MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII

UNIVERSITATEA ”STEFAN CEL MARE ”

SUCEAVA
FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE
ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: ADMINISTRATIE PUBLICA

CONDIȚIA FEMEII ÎN ISLAM

Lect. dr. Florea Nicoleta - Dumitrița

CONDIȚIA FEMEII ÎN ISLAM

1
 Deşi Coranul şi Legea islamică (sharia) fac referiri punctuale cu privire la situaţia şi
statutul femeii, aceste probleme au rămas până în zilele noastre încă discutate şi
discutabile din multe puncte de vedere, dar mai ales atunci când sunt raportate la
standardele societăţii moderne. Într-adevăr, islamul a ameliorat situaţia femeii comparativ
cu perioada preislamică, dar pe de altă parte a lăsat intenţionat femeia într-un con de
umbră până astăzi.

Chiar dacă a preţuit femeile, Mahomed a introdus în Coran prescripţii severe, întărind
concepţia şi convingerea că femeia este o fiinţă inferioară, fără suflet, care trebuie să se
subordoneze necondiţionat bărbatului, având menirea de a purta grija casei şi de a
procrea.

În ciuda unor mişcări mai curajoase sau mai timide de emancipare, această situaţie în
care femeia rămâne pe mai departe în umbra bărbatului, ţintă a numeroase interdicţii,
persistă şi în zilele noastre în anumite ţări islamice.

Atitudinea lui Mahomed faţă de femei

Tradiţia musulmană subliniază faptul că profetul Mahomed a manifestat o consideraţie

deosebită faţă de femeile care au existat într-un moment sau altul în viaţa lui. Rămas
orfan de ambii părinţi la o vârstă foarte fragedă, Mahomed avea să fie crescut de către
doica sa, Halima, „în aerul proaspăt al pustiului”, având un sentiment de veneraţie şi
iubire profundă faţă de aceasta.

În ceea ce priveşte viaţa sa sentimentală, se remarcă două etape care contrastează

foarte mult în viata sa. Pe de o parte, la Mecca, unde ne apare ca un mistic înflăcărat şi
descoperitor al credinţei, Mahomed era monogam, având copii cu o femeie mult mai în
vârstă decât el, Khadija; pe de altă parte, la Medina, el rămâne, desigur, profet, dar cu o
intensă activitate de şef de stat, având un numeros harem de tinere soţii. 1

Pentru a fi un model credincioşilor musulmani, Mahomed le-a impus soţiilor sale o

conduită ireproşabilă: ele trebuie să postească, să se roage şi să asculte de Dumnezeu,
având aceleaşi obligaţii ca întreaga comunitate musulmană. În plus, ele trebuie să se
distingă prin cumpătare şi bună cuviinţa, prin multa discreţie şi ascultare: „O, voi soţii ale
Profetului! Voi nu sunteţi ca nici una dintre femei. Dacă sunteţi pioase, nu vă arătaţi
binevoitoare [faţă de bărbaţi], cu vorba, pentru ca acela care are o boala în inima să nu
poftească la voi, şi spuneţi vorbe potrivite! Şedeţi în casele voastre şi nu vă arătaţi [nurii],
aşa cum se arătau în vremea Jahiliyyei (perioada preislamică, n.n.) de mai înainte!
1 A. Bouhdiba, Islam et sexualité, Lille, 1973, p. 87

2
Împliniţi rugăciunea, achitaţi dania şi fiţi cu supunere faţă de Allah şi Trimisul Său!”
(XXXIII, 32-33).2

Aceste prevederi coranice vizează, de fapt, pe soţiile legitime ale lui Mahomed; dar în
aceeaşi sura se aminteşte că profetul are drept la toate sclavele sale, ba chiar mai mult:
„O, Profetule! Noi îţi îngăduim ţie soţiile tale, cărora tu le dai zestre, precum şi pe acelea
care se află sub stăpânirea dreptei tale, pe care Allah ţi le-a dăruit ca pradă (în urma
luptelor, n. tr.), precum şi pe fiicele unchiului tău după tată şi pe fiicele mătuşii tale după
tată, pe fiicele unchiului tău după mamă şi pe fiicele mătuşii tale după mamă, care au
purces împreună cu tine, şi asemenea orice femeie dreptcredincioasă, dacă se dăruieşte ea
însăşi Profetului, dacă primeşte Profetul să o ia în căsătorie, acesta este un privilegiu
numai pentru Tine, fără de [ceilalţi] dreptcredincioşi.” (XXXIII, 50).

Pe de o parte, Coranul prescrie pentru orice musulman obligaţia de a se putea căsători

cu maximum patru femei, iar pe de altă parte îl exceptează pe profet de la această regulă,
el fiind singurul care are dreptul la un harem nedeterminat. În afara soţiilor legitime, îi
erau încuviinţate sclavele, verişoarele şi chiar orice femeie care i se dăruieşte
necondiţionat, fiind fireşte o onoare de a intra în graţiile lui Mahomed: „Tu poţi lăsa să
aştepte pe cine voieşti dintre ele şi tu poţi primi la Tine pe cine voieşti. Şi nu este nici un
păcat pentru tine, dacă tu chemi la Tine una din cele pe care le-ai îndepărtat!” (XXXIII,
51). Comportamentul acesta din partea lui Mahomed este permis de însuşi Allah, care
este pentru profet „iertător şi îndurător” (XXXIII, 50).

