ROMEO A.

POPA
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
PREISTORIE ŞI ANTICHITATE ÎN
JUDEŢUL MEHEDINŢI
- MĂRTURII ARHEOLOGICE -
 ROMEO A. POPA

PREISTORIE ŞI ANTICHITATE
ÎN JUDEŢUL MEHEDINŢI
- MĂRTURII ARHEOLOGICE -

Editura ALMA - Craiova

– 2014 –
Imagini copertă:
Podul http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian
Ryton http://albaidaq.wordpress.com/2009/09/26/rhyton/
Tezaur Hinova http://www.hetel.ro/index.php/2012/10/6369/
Castrul-roman http://www.turism-360.ro/obiective-turistice/romania/
drobeta-turnu-severin/castrul-roman_333.html

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POPA, ROMEO A
Preistorie şi antichitate în judeţul Mehedinţi :
mărturii arheologice / Romeo A. Popa. - Craiova : Alma
Craiova, 2014
Bibliogr.: pag. 175
ISBN 978-606-567-225-3

903(498-35 Mehedinţi)
 … Şi fiindcă împăratul Iustinianus şi-a
dorit mult să recâştige Dacia traiană, supuşii
săi au dat noii aşezări a Drobetei numele soţiei
sale, principesa bizantină Theodora …

fiicei mele, Theodora

 CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR ........................................................................................................ 11

ARGUMENT ........................................................................................................................... 15

DATE FIZICO – GEOGRAFICE ............................................................................................ 17

SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR ............................................................................... 19

CONSIDERAŢII PRIVIND CRONOLOGIA ŞI PERIODIZAREA ....................................... 24

PALEOLITIC ŞI MEZOLITIC ............................................................................................... 29

NEO-ENEOLITIC ŞI PERIOADA DE TRECERE LE EPOCA BRONZULUI ..................... 34

EPOCA BRONZULUI ............................................................................................................ 46

PRIMA EPOCĂ A FIERULUI (HALLSTATT)

AŞEZĂRI ............................................................................................................................... 57
VIAŢA ECONOMICĂ ........................................................................................................... 59
1. MEŞTEŞUGURI ........................................................................................................... 60
1.1. ARME .................................................................................................................. 60
1.2. PIESE DE HARNAŞAMENT .............................................................................. 62
1.3. PODOABE ........................................................................................................... 63
1.4. CERAMICĂ ......................................................................................................... 66
2. RELAŢII COMERCIALE ŞI DE ALTĂ NATURĂ .................................................... 71
NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE ............................................................................ 73

A DOUA EPOCĂ A FIERULUI (LATÈNE)

AŞEZĂRI ŞI FORTIFICAŢII ................................................................................................. 79
VIAŢA ECONOMICĂ ............................................................................................................ 85
1. MEŞTEŞUGURI ........................................................................................................... 85
1.1. ARME .................................................................................................................. 85
1.2. PODOABE ........................................................................................................... 89
1.3. CUPTOARE ......................................................................................................... 91
1.4. CERAMICĂ ......................................................................................................... 91
2. CIRCULAŢIA MONETARĂ ....................................................................................... 96
3. MANIFESTĂRI ARTISTICE ....................................................................................... 98
NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE .......................................................................... 101

EPOCA ROMANĂ ............................................................................................................... 104

ORGANIZAREA DACIEI INFERIOR ŞI A DACIEI SUPERIOR ..................................... 104
AŞEZĂRI CIVILE ŞI CĂI DE COMUNICAŢIE ................................................................ 106
1. DROBETA ............................................................................................................ 106
2. DIERNA ................................................................................................................ 112
3. AŞEZĂRI ROMANE RURALE ŞI VILLAE RUSTICAE ................................... 113

9
 4. CĂI DE COMUNICAŢIE ........................................................................................... 121
CASTRELE, ARMATA ŞI ALTE CONSTRUCŢII ............................................................ 123
1. CASTRE ..................................................................................................................... 123
2. ARMATA ................................................................................................................... 129
3. ALTE CONSTRUCŢII ............................................................................................... 135
3.1. PODUL DE LA DROBETA .............................................................................. 135
3.2. THERMELE DE LA DROBETA ...................................................................... 138
3.3. PORTURI ŞI AMENAJĂRI PORTUARE ......................................................... 139
3.4. VALUL DE PĂMĂNT (Brazda lui Novac) ....................................................... 140
VIAŢA ECONOMICĂ ......................................................................................................... 141
1. AGRICULTURA, POMICULTURA. VITICULTURA, PĂSTORIT,
PESCUIT, VÂNĂTOARE .................................................................................... 142
2. MEŞTEŞUGURILE .................................................................................................... 143
2.1. ARME ŞI PIESE DE HARNAŞAMENT ........................................................... 145
2.2. PODOABE ŞI ACCESORII VESTIMENTARE ............................................... 146
2.3. CERAMICĂ ROMANĂ ŞI CUPTOARE .......................................................... 151
3. CIRCULAŢIA MONETARĂ ..................................................................................... 160
4. COMERŢUL ............................................................................................................... 163
MANIFESTĂRI ARTISTICE, RELIGIE ŞI OBIECTE DE CULT ..................................... 164
NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE .......................................................................... 171

BIBLIOGRAFIA ................................................................................................................... 175

ILUSTRAŢII ......................................................................................................................... 184

HĂRŢI ................................................................................................................................... 262

LISTA SINTETICĂ A DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE ........................................... 273

10
 CUVÂNT ÎNAINTE

În anul 2004 profesorii Romeo A. Popa şi Florentina C. Popa semnau lucra-

rea Civilizaţii antice în judeţul Mehedinţi (sec. XIII a.Chr. – IV p.Chr.), de apa-
riţia căreia m-am bucurat. În timp, profesorul Romeo A. Popa, acum doctor în
istorie, având posibilitatea să completeze informaţiile de atunci, oferă tiparului în
2014 o nouă variantă îmbunătăţită.
Tema vizează momente istorice distincte, dar deosebit de importante pentru
preistoria şi istoria judeţului Mehedinţi, mărturie fiind bogatul material arheo-
logic bine reflectat în cuprinsul lucrării. Autorul nu şi-a propus, după cum rezultă
lecturând cuprinsul cărţii, o tratare exhaustivă, dar constatăm că informaţiile sale
sunt însoţite de bibliografia aferentă (necesară), care se regăseşte atât la notele din
infrastructura paginii, cât şi la prezentarea alfabetică din cadrul listei bibliogra-
fice. Totodată, pentru o mai bună familiarizare a cititorului cu informaţiile oferite,
studiul este însoţit de planşe şi hărţi, ceea ce conferă cărţii un real suport ştiinţific.
În încheiere, îl felicit pe autor, mă bucur pentru el, ca de altfel pentru toate
reuşitele celor care se apleacă cu interes asupra istoriei locale, propunându-şi
integrarea acesteia în cadrul istoriei naţionale.

Prof. univ. dr. Petre GHERGHE

11
 LISTA ABREVIERILOR

AO, Arhivele Olteniei

AMN, Acta Musei Napocensis

BCMI, Buletinul Comisiunii Monumentelor

Istorice, Bucureşti , I-XXXVIII,
1908-1995.

Bărcăcilă, Al., Une ville Une ville daco-romanie-Drubeta, Bucureşti,

L`archèologie en Roumanie, 1938.

Bărcăcilă, Al., Monumente Monumente religioase ale Drobetei, în

“AO“, 71-73, 1934.

Berciu, D., APO Arheologia preistorică a Olteniei, Editura

Ramuri, Craiova, 1939.

Berciu, D., Arta Arta traco-geţilor, Bucureşti, 1969.

Berciu, D., Zorile Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Berciu, D. şi Săpăturile Săpăturile arheologice de la Balta Verde şi Gogoşu

Comşa, E., (1949-1950), în „Materiale şi Cercetări Arheologice”,
II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956.

CIL, Corpus Inscriptionum Latinarum

Crăciunescu, G., Cultura Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei,

Verbicioara Seria Bibliotheca Thracologică, XLI, Craiova,
Editura MJM, 2004.

Crăciunescu, G., La culture La culture de Basarabi dans le departament de

Mehedinţi, în “Thraco- Dacica“ ,
tom XVI, 1-2, 1995

Crăciunescu, G., Morminte Morminte romane în zona Drobeta, în “Drobeta“,

Buletin ştiinţific trimestrial, an I, nr. 3-4, 1994

Davidescu, M., Drobeta Drobeta în sec. I-VII e.n.,

Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980.

11
Davidescu, M., Cetatea Cetatea romana de la Hinova,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989.

Davidescu, M., Săpăturile Săpăturile arheologice din castrul roman

Arheologice de la Hinova, în “Drobeta“, IV, 1980.

Davidescu, M., Un tezaur Un tezaur de podoabe tracice descoperit în

castelul roman târziu de la Hinova-Mehedinţi,
în „Drobeta”, V , 1982.

Dâmboviţa, M.P., Depozitele Depozitele de bronzuri din România,

Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1977.

Dâmboviţa, M.P., Scurtă istorie Scurtă istorie a Daciei preromane,

Editura Junimea, Iaşi, 1978.

FHDR, Fontes Historiae Daco-Romanae, II,

Bucureşti, 1970.

Gherghe, P., Aşezări Aşezări şi cetăţi geto-dacice din Oltenia,

Editura Universitaria, Craiova, 1997.

Gherghe, P., Repertoriul Repertoriul descoperirilor şi informaţiilor

arheologice pentru epoca geto-dacică din
judeţul Mehedinţi, în “Drobeta“, IX ,1999.

IDR, Inscriptiones Daciae Romanae,vol.I,

Bucureşti, 1975, vol. II, Bucureşti, 1977.

MIA, Monumente Istorice şi de Arta.

Moscalu, E., Probleme Probleme ale culturii traco-geto-dacice din

Oltenia, în “Oltenia. Studii şi Comunicări“, 3,
Craiova, 1981.

MRPF Muzeul Regiunii „Porţilor de Fier”.

Pârvan, V., Considerations Considerations sur les sepultures celtiques de
Gruia, în “Dacia“, I, Bucureşti.

Pârvan, V., Considerations Considerations sur les sepultures celtiques de

Gruia, în “Dacia“, I, Bucureşti.

Pârvan, V., Dacia Malvensis Ştiri nouă despre Dacia Malvensis, tom 36,
1912-1913, nr. 2.

Popilian, G., Ceramica Ceramica romană din Oltenia, teză de doctorat

(manuscris).

12
Roman, P. şi Descoperirile Descoperirile de la Ostrovul Corbulu i-
colectivul jud. Mehedinţi, în “Materiale“, I, 1983.

RIR, Revista Istorică Romană.

RM, Revista Muzeelor.

RMM, Revista Muzeelor şi Monumentelor.

SCIV, Studii şi Cercetări de Istorie Veche.

SCN, Studii şi Cercetări de Numismatică.

Stângă, I., Cercetări Cercetări arheologice în insula Ostrovul Mare

arheologice Porţile de Fier-comunaGogoşu-Mehedinţi,
în “Drobeta“, IV, 1980.

Stângă, I., Aşezarea Aşezarea romană de la Gârla Mare, în “Drobeta“,

Buletin ştiinţific trimestrial, an I, nr. 1, 1994.

Stuparu, C., Drumurile Drumurile romane, în „Drobeta”,

Buletin trimestrial, an I, nr. 3-4, 1994.

Tudor, D., Oraşe Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Tudor, D., OR 3 şi OR 4 Oltenia Romană, Ediţiile a III-a şi a IV-a

revizuite şi adăugite, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1968, 1978.

Tudor, D., Arheologia Arheologia romană, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Tudor, D., Podurile Podurile romane de la Dunărea de Jos,

Bucureşti, 1971.

Tudor, D. şi Portul roman Portul roman de la Drobeta, în

Davidescu, M., “Drobeta“, II, 1974.

*
**

13
 c. ....................................................................................................................................... COMUNA
loc. .............................................................................................................................. LOCALITATEA
o. ......................................................................................................................................... ORAŞUL
p.a. ................................................................................................................ PUNCT ARHEOLOGIC
reg. ..................................................................................................................................... REGIUNEA
s. ............................................................................................................................................. SATUL

14
 ARGUMENT

Lucrarea Preistorie şi antichitate în judeţul Mehedinţi are darul de a reuni cele

mai importante mărturii arheologice care vizează evoluţia comunităţilor umane din cele
mai vechi timpuri şi până spre sfârşitul perioadei romane (secolul IV) descoperite în
judeţul Mehedinţi, cu specificaţia că acestea au fost amplu şi amănunţit discutate la
vremea lor de către o seamă de specialişti.
Atragem atenţia cititorului asupra faptului că o parte din datele strânse în
paginile prezentului studiu, reprezintă o reeditare a celor deja apărute în anul 2004 la
Editura MJM din Craiova, sub titlul Civilizaţii antice în judeţul Mehedinţi (sec. XIII
a.Chr. – sec. IV p.Chr.) - mărturii arheologice, purtând semnătura lui Romeo A. Popa
şi a Florentinei C. Popa, cu specificaţia că amintita lucare a reunit doar cercetările
arheologice efectuate până la acea dată cu privire la epocile fierului şi romană. Studiul
pe care îl propunem astăzi este mult mai generos, noi coborând limita informatică până
spre epoca pietrei, bazându-ne eforturile şi pe lucrarea de dată recentă semnată de
profesor universitar dr. Petre Gherghe şi profesor dr. Romeo A. Popa, intitulată
Repertoriul informaţiilor şi descoperirilor arheologice din judeţul Mehedinţi, Craiova,
Editura Sitech, 2013.
Încercarea de a sintetiza cele mai importante impresii privind epocile istorice în
discuţie, s-a soldat cu acumularea unui bagaj informaţional relativ bogat, bunul simţ
îndemnând să afirmăm faptul că detalierea chestiunilor ce vizează aceste civilizaţii nu
s-a efectuat la modul exhaustiv. Ţinând seama că la prima încercare am folosit date şi
informaţii cunoscute până în acel moment, dar doar pentru epocile fierului şi romană,
studiul de faţă vrea să adauge şi alte descoperiri arheologice anunţate după anul 2004,
concluziile desprinse în urma examinării acestora formând un bun prilej pentru a
întocmi o lucrare revizuită. Precizând că suntem mereu tributari cercetărilor întreprinse
în anii trecuţi, ne-am simţit datori a face apel la consideraţiile şi concluziile întocmite
de diverşi autori mai vechi şi mai noi, în vederea realizării unui cadru cât mai aproape
de adevăr a ceea ce a însemnat istoria epocilor amintite. Am început – cum era şi firesc
– tot cu o privire de ansamblu asupra geografiei fizice a judeţului, analiza perioadelor
de care ne ocupăm realizând-o prin identificarea formelor de viaţă existente pe aceste
meleaguri (aşezări civile şi militare specifice civilizaţiilor anunţate, necropole şi
morminte izolate), încercându-se din partea noastră evidenţierea vieţii economice
(agricultură, creşterea animalelor, vânătoare, pescuit etc.) şi cea de toate zilele, precum
şi a diverselor manifestări artistice. Nu în ultimul rând, identificarea legăturilor
economice ale traco-geto-dacilor şi mai târziu ale daco-romanilor, s-a realizat dând
curs aceloraşi surse istorice menţionate anterior. Lor le-am alăturat o serie de impresii
referitoare la practicile funerare, întocmite cu mare grijă în decursul anilor de cercetare,
pe care le-am inserat nu la modul detaliat, ci folosind doar scurte relatări, despre care
credem că pot realiza o privire de ansamblu asupra acestora.
Ne exprimăm speranţa că lucrarea de faţă este în măsură a evidenţia evoluţia
unor epoci semnificative din istoria strămoşilor noştri, dintr-o zonă geografică intens
populată şi destul de bogată în evenimente istorice, fiind convinşi totodată că, pe viitor,

15
cercetările vor face ca imaginea asupra trecutului regiunii în cauză să fie mai bine
conturată şi să ofere mai multe detalii, cu privire la permanenţa noastră pe aceste
meleaguri româneşti.

Autorul

16
 DATE FIZICO-GEOGRAFICE1

Teritoriul judeţului Mehedinţi a fost dăruit de natură, dar şi de istorie, cu însuşiri

ce l-au făcut să fie înscris în totalitate în ansamblul geografic şi istoric al României.
Bogata civilizaţie materială şi spirituală reprezintă una dintre aceste însuşiri şi este
prezentă în acest areal de-a lungul mileniilor de existenţă umană.
Aici, viaţa economică atestă o bogată reţea de drumuri ce lega toate zonele: cele
montane cu cele de câmpie, cele colinare cu podişul şi lunca Dunării, considerate ca
fiind veritabile rampe de comunicaţie şi legătură cu celelalte civilizaţii străvechi ale
continentului. Putem afirma că în Mehedinţi există o mare diversitate a condiţiilor
fizico-geografice, întâlnind M-ţii Mehedinţi cu o altitudine maximă de 1.466 m (Vârful
lui Stan) şi culmile răsăritene ale M-ţilor Almăjului, cu o înălţime cuprinsă între 500 şi
973 m. În această parte se încadrează şi Cazanele (defileul Dunării), dar care nu depă-
şeşte decât rareori altitudinea de 500 m. Partea nordică a judeţului aparţine podişului
Mehedinţi, cu înălţimi cuprinse între 300 şi 883 m. Remarcăm mai apoi o scădere a
înălţimilor menţionate în dealurile Motrului şi Câmpia Înaltă a Bălăciţei, iar ca o notă
aparte a acestui registru fizico-geografic, sesizăm prezenţa depresiunilor Baia de
Aramă, Malovăţ şi a unor văi largi sau depresiuni (a Topolniţei, zisă şi a “Severi-
nului”). Cadrul geografic a fost în măsură să creeze condiţii propice unui habitat intens,
oferind totodată prilejul realizării în decursul secolelor a unor activităţi economice
specifice zonei, precum şi o intensă circulaţie a mărfurilor. În partea de sud-vest a
judeţului găsim o treaptă mai joasă, este vorba despre câmpia Blahniţei alcătuită în cea
mai mare parte din lunca şi terasele Dunării, văile Drincei şi ale râului Blahniţa, cu
altitudini cuprinse între 40 şi 200 m. Cât priveşte climatul zonei, acesta este unul
submediteranean, motiv pentru care în timpul stăpânirii romane teritoriul era căutat cu
precădere de veteranii armatelor Romei, tocmai pentru clima sa blândă şi asemănătoare
cu cea din peninsula Italia. Pe valea Dunării se întâlnesc numeroase insule (ostroave) şi
peşteri ce vin să completeze imaginea unor variate forme de relief existente în judeţul
Mehedinţi, grupate pe zone de munte, dealuri, câmpie şi distribuite relativ proporţional.
Prin poziţia sa, judeţului i-au fost remarcate în decursul vremurilor numeroase
resurse ale solului şi subsolului, destul de importante în vederea realizării cu succes a
activităţilor economice, arealul integrându-se şi din acest punct de vedere în structura
fizico-geografică a României. Întâlnim formaţiuni ale Carpaţilor Meridionali, ale
podişului Getic şi Câmpiei Române, o serie întreagă de localităţi fiind cunoscute încă
din vechime pentru activităţile lor din domeniul economic. Aflându-se plasat geografic
între Carpaţi şi Balcani, Mehedinţiul are un climat submediteranean integrat registrului
climateric temperat continental al întregii Românii. În loc de concluzie se poate afirma
că relieful, clima şi bogata reţea hidrografică ce aparţin zonei acesteia, au putut oferi în
decursul mileniilor condiţii prielnice pentru trai, oamenii de atunci exploatând cu

1
Cf. V. Trufescu, România, Editura Ştiinţifică, 1974; Romeo A. Popa, Florentina C. Popa, Civilizaţii
antice, în judeţul Mehedinţi (sec. XIII a.Chr.-IV p.Chr.), Craiova, Editura MJM, 2004, p.13.
17
abilitate resursele naturale şi reuşind a dezvolta o relativ intensă viaţă economică,
dovedită mai cu seamă în urma interpretărilor date diverselor urme arheologice.

18
 SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR

De-a lungul timpului s-au întreprins în acest perimetru geografic numeroase

studii şi cercetări, atât în complexele arheologice, cât şi asupra unor descoperiri răzleţe,
fortuite. La vremea lor, toate concluziile au fost adunate şi inserate în numeroase publi-
caţii de specialitate, dintre care noi am hotărât să alegem pe cele mai semnificative,
care putuseră realiza – în viziunea noastră – o imagine bine conturată asupra istoriei
zonei discutate. Studiile întocmite au avut darul de a genera premisele cercetărilor
actuale şi vor realiza acelaşi lucru şi pe viitor, situaţie ce nu poate fi decât benefică
muncii de cercetare.
Preocupările privind arheologia civilizaţiilor străvechi în judeţul Mehedinţi îşi au
începuturile pe la mijlocul secolului al XIX-lea, acestea mergând, practic, în paralel cu
constituirea şi dezvoltarea oraşului modern Drobeta Turnu Severin. Începând cu banul
Mihalache Ghica şi continuând cu activitatea ferventă a lui Grigore Tocilescu şi
Alexandru Bărcăcilă, putem vorbi despre un interes deosebit pentru cercetarea şi
cunoaşterea celor mai vechi forme de viaţă şi activitate a omului din această zonă. Nu
este în intenţia noastră de a ne opri asupra tuturor studiilor privind civilizaţiile stră-
vechi. Reţinem, totuşi, că primele informaţii care fac referire la mărturiile arheologice
ale judeţului Mehedinţi, concret la ruinele podului roman construit peste Dunăre, apar-
ţin unor cronicari străini sau români şi amintim pe Ioannes Cuspinianus, Ştefan
Bodarics, episcopul Modrussa Simun Kožičic de la cumpăna secolelor XV şi XVI, pe
Miron Costin cu lucrarea De neamul moldovenilor şi stolnicul Constantin Cantacu-
zino, acesta fiind şi un bun cunoscător al izvoarelor antice scrise. Detalii importante
despre opera lui Apollodor din Damasc a oferit în secolul XVIII şi marele cronicar
Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei (Hronicul vechimei a romano – moldo-
vlahilor), însă cel care a realizat adevărate prospecţii ştiinţifice la Drobeta, a fost
contele Luigi Fernand de Marsigli. Având calitatea de ofiţer în armata austriacă,
acesta a sosit în zonă pentru a inspecta posibilitatea trecerii trupelor habsburgice peste
fluviu, iar concluziile sale se regăsesc în studiul Description du Danube, tom II, La
Haye, 1744. Faptul că la acea dată ruinele podului lui Traian se puteau vedea pe
ambele maluri ale Dunării, l-au îndemnat pe colonelul rus Vladimir de Blaremberg,
fascinat, să facă unele referiri la mirajul monumentelor istorice de la Drobeta. La fel,
August Treboniu Laurian, încântat de aceste vestigii, publică consideraţiile sale în
revista „Magazin istoric pentru Dacia”. În anul 1865 o comisie arheologică franceză
condusă de Gustave Boissiere efectuează cercetări arheologice la Tr. Severin, săpături
reluate mai târziu, în 1869, de către Cezar Bolliac. Printre cei interesaţi de istoria
anticului oraş aflat pe malul Dunării se regăseşte şi Alexandru Odobescu care, deşi nu
a efectuat cercetări arheologice propriu-zise, prezintă câteva monumente în lucrarea
Istoria arheologiei. Tot el, referindu-se expres la tezaurul de la Pietroasa-Buzău în
studiul Le tresor de Petrossa, I, 1889 – 1900, făcea referire şi la rythonul descoperit la
Poroina-Mehedinţi. Contribuţii pertinente la istoria locală a avut şi Vasile Dimitrescu
în lucrarea Istoria oraşului Turnu Severin, publicată în 1883, Grigore Tocilescu, crea-
torul ştiinţei arheologice de teren din România, colaborând cu Polonic, Fakler şi
Richter, întreprinzând în zonă primele săpături ştiinţifice şi publicând un plan al
19
castrului drobetan în Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, Bucureşti,
1900. Lor li se alătură Grigore Florescu cu săpăturile arheologice efectuate la Drobeta
în anul 1931 şi, de asemenea, marele istoric Alexandru Xenopol, acesta implicându-se
în disputa iscată între istorici şi filologi pe tema localizării podului lui Traian în Istoria
Românilor, ediţia a III-a, Bucureşti, 1935, precizând că opera arhitectonică a lui
Apollodor din Damasc nu fusese ridicată la Celei, ci la Drobeta.
O lucrare monumentală pentru istoria noastră naţională, care face referiri şi la
judeţul Mehedinţi, este Getica. O protoistorie a Daciei apărută în 1926 sub semnătura
marelui istoric Vasile Pârvan, membru al Academiei Române. Ediţia îngrijită a acestei
lucrări cu note, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu, a văzut lumina tiparului la
Bucureşti, sub egida Editurii Meridiane în anul 1982. În timp, distinsul cercetător a
semnat şi alte studii de specialitate, în conţinutul cărora apar referiri cu privire la unele
localităţi mehedinţene, cum ar fi Gruia unde s-au descoperit morminte celtice cu săbii
şi fragmente ceramice, ori Gârla Mare cu morminte Latène. Un alt nume de referinţă
pentru istoria mehedinţeană este Alexandru Bărcăcilă, fondatorul Muzeului Regiunii
„Porţilor de Fier” din Drobeta Turnu Severin, care prin articolele sale publicate în
revistele „Boabe de grâu” din 1932 (Drobeta, azi Tr.Severin), în ”AO” din 1934
(Monumente religioase ale Drobetei), în ”L`archeologie en Roumanie”, Bucureşti,
1938 (Un ville daco-romane: Drubeta), în SCN, I 1957 (Tezaurul de monede de la
Siseşti), în MCA, IV, 1959 (Monede, podoabe de metal şi fragmente ceramice de la
thermele Drobetei şi cimitirul medieval suprapus) etc., a contribuit la aprofundarea şi
popularizarea istoriei zonei.
La fel de remarcabile au fost şi preocupările academicianului oltean C. S. Nico-
laescu-Plopşor şi este suficient să amintim, ca emblematice, cercetările arheologice de
amploare, interdisciplinare, pe care le-a condus în calitate de şef de şantier pe malul stâng
al Dunării, la Porţile de Fier I. La aceste cercetări cu caracter exhaustiv, cele mai ample
din zonă datorită lucrărilor industriale de mare anvergură româno-iugoslave care au avut
ca finalitate construirea hidrocentralei Porţile de Fier I, au participat nume de referinţă
din domeniul arheologiei româneşti. Rezultatele lor – bogate, diverse şi interesante din
punct de vedere ştiinţific – au fost prezentate la congrese naţionale şi internaţionale şi pu-
blicate în numeroase lucrări de specialitate. În acest context amintim, pentru preocupările
referitoare la preistoria judeţului Mehedinţi, dar mai ales pentru cele care vizau zona
Porţilor de Fier şi pe arheologul Vasile Boroneanţ, dintre articolele şi lucrările sale ştiin-
ţifice enumerând doar Descoperiri gravettiene în Peştera lui Climente, în RM, 6, 1958,
Descoperiri aparţinând culturii Verbicioara din regiunea Porţilor de Fier, în „Drobeta”,
1976, Probleme ale culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir în lumina noilor cercetări, în
„Drobeta”, IV, 1980, Cercetările arheologice de la Ostovul Mare km. 873 Porţile de
Fier II, în MCA, a XV-a sesiune anuală de rapoarte, Muzeul judeţean Braşov-1981, Bu-
cureşti, 1983 şi, nu în ultimul rând, Arheologia peşterilor şi minelor din România,
Bucureşti, 2000, alături de Paleolitique superieur et epipaleolitihique dans la zone des
Portes de Fer, Bucureşti, 2000.
Făcând apel la bibliografia de specialitate, continuăm seria prezentărilor amintind
eforturile lui Dumitru Berciu, domnia sa având un amplu comentariu asupra preistoriei
Olteniei, unde găsim integrat şi judeţul Mehedinţi. Lucrarea Arheologia preistorică a
Olteniei, apărută în anul 1939 la Editura Ramuri din Craiova, reprezintă o sinteză a

20
descoperirilor efectuate în regiunea amintită, autorul îmbinând cercetările mai vechi
efectuate de alţi oameni de stiinţă, cu cele ale sale. În colaborare cu Emil Comşa, sus-
numitul autor a întocmit un studiu asupra descoperirilor arheologice din zona Balta
Verde-Gogoşu, concluziile lor fiind inserate cu mare grijă în lucrarea Săpăturile
arheologice de la Balta Verde şi Gogoşu (1945-1950), Editura Academiei, 1956, Extras
din “MCA”, II. Aici primim informaţii şi cu privire la câteva impresii exprimate înainte
de 1949, făcându-se loc, cu această ocazie, expunerilor cu caracter arheologic ce
amintesc despre perioadele Hallstatt şi de trecere spre Latène-ul local.
Descoperiri interesante au apărut şi în alte colţuri ale judeţului Mehedinţi, care,
coroborate cu cercetări mai vechi si mai noi, crează posibilitatea observării realiste a
societăţii traco-geto-dacice integrată în structurile primei vârste a fierului de la nivelul
României. Aşa este cazul aşezării de pe Insula Banului, căreia Sebastian Moritz şi Petre
Roman îi dedică un articol intitulat Un nou grup hallstattian în sud-vestul României-
Insula Banului, în ”SCIV”, 3, 1969. Şi Emil Moscalu a cercetat aceeaşi zonă, concluziile
la care a ajuns fiind publicate în “Oltenia. Studii şi comunicări”, 3, 1982, Craiova sub
titlul Probleme ale culturii traco-geto-dacice din Oltenia. Consideraţiile aduse sus-
amintitei aşezări sunt completate de autor cu datarea complexului arheologic între
secolele X – IX a.Chr. În lucrarea Scurtă istorie a Daciei preromane, apărută la Editura
Junimea, Iaşi, 1978, autorul Mircea Petrescu Dâmboviţa alocă spaţiu aşezării pomenite
mai înainte, făcând referire şi la descoperirea toporaşelor plate cu aripioare datate în
Hallstatt B1/B2. Din dorinţa de a lărgi orizontul ştiinţific aducem în discuţie şi alte studii,
una dintre cele mai documentate lucrări fiind, evident, Zorile istoriei în Carpaţi şi la
Dunăre apărută la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 sub semnătura aceluiaşi Dumitru
Berciu. Amintitul Emil Moscalu a efectuat cercetări şi asupra necropolelor hallstattiene
de incineraţie apărute la Eşelniţa, respectiv de înhumaţie descoperite la Ostrovul Mare,
autorul datând complexele funerare în secolul VII a.Chr. Cercetări arheologice în insula
Ostrovul Mare Porţile de Fier II – comuna Gogoşu-Mehedinţi este un articol apărut în
“Drobeta”, IV, 1980 al dr. Ion Stângă în care se realizează o “discuţie” cu privire la un
mormânt tumular hallstattian fără urnă, Mişu Davidescu făcându-şi publice concluziile
asupra câmpului de urne funerare aparţinând necropolei plane de la Hinova în Săpăturile
arheologice în castrul roman de la Hinova, ”Drobeta”, IV, 1980. O interesantă descope-
rire supusă atenţiei noastre de Dumitru Berciu survenea în 1913 cu totul întâmplător,
când, în urma unor lucrări de defrişare, s-a dat peste un depozit hallstattian de bronzuri,
evenimentul atrăgând atenţia şi lui Mircea Petrescu Dâmboviţa în lucrarea Depozitele
de bronzuri din România, Editura Academiei, Bucureşti, 1977. Un fragment de fibulă cu
nodozităţi ce aparţine aceluiaşi depozit a fost prezentat de Marian Gumă în articolul
Câteva precizări asupra unor descoperiri aparţinând primei şi celei de-a doua vârste a
fierului, din sub vestul României (I), extras din ”Banatica”, vol. X, 1990, Reşiţa, autorul
informând că tipul acesta de obiect poartă un nume nou, anume Graboveč 5b, datarea
realizându-se în Hallstatt B1/C3. Cercetătoarea Doina Galbenu făcea cunoscută la
timpul potrivit o descoperire fortuită apărută la Pristol, unde fuseseră identificate patru
urne funerare şi două ceşti joase, precum şi un fragment de brăţară din bronz, toate
publicate sub titlul Descoperiri întâmplătoare în judeţul Mehedinţi, în ”Drobeta”, 1974.
Dorind să elucideze chestiunile pe care le ridică cea de-a doua vârstă a fierului, o
seama de oameni de stiinţă îşi vor aduce contribuţia, unii dintre ei fiind amintiţi şi mai

