după caz. Dacă
unul dintre părinţi refuză să-şi dea consimţământul, instanţa
de tutelă hotărăşte asupra acestei divergenţe conform
interesului superior al acestuia.
De asemenea, în cazul căsătoriei minorului este necesar un
aviz medical (care să ateste că acesta are vârsta nubilă), dar şi
autorizaţia instanţei de tutelă (art. 272 alin.2).
Nu mai este necesar consimţământul părintelui decedat sau
aflat în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa; în cazul în
care numai unul dintre părinţi exercită autoritatea părintească
(conform hotărârii de divorţ, pronunţată în condiţiile art. 398),
este suficientă încuviinţarea acestuia (art. 272 alin.4).
Dacă nu există nici părinţi şi nici tutore, atunci
consimţământul poate fi dat de către persoana sau instituţia
care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti (de
exemplu, persoana la care minorul a fost dat în plasament
familial – conform art. 272 alin.5 Cod civil).

2. Vârsta matrimonială minimă

Conform art. 272 Cod civil, căsătoria se poate încheia dacă
viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Totuşi, pentru motive
întemeiate (cum ar fi, de exemplu, starea de graviditate)
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:

15
 • un aviz medical prin care să se ateste că are vârsta
nubilă;
• consimţământul părinţilor sau al tutorelui. Dacă
unul dintre părinţi refuză să-şi dea consimţământul, acesta
poate fi suplinit prin încuviinţarea instanţei de tutelă, în
funcţie de interesul superior al copilului (art. 272 alin.2). Nu
este necesar consimţământul ambilor părinţi în următoarele
situaţii:
• unul dintre părinţi este decedat;
• unul dintre părinţi este în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa (de exemplu, părintele respectiv este
dispărut sau este pus sub interdicţie);
• unul dintre părinţi exercită autoritatea părintească
şi celălalt nu o exercită, aşa cum rezultă din hotărârea de
divorţ definitivă – caz în care este suficientă numai
încuviinţarea părintelui ce exercită această autoritate
părintească.
• consimţământul persoanei sau instituţiei care a
fost abilitată să exercite drepturile părinteşti – dacă minorul
nu are părinţi sau tutore (conform art. 272 alin.5);
• autorizarea instanţei de tutelă: în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul minorul;
• sancţiunea nerespectării acestei condiţii: conform
art. 294 Cod civil, încheierea căsătoriei înaintea îndeplinirii
vârstei de 16 ani este lovită de nulitate absolută; dar, nulitatea
se acoperă dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă
soţia a născut sau a rămas însărcinată (art. 294 alin.2). Rezultă
că legiuitorul a acoperit expres o cauză de nulitate absolută, în
situaţiile limitative enumerate anterior.
Sancţiunea lipsei încuviinţărilor cerute pentru căsătoria
minorului: nulitatea relativă a căsătoriei (conform art. 297
alin.1). Acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută numai
de către persoana sau instituţia a cărei încuviinţare era
necesară (art. 297 alin.2).

16
 3. Diferenţa de sex între soţi
Această condiţie de fond rezultă din interpretarea textului
art. 271 Cod civil, iar nerespectarea acesteia se sancţionează
cu nulitate absolută (art. 293 alin.1). Persoanele care prezintă
caracteristicile sexuale ale ambelor sexe (hermofroditismul)
nu se pot căsători.
O problemă distinctă este aceea a căsătoriei persoanelor
transsexuale (care îşi schimbă sexul juridic, fapt dovedit cu
actele de stare civilă).

4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate

Viitorii soţi sunt obligaţi să-şi comunice reciproc starea de
sănătate (art. 278 Cod civil). Sancţiunea neîndeplinirii acestei
obligaţii o constituie nulitatea relativă a căsătoriei, pentru dol
prin omisiune (dol prin reticenţă).
Termenul de prescripţie a acţiunii curge de la data
descoperirii dolului (conform art. 301 alin.3 Cod civil), dar
nulitatea se acoperă dacă soţii au convieţuit 6 luni de la data
descoperirii dolului (în cazul acesta, de la data când soţul care
este victimă a dolului, a aflat că celălalt soţ i-a ascuns cu rea-
credinţă boala de care suferea la încheierea căsătoriei).

IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE

Noţiune: impedimentele sunt: „piedici legale” la încheierea

căsătoriei, denumite şi „condiţii de fond negative”.

1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute

(art. 273 Cod civil).
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii, de către
persoana care este căsătorită sub sancţiunea nulităţii absolute
a celei de-a doua căsătorii (conform art. 273 Cod civil).
De asemenea, pot fi întrunite condiţiile infracţiunii de
bigamie (art. 303 Cod penal).

2. Rudenia
(art. 274 – „Interzicerea căsătoriei între rude”) – din
motive de ordin biologic şi moral.

17
 a) este interzisă căsătoria între rudele în linie directă,
indiferent de gradul de rudenie;
b) este interzisă căsătoria între rudele în linie colaterală,
până la gradul al IV-lea inclusiv; prin excepţie, pentru motive
întemeiate, poate fi autorizată de către instanţa de tutelă,
căsătoria dintre rudele colaterale de gradul al IV-lea, dar
numai pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. De
exemplu, ar putea fi autorizată pentru motive întemeiate
(după cum ar fi starea de graviditate a viitoarei soţii),
căsătoria între verii primari, ca şi colaterali de gradul al IV-
lea (art. 274 alin.2).
Sancţiunea existenţei unui astfel de impediment este
nulitatea absolută a căsătoriei (art. 293 alin.1 Cod civil).

3. Adopţia
deoarece instituţia adopţiei creează legături de rudenie civilă
dintre adoptat pe de o parte şi adoptator şi rudele acestuia, pe de
altă parte, rezultă că adoptatul nu se va putea căsători cu rudele
civile colaterale până la gradul al IV-lea, inclusiv (cu excepţia
arătată anterior). De asemenea, acesta nu se va putea căsători
nici cu rudele sale fireşti, până la colateralii de gradul al IV-lea
inclusiv (art. 274 alin.3 Cod civil).

4. Tutela
(art. 275 Cod civil) – este interzisă căsătoria dintre tutore şi
persoana minoră aflată sub tutela sa, sub sancţiunea nulităţii
relative (conform art. 300 Cod civil). Termenul de prescripţie
începe să curgă de la data încheierii căsătoriei (art. 301 alin.4
Cod civil).

5. Alienaţia şi debilitatea mintală

conform art.276 Cod civil este interzisă căsătoria
alienatului şi a debilului mintal; sancţiunea este nulitatea
absolută a căsătoriei, aşa cum rezultă din art. 276 Cod civil.
Justificarea acestui impediment rezultă din raţiuni biologice şi
morale, deoarece nu s-ar mai putea realiza scopul căsătoriei,
chiar dacă, la momentul încheierii acesteia, soţul respectiv

18
avea, vremelnic, discernământ.
Din formularea textului art. 267 Cod civil, rezultă că
alienatul şi debilul mintal nu pot încheia căsătoria, indiferent
dacă ar fi sau nu puşi sub interdicţie judecătorească.

Probleme de seminar:
• detalierea cerinţelor legale ale încheierii căsătoriei;
• speţe din practica judiciară referitoare la formele
de nulitate a căsătoriei, în cazul nerespectării
cerinţelor legale ale acesteia.
•

Unitatea 3
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PERSONALE ALE
SOŢILOR

1. Îndatoririle soţilor sunt următoarele:

a) îndatorirea de sprijin moral reciproc (art. 309 alin.1
Cod civil) – presupune îndatorirea soţilor de a se susţine
moral în căsnicie, în carieră, în caz de boală sau de accident;
b) îndatorirea de fidelitate – reglementarea anterioară nu
prevedea expres o astfel de îndatorire, aceasta rezultând din
alte dispoziţii legale. Conform art. 309 alin.1, soţii îşi
datorează reciproc fidelitatea, iar art. 414 alin.1 din Codul
civil instituie prezumţia de paternitate faţă de soţul mamei,
ceea ce se fundamentează pe prezumţia de fidelitate,
c) îndatorirea soţilor de a locui împreună. Pentru motive
temeinice (de exemplu soţii au locurile de muncă în localităţi
diferite), soţii pot locui şi separat (art. 309 alin.2 Cod civil);
d) luarea deciziilor şi independenţa soţilor. Soţii au
dreptul de a hotărî de comun acord întotdeauna în ceea ce
priveşte căsătoria (art. 308 Cod civil) şi nu-şi pot cenzura
corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei (art. 310
Cod civil).
Aceste noi reglementări constituie o aplicare practică a
principiului egalităţii ce trebuie să existe între soţi.
e) numele soţilor: viitorii soţi pot să aleagă la încheierea
căsătoriei, una din următoarele variante (art. 282 Cod civil):
- să-şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei;
19
 - să aleagă ca nume comun, numele unuia dintre ei;
- să aleagă ca nume comun, numele lor reunite;
- un soţ poate să-şi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Schimbarea numelui de familie (art. 311 Cod civil):
• soţii sunt obligaţi să poarte numele pe care l-au
declarat la încheierea căsătoriei;
• dacă soţii au convenit să poarte un nume comun
(în condiţiile stabilite de art. 282 Cod civil), atunci ei nu pot
cere schimbarea pe cale administrativă a numelui, decât de
comun acord.

Probleme de seminar:
• analizarea principalelor efecte personale ale
căsătoriei;
•

UNITATEA 4

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢII PATRIMONIALE ALE

SOŢILOR
• Regimul matrimonial
• Convenţia matrimonială
• Alte efecte patrimoniale ale căsătoriei
• Regimul comunităţii legale
• Regimuri matrimoniale convenţionale
• Modificarea regimului matrimonial

REGIMUL MATRIMONIAL

1. Definiţia regimului matrimonial

Prin regim matrimonial se înţelege ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţiile patrimoniale dintre soţi
pe de o parte, dar şi dintre aceştia şi terţi, pe de altă parte.
2. Forme:
a) comunitatea legală;
b) comunitatea convenţională;
20
 c) separaţia de bunuri a soţilor;
3. Efecte ale regimului matrimonial. Data producerii
lor:
a) între soţi: data încheierii căsătoriei;
b) faţă de terţi: - data efectuării formalităţii de publicitate
(înscrierea în Registrul Naţional Notarial al Convenţiilor
Matrimoniale); sau data când l-au cunoscut pe o altă cale;
Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate: faţă
de terţii de bună credinţă, se consideră că soţii au optat pentru
regimul comunităţii legale (întrucât pentru acest regim nu este
necesară efectuarea publicităţii).

4. Încetarea şi modificarea regimului matrimonial

a) nulitatea/anularea căsătoriei;
b) desfacerea căsătoriei;
c) încetarea căsătoriei.
Modificarea regimului matrimonial:
• prin învoiala soţilor - aceştia se pot răzgândi şi modifica
regimul matrimonial, în condiţiile legii.
• prin hotărâre judecătorească, dacă sunt întrunite
condiţiile legale, aşa cum vom arăta ulterior

5. Lichidarea regimului matrimonial

a) prin învoiala soţilor, regimul matrimonial încetează / se
modifică prin înscris notarial;
b) prin hotărâre judecătorească definitivă.

6. Alegerea regimului matrimonial

(art. 329-338 Cod civil)
a) alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al
comunităţii legale de bunuri se realizează prin convenţia
matrimonială;
b) definiţie: convenţia matrimonială este acea convenţie
încheiată înainte de căsătorie sau după căsătorie, prin care
soţii aleg un alt regim matrimonial decât cel al comunităţii
legale de bunuri;
c) încheierea convenţiei matrimoniale (art. 330 Cod civil).
Forma autentică: - convenţia matrimonială se încheie
numai în faţa notarului public, sub sancţiunea nulităţii
absolute;

