Testament

Tudor Arghezi

PE REPERE EXAMEN
1. DEFINIŢIE CURENT LITERAR
Modernismul este o mişcare amplă, culturală, artistică, ideatică, ce se
manifestă în spaţiul cultural european, din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea până în perioada postbelică a secolului al XX-lea şi care se
caracterizează prin negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii estetice.
“În sfera conceptului se însumează toate curentele postromantice de
avangardă literară: simbolismul, futurismul, expresionismul, imagismul,
dadaismul, suprarealismul ş.a.m.d.” (Dicţionar de termeni literari,
coordonator Al. Săndulescu).
Printre caracteristici esenţiale ale acestei mişcări se regăsesc:
preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii ( implicând conexiuni
cu filozofia, psihologia, religia, mitologia), reflectarea universului citadin în
opera literară. importanţa acordată artelor poetice, emblematice pentru
întreg universul liric, naşterea unui nou limbaj poetic, caracterizat printr-un
vocabular insolit (termeni argotici, colocviali, abstracţi), ambiguitate
semantică, ermetism, înnoirea metaforei, coexistenţa în versificaţie a
prozodiei consacrate cu versul liber, modificarea punctuaţiei convenţionale,
procedeul ingambamentului.
În literatura română, modernismul este doctrina estetică promovată de
Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului “Sburătorul”.
Teoriile criticului sunt generate de aceeaşi idee, că există un spirit al
veacului (saeculum), care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor
europene, prin accelerarea schimbului de valori. Conform principiului
sincronismului, unul din fundamentele modernismului lovinescian, sunt
necesare anumite mutaţii de ordin estetic şi tematic, care să înscrie literatura
română în modernitate. Privitor la poezie, aceste mutaţii vizează trecerea la
tematica preponderent citadină, evoluţia de la epic la liric sau
intelectualizarea emoţiei.
2. APARTENENŢA TEXTULUI LA CURENT LITERAR.
Unul dintre poeţii reprezentativi pentru modernismul românesc, din
perspectivă lovinesciană, este Tudor Arghezi. Opera sa lirică impresionează
prin proteism, varietate şi inovaţie/ originalitate, înglobând poezie filozofică,
socială, de dragoste şi poezia jocului, „a boabei şi a fărâmei”, publicată în
volume precum Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Cărticică
de seară (1935) sau Cântare omului (1956). Forţa de sugestie a limbajului,
ambiguitatea semantică, impunerea esteticii urâtului, exploatarea unui nou
limbaj poetic, înnoirile prozodice sunt particularităţi ale modernismului
prezente în lirica argheziană.
Poezia programatică Testament, care deschide primul volum al
autorului, „Cuvinte potrivite”, face parte din seria artelor poetice moderne
alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Joc
secund de Ion Barbu.
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează convingerile creatorului
despre arta literară, menirea creaţiei, rolul artistului în societate; este o artă
poetică modernă, pentru că tratează o triplă problematică: transfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului şi raportul dintre inspiraţie şi tehnica
poetică.
În primul rând, creația argheziană relevă interesul pentru artele
poetice, texte programatice specifice modernismului, prin care autorul își
expune concepția despre artă, literatură și condiția creatoare. Astfel,
volumul său de debut se deschide cu o artă poetică în care se
regăsește/identifică o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic,
estetica urâtului şi raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică. Arghezi
introduce în literatura română tehnica specific modernistă, estetica urâtului
(utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cu valoare estetică: „bube”,
„mucegaiuri”, „noroi”, „zdrenţe”, ,,negi”), concept preluat de scriitorul
francez Charles Baudelaire, vizând capacitatea limbajului poetic de a
transforma orice cuvânt, „orice materie lexicală în materie poetică”
(Solomon Marcus).