21
înainte, cum este exemplul lui Dumitru Berciu, născut chiar în ţinuturile mehedinţene.
Pe această cale, reamintim lucrarea Arheologia preistorică a Olteniei în paginile căreia
găsim referiri şi la zona ce ne interesează, mai precis, fiind semnalată dispariţia unor
aşezări hallstattiene şi apariţia altora noi, geto-dacice. Din ultima categorie avem
informaţii cu privire la fortificaţiile aflate la Bobaiţa şi Baloteşti, în timp ce acelaşi autor,
însă prin intermediul lucrării Arta traco-getică, Bucureşti, 1969, realiza o descriere a
poate celei mai frumoase opere artistice traco-getice descoperită aici, rhyton-ul de la
Poroina. Autorul face loc în paginile lucrării şi vasului-situlă din argint descoperit în
regiunea Porţile de Fier, spunând despre acesta că oferă multiple similitudini cu acelea
identificate în mormântul de la Agighiol (secolul IV a.Chr.). Prezentarea făcută piesei de la
Poroina de către Dumitru Berciu nu a fost singulară, Alexandru Odobescu amintindu-l
odată cu tezaurul de la Pietroasa-Buzău în lucrarea Le tresor de Petrossa, I, 1889 – 1900,
deşi nu există nicio legătură între cele două descoperiri. O contribuţie deosebită la
identificarea urmelor de aşezări geto-dacice au adus atât Florentina Preda, cât şi d-l
dr. Petre Gherghe. În articolul intitulat Tipuri de aşezări geto-dacice în Oltenia, apă-
rut în “Drobeta”, IV, 1980, autoarea citată înregistrează pentru regiunea supusă atenţiei
noastre o seamă de localităţi actuale unde în anii trecuţi fuseseră remarcate urme ale
civilizaţiei Latène, distinsul profesor universitar dr. Petre Gherghe, într-o amplă lucrare
de dată recentă ce poartă titlul Aşezări şi cetăţi geto-dacice din Oltenia, Editura Uni-
versitaria, Craiova, 1997, aducând în discuţie câteva localităţi şi din acest areal geografic
unde au apărut vestigii geto-dacice. Într-un articol din “Drobeta”, V, 1982 purtând titlul
Un tezaur de podoabe tracice descoperit în castelul roman de la Hinova-Mehedinţi,
semnat Mişu Davidescu, autorul semnalează o interesantă descoperire datată pentru
perioada de tranziţie de la bronzul final către prima vârstă a fierului, Cuptoare primitive
de redus minereul de fier, din epoca geto-dacică, descoperite la Cireşu fiind un articol
apărut în “RM”, V, 1962 al domnilor Expectatus Bujor şi Lucian Roşu. Cei doi autori
transmit pe această cale concluziile desprinse ca urmare a săpăturilor efectuate la Cireşu
în anii 1957 şi 1967 asupra cuptoarelor de redus minereul de fier şi tot la Cireşu a realizat
investigaţii şi Constantin M. Tătulea care, în punctul “Răchiţi”, de lângă “Ogaşul cu
nuci”, a descoperit urme ale unor alte instalaţii de redus minereul de fier, precum şi o
locuinţă contemporană acestora. Autorul ajungea la concluzia că în zonă existase un
puternic centru metalurgic geto-dacic, impresiile adunându-le în articolul O locuinţă
geto-dacică descoperită la Cireşu, în “Drobeta”, 1974. Din perimetrul localităţii Oprişor
Mircea Babeş prezenta o unealtă toreutică datată între secolele IV – III a.Chr. în
“SCIV”, 2 , tom 44, aprilie-iunie, 1993, aflând cu acest prilej că unealta respectivă fusese
publicată iniţial de dr. Ion Stângă, distinsul Director al MRPF fiind şi autorul
descoperirii unui pumnal sica la Ostrovul Mare. Mişu Davidescu împreună cu
Constantin Preda au întocmit un studiu tezaurului monetar din argint de provenienţă
celtică identificat pe Ostrovul Şimian, domniile lor făcându-l public în revista ”Drobeta”,
1977 sub titlul Tezaurul monetar descoperit la Ostrovul Şimian (Dr.Tr. Severin).
Nu mic a fost şi este numărul celor care au încercat să dea răspunsuri la chestiu-
nile ridicate de civilizaţia romană, eforturile unora fiind susţinute printr-o remarcabilă
muncă de teren. În galeria prestigioşilor cercetători facem loc de cinste lui Dumitru
Tudor, domnia sa urmărind evoluţia epocii romane printr-o serie de scrieri, între care,
de departe, se detaşează lucrarea Oltenia romană apărută în mai multe ediţii revizuite,

22
publicată la Editura Academiei, Bucureşti. Distinsul autor aloca timp şi spaţiu câtorva
descoperiri ivite şi în acest areal, realizând interpretări realiste asupra întregii epoci
romane existente la nivelul Olteniei, eforturile sale fiind vizibile şi în paginile cărţilor
intitulate Arheologia romană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, respectiv
Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 sau al
articolelor Depozitul monetar de la Selişte-Mehedinţi, în “CNA”, XIV, Municipiul
roman Drobeta, în “Drobeta”, 1974 etc. Realizând investigaţii la castrul roman de la
Hinova, Mişu Davidescu a dat contur unor consideraţii pertinente publicate în studiul
Cetatea romană de la Hinova, Editura Sport-Turism, 1989, de o mare apreciere
bucurându-se, însă, lucrarea Drobeta în secolele I-VII e.n. Recunoaştere i-a fost adusă
de bogatul conţinut ştiinţific cuprins în paginile sale, interpretările formulate la adresa
istoriei aşezării omonime şi a teritoriului rural aferent, reuşind să creeze civilizaţiei în
discuţie o imagine bine conturată. Ştefan Olteanu sesizează o descoperire ivită la
Şviniţa în “Drobeta”, 1974 cu titlul Cuptoare de ars piatra de var de la Şviniţa (judeţul
Mehedinţi) din sec.III – IV e.n., în timp ce lucrarea Dacia Antiqua apărută la Editura
Albatros, Bucureşti, 1982, purtând semnătura lui Mihai Gramatopol, se opreşte
câteodată şi asupra unor realizări artistice identificate în arealul geografic mehedinţean.
Articolul Doinei Benea din “Drobeta”, 1974, intitulat Oglinzi romane din plumb
descoperite la Drobeta, se poate înscrie pe aceleaşi coordonate şi tot autoarea, dar în
colaborare cu Constantin M. Tătulea, şi-a făcut cunoscute impresiile privind unele
Morminte romane la Drobeta, în “Apullum”, XIII. Merită să amintim şi munca depusă
de Constantin C. Petolescu cu al său articol Un relief al cavalerului trac de la
Drobeta, ”Drobeta”, 1974, precum şi pe D. Isac, acesta din urmă formulând concluzii
pe marginea studierii unei statuete romane descoperită la Orşova. Analizând cu mare
atenţie zona, aflăm că cercetătorul Constantin Preda publicat 320 denari romani
descoperiţi la Gârla Mare în “Historica”, III, 1974, iar B. Mitrea semna un articol
privind cele 1.501 piese romane găsite la Gruia, în “SCIV”, 24, 1973.
În anii alocaţi cercetării s-au lansat felurite ipoteze la adresa istoriei oraşului
roman Drobeta şi a teritoriului rural aferent, între acestea găsind şi pe cea a d-l. dr. Ion
Stângă, domnia sa exprimându-şi părerea în articolul Despre evoluţia Drobetei civile
publicat în “Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr. 3-4, 1994 ş.a. De aseme-
nea, tot Ion Stângă, efectuând săpături la Gârla Mare, a făcut cunoscute primele con-
cluzii despre Aşezarea romană de la Gârla Mare în ”Drobeta. Buletin ştiinţific trimes-
trial”, an I, nr. 3-4, 1994 şi a continuat să o facă, în timp ce Constantin Stuparu
semna un articol interesant unde analiza situaţia căilor de comunicaţie din acest petri-
metru, intitulat Drumurile romane, în “Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr.
3-4, 1994.
Tuturor acestora se alătură prin contribuţiile importante aduse la cunoaşterea
preistoriei şi istoriei vechi a judeţului Mehedinţi, cercetătorii şi arheologii Marin
Cârciumaru, Gheorghe Popilian, Marin Nica, Gabriel Crăciunescu, Cătălin
Nicolae Pătroi precum şi inimosul colectiv de specialişti aflaţi în cadrul MRPF
(Marian Neagoe, Oana Neagoe, Cristian Manea şi Mihai Stângă), alături de cercetările
multor altora, însă nemenţionaţi datorită considerentelor de spaţiu, dar care se regăsesc,
pentru valoarea ştiinţifică sau ineditul informaţiilor, în cuprinsul prezentei lucrări.

23
 CONSIDERAŢII PRIVIND CRONOLOGIA ŞI
PERIODIZAREA

Problema fixării în timp relativ sau absolut atât a istoriei, cât şi a perioadelor la
care facem referire, este destul de spinoasă şi solicită din partea celui ce o abordează o
atenţie deosebită, o cunoaştere a trecutului celor două epoci. Concluziile formulate în
urma studierii istoriei locale trebuie corelate cu cele de la nivelul spaţiului carpato-
danubiano-pontic şi împreună, adăugate problematicii istoriei de dincolo de acest areal.
Pentru a efectua chiar şi scurte consideraţii cronologice sau de periodizare, pe lângă
cele amintite anterior, mai este necesară şi o implicare în munca de cercetare arheolo-
gică a celui ce abordează subiectele menţionate. Date fiind aceste impresii, spre a asi-
gura succesul capitolului de faţă, ne-am gândit să realizăm un mic comentariu asupra
câtorva încercări de periodizare şi cronologie venite din partea unor prestigioşi cer-
cetători, cu specificaţia că am acordat mai mult credit unei lucrări de referinţă pentru
preistoria şi istoria noastră veche, este vorba despre studiul Istoria Românilor apărut la
Editura Enciclopedică sub înaltul patronaj al Academiei Române, Bucureşti, 2001.
O periodizare cât mai apropiată de realitate a celei mai lungi perioade din istoria
omenirii trebuie să ţină cont, deopotrivă, de criteriile arheologice, sociologice şi de
evenimentele cruciale, între etapele stabilite pe aceste căi nefigurând, evident, limite
cronologice stricte, tranziţia realizându-se gradual, având la bază elemente ale
vechiului şi noului. O primă mare etapă o formează PREISTORIA (sau societatea
primitivă), cu o perioadă de formare (Paleolitic), o alta de înflorire (Neo-eneolitic) şi
una de destrămare (Epoca bronzului şi Prima vârstă a fierului). Conform schemelor
de periodizare şi cronologie, evoluţia omului în Epoca Paleolitică s-a realizat în patru
etape, după cum urmează:
• Protopaleoliticul (cca. 2.000.000/1.800.000 – 700.000 a.Chr.)
• Paleoliticul timpuriu (cca. 700.000 – 120.000 a.Chr.)
• Paleoliticul mijlociu (cca. 120.000 – 32.000 a.Chr.)
• Paleoliticul superior (cca. 32.000 – 14.000 a.Chr.).
Discuţii se poartă încă în mediile ştiinţifice cu privire la cele două etape ce
urmează primei epoci, anume Epipaleolitic (cca. 14.000/13.000 – 9.000 a.Chr.) şi
Mezolitic (cca. 9.000 – 7.000/6.500 a.Chr.), unii autori fiind de părere că Epipaleoliti-
cul ar fi o continuare a epocii Paleolitice, în timp ce alţii văd asta ca pe o evoluţie pe-
trecută în viaţa grupurilor umane, identificând-o cu epoca Mezolitică. O chestiune con-
troversată rămâne şi stabilirea momentului de început al fazei Eneolitice în cadrul
Epocii Neo-eneolitice, specialiştii spunând că evenimentul se produsese atunci când
vor fi utilizate primele piese din cupru. Epoca Neolitică reprezintă în mod cert o
evoluţie determinantă pe scena evoluţiei grupurilor umane preistorice, aceasta făcându-
se în cadrul a cinci faze mai importante, anume:
• Protoneolitic (sau neolitic aceramic, încadrat culturii Schela Cladovei –
Lepenski Vir)
• Neoliticul timpuriu (cca. 6.600/6.500 – 5.500 a.Chr.)
• Neoliticul târziu (dezvoltat) (cca. 5.500 – 5.000 a.Chr.)
• Eneoliticul timpuriu (cca. 5.000 – 4.500 a.Chr.)
• Eneoliticul târziu (dezvoltat) (4.500 – 3.800/3.700 a.Chr.).

24
 Trecerea comunităţilor neolitice către epoca bronzului, cunoscută şi ca Perioada
de ”tranziţie” spre epoca bronzului (cca. 3.800/3.700 – 3.500 a.Chr.) s-a produs pe
fondul infiltrării tot mai mare a unor comunităţi pastorale nomade sau seminomade din
stepele nord-pontice în spaţiul eneolitic al comunităţilor carpatice, marcând prin vio-
lenţă viaţa populaţiei locale sedentare. La nivelul ţării noastre, trecerea spre epoca
bronzului s-a realizat ceva mai târziu faţă de civilizaţiile Orientului Apropiat,
aproximativ în acelaşi timp cu celelalte teritorii din Europa răsăriteană, însă puţin mai
înainte de cele ale Europei centrale şi de vest. Datorită particularităţilor complexe ale
Epocii bronzului existente în spaţiul României de azi, s-a ajuns ca la nivelul ţării
noastre să se utilizeze un sistem de periodizare propriu, acesta având la bază trei
perioade distincte, cu specificaţia că, după unii cercetători, ultima dintre ele s-ar putea
prelungi inclusiv în Hallstatt-ul timpuriu:
• Bronzul timpuriu (cca. 3.500 – 2.300/2.200 a.Chr.)
• Bronzul mijlociu (cca. 2.300/2.200 – 1.500 a.Chr.)
• Bronzul târziu (cca. 1.500 – 1.200/1.150 a.Chr.).
Criteriile de bază ale cronologiei Epocii fierului, precum şi limitele sale
inferioară şi superioară, s-au stabilit odată cu observaţiile efectuate asupra
descoperirilor arheologice. De asemenea, de mare ajutor s-au dovedit a fi şi concluziile
desprinse în urma studiului tipologic şi stilistic asupra acestora, fiind cunoscută zilelor
noastre împărţirea epocii fierului în două faze denumite şi vârste, astfel:
• Prima vârstă a fierului (sau Hallstatt), ce se succede epocii bronzului şi unde,
în concepţia lui D. Berciu, se ajunge nu atunci când metalurgia fierului a
început să joace un rol hotărâtor în dezvoltarea forţelor de producţie, ci
când condiţiile generale s-au schimbat, în raport cu epoca bronzului.
• A doua vârstă a fierului (sau Latène, perioadă ce deschide marea etapă a
ANTICHITĂŢII).
Încercând a aborda succesiv pe fiecare dintre acestea, facem afirmaţia conform
căreia, din punct de vedere cronologic, trecerea spre prima epocă a fierului pe terito-
riul de azi al României avusese loc odată cu apariţia unor elemente de cultură noi, ale
căror premise se iviseră (D. Berciu), cum este cazul fibulei de tip Peşchiera cu corpul
în formă de arcuş de vioară, datată cronologic aproximativ pe la 1.200 – 1.150 a.Chr.
Intervalul amintit reprezintă punctul de început al epocii fierului, cel puţin în zonele
Porţile de Fier, linia Dunării şi arealul pontic, aici triburile locale ale tracilor trăind în
condiţii geografice şi istorice mai favorabile (D. Berciu). Alături de amintitul tip de
podoabă, în sprijinul atestării orizontului cultural hallstattian pot să vină şi alte desco-
periri, ca de exemplu prezenţa în complexele arheologice a ceramicii negre ornamen-
tată cu caneluri, faţetată şi lustruită, de factură est-central europeană, vasul tipic fiind
urna bitronconică de tip “villanovian”. La nivelul Olteniei arheologii au fost de părere
că orizontul cultural al Hallstatt-ului local suprapune pe cel corespunzător epocii bron-
zului, reprezentat de culturile bronzului mijlociu şi târziu Verbicioara, respectiv Gârla
Mare, limita superioară a Hallstatt-ului local confundându-se cu apariţia importurilor
greceşti, a elementelor de cultură scitică, sud-tracică şi în fine celtice, în sânul aristo-
craţiei traco-getice (D. Berciu). Trecerea către cea de-a doua epocă a fierului
(Latène) s-a realizat diferenţiat, la sud de subcarpaţi, până la ţărmul vestic al Pontului,
Hallstattul tracic sfârşindu-se pe la 450 î.e.n. (s. n.), iar în restul teritoriului, pe la
300/280 î.e.n. (s. n. – D. Berciu).

25
 Cât priveşte periodizarea primei vârste a fierului, aceasta se realizează
anevoios, mărturie stând numărul relativ ridicat al încercărilor făcute peste timp. Am
ales şi noi câteva dintre acestea, mai reprezentative în opinia noastră, nutrind speranţa
surprinderii momentelor esenţiale ale începutului epocii fierului. Un prim exemplu este
oferit de periodizarea cu caracter general, european, a lui Paul Reineke şi Müller
Karpe, în care sunt stabilite patru perioade mai importante:
• Hallstatt A (1.200 – 1.000 a.Chr.)
• Hallstatt B (1.000 – 750 a.Chr.)
• Hallstatt C (750 – 600 a.Chr.)
• Hallstatt D (600 – 500 a.Chr.).
Din păcate, sistemul propus nu poate fi aplicat tuturor regiunilor continentului,
deoarece nu respectă tot timpul realitatea locală, existând multiple diferenţieri, în ciuda
unor eforturi de actualizare. O altă încercare este cea a lui Dumitru Berciu, distinsul
cercetător împărţind perioada de cca. 1.000 de ani, cât cuprinde prima vârstă, în trei
perioade, cu specificaţia că sfârşitul epocii nu survine în acelaşi timp:
• Perioada timpurie hallstattiană
Hallstatt I a (1.200 – 1.100 a.Chr.)
Hallstatt I b (1.100 – 1.000 a.Chr.)
Hallstatt II a (1.000 – 900 a.Chr.)
Hallstatt II b (900 – 800 a.Chr.)
• Perioada mijlocie hallstattiană
Hallstatt III a (800 – 700 a.Chr.)
Hallstatt III b (700 – 600 a.Chr.)
• Perioada târzie hallstattiană
Hallstatt IV a (600 – 500 a.Chr.)
Hallstatt IV b (500 – 400 a.Chr.)
Hallstatt IV c (400 – 300 a.Chr.)
Un ultim exemplu de periodizare al primei vârste a fierului este cel pe care
majoritatea specialiştilor îl folosesc, fiind lăsat special la urmă deoarece este mult mai
simplu:
• Hallstatt timpuriu (1.200/1.150 – 850 a.Chr.)
• Hallstatt mijlociu (850 – 650 a.Chr.)
• Hallstatt târziu (650 – 450/300 a.Chr.).
Limita dintre prima vârsta a fierului şi începutul celei de-a doua – după cum se
cita mai sus – fusese anunţată de importurile greceşti, de prezenţa elementelor culturale
scitice, sud-tracice şi celtice în sânul comunităţilor traco-geto-dacice locale. Putem
spune că în acest caz asistăm la o evoluţie a societăţii, dovedită de prezenţa între desco-
periri a ceramicii lucrată cu roata, de generalizarea şi răspândirea uneltelor realizate din
fier (brăzdar de plug, securi etc.), de apariţia timidă a monedei, aprofundarea diferen-
ţelor sociale ş.a. Începutul celei de-a doua vârste nu s-a produs în condiţii egale pe
întreg teritoriul ţării noastre, fondul cultural al epocii Latène formându-se pe unul local
hallstattian, deschis în a adopta influenţe venite din afară, a căror contribuţie la dezvol-
tarea comunităţilor celei de-a doua vârste nu trebuie, totuşi, exagerată. Din punct de ve-
dere cronologic, evoluţia epocii Latène se va încheia în secolul al II-lea p.Chr., mo-
mentul fiind marcat de transformarea Daciei în provincie romană, unii specialişti
împingând această evoluţie chiar până către anul 275 (D. Berciu).
26
 De-a lungul timpului s-au înregistrat numeroase încercări în vederea stabilirii
fazelor istorice ale epocii Latène, o seamă de realizări, bine întocmite, ajungând la noi
graţie lui Dumitru Berciu. Aflăm, astfel, că la un moment dat s-a înaintat mediilor
ştiinţifice următoarea propunere:
• Latène timpuriu şi mijlociu (450/300 – 100 a.Chr.)
• Latène târziu (100 – 106 p.Chr.).
Mircea Petrescu Dâmboviţa a intervenit cu o altă schemă, de tipul:
• Perioada timpurie a culturii geto-dacice (secolul V – secolul III a.Chr.)
• Perioada de mijloc a culturii geto-dacice (secolul III – secolul II a.Chr.)
• Perioada de maximă dezvoltare a culturii geto-dacice (secolul I a.Chr. –
secolul I p.Chr.)
Şi Radu Vulpe a căutat să realizeze o periodizare celei de-a doua vârste a
fierului, ceea ce a ieşit arătând astfel:
• Geto-dacii I (500 – 280 a.Chr.)
• Geto-dacii II (280 a.Chr. – 106 p.Chr.).
Periodizarea lui Ioan Horaţiu Crişan este mult mai simplă, distinsul cercetător fiind
de părere că între anii 500/400 a.Chr. şi 106 p.Chr. existase o perioadă consecventă.
Prin contribuţia tuturor acestora imaginea reflectată asupra epocii Latène s-a
“luminat” într-o oarecare măsură, cu ajutorul lor, specialiştii putând să stabilească trei
perioade mai importante în evoluţia vârstei a doua a fierului, schemă cu care se
lucrează mult mai uşor:
• Latène timpuriu (etapă ale cărei începuturi pot fi plasate fie în primii ani ai
secolelor VIII/VII a.Chr., fie în secolul V a.Chr. – începutul secolului al III-
lea a.Chr.)
• Latène mijlociu (secolul III a.Chr. – secolul I a.Chr.)
• Latène târziu (secolul I a.Chr. – secolul I p.Chr.), declarată perioada de maxi-
mă înflorire a culturii geto-dacice, corespunzătoare epocii clasice Burebista-
Decebal, ce poate fi întinsă, după unii cercetători, chiar până la anul 275.
Pe marginea cronologiei şi a periodizării epocii romane s-au formulat destule
consideraţii, noi propunând secolul I a.Chr. ca moment de început al apariţiei primelor
elemente culturale latineşti în aria civilizaţiei geto-dacice. Demarat sub această formă
încă din perioada preromană, fenomenul romanizării regiunilor nord-dunărene avea să
se generalizeze după cucerirea şi transformarea Daciei în provincie, continuându-şi
evoluţia pe tot parcursul stăpânirii romane. Anul 275 nu a marcat finalizarea procesu-
lui, ci, în mod firesc, au fost perpetuate strânse legături cu romanitatea sud-dunăreană,
răsfrângându-se în egală măsură şi asupra ţinuturilor locuite de dacii liberi. Între ele-
mentele culturii latine pătrunse de timpuriu la nordul Dunării se disting monedele ori-
ginale dar şi imitaţiile locale, variatele producţii aparţinând atelierelor italice şi, nu în
ultimul rând, alfabetul, ceramica romană ieftină şi de bună calitate etc. Prezenţa in-
fluenţelor latineşti nu s-a înregistrat cu aceeaşi intensitate în nordul Dunării, zonele mai
“afectate“, să le spunem, fiind, mai întâi, cele situate în sudul arealului de civilizaţie
geto-dacică.
Căutând a aborda problema periodizării, situaţia pare a fi relativ dificilă şi asta în
ciuda multitudinii descoperirilor survenite până în prezent. Se pare că secolul I a.Chr.
ar putea marca o posibilă limită superioară a prezenţei elementului cultural roman pe
aceste locuri, însă nu la scara întregii Dacii, ci doar în sudul, centrul acesteia şi zonele
27
istro-pontice. Integrarea propriu-zisă a unor părţi aparţinând teritoriului geto-dac în
sistemul sclavagist roman, precum şi încercările de periodizare din punct de vedere
politic şi cultural, pot fi analizate odată cu momentul încheierii păcii din anul 102, când
regele dac pierdea în favoarea romanilor teritorii din Oltenia, Banat şi Muntenia.
Amintitului eveniment îi va urma etapa a doua, de după anul 106, însă numai pentru
regiunile Transilvania, Banat, Oltenia şi Muntenia (abandonată ulterior), singurele care
formaseră provincia romană Dacia. Perimetrul geografic şi istoric de care ne ocupăm,
avea să intre sub influenţa Romei odată cu încheierea păcii din anul 102, modificările
de ordin administrativ survenite în secolul II producând şi aici efecte (anii 124 şi 168).
Istoria consemnează prezenţa oficială a romanilor în stânga Dunării numai până
la 275, dată la care, confruntându-se cu accelerarea crizei imperiului dar şi din conside-
rente strategice, se va impune soluţia abandonării provinciei traiane. Măsura lua în cal-
cul asigurarea pazei malului drept împotriva atacurilor migratorilor, fluviul devenind,
astfel, barieră în calea barbarilor şi frontieră nordică a imperiului. La scurt timp după
derularea evenimentelor amintite, romanii au înţeles necesitatea păstrării controlului
asupra unor teritorii aflate în stânga Dunării, având mare nevoie să protejeze aşezările
civile şi militare de pe malul drept. Cercetările efectuate de-a lungul timpului au arătat
că prezenţa romană în nordul fluviului pentru secolele III – IV se făcuse numai sub
raport militar, mărturie stând ruinele castrelor aparţinând perioadelor târzii. Suprafaţa
teritoriului controlat în stânga Dunării nu fusese prea mare, limita nordică atingând –
după toate aparenţele – valul de pământ construit în secolul IV, apărarea fiind încredin-
ţată unor detaşamente militare desprinse din garnizoane mult mai puternice, ce-şi aveau
sediile în sudul Dunării.
Zona supusă atenţiei noastre va fi tratată în mod asemănător, putându-se vedea şi
astăzi „salba” ruinelor fortificaţiilor ridicate înainte şi după anul 275, câteva dintre ele
suportând doar reparaţii, altora aducându-li-se modificări arhitectonice. Aşa este cazul
castrului drobetan, ce a continuat să rămână o fortificaţie puternică, având o bună
poziţie strategică pe malul Dunării, fapt ce i-a determina pe bizantini să o repare,
folosind-o în secolul VI pentru o perioadă de timp.