21
 - consimţământul părţilor, se dă personal sau prin procură
autentică, specială şi cu un conţinut predeterminat;
- data de la care produce efecte:
• de la încheierea căsătoriei (dacă este
încheiată înainte de căsătorie, sub condiţia suspensivă a
încheierii căsătoriei);
• de la data prevăzută de părţi, sau, în
lipsă, de la data încheierii ei, (dacă se încheie în timpul
căsătoriei).
d) simulaţia convenţiei matrimoniale (art. 331 Cod civil).
Dacă părţile aleg prin actul secret un alt regim matrimonial
decât cel public, pentru care au efectuat formalităţile de
publicitate prevăzute de lege (de exemplu, prin actul secret au
ales regimul comunităţii pe cote-părţi, iar cel public, înregistrat
în Registrul Naţional Notarial, declară regimul separaţiei de
bunuri) – faţă de terţii de bună credinţă produce efecte doar
regimul matrimonial public.
e) conţinutul convenţiei matrimoniale (art. 332 Cod civil)
- Convenţia matrimonială stabileşte regimul juridic al
bunurilor şi datoriilor soţilor;
- Convenţia matrimonială nu poate deroga de la principiul
egalităţii soţilor, al autorităţii părinteşti sau al devoluţiunii
succesorale legale, sub sancţiunea nulităţii absolute. Prin
urmare, orice clauză prin care soţii ar stabili astfel de
derogări, este lovită de nulitate absolută. De exemplu, o
clauză prin care un soţ ar renunţa la drepturile sale cu privire
la copil sau o clauză prin care un soţ ar fi scutit de contribuţia
la cheltuielile căsătoriei ar fi lovită de nulitate absolută.
f) clauza de preciput (art. 333 Cod civil).
f.1) Definiţie: acea clauză a convenţiei matrimoniale prin
care stipulează că soţul supravieţuitor preia fără plată, unul
sau mai multe bunuri dintre cele comune în devălmăşie sau pe
cote părţi, înainte de partajul moştenirii. Clauza de preciput
poate fi stipulată numai în favoarea unuia dintre soţi sau în
beneficiul ambilor soţi.
f.2) Natura juridică: clauza de preciput este o liberalitate
pentru cauză de moarte. Ea nu este supusă raportului
donaţiilor, ci numai reducţiunii liberalităţilor excesive,
22
potrivit art. 1096 alin.1 şi 2 (conform art. 333 alin.2).
Clauza nu afectează drepturile creditorilor comuni ai
soţilor, care pot urmări bunul sau bunurile ce constituie
obiectul acesteia.
De exemplu, prin convenţie matrimonială cu clauză de
preciput, soţii îşi stipulează reciproc posibilitatea ca la
decesul unuia dintre ei, celălalt să devină proprietarul
exclusiv al locuinţei bun comun, înainte de partajul moştenirii
(am arătat anterior, că o astfel de clauză, deşi nu este supusă
raportului donaţiilor, este supusă reducţiunii, în condiţiile în
care există moştenitori rezervatari).
g) publicitatea şi inopozabilitatea convenţiei
matrimoniale.
g.1) convenţiile matrimoniale sunt înscrise din oficiu de
către notarul public ce le-a încheiat în Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale – cu scopul de a le face
opozabile terţilor. Notarul care le-a încheiat expediază un
exemplar la serviciul de stare civilă unde s-a celebrat
căsătoria, dar şi la alte registre de publicitate dacă este cazul
(cartea funciară, registrul comerţului etc.). Această obligaţie a
notarului public nu exclude dreptul oricărui soţ de a solicita
îndeplinirea formalităţilor de publicitate (art. 334 alin.3 Cod
civil).
Orice persoană, fără a justifica un interes poate să
cerceteze registrul respectiv şi poate chiar să solicite extrase
certificate.
g.2) inopozabilitatea convenţiilor matrimoniale.
Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate anterior
arătate, conform art. 334 Cod civil, o constituie
inopozabilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţii de bună
credinţă (care nu cunoşteau pe o altă cale, existenţa acelei
convenţii matrimoniale). O asemenea convenţie nu poate fi
opusă terţilor care au încheiat acte juridice cu unul dintre soţi
înaintea încheierii căsătoriei (deoarece convenţia
matrimonială îşi produce efectele după încheierea căsătoriei).
Rezultă că, soţul interesat nu poate să introducă acţiunea în
anularea actului încheiat de către celălalt soţ, cu un terţ de
bună-credinţă (faţă de care este inopozabilă convenţia
23
matrimonială, în condiţiile precizate mai sus, conform art.
335 Cod civil).
h) modificarea convenţiei matrimoniale.
Soţii pot, de comun acord, să modifice convenţia
matrimonială, dar înainte de încheierea căsătoriei, în
condiţiile de formă prevăzute de art. 330 Cod civil (înscris
notarial, dat personal sau prin mandatar cu procură specială şi
autentică) şi fără a deroga de la principiile de ordine publică
(egalitatea, autoritatea părintească şi regulile devoluţiunii
legale). Modificarea convenţiei matrimoniale va respecta
cerinţele de publicitate prevăzute de art. 334 Cod civil –
pentru a fi opozabilă terţilor.
i) particularităţile convenţiei matrimoniale încheiată de un
minor: minorul care se căsătoreşte, poate să încheie o astfel
de convenţie numai cu acordul ocrotitorului legal şi cu
autorizarea instanţei de tutelă. Sancţiunea lipsei încuviinţării,
respectiv a autorizării instanţei de tutelă, este nulitatea
relativă a convenţiei matrimoniale (art. 337 alin.2 Cod civil),
iar acţiunea în anularea convenţiei respective poate fi
introdusă în termen de 1 an de la încheierea căsătoriei.
j) efectele nulităţii convenţiei matrimoniale
Convenţia matrimonială nulă, are ca efect aplicarea între
soţi a regimului comunităţii legale, dar fără a fi afectate
drepturile dobândite, între timp, de terţii de bună-credinţă (art.
338 Cod civil).

Alte efecte patrimoniale ale căsătoriei

1. Independenţa patrimonială a soţilor (art.317 Cod civil):
orice soţ poate încheia un act juridic cu celălalt soţ, precum şi
cu terţii, în condiţiile legii.
Orice soţ poate constitui singur, fără celălalt soţ depozite
bancare şi orice operaţiuni legate de acel depozit (să depună,
să scoată bani). În raport cu instituţia de credit, acel soţ titular
al contului are drept de a dispune de fonduri, chiar după
încetarea/desfacerea căsătoriei, dacă prin hotărâre
judecătorească definitivă executorie nu s-a decis altfel.

2. Dreptul la informare (art. 318 Cod civil)

24
 Fiecare soţ poate cere informaţii referitoare la
bunurile/datoriile celuilalt soţ. În caz de refuz nejustificat,
soţul interesat se poate adresa instanţei de tutelă.
Instanţa poate obliga – soţul sau terţul, să furnizeze aceste
informaţii, dar terţul poate refuza acest lucru, atunci când ar
încălca secretul profesional.
Refuzul nejustificat al soţului de a furniza aceste
informaţii, la cererea celuilalt determină prezumţia (relativă)
că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.

3. Mandatul între soţi (art. 314, art. 315 Cod civil).

a) Mandatul convenţional (art. 314 Cod civil), de drept
comun, dat celuilalt soţ să-l reprezinte în drepturile ce rezultă
din regimul matrimonial.
b) Mandatul judiciar (art. 315 Cod civil):
- soţul interesat poate cere instanţei încuviinţarea de a
exercita drepturile celuilalt soţ, aflat în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa;
- instanţa dă mandat celuilalt soţ în care stabileşte: a)
condiţiile acestuia; b) limitele; c) durata;
- mandatul judiciar încetează: atunci când soţul reprezentat
nu se mai află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, sau
e pus sub interdicţie, numindu-i-se un tutore/curator (în cazul
soţului dispărut);
- soţul respectiv poate încheia (în regimul comunităţii
legale), acte de dispoziţie singur pe bunurile mobile comune
(pentru acele bunuri pentru care nu se cere publicitatea).
Sancţiunea înstrăinării acestor bunuri fără acordul celuilalt soţ
este anulabilitatea actului juridic. Terţul de bună credinţă nu
este afectat de anulabilitatea actului respectiv, dacă a depus
diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura
juridică a bunului.

4. Locuinţa familiei
a) definiţie (art. 321) – locuinţa comună a soţilor sau
locuinţa soţului la care se află copii.
Notarea locuinţei familiei în cartea funciară: se poate
solicita de către oricare dintre soţi, chiar şi de către soţul
25
neproprietar.
b) regimul actelor juridice referitoare la locuinţa familiei:
- e necesar consimţământul scris al soţilor (chiar şi al
soţului neproprietar ) pentru orice act ce ar afecta folosinţa
locuinţei familiei;
- e necesar consimţământul scris al soţilor pentru actele de
dispoziţie referitoare la locuinţa familiei;
- bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei:
un soţ nu poate deplasa aceste bunuri din locuinţa familiei,
fără consimţământul scris al celuilalt (art. 322 alin.2);
- un soţ nu poate încheia acte de dispoziţie asupra acestor
bunuri fără consimţământul scris al celuilalt (art. 322 alin.2).
Comentând acest text (art. 322 alin.2), rezultă că bunurile
mobile din locuinţa familiei, sunt considerate bunuri accesorii
acesteia şi, deci, urmează regimul juridic al locuinţei familiei.
Această prevedere limitează dreptul de proprietate exclusivă
al unui soţ asupra bunurilor sale proprii, în ipoteza în care este
vorba despre locuinţa familiei sau bunurile ce o mobilează
sau decorează (o limitare corespunzătoare art. 44 alin.1 din
Constituţie, care prevede că, conţinutul şi limitele dreptului de
proprietate, se stabilesc prin lege).
În cazul refuzului nejustificat al unui soţ de a-şi da
consimţământul scris în privinţa actelor de folosinţă şi de
dispoziţie privind atât locuinţa familiei, cât şi bunurile ce o
decorează sau mobilizează, celălalt soţ sesizează instanţa de
tutelă pentru autorizarea actului.
Sancţiunea actului încheiat fără consimţământul scris al
celuilalt soţ, este nulitatea relativă a acestuia. Acţiunea în
anulare a actului respectiv se prescrie într-un an de la data
când soţul a luat cunoştinţă despre încheierea actului sau de la
data încetării regimului matrimonial.
Dacă locuinţa familiei nu a fost notată în cartea funciară,
atunci nu se poate intenta acţiunea în anularea actului juridic
respectiv, împotriva terţului de bună credinţă (deoarece nu s-a
efectuat publicitatea necesară opozabilităţii faţă de terţi); soţul
interesat are numai o acţiune în daune-interese împotriva
celuilalt soţ care a încheiat actul juridic vătămător (art.322
alin.5 Cod civil).
26
 c) regimul juridic al locuinţei familiei, dacă aceasta face
obiectul unui contract de închiriere (art. 323, art. 324 Cod
civil):
- fiecare soţ are drepturi locative proprii, chiar dacă numai
unul dintre ei este titularul contractului sau contractul a fost
încheiat înaintea căsătoriei; în cazul decesului unuia dintre
soţi, celălalt îşi exercită în continuare dreptul locativ, dacă
doreşte acest lucru;
- dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile şi în cazul locuinţei
familiei ca obiect al contractului de închiriere; prin urmare,
nici unul dintre soţi nu poate încheia singur acte de folosinţă
ce presupun deplasarea bunurilor ce mobilează sau decorează
locuinţa familiei, în afara acesteia şi, cu atât mai puţin, actele
de dispoziţie cu privire la aceste bunuri. Deci, aceste acte
juridice pot fi încheiate numai cu consimţământul scris al
ambilor soţi, chiar dacă sunt bunuri aflate în proprietatea
exclusivă a unuia dintre ei – deoarece sunt bunuri afectate
locuinţei familiei;
- atribuirea beneficiului contractului de închiriere (art.
324 Cod civil):
• dacă la desfacerea căsătoriei nu e posibilă
folosirea în comun a locuinţei familiei, atunci instanţa de
tutelă va atribui beneficiul contractului de închiriere în funcţie
de următoarele criterii (în ordine):
• interesul superior al copiilor minori;
• culpa la desfacerea căsătoriei;
• posibilităţile locative proprii.
• soţul ce va beneficia de
contractul de închiriere este obligat să plătească celuilalt soţ o
indemnizaţie de instalare într-o altă locuinţă; aceasta se poate
imputa din cota lui pe bunurile comune (cu excepţia cazului
când desfacerea căsătoriei este din culpa exclusivă a soţului
care se mută din locuinţa familiei);
• atribuirea beneficiului
contractului de locaţiune se va face cu citarea locatorului,
fiindu-i opozabilă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti (art. 324 alin.3 Cod civil);
- criteriile de atribuire a beneficiului locuinţei comune se
27
vor aplica, prin similitudine, şi în cazul locuinţei în
proprietate comună a celor doi soţi (devălmăşie sau pe cote
părţi) – până la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de partaj (art. 324 alin.4 Cod civil).

5. Suportarea cheltuielilor căsătoriei

a) Obligaţia de sprijin material reciproc (art. 325 Cod
civil). Soţii sunt obligaţi să participe, după mijloacele
fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei; orice clauză din convenţia
matrimonială prin care unul dintre soţi este scutit de
suportarea cheltuielilor căsătoriei este considerată nescrisă
(art. 325 alin.3). Sancţiunea unei astfel de clauze: nulitatea
absolută a clauzei.
b) Contribuţia la cheltuielile căsătoriei:
b.1) în bani, prin venituri din muncă. Conform art. 327
Cod civil – fiecare soţ este liber să exercite orice profesie şi să
dispună, în condiţiile legii de veniturile încasate, cu
respectarea obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei
(indiferent de regimul matrimonial ales);
b.2) munca în gospodărie şi la creşterea copiilor
reprezintă o contribuţie în natură la cheltuielile căsătoriei;
b.3) dreptul la compensaţie: soţul care a contribuit la
activitatea profesională a celuilalt soţ are dreptul la o
compensaţie, dacă această contribuţie depăşeşte limitele unei
simple obligaţii de sprijin material. De exemplu, dacă soţia a
tehnoredactat pe computer lucrările soţului, implicându-se
activ în activitatea lui profesională, are dreptul la această
compensaţie.

REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE

1. Definiţie
acel tip de regim matrimonial care presupune că bunurile
dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune în
devălmăşie.
Este un regim matrimonial legal, deoarece îşi are temeiul
juridic în lege (dispoziţiile art. 339 – 359 Cod civil) şi nu în
convenţia părţilor. Soţii pot deroga de la regimul comunităţii
28
legale, prin încheierea de convenţii matrimoniale, aşa cum s-a
arătat anterior, care să prevadă fie regimul comunităţii
convenţionale, fie cel al separaţiei patrimoniale. În lipsă de
convenţie matrimonială se aplică regimul comunităţii legale.

2. Natura juridică
proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin
aceea că nu este determinată cota-parte ideală din dreptul de
proprietate al fiecărui proprietar, care urmează să se
stabilească la partaj, după încetarea regimului matrimonial.
Conform art. 667 Cod civil, izvoarele proprietăţii comune
în devălmăşie sunt legea sau actul juridic – deci, nu numai
căsătoria este singurul izvor al devălmăşiei, aşa cum prevedea
reglementarea anterioară (art. 30 din Codul familiei).