Totuşi, în aceeaşi sura medinită, cunoscută sub numele Surat Al-'Ahzab, în care se
tratează aspecte juridice ale vieţii familiei islamice, se mai face o precizare în legătură cu
soţiile şi femeile Profetului: „El (Allah, n.n.) nu-ţi mai îngăduie ţie [să iei alte] femei apoi
nici să le schimbi pe ele cu alte soţii, doar dacă îţi place frumuseţea lor – afară de cele pe
care le stăpâneşte dreapta ta” (XXXIII, 52). Dacă în prima parte a versetului pare să fie
limitat numărul soţiilor, în partea sa cea de-a doua este ambiguu, întrucât numărul
sclavelor aflate în jurul lui Mahomed era foarte mare.

În afară de soţii şi sclave, profetul Mahomed mai avea la dispoziţie şi unele concubine;
dintre acestea, o coptă, pe nume Maria, îl aduce pe profet într-o acută stare conflictuală cu
soţiile legitime. Sunna afirmă că, în absenţa Hafsei, profetul trăia cu Maria chiar în
camera soţiei sale, deşi în acea perioadă, conform ordinii prestabilite, se cuvenea să fie
împreună cu Hafsa şi Aişa. Hafsa se revoltă, iar Mahomed promite că nu se va mai întâlni
cu Maria dacă Hafsa va trece cu vederea fapta lui şi nu o va face cunoscută şi altora.
Foarte nemulţumită, însă, ea îi povesteşte totul Aişei. În consecinţă Mahomed îşi va
2 Versetele din acest studiu sunt citate după Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor şi comentarii, Asociaţia Studenţilor Musulmani
din România, Ed. Islam, Timişoara, 1998

3
ignora cele două soţii timp de o lună de zile, rămânând împreună cu Maria. Cel care va
rezolva situaţia, ca şi în alte împrejurări, este arhanghelul Gavriil, care-l sfătuieşte pe
profet să se împace cu soţiile sale, iar acestea sunt ameninţate cu repudierea: „Însă de vă
veţi susţine una pe alta împotriva lui, atunci Allah este ocrotitorul lui; iar Gavriil şi drept
credincioşii evlavioşi şi îngerii îi vor fi peste aceasta ajutoare. Şi dacă va divorţa el de
voi, s-ar putea ca Domnul lui să-i dea în locul vostru muieri mai bune decât voi:
musulmane, dreptcredincioase, ascultătoare, tânguitoare, adoratoare, postitoare,
desfeciorite şi fecioare” (LXVI, 4-5).

În tradiţia musulmană se mai păstrează încă imaginea soţiilor profetului. Conform

acesteia, în cetatea sfântă, Mecca, erau consultate de către credincioşi şi chiar circulau
prin oraş; mai mult decât atât, una dintre ele obţine chiar eliberarea unui prizonier. 3 Deşi
se bucurau de o anumită libertate, totuşi, conform prescripţiilor coranice, trebuiau să-şi
acopere capul şi trupul pentru a nu se putea distinge forma oaselor: „O, Profetule! Spune
soaţelor tale şi copilelor tale şi muierilor dreptcredincioşilor să se învelească în jilbaburile
(vălurile, n. n.) lor, căci astfel va fi mai lesne să fie cunoscute şi să nu li se pricinuiască
necazuri!” (XXXIII, 59).

Căsătoria

Fiind o instituţie fundamentală pentru societatea musulmană, căsătoria este

recomandată tuturor celor care pot întreţine o familie: „Căsătoriţi-i pe cei care sunt
singuri dintre voi, precum şi pe cei virtuoşi dintre robii şi roabele voastre!” (XXIV, 32). 4
De asemenea, în numeroase hadith5, se recomandă acelaşi lucru: „Cel care, pentru a-i
plăcea lui Dumnezeu, se căsătoreşte sau dă în căsătorie, acela este vrednic de a fi prieten
cu Dumnezeu.”6

În general, Islamul combate celibatul, considerându-l inacceptabil. Este şi motivul

pentru care, în religia islamică, nu se poate vorbi de monahism sau de castitate în
accepţiunea noastră creştină.

3 Vezi M. Morsy, La femme selon Muhammad, în rev. Notre Histoire, Paris, no. 44, anul 1988, p. 28

4 Cei „singuri” sunt „cei şi cele care nu au soţii, respectiv soţi, fie că nu au mai fost căsătoriţi, fie că sunt văduvi sau divorţaţi.” Vezi
Surat An-Nur (24), în Coranul cel Sfânt, nota tr., p. 1222

5 Pe lângă Coran, Islamul mai dispune de un al doilea izvor doctrinar, numit Hadith („comunicare”, „istorisire”), format din diferite
relatări tradiţionale codificate în sec. al II-lea al erei mahomedane.