28
 PALEOLITIC ŞI MEZOLITIC

În condiţiile unui mediu natural ostil (erele geologice Pleistocen şi Holocen), cu un

echipament eminamente rudimentar (unelte din piatră cioplită, mai ales silex şi cuarţit),
omul a fost totalmente dependent de ceea ce i-a oferit mediul înconjurător, fiind un cule-
gător în cadrul a ceea ce specialiştii au denumit economie prădalnică2. La începuturile
evoluţiei sale acesta a trăit cea mai mare bucată de vreme în paleolitic (corespunde pe-
rioadei glaciare a Pleistocenului), semnale privind îmbunătăţirea vieţii venind abia odată
cu primele momente ce deschid perioada post-glaciară a Holocenului. Densitatea demo-
grafică se limita în acele vremuri doar la anumite zone capabile să asigure mijloacele de
subzistenţă necesare, culesul din natură având în complementar vânătoarea şi pescuitul.
În pofida greutăţilor cu care se confruntau, grupurile umane vor începe uşor, dar
sigur, să deprindă tainele naturii, dând semnalul primelor forme de organizare socială
(ceata de vânătoare) pe măsură ce se vor stabiliza într-o anumită zonă. În această
perioadă, destul de îndelungată, comunităţile locale vor începe să străbată lungul drum
al evoluţiei de la hominid la Homo sapiens, trecând prin fazele cunoscute ale preis-
toriei: paleolitic, mezolitic, neolitic şi epoca metalelor3.
Oamenii paleoliticului (gr. palaios = vechi; lithos = piatră) trăiau mai mult din
vânarea animalelor, fiind ”dotaţi” cu unelte prelucrate prin cioplirea pietrelor de râu la
unul din capete (tehnica “bloc contra bloc”), piese atribuite lui Homo habilis şi înca-
drate în aşa-numita cultură de prund sau Pebble culture4 (cca. 2.000.000/1.800.000 –
700.000 a.Chr.). Alături de acestea se disting toporaşele de mână de tip abbevillian
(după numele orăşelului francez Abbeville) şi aşchiile de tip clactonian (după localita-
tea engleză Clacton on Sea), folosirea lor făcându-se concomitent cu alte tipuri de to-
poraşe, mai noi, aşa-zisele acheulean şi aşchiile levalloasiene (cca. 700.000 – 120.000
a.Chr.)5. Este etapa de timp când perioadele reci alternează cu cele calde, hominizii
utilizând, destul de sigur, focul (o descoperire importantă în perspectiva evoluţiei
vieţii), trăind mai mult pe văile apelor, în regiunile cu peşteri şi adăposturi sub stânci,
fiind culegători şi organizându-se în cete pentru a vâna. Apariţia diferenţierii funcţio-
nale a uneltelor (tipuri noi, ca: dăltiţa, vârful şi răzuitoarea, mai ales în forma literei
“D”) a generat naşterea culturii musteriene (cca. 120.000 – 32.000 a.Chr.), creatorul
acesteia fiind Omul de Neanderthal, numărul vetrelor de foc înmulţindu-se acum, faţă
de etapele precedente. Prezenţa în lanţul antropogenezei a lui Homo sapiens fossilis a
generat, cum era şi firesc, o dezvoltare a inteligenţei şi a vorbirii umane, conducând la
apariţia unor noi mutaţii în planul funcţional al uneltelor, reprezentată, în special, de
răspândirea tehnicii lamelare şi a perforării uneltelor din os şi corn. Ca o consecinţă a
acestor transformări aveau să apară culturile aurignasiană, solutreană, magdaleniană
şi epigraveţiană (cca. 32.000 – 14.000 a.Chr.), în cadrul cărora se observă o predilec-
ţie spre locuirile de suprafaţă sezoniere (un fel de corturi căptuşite cu piei de animale,

2
Petre Gherghe, Istoria veche a României, Craiova, Tipografia Universităţii, Partea I, 2003, p. 19 (în
continuare Istoria veche a României ).
3
Ibidem, p. 20.
4
Dumitru Berciu, Zorile, p. 15.
5
Petre Gherghe, Istoria veche a României, p. 25.
29
susţinute de schelete din lemn), pe lângă cele deja amintite şi anume peşterile, adăpos-
turile sub stânci6, scorburile ş.a. Este momentul când în cadrul comunităţilor preistorice
apar şi se diversifică manifestările de artă, în special cele parietale (din păcate, până în
prezent, aşa ceva nu este cunoscut la nivelul judeţului Mehedinţi!), care atestă existenţa
unei vieţi religioase bazată pe practici rituale şi elemente de magie (şamanism).
Spre finele paleoliticului, din punct de vedere geologic, asistăm la sfârşitul gla-
ciaţiunii (Pleistocen) şi apariţia Holocenului (perioadă post-glaciară), fapt ce a marcat
în Europa fenomenul masivelor deplasări ale grupurilor umane preistorice în urmărirea
vânatului mare, care se retrăgea mai la nord, odată cu încălzirea climei. În această nouă
perioadă, denumită de unii specialişti epipaleolitic (gr. epi = pe, palaios = vechi şi
lithos = piatră) de alţii mezolitic (gr. mesos = mijloc; lithos = piatră), cuprinsă cronolo-
gic între cca. 14.000/13.000 – 7.000/6.500 a.Chr., Homo sapiens recens arată o predi-
lecţie spre uneltele integrate microlitismului, primind un ajutor de nădejde la vânătoare
prin domesticirea câinelui. Considerat de unii ca o fază terminală a unui epipaleolitic
ce se neolitizează7, mezoliticul cunoaşte două importante culturi, anume cultura tarde-
noisiană (cca. 9.000 – 7.500/7.000 a.Chr.) şi cultura Schela Cladovei (cca. 8.600 –
7.600 a.Chr.), aceasta din urmă (denumită şi Lepenski Vir pentru partea sârbească)
fiind reprezentativă la nivelul judeţului Mehedinţi. Este o cultură atestată în zona
“Cazane” şi mai în aval de aşezarea eponimă, aparţinând vânătorilor, pescarilor şi cule-
gătorilor, complexele de aşezări fiind “dotate” cu unelte şi arme din os şi corn de ani-
mal (cerb, mistreţ etc.) sau piatră, cu vetre de foc simple sau amenajate, uneltele purtă-
torilor culturii fiind considerate dovezi ale începutului cultivării plantelor în zonă8.
Germeni de locuire aparţinând primei părţi a perioadei preistorice s-au întâlnit şi
la nivelul judeţului Mehedinţi, harta ce însoţeşte prezentul material stând mărturie în
acest sens, fiind întocmită pe baza vestigiilor arheologice identificate în perimetrul
principalelor localităţi. Am pornit pe acest drum fără a avea vreo clipă pretenţia unei
expuneri exhaustive, informaţiile prezentate putând fi oricând completate cu date noi,
graţie săpăturilor viitoare. Mărturiile apărute în raza satului Gvardeniţa în 1950, pe
valea afluentului secat al râului Desnăţui, numită „Cioanta”, la punctul „Buzata”, au fost
recuperate de C. S. Nicolăescu-Plopşor şi constau în câteva unelte din silex atribuite
culturii aurignaciene specifică paleoliticului9, oraşul DROBETA TURNU SEVERIN
ocupând un teritoriu ce abundă de dovezi istorice. Aici s-au găsit vestigii arheologice
specifice culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir10, însă ceea ce a adus notorietate o for-
mează celebrul cartier Schela Cladovei, situat în partea de vest a oraşului, devenit
cunoscut specialiştilor datorită descoperirii cu ani în urmă a unor importante mărturii
specifice mezoliticului (cultura Schela Cladovei)11. Inventarul consta în obiecte de silex

6
Ibidem, p. 29.
7
Alexandru Păunescu, Le Tardénoisien de l`est et du sud-est de la Roumanie, în „Dacia”, N.S., 31, 1987,
1-2, p. 11.
8
Petre Gherghe, Istoria veche a României, p. 34.
9
Alexandru Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, Bucureşti,
Editura AGIR, 2000, p. 392.
10
Vasile Boroneanţ, Paleoliticul superior şi Epipaleoliticul din zona Porţilor de Fier, Editura Silex,
Bucureşti, 2000, p. 34 şi urm. (în continuare Paleoliticul superior şi Epipaleoliticul); Mircea Petrescu
Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 37.
11
Vasile Boroneanţ, Paleoliticul superior şi Epipaleoliticul, p. 34; Stanca Băloi-Cucu, Monografia
comunei Căzăneşti, Drobeta Turnu Severin, Editura IRCOScript, 2006, p. 9.
30
şi cuarţ, „toporaşe”, „săpăligi” din corn de cerb, străpungătoare, pumnale din os ş.a.12,
cercetările efectuate între anii 1963 – 1980 cu prilejul punerii în aplicare a marelui
proiect hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I şi II, scoţând la iveală şi material
arheologic atribuit mai multor culturi neolitice13, ale căror gropi de locuinţe străpun-
geau stratul de locuire mezolitică14. Studiile la faţa locului au continuat şi în intervalul
1982 – 1999, cu specificaţia că în 1991 aici s-au realizat săpături împreună cu un grup
de cercetători ai Universităţilor din Edinburgh, Oxford, Newcastle şi Budapesta15,
specialiştii fiind de părere că se aflau în faţa unuia dintre cele mai importante complexe
arheologice din Europa aparţinând perioadei mezolitice. Resturile de locuire sunt în fapt
locuinţe tip bordei având vetre de foc în formă rectangulară şi trapezoidală, asociate cu o
bogată industrie litică, arme din os şi corn de animal, alături de morminte (câteva aveau
ca inventar vârfuri de săgeţi depuse ca ofrandă)16. V. Boroneanţ anunţa că până în anul
1994 fuseseră identificate 46 schelete de adulţi (24 de sex masculin şi 13 de sex feminin,
pentru altele 9 neputând fi precizat sexul), reputatul arheolog remarcând o sărăcie în ceea
ce priveşte resturile osteologice de copii şi adolescenţi17. La Gura Văii (devenit între
timp cartier al oraşului Droberta Tr. Severin), săpăturile cu caracter ştiinţific, precum şi
descoperirile fortuite, au arătat că zona se înscrie unui areal cu locuiri încă din preistorie,
fiind înregistrate resturile unei posibile aşezări atribuită cronologic fazei a III-a a culturii
Schela Cladovei. De aici s-au recuperat şi analizat câteva obiecte din piatră, os şi corn de
animal, unele decorate cu motive geometrice18. Situaţia amintită este, într-o oarecare
măsură, similară cu ceea ce s-a observat pe Ostrovul Banului (aflat pe Dunăre, în faţa
cartierului Gura Văii), unde, cercetările efectuate între anii 1963 – 1980 cu prilejul
punerii în practică a proiectului hidroenergetic Porţile de Fier I şi II, au scos la lumină
material arheologic specific aceleiaşi culturi19.
Localitatea Dubova deţine în perimetrul administrativ mai multe peşteri studiate
în anii trecuţi20, rezultatele investigaţiilor demonstrând că o parte din ele fuseseră locui-
te încă de la începutul preistoriei. Astfel, în urma cercetărilor întreprinse în anul 1965
în peştera ”Potcapina lui Climente” (”Adăpostul”), la o adâncime de 4,25 m s-a găsit o
aşchie lamelară, groasă, dintr-o rocă cuarţitică, retuşată, aparţinând paleoliticului21,
toate descoperirile fiind asociate cu oase de animal şi piese din silex, dintre care unele
folosite ca răzuitoare22. În Peştera ”Climente I”, cercetată tot în anul 1965, s-au observat
depuneri arheologice din paleolitic (cultura musteriană)23, descoperirile epigravettiene
fiind puse în legătură culturală cu romanellianul clisurean identificat la Peşterile

12
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 37.
13
Alexandru Păunescu, op. cit., p. 443; Marian Iulian Neagoe, A „Thessalian” type idol belonging to
Vinča culture, discovered at Hinova, Mehedinţi county, în „Drobeta”, XIX, 2009, p. 18 (în continuare A
„Thessalian” type idol).
14
Alexandru Păuneascu, op. cit., p. 443.
15
Ibidem, p. 439.
16
Ibidem, p. 443.
17
Ibidem, p. 450.
18
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 37.
19
Ibidem.
20
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 28.
21
Vasile Boroneanţ, Descoperiri aparţinând culturii Verbicioara din regiunea Porţilor de Fier, în
„Drobeta”, 1976, p. 14.
22
Ibidem, p. 17.
23
Idem, Arheologia peşterilor şi minelor din România, Bucureşti, CIMEC, 2000, p. 84 (în continuare
Arheologia peşterilor).
31
”Climente II” şi ”Cuina Turcului”24. Uneltele specifice paleoliticului recuperate din
Peştera ”Climente I” sunt din cuarţit, silex şi alte roci, iar pentru postclisurean domină
cele din silex25. În Peştera ”Climente II”, identificată în anul 1964 de către C. S.
Nicolăescu-Plopşor şi V. Boroneanţ, primul nivel de locuire este protoclisurean şi
clisurean (paleolitic şi epipaleolitic), de unde s-au recuperat peste 2.000 de piese din silex
(vârfuri din os de săgeată şi suliţă, alături de câteva obiecte decorate cu forme
geometrice)26, în cuprinsul aceluiaşi strat cultural fiind identificat şi un schelet uman
presărat cu ocru roşu. Cercetările arheologice efectuate între anii 1965 – 1968 în sectorul
„Galeria Liliecilor”, ce aparţine Peşterii „Ponicova”, aflată la est de şoseaua Orşova –
Moldova Veche, au identificat mai multe niveluri de locuire atribuite paleoliticului27,
între anii 1964 – 1969 fiind cercetată şi Peştera „Veterani”. Cu acest prilej s-au găsit
straturi de locuire din paleolitic28, cercetările de specialitate efectuate în 1969 în punctul
„Terasă”, situat la poalele Dealului Ciucarul Mare, în faţa peşterii Veterani, descoperind
o aşezare din epipaleolitic de unde s-au recuperat câteva tipuri de unelte litice din os şi
corn de animal29. V. Boroneanţ a identificat şi resturile unui bordei de formă ovală,
parţial distrus de apele Dunării, care prezenta două niveluri de locuire cu urme de arsură
şi cenuşă, probabil provenind de la o vatră de foc neamenajată30.
În anul 1986 a fost găsită o piesă de silex cenuşiu (un racloar dublu convex-
concav) într-o zonă aflată la 1 km nord de satul Dumbrava de Sus, mai precis acolo
unde torentul Matca Mierei face confluenţă cu un altul31, specialiştii lansând ipoteza
unei posibile locuiri specifică perioadei paleolitice, determinată – în opinia lor – de
apartenenţa obiectului litic la cultura musteriană. Cercetările realizate în împrejurimile
localităţii Eşelniţa au descoperit o aşezare de pescari şi vânători din epipaleolitic,
ocazie cu care au fost recuperate şi câteva obiecte de podoabă realizate din os32, iar la
Ogradena (localitate dezafectată după anul 1970, ca urmare a amenajării lacului de
acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I), în punctul „Răzvrata”, amplasat în
„Cazanele Mici”, la confluenţa râului Mraconia cu Dunărea, studiile de specialiate
efectuate între 1967 – 1968 au semnalat două niveluri de locuire: unul din epipaleolitic
(tardigravetian, de tip mediteranean) şi al doilea mezolitic (de tip Schela Cladovei)33.
Cu această ocazie au fost recuperate unelte din piatră, os şi corn de animal aparţinând
culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir atribuite cronologic mezoliticului34, dintre
obiectele descoperite reţinând atenţia o piesă votivă confecţionată din corn de cerb,
având forma unei seceri şi ornamentată geometric35. Efectuând cercetări sistematice
între anii 1967 – 1968 la locul numit „Icoana”, situat la poalele Dealului Ciucarul Mic

24
Vasile Boroneanţ, Probleme ale culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir în lumina noilor cercetări, în
„Drobeta”, IV, 1980, p. 28 (în continuare Probleme ale culturii Schela Cladovei).
25
Vasile Boroneanţ, Arheologia peşterilor, p. 84.
26
Ibidem, p. 86.
27
Ibidem, p. 88.
28
Ibidem, p. 90.
29
Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 367-377, 379.
30
Ibidem, p. 379.
31
Ibidem, p. 381.
32
Simona-Mirela Dumbravă, Monografia localităţii Eşelniţa, judeţul Mehedinţi, Drobeta Turnu Severin,
Editura IRCOScript, 2009, p. 6.
33
Alexandru Păunescu, op. cit., p. 392.
34
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 37.
35
Vasile Boroneanţ, Probleme ale culturii Schela Cladovei, p. 39, planşa VII.
32
din „Cazanele Mici”, la 1 km nord-est de amintitul punct „Răzvrata”36, V. Boroneanţ
descoperea niveluri de locuire din paleolitic şi epipaleolitic, ocazie cu care s-au
recuperat obiecte din piatră, os şi corn de animal37.
Pe insula Ostrovul Mare s-au identificat importante urme de locuire aparţinând
culturii Schela Cladovei, la kilometrul fluvial 875 fiind cercetate o vatră de foc
amenjată cu piatră de râu şi o locuinţă cu vatră de foc, de formă circulară şi tot cu
piatră, de unde s-au recuperat unelte (din silex, corn de cerb şi colţ de mistreţ)38 şi arme
(pumnale din os întregi şi fragmentare, vârfuri de săgeţi din os39). În raza amintitei
localităţi, de această dată, însă, la kilometrul fluvial 873, au fost cercetate trei niveluri
de locuire cu vetre de foc aparţinând culturii Schela Cladovei, procentajul uneltelor din
silex fiind mai mare ca în aşezarea eponimă40. Şi la Ostrovul Corbului există mărturii
ce dovedesc locuiri încă din perioada mezolitică, săpăturile arheologice scoţând la
iveală numeroase vestigii între anii 1972 – 1976 şi 1977 – 1980. Aici au apărut locuinţe
tip bordei având vetre de foc atribuite culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir, ocazii cu
care a putut fi recuperat un impresionant material litic, mai multe obiecte din os sau
corn de animal şi s-a descoperit un schelet uman41. Săpăturile efectuat între kilometrii
fluviali 911 şi 911+448 au condus la descoperirea resturilor unor aşezări dispuse pe
malul Dunării, specialiştii fiind de părere că ele cuprindeau mai multe faze aparţinând
culturilor mezolitice de tip Schela Cladovei42. Pe Insula Şimian, aflată în faţa localităţii
Şimian, se găsesc urme de locuire îndelungată, descoperirile întâmplătoare sau săpătu-
rile arheologice permiţând recuperarea unui material material specific perioadelor
mezolitică43, iar la Şviniţa, pe locul „La Islaz”, au fost identificate mărturii răzleţite
atribuite culturii Schela Cladovei44.

36
Marin Cârciumaru, Analiza polinică a coprolitelor din staţiunea arheologică de la Icoana (defileul
Dunării), în „SCIV”, 1, tom 24, 1973, p. 6.
37
Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 394-408.
38
Vasile Boroneanţ, Probleme ale culturii Schela Cladovei, pp. 30-31.
39
Ibidem, p. 39, planşa VII.
40
Ion Stângă, Cercetările arheologice de la Ostovul Mare km. 873 Porţile de Fier II, în „MCA”, a XV-a
sesiune anuală de rapoarte, Muzeul judeţean Braşov-1981, Bucureşti, 1983, pp. 17-18.
41
Alexandru Păunescu, op. cit., p. 408, 409; Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor şi descoperirilor
aparţinând culturii Sălcuţa, în „Drobeta”, XVII, 2007, p. 24 (de acum Catalogul aşezărilor).
42
Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 409-435.
43
Dumitru Berciu, APO, p. 60; Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 43.
44
Vasile Boroneanţ, Cimitirul feudal timpuriu de la Şviniţa, km fluvial 1004, în „Drobeta”, VI, 1985, p.
111.
33
 PERIOADA NEO-ENEOLITICĂ ŞI DE TRANZIŢIE SPRE
EPOCA BRONZULUI

Trecerea comunităţilor umane străvechi spre aşa numita „revoluţie neolitică”,

(neos = nou; lithos = piatră) pe perioada căreia viaţa social-economică va fi cu totul
diferită de ceea ce se întâmplase până atunci, s-a putut realiza numai avându-se la bază
un fond mezolitic local bine definit, care absorbise, în general, moştenirea paleoliticu-
lui superior final45. Condiţiile geografice existente la acea dată au jucat un rol de seamă
în viaţa omului preistoric, arealul geografic supus atenţiei noastre beneficiind de bune
resurse naturale şi un mediu climateric propice desfăşurării vieţii, toate la un loc
favorizând din plin relativ buna densitate a locuirii. În sprijinul afirmaţiei aducem ca
argument preliminar harta prezentă la sfârşitul studiului nostru, care, raportându-se la
numărul descoperirilor arheologice efectuate de-a lungul timpului pentru epocile în
cauză, este în măsură să ofere date importante cu privire la habitaturile aflate în centrul,
sudul şi estul judeţului, dispuse mai cu seamă de-a lungul cursurilor apelor.
Neoliticul a fost perceput de majoritatea cercetătorilor ca un nou mod de viaţă, în
cadrul căruia omul a devenit producător, noul statut fiind completat cu ocupaţiile pri-
mare (culegerea din natură, pescuit, vânătoare ş.a.). Perioada neolitică poate fi identifi-
cată oriunde apar semnele activităţii productive a omului (cultivarea plantelor, păsto-
rit), însoţite de caracteristici ce definesc aspecte ale unei vieţi stabile în aşezări cu
caracter permanent (locuinţe temeinice, diverse meşteşuguri ca tors, ţesut, prelucrarea
pieilor, olăria, prelucrarea pietrei etc.) şi o viaţă spirituală complexă (manifestări reli-
gioase, funerare, artistice legate de diverse culte agricol al fertilităţii şi fecundităţii,
vânătoarei etc.). În felul acesta a apărut noţiunea de neolitic aceramic sau preceramic,
numit şi protoneolitic, producerea ceramicii devenind o necesitate. În lunga evoluţie a
neoliticului (cca. 4 milenii), la un moment dat a apărut o nouă materie primă, este
vorba despre aramă (cupru), care va anunţa viitoarea epocă a metalelor, fiind folosită
alături de piatră (totuşi, încă cu o pondere ridicată), ceea ce i-a îndemnat pe specialişti
să definească nouă perioadă cronologică chalcolithic (gr. chalcos = aramă; lithos =
piatră) sau eneolitic (lat. aeneus = aramă; gr. lithos = piatră). Deoarece între cele două
etape nu există o ruptură bruscă, ci ambele recunosc acelaşi mod de viaţă, s-a convenit
utilizarea unui termen generic care să respecte întregul ansamblu evolutiv, anume neo-
eneolitic (în sensul de neolitic şi eneolitic)46.
Fenomenul neo-eneolitic şi de tranziţie spre epoca bronzului este privit astăzi ca
unul destul de complex, la nivelul judeţului Mehedinţi fiind cercetate de-a lungul
timpului nu mai puţin de 97 situri arheologice dispuse în 63 de localităţi. Urmărind
succesul efortului nostru, manifestându-ne dorinţa de a face publice cele mai impor-
tante descoperiri, am întocmit un mic tablou al realităţilor acelor vremuri, conştienţi că
avem în faţă o epocă remarcabilă din istoria umanităţii. Pe parcursul derulării etapelor
neolitică şi de trecere s-au înregistrat numeroase invenţii şi inovaţii (unele stând

45
Dumitru Berciu, Zorile, p. 41.
46
Petre Gherghe, Istoria veche a României, pp. 36-38.
34
mărturie şi astăzi), demersul nostru vrând să ofere Mehedinţiului, şi din acest punct de
vedere, locul pe care îl merită cu prisosinţă. Graţie descoperirilor efectuate, în perime-
trul geografic şi istoric de care ne ocupăm şi-au făcut apariţia câteva culturi specifice
epocii neolitice, cea mai veche fiind cultura Starčevo-Criş (6.600 – 5.500 a.Chr.)
identificată în arealele localităţilor Almăjel, Batoţi, Crivina, Drăgaica, Dubova,
Eşelniţa, Gogoşu, cartierul severinean Gura Văii, Hinova, Izvoru Frumos, Ostrovul Ba-
nului, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Pristol, Scăpău, Şviniţa, Tismana, Vrancea,
o. Drobeta Turnu Severin şi o. Orşova. Cultura Vinča (5.500 – 4.500 a.Chr.) a apărut
în împrejurimile satelor Almăjel, Balta Verde, Dubova, Hinova, Ostrovul Mare,
Ostrovul Corbului, Pristol, Salcia, Şviniţa, şi o. Drobeta Turnu Severin, elemente ale
culturii Sălcuţa (4.500 – 3.800/3.700 a.Chr.) fiind remarcate la Almăjel, Balta Verde,
Bâlvăneşti, Batoţi, Cârjei, Cireşu, Corlăţel, Dârvari, Devesel, Dubova, Gârla Mare,
Halânga, Hinova, Isverna, Izvoarele, Izvoru Aneştilor, Jiana, Obârşia Cloşani, Oprişor,
Oreviţa Mare, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, pe Ostrovul Şimian (Şimian), Pădina
Mare, Poroina, Salcia, Şviniţa, Ţigănaşi, Valea Anilor şi în o. Baia de Aramă, o.
Drobeta Turnu Severin, o. Orşova, o. Strehaia47, dar şi culturile Bodrogkeresztur şi
Cernavoda I, identificate la Ostrovul Corbului. Pentru perioada de trecere la epoca
bronzului avem cunoscut complexul cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III ca un ori-
zont de mixaj, dezvoltat în ansamblul său din amestecul celor patru culturi eneolitice48,
fiind cercetat în arealul administrativ arondat localităţilor Bistreţu, Crivina, Devesel,
Dobra, Drăgaica, Dubova, Fântâna Domnească, Izvoru Bârzii, Scăpău, Slaşoma, Şi-
mian, Valea Anilor şi Vrancea. La acest nivel rămâne reprezentativă, totuşi, cultura
Coţofeni (3.800/3.700 – 3.500 a.Chr.), materiale arheologice aparţinând acesteia
făcându-se remarcate în localităţile Crivina, Baloteşti, Balta Verde, Buiceşti, Cujmir,
Dâlbociţa, Dârvari, Dubova, Gârla Mare, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Rogova,
Salcia, Slaşoma, Şimian şi Vânători, perimetrul aflat sub atenţia noastră făcând
cunoştinţă şi cu câteva vestigii atribuite culturilor Kostolač şi Vucedol, identificate la
Dubova.
Cercetările ştiinţifice efectuate în anii trecuţi asupra locuirilor neolitice şi a celor
din perioada de tranziţie, aşa cum s-a afirmat mai sus, s-au realizat în diferite structuri
ce aparţin registrul geografic al judeţului Mehedinţi (pe terasele apelor, la câmpie, deal,
în peşteri etc.), un prim exemplu oferindu-l oraşul BAIA DE ARAMĂ, unde, într-o
peşteră aflată în apropiere, s-au găsite urmele unei vetre de foc şi un ac confecţionat
din os. Ulterior, D. Berciu făcea public un vas aparţinând culturii eneolitice Sălcuţa,
descoperit în împrejurimile oraşului49. De la Bala de Sus, mai precis din locul “Dealu
Gevrinu-Fântână”, provin fragmente ceramice aparţinând perioadei neolitice50, în timp
ce în localitatea Bălăciţa, la punctul pe care oamenii din zonă îl numesc „Ştiubee”, s-a

47
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, Craiova, Editura Sitech, 2013, pp. 27-29 (în
continuare Neo-eneoliticul în Oltenia).
48
Petre Gherghe, Istoria veche a României, p. 78.
49
Cornel Boteanu, Baia de Aramă şi împrejurimile ei, Drobeta Turnu Severin, Centrul Judeţean al Ceaţiei
Populare Mehedinţi, 1999, p. 12.
50
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 31; Petre Gherghe, Repertoriul descoperirilor, p.
58.
35
descoperit în anul 1983 un topor din piatră şi două din bronz51. Toporul din piatră
şlefuită este prevăzut cu orificiu pentru înmănuşare şi aparţine perioadei de tranziţie de
la neolitic la bronz52. Pe un pinten de deal aflat în zona Şcolii Generale a localităţii
Dobra s-a cercetat în 1991 o staţiune arheologică cu locuiri aparţinând culturilor
Sălcuţa din eneoliticul dezvoltat53 şi tot culturii Sălcuţa îi aparţin fragmentele ceramice
identificate de specialişti în împrejurimile localităţii Bâlvăneşti54. La Brezniţa Ocol,
în partea de vest a satului, cu totul întâmplător a fost găsit un topor de cupru tip Pločnik
din eneolitic55, în timp ce la Burila Mare, în locul „Hunia Ruja” aflat pe malul Dunării
în vestul localităţii, s-a descoperit o aşezare cu mai multe niveluri de locuire ce încep
cu epoca neolitică şi se termină cu perioada feudală56. La locul „Pichetul Vechi”,
aparţinând satului Crivina, s-au găsit fragmente ceramice care, cronologic, au fost
atribuite perioadei de trecere la epoca bronzului (faza III a culturii Coţofeni)57, iar la
kilometrul fluvial 880 aflat în raza satului Izvorul Frumos, în urma unei periegheze
efectuată de E. Bujor, au fost identificate fragmente ceramice provenind de la vase
aparţinând culturii Starčevo-Criş, în amestec cu materiale de epoca bronzului şi
perioada feudală58. La Ţigănaşi, pe locul numit de localnici „La Pompe”, există urmele
unei aşezări vechi de unde s-au recuperat mărturii arheologice atribuite culturii
Sălcuţa59, iar din satul Vrancea, în urma perieghezei efectuată la kilometrul fluvial 902
de acelaşi E. Bujor în 1971, s-a scos la iveală material Starčevo-Criş60. Tot cu prilejul
amintitelor cercetări de suprafaţă şi tot pe raza aceleiaşi localităţi, s-a găsit material
Starčevo-Criş şi la kilometrii fluviali 901,5 şi 902,161, în timp ce la kilometrul fluvial
906, pe malul înalt al Dunării, au fost identificate vestigii arheologice atribuite unei
locuiri aparţinând complexului cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III62.
Localitatea Buiceşti ne întâmpină cu cercetările arheologice efectuate în anii
1964 şi 1965 la locul numit de localnici „Ogaşul lui Bizâcă”, punctul „Ceair 1”, de
unde s-au scos la iveală trei niveluri de locuire preistorică, unul aparţinând cronologic
culturii Coţofeni, celelalte fiind atribuite culturilor Glina III şi Verbicioara (epoca
bronzului), în toate situaţiile descoperindu-se resturi de locuinţe, ceramică, topoare din

51
Idem, O descoperire întâmplătoare pe teritoriul comunei Bălăciţa, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”,
VIII, 1998, pp. 30-32 (în continuare O descoperire întâmplătoare).
52
Ibidem.
53
Cătălin Nicolae Pătroi, Repere cronologice privind cercetarea culturii eneolitice Sălcuţa, în „Drobeta”,
XIX, 2009, p. 32.
54
Dumitru Berciu, Catalogul Muzeului Arheologic din Turnu Severin, în „Materiale şi Cercetări
Arheologice”, I, Bucureşti, Editura Academiei, 1951, pp. 588-693; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul
în Oltenia, p. 32.
55
Gabriel Crăciunescu, Un topor de aramă din Judeţul Mehedinţi, în „Tibiscus”, XII, 2005, pp. 235-242.
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 32.
56
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 19.
57
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii Coţofeni pe teritoriul judeţului Mehedinţi, în „Drobeta”,
XI-XII, 2002, p. 8 (în continuare Noi descoperiri aparţinând culturii).
58
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 34.
59
Idem, Catalogul aşezărilor, p. 27.
60
Idem, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 34.
61
Ibidem, p. 35.
62
Ibidem.
36
piatră, râşniţe şi fragmente de râşniţe, fusaiole, bucăţi de chirpici ars etc.63. Tot pe raza
satului, mai precis în locul numit „Mangu”, aflat la cca 1 km de amintitul punct „Ceair
1”, s-au descoperit o aşezare Coţofeni cu inventar asemănător celui din „Ceair 1” şi
două morminte de înhumaţie cu scheletele orientate SSV-NNE (fără inventar) atribuite
tot culturii Coţofeni, având în vedere contextul arheologic64. Din localitatea Poiana
provine un topor din cupru cu braţe în cruce de tip Jaszlandany, varianta Petreşti,
specific culturii Sălcuţa, descoperit întâmplător65, iar la Cireşu, sat plasat în regiunea
muntoasă a judeţului Mehedinţi, în peştera Topolniţa, sectorul „Peştera femeii”, s-au
identificat şi vetre de foc din neolitic asociate cu material ceramic66. În localitatea
Corlăţel s-a descoperit la suprafaţa solului în punctul „Podul lui Nica” (sau poate
“Podul lui Nilă”) aflat spre nordul satului, pe malul pârâului Drincea, material
arheologic specific culturii Sălcuţa67, iar la Drăgaica, în locul „Stupina lui Micioală”, a
fost semnalată în 1972 o aşezare atribuită culturilor Starčevo-Criş şi Sălcuţa IV68. În
perimetrul satului Valea Anilor, la locul pe care sătenii îl denumesc „Glămie”, situat la
2 km în estul localităţii şi tot pe malul pârâului Drincea, s-au efectuat cercetări prin
săpături arheologice între anii 1981 – 1983 în urma cărora au fost identificate
fragmente ceramice ce provin de la vase aşa-zise cu „jgheab” întâlnite în aria culturii
Sălcuţa69, aşezarea datându-se în etapele II c şi III ale acesteia70. Investigaţiile cu
caracter ştiinţific efectuate asupra tell-ului eneolitic au scos la iveală şi reprezentări
antropomorfe care constau din câţiva idoli feminini, unul având chipul redat în maniera
„ciocului de pasăre” cu urechi marcate prin trei perforaţii, nasul şi gura fiind câte o
crestătură alveolată, braţele întinse lateral, sânii conici iar sexul reprezentat printr-un
triunghi cu vârful în jos71. Tot în împrejurimile localităţii, de această dată în punctul
„Malul Înalt”, cercetările de suprafaţă au identificat resturile unei aşezări aparţinând
complexului cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III72.
Pe raza localităţii Cujmir, în zona denumită „Moara pe Apă“ sau „Moara
Veche”, au apărut mărturii arheologice atribuite unei aşezări compexe din epocile
neolitică, a bronzului, geto-dacică şi romană, unul dintre fragmentele ceramice
recuperate provenind de la o străchină tronconică lucrată grosolan, care după formă,
calitatea lutului şi decor aparţine fazei târzii a culturii Coţofeni73. Cercetările de
suprafaţă întreprinse în anii trecuţi la Dârvari au scos la iveală material arheologic