3. Bunurile comune
bunurile dobândite de către oricare dintre soţi în timpul
regimului comunităţii legale, sunt bunuri comune (art. 339
Cod civil). Rezultă că, dacă în timpul căsătoriei soţii decid
schimbarea regimului comunităţii legale, printr-o convenţie
matrimonială – toate bunurile ce vor fi dobândite după data
încheierii convenţiei respective, nu vor mai avea regimul de
bunuri comune în devălmăşie.
Câteva precizări necesare:
• bunul dobândit pe numele unuia dintre soţi este bun
comun;
• înscrierea în registrele de publicitate a bunurilor
comune, numai pe numele unuia dintre soţi, nu le schimbă
regimul juridic;
• veniturile din muncă, din pensii de asigurări
sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite
temeiul unui drept de proprietate intelectuală (cum ar fi
drepturile de autor) – sunt bunuri comune, dar numai dacă
respectiva creanţă privind încasarea lor, devine scadentă în
timpul comunităţii (indiferent de data dobândirii lor) (art. 341
Cod civil).
De exemplu, dacă opera de creaţie intelectuală a fost realizată

29
înainte de căsătorie, dar este valorificată în timpul comunităţii
legale, atunci sumele de bani cuvenite autorului şi încasate de el
în timpul comunităţii legale – sunt bunuri comune.
• natura juridică a construcţiilor edificate în timpul
comunităţii legale:
d.1) dacă o construcţie este edificată pe terenul bun comun
aceasta este bun comun al soţilor;
d.2) dacă o construcţie este edificată pe terenul bun propriu
al unuia dintre soţi, construcţia este bun comun, prin derogare
de la regulile accesiunii imobiliare artificiale;
d.3) dacă o construcţie este edificată pe terenul
proprietatea unui terţ, construcţia este bun propriu al terţului,
conform regulilor accesiunii imobiliare artificiale (art. 577
alin.1 din Codul civil); accesiunea intervine în favoarea
proprietarului imobilului, dacă prin lege sau act juridic nu se
prevede altfel.
e) natura juridică a fructelor şi a productelor bunurilor
comune: acestea constituie bunuri comune, deoarece sunt
câştiguri produse de bunurile comune.
De exemplu, chiriile percepute din închirierea unui imobil
bun comun constituie tot un bun comun (deoarece sunt fructe
civile ale acestuia). La fel, cheresteaua rezultată în urma
prelucrării copacilor dintr-o pădure, bun comun al soţilor
constituie un bun comun (deoarece este un product al unui
astfel de bun).
f) natura juridică a câştigurilor la jocurile de noroc
autorizate: aceste pot fi calificate ca fiind producte ale unor
venituri comune sau proprii după caz. Deoarece sunt
dobândite în timpul comunităţii legale se prezumă că sunt
producte ale unor bunuri comune. Această prezumţie este
relativă, iar soţul interesat poate dovedi, cu orice mijloc de
probă, că respectivele câştiguri sunt producte ale unor bunuri
proprii (de exemplu, banii cu care soţul a cumpărat biletul
câştigător provin dintr-o donaţie);
g) natura juridică a depozitelor bancare în timpul
comunităţii legale; conform art. 317 Cod civil, oricare dintre
soţi poate să facă singur depozite bancare, fără
consimţământul celuilalt şi orice alte operaţiuni în legătură cu
30
acesta (de exemplu, să desfiinţeze depozitul şi să retragă banii
şi dobânda). În raport cu instituţia bancară sau de credit, soţul
care este titular al contului are dreptul de a dispune de
fondurile depuse, chiar şi după desfacerea sau încetarea
căsătoriei dacă prin hotărâre judecătorească nu se decide
altfel.
Din interpretarea textului art. 317 alin.3 Cod civil, rezultă
că, dacă soţii au constituit un astfel de depozit bancar prin
care şi-au depus economiile comune, în raport cu instituţia
bancară soţul titular al contului poate dispune de acesta
singur, deşi este vorba despre depozitarea economiilor
comune.
Deci, în raporturile dintre soţi este vorba despre
economisirea veniturilor din muncă ce sunt comune (conform
art. 341 Cod civil), dar în raporturile cu unitatea bancară –
soţul titular al contului poate dispune liber de aceste economii
comune. Desigur, soţul interesat, poate dovedi că sumele ce
constituie depozitul bancar respectiv, provin din categoria
bunurilor proprii (dobândite în temeiul art. 340 Cod civil).

4. Bunurile proprii
(art. 340 Cod civil)
1. Bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau
donaţie, cu excepţia cazului când dispunătorul a prevăzut în
mod expres că ele vor fi comune; rezultă că, nu există nici o
diferenţă faţă de reglementarea anterioară, în această privinţă:
1.a) bunurile dobândite prin moştenire legală sunt proprii
pentru că soţii nu pot fi rude în aceeaşi clasă de moştenitori
legali;
1.b) bunurile dobândite prin donaţie (inclusiv darurile
manuale) sunt proprii ale soţului donator, cu excepţia cazului
când donatorul a dorit să fie comune. Chiar în cazul donaţiei cu
sarcină, dacă cheltuielile executării sarcinii au fost suportate din
veniturile comune, această împrejurare nu schimbă natura
juridică a bunului donat, ci creează celuilalt soţ, un drept de
creanţă.
Natura juridică a darurilor de nuntă (ca daruri manuale) –

31
în principiu sunt bunuri comune, presupunându-se intenţia
donatorilor de a-i gratifica pe soţi, în vederea constituirii
patrimoniului lor comun (având în vedere că sunt oferite cu
ocazia celebrării căsătoriei).

Situaţia darurilor de nuntă oferite de către părinţii soţilor:

în practica judiciară s-a hotărât că, dacă darurile de nuntă sunt
oferite de către părinţii soţului şi au o valoare destul de mare
(în raport cu nivelul de trai al soţilor), se prezumă că aceştia
au avut intenţia de a-l gratifica doar pe soţul care este copilul
lor. Această prezumţie simplă poate fi înlăturată de către
soţul interesat, dacă dovedeşte că părinţii şi-au exprimat
intenţia de a-i gratifica pe amândoi soţii (conform art. 1.011
alin.4 Cod civil, bunurile mobile corporale cu o valoare de
până la 25.000 lei, pot face obiectul unui dar manual).
Desigur, problema naturii juridice a darurilor de nuntă se
poate pune doar în privinţa bunurilor mobile corporale, care
sunt susceptibile de tradiţiune.
Simulaţia în materia donaţiilor
În cazul înstrăinării de bunuri cu titlu oneros către un
descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul
supravieţuitor, acestea vor fi prezumate donaţii până la proba
contrară, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului,
uzului, abitaţiei sau în schimbul unei întreţineri pe viaţă sau al
unei rente viagere (art. 1091 alin.4 Cod civil).
Prezumţia de donaţie operează în favoarea descendentului,
ascendentului privilegiat sau a soţului supravieţuitor al
defunctului numai dacă nu au consimţit la înstrăinare (art.
1091 alin.4 Cod civil).
Deci, dacă unul dintre soţi cumpără în timpul comunităţii
legale, un bun imobil de la tatăl său, acesta păstrându-şi
rezerva de uzufruct asupra imobilului vândut se prezumă,
până la proba contrară, că această înstrăinare constituie o
donaţie în favoarea soţului cumpărător, şi, deci, bunul său
propriu şi nu un bun comun al soţilor.
Prevederile art. 1091 alin. 4 Cod civil, dezvoltă art. 845
din Codul civil de la 1864, ce au ca scop protecţia
moştenitorilor rezervatari împotriva donaţiilor deghizate sub
32
forma înstrăinărilor cu titlu oneros, având în vedere
dificultăţile acestora în dovedirea simulaţiei.
1.c) bunurile dobândite cu titlu de legat constituie bunuri
proprii ale soţului legatar, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a dorit să fie comune. Deoarece forma
testamentului este scrisă, rezultă din conţinutul acestuia
voinţa testatorului de a gratifica numai pe unul dintre soţi sau
pe amândoi.
În cazul testamentului cu sarcină, chiar dacă cheltuielile pe
care le presupune executarea acesteia sunt efectuate din
veniturile comune, această împrejurare nu schimbă natura
juridică a bunului şi îi conferă celuilalt soţ un drept de
creanţă.
2. Bunurile de uz personal (art. 340 lit.b Cod civil) sunt
bunuri proprii din cauza afectaţiunii lor, chiar dacă sunt
dobândite din veniturile comune. Excepţie: obiectele de lux,
care presupun intenţia soţilor de a-şi valorifica economiile
comune (de exemplu, achiziţionarea unor cantităţi mari de
bijuterii). Deci, obiectele de lux pot fi considerate bunuri
comune (instanţa de tutelă apreciază dacă un astfel de bun de
uz personal este un obiect de lux, în funcţie de nivelul de trai
al soţilor).
3. Bunurile destinate exercitării profesiei, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerţ care face parte din
comunitatea de bunuri (art. 340 lit.c Cod civil). Rezultă că
astfel de bunuri sunt proprii din cauza afectaţiunii lor, chiar
dacă sunt dobândite din veniturile comune – cu excepţia
bunurilor care fac parte din fondul de comerţ, care fac parte
din comunitatea de bunuri a soţilor.
Excepţie: obiectele de lux, considerate astfel, prin raportare
la nivelul de trai al soţilor. De exemplu, unul dintre soţi are un
atelier de cizmărie sau un cabinet stomatologic, în care îşi
exercită meseria. Acestea constituie bunuri comune ale
soţilor, deoarece au o valoare mare, în raport cu nivelul de trai
al soţilor.
4. drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală ale
soţului care este autor al creaţiei, precum şi asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat (dreptul la marcă, de
33
exemplu).
Acestea constituie bunuri proprii ale soţului autor al operei
de creaţie intelectuală, indiferent de data la care a fost creată
acea operă (înainte de căsătorie sau în timpul acesteia);
aparent, există o contradicţie între acest text al art. 340 şi art.
341, conform căruia veniturile dobândite în temeiul unui
drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, dar
numai dacă creanţa privind încasarea lor devine scadentă în
timpul comunităţii. O conciliere a celor două texte, ar fi aceea
că numai emolumentul drepturilor patrimoniale de autor
constituie bun comun (deci numai suma de bani încasată în
timpul căsătoriei, în temeiul unui drept patrimonial de autor,
constituie bun comun, în regimul comunităţii legale).
5. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri:
5.a) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de
recompensă; textul se referă la bunurile oferite unuia dintre
soţi pentru calităţile sale personale (de exemplu, premiul
oferit unui scriitor pentru un roman de succes sau premiul
oferit unui sportiv pentru performanţele sale etc.). Rezultă că,
textul nu se referă la primele salariale, care au regimul juridic
al veniturilor din muncă, ce sunt considerate bunuri comune,
în temeiul art. 341 Cod civil – desigur, în cazul comunităţii
legale de bunuri.
De asemenea, textul nu se referă la câştigurile la jocuri de
noroc autorizate, care au un alt regim juridic, după cum am
arătat anterior.
5.b) manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi
proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea
bunuri. Textul se referă la dreptul de proprietate al soţului
respectiv asupra operei de creaţie intelectuală, care încă nu
este valorificată; dacă aceasta este valorificată în timpul
căsătoriei, atunci sumele de bani încasate de autorul operei de
creaţie intelectuală, în timpul căsătoriei, constituie bun
comun. Deci, nu prezintă importanţă data creării operei
respective, ci data valorificării acesteia şi a încasării sumelor
de bani pentru dreptul de autor.
34
 6. Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice
prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi:
6.a) indemnizaţia de asigurare se referă la asigurările
facultative de persoane. În cazul producerii riscului asigurat,
asiguratorul este obligat să plătească soţului care are calitatea
de asigurat, indemnizaţia de asigurare, care constituie bun
propriu al acestuia (chiar dacă primele de asigurare au fost
plătite din veniturile comune). Explicaţia naturii juridice de
bun propriu a indemnizaţiei de asigurare este aceea că textul
se referă la contractul de asigurare de persoane (şi nu de
bunuri comune).
Acelaşi raţionament se aplică şi dacă soţul respectiv primeşte
de la asigurator indemnizaţia de asigurare în calitate de terţ
beneficiar al unui contract de asigurare de viaţă, încheiat de către
o altă persoană (în temeiul stipulaţiei pentru altul).
6.b) despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau
moral adus unuia dintre soţi. Textul se referă la prejudiciile
cauzate unuia dintre soţi, de către un terţ care are obligaţia de
a-l despăgubi pe acesta. Deci, textul se referă la prejudiciile
cauzate bunurilor proprii ale soţului, precum şi la prejudiciile
morale cauzate acestuia, printr-o faptă ilicită.
7. Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc
un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul
acestora (în virtutea subrogaţiei reale). Formularea textului
este derutantă, deoarece şi sumele de bani sau alte valori,
reprezintă tot bunuri, în sens juridic (s-ar putea induce ideea
că sumele de bani sau alte valori patrimoniale înseamnă
altceva decât „bunuri” în sens juridic).
În acest sens, formularea anterioară a art. 31 lit.e din Codul
familiei era mai corectă şi anume: „Valoarea care reprezintă
şi înlocuieşte un bun propriu (...) este un bun propriu”.
Domeniul de aplicare al textului se referă la:
• vânzarea unui bun propriu, suma de bani
dobândită cu titlu de preţ, constituind un bun propriu al
soţului vânzător;
• cumpărarea în timpul comunităţii legale a unui
bun, cu sumele de bani bun propriu al unuia dintre soţi – iar
bunul cumpărat este un bun propriu;
35
 • plata unei datorii scadente în timpul comunităţii
legale, dar în baza unei creanţe anterioare încheierii
căsătoriei.

8. Fructele bunurilor proprii: constituie bunuri proprii

chiar dacă sunt percepute sau culese în timpul comunităţii
legale, deoarece proprietarul are dreptul să-şi însuşească tot
ceea ce produce bunul şi tot ceea ce se uneşte cu acesta.
Acelaşi raţionament se aplică şi pentru productele bunurilor
proprii.

Regimul juridic al bunurilor proprii

Conform art. 342, fiecare soţ poate folosi administra şi
dispune liber de bunurile sale, în condiţiile legii; deci, soţul
respectiv nu are nevoie de consimţământul celuilalt soţ
neproprietar. Desigur, dispoziţiile acestui text trebuie să fie
coroborate cu cele referitoare la locuinţa familiei şi bunurile
care o mobilizează sau o decorează – aşa cum s-a arătat în
secţiunea precedentă, art. 322 Cod civil, prevede că soţul care
este proprietar exclusiv al acestor bunuri are nevoie de
consimţământul scris al soţului neproprietar pentru a încheia
acte de dispoziţie, dar şi acte de administrare având ca obiect
aceste bunuri.

