Cinematograful post-sovietic in epoca Glasnost

Glasnost-ul sau conceptul de transparenta care a stat la baza politicilor de reforma

implementate in a doua jumatate a anilor ‘80 in URSS, a presupus un process amplu de
investigatie, reevaluare, democratizare a trecutului, continuarea politicilor de de-
stalinizare, descentralizare si liberalizare a pietei care s-a intins de-a lungul intregului
deceniu al Perestroikai. In cinema, glasnostul sau “transparenta” se manifesta printr-o
schimbare radicala de paradigma, prin restaurarea perspectivei istorice si incurajarea
libertatii de expresie –notiuni care se regasesc in cele doua mari capodopere ale filmului
de autor: Cainta (1984) si Sindromul Astenic (1989)

In timp ce primul – borna si piatra de temelie a epocii Glasnost in cinema, trateaza

cauza, centrand discursul in jurul unui proces al dictaturii epocii staliniste judecat “in
absentia”, in care tema confruntarii trecutului apare ca un demers simbolic apartinand
deopotriva supravietuitorilor si constiintei lor colective marcate de o imperioasa nevoie
de catharsis, de “a cere” si “a primi” iertarea; cel de-al doilea, lansat cinci ani mai tarziu,
reprezinta o radiografie a contemporaneitatii, surprinsa laolalta cu posibilele efecte de
durata pe care le implica multiplicarea conflictului ideologic si acutizarea crizei
existentiale intr-o societate radical destabilizata, marca apartinand “Cernukha Cinema” si
noului cotidian sumbru, post-sovietic.

Viziunea poetica a filmului este centrata in jurul a doua reactii date de

comportamentul compulsiv al personajelor - agresivitatea si pasivitatea extrema - vazute
aici ca manifestari spontane ale confuziei generale provocate de socul post-comunist al
tranzitiei. De la incaierari de strada, la personaje care adorm brusc in mijlocul
activitatilor, colectia de situatii se insira sub forma unui puzzle ce defineste si localizeaza
geografia psihologica a unei lumi in deriva, a carei perspectiva deformata de lupta pentru
supravietuire, conduce in final la capitularea valorilor spirituale.

“In copilarie, in tineretea mea timpurie, credeam ca oamenii, daca il citesc pe

Tolstoi cu atentie ar putea intelege totul imediat, devenind rafinati si inteligenti.”

Film autoreferential si parabola nerafinata, acida asupra sistemului bazat pe

concurenta si piata libera, Sindromul astenic isi inspira titlul dintr-o afectiune definita in
termeni medicali “ca forma de slabiciune generalizata a organismului, care se manifesta
prin pierderea partiala a controlului, labilitate emotionala” - metafora a intelectualului
epuizat fizic si moral in lupta corp la corp cu o lume in care “fiecare vorbeste pe limba lui
si toti deodata”, refuzand sa reflecteze asupra evenimentelor.

Daca filmul Kirei Muratova ridica chestiunea unei vini individuale, apartinand
deopotriva tuturor celor ce au fost “faptasi sau unelte” ale epocii raului, fiind perceput de
critica ca “un asalt agresiv, care in incercarea disperata de a resuscita si rafina
sensibilitatea unei lumi scufundate moraliceste plaseaza vina direct in bratele audientei”,
Abulatze isi protejeaza publicul, apeland la o angajare personala (ca martor al acuzarii)
fata de subiectul si exponentii epocii totalitariste.

Productia incepe in anul 1980, avand la baza un scenariu schitat in urma cu 20 de

ani si beneficiind de sprijinul si sustinerea secretarului PC Eduard Schewardnaze; in
rolurile principale sunt distribuiti membrii ai familiei regizorului, ca statement al asumarii
acestuia fata de film. Incidentele aparute pe parcursul filmarii - arestarea actorilor sub
diverse acuzatii, inclusiv cea de “tactici naziste”, urmata apoi de intreruperea productiei
timp de sase luni la ordinul directorului casei de filme – pun in dificultate productia,
conducand la pierderea partiala a suportului de stat, astfel incat, filmul odata finalizat are
o singura proiectie cu public - cea de la premiera din anul 1984. Trei ani mai tarziu, in
plina reforma Gorbaciovista, filmul este repus in circuit, castigand in acelasi an Premiul
Juriului la Festivalul de la Cannes (1987). Din acest moment, filmul se inscrie pe o
traiectorie ascendenta; in timp ce Abulatze este decorat cu Ordinul Lenin si il insoteste pe
Gorbaciov in calatoria sa la New York, filmul va fi distribuit masiv prin intermediul
Komsomol-ului si directiilor de propaganda, ca “zakaz” de partid si vehicul de imagine al
noilor politici reformiste, fiind perceput ca solutie de catharsis si purificare spirituala a
unei societati profund afectate de deceniile post-staliniste.

“Varlam ne-om” sau “Varlam din fiecare”

Din punct de vedere stilistic, filmul se inscrie in registrul trasat de primele doua
parti din trilogie: The Prayer, un film-poem atribuit Genezei civilizatiei din muntii
Caucaz si Tree of Desire, portret al timpurilor pre-revolutionare. Dezbaterea cu privire la
lupta impotriva raului si curajul de a infrunta si a infiera raul continua in Cainta, depasind
sensul general al terorii care ia amploare, multiplicandu-se in fata raului absolut
reprezentat aici de dictatorul Varlam Aradvidze.

In timp ce viziunea noii societati pe care se sprijina universul lui Varlam are drept
repere morale motivele doctrinei comuniste: fraternitate, progres social si iluminare
stiintifica, subsolul acestei lumi damnate abunda de “efectele” si camunflajul terorii
moderne reflectate mai ales in atitudinea in fata mortii: moartea golita de semnificatie si
de inteles ultim (reflexie a vietii traite sub dictatura), moartea ca anecdota, moartea
plasata in ireal. Astfel, regatul lui Varlam este lipsit de urme, de sangele victimelor,
foarte putine indicii relatand despre gropile comune si genocidul care se petrece la
distanta, in lagare; mortii nu au nume, nu au morminte, doar numere incrustate in lemnul
bustenilor adusi de apa raurilor si stivuiti la marginea orasului condus de Varlam;
destinul lor tragic se pastreaza in cantecele populare.

Regizorul foloseste la fel ca si in operele precedente, elemente de limbaj universal

transpuse si localizate intr-un context national pentru a centra privirea spectatorului
inspre un viitor care capata valente spirituale, avand posibilitatea sa se manifeste in
constiinta tulbure a supravietuitorilor. Confruntarea si condamnarea crimelor trecutului si
accederea spre catharsis, precum si incalcarea sistematica a tabuurilor unei epoci - redata
aici prin exhumarea repetata a calaului Varlam Aradvize si pledoaria protagonistei in fata
completului de judecata, sunt tot atatea reprezentari sau instante ale Judecatii de Apoi si
ale procesului de constiinta la care sunt invitati toti cei ce au fost martori, complici sau
unelte ale epocii raului, inainte de a se regasi “pe drumul ce duce spre catedrala”.