63
Lucian Roşu, Rezultatele preliminare ale cercetărilor arheologice de la Buiceşti-Mehedinţi, în
„Comunicări”, Seria Arheologică, VII, editat de Centrul de Istorie, Filologie şi Etnografie Craiova, al
Academiei Române, Craiova, 1968, pp. 3-15.
64
Ibidem.
65
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 25; Idem, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 36.
66
Vasile Boroneanţ, Arheologia peşterilor, p. 83.
67
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 19.
68
Idem, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 39.
69
Gabriel Crăciunescu, Noi date despre locuirea de la km 865 din Ostrovul Mare, în „Drobeta”, VI, 1985,
p. 47 (în continuare Noi date).
70
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 27; Idem, Repere cronologice privind cercetarea
culturii eneolitice Sălcuţa, în „Drobeta”, XVIII, 2008, p. 39 (în continuarea Repere cronologice).
71
Idem, Reprezentări antropomorfe de lut din Oltenia, descoperite în arealul culturii eneolitice Sălcuţa, în
„Drobeta”, XVIII, 2008, pp. 7-8.
72
Idem, Neo-eneoliticul în Oltenia, pp. 38-39.
73
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 8.
37
aparţinând culturii Sălcuţa din eneoliticul dezvoltat în punctul numit „Cetăţuia”74, fiind
asociat la momentul descoperirii cu material arheologic atribuit culturii Coţofeni,
(fusaiole, ciocane şi greutăţi sferice din piatră, pietre de râşniţă şi zgură)75. Periegheza
efectuată de E. Bujor în 1971 pe „Drumul Împărătesc” ce ţine de localitatea Batoţi, a
scos la iveală ceramică aparţinând culturii Starčevo-Criş76, iar la kilometrul fluvial
909,7, aflat la 20 m de fostul CAP, pe braţul Dunărea Mică (în partea stângă a şoselei),
s-au descoperit fragmente ceramice atribuite culturii Starčevo-Criş77. Tot perieghezele
organizate în împrejurimile aceleiaşi localităţii aveau să ducă şi la recuperarea unor
fragmente ceramice aparţinând culturii Sălcuţa78. MRPF din Drobeta Turnu Severin
deţine vestigii ce provin dintr-o locuinţă de suprafaţă atribuită complexului cultural
Sălcuţa IV – Herculane II-III descoperite în satul Bistreţ79, localitate din perimetrul
căreia, în urma cercetărilor arheologice efectuate la locul „La Punţi” între anii 1984 –
1985, au fost scoase la iveală şi resturile unei aşezări neolitice suprapusă de vestigii ale
epocilor bronzului, fierului, romană şi feudală80. În locul numit „Ochiuri”, ce ţine de
satul Devesel, există o aşezare atribuită ariei culturale Sălcuţa, fiind suprapusă de
vestigii aparţinând culturii Gârla Mare (epoca bronzului)81, iar în satul Scăpău au
apărut fragmente ceramice atribuite culturii Starčevo-Criş atât la locul „La Vărzărie”
(situat pe malul Dunării Mici)82, cât şi în punctul „Ogaş Colnic” (materialele
arheologice identificate aici au fost scoase la iveală în anul 1971)83. Pe locul „Magis-
trală”, situat la circa 110 m de staţia de pompare a amintitei localităţi, a fost descoperit
un tell aplatizat de unde s-au recuperat materiale arheologice specifice complexului
cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III84, iar în 1971, ca urmare a aceleiaşi periegheze
efectuată de E. Bujor, de această dată la kilometrul fluvial 905,8 al localităţii Tismana,
s-au găsit în punctul „La Cetate” resturi ceramice aparţinând culturii Starčevo-Criş85.
În perimetrul o. DROBETA TURNU SEVERIN, mai precis spre sud şi spre
vest, au fost înregistrate descoperiri izolate de material arheologic atribuit fazelor I –
III ale culturii Sălcuţa86 (fragmente ceramice sălcuţene au fost identificate şi în cuprin-
sul castrului87), fiind descoperite în mod accidental şi trei topoare din cupru cu braţe în
cruce (două specifice epocii bronzului), unul dintre ele aparţinând grupei Jaszlandany,
reprezentativ pentru mediul cultural Sălcuţa III88 (planşa I - 2). Cercetările efectuate

74
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 20; Idem, Neo-neoliticul în Oltenia, p. 39.
75
Nicolae Fuiorea, Dârvari, veche vatră de istorie mehedinţeană, în „Mehedinţi-istorie şi cultură”, IV,
Drobeta Turnu Severin, 1981, p. 169.
76
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 40.
77
Ibidem.
78
Idem, Catalogul aşezărilor, p. 18.
79
Idem, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 41.
80
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 17; Idem, La culture, p. 139 şi urm.
81
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 20.
82
Gabriel Crăciunescu, Descoperiri arheologice din localitatea Scăpău, judeţul Mehedinţi, în „Banatica”,
18, 2008, p. 48; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 41.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Ibidem, p. 42.
86
Dumitru Berciu, Catalogul Muzeului Arheologic din Turnu Severin, în „MCA”, I, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1951, p. 588 (în continuare Catalogul Muzeului).
87
Cătălin Nicolae Pătroi, Repere cronologice, p. 32.
88
Ion Stângă, Un topor cu braţele în cruce, în colecţia Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, în „Drobeta”,
V, 1982, p. 190.
38
între anii 1963 – 1980 cu prilejul punerii în aplicare a marelui proiect hidroenergetic şi
de navigaţie Porţile de Fier I şi II, au scos la iveală în cartierul Schela Cladovei (vestul
oraşului) material arheologic atribuit culturii Vinča din eneoliticul timpuriu89 şi gropi
de locuinţe aparţinând culturii Starčevo-Criş care străpungeau stratul de locuire
mezolitică90, iar pe proprietatea lui Dragoş Iacob, aflată în apropierea staţiei de
pompare şi fosta conductă IAS, s-au descoperit în 1977 resturi de locuire aparţinând
aceloraşi culturi (Starčevo-Criş şi Vinča)91. Tot în zonă, însă de această dată la punctul
„Lutărie”, aflat către vestul cantonului CFR, s-au identificat vestigii arheologice
aparţinând culturii Starčevo-Criş92, în timp ce la „Canton” s-a dat peste material
arheologic specific aceleiaşi culturi, fazele III A – III B şi IV93 . Din cartierul Gura
Văii vin ştiri cu privire la existenţa unor materiale arheologice specifice perioadei
neolitice94, pe Ostrovul Banului (aflat în faţa amintitului cartier), cu prilejul punerii în
practică a amintitului proiect hidroenergetic, fiind scoase la lumină între anii 1963 –
1980 material arheologic specific culturii Vinča95. O situaţie similară s-a înregistrat şi
la „Baraj”, unde, în 1977, au fost recuperate fragmente ceramice aparţinând culturii
Starčevo-Criş96.
Aflat pe clisura Dunării, satul Dubova a oferit de-a lungul timpului numeroase
momente de satisfacţie oricărui cercetător, în Peştera ”Climente I”, studiată în anul
1965, fiind observate – printre altele – depuneri arheologice din neolitic (cultura
Starčevo-Criş) şi perioada de trecere la epoca bronzului (cultura Coţofeni)97. Între
descoperirile de la ”Cuina Turcului”98 s-au aflat şi resturile unei aşezări Coţofeni de
tipul adăposturilor naturale, amenajate pentru locuire îndelungată99, iar în ”Peştera lui
Carafil” (sau ”Gaura lui Carafil”) s-a identificat între anii 1964 – 1968 ceramică
aparţinând culturii Coţofeni100. În Peştera ”Ponicova”, aflată la est de şoseaua Orşova –
Moldova Veche, cercetările arheologice efectuate între anii 1965 – 1968 în sectorul
„Galeria Liliecilor” au identificat mai multe niveluri de locuire, printre care şi cele
atribuite neoliticului (cultura Criş) şi perioadei de trecere la epoca bronzului (culturile
Coţofeni, Kostolač şi Vucedol)101, Peştera ”Veterani” fiind studiată între anii 1964 –
1969. Cu acest prilej au fost găsite mai multe straturi de locuire: paleolitic, neolitic
(cultura Starčevo-Criş), perioada de tranziţie la bronz (cultura Coţofeni) etc.102, iar în
”Poiana lui Zbăg” s-a descoperit cu totul întâmplător un topor de cupru tip

89
Marian Iulian Neagoe, A „Thessalian” type idol, p. 18.
90
Alexandru Păunescu, op. cit., p. 443.
91
Mişu Davidescu, O aşezare de tip Criş la Turnu Severin, în „RM”, 6, 1966, pp. 547-549; Cătălin
Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 69.
92
Ibidem, p. 71.
93
Ibidem.
94
Dumitru Berciu, Catalogul Muzeului, p. 591; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 68.
95
Marian Iulian Neagoe, A „Thessalian” type idol, p. 18.
96
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 68.
97
Vasile Boroneanţ, Descoperiri gravettiene în Peştera lui Climente, în „RM”, 6, 1958, p. 542, 546 (de
acum Descoperiri gravettiene); Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 45.
98
Vasile Boroneanţ, Probleme ale culturii Schela Cladovei, p. 28; Idem, Arheologia peşterilor, p. 87.
99
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 12.
100
Vasile Boroneanţ, Arheologia peşterilor, pp. 84.
101
Ibidem, p. 88.
102
Ibidem, p. 90.
39
Jaszlandany, varianta Şincai103. În zona Dubova-Sacoviştea Mare s-au găsit fragmente
ceramice specifice culturii neolitice Starcevo-Criş, areal geografic rămas celebru şi
prin faptul că în urmă cu ceva timp s-a dat peste mormântul unui călăreţ plasat
cronologic secolului al II-lea a.Chr.104. În localitatea Eşelniţa au fost descoperite în
1968 fragmente ceramice aparţinând culturii Starčevo-Criş la locul unde râul Mraconia
se varsă în Dunăre, asociate şi cu resturi osteologice umane105, mărturii arheologice
atribuite aceleiaşi culturii fiind identificate şi la Ogradena, în punctul „Răzvrata”106.
La Gârla Mare, pe locul numit de localnici „Malul Mare”, a fost identificată o aşezare
aparţinând eneoliticului dezvoltat (cultura Sălcuţa), în malul Dunării fiind observate
locuinţe incendiate, gropi şi chirpici ars, peste nivelul sălcuţean suprapunându-se
vestigii ale culturii Coţofeni107. De asemenea, material ceramic aparţinând ultimului
nivel cultural s-a descoperit încă din anul 1939108 şi în dreptul kilometrilor fluviali 839,
840 – 841, mai precis în punctele „La Gârloacă” şi „Ostrov”109. Perimetrul satului
Balta Vede deţine multe locuri de unde s-au recuperat în anii trecuţi importante
vestigii arheologice, în punctul „Gura Blahniţei”, acolo unde pârâul Blahniţa se varsă
în Dunăre, fiind găsite fragmente ceramice neolitice atribuite culturii Vinča-Turdaş.
Săpăturile arheologice efectuate la locul de-i zice „La Morminţi”, situat în nord-vestul
satului, au scos la iveală resturile unor aşezări atribuite culturilor Sălcuţa şi Coţofeni110,
iar la „Fântâna lui Mărgărit” au fost descoperite întâmplător fragmente ceramice din
neolitic şi epoca bronzului111.
Pe insula Ostrovul Mare arheologii au găsit dăltiţe din piatră şlefuită
asemănătoare tipurilor neolitice Starčevo-Criş112, iar la kilometrul fluvial 875 au putut
fi identificate urmele unei aşezări atribuită culturii Sălcuţa113. Resturile unei aşezări
aparţinând cronologic neoliticului târziu au apărut la kilometrul fluvial 876 în urma
săpăturilor de salvare, fiind scoase la iveală şi fragmente ceramice grosiere provenite
de la vase mari114, iar la kilometrul fluvial 865 cercetările au dat peste o aşezare din
eneoliticul târziu, atribuită culturii Sălcuţa. Inventarul sărăcăcios consta din unelte de
silex, două greutăţi pentru plasa de pescuit, trei vase întregi, unul fragmentar şi o
râşniţă115, fragmente ceramice atribuite fazei III a culturii Coţofeni fiind descoperite şi
la „Pichetul Ars”116. In punctul „Prundul Deiului”, situat pe malul Dunării Mici, în aval

103
Alexandru Vulpe, Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-dunărean, în „SCIV”, 24, 2,
1973, p. 224, fig. 2/12; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 42.
104
Sabin Adrian Luca, Descoperiri arheologice din Banatul Românesc, Alba Iulia, Editura Altip, 2006,
pp. 97-98.
105
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 46.
106
Ibidem, p. 47.
107
Idem, Catalogul aşezărilor, p. 22.
108
Dumitru Berciu, APO, p. 75.
109
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, pp. 8-9.
110
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 263-264.
111
Ion Stângă, Repertoriul arheologic al zonei hidrocentralei Portile de Fier II, judeţul Mehedinţi, în
„MCA”, XVI-a sesiune anuală de rapoarte arheologice, Vaslui, 1982, Bucureşti, 1986, p. 14 (în continuare
Repertoriul arheologic al zonei); Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 49.
112
Vasile Boroneanţ, Probleme ale culturii Schela Cladovei, p. 36.
113
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 50.
114
Ion Stângă, Raport preliminar de cercetare arheologică. Ostrovul Mare, Km Fluvial 876, Porţile de
Fier II-campania 1980, în „Drobeta”, V, 1982, p. 183.
115
Gabriel Crăciunescu, Noi date, p. 43.
116
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 9.
40
cu 2,5 km de locul “Schela”, spre localitatea Balta Verde, a fost localizat cu ani în
urmă un sit arheologic datând din perioada neolitică117, iar la locul “Schela” a apărut
perimetrul unei aşezări atribuită culturii Starčevo-Criş118. Tot în zonă, mai precis în
satul Izvoarele, într-un loc necunoscut, au fost descoperite izolat mai multe materiale
specifice perioadei neolitice119, iar la Cârjei a fost identificat un topor tip Jaszlandany,
probabil aparţinând mediului sălcuţean120. Cercetările arheologice efectuate în preajma
castrului de la Hinova între anii 1976 – 1982, au identificat mai multe fragmente cera-
mice şi resturile unei aşezări atribuite culturii Vinča, precum şi o figurină antropomorfă
din argilă, specifică fazei A de dezvoltare a aceleiaşi culturi121. Apariţia întâmplătoare a
unui topor din cupru cu braţele în cruce, tip Jaszlandany, varianta Târnăviţa, a făcut ca
satul să se poziţioneze pe harta arheologică cu vestigii atribuite culturii Sălcuţa122, în
anii trecuţi fiind identificată şi o necropolă plană de incineraţie. La Ostrovul
Corbului, în punctul arheologic „Botul Cliuciului”, aflat între kilometrii fluviali 911 şi
911+ 448, s-au găsit resturile unor aşezări dispuse pe malul Dunării cuprinzând mai
multe faze aparţinând culturilor mezolitice, neolitice (Vinča, Sălcuţa), de tranzit la
epoca bronzului (Bodrogkeresztur, Cernavoda, Coţofeni) etc.123 şi tot aici şi-au făcut
apariţia vase decorate în tehnica barbotinei, alături de exemplare aşa-zise cu „jgheab”,
specifice producţiilor ceramice aparţinând culturii Sălcuţa124. Tot mediului sălcuţean i-
au fost atribuiţi şi câţiva idoli fragmentari din lut125, aşezarea aparţinând culturii
Sălcuţa având limita vestică la circa 35 m est de un canal format după încetarea
funcţionării locuirii, extremitatea sudică oprindu-se, se pare, în straturile culturale
Coţofeni, fluviul Dunărea mărginind latura nordică126.
Puţinele fragamente ceramice identificate la Dâlbociţa şi atribuite culturii Coţo-
feni, par să indice urmele unei locuiri sezoniere situată pe un vârf de deal cu o bună
vizibilitate127, localitatea Isverna plasându-se şi ea pe hartă cu un topor cu braţele în
cruce realizat din aramă, de tip Jaszlandany, varianta Bradu, aparţinând culturii
Sălcuţa128. Materialulul ceramic identificat la Baloteşti şi atribuit culturii Coţofeni,
plasează aşezarea în categoria celor situate pe vârfuri de deal, locuirea fiind de scurtă
durată, probabil sezonieră, după cum o arată sporadicele mărturii arheologice129. De la
Izvorul Bârzii au fost analizate materiale atribuite complexului cultural Sălcuţa IV –
Herculane II-III130, în timp ce din localitatea Jiana provine un topor de cupru tip

117
Ion Stângă, Repertoriul arheologic al zonei, p. 13; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p.
53.
118
Ibidem, p. 52.
119
Ibidem, p. 53.
120
Ibidem, p. 57.
121
Marian Iulian Neagoe, A „Thessalian” type idol, pp. 18-24.
122
Dumitru Berciu, APO, p. 85, fig. 1.
123
Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 409-435.
124
Gabriel Crăciunescu, Noi date, p. 47.
125
Dumitru Berciu, Catalogul Muzeului, p. 590, fig. 32/5, nr. I, 13, 21.
126
Mihai Simon, Aşezarea sălcuţeană de la Ostrovul Corbului, jud. Mehedinţi, în „SCIV”, 2, tom 40,
aprilie-iunie 1989, pp. 107-108.
127
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 12.
128
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 23.
129
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 12.
130
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 57.
41
Jaszlandany, probabil varianta Bradu131 (planşa II - 1). În „Valea Izvorului”, ce ţine de
satul Izvorul Aneştilor, sunt cunoscute resturile unei aşezări aparţinând culturii
Sălcuţa (de aici s-au recuperat mai multe vase din ceramică) fiind găsit un topor de tip
Jaszlandany132 (planşa II - 2), iar la Obârşia Cloşani a fost identificat în mod
întâmplător un topor din aramă cu braţele în cruce, tip Jaszlandany, atribuit culturii
Sălcuţa133 şi tot aici s-a găsit un vas kernoi aparţinând aceleiaşi arii culturale, în zonă
fiind posibilă prezenţa unei aşezări din eneolitic134. Periegheza efectuată în anul 2006
la Oprişor în punctul „La Carieră”, a localizat în spatele sediului Vinalcool (cca. 200
m) un sit arheologic atribuit culturii Sălcuţa135, iar „La Cişmele”, la circa 150 m de
cişmelele aflate în centrul satului, au fost repertoriate pe dealul din spatele lor vestigii
arheologice atribuite culturii Sălcuţa, zonă care, din păcate, a fost distrusă în mare
măsură de localnici136. Apariţia întâmplătoare a unui topor din cupru de tip
Jaszlandany, varianta Orşova (planşa I - 1, 5), plasează oraşul Orşova în rândul
localităţilor pe raza cărora s-a semnalat material specific culturii Sălcuţa137, un topor
asemănător fiind descoperit şi la Pădina Mare138 (planşa I - 3). Mărturii atribuite
complexului cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III139 au apărut pe raza localităţii
Slaşoma şi tot aici, mai precis în punctul „La Fântâni”, a fost cercetată o aşezare ce
aparţine culturii Coţofeni140. Ceramica identificată era fragmentară şi provenea la data
descoperirii de la străchini, castroane şi vase mari, ca formă şi decor (unele au motivul
scheletului de peşte) aparţinând fazelor finale (III) ale culturii141.
Lângă satul Pătulele, spre ieşirea din localitate către Dănceu, pe malul pârâului
Blahniţa, se află două situri arheologice atribuite cronologic epocilor neolitică şi
bronzului142, pe teritoriul satului Ponoarele fiind descoperit întâmplător un ciocan din
neolitic de formă romboidală, confecţionat din piatră şlefuită, lung de 10 cm şi ciobit la
unul din capete143. La Pristol specialiştii au identificat un sit arheologic cu materiale
specifice culturii Starčevo-Criş aproape de staţia de pompare a apei144 şi tot aici, însă la
kilometrul fluvial 846, periegheza efectuată în anul 1998 a dus la descoperirea pe malul
Dunării a unor vestigii arheologice atribuite culturii Vinča145. În colecţia şcolii din
localitatea Fântâna Domnească se găsesc materiale arheologice atribuite complexului
cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III146, iar la Igiroasa s-au descoperite vestigii arheo-

131
Ibidem, p. 58.
132
Ibidem.
133
Dumitru Berciu, APO, p. 85.
134
Ibidem; Gabriel Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 59.
135
Ibidem, p. 59.
136
Ibidem, pp. 59-60.
137
Idem, Catalogul aşezărilor, p. 24.
138
Octavian Toropu, Un topor de aramă cu braţele în cruce descoperit în Oltenia, în “RM”, 2, 1965, p.
167.
139
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 60.
140
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 10.
141
Ibidem.
142
Cezar Bosoancă, Comuna Pătulele din judeţul Mehedinţi. Monografie, Drobeta Turnu Severin, Editura
Radical, 2001, p. 15.
143
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 46.
144
Ibidem, p. 46.
145
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 61.
146
Ibidem.
42
logice aparţinând perioadei eneolitice147. În satul Recea s-a identificat în anul 1992 un
vas mai mare ce conţinea ceşcuţe din lut, specifice perioadei de tranziţie spre epoca
bronzului (actualmente obiectele sunt păstrate la Muzeul Regiunii “Porţilor de
Fier”)148, iar la Rogova, pe malul Blahniţei, la 2 km de sat, în punctul „La Cazărmi”, s-
au cercetat urmele unei aşezări cu material arheologic specific culturilor Coţofeni şi
Verbicioara149. Din nivelul locuirii Coţofeni provin fragmente ceramice de străchini,
castroane, ceşti, căni, amfore, vase pentu uz comun, oale de cărat lichide, borcane, vase
mici, vase ce imită forme metalice şi strecurători, fragmente ceramice asociate cu
aşchii atipice de silex şi mai multe fusaiole150 şi tot pe raza aceleiaşi localităţi a fost
găsită întâmplător o brăţară din cupru cu capete suprapuse, atribuită perioadei
neolitice151. Pe locul numit „Livada Satului”, ce aparţine localităţii Salcia, au fost
descoperite fragmente ceramice provenite de la vase cu corp bombat, gât lung, pastă
grosieră şi culoare neagră152 atribuite culturilor Sălcuţa şi Coţofeni153, iar într-o altă
parte a satului s-au găsit şi vestigii arheologice aparţinând culturii Vinča-Turdaş154.
Oraşul STREHAIA are la ieşirea spre oraşul Motru (jud. Gorj) un loc numit
„Podul lui Papură”, pe a cărui suprafaţă se întinde o staţiune arheologică de circa 1 km,
de unde în 1970 s-au recuperat fragmente ceramice aparţinând culturii Sălcuţa155.
Localitatea Şimian este renumită pentru bogatul material arheologic recuperat, mai cu
seamă de pe Ostrovul Şimian – aflat în faţa localităţii omonime – cercetările de specia-
litate dând peste urme de locuire îndelungată, fiind scoase la iveală vestigii specifice
perioadelor mezolitică şi neolitică, alături de urmele unor aşezări aparţinând culturilor
Sălcuţa, Coţofeni, Verbicioara şi Gârla Mare156. În apropierea localităţii, la kilometrul
fluvial 925, au fost identificate resturile unei aşezări atribuită culturii Starčevo-Criş157,
iar la ieşirea din sat, în dreapta şoselei ce leagă Drobeta Turnu Severin de Calafat, pe
locul cunoscut de oamenii din zonă ca fiind „Terenul Penitenciarului”, s-au descoperit
pe malul Dunării urmele unei aşezări aparţinând complexului cultural Sălcuţa IV –
Herculane II-III158. „Valea Cornului”, „Novacu”, „Udupu”, „Pe Crac” şi „Valea
Ţiganului” sunt puncte ce aparţin localităţii Şişeşti, zona în cauză fiind locuită încă din
preistorie, mărturie stând topoarele din piatră şi fragmentele ceramice identificate159,
iar la Şviniţa, pe locul numit „La Islaz”, au fost descoperite în anul 1970 urmele unui

147
Dumitru Berciu, Catalogul Muzeului, p. 591; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 61.
148
Ileana Mateescu, Monografia localităţii Recea-judeţul Mehedinţi, Drobeta Turnu Severin, Editura
Ircoscript, 2007, pp. 60-61.
149
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 48.
150
Idem, Locuirea Coţofeni de la Rogova, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, XI-XII, 2002, pp. 21-25.
151
Constantin Moisil, Privire asupra antichităţilor preistorice din România, în „BCMI”, IV, Bucureşti,
1911, p. 85, fig. 6,I; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, pp. 61-62.
152
Dumitru Berciu, Scurte cercetări arheologice în judeţul Mehedinţi, în “AO”, 1942, p. 61.
153
Simona Lazăr, Cultura Vârtop în Oltenia, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2005, p. 110 (în conti-
nuare Cultura Vârtop).
154
Dumitru Berciu, Catalogul Muzeului, p. 592; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 62.
155
Idem, Catalogul aşezărilor, p. 27.
156
Dumitru Berciu, APO, p. 60; Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 43.
157
Marian Iulian Neagoe, Locuirea Criş de la Şimian, judeţul Mehedinţi, km. flv. 925, în „Oltenia. Studii şi
comunicări. Arheologie-Istorie”, vol. XVI, Craiova, 2008, pp. 5-13; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-
eneoliticul în Oltenia, p. 63.
158
Ibidem.
159
Titu Dinuţ, Şişeşti (Repere monografice), Craiova, Editura MJM, 2003, p. 75.
43
nivel de locuire Sălcuţa, suprapus de materiale hallstattiene160. Tot în perimetrul
localităţii amintite, însă de această dată la locul „Livadiţa”, a fost identificat între anii
1969 – 1970 un nivel de cultură Starčevo-Criş161, iar pe malul pârâului Ieleşeva, în
zona „Pichet de Grăniceri”, au apărut materiale arheologice atribuite culturii Vinča162.
Pe locul „La Islaz”, aflat în dreptul kilometrului fluvial 1.005, unde se varsă în Dunăre
pârâul Trescovăţ, au fost identificate urme de locuire din neolitic (cultura Starčevo-
Criş) şi eneolitic (cultura Sălcuţa) suprapuse de materiale arheologice aparţinând
perioadei Hallstatt163, întregind astfel imaginea asupra preistoriei locului. Pe teritoriul
localităţii Vânători cercetările arheologice au scos la iveală în locul „Belci” ceramică
aparţinând culturilor Coţofeni şi Verbicioara164, iar în punctul denumit de localnici
„Măgura lui Lulea”, aflat spre sud-estul localităţii, s-a descoperit multă cenuşă, silexuri
şi fragmente ceramice specifice aceloraşi culturi165. În locul „La Pârâu”, aflat pe raza
satului Oreviţa Mare, a fost identificată pe dealul Măroiu o aşezare aparţinând culturii
Sălcuţa166, vatra satului Almăjel fiind amplasată într-o zonă încărcată de preistorie,
dacă ne gândim la faptul că în „Valea Seacă” s-au cercetat rămăşiţele unor aşezări din
neoliticul timpuriu, neoliticul dezvoltat şi eneoliticul dezvoltat167. Aceste locuiri au fost
atribuite culturilor Starčevo-Criş, Vinča şi Sălcuţa fazele I, II, III, fiind amplasate pe
braţul unui afluent secat al râului Drincea168, în nivelul corespunzător culturii Sălcuţa II
arheologii găsind un idol antropomorf din lut, statueta având mâinile scurte, întinse
lateral şi perforate169.
Avem convingerea că, din cele prezentate, la nivelul teritoriului supus atenţiei
noastre grupurile umane dezvoltaseră un habitat neo-eneolitic şi de tranziţie demn de
luat în seamă, promovând o viaţă economică destul de avansată, dacă luăm în calcul
numai producţiile ceramice (întregibile şi fragmentare), topoarele identificate (folosite
pe post de arme şi unelte), alături de cele câteva elemente aparţinând artei neolitice.
Producerea ceramicii avea să devină o necesitate pe tot parcursul epocii neolitice, atât
pentru a păstra rezervele de hrană obţinute din activităţile agricole, cât şi în vederea
preparării acesteia (fierberea, în special), descoperiri ceramice de factură neolitică ori
aparţinând cronologic perioadei de tranziţie spre epoca bronzului, efectuându-se în mai
multe locuri din Mehedinţi. În cele ce urmează, fiind de părere că o simplă înşiruire a
localităţilor deja menţionate ar putea demonstra încă odată nivelul la care ajunseseră în
acele vremuri comunităţile preistorice, precum şi ariile de răspândire ale celor mai
importante culturi, vom încerca să surprindem o asemenea situaţie: Baia de Aramă
(cultura Sălcuţa), Bala de Sus, Baloteşti (cultura Coţofeni), Balta Verde (cultura

160
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 27.
161
Idem, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 65.
162
Ibidem.
163
Ibidem.
164
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 11.
165
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara. pp. 52-53.
166
Idem, Noi puncte din epoca bronzului pe harta arheologică a judeţului Mehedinţi, în „Drobeta”, V,
1982, p. 193.
167
Doina Galbenu, Aşezarea de tip Sălcuţa de la Almăjel, „CA”, VI, 1983, p.144; Cătălin Nicolae Pătroi,
Catalogul aşezărilor, p. 17.
168
Ibidem.
169
Idem, Reprezentări antropomorfe de lut din Oltenia descoperite în arealul culturii eneolitice Sălcuţa,
în „Drobeta”, XVIII, 2008, p. 7.
44
Vinča), Batoţi (culturile Starčevo-Criş şi Sălcuţa), Buiceşti (cultura Coţofeni),
Bâlvăneşti (cultura Sălcuţa), Cireşu, Crivina (cultura Coţofeni), Cujmir (cultura
Coţofeni), Dâlbociţa (cultura Coţofeni), o. Drobeta Turnu Severin (culturile
Starčevo-Criş, Vinča şi Sălcuţa), Dobra (cultura Sălcuţa), Dubova (culturile
Starčevo-Criş şi Coţofeni), Eşelniţa (cultura Starčevo-Criş), Gârla Mare (cultura
Coţofeni), cartierul severinean Gura Văii (culturile Starčevo-Criş şi Vinča), Hinova
(cultura Vinča), Igiroasa (eneolitic), Izvorul Aneştilor (cultura Sălcuţa), Izvorul
Frumos (cultura Starčevo-Criş), Ostrovul Corbului (cultura Sălcuţa), Ostrovul Mare
(culturile Sălcuţa şi Coţofeni), Recea (cultura Coţofeni), Rogova (cultura
Coţofeni), Salcia (cultura Starčevo-Criş), Scăpău (cultura Starčevo-Criş), Slaşoma
(cultura Coţofeni), o. Strehaia (cultura Sălcuţa), Şişeşti, Tismana (cultura Starčevo-
Criş), Valea Anilor (cultura Sălcuţa) şi Vânători (cultura Coţofeni).
Una dintre caracteristicile definitorii ale perioadei neolitice, pe lângă cele
anunţate în debutul capitolului, o reprezintă cioplirea, şlefuirea şi perforarea pietrei,
spre finalul epocii făcându-şi apariţia şi arama, primul metal utilizat la confecţionarea
armelor şi a uneltelor. Folosirea cuprului avea să conducă, treptat, la modificarea
structurală a societăţii umane170, o contribuţie apreciabilă având-o şi viaţa spirituală,
destul de complexă comparativ cu epocile trecute. De-a lungul secolelor ce compun
perioada neolitică, aveau să se regăsească tot soiul de manifestări religioase, funerare şi
artistice, legate în principal fie de cultul agricol al fertilităţii şi fecundităţii, fie de cele
ale vânătoarei ori strămoşilor. Săpăturile cu caracter ştiinţific, precum şi descoperirile
izolate efectuate pe raza judeţului Mehedinţi, au arătat că oamenii locului obişnuiau să
utilizeze mai multe tipuri de arme şi unelte, arătându-se preocupaţi să dea vieţii un
anumit înţeles, perceput cu ajutorul diferitelor manifestări religioase şi de artă:
Almăjel (un idol antropomorf din lut, atribuit fazei a II-a a culturii Sălcuţa), o. Baia de
Aramă (un ac din os de tradiţie neolitică), Brezniţa Ocol (un topor din cupru tip
Jaszlandany, varianta Pločnik, de tradiţie eneolitică), Buiceşti (topoare din piatră,
râşniţe, fusaiole şi două morminte de înhumaţie, toate atribuite culturii Coţofeni),
Cârjei (un topor de tip Jaszlandany), Cireşu (vetre de foc din neolitic), o. Drobeta
Turnu Severin (un topor de tip Jaszlandany, atribuit fazei a III-a a culturii Sălcuţa),
Dubova (un topor de tip Jaszlandany, varianta Şincai), Eşelniţa (resturi osteologice
umane), Hinova (o figurină antropomorfă din argilă atribuită culturii Vinča şi un
topor de tip Jaszlandany, varianta Târnăviţa, atribuit culturii Sălcuţa), Isverna (un
topor de tip Jaszlandany, varianta Bradu, atribuit culturii Sălcuţa), Jiana (un topor de
tip Jaszlandany, varianta Bradu, atribuit culturii Sălcuţa), Obârşia Cloşani (un topor
atribuit culturii Sălcuţa), Orşova (un topor de tip Jaszlandany, varianta Orşova,
atribuit culturii Sălcuţa), Ostrovul Corbului (un idol fragmentar din lut, atribuit
culturii Sălcuţa), Pădina Mare (un topor de tip Jaszlandany, varianta Orşova, atribuit
culturii Sălcuţa), Poiana (un topor de tip Jaszlandany, varianta Petreşti, atribuit
culturii Sălcuţa), Ponoarele (un ciocan de formă romboidală confecţionat din piatră),
Rogova (o brăţară din cupru cu capete suprapuse), Şişeşti (topoare din piatră) şi
Valea Anilor (două reprezentări antropomorfe feminine – idoli).