În al doilea rând, modernitatea poeziei este susținută și prin
diversitatea registrelor limbii, precum neologisme: ,,obscure”, arhaisme:
„hrisov”,,,saricile”, cuvinte de factură populară:,,râpi”, ,,plăvani”, termeni
religioşi: „Dumnezeu”, „icoane” etc. Ambiguitatea limbajului poetic,
generată, în special, de recurența metaforei, adusă frecvent la rang de
simbol, îmbinată cu epitete, comparații și oximoron, adâncirea lirismului
subiectiv sunt, de asemenea, atribute ale modernismului.
3. TEMA, *SEMNIFICAŢIA TITLULUI, DOUĂ IDEI POETICE/
IMAGINI ARTISTICE ETC.
Discursul liric se organzează în jurul motivului „fiului” şi al „cărţii”,
care definesc tema poemului: cea a moştenirii spirituale, creatorul
adresându-se urmaşului, cititor sau viitor truditor al cuvântului.
O idee poetică ce susţine tema literară se cristalizează în jurul
semnificaţiei titlului. Acesta are atât o semnificaţie denotativă, cât şi una
conotativă: pe de o parte, desemnează un act juridic, pe de alta, face
trimitere la cele două părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul
Testament, în care sunt adunate învăţăturile prorocilor şi apostolilor adresate
omenirii. Din această accepţie religioasă derivă şi sensul conotativ al
termenului, al moştenirii spirituale care poate transcende timpul./ O idee
poetică ce susţine tema literară implică o definire, prin valorificarea
motivului metamorfozei, a rolului artistului care, în ipostaza sa lirică,
elaborează o paralelă între munca brută a înaintașilor și truda intelectuală,
ambele fiind reprezentate obiectual: ,,sapa” devine ,,condei”,
iar ,,brazda”, ,,călimară”. Așa cum străbunii au muncit glia, artistul trudește
fructificând forța cuvântului. În creația sa el prelucrează limbajul dintr-un
registru rudimentar, apelând la asocieri inedite ce redau esența artei sale:
,, Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”.
DACĂ SE ALEGE TITLUL CA IDEE POETICĂ, ATUNCI NU VA MAI
FI VALORIFICAT LA ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE
COMPOZIȚIE.DACĂ SE FOLOSEȘTE CEALALTĂ VARIANTĂ,
ATUNCI TITLUL POATE FI CONSIDERAT UNUL DINTRE
ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE.
Tema poeziei este dezvoltată şi prin apel la semnificaţiile motivului
literar al „cărţii”, nucleu al eşafodajului liric, la care se raportează toate
imaginile semnificative. Metonimie pentru creaţie, operă literară, „cartea” îşi
îmbogăţeşte/ potenţează sfera semnificaţiilor cu fiecare secvenţă lirică: are
un rol esenţial în dobândirea cunoaşterii, reprezintă conexiunea dintre
predecesori şi urmaşi, o sublimare a revoltei şi a umilinţei celor mulţi,
reprezentaţi prin fiinţa poetului: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi
izbăveşte-ncet pedepsitor”, este „hotar înalt cu două lumi pe poale”, moment
apoteotic, deschis deopotrivă spiritualităţii, înaltului, dar şi teluricului.
4.STRUCTURĂ, COMPOZIŢIE, IMAGINAR POETIC- DOUĂ
ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE
Compozițional, se remarcă patru secvenţe lirice (cinci strofe), care
fixează axa temporală trecut, ca sursă de inspirație, reprezentat de străbuni
(„De la străbunii mei până la tine”), prezentul creației, identificat cu efortul
creatorului/poetului („Eu am ivit cuvinte potrivite”), nobila datorie față de
viitor, simbolizat de urmași („Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, „Păzind în
piscul datoriei tale.”). Strofele au un număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o caracteristică a modernismului, iar procedeul
artistic ce stă la baza compoziției este alegoria, creația fiind înfățișată ca un
proces îndelungat și complex care se poate definitiva prin invocarea în egală
măsură a tuturor „actanților”: străbuni, poet, urmași („ Și leagăne urmașilor
stăpâni”).