5. Regimul actelor juridice încheiate în timpul

comunităţii legale
a) Actele de folosinţă, de conservare, de administrare şi de
dobândire a bunurilor comune (art. 345 Cod civil):
- în privinţa actelor de folosinţă a bunurilor soţilor, fiecare
soţ poate să folosească aceste bunuri, fără consimţământul
celuilalt soţ cu condiţia să nu schimbe destinaţia bunurilor.
Schimbarea destinaţiei folosinţei bunurilor se poate realiza
numai cu consimţământul expres al soţilor (art. 345 alin.1);
- în privinţa actelor de conservare, de administrare şi de
dobândire a bunurilor comune, fiecare soţ poate să le încheie
singur fără consimţământul celuilalt soţ, cu excepţia actelor
juridice referitoare la locuinţa familiei, precum şi la bunurile
care o mobilează şi decorează (conform art. 322), aşa cum s-a
36
arătat anterior, fiind necesar consimţământul ambilor soţi.
Dacă un soţ, încheind singur un astfel de act juridic a
prejudiciat interesele celuilalt soţ, atunci acesta are dreptul de
a primi daune-interese de la celălalt soţ, dar nu poate anula
actul încheiat cu terţul de bună-credinţă.
b) Actele de înstrăinare şi de grevare cu drepturi reale
pentru care este necesar consimţământul ambilor soţi.
Excepţii:
• înstrăinarea cu titlu oneros de bunuri mobile
comune, pentru care nu este necesară efectuarea formelor de
publicitate (de exemplu, vânzarea unui calculator bun comun,
numai de către unul dintre soţi);
• darurile obişnuite – considerate astfel, în funcţie de
nivelul de trai al soţilor (de exemplu cumpărarea unui cadou, cu
ocazia unei aniversări, din veniturile comune, cadoul fiind oferit
unui terţ).
Dacă soţul care nu a consimţit la încheierea actului juridic
este prejudiciat, atunci poate solicita celuilalt soţ ce a
înstrăinat bunul comun, daune-interese şi nu poate cere
anularea actului încheiat cu terţul de bună-credinţă (art. 346
alin.2 coroborat cu art. 345 alin. 4 Cod civil).
c) Sancţiunea nerespectării cerinţelor legale referitoare la
consimţământul soţilor la încheierea actelor juridice:
- în cazul actelor de înstrăinare sau de grevare cu drepturi
reale, având ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile
comune, pentru care se cere îndeplinirea formalităţilor de
publicitate, lipsa consimţământului unuia dintre soţi,
determină anulabilitatea actului respectiv (conform art. 347
alin. Cod civil); de exemplu, amanetarea unor bunuri mobile
pentru care s-a efectuat publicitatea, fără acordul celuilalt soţ;
- dacă terţul dobânditor a făcut dovada că a depus toate
diligenţele pentru a se informa cu privire la natura bunului,
este apărat de efectele nulităţii (art. 347 alin.2 Cod civil). În
acest caz, soţul vătămat în interesele sale poate pretinde
celuilalt soţ, daune-interese, conform art. 345 alin.4.
d) de domeniul gestiunii exclusive a soţilor sunt bunurile
lor proprii, dreptul fiecăruia de a dispune de partea sa din
bunurile comune, prin legat, la încetarea căsătoriei, precum şi
37
dreptul fiecărui soţ de a constitui singur depozite bancare şi
de a face operaţiuni bancare (conform art. 317 alin.2 şi 3 Cod
civil).

6. Regimul datoriilor comune

(art.351 Cod civil)
a) Obligaţiile născute în legătură cu conservarea,
administrarea sau dobândirea bunurilor comune. Condiţii:
a.1) scopul datoriei este conservarea, administrarea sau
dobândirea bunurilor comune;
a.2) datoria este asumată numai de către unul dintre soţi.
b) Obligaţiile pe care soţii le-au contractat împreună.
Condiţii:
b.1) să existe consimţământul expres al ambilor soţi,
exprimat personal sau prin mandatar cu procură specială şi
conţinut predeterminat;
b.2) nu prezintă importanţă scopul pentru care soţii au
contractat datoria.
c) Obligaţiile asumate de către oricare dintre soţi pentru
acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. Condiţii:
c.1) scopul datoriei îl constituie acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei. De exemplu, datoriile contractate
pentru plata facturilor la utilităţile locuinţei familiei sau
pentru educarea copiilor minori.
Instanţa de tutelă va verifica dacă datoriile respective
corespund sintagmei de „cheltuieli obişnuite”.
c.2) datoria este contractată numai de către unul dintre soţi.
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către
unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în
care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Condiţii:
d.1) unul dintre soţi a cauzat un prejudiciu unui terţ, prin
însuşirea unor bunuri ale acestuia (de exemplu, printr-un
furt);
d.2) existenţa unui raport de cauzalitate între această faptă
ilicită şi sporul de valoare adus bunurilor comune;
d.3) sporirea valorii bunurilor comune.

38
 7. Fundamentul răspunderii
îl constituie, în cazul soţului vinovat de fapta ilicită,
răspunderea civilă delictuală, iar pentru celălalt soţ,
îmbogăţirea fără justă cauză. Desigur, dacă amândoi soţii
sunt vinovaţi de însuşirea bunurilor altuia, atunci aceştia vor
răspunde delictual.
Urmărirea bunurilor comune (art. 353 Cod civil) şi a
veniturilor din profesie (art. 354 Cod civil).
- creditorii comuni urmăresc bunurile comune, iar dacă
obligaţiile nu au fost acoperite în întregime din aceste bunuri,
soţii răspund solidar cu bunurile lor proprii; dacă unul dintre
soţi a plătit cu bunurile sale proprii restul de creanţă, atunci el
se subrogă în drepturile creditorului pentru cota-parte ce i-ar
reveni din comunitate, dacă lichidarea acesteia s-ar face la
data plăţii datoriei.
În acest sens, soţul respectiv are şi un drept de retenţie
asupra bunurilor celuilalt soţ, până la acoperirea integrală a
creanţelor soţului debitor (art. 352 alin.2 Cod civil).
- creditorii proprii urmăresc mai întâi bunurile proprii ale
soţului debitor şi, dacă nu-şi satisfac în întregime creanţa, pot
cere partajul bunurilor comune, dar numai în măsura necesară
acoperirii creanţei respective. Bunurile astfel împărţite devin
proprii, iar creditorii personali le pot urmări pentru acoperirea
integrală a creanţei (art. 353 alin.2 şi 3 Cod civil).
Bunurile rămase nepartajate îşi păstrează caracterul de
bunuri comune.
- conform art. 354 Cod civil, creditorii comuni nu pot
urmări veniturile din muncă, precum şi cele asimilate
acestora, ale unui soţ, cu excepţia situaţiei în care ar fi vorba
despre o datorie contractată pentru nevoile obişnuite ale
căsătoriei (art. 351 lit.c). Acest text de lege este criticabil,
deoarece veniturile din muncă reprezintă baza materială cea
mai consistentă a comunităţii de bunuri a soţilor. Rezultă că,
dacă aceşti creditori nu-şi satisfac creanţa din bunurile
comune, ei pot urmări bunurile proprii ale soţului respectiv
(dar, nu şi veniturile din muncă ale acestuia) – cu excepţia

39
prevăzută de art. 351 lit.c.).

8. Încetarea regimului comunităţii de bunuri.

Lichidarea şi partajul bunurilor comune
8.1) Încetarea regimului comunităţii de bunuri poate avea
loc prin: convenţie matrimonială încheiată în timpul
căsătoriei, prin care soţii să aleagă un alt regim matrimonial
sau prin încetarea de drept a căsătoriei ori prin desfacerea
acesteia.
În caz de divorţ, dacă soţii nu fac partajul atunci rămân
proprietari comuni în devălmăşie, până la stabilirea cotei-
părţi care revine fiecăruia din bunurile comune (art. 356 Cod
civil).
8.2) Lichidarea comunităţii legale. Reguli:
- se determină, mai întâi, cota-parte ce revine soţului din
bunurile comune şi se regularizează datoriile comune; până la
proba contrară, se prezumă o contribuţie egală;
- data la care se efectuează partajul:
• la încetarea sau desfacerea căsătoriei;
• în timpul căsătoriei şi al regimului comunităţii;
- forma partajului:
• act notarial (în caz de înţelegere între soţi);
• hotărâre judecătorească, în caz de neînţelegere.
Efectele partajului:
- bunurile rămase neîmpărţite sunt în continuare bunuri
comune în devălmăşie, iar cele împărţite constituie bunuri
proprii ale fiecărui soţ (art. 358 alin.3 Cod civil).

REGIMURI MATRIMONIALE CONVENŢIONALE

1. Regimul separaţiei de bunuri

(art. 360 – 365 Cod civil)
a) Izvoarele regimului separaţiei de bunuri sunt:
a.1) convenţia părţilor, încheiată înainte de căsătorie (art.
330 alin.2 Cod civil) sau după încheierea căsătoriei (art. 369
alin.1 Cod civil);
a.2) hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia
dintre soţi, atunci când celălalt soţ pune în pericol grav
40
interesele familiei – caz în care regimul comunităţii legale sau
convenţionale este înlocuit cu cel al separaţiei patrimoniale
(art.370 alin.1 Cod civil).
b) Regimul juridic al bunurilor: fiecare dintre soţi este
proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite înainte de
căsătorie, dar şi în timpul căsătoriei. Dovada bunurilor proprii
se realizează, în principiu, printr-un inventar al bunurilor
fiecărui soţ, întocmit de către un notar public. Inventarul se
întocmeşte la încheierea căsătoriei, dar şi în timpul căsătoriei,
desigur în cazul regimului separaţiei de bunuri (art. 361 alin.2
Cod civil). În lipsa inventarului se prezumă că bunul aparţine
în proprietate exclusivă soţului posesor.
Inventarul se anexează convenţiei matrimoniale – pentru a
fi dat publicităţii odată cu aceasta, devenind opozabil terţilor.
Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus unor
condiţii de formă, potrivit legii sau unor forme de publicitate
– atunci proprietatea exclusivă asupra bunului se dovedeşte cu
acel înscris. De exemplu, bunul a fost dobândit printr-un
înscris autentic, ad validitatem, dreptul de proprietate fiind
înscris în Cartea funciară – soţul interesat poate face dovada
proprietăţii sale exclusive asupra bunului, numai cu acel
înscris (şi nu cu alte mijloace de probă).
- Bunurile proprietate comună pe cote-părţi: dacă soţii
dobândesc împreună un bun, în timpul regimului separaţiei
patrimoniale, atunci ei sunt proprietari comuni pe cote-părţi,
indiferent de modul de dobândire – de exemplu, cumpărare
sau donaţie pentru amândoi soţii (conform art. 362 alin.1 Cod
civil). Dovada proprietăţii comune pe cote-părţi se face aşa
cum am precizat anterior, conform art. 361 Cod civil).
- Separaţia patrimonială nu-i scuteşte pe soţi de obligaţia
de a contribui împreună la cheltuielile căsătoriei, de obligaţia
de sprijin material reciproc sau de obligaţia de a contribui
împreună la cheltuielile necesare creşterii şi educării copiilor
minori.
- Folosinţa bunurilor celuilalt soţ:
• fiecare soţ poate încheia singur acte de
conservare, de administrare şi de dispoziţie cu privire la
bunurile sale proprii – dar cu rezerva stabilită de art. 322 Cod
41
civil, referitoare la locuinţa familiei şi la bunurile care sunt
afectate acesteia;
• dacă un soţ foloseşte bunurile proprii ale
celuilalt soţ – atunci are obligaţiile unui uzufructuar, în
principiu. În lipsa unei stipulaţii contrare din convenţia
matrimonială, soţul respectiv va fi obligat să restituie fructele
existente la data solicitării, sau la data încetării ori a
schimbării regimului matrimonial – celuilalt soţ proprietar al
bunului respectiv (art. 363 alin.1 Cod civil);
• dacă un soţ dobândeşte bunuri proprii, dar,
folosindu-se în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt
soţ, atunci acesta poate solicita daune-interese de la soţul
dobânditor sau anularea actului juridic respectiv (dar numai
dacă terţul a fost de rea credinţă, adică a ştiut că soţul
cocontractant a folosit bunuri care nu-i aparţineau);
c) Regimul juridic al datoriilor personale (art. 364 Cod
civil). Regimul separaţiei patrimoniale determină regula
potrivit căreia datoriile contractate de către fiecare soţ sunt
datorii proprii.
Prin excepţie, datoriile contractate pentru acoperirea
cheltuielilor căsătoriei sau pentru creşterea şi educarea
copiilor, sunt datorii comune, iar soţii răspund solidar pentru
acestea (art. 364 alin.2 Cod civil).
De asemenea, un soţ poate să-l împrumute pe celălalt soţ,
iar la încetarea regimului separaţiei de bunuri, soţul ce are
calitatea de creditor al celuilalt soţ, are un drept de retenţie
asupra bunurilor soţului debitor (art. 365 Cod civil).
d) Lichidarea regimului separaţiei de bunuri
Prin convenţia matrimonială, părţile pot stipula clauze prin
care să prevadă lichidarea acestui regim, în funcţie de masa
de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi – în funcţie de
care se va calcula creanţa de participare (dacă unul dintre
soţi a dobândit bunuri cu mijloacele materiale aparţinând
celuilalt soţ, atunci acesta din urmă a devenit creditor al
soţului dobânditor). Deci, soţii pot stabili conform clauzelor
din convenţie, existenţa şi cuantumul creanţelor de participare
ale fiecărui soţ, la dobândirea bunurilor celuilalt soţ.
În lipsa unei asemenea clauze, creanţa de participare se va
42
calcula astfel: va reprezenta jumătate din diferenţa valorică
dintre cele două mase de bunuri proprii şi va fi datorată de către
soţul care are o masă de achiziţii nete mai mare, putând fi plătită
în bani sau în natură (art. 360 alin.2 Cod civil). Deci, această
operaţiune va presupune, mai întâi, evaluarea celor două mase
de achiziţii nete, iar soţul care are o masă de achiziţii nete mai
mare va datora celuilalt soţ jumătate din diferenţa valorică
rezultată – deoarece se presupune că soţii, fiind egali în drepturi
şi în obligaţii, au avut şi o participare egală la achiziţionarea
bunurilor proprii (cu alte cuvinte, se presupune, în lipsa unei
stipulaţii contrare, că soţul ce are o masă de achiziţii nete mai
mică, a contribuit la dobândirea bunurilor proprii ale celuilalt soţ
– deci, are o creanţă de participare).
Aceasta se execută de către soţul debitor în natură (de
exemplu, prin remiterea unor bunuri soţului creditor) sau prin
echivalent bănesc. Până la lichidarea datoriilor dintre soţi,
soţul creditor are drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt
soţ (art. 365 Cod civil).
Regimul separaţiei de bunuri prezintă inconvenientul că,
atunci când numai unul dintre soţi dispune de venituri pentru
a achiziţiona bunuri proprii sau celălalt soţ contribuie la
dobândirea acestor bunuri fără a deveni coproprietar sau
numai unul dintre soţi contribuie decisiv la cheltuielile
căsătoriei, dar nu are venituri pentru a dobândi bunuri proprii,
la lichidarea regimului separaţiei de bunuri, acesta nu va avea
nici un drept asupra bunurilor celuilalt soţ.
Atenuarea acestei inegalităţi se realizează cu ajutorul
creanţei de participare. Astfel, se determină patrimoniul
originar (bunurile proprii de dinaintea căsătoriei şi bunurile
proprii dobândite prin donaţii sau succesiune în timpul
căsătoriei, din care se scad datoriile ce grevau patrimoniul
originar) şi patrimoniul final (bunurile existente la încetarea
regimului, inclusiv îmbunătăţirile efectuate de unul dintre
soţi, la bunurile proprii ale celuilalt – cu consimţământul sau
fără consimţământul acestuia din urmă).
Diferenţa dintre patrimonii, dacă este pozitivă, va face
obiectul creanţei de participare. Astfel, va opera compensarea
celor două diferenţe şi numai din excedent, se va calcula o
43
jumătate – care reprezintă creanţa de participare a soţului care
a dobândit o masă de bunuri mai puţin valoroasă.