170
Petre Gherghe, Istoria veche a României, p. 37.
45
 EPOCA BRONZULUI

Triburile neolitice de pe întreg cuprinsul ţării aveau să cunoască o neîntreruptă

dezvoltare socială şi economică, comparativ cu etapele cronologice precedente, abia
înfiripata cultivare a plantelor de la începutul perioadei devenind, spre final, o
veritabilă agricultură primitivă (avea la bază plugul cu brăzdar din corn de cerb şi
tracţiunea animală) datorită recoltărilor organizate171. Unele aşezări neolitice – cum era
şi firesc – îşi vor continua activitatea şi pe parcursul epocilor viitoare, altele, din
contră, constatăm că vor dispărea, făcând loc altora noi. Pe parcursul perioadei de
trecere de la neolitic la epoca bronzului comunităţile gentilice evoluaseră spre
organizări de tip patriarhal (familia pusă sub autoritatea tatălui), în cadrul cărora
începeau să se separe agricultorii de cei care practicau creşterea animalelor, între
păstori făcându-şi apariţia unii care, profitând de pe urma acumulării producţiilor de tot
felul, vor iniţia schimburi de produse. Fenomenul se va generaliza în epoca bronzului,
productivitatea crescândă făcând să apară tot mai multe aşezări întărite, concomitent cu
germenii a ceea ce numim democraţie militară (cristalizată definitiv în epoca
următoare).
Epoca bronzului reţine o organizare tribală mult mai stabilă, la baza vieţii
economice stând tot practicarea agriculturii primitive, grupurile umane locuind în
bordeie, colibe şi locuinţe de suprafaţă mai temeinic construite, adunate, de regulă, în
jurul unor centre întărite (în timpul campaniilor arheologice întreprinse la nivelul
judeţului Mehedinţi, nu s-au descoperit aşezări fortificate aparţinând acestei perioade).
Familia patriarhală va căpăta de acum contururi din ce în ce mai clare, iar faptul că
bărbaţii vor îndeplini rolul cel mai important în agricultură (principala sursă de hrană)
şi în apărare (acum apare războiul ca mijloc de reglementare a unor raporturi inter-
umane), a grăbit trecerea spre structura social-economică patriarhală172. Dacă la
începutul epocii bronzului, din punct de vedere etnic, găsim o populaţie ce avea la bază
substratul pre-tracic, studiile şi comentariile făcute pe baza acestora au arătat că, pe
perioada timpurie şi mijlocie, se va crea o sinteză culturală şi etnică proto-tracică,
devenită tracică la final de epocă şi început de perioadă Hallstatt, având o cultură
social-economică mai bine închegată173. Schimbările survenite în viaţa socială şi
economică a comunităţilor epocii bronzului vor conduce spre o generalizare şi o
întărire a vieţii spirituale, fapt reflectat atât în artă, cât şi în ceea ce privesc
manifestările religioase şi riturile funerare. În artă, un capitol aparte îl formează
ceramica, producţiile de acest gen fiind de forme variate, cu un repertoriu bogat al
motivelor decorative (geometrice, spiralice, meandrice), incizate, imprimate, canelate,
excizate şi încrustate cu alb, domeniul religios confruntându-se cu o trecere de la cultul
chtonian al fecundităţii (inclusiv cel al zeiţei mamă) la cel uranian (al soarelui),
amplificând practicarea ritului incineraţiei (deja apărut în epocile anterioare), alături de
înhumarea defuncţilor174.

171
Dumitru Berciu, Zorile, p. 140 (plugul amintit, deja îşi făcuse apariţia în cadrul culturii Coţofeni).
172
Petre Gherghe, Istoria veche a României, p. 82.
173
Ibidem, p. 83.
174
Ibidem, pp. 82-83.
46
 Cercetările întreprinse de-a lungul timpului au demonstrat că toate cele afirmate
au susţinere pe teren, evoluţia epocii bronzului pe cuprinsul judeţului Mehedinţi fiind
bine definită. Harta postată la finalul studiului identifică un habitat compact, cu locuiri
noi şi mai vechi, epoca în discuţie continuând de drept etapele precedente. Din punct
de vedere istoric, bazându-ne exclusiv pe informaţiile utilizate la întocmirea lucrării,
am putut sesiza existenţa aici a câtorva culturi aparţinând epocii bronzului, cum ar fi
cultura Glina (3.500 – 2.200 a.Chr.) cercetată în vecinătatea satelor Buiceşti, Dobra,
Oreviţa Mare şi Ostrovul Corbului, cultura Vatina (2.300/2.200 – 1.500 a.Chr.)
apărută la Crivina, cultura Gârla Mare (2.300/2.200 – 1.500 a.Chr.) identificată în
perimetrul localităţilor Balta Verde, Bistreţ, Crivina, Gârla Mare, Gruia, Iablaniţa,
Izâmşa, Malovăţ, Oprişor, Oreviţa Mare, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Pădina
Mare, Pătulele, Rocşoreni, Şimian şi Ţigănaşi, cultura Verbicioara (2.300/2.200 –
1.500 a.Chr.) atestată în imediata apropiere a satelor Almăjel, Bistreţ, Bucura,
Buiceşti, Brezniţa Ocol, Burila Mare, Corlăţel, Crivina, Devesel, Dobra, Dubova,
Fântâna Domnească, Gârla Mare, Gârbovăţu de Jos, Gogoşu, Govodarva, Gruia,
Iablaniţa, Izâmşa, Izvoarele, Livezile, Malovăţ, Nicolae Bălcescu, Olteanca, Oprişor,
Oreviţa Mare, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Pădina Mare, Pătulele, Ponoarele,
Poroina Mare, Pristol, Puţinei, Rocşoreni, Rogova, Sălătruc, Slaşoma, Şimian,
Tismana, Vânători şi Vlădaia, alături de elemente ale complexului Vârtop (dezvoltat
pe baza fondului anterior Gârla Mare şi Verbicioara) aparţinând Hallstatt-ului A (1.200
– 1.000 a.Chr.), identificate la Jupalnic, Jupâneşti, Mileni şi Salcia.
Principalele descoperiri arheologice înregistrate la nivelul judeţului, atât cele
izolate, cât mai ales acelea apărute graţie săpăturilor sistematice efectuate în anii
trecuţi, permit să se realizeze scurte comentarii, noi luând în discuţie doar 66 situri
arheologice cercetate, dispuse în perimetrul administrativ a 52 de localităţi. Pe raza
satului Bălăciţa, în punctul numit de localnici „Ştiubee”, s-au descoperit întâmplător în
anul 1983 un topor din piatră (amintit anterior) şi două din bronz175. Cele două
exemplare executate din bronz sunt de tip celt, încadrate tipului răsăritean al grupei
transilvănene, piese ce au ca decor un trapez cu latura mică urcând până aproape de
orificiul destinat fixării cozii, datarea făcându-se pentru etapele finale ale epocii
bronzului176. Pe un pinten de deal aflat în zona Şcolii Generale a satului Dobra, s-a
cercetat în 1991 o staţiune arheologică cu locuiri aparţinând şi culturilor Glina şi
Verbicioara177, în timpul săpăturilor apărând un bordei cu cuptor la interior, precum şi
un număr mare de fragmente ceramice atribuite fazei II a culturii Verbicioara (o
ceşcuţă fragmentară arată că se poate lua în discuţie chiar şi o etapă târzie de locuire în
cadrul aceleiaşi culturi)178. Pe locul numit „La Roateş”, situat în sud-estul localităţii
Brezniţa Ocol, s-au observat în 1980 resturile unei locuinţe preistorice incendiată, de
unde s-a recuperat un vas fragmentar atribuit fazei timpurii a culturii Verbicioara,
cercetările din 1993 scoţând la lumină şi alte fragmente ceramice179. La locul „Hunia
Ruja”, aflat pe malul Dunării în vestul localităţii Burila Mare, s-a descoperit o aşezare
cu mai multe niveluri de locuire ce încep cu epoca neolitică şi se termină cu perioada

175
Petre Gherghe, O descoperire întâmplătoare, pp. 30-32.
176
Ibidem.
177
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 17-18.
178
Ibidem.
179
Ibidem, p. 18.
47
feudală, de aici recuperându-se un bogat material ceramic specific culturii
Verbicioara180. În localitatea Crivina, pe o pantă care coboară spre lunca Dunării, s-a
cercetat la locul „Pichetul Vechi” o aşezare specifică unei etape timpurii a culturii
Verbicioara, suprapusă de o necropolă aparţinând culturii Gârla Mare 181, în timp ce tot
aici, de această dată la kilometrul fluvial 894, s-au descoperit pe malul Dunării în anul
2008 două morminte de incineraţie specifice culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare (cca.
1.600 – 1.150 a.Chr.). Despre acestea, autorii cercetării sunt de părere că ar putea fi
atribuite unei faze mai timpurii a culturii, bazându-şi argumentele pe tipurile de
ceramică identificată (posibile împrumuturi din ariile culturale Verbicioara şi
Vatina)182. Din cuprinsul necropolei aflată la kilometrul fluvial 894 s-au recuperat un
vas dublu şi o statuetă antropomorfă, aceasta din urmă având braţele aşezate pe mijloc
şi degetele marcate cu linii în partea inferioară, fiind deformată datorită căldurii
degajată în timpul arderii rugului183. Cu ocazia efectuării investigaţiilor amintite, pe
lângă materialul ceramic adunat, a mai fost recuperată şi o brăţară plurispiralică din
bronz, de tipul celor „cu capete ascuţite”, existând posibilitatea ca piesa să fie atribuită
culturii Basarabi184. În urma perieghezei efectuată de E. Bujor în împrejurimile satului
Izvorul Frumos, au fost identificate la kilometrul fluvial 880 materiale de epoca
bronzului185, iar la Ţigănaşi, pe locul numit de localnici „La Pompe”, există urmele
unei aşezări vechi din neolitic suprapusă de elemente culturale Gârla Mare186.
Cercetările arheologice efectuate în anii 1964 şi 1965 în „Ogaşul lui Bizâcă”, punctul
„Ceair 1”, aparţinând satului Buiceşti, au scos la lumină trei niveluri de locuire
preistorică atribuite cronologic culturilor Coţofeni, Glina III şi Verbicioara, fiind
descoperite atât resturi de locuinţe, cât şi ceramică, topoare din piatră, râşniţe,
fragmente de râşniţe, fusaiole, bucăţi de chirpici ars etc.187.
La Govodarva, în punctul „Piscul lui Iacob”, situat pe un bot de deal, s-a
identificat un sit arheologic specific fazei târzii a culturii Verbicioara, iar la baza
dealului, în anul 1992, căutătorii de comori au săpat un şanţ de unde, ulterior, s-au
recuperat fragmente ceramice asociate cu o mare cantitate de cenuşă şi chirpici ars188.
În ”Peştera lui Iepureanu”, ce aparţine satului Jupâneşti, s-a dat peste mai multe
fragmente ceramice provenite de la un vas borcan atribuit culturii Vârtop şi un
fragment ceramic ornamentat cu caneluri în ghirlandă189, iar un cetăţean al localităţii
Gârbovăţu de Jos a donat cu ceva timp în urmă MRPF un topor de tip Izvoarele, găsit
la baza dealului unde locuieşte. Tot pe raza satului, mai precis dintr-un ogaş format de
un pârâu ce curge prin zonă, localnicii au recuperat multe ceşti din lut, în urma studierii
toporului şi a ceramicii specialiştii ajungând la concluzia că respectivele obiecte

180
Ibidem, p. 19.
181
Ibidem, p. 25.
182
Gabriel Crăciunescu, Oana Neagoe, Două morminte de incineraţie de la Crivina, jud. Mehedinţi, în
„Drobeta”, XVIII, 2008, pp. 87-91.
183
Gabriel Crăciunescu, Necropolele culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare din vestul Olteniei, în „Drobeta”,
XXII, 2012, p. 34 (în continuare Necropolele culturii).
184
Oana Minodora Neagoe, O brăţară plurispiralică din bronz, descoperită la Crivina, judeţul Mehedinţi,
în „Drobeta”, XVIII, 2008, pp. 97-99.
185
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 34.
186
Idem, Catalogul aşezărilor, p. 27.
187
Lucian Roşu, op. cit., loc. cit., pp. 3-15.
188
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, pp. 30-31.
189
Simona Lazăr, Cultura Vârtop, pp. 98-99.
48
aparţin unei faze timpurii a culturii Verbicioara190. Din localitatea Corlăţel s-a trimis
spre studiu material arheologic specific perioadei timpurii a culturii Verbicioara,
identificat la suprafaţa solului, fiind recuperate fragmente ceramice grosiere decorate
cu linii paralele realizate cu ajutorul „pieptănului”191. La Cujmir, în zona denumită
„Moara pe Apă“ (sau „Moara Veche”), există mărturii arheologice ale unei aşezări
compexe atribuită epocilor neolitică, bronzului etc.192, iar la Bistreţ, în punctul „La
Punţi”, cercetările efectuate între anii 1984 – 1985 au scos la iveală resturile unei
aşezări neolitice, suprapusă de vestigii aparţinând epocilor bronzului ş.a.193. Tot pe raza
localităţii, de această dată însă la locul „Pârâul (Podul) lui Mutu”, au apărut obiecte
atribuite culturii Verbicioara suprapuse de resturi ceramice Gârla Mare194, câteva
castroane şi vase de mari dimensiuni specifice culturii Verbicioara (decorate cu linii
incizate şi linii punctate) fiind descoperite la Devesel, pe locul numit „Ochiuri”195.
Localitatea Mileni (arondată s. Bistreţ) s-a făcut remarcată printr-un depozit format din
şase celturi şi patru vârfuri de lance atribuit culturii Vârtop (obiectele au fost
descoperite întâmplător pe o terasă a Dunării)196 şi tot pe o terasa a Dunării s-a
identificat o aşezare din epoca bronzului la Tismana, materialul ceramic analizat
având ca decor incizii paralele, specifice fazelor de început ale culturii Verbicioara197.
În perimetrul o. DROBETA TURNU SEVERIN au apărut în mod accidental
trei topoare din cupru cu braţe în cruce, două dintre ele fiind specifice epocii
bronzului198 şi tot aici, dar în cartierul Schela Cladovei, pe proprietatea lui Dragoş
Iacob, amplasată în apropierea staţiei de pompare şi fosta conductă IAS, s-au
descoperit în 1977 materiale arheologice din epoca bronzului199. În vecinătatea oraşului
(zona castrului şi împrejurimi) s-au găsit resturile unei necropole (o urnă funerară)
aparţinând culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare, mormintele fiind săpate în teren nisipos,
cum de altfel se presupune că erau şi cele de la Schela Cladovei, unde, din păcate, nu
au fost încă identificate, ci doar presupuse200. Cercetările temeinice efectuate în anii
trecuţi asupra peşterilor ce aparţin Munţilor Almăjului, aflate în perimetrul localităţii
Dubova, au contribuit la descoperirea de materiale arheologice aparţinând epocii
bronzului, în Peştera „Potcapina lui Climente” (“Adăpostul”) găsindu-se fragmente
ceramice Verbicioara, oase de animal şi piese din silex201, iar în Peştera „Climente I”,
cercetată în anul 1965, putând fi observate depuneri arheologice din epoca bronzului
(cultura Verbicioara)202. În punctele numite de localnici „Piscul Zbârcii” şi „Valea

190
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 29.
191
Ibidem, p. 24.
192
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 8.
193
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 17; Idem, La culture, p. 139 şi urm.
194
Idem, Cultura Verbicioara, p.17.
195
Ibidem, p. 25.
196
Gabriel Crăciunescu, Depozitul de Bronzuri de la Mileni, în „Drobeta”, VII, 1998, pp. 25-29; Simona
Lazăr, Cultura Vârtop, p. 100.
197
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, pp. 51-52.
198
Ion Stângă, Un topor cu braţele în cruce, în colecţia Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, în „Drobeta”,
V, 1982, p. 190.
199
Mişu Davidescu, O aşezare de tip Criş la Turnu Severin, în „RM”, 6, 1966, pp. 547-549; Cătălin
Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 69.
200
Gabriel Crăciunescu, Necropolele culturii, p. 33.
201
Vasile Boroneanţ, Descoperiri aparţinând culturii Verbicioara din regiunea Porţilor de Fier, în
„Drobeta”, 1976, p. 14.
202
Idem, Descoperiri gravettiene, p. 542, 546; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p.45.
49
Bobului”, ce aparţin satului Rocşoreni, s-au identificat materiale arheologice atribuite
epocii bronzului mijlociu specifice fazei târzii a culturii Verbicioara, cu pătrunderi din
aria culturală Gârla Mare203, în timp ce pe insula din faţa localităţii Gârla Mare, la
locul „Malul Mare”, pe o suprafaţă de 2 ha, s-au repertoriat în anul 1997 vestigii ce
indică o locuire aparţinând culturilor Verbicioara şi Gârla Mare204. Ceea ce a introdus,
însă, localitatea ca staţiune eponimă, au fost mormintele datate în bronzul mijlociu205,
primele de acest gen la acea dată, iar la locul „La Gârloacă“ s-au găsit mai multe
straturi de locuire, cele dintâi fiind atribuite tot culturilor epocii bronzului mijlociu
Verbicioara şi Gârla Mare206. În anul 2009 a mai fost cercetată pe insulă o locuinţă din
epoca bronzului aparţinând culturii Gârla Mare, parţial distrusă de apele Dunării,
materialul arheologic recuperat constând din fragmente de vase ceramice (pyraunos,
ceşti, căni, castroane tronconice, bitronconice, vase mari de provizii, khantaroi şi
tigăi), o măsuţă-altar, o brăţară fragmentară cu un cap răsucit spre exterior şi un ac de
cusut207. În punctul ”La dune”, aflat la cca. 4 km de sat şi aproximativ 300 metri de
Dunăre, în faţa bornei kilometrului fluvial 836, s-au descoperit în 2004 mai multe
morminte ce incineraţie, iar în 2005 s-a dat peste un mormânt în acelaşi rit la
kilometrul fluvial 840208. În 2009, periegheza efectuată de colectivul MRPF a dus la
identificarea altor două morminte de incineraţie în partea de SV a necropolei
aparţinând culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare, primele săpături fiind efectuate în anii
2010, 2012 şi 2013209. Cercetările întreprinse în 2013 s-au realizat asupra a cinci
morminte aparţinând amintitei culturi, trei dintre ele fiind duble, un mormânt triplu, iar
cel de-al cincilea având resturile cremaţiei unui singur individ. Ca materiale
arheologice s-au găsit două piese metalice, una din bronz, ce este un ac de păr cu cap în
formă de păstaie şi o tijă de fier lăţită, îndoită la un capăt, celălalt având un orificiu de
prindere circular, despre care specialiştii înclină să creadă că ar fi o piesă de
harnaşament, greu databilă, comparativ cu primul obiect, atribuit epocii bronzului210.
Perimetrul satului Balta Vede deţine mai multe locuri de unde s-au recuperat în
anii trecuţi importante vestigii arheologice, cum ar fi cele ivite în punctele „Gura
Blahniţei” (unde pârâul Blahniţa se varsă în Dunăre) şi „La Morminţi”, în primul loc
fiind descoperită o aşezare atribuită cronologic epocii bronzului, dar, din păcate,
distrusă de apele fluviului211. Săpăturile arheologice efectuate în punctul „La
Morminţi” (situat în nord-vestul satului) au scos la iveală resturile a 18 morminte de
incineraţie din epoca bronzului aparţinând culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare, inventarul
celor 12 cercetate constând în urne, ceşti, oale decorate cu motive spiralice şi
meandrice, idoli feminini din lut ars ce purtau veşminte tip clopot încrustate cu alb,

203
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 48.
204
Ibidem, p. 30.
205
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 87.
206
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 30.
207
Gabriel Crăciunescu, Marin Iulian Neagoe, Cristian Manea, Eugen Gavril Văcuţă, O locuinţă din epoca
bronzului în insula Gârla Mare, în „Drobeta”, XX, 2010, pp. 99-105, 100-102.
208
Oana Minodora Neagoe, Cercetări arheologice în necropola de incineraţie de la Gârla Mare.
Campania 2013, în „Drobeta”, XXIII, 2013, p. 51.
209
Ibidem.
210
Ibidem, p. 56, 57.
211
Ion Stângă, Repertoriul arheologic al zonei, p. 14; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p.
50.
50
coliere, pandantive etc.212. Aflată în vecinătatea amintitei localităţi, lunca satului
Gogoşu a fost şi ea cercetată în anii trecuţi, aici apărând materiale arheologice atribuite
culturii Verbicioara213, iar la „Fântâna lui Mărgărit” s-au descoperit întâmplător
fragmente ceramice din epoca bronzului214.
La Ostrovul Mare, mai precis în „Botul Piscului”, arheologii au putut identifica
o aşezare aparţinând culturii Verbicioara215 şi un nivel de cultură specific culturii Gârla
Mare, lor fiindu-le atribuită necropola de la kilometrul fluvial 862 (poate fi asociată şi
cu locuirea identificată în capătul din amonte al insulei216), în timp ce de la kilometrul
fluvial 861, cu puţin timp în urmă, a fost recuperată o frumoasă statuetă zoomorfă din
lut aparţinând culturii Gârla Mare, ce poartă rochie tip clopot şi are cap de taur217. O
altă statuetă atribuită aceleiaşi arii culturale (se păstrează doar partea superioară), avea
braţele împreunate şi ridicate deasupra capului218. Tot pe insulă s-a găsit un tezaur din
aur atribuit cronologic epocii bronzului, descoperit accidental la începutul secolului
XX, întregul depozit fiind compus din 33 falere, 11 inele de buclă şi 2 brăţări (colecţia
dr. G. Severeanu, 1921)219, iar în aval de ecluză, înainte de anul 1996, s-a descoperit
întâmplător o sabie datată la finele epocii bronzului, mai precis în Hallstatt A, un topor
celt şi o seceră, toate din bronz220. La kilometrul fluvial 870, în punctul ”Bivolării”, s-a
dat peste resturile unei necropole aparţinând culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare aflată la
400 m de apele fluviului, în timp ce din cuprinsul necroplei semnalată la kilometrul
fluvial 862 s-au recuperat doar urne funerare, fiind distrusă de fortificaţia romană221. În
interiorul satului Sălătruc, de lângă izvor, s-a recuperat material ceramic specific
culturii Verbicioara222, iar la Gruia au fost cercetate în anul 1982 un număr de 21
morminte aparţinând epocilor bronzului, Hallstatt-ului şi feudalismului timpuriu. Cele
din epoca bronzului mijlociu sunt atribuite culturilor Gârla Mare şi Verbicioara223, cu
prilejul cercetărilor ştiinţifice întreprinse în localitate descoperindu-se şi un topor din
piatră, o brăţară de bronz şi un arc de fibulă specifice culturii Gârla Mare224. Din cele
21 de morminte cercetate, 6 aparţineau culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare, fiind de
incineraţie, cercetările din anul 2009 indicând posibilitatea prezenţei în zonă a unei
necropole mult mai întinse, plasată la 200 m de Dunăre225.
Aproape de Staţia Vinalcool, aflată în localitatea Izvoarele, s-au găsit fragmente

212
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 87; Gabriel Crăciunescu, Necopolele culturii, p. 35.
213
Dumitru Berciu, Câteva probleme ale culturii Verbicioara, în „SCIV”, XII, 1961, 2, pp. 227-240.
214
Ion Stângă, Repertoriul arheologic al zonei, p. 14; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p.
49.
215
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 56.
216
Idem, Despre locuirile bronzului mijlociu din Ostrovul Mare, în „Drobeta”, XVI, 2006, p. 143.
217
Gabriel Crăciunescu, Constantin Para, O statuetă antropomorfă la Ostrovul Mare, judeţul Mehedinţi, în
„Drobeta”, XVII, 2007, pp. 63-65.
218
Gabriel Crăciunescu, Noi descoperiri arheologice din epoca bronzului la Ostrovul Mare, în „Drobeta”,
IV, 1980, p. 43, 58, fig. 16/C.
219
Dorin Popescu, Valeria Popescu, Asupra tezaurului de aur de la Ostrovul Mare, în „SCIV”, tom VI,
nr. 3-4, 1955, pp. 856-866.
220
Gabriel Crăciunescu, O sabie de bronz de la Ostrovul Mare, în ”Drobeta”, VII, 1996, p. 55.
221
Idem, Necopolele culturii, p. 35.
222
Idem, Cultura Verbicioara, p. 49.
223
Ibidem, pp. 32-33.
224
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării şi necropolei feudale din secolele XIV-XV din comuna
Gruia, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VI, 1985, p. 136.
225
Gabriel Crăciunescu, Necropolele culturii, p. 36.
51
ceramice aparţinând fazei de început a culturii Verbicioara226 şi o necropolă atribuită
culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare identificată la kilometrul fluvial 857, amplasată la 300
m de Dunăre, pe locul de-i zice ”Aria lui Melaiche Andreca”227. În perimetrul satului
Ostrovul Corbului, la punctul „Botul Cliuciului”, aflat între kilometrii fluviali 911 şi
911+ 448, s-au identificat resturile unor aşezări dispuse pe malul Dunării cuprinzând faze
ale epocii bronzului Glina şi Gârla Mare228, cercetările efectuate asupra locuinţelor şi
mormintelor de incineraţie aparţinând fazei timpurii a culturii Gârla Mare, stabilind
anumite raporturi cu cultura Verbicioara229. Inventarul lor consta din ceramică (urne,
ceşti, oale, idoli feminini cu veşminte tip clopot încrustate cu alb, vase frumos decorate
cu motive spiralice şi meandrice), podoabe etc.230. Două necropole aparţinând culturii
Žuto-Brdo – Gârla Mare au apărut în locul ”Botul Piscului”, respectiv la 1 km NE de
acesta231. La Puţinei, cu ani în urmă, s-au identificat pe malul pârâului Gârdan fragmente
ceramice specifice culturii Verbicioara, dar, din păcate, aşezarea a fost deranjată în
proporţie foarte mare de locuinţele şi grădinile sătenilor232. O aşezare plasată cronologic
ultimei faze a culturii Verbicioara, distrusă parţial de lucrările agricole efectuate în zonă,
s-a identificat în jurul izvorului ce curge pe la sudul satului Livezile233, iar la Malovăţ,
pe malul râului Pleşuva, aflat în vestul localităţii, a fost descoperit un nivel de locuire
specific culturii Verbicioara, de unde s-a recuperat un bogat material ceramic234. Între
acestea se remarcă un fragment al cărui decor aminteşte de cultura Gârla Mare, fiind
găsit împreună cu resturile unei ceşcuţe cu corp canelat şi toartă supraînălţată, produs ce
indică, în fapt, o fază târzie a locuirii Verbicioara. Pe malul râului Drincea, la locul numit
„Dealul Fântânilor“, aflat în apropierea localităţii Izâmşa, au fost descoperite mai multe
straturi de cultură suprapuse, cel mai vechi aparţinând perioadei bronzului mijlociu
(cultura Gârla Mare). În anul 1966, pe când se lucra la amenajarea unui heleşteu, au
apărut materiale ceramice specifice culturii Gârla Mare, despre care se spunea atunci că
reprezentau în fapt pătrunderi pe un fond Verbicioara235.
Satul Oprişor este mărginit la partea estică de locul „Valea Scăpăului”, unde, în
punctul „Mololoi”, au fost descoperite resturile unei aşezări aparţinând culturii Verbi-
cioara, de aici recuperându-se fragmente ceramice atribuite unor vase mari cu pereţi
drepţi, străchini şi ceşti (unul dintre resturi, datorită decorului pe care-l poartă, este
specific culturii Gârla Mare) 236. La Iablaniţa, de la locul numit „La Fântână”, au fost
recuperate fragmente ceramice specifice ultimei faze a culturii Verbicioara, dar şi culturii
Gârla Mare237, iar în satul Olteanca, în apropierea izvorului ce curge prin partea vestică,
pe o pantă, a fost descoperită o aşezare aparţinând culturii Verbicioara, de unde s-au
recuperat fragmente ceramice din pastă grosieră238. Specialiştii au găsit mărturii