 Imaginarul poetic se conturează prin transfigurarea relaţiei creatorului
cu logosul poetic, cu inspiraţia, cu realitatea în termenii unui monolog
adresat „fiului”. /Imaginarul poetic conturează o reprezentare amplă a
actului creației, prin explorarea trecutului și întoarcerea spre origini, în
vederea definirii propriului rol./Imaginarul poetic este structurat pe două
coordonate esențiale: actul creației și rolul artistului.
Incipitul este astfel conceput ca o adresare directă a eului liric către
un fiu spiritual şi concentrează ideea moştenirii literare, relevând totodată şi
condiţia poetului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume
adunat pe-o carte.” Discursul poetic este concentrat, aşadar, în jurul
termenului-cheie „carte”, element de recurenţă, o „treaptă” pe calea
împlinirii spirituale. Elaborată cu trudă de poet, cartea este o punte între
generaţii, o mărturie a suferinţei străbunilor şi are valoarea unui document
fundamental, asemenea Bibliei: „ Aşeaz-o cu credinţă căpătâi/ Ea e hrisovul
vostru cel dintâi”.
Materialul poetic din secvenţa a doua este organizat în jurul versului
„ Eu am ivit cuvinte potrivite”, care ilustrează menirea creatorului, aceea de
descoperi cu harul său, dar şi prin trudă „cuvinte potrivite”, metaforă ce
desemnează poezia nu doar ca inspiraţie divină, ci şi ca meşteşug. Efortul
creatorului este redat prin adjectivul „frământate”, dar şi prin sintagma
hiperbolică „mii de săptămâni”. În viziunea poetului cuvintele se
metamorfozează, păstrându-şi însă forţa expresivă: „ Veninul strâns l-am
preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
În penultima secvenţă este prezentă ideea transfigurării socialului în
estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie,
produs superior al suferinței însumate în timp, al cărei simbol este „vioara”,
instrument reprezentativ pentru universul țărănesc. În concepția lui Tudor
Arghezi poetul, asemenea lui Mesia, are datoria de a izbăvi de suferință prin
forța cuvântului pedepsitor. Izbăvirea de suferință a „ramurei obscure” este
una îndreptățită, metafora simbolizându-i pe cei simpli, umili și obidiți,
supuși soartei. Poetul sintetizează suferința strămoșilor, iar arta devine o
modalitate de eliberare, având funcție cathartică. De asemenea, Arghezi
consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât, sublim sau grotesc,
poate constitui material poetic (estetica urâtului): „ Din bube, mucegaiuri şi
noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Această caracteristică a liricii
argheziene se concretizează în folosirea unei dimensiuni inconfundabile a
limbajului, denumită de criticul G.Călinescu ,,surprinderea suavității sub
expresia de mahala”.
Finalul textului sugerează ideea de transformare ireversibilă a versului
clasic („Domniţa suferă în cartea mea”), dar exprimă totodată și concepția
argheziană asupra actului creației, poezia fiind o inseparabilă uniune de har
(„slova de foc”) şi trudă („slova făurită”) și certificând indestructibilitatea
operei: ,,ca fierul cald îmbrățișat în clește”. De asemenea, în secvența finală
se reliefează condiţia creatorului, ipostaza umilă a poetului „rob” al
cuvântului, care trudeşte pentru cititorul său: „Robul a scris-o, Domnul o
citeşte”, fără a conștientiza că poezia înglobează și suferința înaintașilor.
Transfigurarea cu subtilitate a durerii străbunilor nu ajunge la cititor, creația
artistică având în primul rând finalitate estetică.
5. CONCLUZIE
Poetul văzut ca un artizan al cuvintelor, creaţia poetică- îmbinare
desăvârşită între har şi trudă, prezenţa elementelor de tehnică poetică,
valorificarea esteticii urâtului, incălcarea regulilor prozodiei clasice sunt
argumente în favoarea modernităţii artei poetice argheziene, Testament.

