MINISTRUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ȘI ARTE PLASTICE
DEPARTAMENTUL ARTĂ COREGRAFICĂ ȘI PERFORMANȚĂ
MOTRICĂ

REFERAT
OMUL, FIINȚĂ CUGETĂTOARE
 Cuprins:
1. Introducere
2. Omul- capacitatea de a cugeta

3. Omul altceva decât trupul său

4. Concluzii

5. Bibliografie

2
 1. Introducere

Natura umana din perspectiva filosofica

Cei care au reflectat pentru prima data asupra naturii umane au fost filosofii greci:
Protagoras, Platon, Aristotel, s.a. Presocraticul Protagoras considera ca omul este masura tuturor
lucrurilor atat a celor vizibile cat si a celor invizibile. Asadar, omul reuseste sa mentina atat un
echilibru intre lumea materiala cat si cea spirituala. Termenul de antropologie (Anthropos=om) a
apărut în secolul al XV-lea, dar interesul pentru natura omului, viața acestuia, cultură și societate
a existat încă din antichitate. De asemenea, Antropologia filozofică reprezintă curentul de studii
antropologice, studiul filos al omului care încearcă să-l cuprindă pe om în întregul său.

Platon considera omul ca fiind un adevarat depozitar al intelepciunii. Conform conceptiei

sale, omul se poate „trezi”la adevarata sa constiinta printr-un efort al amintirii.

Aristotel, adept al filosofiei platoniciene, considera ca omul este singura fiinta capabila
de a gasi fericirea- aceasta relizandu-se printr-un mod de viata echilibrat

Din cele mai vechi timpuri, omul a fost cuprins de o dorință arzătoare de a evolua, de a ști
cât mai multe, de a învesti în tot ce inseamnă cunoștințe proprii. Natura umană, reprezentând
ansamblul caracteristicilor care definesc ființa și esența umană în comparație cu alte ființe.
Mereu natura umană, a fost preocupată să afle răspunsuri cu privire la existență.

Omul (homo sapiens=ființă cu capacitatea de a cugeta) se diferențiază de alte ființe prin a

face distincția dintre bine și rău. Aspectul esențial al omului este alcătuit din suma tuturor
elementelor ce alcătuiesc ființa umană: sufletul, rațiunea, sentimentele și trăirile, divinitatea.

2. Omul-capacitatea de a cugeta

Filosof şi matematician francez, René Descartes (1596-1650) propune o nouă perspectivă

asupra lumii cladită pe încrederea în raţiune, având drept criteriu al adevărului claritatea și
distincţia ideilor. Natura este privită ca un mecanism iar lumea este o mecanică universală.
Lumea uneşte două planuri existenţiale diferite: unul al gândirii şi altul al întinderii. Acest
dualism se regăseşte şi în structura fiinţei umane manifestat prin relaţia dintre corp şi suflet.
Sufletul este substanţa care gândeşte şi, drept consecinţă, la nivelul animalelor natura lor este

3
corporală, fiind considerate ca nişte maşini, fără suflet. Teza sa conform căreia substanţa
sufletească este cea care gândeşte, vrea să remarce superioritatea omului între vieţuitoare.

Filozoful Descartes afirma că: ”Cogito ergo sum” (Cuget deci exist), plecând de la ideea
de dihotomie corp-suflet (res extensa și res cogitans) având o singură certitudine: certitudinea de
sine. Marele merit a lui Descartes este de a se fi descoperit pe sine ca gândire, din luciditatea
gândirii (care gândește că gândește), el extrage evidența existenței sale: Cogito ergo sum. Din
punctul său de vedere, corpul este important, dar e doar o substanță divizibilă, caracterizată prin
întindere, un lucru a cărui existență nu este deloc certă, și în lipsa căruia omul nu își pierde
esența. El nu vrea să afirme că sufletul şi corpul n-ar constitui un întreg, ci că meditaţiile sale
urmăresc să arate deosebirea dintre ele, deosebire care se poartă în planul conceptului.

Atitudinea pe care el o adoptă în această lucrare este îndoiala, pe care o aplică tuturor lucrurilor –
o cale pentru a afla “temeiul adevărat al siguranţei lor”. Îndoiala, crede Descartes, este privilegiul
pe care-l asigură meditaţia, căci făptuirea nu ne poate provoca să ne îndoim de prea multe
lucruri. Dar încă de la începutul Meditaţiilor, el speră să găsească în oceanul de îndoială o insulă
de certitudine – din care avea să facă punct de plecare pentru concepţia sa.

În oceanul de îndoială un lucru rămânea totuşi sigur: el, cel care se îndoia, exista. Din
acest punct al certitudinii, Descartes încearcă să răspundă la întrebarea în ce fel era, de vreme ce
exista: “Dar ce sunt, prin urmare?” După ce s-a îndoit de toate cunoştinţele, atât cu privire la
lumea exterioară, cât şi cu privire la propriul suflet, Descartes atinge o certitudine, pe care o
consideră de nezdruncinat, şi răspunde: “Un lucru ce cugetă”.