6 Citat după Gazâlî, Le Livre de Bon Usage et matière de mariage, Paris, Oxford, 1953, p. 32

4
 Căsătoria este un contract juridic, încheiat între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei
soţii, iar pentru încheierea acestui contract trebuie respectate anumite condiţii: să nu
existe piedici în calea căsătoriei; să-şi dea consimţământul ambele părţi; să se fixeze dota
(mahr sadaq) ce va fi oferită soţiei şi să fie îndeplinite formalităţile legale.

După cum se observă, femeia joacă un rol cu totul secundar încă din această fază: ea
nu este persoană juridică în contract (putând chiar lipsi), ci este doar reprezentată în
negocierile prealabile care au loc. Tutorele legal este chiar tatăl ei, care-şi poate
constrânge chiar fiica pentru a accepta această primă căsătorie. Deşi tutela este
considerată o protecţie acordată femeii, în realitate aceasta îi restrânge libertatea, aşezând-
o sub permanenta supraveghere a tutorelui. În plus, la ceremonie trebuie să fie prezenţi
doi martori musulmani, sănătoşi la minte şi de sex masculin; aici avem un nou argument
privind subaprecierea femeii în raport cu bărbatul, deoarece mărturia unui singur bărbat
valorează cât cea a două femei: în ritul hanefit se poate admite ca unul din cei doi martori
să fie înlocuit cu două femei.”7

Deşi este prevăzut în contract, consimţământul femeii echivalează în practică cu

tăcerea, ca un semn de consimţire. Conform tradiţiei, fetele nu-şi cunosc în prealabil
soţul, ci îl descoperă doar în ziua nunţii; este vorba de un obicei care se păstrează şi astăzi
în Algeria sau Yemen, unde tinerele sunt măritate forţat de către părinte, de la vârste
foarte fragede (14 – 16 ani sau chiar 10 – 12 ani), fără a-şi cunoaşte partenerul.8

Cadoul de nuntă sau dota, prevăzută în Coran şi în contractul de căsătorie, vine

dinspre bărbat spre femeie, ci nu invers, ca în tradiţia creştină populară: „Şi oferiţi
femeilor zestrea de bună voie, iar dacă ele se lipsesc – nesilite – de ceva, atunci voi
cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere!” (IV, 4) 9 În genere, dota trebuie să fie consistentă,
nu simbolică, şi să aparţină în întregime femeii. Un hadith al profetului spune: „Cele mai
bune femei sunt cele frumoase la chip şi ale căror dote sunt mici.” Faptul că până la
vărsarea dotei căsătoria nu poate fi consumată, duce la concluzia că acest „cadou” nu este
decât un preţ de răscumpărare echivalent cu dreptul de proprietate asupra femeii, după
cum afirmă chiar unii jurişti musulmani. Tot la fel, însă, alţii sunt de părere că mahr-ul n-

7 N. Anghelescu, Introducere în islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 30

8 Cf. Y Benguigui, Femmes d’islam, ed. Albin Michel, Paris, 1996, p. 151

9 Cuvântul „dotă” are o altă semnificaţie decât cea din limba română. În fapt este vorba de traducerea curentă a termenului arab mahr,
dar şi a noţiunilor farida sadaqa sau ‘ajr. Femeia musulmană este personalitate fizică juridică deplină şi, prin urmare, poate avea în
proprietate exclusivă bunuri asupra cărora nici soţul, nici părinţii săi nu au nici un drept. Vezi Surat Al-Baqara (2) în Coranul cel Sfânt, nota
tr., p. 207

5
ar fi altceva decât o „retribuţie necesară şi o recunoştinţă pentru aportul femeii în
căsătorie, mai ales prin maternitatea ei.”10

După căsătorie, fiecare dintre soţi dispune de o serie de drepturi şi îndatoriri. De pildă,
femeia are dreptul de a fi întreţinută, se bucură de un tratament egal cu al celorlalte soţii
în caz de poligamie, are dreptul de a face vizite părinţilor şi de a fi vizitată de aceştia, îşi
poate administra bunurile; bărbatul, în schimb, are dreptul de a-i cere soţiei fidelitate,
ascultare, alăptarea la sân a copiilor, grija gospodăriei. 11 Totuşi, analizând întreaga listă a
drepturilor şi obligaţiilor soţului, este evidentă superioritatea acestuia, Coranul
prescriindu-i inclusiv dreptul de a-şi putea agresa fizic soţiile: „Bărbaţii sunt proteguitori
ai muierilor datorita calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe
care le fac din bunurile lor. […] Pe acelea de a căror neascultare va temeţi, povăţuiţi-le,
părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le.!” (IV, 34).

Faptul că, în multe privinţe, avem de-a face cu un tratament discriminatoriu al sexelor,
rezultă şi din aceea că bărbatul se poate căsători şi cu femei nemusulmane (creştine,
evreice, zoroastriene), în vreme ce femeia este obligată să se căsătoreasca exclusiv cu
musulmani.