226
Idem, Cultura Verbicioara, p. 35.
227
Idem, Necropolele culturii, p. 36.
228
Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 409-435.
229
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, pp. 42-43.
230
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 87.
231
Gabriel Crăciunescu, Necropolele culturii, pp. 33-34.
232
Idem, Cultura Verbicioara, p. 47.
233
Ibidem, p. 36.
234
Ibidem, pp. 37-38.
235
Ibidem, p. 35.
236
Ibidem, p. 41.
237
Ibidem, p. 34.
238
Ibidem, p. 40.
52
arheologice de factură Gârla Mare şi două fragmente de statuete antropomorfe pe raza
localităţii Pădina Mare, mai precis în locul „La Fântâna Rece”, fiind confirmată
prezenţa şi a unui alt sit arheologic, specific fazei târzii a culturii Verbicioara239. Tot în
perimetrul satului, de această dată la punctul „La Ariile Boiereşti”, a fost descoperită o
cantitate importantă de material ceramic atribuit aceleiaşi culturi Verbicioara240, o
aşezare integrată culturii Verbicioara fiind cercetată şi în punctul „La Fântâni”, ce ţine
de satul Slaşoma241. Fragmentele ceramice recuperate fuseseră realizate grosier şi
decorate cu incizii paralele, fapt ce a permis plasarea lor într-o etapă de început a
amintitei culturi242.
La ieşirea din localitatea Pătulele spre Dănceu, pe malul pârâului Blahniţa, se
află un sit arheologic atribuit cronologic epocii bronzului243, iar la locul denumit de
localnici „Plaiul Viilor” s-au identificat materiale arheologice atribuite perioadelor
bronzului mijlociu şi târziu244. Fragmentele ceramice descoperite indică o posibilă
locuire aparţinând culturii Gârla Mare sau fazei târzii a culturii Verbicioara245, o a doua
staţiune atribuită culturii Verbicioara fiind identificată la aproximativ 500 m nord-vest
de sat, de unde s-au recuperat resturi ceramice aparţinând unor vase mari, decorate cu
incizii verticale246. MRPF era înştiinţat în anul 1987 că în satul Ponoarele, la locul
„Părţitoarea”, fusese descoperită o peşteră nouă, specialiştii recuperând din interiorul
său mai multe fragmente ceramice aparţinând culturii Verbicioara247, o aşezare
specifică aceleiaşi culturii fiind identificată lângă izvorul ce curge pe lângă Poroina
Mare, la locul numit „La Fântâni”. Ceramica analizată la momentul respectiv avea
decor incizat şi ornamente realizate prin împunsături succesive248. În localitatea
Pristol, aproape de staţia de pompare a apei, cercetătorii au găsit un sit arheologic cu
materiale specifice culturii Verbicioara,249, iar la Fântâna Domnească, în jurul
izvorului din lunca satului, spre nordul localităţii, există un sit arheologic atribuit
perioadei târzii a culturii Verbicioara, de unde s-au recuperat fragmente ceramice
decorate cu împunsături succesive250. Pe malul Blahniţei, aflat la 2 km de satul
Rogova, se găseşte punctul „La Cazărmi” unde, cu ani în urmă, s-au reperat urmele
unei aşezări având material arheologic specific culturii Verbicioara251, iar la Salcia, pe
locul denumit „Livada Satului”, au fost identificate fragmentele ceramice ale unor vase
care, probabil, aparţineau culturii Vârtop (suprapunea un nivel din epoca bronzului)252.
Tot aici, fie la kilometrul fluvial 822, fie undeva prin zonă, se bănuieşte că ar exista o
necropolă specifică culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare, anunţată, oarecum, de prezenţa în

239
Ibidem, p. 43.
240
Ibidem.
241
Ibidem, p. 50.
242
Ibidem, p. 50.
243
Cezar Bosoancă, Comuna Pătulele din judeţul Mehedinţi. Monografie, Drobeta Turnu Severin, Editura
Radical, 2001, p. 15.
244
Ibidem.
245
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 44.
246
Ibidem.
247
Ibidem, p. 46.
248
Ibidem.
249
Ibidem.
250
Ibidem, p. 28.
251
Ibidem, p. 48.
252
Simona Lazăr, Cultura Vârtop, p. 110.
53
zonă a mai multor materiale arheologice identificate cu puţin timp în urmă253. Pe insula
Ostrovul Şimian – aşezată în faţa localităţii Şimian – se află urme de locuire
îndelungată, descoperirile întâmplătoare şi săpăturile arheologice scoţând la iveală
material specific perioadelor Verbicioara sau Gârla Mare254, în timp ce pe teritoriul
satului Poroina s-au descoperit ocazional topoare de bronz tip celt, decorate cu o linie
în relief ce pleacă de la tăiş şi formează o arcadă la baza orificiului de înmănuşare255.
Ceramică aparţinând culturii Verbicioara a fost găsită şi pe teritoriul localităţii
Vânători, mai precis în punctele „Belci”256 şi „Măgura lui Lulea”257 şi tot pe malul
pârâului Blahniţa, de această dată în sud-estul localităţii Bucura, a apărut un punct de
locuire atribuit cronologic perioadei bronzului mijlociu. De aici s-au recoltat în 1977
fragmente ceramice specifice culturii Verbicioara, iar în anul 1991, alături de mai
multe resturi ceramice, s-au găsit şi câteva silexuri, o fusaiolă şi un fragment de
râşniţă258.
Cu ocazia lucrărilor de amenajare a albiei râului Blahniţa s-a descoperit în satul
Nicolae Bălcescu o urnă funerară atribuită de specialişti culturii Verbicioara259,
precum şi alte fragmente ceramice specifice epocii bronzului, provenind, foarte
probabil, de la urnele altor morminte de incineraţie260. În locul pe care sătenii din
Oreviţa Mare îl numesc „La Pârâu”, aflat pe dealul Măroiu, a fost identificată o
aşezare neolitică peste al cărui nivel de locuire s-au observat suprapuse materiale
arheologice specifice culturii Glina III261, săpăturile ştiinţifice desfăşurate între 1987 şi
1995 scoţând la lumină materiale arheologice aparţinând culturii Verbicioara în punctul
„Păuleşti”262. Cel mai consistent nivel de cultură descoperit aici este specific culturii
Verbicioara, reprezentat de locuinţe de suprafaţă, semibordeie şi o seceră cu buton, în
acelaşi context fiind recuperate şi câteva fragmente ceramice atribuite culturii Gârla
Mare263. Localitatea mai dispune şi de colina „Cetăţuie“, studiile arheologice
întreprinse acolo în anul 1987 conducând la repertorierea mai multor nivele de locuire
aparţinând culturii Glina III264. La Almăjel, ceretările efectuate în anul 1958 în punctul
„La Carieră” au avut ca rezultat descoperirea unei aşezări Verbicioara (între timp,
aceasta a fost afectată de exploatarea pietrei în zonă)265, iar în marginea satului
Vlădaia, către localitatea Bălăciţa, de pe văile cu izvoare ale zonei zisă „Saracov”, s-au
recuperat mai multe fragmente ceramice şi o măciucă de piatră în stare fragmentară
decorată cu patru lobi, aparţinând culturii Verbicioara266. La locul pe care sătenii din
Jupalnic îl numesc „Balta cu Rogoz”, aflat lângă pârâul Aluniş ce curge în lunca zisă
„Pe Vale”, s-a recuperat în anul 1899 un depozit de bronzuri aparţinând culturii Vârtop

253
Gabriel Crăciunescu, Necropolele culturii, pp. 37-38.
254
Dumitru Berciu, APO, p. 60; Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 43.
255
Dumitru Berciu, APO, p. 138, fig. 173.
256
Doru Liciu, Noi descoperiri aparţinând culturii, p. 11.
257
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara. pp. 52-53.
258
Idem, Cultura Verbicioara în judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VII, 1996, p. 36.
259
Idem, Cultura Verbicioara, p. 39.
260
Ibidem.
261
Idem, Noi puncte din epoca bronzului pe harta arheologică a judeţului Mehedinţi, în „Drobeta”, V,
1982, p. 193.
262
Idem, Cultura Verbicioara, p. 41; Simona Lazăr, Cultura Vârtop, p. 102.
263
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 41.
264
Idem, La culture, p. 139 şi urm.; Petre Gherghe, Repertoriul descoperirilor, p. 66.
265
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 14.
266
Ibidem, p. 54.
54
format din nouă celturi (opt întregi, decorate şi unul fragmentar, nedecorat), două
seceri cu limbă la mâner şi trei vârfuri de lance267.
O bună parte a aşezărilor aparţinând epocii bronzului aflate în arealul judeţului
Mehedinţi, au fost identificate pe baza materialului ceramic, ceea ce arată că grupurile
umane preistorice deveniseră tot mai interesate în modelarea lutului. Ceramica, de
toate tipurile şi destinaţiile, este aproape nelipsită din orice aşezare cercetată, numărul
ridicat al siturilor arheologice stând mărturie în acest sens: Balta Verde (ceramică
aparţinând culturii Gârla Mare), Bistreţ (resturi ceramice specifice culturilor Gârla
Mare şi Verbicioara), Brezniţa Ocol (vas fragmentar atribuit culturii Verbicioara),
Buiceşti (fragmente ceramice aparţinând culturilor Glina şi Verbicioara), Bucura
(resturi ceramice specifice culturii Verbicioara), Burila Mare (material ceramic
Verbicioara), Crivina (fragmente ceramice atribuite culturilor Vatina şi Verbicioara),
Corlăţel (resturi ceramice specifice culturii Verbicioara), Devesel (ceramică atribuită
culturii Verbicioara), Dobra (fragmente ceramice şi cuptoare aparţinând culturilor
Glina şi Verbicioara), Dubova (resturi ceramice provenite de la vase atribuite culturii
Verbicioara), Fântâna Domnească (material ceramic specific culturii Verbicioara),
Gârla Mare (ceramică aparţinând culturilor Gârla Mare şi Verbicioara), Gogoşu
(ceramică atribuită culturii Verbicioara), Govodarva (fragmente ceramice specifice
culturii Verbicioara), Iablaniţa (fragmente ceramice Gârla Mare şi Verbicioara),
Izâmşa (fragmente ceramice de la vase aparţinând culturii Gârla Mare), Izvoarele
(resturi ceramice Verbicioara), Jupâneşti (material ceramic atribuit culturii Vârtop),
Malovăţ (fragmente ceramice specifice culturilor Gârla Mare şi Verbicioara), Nicolae
Bălcescu (resturi ceramice aparţinând culturii Verbicioara), Olteanca (material
ceramic atribuit culturii Verbicioara), Oprişor (material ceramic aparţinând culturilor
Gârla Mare şi Verbicioara), Oreviţa Mare (fragmente ceramice specifice culturilor
Glina, Gârla Mare şi Verbicioara), Ostrovul Corbului (ceramică atribuită culturilor
Gârla Mare şi Verbicioara), Pătulele (material ceramic specific culturilor Gârla Mare
şi Verbicioara), Puţinei (fragmente ceramice Verbicioara), Rocşoreni (fragmente
ceramice specifice culturilor Gârla Mare şi Verbicioara), Salcia (resturi ceramice
aparţinând culturii Vârtop), Sălătruc (ceramică Verbicioara), Slaşoma (material
ceramic atribuit culturii Verbicioara), Tismana (ceramică aparţinând culturii
Verbicioara), Vânători (ceramică specifică culturii Verbicioara) şi Vlădaia (fragmente
ceramice atribuite culturii Verbicioara).
Este de bună credinţă să spunem că cele relatate nu reprezintă o expunere ex-
haustivă a descoperirilor ceramice apărute în perimetrul judeţului Mehedinţi, noi fă-
când referire doar la acelea care au fost pomenite la timpul potrivit în paginile studiului
de faţă. Cercetările întreprinse de-a lungul vremii în zona aflată sub observaţie au
contribuit, în egală măsură, şi la identificarea mai multor tipuri de arme, unelte, obiecte
artistice şi morminte. Astfel, s-au găsit arme şi unelte în apropierea satelor Bălăciţa
(două topoare din bronz de tip celt specifice ultimei perioade a epocii bronzului), Bui-
ceşti (topoare din piatră), o. Drobeta Turnu Severin (două topoare), Gruia (un topor
din piatră), Jupalnic (opt topoare de tip celt întregi decorate, unul fragmentar, nede-
corat, două seceri cu limbă la mâner şi trei vârfuri de lance, toate de tradiţie Vârtop),
Mileni (şase celturi şi patru vârfuri de lance aparţinând culturii Vârtop), Oreviţa Mare

267
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Depozitele de bronzuri, p. 123; Simona Lazăr, Cultura Vârtop, p. 98.
55
(o seceră cu buton), Ostrovul Mare (o seceră din bronz, un topor de tip celt şi o sabie
din bronz, toate plasate cronologic la finele epocii bronzului), Poroina (topoare din
bronz tip celt specifice etapelor de final ale epocii bronzului), Vlădaia (o măciucă
fragmentară cu patru lobi), seria aşezărilor unde au fost identificate manifestări de
artă şi morminte cuprinzând satele Balta Verde (idoli feminini, pandantive, coliere şi
morminte de incineraţie, toate atribuite culturii Gârla Mare), Crivina (o brăţară
plurispiralică din bronz, o necropolă aparţinând culturii Gârla Mare şi două
morminte de incineraţie aparţinând aceleiaşi arii culturale), Gârla Mare (o brăţară
fragmentară şi morminte), Gruia (o brăţară din bronz, un ac de fibulă, ambele
specifice culturii Gârla Mare, alături de morminte de tradiţie Gârla Mare şi
Verbicioara), Nicolae Bălcescu (o urnă funerară atribuită culturii Verbicioara),
Ostrovul Corbului (idoli feminini, podoabe şi morminte de incineraţie aparţinând
culturii Gârla Mare), Ostrovul Mare (statuete antropomorfe din lut de tradiţie Gârla
Mare, un tezaur din aur şi o necropolă specifică culturilor Gârla Mare şi Verbicioara)
şi Pădina Mare (două fragmente de statuete antropomorfe şi idoli de tradiţie Gârla
Mare) şi exemplele pot continua.

56
 PRIMA EPOCĂ A FIERULUI
(HALLSTATT)

AŞEZĂRI
Cercetările arheologice întreprinse la scara judeţului Mehedinţi au arătat că po-
pulaţia primei vârste a fierului s-a făcut “răspunzătoare” de continuarea tradiţiilor epo-
cii bronzului, dezvoltând forme de viaţă puternice, purtând o veritabilă amprentă loca-
lă. Analizând cum se cuvine mărturiile arheologice recuperate din perimetrele aşezări-
lor şi necropolelor aferente, s-a putut constata un habitat traco-geto-dacic compact, mai
cu seamă în sudul şi sud-vestul judeţului, aşezările hallstattiene fiind dispuse, în spe-
cial, de-a lungul Dunării. Comunităţile locale au valorificat conştient şi raţional resur-
sele naturale, reuşind să facă legătură între etapele finale ale epocii bronzului şi acelea
care anunţă prima vârstă a fierului, mediul geografic jucând un rol important în viaţa
grupurilor umane.
Încă din capul locului trebuie spus că cele mai multe impresii cu privire la epoca
Hallstatt au la bază cercetările realizate asupra necropolelor şi mormintelor izolate, însă
este de bună credinţă să recunoaştem şi rolul istoric al punctelor de locuire, cu toate că
inventarele aşezărilor hallstattiene fuseseră relativ sărăcăcioase. Specialiştii au împărţit aşe-
zările preistorice din prima vârstă a fierului în două categorii, mai întâi, cele întinse de-a
lungul apelor, amenajate pe terasele inferioare, în special locuirile aflate pe linia Dunării,
pentru ca în grupa a doua să găsim sălaşele268. Cartierul de vest al oraşului DROBETA
TURNU SEVERIN, cunoscut sub numele de Schela Cladovei, deţine „Proprietatea lui
Dragoş Iacob” unde, în anii trecuţi, s-au identificat materiale arheologice din epoca fieru-
lui269, săpăturile efectuate în perimetrul castrului drobetan scoţând la lumină şi fragmente
ceramice hallstattiene ce par a indica o posibilă aşezare, importanţa fiindu-i conferită mai
ales de poziţia strategică deţinută (zona a fost folosită atât de daci, cât şi de romani)270.
Tot fragmente ceramice au fost identificate şi la kilometrul fluvial 902 de lângă satul
Vrancea271, iar la Scăpău, în urma perieghezei realizată de E. Bujor în 1971, au fost
scoase la iveală în punctul „Ogaş Colnic” materiale aparţinând perioadei Hallstatt272.
Cercetările arheologice întreprinse în sectorul „Peştera femeii” aparţinând Peşterii “To-
polniţa”, aflată pe raza localităţii Cireşu, s-au soldat cu descoperirea unor vetre de foc
din Hallstatt asociate cu material ceramic273, în timp ce la Ostrovul Mare a fost identi-
ficat în punctul “Pichetul ars” un strat de cultură ce prezenta din loc în loc gropi cu
material hallstattian274. Tot un strat de cultură aparţinând primei epoci a fierului s-a făcut
remarcat şi în localitatea Balta Verde (era relativ bogat şi conţinea la vremea descope-
ririi fragmente ceramice, cenuşă, cărbuni, unelte din piatra şi silex), iar pe malul Dunării,
în dreapta gurii Blahniţei, a fost identificat un strat de cultură indicat cercetătorilor prin
resturile de locuire a două colibe arse, precum şi vetre de foc (de aici provin şi resturi

268
Dumitru Berciu, APO, pp. 143-149.
269
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 69.
270
Dumitru Berciu, APO, pp. 143-149.
271
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 34.
272
Ibidem, p. 41.
273
Vasile Boroneanţ, Arheologia peşterilor, p. 83.
274
Dumitru Berciu, APO, pp. 143-149.
57
ceramice din lut negru, specifice primei vârste a fierului)275. Pe Ostrovul Banului, aflat în
faţa cartierului severinean Gura Văii, exista o aşezare datată între secolele X – IX a.Chr.
unde s-a analizat o cultură desprinsă din vechea cultură Gârla Mare276, incluzând tipolo-
gic celebrele toporaşe plate cu aripioare (specifice perioadei Hallstatt B1/B2)277, iar la
Dubova, cercetările efectuate în anul 1965 au identificat în Peştera “Climente I” depu-
neri arheologice din prima vârstă a fierului (cultura Basarabi)278. Şi în Peştera “Climente
II” (aceeaşi localitate) au fost identificate în anul 1964 de către C. S. Nicolăescu-Plopşor
şi V. Boroneanţ urme de locuire aparţinând primei vârste a fierului (grupul cultural
Susani-Mediaş), iar în Peştera “Fluturilor”, situată pe malul stâng al văii râului Ponicova,
cercetările lui V. Boroneanţ între 1964 – 1965 au scos la iveală fragmente ceramice din
Hallstatt279. O situaţie identică s-a aflat în Peştera “Ponicova” (tot pe raza satului Dubo-
va) unde, în sectorul „Galeria Liliecilor”, între 1965 – 1968 s-au găsit resturi de locuire
aparţinând primei vârste a fierului (faza Ostrovul Banului), cum de altfel s-au aflat şi în
Peştera „Veterani”, între anii 1964 – 1969 (cultura Basarabi)280.
În localitatea Izâmşa, la locul zis “Dealul Fântânilor”, existau cândva suprapuse
straturi de cultură aparţinând epocilor bronzului (Gârla Mare), primei vârste a fierului
(Basarabi), romană şi feudală281, iar pe raza satului Bistreţ, în punctul denumit „La
Punţi”, cercetările arheologice efectuate între anii 1984 – 1985 au scos la iveală o aşezare
aparţinând primei vârste a fierului (cultura Basarabi)282. La locul pe care oamenii din
zonă îl numesc “La Gârloacă”, aflat în perimetrul satului Gârla Mare, cu ajutorul unor
fragmente ceramice a fost dovedit un nivel de locuire specific culturii Basarabi283, iar la
Gruia au fost cercetate 21 morminte, o parte dintre acestea fiind atribuite epocii
Hallstatt284. Satul Izvoarele conţine urmele unei aşezări din aceeaşi perioadă285, în timp
ce pe raza localităţii Hinova s-au cercetat 41 urne funerare având decor canelat şi capac,
aparţinând tot primei vârste a fierului286. În perimetrul satului Ostrovul Corbului, între
kilometrii fluviali 911 şi 911+ 448, la locul zis „Botul Cliuciului”, s-au aflat urmele unor
aşezări din aceeaşi perioadă (Hallstatt)287, localitatea Pristol evidenţiindu-se şi ea prin
identificarea aici, cu ani în urmă, a unor materiale specifice primei vârste a fierului288. Pe
teritoriul satului Punghina s-a descoperit un mormânt de incineraţie aparţinând epocii
Hallstatt ce avea ca inventar două vase mari şi două ceşcuţe289 care, în urma analizării

275
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p.15.
276
Emil Moscalu, Probleme, pp. 17-24.
277
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p.104.
278
Vasile Boroneanţ, Descoperiri gravettiene, p. 542, 546; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în
Oltenia, p.45.
279
Vasile Boroneanţ, Arheologia peşterilor, p. 86, 87.
280
Ibidem, p. 88, 90.
281
Doina Galbenu, Descoperiri întâmplătoare în judeţul Mehedinţi, în ”Drobeta”, 1974, pp. 257-261 (în
continuare Descoperiri întâmplătoare).
282
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 17; Idem, La culture, pp. 139-150.
283
Dumitru Berciu, APO, p. 190.
284
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 49.
285
Idem, La culture, pp. 139-150.
286
Mişu Davidescu, Un tezaur de podoabe tracice descoperit în castelul roman târziu de la Hinova-
Mehedinţi, în „Drobeta”, V, 1981, pp. 5-48 (în continuare Un tezaur); Idem, Săpăturile arheologice din
castrul roman de la Hinova, în „Drobeta”, IV, 1980, pp. 77-78.
287
Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 409-435.
288
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 46.
289
Simona Lazăr, Descoperiri funerare din Hallstatt târziu în Oltenia, în „Drobeta”, XVI, 2006, p. 189.
58
contextului stratigrafic, precum şi a formelor şi decorului lor, s-a apreciat că ar putea fi
plasate între secolele VI – V a.Chr.290. La Şviniţa, în punctul „La Islaz”, au fost
descoperite în anul 1970 mărturii arheologice hallstattiene291 cu un bogat conţinut
Basarabi292, iar în dreptul kilometrului fluvial 1.005, unde se varsă în Dunăre pârâul
Trescovăţ, au fost identificate materiale arheologice aparţinând aceleiaşi perioade293. Un
nivel de locuire hallstattian s-a observat în anul 1987 şi la Oreviţa Mare, mai precis pe
colina „Cetăţuie“294, urme de locuire atribuite aceleiaşi perioade fiind semnalate şi la
Bâlvăneşti, Brezniţa de Ocol, Cerneţi, Cujmir, Devesel, Gogoşu, Eşelniţa, Izvorul
Bârzei, Izvorul Frumos, pe Ostrovul Şimian, la Puţinei, Salcia şi Vânjuleţ295.
Punctele de locuire amintite identifică un habitat traco-geto-dacic ceva mai
consistent spre sudul şi sud-vestul judeţului, aşezările hallstattiene fiind amplasate de-a
lungul fluviului, în lunca acestuia sau pe terasele râurilor mai mari ce străbat teritoriul.
Comunităţile locale au ştiut să valorifice resursele oferite de natură, dând contur unei
vieţi economice de succes pentru acele vremuri, practicând agricultura, păstoritul,
meşteşugurile, vânătoarea, pescuitul, schimburile comerciale ş.a.

VIAŢĂ ECONOMICĂ
Studiind mărturiile arheologice, putem spune că toate complexele culturale ce
aparţin fazei de început a Hallstatt-ului local, nu reprezintă altceva decât rezultatul unei
dezvoltări autohtone, unitare şi fără întrerupere296. Impresiile acumulate graţie analizelor
efectuate urmelor de locuire, a necropolelor şi mormintelor izolate, demonstrează că po-
pulaţia cunoscuse în acea perioadă toate formele vieţii economice, practicarea agricultu-
rii şi a creşterii animalelor confirmând caracterul autohton al comunităţilor hallstattie-
ne. Deşi nu s-au remarcat decât un număr modest de unelte casnice şi agricole, spaţiul
geografic ţinut sub observaţie îndeamnă şi astăzi la efectuarea îndeletnicirilor amintite,
descoperirile de grâu carbonizat, resturile osteologice de cabaline, bovidee, peşti şi ani-
male sălbatice întărind cele spuse, atestând şi alte ocupaţii, mult mai vechi, ca pescuitul
şi vânătoarea. În urma săpăturilor ştiinţifice realizate în zona de mare interes hallstattian
Balta Verde – Gogoşu – Ostrovul Mare, autorii cercetărilor au scos la lumină, printre
altele, câteva obiecte integrate categoriei uneltelor (cuţitaşe din fier cu lamă arcuită spre
interior şi nituri de fier la plăsele)297, prezenţa cutelor din piatră, necesare ascuţirii obiec-
telor tăioase, fiind pusă în legătură cu ocupaţiile cotidiene ale membrilor comunităţii
(aveau o formă dreptunghiulară şi erau prevăzute cu o perforaţie pentru agăţare)298. Tot
de la Balta Verde s-au recuperat unelte din piatră şi silex, în timp ce cuţitele din piatră,
toporul de tip bipen, cele 12 cuţitaşe şi cuţitul din fier cu un tăiş şi corpul arcuit,

290
Ibidem.
291
Cătălin Nicolae Pătroi, Catalogul aşezărilor, p. 27.
292
Gabriel Crăciunescu, La culture, pp. 139-150.
293
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 65.
294
Gabriel Crăciunescu, La culture, pp. 139-150; Petre Gherghe, Repertoriul, p. 66.
295
Gabriel Crăciunescu, La culture, pp. 139-150.
296
Dumitru Berciu, Zorile, p. 223.
297
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp.143-144.
298
Ibidem.
59
identificate la Gogoşu, par să fie tot instrumente de uz casnic299. La gura râului Blahniţa
s-a dat peste un mormânt hallstattian care conţinea ca inventar şi o râşniţă de mână,
prezenţa sa fiind o dovadă certă a practicării agriculturii, cel puţin în Hallstatt-ul mijlo-
ciu (de când datează mormântul)300.
Tot săpăturile ştiinţifice au contribuit la conturarea imaginii privind practicarea
meşteşugurilor, despre care specialiştii au afirmat că fuseseră bine definite. Fără a
neglija celelalte regiuni mehedinţene, am insistat puţin mai mult asupra producţiilor
meşteşugăreşti descoperite în arealul geografic şi istoric (hallstattian) Balta Verde –
Gogoşu – Ostrovul Mare, cu specificaţie că demersul întreprins este departe de a
surprinde o realitate exhaustivă.

1. MEŞTEŞUGURI
1.1. ARME
Vârfuri de lănci
Categoria aceasta ocupa un loc de frunte în inventarul mormintelor de luptători,
între exemplarele identificate distingându-se vârfuri de lance cu secţiune lenticulară şi
secţiune rombică. Cele aparţinând primei categorii sunt, se pare, mai vechi decât
vârfurile din a doua, la Balta Verde fiind întâlnite, frecvent, exemplare din grupa celor
cu secţiune lenticulară, roase de rugină şi asemănătoare frunzei de salcie, cel de-al
doilea tip remarcându-se cu precădere între obiectele descoperite la Gogoşu301. Analiza
făcută câtorva dintre acestea arată o lucrătură destul de frumoasă şi îngrijită, ceea ce a
îndemnat pe specialişti să afirme că meşterii vremii stăpâneau metalurgia fierului
destul de bine. Lungimea lor putea atinge în unele cazuri chiar 0,5 m, celor deja
amintite adăugându-le şi producţiile descoperite la Gruia şi Ostrovul Mare302.
Săbii
Comparativ cu categoria prezentată mai înainte, astfel de obiecte au fost identifica-
te în număr mai mic, amintind, în primul rând, producţiile găsite la Balta Verde cu un
singur tăiş, un fragment având două tăişuri303 şi exemplarele de la Gogoşu, având verigi
din fier destinate atârnării304. Forma obişnuită este cea cu un tăiş, înrudită cu pumnalul în
forma literei T, dar deosebindu-se de acesta prin lungimea lamei (planşa IV - 2) şi uneori
lipsa mânerului în T. De la Ostrovul Mare s-au recuperat două fragmente de săbii curbe
cu un singur tăiş şi mâner terminat în T, prevăzut cu plăsele din fier, prinse în nituri305
(planşa III - 1).
Pumnale
O formă mai des întâlnită fusese pumnalul cu un tăiş şi mâner ce prezenta o bară
perpendiculară pe lamă, denumirea generică fiind pumnalul cu mâner în forma literei T
299
Ibibem.
300
Ibidem.
301
Ibidem.
302
Ibidem.
303
Ibidem.
304
Ibidem.
305
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-151.
60
(planşa IV - 2), de factură iliră. Aria sa de răspândire a cuprins, iată, şi regiunile
populate de traco-geto-daci, prezenţa în acest spaţiu datorându-se fie schimburilor
comerciale, fie chiar imitaţiilor locale. Printre cele mai reprezentative piese se numără
acelea identificate la Balta Verde şi Ostrovul Mare306.
Topoare
Asemenea tipuri de arme au apărut între descoperirile arheologice de pe Ostrovul
Banului, fiind exemplare plate cu aripioare307, dar şi la Bâlvăneşti, unde s-au găsit două
topoare din fier prevăzute cu orificiu median de fixare a mânerului308 .
Securi
D. Berciu considera topoarele descoperite la Bâlvăneşti ca fiind de fapt securi
duble cu tăişuri paralele şi orificiu de înmănuşare309, una având o lungime de 0,19 m
(planşa III - 3), purtând semne ale folosirii, în timp ce la Gogoşu, între obiectele
recuperate din cele 11 mormintele de înhumaţie aparţinând luptătorilor, s-au aflat şi
securi bipene asociate cu lănci310.
Care de luptă
Săpăturile organizate la Balta Verde au scos la lumină două fragmente de şină
din fier cu urme de nituri, despre care s-a spus că ar aparţine unui car de luptă tras de
cai311 şi tot aici s-a dat peste piese de harnaşament (vezi zăbala din bronz; planşa III -
4), alături de un alt fragment de şină cu nit din fier, toate asociate cu oase calcinate312.
Alte categorii de arme (din piatră)
Rolul pe care uneltele şi armele din metal (bronz şi fier) l-au îndeplinit în cadrul
societăţii a fost unul major, dar nici aportul obiectelor confecţionate din piatră nu ar
trebui neglijat, acestea, însă, neputând concura cu cele din prima categorie la capitolul
eficienţă. Membrii comunităţilor hallstattiene nu vor renunţa la obiectele litice, nici nu
aveau cum, gândind că piatra reprezentase o materie primă aflată la îndemâna oricui.
La Gruia, spre exemplu, au fost descoperite o secure-ciocan şi un fragment de secure
ce amintesc de perioada neolitică, despre care se crede a fi în legătură cu un cult313, în
timp ce cutele identificate în mormintele luptătorilor de la Balta Verde şi Gogoşu, pot
avea legătură cu folosirea armelor şi a diverselor unelte314. Cutea de la Balta Verde
prezenta o formă dreptunghiulară, fiind prevăzută la unul din capete cu orificiu pentru
agăţare (planşa IV - 3), dintr-un mormânt recuperându-se şi o măciucă din granit
asemănătoare exemplarului identificată la Vârtop315.

