Bătrânelele - Charles Baudelaire

Lui Victor Hugo

1
Prin pliurile-acelor bătrâne capitale,
Unde și spaima are parcă ceva vrăjit,
Pândesc, ca în virtutea unor porniri fatale,
Niște făpturi ciudate, cu farmec decrepit.

Aceste spectre fură femei odinioară,

Lais sau Eponima! Bieți monștri strâmbi, cu gheb,
Să le iubim! Au încă un suflet să tresară
Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi.

Se tot târăsc, bătute de burnița ubicvă,

Speriate de-omnibuzul cu mersul lui săltat,
Strângând pe lângă ele, așa ca pe-o relicvă,
Vreun săculeț pe vremuri cu rebusuri brodat.

Ca niște marionete pășesc tropăitoare,

Se duc tărăș, c-un umblet de dobitoc bătut,
Sau joacă fără voie, ca zurgălăii care
Ar fi mișcați de-un demon. Dar, chiar de s-au trecut,

Au sfredele tăioase ascunse în pupile,

Lucind ca noaptea apa băltoacelor, cu spor,
Iar ochii lor, asemeni cu-ai junelor copile,
Se bucură adesea de tot ce-i lucitor.

Ați observat că-atâtea sicrie de bătrâne

Sunt mici, la fel ca niște coșciuge de copii,
De parcă moartea însăși, cu mâinile-i hapsâne,
I-ar da un sens simbolic acestei simetrii?

Și când zăresc cum trece-o vedenie debilă

Agale, printr-al străzii furnicător tablou,
Îmi pare-ntotdeauna făptura ei fragilă
Că merge cu blândețe să-și afle-un leagăn noi,

Încât mă-ntreb, cu gândul la geometrii și forme,

Privind aceste membre strâmbate din belșug.
De câte ori tâmplaru-i silit să tot transforme,
Ca să le vină bine, formatul la coșciug.

-Sunt ochii-aceștia puțuri de lacrimi mii săpate

Creuzete paietate de un metal răcit,
Și îl vrăjesc cu taine și farmece ciudate
Pe cel ce infortuna la sânu-i l-a nutrit.

2
Vestala de Frascati cândva îndrăgostită;
A Thaliei supusă, doar de-un sufler de-aori
Știută după nume, mândrețea risipită,
Ce-n Tivoli pe vremuri hălăduia sub flori,

Mă fermecară toate. Dar sunt și din acele

Care schimbând durerea-ntr-o miere fără preț,
Au implorat credința, cu aripile-i grele:
Ridică-mă la ceruri, o hipogrif semeț!