2. Regimul comunităţii convenţionale

(art. 366-368 Cod civil)
a) Izvorul regimului comunităţii convenţionale îl constituie
convenţia părţilor, prin care acestea derogă, în condiţiile şi
limitele legale, de la regimul comunităţii legale. Deci, putem
spune că între soţi operează tot regimul comunităţii de bunuri,
dar cu unele modificări aduse de soţi prin convenţie
matrimonială. Faptul că regimul matrimonial este cel al
comunităţii de bunuri, rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor
art. 368 Cod civil, în care se precizează că dacă în convenţia
matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al
comunităţii convenţionale se completează cu cel al
comunităţii legale.
b) Natura juridică – în esenţă, un astfel de regim
matrimonial, reprezintă o „variaţiune” a regimului comunităţii
legale; prin convenţia lor, părţile remodelează regimul de
drept comun al comunităţii legale – sub unul sau mai multe
aspecte ce se încadrează în textul art. 367 Cod civil.
c) Conţinutul convenţiei matrimoniale (art.367 Cod civil):
- părţile stabilesc compunerea masei de bunuri comune, fie
prin includerea în comunitate, a unor bunuri şi datorii proprii
(cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b şi c, adică a
bunurilor de uz personal şi a celor destinate exercitării
profesiei – ce sunt şi rămân bunuri proprii), fie, dimpotrivă,
prin restrângerea comunităţii de bunuri, la bunurile şi
datoriile indicate de soţi în convenţie, indiferent dacă acestea
s-au dobândit înainte sau după încheierea căsătoriei (cu
excepţia celor prevăzute la art. 351 lit.c Cod civil – adică
obligaţiile asumate de către oricare dintre soţi, în vederea
acoperirii cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei – care sunt şi
rămân datorii comune);
- părţile stabilesc modul de gestionare a comunităţii de
bunuri.
Astfel, părţile pot deroga de la principiul gestiunii

44
concurente, paralele a bunurilor comune, specific regimului
comunităţii legale conform căruia oricare dintre soţi poate
încheia singur acte de administrare a bunurilor comune; prin
convenţie matrimonială, părţile pot stipula obligativitatea
consimţimântului ambilor soţi în privinţa actelor de
administrare.
Dacă unul dintre soţi se află în situaţia de a nu-şi putea
manifesta voinţa, sau dacă se opune în mod abuziv încheierii
actului de administrare, atunci soţul interesat poate să solicite,
în acest sens, autorizaţia instanţei de tutelă, pentru a încheia
singur acel act juridic (art. 367 lit.c Cod civil).
Dacă încheie singur actul, fără a avea încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă, atunci actul este anulabil (prin
interpretarea art. 367 lit.c coroborat cu art. 347 alin.1 Cod
civil).
- părţile pot stabili prin convenţie clauza de preciput dar şi
modalităţile de lichidare şi partaj al comunităţii de bunuri.
Clauza de preciput, reglementată prin art. 333 Cod civil,
conferă dreptul soţului supravieţuitor, de a prelua fără plată şi
înaintea partajului succesoral, unul sau mai multe bunuri
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Această clauză
rupe echilibrul emolumentului succesoral dintre soţul
supravieţuitor şi ceilalţi moştenitori ai defunctului soţ. Clauza
de preciput este supusă reducţiunii liberalităţii excesive,
pentru a-i proteja pe moştenitorii rezervatari.
De asemenea, clauza nu afectează interesele creditorilor
comuni ai soţilor, care pot urmări bunurile ce constituie obiectul
acesteia.
Clauza de preciput devine caducă dacă regimul
comunităţii încetează prin voinţa părţilor, dacă soţii au
decedat deodată (comorienţii) sau dacă bunul/bunurile ce
constituie obiectul clauzei au fost urmărite silit de către
creditorii comuni.
d) În privinţa modalităţilor de lichidare şi de partaj al
comunităţii de bunuri, părţile pot deroga de la principiile
impuse de comunitatea legală astfel: pot să stabilească
partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de
contribuţia fiecărui soţ la dobândirea lor, sau, dimpotrivă, să
45
stabilească cote inegale, indiferent de contribuţia fiecăruia.

MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

1. Modificarea convenţională. Condiţii:

a) să fi trecut cel puţin 1 an de la data încheierii căsătoriei;
soţii pot să înlocuiască regimul matrimonial prin convenţie
matrimonială ori de câte ori doresc, dacă a trecut această
perioadă de timp (art. 369 alin.1);
b) să nu fi fost realizată cu scopul fraudării intereselor
creditorilor soţilor.
Creditorii prejudiciaţi de schimbarea regimului
matrimonial, pot intenta acţiunea revocatorie în termen de 1
an de la data când au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate sau de când au luat cunoştinţă mai înainte de
aceste împrejurări. Deci, creditorii prejudiciaţi de soţi, prin
convenţia matrimonială respectivă, pot să intenteze acţiunea
revocatorie (pauliană), dacă dovedesc intenţia frauduloasă a
soţilor sau pot invoca oricând (şi nu în termen de 1 an),
excepţia de inopozabilitate a modificării regimului
matrimonial ce a fost realizată cu scopul fraudării intereselor
lor.

2. Modificarea judiciară a regimului matrimonial

(pronunţată de către instanţă). Condiţii:
a) regimul matrimonial este cel al comunităţii legale sau
convenţionale;
b) unul dintre soţi încheie acte care pun în pericol
interesele patrimoniale ale familiei.
Dacă instanţa pronunţă o hotărâre prin care decide
separaţia patrimonială, atunci se aplică regimul stabilit
conform art. 360-365 Cod civil. Creditorii soţilor nu pot cere
separaţia de bunuri, dar pot interveni în proces.

Probleme de seminar:
• întocmirea unor convenţii matrimoniale pe baza
cunoştinţelor teoretice;
• rezolvarea unor speţe din practica judiciară

46
 referitoare la natura juridică a bunurilor soţilor
•
Unitatea 5

DESFACEREA CĂSĂTORIEI
• Divorţul la cererea ambilor soţi (consensual)
• Divorţul din culpă
• Efectele divorţului între foştii soţi
• Efectele divorţului între părinţi şi copiii lor minori

1. Motivele de divorţ
(art. 373 Cod civil):
a) acordul soţilor;
b) separarea în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
c) starea de sănătate a soţilor care face imposibilă
continuarea căsătoriei;
d) alte motive temeinice care fac imposibilă continuarea
căsătoriei, după cum ar fi: neîndeplinirea îndatoririlor
personale ale soţilor, rele tratamente aplicate soţului sau
reciproc între soţi, injurii sau nepotrivire de caracter etc.

2. Formele divorţului:
a) divorţul judiciar;
b) divorţul administrativ sau notarial.

DIVORŢUL LA CEREREA AMBILOR SOŢI

(CONSENSUAL)

I.1. Divorţul consensual pe cale judiciară

(art. 374 Cod civil).
I.1) Condiţii:
- existenţa consimţământului liber şi neviciat;
- deplina capacitate de exerciţiu. Rezultă că, dacă un soţ
este pus sub interdicţie judecătorească, nu se poate desface
căsătoria în această formă.
I.2) Conţinutul cererii de divorţ: în primul rând, cererea va
cuprinde solicitarea ambilor soţi de a divorţa prin
consimţământul mutual, ei neavând calităţi procesuale diferite

47
– de reclamant şi de pârât, ca în cazul celorlalte forme ale
divorţului judiciar.
De asemenea, soţii vor preciza dacă din căsătorie au
rezultat sau nu, copii minori – copii fireşti sau adoptaţi
(conform art. 904 alin. 1 şi 2 din noul Cod de Procedură
Civilă).
Cereri accesorii principale (obligatorii):
• cererile referitoare la exercitarea autorităţii
părinteşti;
• contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare şi pregătire profesională a copilului;
• numele soţilor după divorţ (art. 919 din Noul Cod
de procedură civilă).
Aceste cereri sunt obligatorii deoarece instanţa este
obligată să se pronunţe din oficiu asupra lor sau să ia act de
învoiala soţilor, după caz.
Cereri accesorii facultative:
• referitoare la locuinţa familiei;
• referitoare la plata pensiei de întreţinere, între
foştii soţi;
• referitoare la modalităţile de încetare şi de
lichidare a regimului matrimonial.

I.3. Procedura:
3.a) Instanţa competentă: în materia divorţului,
competenţa materială aparţine judecătoriei, iar competenţa
teritorială este reglementată prin norme imperative ce derogă
de la cele ale dreptului comun (conform art. 903 alin. l din
Noul Cod de procedură civilă), astfel:
- judecătoria din circumscripţia căreia se află ultima
locuinţă comună a soţilor;
- dacă soţii nu au avut niciodată o locuinţă comună sau
dacă niciunul dintre ei nu mai locuieşte în raza teritorială a
judecătoriei ultimei locuinţe comune a soţilor, este
competentă instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază
pârâtul;
- dacă pârâtul este dispărut sau nu mai are locuinţa în ţară
este competentă instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază
48
reclamantul;
- dacă nici pârâtul şi nici reclamantul nu mai au domiciliul
în România, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ
la orice judecătorie; în lipsa înţelegerii dintre ei este
competentă teritorial, judecătoria sectorului 5 al municipiului
Bucureşti (art. 903 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă).
3.b) Depunerea cererii de divorţ şi soluţionarea ei: cererea
se completează şi se semnează de către amândoi soţii.
Primind cererea, instanţa este obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al soţilor, ceea ce înseamnă
că soţii trebuie să depună personal cererea.
Instanţa fixează primul termen de judecată, în camera de
consiliu şi, dacă soţii stăruie să divorţeze prin consimţământul
mutual, atunci pronunţă divorţul fără a reţine culpa soţilor
referitoare la cererile accesorii, conform art. 919 din Noul
Cod de procedură civilă. Dacă soţii nu se înţeleg cu privire la
cererile accesorii, instanţa pronunţă doar divorţul prin
hotărâre definitivă, şi apoi administrează probe referitoare la
cererile accesorii.
Instanţa este obligată să statueze, chiar şi din oficiu asupra
cererilor accesorii principale, referitoare la numele pe care îl
vor purta soţii după divorţ, referitoare la exercitarea autorităţii
părinteşti, la contribuţia soţilor la cheltuielile de creştere,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (art. 919 alin.2
Noul Cod de procedură civilă).
I.4) Data desfacerii căsătoriei şi formalităţile de
publicitate a hotărârii de divorţ – aceasta este data rămânerii
definitive a hotărârii de divorţ, iar instanţa la care hotărârea a
rămas definitivă o va trimite din oficiu, serviciului de stare
civilă de pe lângă primăria care a încheiat căsătoria, precum şi
Registrului naţional al regimurilor matrimoniale, după caz.

I.2. Divorţul consensual pe care administrativă sau

notarială
I.1) Condiţii generale:
- să existe consimţământul liber şi neviciat al soţilor;
- soţii să aibă o deplină capacitate de exerciţiu; deci dacă
un soţ, este pus sub interdicţie judecătorească, divorţul
49
consensual nu este posibil;
- soţii să cadă de acord asupra numelui pe care îl vor purta
după divorţ. În caz contrar, ofiţerul de stare civilă sau notarul
public, emit o decizie de respingere a cererii de divorţ şi îi
îndrumă pe soţi la instanţa competentă.
Dacă din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin adopţie au
rezultat copii care să fie minori la data cererii de divorţ, atunci
soţii nu pot alege calea divorţului administrativ.

I.2. Particularităţile divorţului notarial: dacă soţii au copii

minori comuni, rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
ca urmare a adopţiei, atunci notarul public poate constata
divorţul amiabil, numai dacă soţii s-au înţeles cu privire la
cererile accesorii principale referitoare la:
- numele soţilor după divorţ;
- exercitarea comună a autorităţii părinteşti;
- locuinţa copiilor minori după divorţ;
- legăturile personale dintre copii şi părintele de care sunt
separaţi;
- contribuţia fiecărui soţ la cheltuielile de creştere, educare
şi pregătire profesională a copiilor (art. 375 alin.2 Cod civil).

I.3. Procedura divorţului notarial: (art. 376 alin.1 Cod

civil)
- notarul public primeşte cererea de divorţ de la cei doi
soţi; prin excepţie, cererea poate fi depusă şi de către un
mandatar cu procură autentică;
- după ce notarul public înregistrează cererea, acordă
soţilor un termen de gândire de 30 de zile;
- în această perioadă de timp, notarul public va sesiza
autoritatea competentă în vederea întocmirii raportului de
anchetă psihosocială, dacă soţii au copii minori (art. 375
alin.2). Credem că efectuarea anchetei sociale este de
competenţa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului din raza teritorială a domiciliului acestuia.
Dacă din concluziile raportului de anchetă socială rezultă că
învoiala soţilor în privinţa exercitării în comun a autorităţii
părinteşti sau în privinţa locuinţei minorului după divorţ, nu
50
sunt corespunzătoare interesului superior al acestuia, notarul
emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îi
îndrumă pe soţi la instanţa competentă (art. 375 alin.2);
- notarul public îl va audia pe minorul care a împlinit
vârsta de 10 ani, în prezenţa părinţilor săi;
- dacă la expirarea termenului de gândire stabilit de notar,
soţii stăruie să divorţeze şi consimţământul lor este liber şi
neviciat, atunci notarul public eliberează un certificat de
desfacere a căsătoriei, fără a menţiona culpa soţilor;
- dacă soţii nu se înţeleg asupra altor efecte ale divorţului
(de exemplu, asupra lichidării regimului matrimonial), notarul
desface căsătoria şi, pentru problemele litigioase, îi îndrumă
la instanţa competentă (art. 376 alin.4 şi 6 Cod civil).

I.4. Efectuarea menţiunii în actul de căsătorie (art. 377

Cod civil). Notarul public ce a emis certificatul de căsătorie
are obligaţia să înainteze de îndată, o copie certificată de pe
acesta, la primăria locului unde s-a încheiat respectiva
căsătoriei, spre a se face menţiune despre divorţ în actul de
căsătorie (art. 377 alin.3). În acest mod, se efectuează
publicitatea desfacerii căsătoriei pentru opozabilitate faţă de
terţi.

I.5. Refuzul notarului public de a desface căsătoria

Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau a notarului
public de a desface căsătoria, nu există cale de atac (art. 378
alin.2). Dar, soţul interesat (sau soţii interesaţi) se pot adresa
pe cale separată instanţei, pentru repararea prejudiciului
cauzat prin refuzul abuziv al acestora de a desface căsătoria
conform dreptului comun în materie (art. 1357 alin.1 Cod
civil).