Numeroase scriere filosofice ne prezintă o percepție asupra vieții , condiției umane,esența

umană cu toate dilemele și curiozitățile ei, omul ca făuritor de opoziții dintre realitate și
cunoasțere, dintre aparență și esență, opinia comună și știința, dintre simțuri și rațiune.

3. Omul altceva decât trupul său

De asemenea, un alt filozof important, Augustin, prezintă o percepție asupra omului,

afirmînd: ”Deci sunt și cunosc și voiesc, sunt ceva care știe și vrea, și știu că exist, că voiesc, și
voiesc să fiu și să știu despre liberul arbitru”. Acesta evidenția faptul că sufletul ocupă cel mai
important rol și datorită acestuia putem ajunge la adevărata esență. El ajunge să găsescă în
reculegerea interioară calea către esență (Dumnezeu). În creația sa originală, centrează omul ca

4
fiind o ființă privilegiată, oglinda unității reprezentate în Dumnezeu de Trinitate (cugetarea sa
către Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

O altă personalitate filozofică, Pascal, ne spune că omul își găsește demnitatea și măreția
în cugetare, gândire, afirmând: ”Omul este o trestie, dar este o trestie gânditoare”. Acesta
prezintă caracterul divizat și contradictoriu al omului, plecând de la unele filozofii care
exagerează latura divină a omului (Epictet) sau latura telurică a lui (Montaigne). Afirmă că omul
nu este nici înger, nici bestie, ci înmănunchează în ființa sa laturi și tendințe opuse, fiind
exponent al decăderii dar și al grandorii. În sec. V-IV î.Hr., Socrate a fost considerat de oracolul
de la Delphi, cel mai înțelept din cetate, preocupându-se pentru prima data de natura umană. El
așează în centrul tuturor interogațiilor omul, nu natura sau cosmosul. Invite omul să-și cunoască
esența, pe sine. Cunoaște-te pe tine însuți (Templul din Delphi). Acesta pune accent pe
cunoașterea propriului eu, marele lui merit fiind conceptul de SUFLET=eu conștient,
personalitate morală și intelectuală. ”Omul este altceva decât propriul corp: este cel care
comandă corpului, acesta din urmă neputând să-și comande sieși”.

Un alt discipol al lui Socrate a fost Platon, care considera că omul este o ființă înzestrată
cu rațiune, cel care orientându-și privirea spre sine, descoperă că sufletul (și nu corpul) conferă
importanță (sufletul este cel în care se găsesc ”zeul și cugetarea”, sufletul fiind asemenea cu ce
este divin, nemuritor, inteligibil, simplu, indisolubil, veșnic același, veșnic asemenea lui însuși.

Deosebindu-se de animal, cel mai mare merit al omului este descoperirea sufletului,
personalitate morală și intelectuală, invită omul să încerce să-și domine prin cunoaștere propriul
eu.

O relație deosebită se regăsește atât la minte, conștiință, formă de gândire, contemplare,

cât și la poarta sacra a inimii, a sufletului, de unde prind viață adevăratele virtuți și valori morale
spre care omul se înclină în fiecare moment.

Diferența dintre rațiune și inimă este foarte clară, după cum afirmă marele filozof Blaise
Pascal: ”Inima are rațiuni, pe care rațiunea nu le cunoaște”, sufletul se prezință cu o varietate, un
tărâm al misterelor, al trăirilor interioare, al subiectivismului, pe când rațiunea se bazează pe o
putere intelectuală, un discernământ cert, bazat pe o gândire lucidă, aprigă ân deslușirea tainelor
vieții.

5
 4. Concluzii

În concluzie, pe parcursul vieții, omul este sortit unei aprigi bătălii dintre glasul
conștiinței, al rațiunii și glasul inimii, contradicțiile dintre bine și rău, toate conducând la marea
întrebare: ”CINE SUNT EU?”. Decartes răspunde: ”CEL CARE GÂNDEȘTE!”

6
5. Bibliografie:
(1) Ioan N. Roșca, Codruța Sorina Missbach, Gabriel Ion, Filosofie – manual pentru clasa a
XII-a, Ed. Corint, 2008, pag. 39;
(2) Doina-Olga Ștefănescu, Adrian Miroiu, Adrian-Paul Iliescu, Manual de filozofie,
București, Ed. Humanitas Educațional, 2003, (liceu), pag. 7-14
(3) https://alexandram.ro/intre-inima-si-ratiune
(4) https://ro.wikipedia.org/wiki/Cogito,_ergo_sum
(5) https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2014/07/06/omul-este-o-fiinta-cugetatoare-rene-
descartes-meditationes-de-prima-philosophia/