306
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp.143-151.
307
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 104.
308
Idem, Depozitele, pp. 64-65.
309
Dumitru Berciu, APO, pp.149-166.
310
Idem, Zorile, p. 225.
311
Dumitru Berciu Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 143-151.
312
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
313
Ibidem.
314
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp.143-151.
315
Dumitru Berciu, APO, pp.149-166.
61
 Grupurile umane hallstattiene se ocupaseră cu agricultura, păstoritul, meşteşugu-
rile, pescuitul şi vânătoarea, în cadrul societăţii făcându-şi apariţia o categorie nouă,
cea a luptătorilor. Asistăm, astfel, la identificarea democraţiei militare, unde-i găsim pe
războinici situaţi pe o poziţie privilegiată, relevată de inventarul mormintelor ce le
aparţin. În anii trecuţi a circulat ipoteza că sud-vestul României ar fi fost populat de o
enclavă etnică iliră, cercetările ulterioare demonstrând netemeinicia afirmaţiei. Ceea ce
s-a putut lua în calcul de către specialişti, pe baza producţiilor nord-vest balcanice
identificate, a fost faptul că în zonă existase un punct de întreţinere a relaţiilor traco-
geto-ilire. Aducând în discuţie descoperirile arheologice survenite în ariile culturale
Bârseşti-Ferigile şi Stoicani-Moldova (fibule tip Glasinač), putem atribui, ipotetic,
perimetrului geografic supus atenţiei noastre şi calitatea de zonă de tranzit între civili-
zaţia ilirilor şi comunităţi traco-geto-dacice aflate dincolo de spaţiul amintit.

1.2. PIESE DE HARNAŞAMENT

Prezenţa între descoperirile primei vârste a fierului a acestor tipuri de realizări
meşteşugăreşti, aduce dovada creşterii animalelor (în cazul de faţă a cailor), păstoritul
reprezentând o ocupaţie căreia comunităţile traco-geto-dacice îi dădeau o mare impor-
tanţă. Calul era folosit la călărie şi pentru tracţiune, afirmaţia fiind întărită de descoperi-
rea resturilor unui car de luptă la Balta Verde şi, pentru a realiza o oarecare imagine
asupra modului de înhămare şi conducere, am ales să prezentăm câteva piese de harnaşa-
ment mai reprezentative. Cea mai importantă era, se pare, zăbala, parte a harnaşamen-
tului ce se fixa în gura calului, destinată strunirii şi conducerii acestuia. O asemenea piesă
din bronz s-a descoperit la Balta Verde, însă, din păcate, fragmentară, având două psalii
cu câte trei perforaţii necesare fixării muştiucului şi a căpăstrului316 (planşa III - 4).
Conform aprecierilor făcute de D. Berciu, ce a cercetat şi descris zăbala, aceasta ar fi de
tipul celor traco-cimeriene, găsindu-şi bune analogii în aria civilizaţiei menţionate317. La
momentul descoperirii piesa fusese asociată cu patru obiecte rotunde ca nişte inele,
zăbala purtând urmele arderii pe rugul defunctului, înmormântat alături de calul său.
Dacă ţinem seama de forma şi frumuseţea sa, am putea spune că asemenea obiecte nu
erau folosite de toţi membrii comunităţii, zăbala putând să aparţină categoriei pieselor
de harnaşament folosite pe post de “podoabe”. Aşa stând lucrurile, ar fi încă o dovadă a
diferenţierile sociale existente în prima vârstă a fierului, obiectele declarate ”de preţ”
fiind vehiculate numai de păturile sociale mai înstărite. Oricâte ipoteze s-ar lansa,
certitudine rămâne faptul că grupurile umane hallstattiene acordau o atenţie deosebită
cailor, uneori, în momentul înmormântării, rudele decedatului depunând şi calul gata
înhămat, alături de armele şi obiecte ce-i aparţinuseră.
Pe post de ornamente (chiar ”podoabe” ?) erau utilizate şi aplicele, producţii
necesare încrucişării curelelor ce treceau peste capul calului. Cele identificate la Balta
Verde au fost descoperite alături de zăbala amintită, reprezentând în fapt nişte discuri
ornamentate cu motivul crucii rozetă, una dintre acestea având un dispozitiv de fixare
diferit318 (planşa V - 3). S-au mai descoperit şi aplice confecţionate în forma literei V
316
Ibidem.
317
Idem, Zorile, pp. 237-238.
318
Idem, APO, pp. 149-166.
62
(planşa V - 5) sau cu o toartă subţire, dar şi de tip nasture ori sub formă de calotă,
alături de două garnituri dreptunghiulare, goale la interior.

1.3. PODOABE
Obiecte cu pretenţia de ”podoabe” s-au aflat în număr relativ ridicat, provenind
din aşezări, necropole ori morminte izolate, o parte fiind identificate în mod accidental.
Varietatea lor vine să întărească ideea că unii membrii stăpâneau arta prelucrării
metalelor în cadrul comunităţilor hallstattiene, însă, în egală măsură, identifică şi relaţii
de schimb promovate cu civilizaţii aflate la mare distanţă.
Fibule
Asemenea producţii au fost găsite fie din bronz, fie din fier, fie combinate din
bronz şi fier, chiar şi din argint, maniera de lucru conducând la stabilirea unor tipologii
concrete. Începem prezentarea dând credit, mai întâi, producţiilor recuperate de la
Balta Verde, specialiştii stabilind că fibulele tip ochelari ar putea forma o primă
categorie319. În acest caz, meşterul a legat două spirale printr-o răsucire în forma cifrei
8, întregul dispozitiv de fixare fiind lucrat din fier şi trecut la partea opusă. Tot la Balta
Verde a apărut şi tipul Glasinač (planşa V - 7) care prezintă două resorturi şi placă
rectangulară la picior sau chiar în formă de “scut beoţian”, producţiile de acest fel fiind
lucrate din fier. O categorie frecvent întâlnită se pare că era fibula aşa-zisă cu coaste,
realizată din fier şi din bronz320, câteva exemplare confecţionate din fier având o scobi-
tură prelungă. Dintre fibulele descoperite la Gogoşu, una era din fier, însă nu i se
cunoaşte tipul datorită proastei conservări321, alta avea o sârmă din fier trecută prin in-
teriorul corpului, tip ce fusese mai cunoscut în zona Balta Verde. O altă fibulă, de
această dată cu arc semicircular şi placă terminată cu butoni, a apărut în săpăturile de la
Gruia322, iar din localitatea Gogoşu provin fibule de tip Glasinač, Donja-Dolina (cu
placă triunghiulară la picior) şi două integrate de specialişti în categoria a navicella323
(una descoperită chiar pe craniul unei femei324) evidenţiind elemente de cultură iliră,
alături de alte producţiile de aceeaşi factură identificate în morminte325. Între piesele ce
compun depozitul de la Bâlvăneşti se numără şi două fibule ochelari de tipul celor
amintite mai sus, având sârmă din bronz în secţiune romboidală (planşa III - 3), precum
şi un fragment de fibulă cu corp în arc semicircular, cu patru noduri (planşa V - 2), cro-
nologia plasându-le în jurul secolului VI a.Chr.326. Asemenea exemplare s-au identificat
în puţine locuri, printre care şi la Bâlvăneşti327, denumirea mai veche fiind de tip Vače328,
astăzi fiind cunoscută ca fibula de tip Graboveč, mai precis Graboveč 5b, cu două

319
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp.143-151
320
Ibidem.
321
Ibidem.
322
Dumitru Berciu, APO, pp.140-166.
323
Idem, Zorile, p. 225.
324
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 143-151.
325
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, pp. 109-110.
326
Idem, Depozitele, pp. 64-65; Dumitru Berciu, APO, pp. 174-176.
327
Marian Gumă, Câteva precizări asupra unor descoperiri aparţinând primei şi celei de-a doua epoci a
fierului din sud vestul României , în “Banatica”, X, Reşiţa, 1990, pp. 97-98.
328
Ibidem, p. 97.
63
resorturi şi 3, 4 nodozităţi pe arc, aparţinând cronologic perioadei Hallstatt B3/C1329.
Analoage producţiilor de la Bâlvăneşti sunt două fibule descoperite la Ostrovul Mare în
mod întâmplător330 şi tot aici s-au găsit două exemplare integrate de specialişti în aşa-
numita categorie a fibulelor tracice, având un fel de apendice drept (unul dintre exem-
plare era la data descoperirii într-o stare fragmentară; planşa V - 1). Pe raza aceleiaşi
localităţi au fost semnalate şi fibule cu două învârtituri şi corp simplu de tip Glasinač,
asemănătoare fragmentului descoperit la Salcia (planşa V – 6), fibule fără placă, dar
având două învârtituri (planşa VI -1.9.), fibule cu corp similar, însă prevăzute cu o sin-
gură învârtitură şi placă dreptunghiulară terminată cu butoni (planşa VI – 1.3.) identice
celor de la Balta Verde şi Gruia (planşa V - 4), în timp ce cu totul accidental s-au recu-
perat şapte fibule din clasa a charnier (planşa VI - 1.1, 1.4, 1.5, 1.6, 1.7, 1.8, 1.11).
După spusele ţaranului care le-a descoperit – aminteşte D. Berciu – se pare că aceste
fibule erau ascunse într-un vas de lut, fiind deci vorba foarte probabil, de un depozit,
corpul lor, împreună cu arcul, având formă semicirculară şi împodobit cu rozete, placa
fiind redată în formă de palmetă. Originea acestora ar fi, după toate probabilităţile, sud-
tracică sau chiar grecească, datorându-şi prezenţa, mai mult ca sigur, “expansiunii”
comerciale către zona ţinută sub observaţie.
Brăţări
Graţie cercetărilor efectuate la Balta Verde s-a recuperat un număr impresionant
de brăţări din bronz şi fier aparţinând primei vârste a fierului331, cele mai multe fiind
confecţionate din bări de bronz, arheologii găsind brăţări închise şi deschise, cu capete
ce se apropie fără să se atingă. Analizând sârmele din care s-au confecţionat, specialiş-
tii au observat că aveau secţiuni plan-convexe şi rotunde, exemplarele realizate din fier
având capete subţiate şi închise, petrecute unul peste celălalt, secţiunea în bară fiind fie
rotundă, fie dreptunghiulară. Asemănătoare lor este tipul găsit la Gruia cu extremităţile
întretăiate, o altă brăţară având sârma de bronz răsucită în ambele capete sub formă de
vioară, cealaltă, prezentând placă din bronz cu caneluri332. Un exemplar tot din bronz,
dar cu bară în secţiune triunghiulară, a fost descoperit la Balta Verde (planşa III - 6),
din localitatea Bâlvăneşti recuperându-se 40 fragmente ce reprezintă un tip deschis, cu
sârmă din bronz de secţiune plan-convexă, altele 10 reproducând acelaşi tip, însă cu
capetele terminate brusc333. Între descoperirile întâmplătoare reţin atenţia brăţările de la
Pristol, Rogova şi Crivina, din prima localitate provenind un fragment de bronz, aso-
ciat cu urne funerare, având decor realizat în aşa-zise “reliefuri” (două pe margine şi
unul median), pe fiecare meşterul trasând crestături oblice în sensuri diferite334 (planşa
III - 5). La Rogova a apărut un tip de brăţară masivă executată din bară de bronz cu
secţiune rotundă, mai groasă la mijloc şi care se subţiază către capete, răsucirea cape-
telor unul peste celălalt cuprinzând cam două treimi din lungimea piesei335 (planşa IV -
4). Producţia din bronz identificată în anul 2008 la Crivina, la kilometrul fluvial 894,

329
Ibidem.
330
Dumitru Berciu, APO, pp. 176-180.
331
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 143-151.
332
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
333
Ibidem; Mircea Petrescu Dâmboviţa, Depozitele, pp. 64-65.
334
Doina Galbenu, Descoperiri întâmplătoare, pp. 257-261.
335
Dumitru Berciu, APO, pp. 176-180.
64
aparţine tipului cu capete ascuţite şi are formă plurispiralică, specialiştii întrezărind
posibilitatea ca ea să fie atribuită culturii Basarabi336.
Torques-uri, coliere, aplice şi nasturi-aplice
Descoperiri de torques-uri în perimetrul geografic mehedinţean nu sunt multe,
dintre acestea amintind exemplarul identificat la Gruia337 şi vom insista asupra celor 12
aparţinând depozitului găsit la Bâlvăneşti. Sunt torsionate pe jumătate din lungimea lor
şi prezintă capete răsucite în afară, 11 având învârtitura la extremităţi simplă,
exemplarul rămas având învârtituri care apucă o bară perpendiculară pe corpul piesei,
bară ce a fost turnată odată cu acesta338. Între descoperirile de la Balta Verde s-a remar-
cat un colier din bronz cu corpul torsionat şi capete răsucite, reprezentând o formă
caracteristică primei vârste a fierului339, colierul găsit la Bâlvăneşti fiind fragmentar,
recuperat odată cu torques-urile şi fibulele prezentate. Aplicele din bronz şi fier identi-
ficate la Balta Verde au fost puse în legătură cu îmbrăcămintea340, exemplarul din fier
având formă dreptunghiulară, prevăzut cu patru braţe rezultate din tăierea deschi-
zăturilor (trei dintre ele lipsesc). Referitor la nasturi-aplice, grăitoare este descoperirea
de la Ostrovul Mare, arheologii găsind aici trei exemplare cu calotă hemisferică şi o
singură toartă, patru cu calotă asemănătoare, dar de mai mici dimensiuni şi prevăzute
cu tortiţă, altele patru având calotă pe picioruş (un exemplar are patru picioruşe)341.
Categoriei pieselor folosite la îmbrăcăminte îi aparţin nasturii, aplicele ajurate şi
exemplarele în forma cifrei 8 identificate la Gogoşu342.
Verigi de picior, pandantive şi cercei
De la Balta Verde provin cele mai multe verigi de picior, asemenea podoabe
fiind executate din fier şi bronz, uneori constatându-se aşezarea lor laolaltă pe picior,
adică şi din fier, dar şi din bronz. Cât priveşte pandantivele, amintim exemplarele
descoperite pe raza localităţilor Balta Verde şi Gruia (planşa IV - 5)343, arheologii
găsindu-l pe cel de la Balta Verde în mormântul II al unei femei, fiind destinat să
prindă acoperământul de cap (reprezintă dovada că femeile umblau cu capul acoperit).
Tot aici, însă de această dată în mormântul nr. IV, lângă craniul femeii s-au descoperit
podoabe din sârmă de bronz aflate în zona urechilor, despre care cercetătorii au afirmat
că nu erau altceva decât nişte cercei344.
Alte categorii de podoabe
Patru perle de sticlă, ce probabil se puneau în regiunea gâtului, au fost identi-
ficate la Balta Verde şi tot de aici au fost recuperaţi saltaleoni, adică fragmente de
spirale multiple şi mici, aproape identice exemplarelor găsite la Gogoşu. În apropierea
craniului femeii de la Gogoşu, pe care s-a descoperit fibula a navicella, existau şi

336
Oana Minodora Neagoe, op. cit., loc. cit., pp. 97-99.
337
Dumitru Berciu, APO, pp. 176-180.
338
Ibidem; Mircea Petrescu Dâmboviţa, Depozitele, pp. 64-65.
339
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 143-151.
340
Ibidem.
341
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
342
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 148.
343
Ibidem.
344
Ibidem.
65
fragmente de sârmă subţire din bronz, plurispiralice, cele identificate la Balta Verde
făcând parte dintr-o grupa tipologică mai rar întâlnită345. Tot categoriei podoabelor
aparţin şi acele de păr, exemplarul din bronz descoperit la Ostrovul Mare reprezentând
modelul tipic pentru necropolele de la sfârşitul primei vârste a fierului346.
Mărturiile arheologice la care am făcut referire confirmă, aşadar, înclinaţiile spre
frumos ale grupurilor umane preistorice de aici, existând posibilitatea ca în cadrul
comunităţilor să fi trăit unii care se îndeletniceau – nu ştim dacă în mod exclusiv – şi
cu realizarea podoabelor. Fierul începea să-şi facă loc tot mai mult între preocupările
oamenilor, meşterii având obiceiul să-l folosească şi la confecţionarea obiectelor
artistice, ceea ce îi sporea valoarea. Prezenţa podoabelor în mai multe variante, face ca
treapta pe care se găsea societatea hallstattienă să fi fost de nivel ridicat, unii specialişti
fiind tentaţi să aprecieze că o parte a membrilor fuseseră ceva mai înstăriţi. În sprijinul
afirmaţiei aducem ca argument inventarul mormântului femeii de la Balta Verde, multe
piese având caracter “străin” de locurile acestea, dovedind, astfel, un puternic punct de
legătură între zona în cauză şi areale geografice mai îndepărtate.
Către sfârşitul consideraţiilor noastre facem loc depozitului de obiecte tracice
găsite la Hinova347 (planşa VI - 2), a cărui faimă i-a fost adusă atât de modul cum a fost
recuperat, cât mai ales de valoarea incontestabilă a conţinutului, în prezent el aflându-
se expus la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, sala Tezaure. Piesele sunt din
aur, totalizând 4. 919, 95 g, maniera de execuţie plasându-le către sfârşitul epocii
bronzului şi începutul primei vârste a fierului. Faptul că autorul descoperirii a realizat
un studiu amplu şi pertinent tezaurului de la Hinova, ne-a îndemnat să nu insistăm prea
mult cu prezentarea sa, amintind doar că sfârşitul epocii bronzului şi începutul perioa-
dei Hallstatt nu ar fi excelat în obiecte de valoare artistică deosebită. Tot în viziunea lui
M. Davidescu, tehnica ornamentării şi ornamentarea în sine ar fi ocupat un loc secun-
dar, unele piese combinând în formele şi decorul lor experienţa şi tradiţia locală, moş-
tenită de la multe generaţii anterioare. În accepţiunea sa, tezaurul de la Hinova nu
reprezintă o descoperire singulară, obiecte asemănătoare sau chiar simple analogii,
găsindu-se în tot spaţiul Carpato-Pontic, cu ramificaţii în Europa centrală şi Balcani,
ajungând până în Asia Mică348, legăturile comunităţilor locale de aici cu alte zone mai
îndepărtate fiind de notorietate.

1.4. CERAMICĂ
Olăria poate indica celor interesaţi nivelul atins de comunităţile locale traco-
geto-dacice, modelarea lutului fiind demonstrată cu ajutorul variatelor producţii
ceramice, a seriilor vaselor întregi ori fragmentare având forme, decoruri, ornamentaţii,
utilizări şi destinaţii diferite, care, din punct de vedere cronologic, acoperă întreaga
perioadă a primei vârste a fierului.
Pe lângă ceramica cenuşie, de tradiţie mai veche, aparţinând epocii bronzului, în
complexele arheologice din România atribuite fazelor timpurii ale Hallstatt-ului s-au

345
Ibidem.
346
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
347
Mişu Davidescu, Un tezaur, pp. 5-48.
348
Ibidem, p. 44.
66
remarcat şi categorii ceva mai noi, specifice primei vârste349. Explicaţia este dată de
faptul că între cele două perioade nu există întreruperi, observându-se, firesc, legături
culturale, economice şi de altă natură, prima vârstă a fierului continuând pe o treaptă
superioară epoca succedată. Vor fi primite în continuare influenţe din afară, fără însă a
schimba caracterul autohton al comunităţilor hallstattiene, elementele preluate din aria
de civilizaţie a altor grupuri etnice contribuind la îmbogăţirea vieţii spirituale şi
materiale a traco-geto-dacilor. În aşezările şi mormintele hallstattiene a fost descoperită
o ceramică neagră sau neagră castanie, ornamentată cu caneluri şi faţete paralele,
aşezate oblic, în ghirlande sau în grupuri orizontale. (Vasele – n.n.) au un slip lustruit
puternic, metalic. Tipul principal de vas este urna «bitronconică» sau aşa-zisă
«villanoviană» (planşa VII – 1; n.n.) având partea superioară înălţată, largă şi buza
răsfrântă trompetiform în afară. Pe linia de întâlnire cu jumătatea inferioară, tipul
acesta de vas prezintă o formă umflată, acoperită cu faţete paralele350. Pe lângă
tehnicile de ornamentare amintite, meşterii vor mai folosi incizia, ştampilarea cu aşa-
zisul torques351, încrustaţiile în alb şi decorul spiralic, ele reprezentând, după spusele
lui D. Berciu, orizontul canelat352 sau orizontul Pecica, observat că stratigrafic
suprapune în Oltenia şi Banat ultimul nivel al complexului epocii bronzului Vatina-
Gârla Mare353, ceramica nouă fiind de factură est-central europeană, corespunzătoare
orizontului Gava din Ungaria354.
Formele vaselor continuă evolutiv pe cele aparţinând epocii bronzului, lucru
sesizat mai cu seamă în câmpul urnelor funerare hallstattiene de la Balta Verde355.
Având în vedere că ceramica este bine reprezentată, fiind scoase la lumină numeroase
asemenea producţii, vom apela şi noi doar la acelea, să le zicem, mai interesante,
recuperate graţie cercetărilor întreprinse în aşezări, necropole şi morminte izolate.
Ceramică din aşezări
Comparativ cu numărul vaselor găsite în necropolele epocii Hallstatt, inventarul
ceramic întâlnit la nivelul punctelor de locuire se prezintă relativ sărăcăcios (vezi mai
jos capitolul Necropole şi morminte izolate, pagina 73), conţinând doar fragmente şi
foarte puţine vase întregi, mormintele oferind spre studiu exemplare mai multe. Specia-
liştii au afirmat că din aşezări, în general, s-au putut recupera două specii de producţii
ceramice determinate de culoarea lutului, fiind vorba, mai întâi, de vase care au în
componenţă un lut negru, cealaltă categorie însumând producţiile cu lut cărămiziu şi
nuanţe relativ deschise356, fiecare putând conţine cu uşurinţă şi alte exemplare:
a) În prima grupă s-ar putea adăuga vasele cu lut negru, uneori negru-cenuşiu,
stratele lustruite cafeniu şi câteodata cu pete negre-cenuşii. Tipul reprezentativ este un
vas din Hallstatt-ul mijlociu găsit la Vânjuleţ357(planşa VII - 11), autorul fiind de
părere că amintita producţie reprezintă cea mai veche descoperire Basarabi de pe
teritoriul Mehedinţiului. Tot în prima categorie apare subspecia ceramicii cu lut negru
349
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 100.
350
Dumitru Berciu, Zorile, p. 227.
351
Ibidem, p. 228.
352
Ibidem.
353
Ibidem.
354
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 100.
355
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, op. cit., pp. 64-65.
356
Dumitru Berciu, APO, pp. 143-149.
357
Ibidem (în pasta lutului se află pietricele, arderea fiind completă).
67
şi lusruire neagră-vânătă, cu nuanţe gălbui, vasele fiind foarte bine arse, cum ar fi cele
identificate la Ostrovul Mare în punctul „Pichetul ars”358.
b) Cea de-a doua specie ceramică este reprezentată de tipuri mai rar întâlnite,
compusă din vase având în compoziţie lut gălbui, lustruite în culoarea cafelei cu lapte.
În ceea ce privesc formele, se disting ulcelele cu o toartă sau două, supraînălţate, având
corpul sferic şi proeminenţe, precum şi cupele în formă de trunchi de con, identice
celor descoperite la Balta Verde359.
Olarii epocii Hallstatt nu aveau obiceiul să decoreze ceramica la fel de mult ca
omologii lor din epoca anterioară, acum fiind folosite pe post de motive ornamentale
arcade, cercuri şi unghiuri realizate din mănunchiuri de caneluri paralele, spirala în
forma literei S devenind continuă, încadrată de multe ori într-o bandă incizată, ca cea
de pe buza producţiei identificată la Vânjuleţ. Pe suprafaţa acestui vas meşterul a
relizat un motiv interesant şi destul de complicat, amintind, în opinia lui D. Berciu, de
vasul situlă identificat la Certosa (Italia)360, elementul principal al producţiei de la
Vânjuleţ fiind o “mustaţă“ mult răsucită, căreia olarul i-a adăugat triunghiuri, vârfuri
de săgeţi, arcade, caneluri şi zig-zaguri361 (planşa VIII - 1).
Ceramică din necropole şi morminte izolate
Vasele recuperate sunt reprezentative şi bine conservate, fiind capabile să aducă
mai multe informaţii cu privire la stadiul atins de prelucrarea lutului în acele vremuri.
Caracteristică primei vârste a fierului rămâne urna bitronconică de tip “villanovian”
cu capac în formă de strachină, specifică necropolelor de incineraţie, asemenea
realizări fiind analizate cu precădere în cimitirul de urne cu capac cercetat la Balta
Verde362 (planşa VII -2), producţii ce derivă tipologic din marele vas bitronconic
descoperit la Pecica (este cea mai veche descoperire ceramică a epocii Hallstatt de pe
teritoriul ţării noastre; planşa VIII - 2)363. Urnele recuperate de la Balta Verde folosesc,
de regulă, un lut negru, negru-castaniu şi negru-gălbui, având suprafaţa lustruită şi
lucrate din lut grosolan, în compoziţie remarcându-se multe pietricele. Lutul era
insuficient frământat, dar bine ars, lângă urne fiind descoperite frecvent şi vase adiacente,
executate din lut cărămiziu şi mai bine frământat364. Ca forme, curentă s-a dovedit a fi
cea bitonconică cu buza trompetiformă fără mănuşi, având doar proeminenţe ascuţite sau
apucători late, întâmplându-se foarte rar ca unele vase să nu aibe aceste apucători şi
proeminenţe365. De-a lungul timpului, cercetătorii au făcut expertize şi asupra tipurilor
prevăzute cu două torţi laterale366 (planşa VII - 1), precum şi a urnelor-clopot cu
apucători367 (planşa VII - 3), identice exemplarelor găsite tot la Balta Verde, capacele de
deasupra având formă de strachină şi dotate cu apucători, în multe cazuri fiind
ornamentate pe umăr cu caneluri oblice (o formă interesantă fusese capacul cu profil
identic vaselor epocii bronzului). Asemenea producţii s-au descoperit în mormântul I de
358
Ibidem, pp. 144-148.
359
Ibidem.
360
Ibidem, pp. 150-155.
361
Ibidem, pp. 144-148.
362
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 70.
363
Dumitru Berciu, Zorile, p. 227.
364
Idem, APO, pp. 149-166.
365
Ibidem.
366
Ibidem.
367
Ibidem.
68
la Balta Verde, iar în nord-vestul satului, pe locul numit de localnici ”Dealul Despanului”
sau “Podul Despanului”, au fost remarcate fragmente ceramice asociate şi cu oase
calcinate. Fragmentele redau profile de străchini cu buza arcuită spre interior şi cu
umărul acoperit de caneluri-faţete orizontale, paralele. Alte fragmente sunt ornamentate
cu brâuri în relief crestat. Unele cioburi au făcut parte din buza unor urne de dimensiuni
mari care era răsfrântă în afară în felul unei pâlnii. Toate aceste fragmente –
caracteristice primei vârste a fierului – sunt asemănătoare celor descoperite în aşezarea
de pe malul Dunării, de la locul «La Morminţi» precum şi în mormintele funerare de la
Balta Verde368. Pe raza localităţii Ostrovul Mare s-au găsit o urnă funerară tip clopot şi
un capac cu două apucători orizontale, de secţiune în bandă şi buza în colţuri369 (planşa
VII - 4), concluziilor desprinse în urma studierii acestora fiind foarte interesante. Astfel,
după spusele celui care a cercetat vasele, forma urnei se regăseşte în cadrul unei tradiţii
prezentă şi în epoca Latène, iar capacul ar fi dovada unor raporturi existente între
civilizaţia hallstattiana din Oltenia şi nordul Italiei de astăzi.
Patru urne funerare şi două ceşcuţe joase au fost găsite la Pristol în mod întâm-
plător, urnele fiind de dimensiuni mari (planşa VII - 6), având formă bitronconică şi
partea proeminentă rotunjită, la toate întâlnindu-se – în aceeaşi zonă – patru perechi de
proeminenţe dispuse faţă în faţă370. În exterior, ca şi în interior, sunt date cu slip
subţire, pe care apoi l-au lustruit. Decorarea lor constă în false caneluri aşezate pe
partea superioară a vasului. Vasul-urnă are canelurile aşezate în grupuri verticale,
alternând cu altele orizontale în dreptul butonilor. Acest decor este despărţit de restul
vasului printr-o adâncitură, care lasă impresia unei caneluri mai late. Pe gât are
caneluri orizontale. Împreună cu vasele s-au mai găsit şi două ceşti scunde, ce au
forma unei cupe, cu fundul apăsat puţin în interior. Nu au nici un fel de decor în afara
slipului dat pe ambele feţe. Vasele fac parte dintr-un complex din perioada Hall. A
(Reinecke)371. După toate probabilităţile, se pare că urne similare mai fuseseră desco-
perite şi pe Ostrovul Banului, cu specificaţia că asemenea genuri ceramice apar, totuşi,
mai rar în cuprinsul insulei372. Autorului investigaţiilor efectuate asupra producţiilor
găsite la Pristol a încercat să sugereze ideea că amintitele tipuri de vase ar fi fost
special realizate pentru depunerea în morminte, socotindu-le, într-un fel sau altul,
contemporane producţiilor identificate pe Ostrovul Banului373.
În anul 1924 V. Pârvan anunţa câteva descoperiri întâmplătoare efectuate la
Gruia, prilej cu care a afirmat că inventarul ceramic identificat fusese recuperat în con-
diţii stratigrafice neclare374. Materialul ceramic – ilustrat în totalitate la distinsul cerce-
tător – foloseşte un lut castaniu în spărtură, având strat superficial lustruit în castaniu-
cenuşiu sau vânăt, pasta, care nu este de calitate superioară, fiind insuficient arsă şi
presărată cu pietricele. Ca forme, ceva mai reprezentative, s-au remarcat urnele mari
tip „clopot” având un brâu alveolar şi patru apucători laterale, ceştile cu două torţi

368
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 14.
369
Dumitru Berciu, APO, p. 165.
370
Doina Galbenu, Descoperiri întâmplătoare, pp. 257-261.
371
Ibidem.
372
Sebastian Moritz, Petre Roman, Un nou grup hallstattian timpuriu în sud-vestul României – Insula
Banului, în “SCIV”, IV, 3,1969, p. 403.
373
Doina Galbenu, Descoperiri întâmplătoare, pp. 257-261.
374
Vasile Pârvan, Considerations, pp. 35-50.
69
supraînălţate, cupe cu picior gol la interior asemănătoare “fructierelor” epocii Latène
(planşa VII - 5), străchini-capace similare producţiilor recuperate din câmpul de urne,
dar mai alveolate etc. Prezenţa între descoperiri a cupelelor “fructieră” şi a urnelor tip
“clopot”, cărora le alăturăm producţiile asemănătoare identificate la Ostrovul Mare şi
Hotărani375, ne îndeamnă să le plasăm – cu rezervele de rigoare – către sfârşitul primei
vârste a fierului şi începutul celei de-a doua, ţinând cont că asemenea genuri ceramice
fuseseră foarte răspândite în mediul cultural geto-dacic. Ipoteza pare confirmată de
descoperirea la Gogoşu a şapte urne funerare tip “clopot” despre care autorii cercetării
spuneau că reprezintă prototipuri ale vaselor similare utilizate în epoca Latène, întreaga
descoperire fiind pusă în legătură cu practicile funerare376.
Ceva mai multe variante ceramice au oferit necropolele şi mormintele
tumulare de înhumaţie, noi oprindu-ne, pentru început, asupra unui vas recuperat
dintr-un mormânt aflat pe raza satului Ostrovul Corbului377. Nu-i vom întocmi o
descriere, acest lucru fiind realizat mai jos, în lucrarea de faţă (vezi Necropole şi
morminte izolate de înhumaţie, pagina 76), arheologii găsind un impresionant material
ceramic întreg sau fragmentar şi la Balta Verde. Aici, cele mai multe s-au dovedit a fi
străchinile (de altfel, producţii funerare obişnuite), depuse în morminte ca ofrandă,
conţinând mâncarea “necesară” celui decedat. Plasarea lor se făcea între genunchii sau
labele decedatului378, o formă mai răspândită fiind producţiile cu buza arcuită spre
interior şi acoperită cu caneluri paralele, oblice sau orizontale, prevăzută cu apucători
late, având lut neagru în spărtură. Mai rare au fost, se pare, cănile cu o toartă laterală şi
corp bombat, dar scund, înrudite într-o oarecare măsură cu ceştile mici având o toartă,
o cupă de mici proporţii de formă deschisă şi profil elegant şi un vas prevăzut cu două
torţi supraînălţate, fiind genuri foarte interesante în opinia specialiştilor, reprezentând
producţii caracteristice epocii379. Ceramică întreagă şi fragmentară a fost identificată şi
la Gogoşu (ceşti, străchini380, străchini cu caneluri pe margine şi apucători late), în timp
ce şapte ceşcuţe erau dotate cu torţi supraînălţate, având buza şi umerii canelate. Tot ca
urmare a săpăturilor efectuate în perimetrul localităţii au fost recuperate şi căni, câteva
prezentând torţi supraînălţate. De la Gogoşu provine o cupă cu gât trompetiform ce dă
impresia că ar fi singurul exemplar de acest tip descoperit în zonă, la Ostrovul Corbului
fiind analizat un bogat material ceramic datat pe la sfârşitul Hallstatt-ului timpuriu,
descoperit graţie săpăturilor arheologice întreprinse asupra unui complex funerar
compus din trei schelete de copii381.
În general, putem afirma că ceramica atât prin tehnică, forme şi ornamentare,
oglindeşte o relativă dezvoltare a societăţii preistorice, precum şi un nivel de viaţă mai
ridicat, grefat pe fondul cultural Gârla Mare al epocii anterioare. Membri comunităţilor
hallstattiene aleseseră ca formă urna funerară bitronconică, vasul având apucători fixe
pe zona de maximă rotunjire, dispuse în general câte două, în timp ce producţii asemă-
nătoare, însă care nu au o zonă intermediară de maximă rotunjire, aparţin fazelor târzii.
Urnele au fost acoperite cu capace, continuându-se, astfel, o veche tradiţie observată cu

375
Dumitru Berciu, APO, p. 170.
376
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 205-211.
377
Dumitru Berciu, APO, p. 149.
378
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 149.
379
Ibidem.
380
Ibidem.
381
Petre Roman şi colectivul, Descoperirile, p. 107.
70
precădere în epoca bronzului, meşterii folosind lustruirea pe post de ornamentare.
Continuitatea tradiţiilor epocii bronzului la nivelul primei vârste a fierului poate fi
sesizată şi cu ajutorul vasului tip strachină-capac de formă bitronconică şi fără apucă-
tori, având buza arcuită spre interior, gen ceramic specific epocii fierului. Din punct de
vedere cronologic, se pare că legătura dintre câmpul de urne al primei vârste şi necro-
polele hallstattiene de înhumaţie, o constituie marea urnă funerară găsită lângă pârâul
Blahniţa, reprezentativă pentru producţiile de acest fel. Ceramica reliefează procesul de
dezvoltare locală al triburilor traco-geto-dacilor, mai cu seamă cele ce aparţin arealului
de mare interes hallstattian Balta Verde – Gogoşu – Ostrovul Mare382, vasele identifi-
cate “acoperind“ întreaga epocă Hallstatt, atât din punct de vedere tipologic, cât şi ca
destinaţie. Trecerea către cea de-a doua vârstă a fost anunţată şi de seria producţiilor tip
“clopot”, specii care îşi vor găsi o largă întrebuinţare în practicile geto-dacice, legate
mai cu seamă de ritualurile înmormântării.