Rostul femeii este, în primul rând, acela de a face copii dar şi în această privinţă se
observă discriminarea femeii pentru că naşterea unui fiu înseamnă o mare bucurie pentru
familia arabă, în timp ce o fată este mult mai puţin bine privită: „Naşterea unei fete este
trăită de către mamă ca o ruşine. Numai prin naşterea unui fiu femeia îşi restabileşte
poziţia. Băiatul vine pe lume în cântece de sărbătoare şi strigăte de bucurie, în timp ce la
naşterea unei fete este linişte, atunci când nu există reproşuri şi lovituri din partea
tatălui.”12

Căsătoria unei femei văduve sau divorţate se realizează printr-un contract asemănător
celui încheiat în cazul unei tinere fecioare, după ce în prealabil a fost respectată
„retragerea de continenţă” (idda) – o perioadă de patru luni şi zece zile consecutivă unei
căsătorii anterioare, perioadă în care femeia trebuie să se reţină de la orice relaţii sexuale,
în scopul de a evita confuzia părţilor. Continenţa este impusă şi văduvei, chiar dacă nu a
fost consumată căsătoria, ca respect pentru memoria defunctului. 13

10 N. Anghelescu, op. cit. p. 100

11 Ibidem

12 Y. Benguigui, op. cit., p. 42

13 N. Anghelescu, op. cit., p. 99

6
 În legislaţia musulmană mai este prevăzut şi un alt tip de căsătorie, puţin mai ciudată,
şi anume „căsătoria de plăcere” (zawaj al-mut’a), avându-şi rădăcinile în perioada
preislamică. Această căsătorie este prescrisă şi în Coran: „Şi vă este îngăduit în afară de
acestea, să căutaţi [de soţii], după averile voastre, prin căsătorie, fără să preacurviţi. Iar
acelora cu care vă bucuraţi (subl. n.), [căsătorindu-vă cu ele], daţi-le zestre lor, ca o
datorie. Şi nu este nici un păcat pentru voi dacă aţi încheiat un legământ între voi, după
stabilirea zestrei, căci Allah este atoateştiutor şi înţelept.” (IV, 24). Comentând acest tip
de căsătorie un analist musulman conchidea: „O căsătorie pentru un scop imediat, amor
fugitiv, punctual. Odată actul consumat, o altă ceremonie, care nu cere decât doi martori
şi se pronunţă dezlegarea unirii. Graţie acestui subtrefugiu, prostituţia devine legală,
licită, controlabilă social şi medical.”14

Poligamia

În Islam, o femeie poate avea un singur bărbat, pe când bărbatul poate avea două, trei
sau patru soţii, dar nu mai mult de patru în acelaşi timp. Acest aspect este prevăzut chiar
în Coran: „Luaţi-vă soţii pe acelea care vă plac dintre femei – două, trei sau patru, iar
dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în
stăpânirea mâinilor voastre drepte.” (IV, 3).15

Răspândită şi azi în multe ţări musulmane, aceasta practică a polarizat lumea islamică
în ceea ce priveşte valoarea şi actualitatea ei. Unii susţin, de pildă, că prin poligamie ar fi
protejate demnitatea şi bunăstarea femeii, ea contravenind totodată incestului, prostituţiei
şi relaţiilor sexuale în afara cercului legal al căsătoriei: „Dumnezeu a voit acest lucru.
Trebuie ca femeia să-i găsească soţului o a doua soţie pentru a-l ajuta să evite adulterul şi
pentru că ea nu mai poate avea raporturi intime din cauza vârstei; ea trebuie să ceară
mâna unei a doua soţii. El este tatăl copiilor ei, el o întreţine, în plus, ea îl iubeşte. Ea nu
trebuie să-l lase să trăiască frustrarea care duce la adulter.” 16 Nu lipsesc, însă, nici
replicile tăioase din tabăra preopinenţilor: „Prin odioasa instituţie a poligamiei s-a
consfinţit puterea abuzivă a bărbatului asupra femeilor şi a copiilor. Această instituţie a
coborât moralitatea familiei într-o măsură atât de mare încât s-a putut afirma că ea a dus

14 S. Zeghidour, Homme – femme dans l’Islam, în rev. Notre Histoire,Paris, février, 1991, p. 32

15 Această recomandare face referire la unele probleme sociale speciale, cu care s-a confruntat comunitatea musulmană după bătălia de
la Uhud: mulţi orfani, văduve şi câţiva prizonieri de război. Ei trebuiau trataţi după principiile umanitare şi echitabile. Astfel, profetul
propune căsătoria cu fetele rămase orfane, dacă prin aceasta le sunt protejate interesele şi bunurile în mod corect, fiindcă altfel trebuiau
făcute alte aranjamente pentru ele. Prin urmare, poligamia îşi are originile în trecut, cândva în perioada preislamică, dar a rămas valabil până
astăzi în morala islamică. Vezi Surat An-Nisa’ (4), in Coranul cel Sfânt, nota tr., p. 319

16 Y. Benguigui, op. cit., p. 75

7
la degenerarea psihică şi intelectuală a femeii musulmane.” 17 Sau: „Este sigur că primii
învăţaţi care interpretează Coranul fiind bărbaţi, toate privilegiile sunt pentru ei. Pe scurt,
femeia trebuie, trebuie, trebuie! Ea nu are decât îndatoriri. Bărbatul poate, poate, poate!
Să luam de exemplu căsătoria: el se poate casatori cu patru femei, ea cu un singur bărbat.
Ar trebui ca şi femeile învăţate, la rândul lor, să poată interpreta Coranul, pentru a fi la
egalitate cu bărbaţii.”18