Testament
Tudor Arghezi
A. INTRODUCERE
Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui
Eugen Lovinescu, fiind promovată prin intermediul revistei şi al cenaclului
„Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia
tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea
modernistă Ion Barbu, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi.
B. IPOTEZA
Poezia Testament de Tudor Arghezi , care deschide primul volum al
creatorului, „Cuvinte potrivite”, face parte din seria artelor poetice moderne
alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Joc
secund de Ion Barbu.
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului
despre poezie şi rolul poetului, iar poezia este o artă poetică modernă, pentru
că tratează o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic, estetica
urâtului şi raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Titlul are atât o semnificaţie denotativă, cât şi una conotativă: pe de o
parte, desemnează un act juridic, pe de alta, face trimitere la cele două părţi
ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt adunate
învăţăturile prorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie
religioasă derivă şi sensul conotativ al termenului, care desemnează şi tema
poemului: cea de moştenire spirituală, creatorul adresându-se urmaşului:
cititor sau viitor truditor al cuvântului.
2. structură, compoziţie, semnificaţii
Textul poetic este organizat în cinci secvenţe lirice, cu un număr
inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind un atribut al
modernismului.
Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu
spiritual şi concentrează ideea moştenirii literare, relevând totodată şi
condiţia poetului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume
adunat pe-o carte.” Discursul liric este organizat în jurul termenului-cheie
„carte”, element de recurenţă, care în strofa întâi are semnificaţia unei
„trepte” în dobândirea cunoaşterii.
Elaborată cu trudă de poet, cartea este o punte între generaţii, o
mărturie a suferinţei străbunilor şi are valoarea unui document fundamental,
asemenea Bibliei: „ Aşeaz-o cu credinţă căpătâi/ Ea e hrisovul vostru cel
dintâi”.
Materialul poetic din secvenţa a treia este organizat în jurul versului
„ Eu am ivit cuvinte potrivite”, care ilustrează menirea creatorului, aceea de
descoperi cu harul său, dar şi prin trudă „cuvinte potrivite”, metaforă ce
desemnează poezia nu doar ca inspiraţie divină, ci şi ca meşteşug. Efortul
creatorului este redat prin adjectivul „frământate”, dar şi prin sintagma
hiperbolică „mii de săptămâni”. În viziunea poetului cuvintele se
metamorfozează, păstrându-şi însă forţa expresivă: „ Veninul strâns l-am
preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
În penultima secvenţă este prezentă ideea transfigurării socialului în
estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, al
cărei simbol este „vioara”. Arghezi introduce în literatura română estetica
urâtului, concept pe care îl preia de la Charles Baudelaire, autor al Florilor
răului. Poetul român consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât,
sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „ Din bube, mucegaiuri
şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
În secvenţa finală se sugerează ideea de transformare a versului
clasic („Domniţa suferă în cartea mea”), precum şi faptul că poezia este o
îmbinare de har („slova de foc”) şi trudă („slova făurită”). De asemenea,
poetul reliefează condiţia creatorului, „rob” al cuvântului, care trudeşte
pentru cititorul său: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
3. stil
Respectul pentru cuvânt, pe care poetul îl culege din toate registrele
limbii ( arhaisme: „hrisov”, regionalisme : „grămădii”, termeni religioşi:
„Dumnezeu”, „icoane” etc.), chiar şi dintre cele considerate nepoetice
(„bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „zdrenţe”), conferă textului poetic vigoare,
originalitate şi modernism.
D. CONCLUZIE
Poetul văzut ca un artizan al cuvintelor, creaţia poetică- îmbinare
desăvârşită între har şi trudă, prezenţa elementelor de tehnică poetică,
valorificarea esteticii urâtului, incălcarea regulilor prozodiei clasice sunt
argumente în favoarea modernităţii artei poetice argheziene, Testament.