I.6. Particularităţile divorţului administrativ

I.6.1. Condiţii:
a) acordul liber şi neviciat al soţilor;
b) deplina capacitate de exerciţiu a soţilor;
c) din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin adopţie să nu
fi rezultat copii minori comuni.
51
 I.6.2. Procedura (art. 376 Cod civil)
- cererea se depune de către amândoi soţii, iar ofiţerul de
stare civilă înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30
de zile;
- la expirarea termenului, soţii se prezintă împreună în faţa
ofiţerului de stare civilă, iar acesta verifică dacă soţii stăruie
în hotărârea lor şi dacă exprimă un consimţământ liber şi
neviciat;
- în caz afirmativ, ofiţerul de stare civilă constată
desfacerea căsătoriei şi le eliberează un certificat de divorţ,
fără a reţine culpa lor;
- dacă soţii nu se înţeleg în privinţa numelui pe care îl vor
purta după divorţ, ofiţerul de stare civilă emite o dispoziţie de
respingere a cererii de divorţ şi îi îndrumă pe soţi la instanţa
de judecată.

I.6.3. Efectuarea menţiunii în actul de căsătorie:

- ofiţerul de stare civilă face cuvenita menţiune despre
desfacerea căsătoriei în actul de căsătorie, atunci când cererea
este depusă chiar în localitatea unde s-a întocmit căsătoria;
- dacă cererea de desfacere a căsătoriei a fost depusă în
raza teritorială a localităţii ultimei locuinţe comune, atunci
ofiţerul de stare civilă care a emis certificatul de divorţ, are
obligaţia să înainteze, de îndată, o copie certificată de pe
acesta, la primăria localităţii unde s-a încheiat căsătoria.

I.3. Divorţul la cererea unui soţ, acceptată de celălalt

soţ (divorţul consensual imperfect)
– art. 379 alin.2 Cod civil
I.3.1) Noţiune: acesta este o formă intermediară între
divorţul din culpă şi divorţul consensual, în sensul că
debutează ca o formă de divorţ din culpa pârâtului şi se
transformă în divorţ consensual, prin acordul manifestat
ulterior de către pârât. Acest lucru rezultă şi din interpretarea
art. 920 din Noul Cod de procedură civilă, conform căruia,
atunci când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa soţului
pârât, iar acesta recunoaşte faptele ce au determinat
52
desfacerea căsătoriei, instanţa – cu acordul reclamantului – va
pronunţa o hotărâre de desfacere a căsătoriei fără a reţine
culpa soţilor.
Legiuitorul a avut in vedere situaţia în care soţul reclamant
îşi asumă eşecul pentru destrămarea căsătoriei, iar în opinia
noastră, în această ipoteză se încalcă acel principiu
fundamental al dreptului civil ce stabileşte faptul că nimeni
nu poate invoca propria sa culpă, pentru a-şi valorifica un
drept.

I.3.2) Competenţa instanţei, conţinutul cererii şi soluţionarea

acesteia.
Art. 373 lit.a din Codul civil nu face precizări suplimentare
în acest sens, ci doar încadrează această formă de divorţ, la
categoria divorţului consensual.
Rezultă că cererea de divorţ este depusă de unul dintre soţi
şi trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile unui divorţ din
culpă – referitoare la instanţa competentă, la cererile
principale şi accesorii.
Particularitatea acestei forme de divorţ, constă în aceea că,
la un moment dat, pârâtul achiesează la propunerea
reclamantului de desfacere a căsătoriei. Problema care se
pune este aceea a momentului procesual până la care pârâtul
achiesează la cererea de divorţ a reclamantului. Ne alăturăm
părerii exprimate în literatura de specialitate, conform căreia,
pârâtul poate fi de acord cu cererea de divorţ – până la
terminarea procesului în faţa primei instanţe (până la
finalitatea primei etape procesuale). Recunoaşterea pârâtului
poate avea loc fie prin întâmpinare, fie cu ocazia
interogatoriului.
Hotărârea de divorţ va constata desfacerea căsătoriei fără a
face menţiune despre culpa soţilor, iar instanţa va lua act de
eventuala învoială a soţilor asupra cererilor accesorii.
Hotărârea privind desfacerea căsătoriei este definitivă, dar
hotărârea dată privind cererile accesorii este supusă căilor de
atac din dreptul comun. Rezultă că, data desfacerii căsătoriei
este aceea la care hotărârea privind cererea principală a rămas
definitivă.
53
 I.3.3) Efectuarea publicităţii hotărârii de divorţ
Instanţa va trimite din oficiu hotărârea de divorţ, oficiului
de stare civilă care a înregistrat căsătoria părţilor, precum şi
Registrului naţional notarial al convenţiilor matrimoniale,
dacă este cazul.

DIVORŢUL DIN CULPĂ

II.1) Condiţii generale:

• existenţa unor motive temeinice de divorţ;
• imposibilitatea continuării căsătoriei;
• vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi.
Motivele de divorţ nu sunt şi nici nu ar putea fi prevăzute
expres de lege, acestea fiind apreciate prin raportare la
îndatoririle personale şi patrimoniale ale soţilor. Aceste
motive generează o vătămare gravă a relaţiilor de familie, ce
face imposibilă continuarea căsătoriei. Dacă motivul de divorţ
îl constituie separarea în fapt a soţilor pentru o perioadă de
minim 2 ani, (conform art. 373 lit.c din Codul civil), atunci
îndeplinirea celorlalte condiţii se prezumă.

II.2) Formele divorţului din culpă:

a) divorţul atunci când, din cauza unor motive temeinice,
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (art. 373 lit.b din
Codul civil);
b) divorţul la cererea unui soţ, după o separare în fapt care
a durat cel puţin 2 ani (art. 373 lit.c din Codul civil).
Suntem de părere că legiuitorul a creat o posibilă confuzie
atunci când a denumit art. 373 „Motive de divorţ” şi a
enumerat în conţinutul său, formele divorţului, introducând în
text şi forme noi, neprevăzute de reglementarea anterioară –
după cum ar fi divorţul la cererea unui soţ acceptată de
celălalt soţ sau divorţul justificat de o separare în fapt care a
durat cel puţin 2 ani.

II.3) Reglementarea divorţului judiciar contencios

- se regăseşte în art. 373 lit.b coroborat cu dispoziţiile art.
54
379 şi 380 Cod civil, precum şi cu dispoziţiile art. 903-923
Noul Cod de procedură civilă – ce prevăd procedura specială
aplicabilă în materia desfacerii căsătoriei.
a) Prezenţa personală a soţilor în faţa primei instanţe este
justificată prin caracterul personal al acţiunii de divorţ, numai
soţii având calitate procesuală. Terţii nu pot iniţia acţiunea de
divorţ şi nici nu o pot continua, cu o singură excepţie
prevăzută de art. 380 Cod civil.
Conform art. 380 alin.1 Cod civil, dacă soţul reclamant
decedează în timpul procesului, moştenitorii lui pot continua
acţiunea de divorţ; dar, acţiunea continuată de moştenitori va
putea fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă
a soţului pârât (art. 380 alin.2 Cod civil).
Rezultă că, prin excepţie, căsătoria nu încetează de drept,
în cazul decesului reclamantului – iar moştenitorii acestuia
pot continua acţiunea – dacă dovedesc culpa exclusivă a
soţului pârât. În acest caz, instanţa va desface căsătoria din
vina soţului pârât, iar acesta poate fi obligat să plătească, dacă
acest lucru a fost cerut în cuprinsul cererii de chemare în
judecată, despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a cauzat
soţului defunct – despăgubiri ce vor fi plătite moştenitorilor
soţului reclamant. Deci, continuarea acţiunii de divorţ de către
moştenitorii soţului reclamant este justificată de interesul
patrimonial pe care îl au în cauză.
În caz contrar, adică dacă instanţa constată că nu este culpa
pârâtului sau este vorba despre o culpă comună a soţilor,
atunci va constata încetarea căsătoriei şi va dispune
închiderea dosarului prin hotărâre definitivă (art. 914 alin.2
Noul Cod de procedură civilă).
Excepţii (situaţii în care soţii pot fi reprezentaţi, după caz,
de către avocaţi, mandatari sau reprezentanţi legali), conform
art. 909 Noul Cod de procedură civilă:
• unul dintre soţi se află în executarea unei pedepse
privative de libertate;
• unul dintre soţi suferă de o boală gravă;
• unul din soţi este pus sub interdicţie
judecătorească;
• soţul/soţii au reşedinţa în străinătate sau se află
55
într-o altă situaţie care nu le permite să se prezinte personal.
Cu toate că ambii soţi trebuie să se prezinte personal la
procesul de divorţ în primă instanţă, absenţa pârâtului,
nejustificată, nu determină respingerea acţiunii, iar cererea de
divorţ va fi judecată în continuare (cu respectarea procedurii
de citare).
Sancţiunea neprezentării nejustificate a reclamantului la
termenul de judecată în condiţiile în care pârâtul se prezintă
este respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută.
Dacă pârâtul introduce cerere reconvenţională şi apoi nu se
prezintă, nejustificat, dar reclamantul se prezintă, sancţiunea
constă în respingerea cererii reconvenţionale ca nesusţinută.
Dacă ambele părţi nu se prezintă la termenul de judecată,
în mod nejustificat, procesul se suspendă; la expirarea
termenului de suspendare, procesul se repune pe rol, din
oficiu, cu citarea părţilor, iar dacă acestea nu se prezintă în
mod nejustificat la primul termen de judecată, după repunerea
pe rol a procesului, atunci acţiunea de divorţ se perimă.
b) Conţinutul cererii de divorţ
Pe lângă condiţiile generale pe care trebuie să le
îndeplinească orice cerere de chemare în judecată, cererea de
divorţ trebuie să conţină menţiunea soţilor referitoare la
împrejurarea dacă din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin
adopţie au rezultat copii comuni, care să fie minori la data
cererii de divorţ. În caz afirmativ, trebuie să se precizeze
numele şi vârsta acestora.
Pe lângă capătul de cerere principal, referitor la desfacerea
căsătoriei, cererea de divorţ mai conţine şi cereri accesorii
obligatorii:
• numele soţilor după divorţ;
• exercitarea în comun a autorităţii părinteşti
(conform art. 397 Cod civil);
• stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a
copilului (conform art. 402 Cod civil);
• locuinţa copilului sau a copiilor minori, după
divorţ (art. 400 Cod civil);
• dreptul părintelui de care copilul este separat, de a
56
păstra legăturile personale cu acesta (art. 401 Cod civil).
Aceste cereri accesorii sunt calificate ca fiind cereri
obligatorii deoarece instanţa de tutelă este obligată să se
pronunţe asupra acestora, din oficiu, chiar dacă nu a fost sesizată
asupra lor nici de către reclamant, în cererea principală, nici de
către pârât, eventual, prin cerere reconvenţională.
Dacă soţii au realizat o învoială referitoare la cererile
accesorii obligatorii, atunci o vor prezenta instanţei – care o
va ratifica dacă corespunde interesului superior al copilului /
copiilor minori (art. 218 alin.2 Noul Cod de procedură civilă).
Alte cereri accesorii divorţului pot avea ca obiect una sau
mai multe pretenţii stabilite de art. 907 alin. 1 Noul Cod de
procedură civilă:
• locuinţa familiei;
• încetarea regimului matrimonial şi, după caz,
lichidarea regimului matrimonial;
• despăgubirea pretinsă de către soţul nevinovat de
desfacerea căsătoriei, pentru prejudiciile materiale şi morale
suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;
• prestaţia compensatorie;
• obligaţia de întreţinere între foştii soţi.
Asupra oricărei pretenţii exprimată printr-o cerere
accesorie, soţii pot să găsească o soluţie amiabilă; în cazul
cererilor accesorii obişnuite, instanţa nu este obligată să se
pronunţe, dacă nu este sesizată.
c) Cererea reconvenţională: constituie cererea de divorţ a
soţului pârât, soluţionându-se împreună cu cererea principală
(art. 905 alin.2 Noul Cod de procedură civilă). Aceasta
conferă pârâtului şi calitatea procesuală de reclamant, iar
reclamantului, şi pe aceea de pârât.
Utilitatea (importanţa) cererii reconvenţionale: dacă
pârâtul doreşte desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
reclamantului, atunci este obligat să introducă această cerere.
În caz contrar, dacă instanţa de judecată constată, din
administrarea probelor, că ar fi culpa exclusivă a
reclamantului în destrămarea căsătoriei – atunci respinge
acţiunea, ca fiind nemotivată (pentru că, reclamantul nu poate
invoca propria sa vină în desfacerea căsătoriei). Deci, în lipsa
57
cererii reconvenţionale, instanţa ar putea să admită acţiunea
numai din culpa exclusivă a pârâtului sau din culpă comună.
Din acest punct de vedere, contrariază prevederile art. 379
alin.1 din Codul civil conform cărora „Dacă culpa aparţine în
totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388”.
Rezultă că, s-ar putea admite desfacerea căsătoriei după culpa
exclusivă a reclamantului, contrazicându-se principiul de
drept conform căruia „Nimeni nu-şi poate invoca propria
turpitudine (culpă) cerând admiterea acţiunii din vina sa”.
Această eroare materială s-ar putea explica prin graba
legiuitorului de a arăta faptul că soţul nevinovat de desfacerea
căsătoriei poate pretinde despăgubiri de la soţul vinovat,
conform art. 388 Cod civil.
De asemenea, dacă pârâtul are alte pretenţii, diferite de
cele ale reclamantului, atunci le poate exprima numai prin
cerere reconvenţională, pentru că instanţa nu se autosesizează
(cu excepţia cererilor accesorii obligatorii).
Termenul de depunere a cererii reconvenţionale: cererea
reconvenţională se depune până la primul termen de judecată.
Pentru fapte petrecute după această dată, pârâtul poate
depune cererea reconvenţională până la începerea dezbaterilor
pe fond.
Dacă motivele de divorţ au apărut ulterior, în timpul fazei
procesuale a apelului – pârâtul poate depune cererea direct la
instanţa de apel.
Sancţiunea nedepunerii cererii în termen determină
decăderea pârâtului din dreptul de a valorifica acele motive de
divorţ sau acele pretenţii proprii.
d) În cazul divorţului la cererea reclamantului, motivat de
separaţia în fapt a soţilor, pentru o perioadă de minim doi ani
(art. 373 lit. c Cod civil) acesta se pronunţă, din culpa
exclusivă a reclamantului. Aceasta constituie o excepţie de la
principiul conform căruia „nimeni nu poate introduce o
acţiune în justiţie, motivând-o prin propria turpitudine”
(culpă).
e) Probele în procesul de divorţ – se tinde să se dovedească
motivele temeinice de divorţ, iar sarcina probei revine
reclamantului, respectiv pârâtului dacă introduce cererea
58
reconvenţională (art. 243 Noul Cod de procedură civilă).
În cazul divorţului motivat de separarea în fapt a soţilor
pentru cel puţin 2 ani, reclamantul trebuie să dovedească
împrejurările de fapt care să probeze că soţii s-au despărţit în
perioada respectivă.
Probele în procesul de divorţ sunt variate: proba cu
martori, rude apropiate (cu excepţia descendenţilor) sau afini,
care cunosc cel mai bine situaţia familială a părţilor.
Proba cu interogatoriul poate fi folosită atât de către
reclamant, cât şi de către pârât - atât pentru dovedirea
motivelor de divorţ, cât pentru dovedirea cererilor accesorii.
Când există cereri accesorii divorţului, atunci sunt supuse
regimului de drept comun, în materie.
În privinţa cererilor accesorii obligatorii, referitoare la
raporturile juridice dintre părinţi şi copiii lor minori, acestea
implică o probaţiune specifică, şi anume: realizarea unui
raport de anchetă psiho-socială, precum şi ascultarea de către
instanţă a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani – care este
obligatorie; ascultarea copilului care nu a împlinit vârsta de
10 ani este facultativă (conform art. 369 Cod civil). Opinia
exprimată de către copil va fi apreciată de către instanţă în
funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a acestuia – deci,
copilul nu are şi nu ar putea avea calitatea de martor în
procesul de divorţ.
Împăcarea părţilor sau renunţarea la proces
Soţii se pot împăca oricând pe parcursul procesului de
divorţ şi, în acest caz, instanţa, luând act de împăcare, închide
dosarul. Împăcarea acestora nu exclude posibilitatea ca
oricând, unul dintre soţi sau ambii (în cazul divorţului cu
cerere reconvenţională), să introducă o nouă acţiune de divorţ,
invocând atât fapte vechi, cât şi fapte noi, ce au intervenit
după împăcare.
În privinţa renunţării reclamantului la proces, aceasta se
poate produce oricând, chiar dacă pârâtul se împotriveşte;
instanţa ia act de desistarea reclamantului şi închide dosarul.
Dacă pârâtul introduce cerere reconvenţională, renunţarea
reclamantului nu produce efecte asupra acesteia.
Hotărârea de divorţ: instanţa pronunţă o hotărâre de
59
admitere a acţiunii (în tot sau în parte) sau de respingere a
acesteia, dacă nu există motive temeinice de divorţ. Dacă
instanţa pronunţă o hotărâre de respingere a cererii principale
– aceasta produce efecte şi în privinţa cererilor accesorii.
Admiterea acţiunii poate avea loc din culpa exclusivă a
pârâtului, din culpă comună sau din culpa exclusivă a
reclamantului, dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională.
O situaţie distinctă o constituie pronunţarea divorţului din
culpa exclusivă a reclamantului, motivată pe separaţia în fapt
a soţilor, conform art. 373 lit.c) Cod civil, aşa cum am arătat
anterior.
Nemotivarea hotărârii de divorţ – la cererea ambilor soţi,
hotărârea nu se va motiva, în ceea ce priveşte capătul
principal de cerere (art. 915 Noul Cod de procedură civilă)
dar în privinţa celorlalte capete de cerere accesorii instanţa
este obligată să le motiveze.
Cererile accesorii obligatorii sunt soluţionate de către
instanţă şi motivate în acord cu interesul superior al copiilor.
Căile de atac împotriva hotărârii
În materia divorţului, hotărârea este supusă ambelor căi de
atac, apelul şi recursul, termenul fiind de 30 de zile de la
comunicarea hotărârii atacate (art. 216 alin.3 Noul Cod de
procedură civilă). De asemenea, partea interesată are
posibilitatea căilor extraordinare de atac, după cum sunt:
contestaţia în anulare şi revizuirea (precizăm că introducerea
acestora nu mai este posibilă, dacă unul dintre soţi s-a
recăsătorit).
În materia divorţului există nişte particularităţi:
• dacă divorţul este pronunţat prin consimţământul
mutual, hotărârea instanţei de fond în privinţa desfacerii
căsătoriei este definitivă;
• dacă pârâtul acceptă cererea de divorţ până la
soluţionarea procesului la instanţa de fond – atunci instanţa
pronunţă desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, iar
hotărârea este definitivă.
Data desfacerii căsătoriei şi efectuarea publicităţii
Data desfacerii căsătoriei, este data rămânerii definitive a
hotărârii (art. 382 alin.1 Noul Cod de procedură civilă).
60
 Efectuarea formalităţilor de publicitate a hotărârii de divorţ
– instanţa are obligaţia ca, din oficiu, să trimită respectiva
hotărâre serviciului de stare civilă care a înregistrat căsătoria,
Registrului Naţional al regimurilor matrimoniale, Registrului
comerţului, etc., pentru opozabilitatea divorţului faţă de terţi.
Rezultă că, în privinţa raporturilor juridice dintre soţi,
efectele divorţului se produc de la data rămânerii definitive a
hotărârii, iar faţă de terţi, de la data efectuării măsurilor de
publicitate detaliate anterior.

EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE FOŞTII SOŢI

1) Efectele divorţului cu privire la raporturile

personale dintre foştii soţi
Drepturile şi îndatoririle ce izvorau din calitatea de soţi
încetează, iar consecinţele nepatrimoniale ale acestuia sunt
prevăzute în cadrul art. 383 – 384 Cod civil.
a) Numele soţilor după divorţ. În această privinţă există
două posibilităţi:
- învoiala soţilor în privinţa păstrării numelui comun după
divorţ, instanţa luând act de învoiala acestora;
- pentru motive întemeiate – justificate de interesul soţilor
sau de interesul superior al copilului, instanţa poate încuviinţa
ca soţii să păstreze numele dobândit prin căsătorie (art. 383
alin.2 Cod civil). De exemplu, unul dintre soţi a devenit în
timpul căsătoriei, o personalitate cunoscută în viaţa publică,
iar revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, i-ar putea
provoca prejudicii morale. Dacă soţul interesat nu poate
dovedi motive temeinice sau dacă nu se poate face dovada
vătămării interesului copilului, instanţa nu poate încuviinţa
păstrarea numelui dobândit prin căsătorie;
- dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a
dat încuviinţarea, fiecare dintre soţi va purta numele anterior
încheierii căsătoriei (art. 383 alin.3 Cod civil).
b) Încetarea îndatoririlor soţilor - deşi Codul civil nu
prevede în mod expres aceste efecte, acestea se subînţeleg,
deoarece sunt strâns legate de existenţa căsătoriei: încetează
obligaţia de sprijin moral reciproc, de coabitare, de fidelitate
61
reciprocă.
c) Deplina capacitate de exerciţiu a soţului care fiind
minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, s-a căsătorit, cu
respectarea condiţiilor legale şi divorţează înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani – aceasta nu se pierde, chiar dacă
hotărârea de divorţ constată culpa sa exclusivă.

2) Efectele divorţului cu privire la raporturile

patrimoniale dintre foştii soţi
Drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ce izvorau
din calitatea de soţi încetează, adică obligaţia de sprijin
material reciproc, obligaţia de a contribui material la sarcinile
căsătoriei, obligaţia de întreţinere fundamentată pe calitatea
de soţ, vocaţia succesorală reciprocă (art. 389 alin.1 Cod
civil).
a) Cel mai important efect patrimonial al căsătoriei îl
constituie încetarea şi lichidarea regimului matrimonial.
În primul rând, data încetării regimului matrimonial între
soţi este cea a depunerii cererii de divorţ (art. 385 alin.1 Cod
civil); totuşi, aceasta poate fi şi data separaţiei în fapt a
soţilor, intervenită anterior depunerii cererii de divorţ – la
cererea oricăruia dintre soţi sau la cererea ambilor soţi (în
cazul divorţului amiabil), conform art. 385 alin.2 şi 3 Cod
civil.
În literatură, s-a exprimat părerea conform căreia o
asemenea decalare dintre cele două date, ar facilita rezolvarea
pe cale amiabilă a intereselor patrimoniale ale căsătoriei.
Rezultă că, încetarea regimului matrimonial are loc de
drept, la momentul introducerii cererii de divorţ (ca efect al
art. 385 Cod civil), dar lichidarea acestuia rămâne la alegerea
soţilor: fie prin partaj notarial, fie prin hotărâre
judecătorească.
Lichidarea regimului matrimonial de tip comunitar, se
realizează, mai întâi, prin stabilirea cotei-părţi a fiecărui soţ,
urmată de etapa partajului propriu-zis.
În cazul comunităţii legale de bunuri, până la momentul
lichidării regimului matrimonial, soţii rămân proprietari
comuni în devălmăşie. Criteriul prin care instanţa stabileşte
62
cota parte care, revine fiecărui soţ, se întemeiază pe
contribuţia acestora, prin munca şi mijloacele fiecăruia, la
conservarea şi la dobândirea bunurilor comune, conform
principiului echităţii.
Dacă nu se poate determina contribuţia care revine fiecărui
soţ la dobândirea bunurilor comune, atunci se prezumă faptul
că aceştia au avut o contribuţie egală, plecând de la egalitatea
juridică dintre soţi. Stabilirea cotei părţi a fiecărui soţ nu
depinde de bunurile sale proprii.
În privinţa regimului comunităţii convenţionale, în lipsa
unor clauze speciale stabilite de părţi în cuprinsul convenţiei
matrimoniale, referitoare la modalităţile prin care să se
lichideze regimul matrimonial, se vor aplica regulile care
guvernează regimul comunităţii legale (art. 368 Cod civil).
În privinţa regimului separaţiei de bunuri, conform art. 365
Cod civil, la încetarea acestuia, fiecare dintre soţi are drept de
retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ, până la acoperirea
integrală a datoriilor pe care le au, unul faţă de celălalt.
Deoarece regimul matrimonial încetează la data
introducerii cererii de divorţ, actele încheiate ulterior de către
unul dintre soţi referitoare la înstrăinarea cu titlu oneros a
bunurilor mobile comune pentru care nu este necesară
efectuarea formalităţilor de publicitate, precum şi cele
referitoare la obligaţiile născute în sarcina comunităţii, sunt
anulabile, dacă au fost încheiate în frauda celuilalt soţ (art.
386 alin.1 Cod civil).
Dacă actele de dispoziţie respective au fost încheiate cu un
terţ de bună-credinţă, care a depus diligenţele necesare pentru
a afla natura juridică a bunului înstrăinat, atunci soţul care nu
a participat la încheierea actului juridic nu poate cere anularea
respectivului act, ci doar daune-interese de la soţul vinovat
(art. 345 alin.4 Cod civil).
b) Locuinţa familiei: în cazul locuinţei familiei, care este
bun comun în devălmăşie sau pe cote-părţi sau obiect al unui
contract de închiriere, dacă nu este posibilă folosirea acesteia
de către amândoi soţii şi aceştia nu realizează un acord –
atunci atribuirea beneficiului locuinţei familiei se realizează
de către instanţa de tutelă. Instanţa se va pronunţa asupra
63
locuinţei familiei numai la cererea unuia sau ambilor soţi,
pentru că este vorba despre o cerere accesorie obişnuită (art.
907 alin.1 lit.c din Noul Cod de procedură civilă).
Criteriile de atribuire a locuinţei comune (fără a distinge
între locuinţa aflată în proprietate comună, în devălmăşie sau
pe cote-părţi şi locuinţa închiriată) sunt în ordine:
• interesul superior al copiilor minori;
• culpa soţilor în destrămarea căsătoriei;
• posibilităţile locative proprii ale fiecărui soţ.
Soţul căruia i s-a atribut folosinţa locuinţei comune sau
beneficiul contractului de închiriere trebuie să-i plătească
celuilalt soţ o indemnizaţie de instalare într-o altă locuinţă –
cu excepţia situaţiei în care divorţul s-a pronunţat din culpa
exclusivă a soţului respectiv. Această indemnizaţie de
instalare se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite
soţului care trebuie să o plătească – dacă există bunuri
comune (art. 324 alin.2 şi 4 Cod civil).
Dacă locuinţa familiei este bun aflat în proprietatea
exclusivă a unuia dintre soţi, instanţa nu poate decide
atribuirea, nici chiar temporară a acesteia, soţului
neproprietar.
c) Dreptul la despăgubiri: soţul nevinovat poate cere
despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin desfacerea
căsătoriei, de la soţul vinovat. Aceasta este o cerere accesorie,
soluţionată prin hotărârea de divorţ (art. 388 Cod civil).
Condiţii:
• divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a
soţului respectiv; deci, dacă instanţa reţine culpa comună sau
dacă, la cererea soţilor, divorţul a fost nemotivat, atunci nu se
pune problema acordării unor despăgubiri;
• soţul nevinovat a suferit un prejudiciu material
sau moral – legea nu distinge – prin desfacerea căsătoriei.
Prejudiciul moral poate consta şi în „solitudinea morală şi
afectivă, după o convieţuire de lungă durată”;
• legătura de cauzalitate dintre desfacerea căsătoriei
şi prejudiciul suferit de soţul nevinovat.
În concluzie, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului
nevinovat, reprezintă o aplicaţie particulară a principiului
64
răspunderii civile delictuale (art. 1349 alin.1 şi 2 Cod civil).
Natura juridică: acest drept poate fi valorificat numai
printr-o cerere accesorie celei de divorţ, deoarece art. 388
Cod civil precizează că: „Instanţa de tutelă soluţionează
cererea prin hotărârea de divorţ”.
d) Dreptul la prestaţie compensatorie (art. 390 – 397 Cod
civil)
d.1) Noţiune: este acea prestaţie pe care o plăteşte soţul
vinovat de desfacerea căsătoriei, pentru a-i asigura soţului
nevinovat, acelaşi nivel de trai pe care l-a avut în timpul
căsătoriei.
d.2) Natura juridică: această prestaţie are o natură juridică
hibridă este şi o indemnizaţie (asemănându-se cu dreptul la
despăgubire), dar şi o asistenţă, apropiată de ideea de
întreţinere legală (deoarece se urmăreşte eliminarea unui
disconfort material rezultat prin divorţ, atunci când soţul
nevinovat a fost obişnuit cu un anumit nivel de trai, în timpul
căsătoriei).
d.3) Condiţii de acordare:
• divorţul a fost pronunţat exclusiv din culpa
unuia dintre soţi; deci, nu se poate pune problema acestei
prestaţii, în cazul desfacerii căsătoriei din culpă comună, al
divorţului nemotivat (la cererea părţilor) sau al divorţului
amiabil;
• durata căsătoriei să fi fost de cel puţin 20
de ani (art. 390 alin.2 Cod civil);
• diferenţa semnificativă dintre condiţiile de
viaţă ale soţului nevinovat în timpul căsătoriei şi, la
desfacerea acesteia.
Această diferenţă dintre condiţiile de viaţă de care
beneficia soţul nevinovat în timpul căsătoriei şi după
desfacerea acesteia reprezintă o chestiune de fapt ce este
lăsată la aprecierea instanţei.
d.4) Criterii de stabilire a prestaţiei compensatorii (art.
391 Cod civil):
• resursele soţului care o solicită, precum şi
mijloacele materiale ale soţului care trebuie să o plătească;
• efectele pe care le are lichidarea regimului
65
matrimonial asupra nivelului de trai al soţilor;
• alte împrejurări, după cum ar fi: vârsta,
starea de sănătate, contribuţia soţilor la creşterea şi educarea
copiilor minori, pregătirea lor profesională sau posibilitatea
de a desfăşura activităţi ce produc venituri şi altele asemenea.
Rezultă că, legea (art. 391 alin.2 Cod civil), enumeră, cu titlu
exemplificativ, criteriile conform cărora instanţa stabileşte
prestaţia compensatorie.
d.5.) Forma prestaţiei compensatorii: aceasta poate fi
stabilită în bani, ca o sumă globală sau ca o rentă viageră sau
în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile
sau imobile ale debitorului (art. 392 alin.1 Cod civil).
Dacă prestaţia compensatorie are forma unei rente viagere,
aceasta poate îmbrăca forma unei sume de bani determinate
sau a unei cote procentuale din veniturile debitorului (art. 392
alin.2 Cod civil).
Atât renta, cât şi uzufructul se pot constitui pe toată durata
vieţii creditorului sau numai pentru o perioadă determinată –
prin hotărârea instanţei.
d.6) Garantarea prestaţiei compensatorii: la cererea
soţului îndreptăţit la prestaţie, instanţa poate decide
constituirea unor garanţii reale (de exemplu, gajul sau chiar
ipoteca), sau darea unei cauţiuni, din partea soţului debitor.
d.6) Modificarea sau încetarea prestaţiei compensatorii
- modificarea prestaţiei compensatorii (art. 394 Cod civil)
poate presupune fie mărirea acesteia de exemplu, prin
indexarea de drept, trimestrial, cu rata inflaţiei sau micşorarea
acesteia (în cazul modificării semnificative a resurselor
debitorului sau creditorului prestaţiei respective);
- încetarea prestaţiei compensatorii: art. 395 Cod civil
prevede cazurile în care încetează această prestaţie:
• moartea creditorului – prestaţia are un
caracter strict personal (intuituu personae);
• recăsătorirea creditorului: astfel,
actualul soţ îi asigură condiţiile materiale de viaţă;
• obţinerea de resurse materiale de către
creditor, de natură să-i asigure condiţii de viaţă asemănătoare
celor din timpul căsătoriei.
66
 e) Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
e.1) Fundamentul juridic al obligaţiei de întreţinere între
foştii soţi – îl constituie raporturile morale şi umanitare care
au existat între foştii soţi – pe scurt, temeiul juridic al
obligaţiei de întreţinere este căsătoria care a existat odată între
părţi.
Prestaţia compensatorie nu poate fi cumulată cu obligaţia
de întreţinere dar, poate fi cumulată cu despăgubirile pentru
prejudiciul cauzat soţului nevinovat de desfacerea căsătoriei
(art. 390 alin.3 Cod civil).
e.2) Condiţii:
- starea de nevoie a creditorului obligaţiei de întreţinere,
determinată de o incapacitate de muncă survenită înainte sau
în timpul căsătoriei;
- existenţa mijloacelor materiale sau posibilitatea de a le
dobândi, din partea debitorului obligaţiei de întreţinere;
- perioada de timp în care poate surveni starea de nevoie
pentru ca fostul soţ să fie îndreptăţit să primească întreţinere –
înainte, în timpul căsătoriei sau în termen de 1 an de la divorţ,
dar numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în
legătură cu căsătoria (art. 389 alin.2 Cod civil).
În cazul divorţului din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
acesta va putea primi întreţinere doar o perioadă de 1 an de la
desfacerea căsătoriei (art. 389 alin.3 Cod civil). Rezultă că,
dacă starea de nevoie apare chiar de la divorţ, soţul vinovat de
desfacerea căsătoriei va primi întreţinere de la soţul nevinovat
doar 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ.
Dacă divorţul s-a pronunţat din culpă comună sau fără a se
reţine culpa soţilor (la cererea acestora), precum şi în cazul
divorţului amiabil – foştii soţi vor fi îndreptăţiţi la întreţinere
atât cât va dura starea de nevoie (desigur până se vor
recăsători sau până la decesul acestuia).
e.3) Cuantumul obligaţiei de întreţinere: întreţinerea
datorată soţului aflat în nevoie poate ajunge până la o pătrime
din venitul net al debitorului –în raport cu mijloacele sale
materiale. Această întreţinere, împreună cu cea datorată
copiilor nu poate depăşi jumătate din venitul net al
debitorului (art. 389 alin.3 Cod civil).
67
 e.4) Modificarea şi încetarea obligaţiei de întreţinere. În
privinţa modificării obligaţiei de întreţinere, aceasta poate
interveni în sensul micşorării, atunci când mijloacele
materiale ale debitorului s-au împuţinat sau au apărut şi alte
persoane îndreptăţite la întreţinerea acestuia, sau în sensul
majorării ei, atunci când au crescut nevoile creditorului, dar
prin corespondenţă cu mijloacele materiale ale debitorului.
Încetarea obligaţiei de întreţinere este justificată de
următoarele împrejurări:
• încetează starea de nevoie determinată de
incapacitatea de muncă a creditorului;
• creditorul obligaţiei de întreţinere se
recăsătoreşte, fiind în întreţinerea actualului soţ;
• creditorul obligaţiei de întreţinere a
decedat, iar această obligaţie nu se transmite moştenitorilor,
pentru că are un caracter strict personal.

EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPIII

LOR MINORI

1) Exercitarea autorităţii părinteşti

Prin noţiunea de „autoritate părintească” se înţelege
ansamblul de drepturi şi îndatoriri referitoare la persoana şi la
bunurile copilului. Aceasta aparţine în mod egal ambilor părinţi,
de regulă (art. 483 Cod civil coroborat cu art. 397 Cod civil).
Faptul că părinţii au în comun exerciţiul autorităţii
părinteşti presupune o schimbare radicală a viziunii
legiuitorului faţă de reglementarea anterioară, aşa cum s-a
exprimat o opinie pertinentă în literatura de specialitate. Într-
adevăr, în reglementarea Codului Familiei se scinda ocrotirea
părintească, iar drepturile părinteşti reveneau cu precădere
părintelui căruia îi fusese încredinţat copilul după divorţ.
Conform opiniei citate anterior, legiuitorul a urmărit, prin
instituirea regulii exercitării în comun a autorităţii părinteşti
să-i responsabilizeze mai mult pe părinţi în luarea deciziilor
referitoare la creşterea şi educarea copiilor.

68
 2) Excepţii ale principiului exercitării în comun a
autorităţii părinteşti
a) conform prevederilor art. 398 Cod civil, instanţa poate
decide, în interesul superior al minorului, ca autoritatea
părintească să fie exercitată numai de către unul dintre
părinţi.
De exemplu, instanţa poate constata că unul dintre părinţi
este sancţionat cu decăderea din drepturile părinteşti pentru că
a pus în pericol viaţa sau sănătatea copilului – motiv întemeiat
pentru ca să decidă ca autoritatea părintească să revină
celuilalt părinte.
Atunci când autoritatea părintească revine numai unui
părinte, celălalt păstrează dreptul de a consimţi la adopţie şi
de a veghea asupra modului de a-l creşte şi educa (art. 398
alin.2).
b) conform art. 399 Cod civil, instanţa poate decide
exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane sau
instituţii de ocrotire. În mod excepţional, instanţa poate
decide plasamentul familial al copilului la o rudă sau o altă
persoană sau chiar unei instituţii de ocrotire, atunci când
interesul copilului justifică această măsură de ocrotire
extremă.
Deci, persoana sau instituţia respectivă exercită drepturile
şi îndatoririle părinţilor cu privire la persoana copilului. În
privinţa bunurilor copilului, instanţa stabileşte dacă drepturile
referitoare la acestea revin în comun ambilor părinţi sau
numai unuia dintre ei (art. 399 alin.2 Cod civil).
Părinţii au obligaţia de a contribui la cheltuielile de
întreţinere a copilului (art. 401 Cod civil), dreptul de a păstra
relaţii personale cu copilul (art. 401 alin.1 Cod civil) şi de
consimţi la adopţia copilului (art. 463 alin.1 lit. a Cod civil).

3) Locuinţa copilului
părinţii se pot învoi în privinţa locuinţei copilului după
divorţ, cu condiţia esenţială ca această înţelegere să
corespundă interesului său superior. În lipsa unei astfel de
înţelegeri sau dacă instanţa constată că înţelegerea lor nu este
în interesul copilului, atunci aceasta stabileşte, odată cu
69
pronunţarea divorţului, locuinţa copilului la părintele cu care
locuieşte în mod statornic (art. 400 alin.1 Cod civil):
- dacă până la divorţ, copilul a locuit împreună cu ambii
părinţi, instanţa decide cu care dintre aceştia va locui, în
funcţie de interesul său (art. 400 alin.2 Cod civil);
- în mod excepţional, instanţa poate decide ca locuinţa
copilului să fie la bunici, la alte rude sau persoane sau la o
instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea
copilului şi actele referitoare la sănătatea, educaţia şi
învăţătura sa (art. 400 alin.3 Cod civil).
De fiecare dată, instanţa de tutelă decide în funcţie de
interesul superior al copilului şi, pentru aceasta, este
imperativă ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10
ani, dar poate fi audiat şi cel care nu a împlinit vârsta de 10
ani, în funcţie de vârsta şi de gradul său de maturitate;facem
menţiunea că instanţa nu este obligată să decidă în funcţie de
opţiunea copilului audiat şi îşi va forma o părere din
ansamblul probelor administrate, inclusiv raportul de anchetă
psihosocială.

4) Drepturile părintelui separat de copil

– se referă la dreptul acestuia de a avea legături personale
cu copilul, conform art. 401 Cod civil. Aceste legături
personale se stabilesc, în primul rând la locuinţa minorului. În
caz de neînţelegere între părinţi referitoare la modalităţile
concrete de stabilire şi păstrare a unor astfel de legături
personale, decide instanţa de tutelă, după ascultarea minorului
care a împlinit vârsta de 10 ani. Observăm că art. 401 alin.2
Cod civil, face trimitere la dispoziţiile art. 264 Cod civil, ce
detaliază ascultarea obligatorie a minorului care a împlinit
vârsta de 10 ani, dar şi exprimarea opiniei celui care nu a
împlinit încă 10 ani, opinie ce va fi luată în considerare în
funcţie de vârsta şi gradul său de maturizare.
Aceste dispoziţii trebuie coroborate şi cu art. 15 alin.1 din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, care precizează că relaţiile personale cu
copilul nu înseamnă numai vizitarea lui, dar şi găzduirea

70
acestuia după un program stabilit de către părinţi sau, de către
instanţă, în caz de neînţelegere (de exemplu, la sfârşit de
săptămână, în unele zile de sărbătoare sau în vacanţele
şcolare), precum şi menţinerea unei corespondenţe între
aceştia, primirea de informaţii referitoare la evaluări şcolare
sau medicale ale copilului.

5) Obligaţia de întreţinere
- aşa cum am arătat anterior, stabilirea contribuţiei fiecărui
părinte, la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire
profesională a copilului, constituie o cerere accesorie
obligatorie în procesul de divorţ, asupra căreia instanţa este
obligată să se pronunţe, chiar şi din oficiu (art. 402 Cod civil).
Această contribuţie este stabilită prin învoiala soţilor, dar
învoiala lor trebuie să fie ratificată de către instanţă pentru a
produce efecte juridice.
De regulă, contribuţia părintelui care nu locuieşte
împreună cu copilul, îmbracă forma unei prestaţii băneşti
periodice, denumită pensie de întreţinere.
Cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte astfel: până
la 1/4 pentru un singur copil, până la 1/3 pentru doi copii,
până la 1/2 pentru trei sau mai mulţi copii; pensia de
întreţinere faţă de copii, precum şi faţă de alte eventuale
persoane îndreptăţite să o primească (de exemplu, un fost
soţ), nu poate depăşi 1/2 din veniturile nete ale debitorului,
socotite lunar (art. 529 alin.3 Cod civil).
Dacă locuinţa minorului a fost stabilită la o terţă persoană,
atunci amândoi părinţii vor plăti pensie de întreţinere.
În situaţia în care instanţa a decis ca fiecare părinte să
primească câte un copil spre creştere şi educare, dacă unul
dintre părinţi are posibilităţi materiale mai mari, atunci va fi
obligat să plătească celuilalt copil pensia de întreţinere pe
care o va stabili instanţa, pentru ca aceşti copii să beneficieze
de condiţii de trai aproximativ egale.

6) Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

(art. 403 Cod civil): dacă se modifică împrejurările care au

71
justificat luarea unor măsuri referitoare la drepturile şi
îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori –
atunci instanţa de tutelă poate modifica respectivele măsuri în
corespondenţă cu noile circumstanţe.
Instanţa poate fi sesizată, în acest sens de către: părinţi, alţi
membri ai familiei, copil, instituţia de ocrotire, instituţia
publică specializată în protecţia copilului sau chiar
procurorul.
De exemplu, dacă venitul net lunar al debitorului obligaţiei
de întreţinere s-a micşorat, acesta poate sesiza instanţa pentru
micşorarea corespunzătoare a pensiei de întreţinere.

Probleme de seminar:
• analizarea cerinţelor şi a procedurii divorţului
consensual;
• analizarea cerinţelor şi a procedurii divorţului din
culpă;
• întocmirea unei cereri de divorţ;
• rezolvarea unor speţe în care să existe probleme
practice referitoare la partaj şi la
autoritatea părintească.

72