Deşi au multe privilegii în aceasta perspectivă, totuşi musulmanii bărbaţi au şi o serie

de obligaţii faţă de soţiile contractate. Cine doreşte să-şi ia a doua, a treia şi chiar a patra
soţie, este obligat prin Coran să le trateze în mod egal pe fiecare dintre ele. Fiecare soţie
trebuie să aibă o casă separată şi să beneficieze de întreţinere la nivelul cerut de condiţia
sa socială. Fiecare soţie trebuie să beneficieze de un număr de nopţi egal cu al celorlalte,
cu excepţia celei proaspăt căsătorite care are dreptul la şase nopţi succesive după
căsătorie.19 De cele mai multe ori, însă, aceste prevederi rămân pur teoretice, pentru că, în
practică, lucrurile stau cu totul altfel: soţiile locuiesc în aceeaşi casă şi îşi cresc copiii
împreună.

Trebuie recunoscut, totuşi, că poligamia în ţările islamice şi-a pierdut din importanţă
astăzi mult, şi anume din diferite motive: imposibilitatea de a respecta întru totul
condiţiile (mai ales materiale) cerute, apariţia unor mişcări de emancipare a femeii şi
chiar o anumită reconsiderare a prescripţiilor Coranului: „Dar dacă vă temeţi că nu veţi fi
drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură” (IV, 3).

Divorţul

În vremea lui Mahomed, se practica o formă de divorţ de rit păgân (zihar), posibil
exclusiv pentru bărbaţi. Era suficient pentru un bărbat să se adreseze femeii sale cu
vechea formulă arabă „îmi eşti ca spatele mamei mele”, şi despărţirea era definitivă.
Căsătoria putea continua doar în cazul în care bărbatul mărturisea că a rostit formula
respectivă într-un moment de supărare, dar primea sancţiunea „de a elibera un sclav, de a
posti două luni sau de a hrăni şaizeci de săraci.”20

Forma frecventă de divorţ în islam este, însă, repudierea (talak) sau izgonirea soţiei de
către soţul ei. Este suficient ca bărbatul să pronunţe de trei ori formula talak – te repudiez,
după care urmează perioada de continenţă (idda) pentru a nu fi nici o îndoială asupra
17 L. De Lanessan, La morale des religions, Paris, 1905, p. 502

18 Y. Benguigui, op. cit., p. 75

19 N. Anghelescu, op. cit., p. 103

20 M. Gaudefroi – Demombynes, Les Institutions musulmanes, Ed. Flanarion, Paris, 1921, p. 128

8
paternităţii unui copil, născut dintr-o femeie repudiată. Totuşi, pe perioada de continenţă
soţul se poate răzgândi, revocând repudierea şi reluându-şi soţia.

Din nefericire, uneori soţia este şantajată de către soţ, în sensul că acesta pronunţă
doar de două ori formula talak; astfel, căsătoria devine incertă, iar soţia este terorizată de
ideea că în orice moment soţul poate rosti pentru a treia şi ultima oară formula. Bărbaţii
au abuzat de multe ori de dreptul de a-şi relua soţia în timpul perioadei de aşteptare;
pronunţau de două ori formula repudierii, apoi, „spre finalul perioadei de aşteptare îşi
reprimeau soţia şi imediat pronunţau împotriva ei un nou talak”21

În Coran, această situaţie a divorţului este prezentată astfel: „Divorţul [este îngăduit
doar] de două ori, după care [trebuie] sau ţinerea [soţiei] în bună înţelegere, sau
slobozirea [ei] cu bunătate. Şi nu vă este îngăduit să luaţi înapoi nimic din ceea ce le-aţi
dăruit [soţiilor], doar dacă se tem amândouă părţile că nu vor fi în stare să împlinească
poruncile lui Allah. Iar dacă vă temeţi că nu veţi putea împlini poruncile lui Allah, atunci
nu este nici un păcat ca ea să se răscumpere cu ceva.” (II, 229). Prin urmare, femeia poate
să renunţe la zestrea ei, pentru a-l determina pe soţ să divorţeze de ea.

După dizolvarea căsătoriei, fostul soţ nu mai poate contracta o nouă căsătorie cu
femeia repudiată decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta (şi
consumată). Legat de aceasta, însă, pot apare tot felul de situaţii de-a dreptul comice şi
bizare. De pildă se întâmplă ca unii soţi care, dorind să-şi reia soţia repudiată, pregătesc
pentru ea o legătură fictivă cu un soţ „de teatru”, plătit bine pentru a juca acest rol.
Uneori, însă, actorul violează înţelegerea încheiată, pretinzând să-şi îndeplinească rolul de
soţ în mod natural.22 Trecând peste partea umoristică a situaţiei, este de reţinut faptul că
femeia musulmană este tratată de departe ca un simplu obiect de tranzacţie.

Aflată la discreţia bărbatului, care o poate repudia atunci când doreşte, fără a fi obligat
să prezinte motivele care-l determină la acest act, femeia musulmană nu este altceva decât
o simplă „piesă” de patrimoniu a soţului. Inegalitatea dintre bărbat şi femeie rezultă mai
ales din faptul că femeia nu se poate apăra, nu are drept la recurs şi nu-l poate repudia şi
ea la rândul ei pe bărbat. Aşa cum o arată şi Coranul, femeile sunt, în primul rând, obiecte
de plăcere pentru soţ: „Femeile sunt pentru voi ca un ogor; deci intraţi pe ogorul vostru
aşa cum voiţi!” (II, 233).

Divorţul propriu-zis, aşa cum îl întâlnim în ţările europene, este prezent şi în Islam,
sub denumirea tatliq sau tafriqa. Acesta este pronunţat de către cadiu la cererea

21 Ibidem, p. 251

22 Ibidem, p. 119

9
bărbatului sau a femeii în cazul „jurământului de anatemă”; atunci când există
impedimente pentru consumarea căsătoriei sau când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte
obligaţiile ce-i revin prin căsătorie.23

Conform prescripţiilor coranice, femeia adulteră era închisă până la moarte:

„împotriva acelora care preacurvesc dintre muierile voastre, chemaţi să facă mărturie
patru dintre voi. Iar de au mărturisit, atunci ţineţi-le închise în case până la moarte.” (IV,
15). Tradiţia musulmană menţionează, însă, şi alte pedepse mult mai groaznice aplicate
adulterinelor. Chiar în zilele noastre, subzistă încă în anumite ţări islamice practica de a
lapida pe femeia adulteră: „Femeia este îngropată de vie în pământ, doar capul rămâne
afară, iar ceremonialul cere ca în primul rând al lapidatorilor să se afle soţul, copiii,
părinţii, apoi vecinii. Se începe prin a se arunca „în capul femeii condamnate pietricele,
fiindcă ea nu trebuie să moară repede. Trebuie ca pedeapsa să dureze mult, până ce o
ultimă piatră separă capul de trup.”24

Femeia în societate

Întreaga viaţă a femeii este supravegheată de bărbat, fie acesta tată, soţ sau frate,
întrucât femeile musulmane aparţin întotdeauna unui „harem”. La baza acestei stări de
lucruri se află vechi tradiţii preislamice, prescripţii coranice şi numeroase recomandări ale
profetului care pun femeia în stare de inferioritate faţă de bărbat. Sub protecţia unor astfel
de norme, musulmanii coordonează şi supraveghează, practic, sub toate aspectele viaţa
femeilor: aceştia le-au impus şi le impun modul de a se îmbrăca, le ordonează
comportamentul în societate, le prescriu interdicţii şi obligaţii, într-un cuvânt le
organizează în mare parte întreaga viaţă.

Legea islamică prevede, de pildă, clar portul femeilor: acestea trebuie să poarte
veşminte prin care să nu se distingă forma oaselor; când ies în societate trebuie să fie în
întregime acoperite (inclusiv faţa şi mâinile). Femeia musulmană poartă, de obicei,
ciorapi sau pantaloni groşi, pe dedesubtul acestor veşminte largi, cu scopul de a nu se zări
nici măcar glezna piciorului. Acoperirea capului necesita multa grijă: nici o singură buclă
nu trebuie să se ivească de sub batic, iar faţa să fie acoperită integral, cu excepţia ochilor
(uneori chiar şi ochii sunt acoperiţi).

Portul vălului este menţionat de vreo trei ori în Coran, iar cel ce l-a inventat este
califul Omar. Se pare că, la început, vălul era impus doar soţiilor profetului pentru a fi
23 N. Anghelescu, op. cit., p. 101

24 Y. Benguigui, op. cit., p. 60

10
mai uşor recunoscute şi respectate, după care ulterior, printr-o pioasă imitaţie,
recomandarea se extinde progresiv la toate celelalte femei: „Şi spune
dreptcredincioaselor…să nu-şi arate gătelile lor, afara de ceea ce este pe dinafară, şi să-şi
coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor,
sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a
fraţilor lor sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a
acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte 25, sau a slujitorilor dintre bărbaţi care nu
mai au dorinţa, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor.” (XXIV, 31)

Teologii musulmani analizează exegetic problema vălului şi semnificaţia sa,

raportând-o la situaţia istorică şi contextul în care s-a produs revelaţia, „căci Coranul
constituie un răspuns în timp la problemele puse de comunitate.” 26 Coranul trimite la
situaţia confuză şi de tulburare din perioada Arabiei preislamice, când femeia era obiectul
dispreţului şi agresiunilor. În consecinţă, vălul ar fi mai puţin o ascundere a femeii şi, mai
degrabă, semnul apartenenţei ei la islam, posibilitatea de a fi recunoscută şi de a nu mai fi
ofensată. Acesta ar fi fost sensul primordial, iar mai apoi, prin răstălmăcire, a fost
exploatat în serviciul unei excluderi sociale a femeii.

În islam, viaţa socială a femeii se derulează mai ales în interiorul locuinţei, într-un
anonimat aproape total. Totuşi, vizitele ocupa o mare parte a timpului femeilor înstărite,
iar frecventa lor depinde, în principiu, de bunul plac al soţului. Aceste lucruri pot fi
reglementate, întrucât femeia poate prevedea în contractul de căsătorie numărul vizitelor
lunare pe care le poate face sau primi. „Pioasele pelerinaje la mormintele sfinţilor,
ceremoniile familiale (naştere, căsătorie, circumciziune), sărbătorile musulmane sau cele
locale, vizite la cimitire, cercurile care se ţin, toate oferă o varietate a existenţei, care nu e
nici tristă, nici monotonă pentru femei”, susţine G. Demombynes. 27 Dar, în general, viaţa
femeii se rezumă la îngrijirea familiei şi a casei.

Claustrarea femeii reiese limpede din interdicţia de a vorbi în orice împrejurare. Dacă
bate cineva la uşa casei şi nu este nici un bărbat, băieţel ori fetiţă, care să răspundă, o
femeie nu trebuie să răspundă niciodată, ci doar să bată din palme, avertizând în acest
mod pe nepoftit că nu este bărbatul acasă.28

În general, în islam, nu există viaţă socială aşa cum este înţeleasă în ţările europene;
societatea musulmană se împarte în două lumi distincte: lumea femeilor şi lumea
25 Roabele lor

26 M. Morsy, op. cit., p. 27

27 M. G. Demombynes, op. cit., p. 120

28 A. Bouhdiba, op. cit, p. 113

11
bărbaţilor. În oraşe, femeile căsătorite, ca şi tinerele fete, sunt complet separate de toţi
bărbaţii străini de familia sa imediata. „Avem de-a face, deci, cu un clan de bărbaţi şi altul
de femei, iar indivizii fiecărui grup nu au alte relaţii decât raporturile sexuale şi interesele
domestice restrânse.”29

Sub raportul îndatoririlor religioase, femeia rămâne supusă aceloraşi obligaţii şi

beneficiază de aceleaşi menajamente divine ca şi bărbatul: rugăciunile zilnice, postul
diurn al lunii Ramadan, pelerinajul la Mecca. Cu toate acestea, o musulmană nu poate
merge la Mecca decât însoţită de un bărbat dintre rudele foarte apropiate; spre deosebire
de bărbat, ea nu este obligată să participe la rugăciunea publică de vinerea. Când vine la
moschee are un loc special destinat, eventual cu o intrare separată.

În familiile musulmane tradiţionaliste, femeia nu mănâncă împreună cu soţul; ea doar

îl serveşte la masă. Ea nu asistă la discuţii atunci când soţul ei are oaspeţi şi nu participă
la înmormântări. Îndatoririle sale principale rămân naşterea de copii şi întreţinerea
gospodăriei.

Încercări de emancipare

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, lumea

musulmană nu şi-a pus întrebarea referitoare la condiţia femeii, cel puţin sub aspect
juridic. Prescripţiile coranice, elementele legate de tradiţia profetului (sunna) şi hotărârile
teologilor musulmani (ulema) au rămas singurele norme privind statutul personal al
femeii.

Islamistul Ali Merad, autorul cărţii L’Islam contemporain30, ne prezintă, între altele,
factorii care au determinat evoluţia opiniei musulmane în favoarea emancipării femeii. În
rândul factorilor externi, el subliniază „în primul rând, contactul culturilor; acest contact,
deşi mult mai vechi (datând din timpul ocupaţiei maure în Spania, al celei otomane în
estul Europei sau prin intermediul cruciadelor), s-a intensificat în secolul al XIX-lea şi
după aceea prin presă, călătorii, literatură, conducând la promovarea unei imagini total
diferite a femeii, aşa cum exista ea, de pildă, în Occident. Un alt factor extern ar fi
misiunile creştine pe teritoriul ţărilor islamice, care au exercitat o influenţă indirectă
asupra societăţii musulmane. Şi nu în ultimul rând, un factor determinant este cel intern,
constând în predica reformistă, deşi timidă, desfăşurată chiar în interiorul Islamului in
ultima parte a secolului al XIX-lea. Pornind de la sintagma profetului: „Căutarea
29 M. G. Demombynes, op. cit., p. 119

30 Ali Merad, L’islam contemporain, Paris, Presse Universitaires de France, col. Que sais-je, 1990, pp. 59-60

12
adevărului este o obligaţie de credinţă pentru toţi musulmanii şi toate musulmanele”, se
va pune tot mai mult accent pe încercarea de emancipare, fără restricţie de rasă sau sex.
Pe de altă parte, tinerele musulmane, familiarizate cu cultura şi mentalitatea europeană,
au devenit tot mai sensibile faţă de criticile formulate în Europa referitor la situaţia femeii
în ţările islamice, o situaţie marcată de ignoranţă, claustrare, aservire capriciilor şi
pasiunilor bărbatului.

În Egipt, mişcarea de emancipare a femeii a început mai devreme decât în Orientul

Apropiat şi a avut rezultate deosebite. Astfel, în 1873, la Cairo, se fondează prima şcoală
pentru fete. Şcolăriţele sunt invitate să vină la scoală fără văl. Acesta este momentul
începutului discordiei în lumea musulmană egipteană: sub protecţia religiei, musulmanele
tradiţionaliste stigmatizează pe femeile fără văl, ocărându-le public. Pe de alta parte, cei
ce susţin eliberarea femeii iau Coranul ca mărturie pentru a aminti că nu există în legea
islamică nici un text care să impună folosirea vălului.

Ulterior, lucrurile privitoare la femeie s-au schimbat şi datorită intensei activităţi a

soţiei preşedintelui Anwar el-Sadat. „Întreaga mea energie şi proiectele mele – spune J.
Sadat – vizau ameliorarea condiţiilor femeii, limitare numărului de naşteri, înlăturarea
analfabetismului, educarea tinerilor.”31 În 1952, s-a obţinut dreptul de vot pentru femei şi
posibilitatea de a munci alături de bărbaţi; în 1974, a fost organizată la Cairo o conferinţă
a femeilor africane şi din lumea arabă. În 1979, preşedintele Sadat semnează un decret
prezidenţial prin care, în Parlamentul egiptean, se vor suplimenta cu 30 locurile pentru
femei; iar în data de 3 iulie 1979, după patru ore de dezbateri furtunoase în Parlament, au
fost adoptate reformele cuprinzând legile privitoare la condiţia femeii. Egiptencele îşi
făceau astfel auzită vocea pe scena politică.

În Turcia, câteva legi se opun încă din 1917 căsătoriei la vârste fragede, cerând chiar
un certificat prenupţial; de asemenea, se legiferează dreptul femeii de a cere divorţul şi de
a solicita numeroase formalităţi pentru repudiere. Sub guvernul părintelui Turciei
moderne, Atatürk (1881 – 1938), se introduce reprimarea vălului, înlocuirea legislaţiei
coranice cu dreptul civil şi obligativitatea purtării numelui de familie. Chiar dacă după
moartea lui Atatürk a reapărut vălul pe faţa femeilor când acestea ies pentru a merge la
moschee, totuşi curentul modernist a devenit tot mai puternic.

În Indonezia, femeia are o situaţie mult mai bună decât surorile ei din alte ţări
islamice, bucurându-se de un număr mai mare de drepturi. Poligamia legală este rară în
Indonezia, iar concubinajul de origine preislamică se întâlneşte doar la oamenii foarte

31 J. Sadate, Une femme d’Egypte, Paris, Ed. Presses de la Renaissance, 1987, p. 453

13
bogaţi. Soţia nu poartă vălul şi nu trăieşte închisă în casă, putând reprezenta familia
inclusiv în relaţii comerciale.32

De altfel, trebuie observat faptul că Islamul nu este atât de unitar pe cât s-ar părea şi că
există multe deosebiri de la o ţară musulmană la alta în ceea ce priveşte statutul social al
femeii. Doar Arabia Saudită, Iranul şi Mauritania aplică cu stricteţe cele mai severe
prescripţii ale legii islamice (sharia). În 1975, în Mexic, la o conferinţă a O.N.U. ţinută cu
prilejul anului femeii, delegaţia femeilor Arabiei Saudite era compusă din bărbaţi. În
alegerea hainelor, femeile saudite trebuie să se supună unui cod ultraconservator, iar orice
femeie văzută în public cu braţele sau picioarele descoperite este pedepsită de către
poliţia religioasă. Prima şcoală pentru fete a fost înfiinţată în 1960. În 1973, a fost
înfiinţată la Ryad prima universitate pentru femei, unde doar femeile au fost autorizate să
predea. Când au fost admişi să predea şi profesorii de sex masculin, aceştia nu aveau voie
să se afle în aceeaşi încăpere cu studentele, care urmăreau cursul pe un circuit de
televiziune.33

Există, însă, tot mai multe temeiuri şi speranţe că situaţia femeii musulmane, mai
devreme sau mai târziu, se va ameliora. De pildă, proporţia căsătoriilor poligame a
început să se diminueze simţitor: ea este mai mare în ţările care se întrepătrund cu Africa
Neagră, Sudanul, Mauritania. În toate celelalte ţări arabe, căsătoriile poligame reprezintă
5% din total. Conform recensământului făcut în Siria în 1970, doar 3,7% dintre bărbaţi
sunt poligami – majoritatea dintre ei având două soţii (3,3%), rareori trei (0,2%) şi cu
totul excepţional patru (0,02%).34 Costurile ridicate pentru achitarea soţiei, precum şi
rezerva femeilor de a avea co-soţii, au făcut ca poligamia să devină o „relicvă de lux” la
care pot aspira doar bărbaţii mai în vârstă şi cei bogaţi.

Pentru cei mai mulţi dintre cei care încearcă să înţeleagă resorturile interioare ale lumii
islamice, singura şansă de emancipare reală a femeii musulmane rămâne educaţia,
învăţătura şi cunoaşterea. Accesul spre universităţi, spre studiu poate constitui o cale
sigură spre eliberarea femeii şi spre ieşirea din starea de stagnare în care s-au aflat atâta
vreme ţările islamice. Deşi încă oprimată, considerată inferioară bărbatului, capabilă doar
de a se ocupa de treburile gospodăriei, femeia musulmană începe să-şi revendice
drepturile sale fireşti.

32 E. Vasilescu, Tendinţe moderniste în islamul contemporan, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1960, p. 647

33 J. Sadate, op. cit., pp. 454 - 455

34 N. Anghelescu, op. cit., p. 110

14
15