2. RELAŢII COMERCIALE ŞI DE ALTĂ NATURĂ

Analizând mai multe mărturii arheologice identificate în perimetrul judeţului
Mehedinţi, specialiştii au fost de părere că grupurile umane hallstattiene de aici ar fi
promovat legături cu zone mai îndepărtate. Înainte să pornim la identificarea acestora,
ne vedem obligaţi să încercăm un posibil răspuns la o întrebare inevitabilă: cine erau
aceia care dăduseră contur unor astfel de relaţii? Pe această cale şi încă de la început,
reţine atenţia o informaţie conform căreia, după efectuarea a numeroase studii antropo-
logice, s-ar fi constatat caracterul amestecat al populaţiei înmormântată în necropola de
la Balta Verde383, opinie care, însă, nu a fost confirmată şi de alţi cercetători384. Profe-
sorul D. Berciu, spre exemplu, încercând să dea un răspuns cu privire la atribuirea civi-
lizaţiei de aici fie tracilor, fie ilirilor, fie amânduroră, era destul de tranşant în a acorda
zonei respective, fără nici un complex, o puternică dominantă tracică. Tot domnia sa
mai adăuga şi faptul că nu trebuie neglijată prezenţa pe aceste locuri a unei reduse
componente etnice ilire, luând în calcul poziţia geografică a arealului în discuţie, cum
de altfel nici la Gogoşu nu putem trece cu vederea o oarecare tentă iliră, pe lângă o
puternică dominantă tracică385. Afirmaţiile sunt întărite şi de săpăturile arheologice,
mai ales cele efectuate în perimetrul câmpului de urne identificat la Balta Verde, o
bună parte a obiectelor scoase la lumină având puternice amprente autohtone, cu rădă-
cini adânci în epoca bronzului.
Pe tot parcursul primei vârste triburile locale au dezvoltat propria lor civilizaţie,
fiind remarcate şi elemente materiale ori spirituale de factură iliră, însă contribuţia
acestora la afirmarea culturală în zonă având o pondere mai redusă, comparativ cu cea
tracică, dar nu de neglijat. Date fiind aceste consideraţii, ne vedem puşi în faţa situaţiei să
facem loc între prezentări, printre primele, legăturilor traco-geto-ilire, despre care s-a
afirmat la timpul potrivit să formează temelia etnică a viitoarei civilizaţii întâlnită aici în
cea de-a doua epocă a fierului. Ambele structuri etnice au promovat schimburi de natură
economică, coroborate cu reciprocităţi în domeniul cultural, valori spirituale şi materiale

382
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 150.
383
Dumitru Berciu, Zorile, p. 254.
384
Alexandru Vulpe, în “SCIV“, XII, 2, 1962, pp. 307-321.
385
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, pp. 109-110; Dumitru Berciu, Zorile, p. 235.
71
atribuite amânduroră înregistrându-se dincolo şi dincoace de Dunăre. În Hallstatt-ul mij-
lociu, probabil sub influenţa câtorva triburi ilire stabilite aici, populaţia locală va trece la
înmormântările efectuate în ritul înhumaţiei, cu defuncţii aşezaţi în poziţii întinse şi mai
rar incineraţi386, descoperirile arheologice susţinând teoria existenţei în zonă a unui puter-
nic punct de întreţinere a legăturilor dintre cele două civilizaţii. Avem în vedere cele
câteva producţii nord-vest balcanice identificate pe malul stâng al fluviului (pumnalul cu
mâner în forma literei T răspândit la traco-geto-dacii din Oltenia sud-vestică şi Banat,
fibulele tip Glasinač, Donja-Dolina, a navicella, Graboveč, seriile săbiilor derivate tipo-
logic din pumnalul pomenit anterior ş.a.), ce se pot constitui în imitaţii sau chiar achiziţii
făcute pe calea liberului schimb. Se pare că lirii nu numai cu localnicii din sud-vestul Ro-
mâniei ar fi avut legături comerciale, ci şi cu traco-geto-dacii aflaţi dincolo de aceste
regiuni, descoperirea unor fibule tip Glasinač în ariile culturale Bârseşti-Ferigile387 şi
Stoicani-Moldova388 susţinând punctul de vedere enunţat. Nu este exclusă nici ipoteza
ca produsele de factură iliră identificate în aria culturală a altor traco-geto-daci, să fi
fost vehiculate fie de locuitorii din zonă, fie de cei din regiunea Banat. Influenţe ilire s-
au sesizat şi în modul de viaţă, relevantă pentru susţinerea afirmaţiei fiind descoperirea
la Balta Verde a unui mormânt de femeie ce pare a fi ocupat o poziţie privilegiată în
cadrul societăţii hallstattiene. Determinat a fost inventarul recuperat, specialiştii căzând
de acord că el aparţinuse unei persoane ce se bucura de un oarecare prestigiu social,
situaţie aproape identică cu cea a femeii epocii fierului din lumea iliră.
Vestigiile arheologice analizate aveau să confirme şi alte contacte, mediul ştiinţific
admiţând că amintitul capac cu două apucători laterale, identificat la Ostrovul Mare
(pagina 69), ar fi mărturia activităţilor comerciale avute cu regiuni din Italia, în timp ce
fibulele “tracice”, găsite tot pe raza satului (pagina 64), reprezintă dovada unor ipotetice
schimburi economice promovate cu uniunile tribale ale tracilor sudici. În acelaşi regis-
tru se înscrie şi descoperirea pe Ostrovul Banului atât a producţiilor ceramice asemănă-
toare celor din nivelul VII b2 de la Troia, cât şi a toporaşelor plate cu aripioare, ambele
plasând zona pe calea sudică a difuzării metalurgiei fierului din Anatolia spre Grecia şi în
Balcani, iar de aici, către nordul Dunării. Analoage toporaşelor de pe Insula Banului sunt
cele din bronz identificate în Anatolia, datate de specialişti în secolele XIV – XIII a.Chr.,
cele din Europa nefiind mai timpurii de anul 800 a.Chr. Deoarece fuseseră puse în
corespondenţă tipologică cu piesele găsite la Bârlad, care la rândul lor erau eronat plasate
pe calea cimeriană a difuzării fierului, toporaşele de pe Insula Banului nu pot avea nici o
legătură cu relaţiile comerciale traco-geto-cimeriene. Alte câteva obiecte ar putea fi
rezultatul unor raporturi economice avute şi cu lumea greacă, cele şapte fibule din argint
de tip a charnier descoperite la Ostrovul Mare (pagina 64) fiind vehiculate fie de comer-
cianţii greci, fie de tracii sudici, ultima variantă având, se pare, un grad mai scăzut de
probabilitate389. Între produsele aparţinând cronologic fazelor finale ale primei vârste şi-
au găsit locul şi câteva producţii locale ce imită, ori încearcă să imite, diferite realizări
greceşti, D. Berciu prezentând o copie de oenochoe găsită la Ostrovul Mare390 ca pe un
vas cu cioc lucrat manual, la care s-a folosit lutul cenuşiu (planşa VII-8).

386
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 106.
387
Dumitru Berciu, Zorile, p. 254.
388
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 102.
389
Dumitru Berciu, APO, pp. 176-180; Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 132.
390
Dumitru Berciu, Zorile, p. 252.
72
 Traco-geto-dacii au preluat elemente culturale din lumea iliră, ajungând chiar să
convieţuiască alături de mici grupuri infiltrate la nord de fluviu, comunităţile de aici
“oferind”, la rândul lor, destule influenţe şi în sens invers. Mărturiile arheologice întăresc
ideea unor relaţii avute şi cu triburi tracice sud-dunărene, traco-geto-dacice din nord, dar
şi cu comercianţii greci veniţi de pe litoralul Mării Negre, ceea ce implică o trecere
graduală a societăţii hallstattiene către cea de-a doua vârstă a fierului. Dintre acestea, un
loc aparte l-au constituit elementele de civilizaţie preluate din aria spirituală greacă şi
elenistică, la care se vor adaugă în epoca Latène importante influenţe materiale – şi nu
numai – celtice şi romane, toate suprapuse peste un fond autohton deja conturat. Rezul-
tatul sintezei anunţate a fost apariţia civilizaţiei geto-dacice din cea de-a doua vârstă,
care-şi va păstra fondul cultural propriu pe toată durata existenţei sale.

NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE

Având în vedere că materialul arheologic recuperat din aşezările hallstattiene
este foarte sărăcăcios391, inventarele scoase la lumină din necropole şi morminte izo-
late au furnizat informaţii mai bune, pondrea fiind deţinută de producţiile ceramice. În
Hallstatt II a (1.000 – 900 a.Chr.) existase în sud-vestul Olteniei o comunitate a cărei
prezenţă este puternic dovedită cu ajutorul mormintelor de incineraţie în urne cu capac,
reprezentate de câmpurile funerare identificate la Balta Verde392, Hinova393, Ostrovul
Corbului, Ostrovul Mare, Salcia ş.a. care, din punct de vedere cronologic şi conform
schemei de periodizare, aparţin Hallstatt-ului timpuriu. Tot din prima vârstă, însă
atribuite perioadei de mijloc a Hallstatt-ului, s-au făcut remarcate necropolele de la
Balta Verde (incineraţie în tumuli)394, Şviniţa, Eşelniţa, Izvorul Bârzii, Puţinei, Cerneţi,
Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Gogoşu, Gruia, Pristol ş.a., precum şi cele tumulare
de înhumaţie din Hallstatt-ul mijlociu şi târziu de la Eşelniţa, Ostrovul Corbului,
Ostrovul Mare, Balta Verde, Gogoşu ş.a. (ultima, din perspectiva tentei ilire, având o
caracteristică semnificativă pentru perioada târzie în care se datează395, ca şi
descoperirile de la Gruia396).
1. NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE (plane şi în
tumuli)
Amenajările funerare au ajuns în general să fie mai bine cunoscute decât aşezările,
mai întâi datorită faptului că au dat spre studiu vase întregi şi întregibile şi apoi, deoarece
produsele ceramice erau însoţite în unele cazuri şi de importante obiecte din metal. În
mod regulat, cimitirele fuseseră amenajate în vecinătatea aşezărilor, oarecum ferite din
calea drumurilor umblate, câmpul de urne de la Balta Verde găsindu-se în imediata
apropiere a celui din epoca bronzului (atribuit culturii Gârla Mare)397, de multe ori un
mormânt hallstattian “deranjând” altul din epoca anterioară398 (planşa IX - 1). Din păcate,

391
Idem, APO, pp. 143-149.
392
Idem, Zorile, p. 232.
393
Mişu Davidescu, Un tezaur, pp. 5-48; Idem, Săpăturile arheologice, pp. 77-78.
394
Dumitru Berciu, Zorile, p. 244, 255.
395
Ibidem.
396
Ibidem, p. 255.
397
Idem, APO, pp. 150-153; Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 307-319.
398
Ibidem, p. 69.
73
datorită caracterului de dună al locului, necropola plană de la Salcia a fost distrusă în
mare parte, aceasta fiind amplasată pe o colină şi departe de aşezarea hallstattiană. La
Balta Verde, în locul numit “La Morminţi”, a fost cercetată o necropolă din prima vârstă
a fierului ce conţinea morminte cu urne funerare în care se depuseseră resturile cremaţiei,
toate fiind morminte plane399, inventarul scos la lumină cuprinzând urne mari de tip
“villanovian” (planşa VII - 1, 9) acoperite cu capace în formă de strachină (planşa VII -
7). Din punct de vedere tipologic, ceramica identificată derivă din orizontul local Pecica
(Hallstatt I a) şi se datează în Hallstatt I b, fiind plasată cronologic alături de cele din
Moldova, Dobrogea şi Transilvania400. Pentru a putea să ne lămurim cu privire la modul
de execuţie al unui astfel de vas funerar, am apelat la descrierea realizată de D. Berciu,
distinsul cercetător spunându-ne că forma urnei era bitronconică. Pe zona de întâlnire a
celor două jumătăţi se aflau caneluri oblice şi paralele, despărţite de patru grupe de câte
două proeminenţe – una aşezată deasupra zonei bombate, iar cealaltă dedesupt. Partea
superioară nu avea nici un décor. Strachina era un capac cu patru torţi laterale. Vasul
era lucrat din lut de culoare neagră, bine ales de impurităţi şi frământat. În exterior lutul
era de culoare neagră–cafenie. Suprafaţa era acoperită cu un strat foarte subţire (slip)
lustruit401. Tot autorul ne informează că foarte rar urna putea fi însoţită şi de vase adia-
cente, mormintele, în general, găsindu-se aşezate în şiruri paralele, după o orâduială se
pare intenţionată402 şi bine aleasă (au fost înregistrate şi cazuri când oasele calcinate fuse-
seră depuse direct pe pământ). În afară de urnele cu capac, inventarul mormintelor nu
mai cuprindea decât în mod excepţional câte un alt obiect, cum ar fi, spre exemplu, o
măciucă din granit şi un fragment de idol ornamental403. Amenajările funerare cercetate
conţin material arheologic capabil să ilustreze o anumită perioadă din Hallstatt, interval
de timp ce a stat la baza dezvoltării viitoarei culturi a mormintelor în movile, reprezen-
tând o verigă a lanţului care leagă începuturile primei vârste de etapele finale ale epocii
anterioare din care s-a dezvoltat404. O necropolă plană de incineraţie având urne funerare
cu capac a fost semnalată şi la Hinova, fiind cercetate 41 urne din prima vârstă a
fierului405, urnele identificate la Pristol, plasate cronologic în faza timpurie a primei
vârste, fiind înscrise ca descoperiri fortuite. Aceasta i-a făcut pe specialişti să nu-şi dea
seama dacă ele aparţin unor morminte de incineraţie plane sau tumulare, cronologia
indicând apartenenţa la perioada amintită anterior, fiind contemporane producţiilor
descoperite la Balta Verde406.
Evoluţia societăţii hallstattiene a putut fi surprinsă şi graţie informaţiilor pe care
le-au oferit cercetările efectuate asupra mormintelor de incineraţie în tumuli, la
Ostrovul Mare, pe locul numit de localnici “Prundul Deiului”, fiind descoperit în anul
1978 cel mai bine conservat tumul aparţinând unui mormânt de incineraţie fără urnă.
Iniţial, acesta fusese de înhumaţie, cel de incineraţie fiind adăugat ulterior şi deci mai
târziu decât primul, situaţie […] întâlnită la Balta Verde şi Gogoşu407. Tumulul

399
Ibidem, p. 90.
400
Dumitru Berciu, Zorile, p. 232.
401
Ibidem, pp. 64-65 (vezi mormântul 7)
402
Idem, APO, pp. 149-166.
403
Ibidem.
404
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 72.
405
Mişu Davidescu, Un tezaur, pp. 5-48; Idem, Săpăturile arheologice, pp. 77-78.
406
Doina Galbenu, Descoperiri întâmplătoare, pp. 257-261.
407
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 257, 408.
74
hallstattian avea ca inventar obiecte din fier408 (planşele VIII - 3 şi IX - 3). Alături de
amintita necropolă plană identificată la Balta Verde, săpăturile arheologice au scos la
lumină şi patru grupe de cimitire în movile (tumuli) unde s-a folosit tot ritul incinera-
ţiei, numărul mormintelor fiecărei categorii fiind variabil. Cea mai numeroasă grupă se
găseşte în punctul “La Morminţi”, amenajările funerare aflându-se în imediata apropie-
re a câmpului de urne din epoca bronzului şi a celei plane din prima vârstă a fierului409,
o alta fiind identificată în locul zis “La Podişcă”, cuprinzând trei morminte410. A treia
categorie era amplasată la 1 km sud-vest de locul numit “Glod” şi la cca. 500 m de
Dunăre, conţinând movile mai mari şi mai multe morminte, cea mai izolată rămânând
grupa a patra, aflată la locul “Crângul lui Stângă” (însuma patru movile). În interiorul
tumulilor de la Balta Verde cercetătorii au dat peste morminte fără pietre, ci numai o
groapă în care s-au depus direct resturile cremaţiei, altele avuseseră morminte în care
defuncţii incineraţi fuseseră depuşi fie în groapă, fie pe un strat de pietre de râu (ring),
peste care a fost aşezat un alt strat de pietre, precum şi movile ce conţineau morminte
mixte cu pietre şi fără pietre411. Cât priveşte inventarul recuperat, acesta este unul
relativ bogat, materialul arheologic grupându-se în obiecte din metal (bronz şi fier), de
piatră şi ceramică412, anumite fragmente de vase redând profile de urne bitronconice şi
străchini capac. Majoritatea mormintelor tumulare de incineraţie descoperite la Balta
Verde aparţineau luptătorilor, observaţiile stratigrafice dovedind că obiectele din metal
sunt contemporane cu producţiile ceramice cu care se asociază, pe când fragmentele
descoperite în pământul din care se construiseră tumulii, se apropie de apariţiile din
staţiuni si cimitire413 .
Tot la Ostrovul Mare atenţia cercetătorilor s-a oprit asupra mormântului inven-
tariat la poziţia 14 (mai precis asupra formele vaselor descoperite), urna recuperată
fiind de tip clopot (planşa VII - 3, pentru comparaţie; planşa VII - 4), capacul având
două apucători orizontale414. Aşa cum s-a mai spus, dacă forma urnei se află în legătură
cu o anumită tradiţie regăsită ulterior la geto-daci, capacul cu pricina pare să fie dovada
raporturilor existente între civilizaţia hallstattiană din zonă şi nordul Italiei de astăzi, în
timp ce un alt vas, recuperat tot de aici, dezvăluie legături comerciale întreţinute şi cu
lumea greacă415 (planşa VII - 8). Descoperirile de la Gruia au îndemnat pe cei mai
mulţi specialişti să creadă că necropola ar fi avut, probabil, morminte în tumuli, din
păcate afirmaţia rămânând doar la stadiul de ipoteză, pentru că mormintele fuseseră
distruse în urma unor lucrări cu caracter agricol şi nu au permis formularea unor
concluzii pertinente. Semnificativ pentru perioada de mijloc a primei vârste (cca. 800 –
750 a.Chr.) este mormântul aşa-numit a pozzo descoperit la gura Blahniţei, aparţinând
fazei Basarabi I, fiind o groapă tip puţ săpată în nisip ce conţinea o mare urnă funerară
acoperită cu capac, ambele producţii ceramice având în compoziţie lut amestecat cu
pleavă416. Din interiorul gropii, pe lângă vase, s-a mai scos la lumină şi o râşniţă de
mână depusă acolo în timpul ritualului înmormântării.
408
Ion Stângă, Cercetări arheologice, pp. 117-125.
409
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 257.
410
Ibidem.
411
Ibidem.
412
Dumitru Berciu, APO, pp. 146-166.
413
Ibidem.
414
Ibidem.
415
Ibidem.
416
Idem, Zorile, p. 243.
75
 Necropola de la Eşelniţa a fost integrată de specialişti tot etapei de mijloc, mai
precis în a doua jumătate a secolului al VII-lea a.Chr., ea remarcându-se prin prezenţa
unui dualism cultural, trei tumuli având morminte al căror inventar era compus din
ceramică specifică culturii Basarabi, restul de peste 20 movile conţinând morminte ce
nu mai aparţin culturii amintite, fiind exclusiv de incineraţie417. Mai multe morminte
tumulare de incineraţie s-au făcut remarcate şi în cuprinsul localităţii Cerneţi, cu
prilejul unor investigaţii realizate în primăvara lui 1977, un altul fiind descoperit la
Izvorul Bârzii de acelaşi tip şi rit, având material ceramic Basarabi418. Vase cu corpuri
sferice, decorate, ce provin dintr-un mormânt de incineraţie, au fost recuperate de la
Ostrovul Corbului, iar la Ostrovul Mare s-a dat peste un bogat material arheologic
(două vârfuri de lance, ceaşcă cu fund concav şi corp globular etc.) provenind, se pare,
din două morminte ce fuseseră deranjate419. La Puţinei, cercetările arheologice au
identificat în anul 1980 mai mulţi tumuli hallstattieni în care s-au găsit doar câteva
fragmente ceramice, în schimb, săpăturile efectuate la castrul din apropiere, au scos la
lumină resturile altor tumuli (fiecare având diametrul de 10 m), dintr-unul recuperân-
du-se mai multe piese de bronz trecute prin focul rugului420. În punctul numit “Piatra
Ilişovei” ce aparţine localităţii Şviniţa, se pare că a existat – după toate probabilităţile
– o necropolă de incineraţie acoperită cu apă421, câteva dintre materialele recuperate
fiind expuse la muzeul din Reşiţa (jud. Caraş-Severin). Necropola identificată la
Gogoşu se constituie într-un bun exemplu asupra faptului că ritualul arderii defuncţilor
era folosit şi în etapa târzie a Hallstatt-ului, săpăturile ştiinţifice demantelând 70
morminte, dintre care 20 erau de incineraţie, posterioare celor 50 de înhumaţie422.
2. NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE ÎNHUMAŢIE
Cercetările efectuate de-a lungul timpului în spaţiul supus atenţiei noastre au
reliefat faptul că, în general, pe perioada primei vârste a fierului, ritualul înhumării
defuncţilor era caracteristic mai mult etapelor de mijloc şi de sfârşit, alături de acesta
practicându-se destul de rar şi incineraţia (vezi exemplele oferite de necropolele identi-
ficate la Gogoşu şi Eşelniţa). Sesizăm, totuşi, şi o excepţie, la Ostrovul Corbului, unde
în anii când localitatea a fost cercetată arheologii au analizat un mormânt de înhumaţie
(planşa III - 2) plasat perioadei timpurii a Hallstatt-ului local, cu scheletul poziţionat
SV – NE, la picioarele defunctului fiind găsit un vas prevăzut cu o mănuşă
supraînălţată (planşa VII - 10). Pentru a realiza produsul ceramic cu pricina, meşterul
olar a întrebuinţat un lut de culoare neagră, fiind ornamentat în aşa fel, încât ne duce cu
gândul la vasul identificat în localitatea Vanjuleţ423. Tot ca pe o excepţie înregistrăm şi
descoperirea, tot aici, a trei morminte ce conţineau schelete de copii, resturile osteolo-
gice fiind însoţite de un bogat material ceramic ornamentat, cu ajutorul căruia com-
plexul funerar a putut fi datat pe la sfârşitul Hallstatt-ului timpuriu. Aceleiaşi etape de
timp îi aparţine şi mormântul găsit la locul “Cliuci”, unde scheletul fusese orientat SSV
– NNE, de unde s-au recuperat un fragment de fibulă Glasinač, un ac subţire, un capac

417
Emil Moscalu, Probleme, pp. 17-24.
418
Gabriel Crăciunescu, La culture, pp. 139-150
419
Ibidem.
420
Ibidem.
421
Ibidem.
422
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 476-489.
423
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
76
din bronz, o aplică din acelaşi material, un cuţit din fier uşor curbat, o cute din piatră şi
o vatră portabilă mare424. Atât fragmentul de fibulă, cât şi aplica, datează descoperirea
în perioada culturii Basarabi, în timp ce studiile întreprinse asupra vetrei amintite arată
că aceasta fusese folosită până în secolele V – III a.Chr.425. Prezenţa ritului înhumării
în plină perioadă timpurie a primei vârste a fierului nu trebuie înţeleasă ca pe un
fenomen ieşit din comun, deoarece el a mai fost semnalat pentru aceeaşi vreme şi în
alte zone geografice ale Europei, cum ar fi, spre exemplu, arealurile determinate de
regiunile Bavaria (Germania)426, Boemia (Cehia)427 şi ţinutul Novarra din Italia428.
La Balta Verde au apărut două morminte de înhumaţie în movilă în amintitul loc
“La Morminţi”, ce se puteau constitui într-un “preludiu” al viitoarelor cercetări
întreprinse asupra necropolei de înhumaţie429. Aruncând o privire generală asupra
epocii Hallstatt, constatăm că pentru perioada de mijloc, mai precis în Hallstatt III, pe
lângă cultura Basarabi, arheologii au întâlnit unele grupe culturale ceva mai restrânse
ca arie de dezvoltare, ce par a-şi fi format evoluţii în paralel cu marea cultură amintită.
O asemenea grupă culturală este şi Balta Verde, care, din punct de vedere etnic,
înfăţişează şi o tentă iliră (situaţie similară cu cea din regiunile bănăţene), identificarea
fiind realizată graţie grupului de morminte tumulare cu scheletele în poziţie întinsă şi
aşezate fie pe o platformă de pietre de râu, fie în gropi dreptunghiulare simple şi
umplute cu pământ sau în groapă de acelaşi tip, dar umplută cu pietre430. Se pare că
20 amenajări funerare erau ale unor luptători ce deţinuseră o poziţie privilegiată în
cadrul societăţii hallstattiene431, femeia având şi ea un statut social bine definit, dacă
luăm în calcul bogatul inventar descoperit într-unul dintre morminte432. Vorbind despre
mormintele luptătorilor (pe lângă cele 47 aparţinând, să le spunem, civililor), 19 dintre
acestea fuseseră de pedestraşi, cel de-al 20-lea având car de luptă433, specialiştii
recuperând multe arme (săbii, vârfuri de lance, pumnale etc.) şi câteva podoabe
(fibulele Glasinač). Toate mormintele au fost puse în legătură cu schimbările survenite
la nivelul practicilor funerare şi cu anotimpul în care se realizase înmormântarea,
confirmarea fiind adusă de variaţiile poziţiilor scheletelor în raport cu punctele
cardinale434 şi poziţia soarelui. Cronologic, s-a putut stabili că grupul cultural Balta
Verde poate fi plasat în Hallstatt III b, mai precis în intervalul 650 – 550 a.Chr., ulterior
primei faze a complexului Basarabi şi anterior celui de la Gogoşu, din vecinătate435.
În apropierea locului “La Morminţi”, pe islazul satului Gogoşu au fost reperto-
riate resturile unei mari necropole cu mormintele în tumuli, fiind vorba despre un
complex funerar mixt, căruia din păcate nu i s-au putut stabili cu exactitate numărul de
morminte, în ciuda faptului că, totuşi, s-au săpat 55 movile şi s-au scos la lumină nu

424
Emil Moscalu, Noi materiale aparţinând culturii tracice Basarabi de la Ostrovul Corbului-Mehedinţi,
în “Thraco-Dacica”, tom XI , 1-2, 1990, p. 117.
425
Ibidem.
426
Prabist Zeitschr , XXIV, 1933, p 198, apud Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
427
J. Filip, Die Hallstatt Kultur in Bohmen, 1934-1935, p. 41, apud Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
428
Boll di Paletn. Italiana, 1937, p. 187, apud Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
429
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 73.
430
Dumitru Berciu, Zorile , pp. 244-245.
431
Idem, APO, p. 153 şi urm.; Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 320-399.
432
Dumitru Berciu, APO, pp. 149-166.
433
Idem, Zorile, p. 244.
434
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 320 şi urm.
435
Ibidem, p. 77.
77
mai puţin de 71 amenajări funerare. Dintre acestea, 43 fuseseră sigur de înhumaţie, 4 se
presupune că ar fi aparţinut acestui rit, 17 de incineraţie, iar altele 7 nu au putut fi
atribuite niciuneia dintre categorii, datorită obiectelor descoperite răzleţ436. Inventarul
mormintelor de la Gogoşu este foarte sărăcăcios (în comparaţie cu cele identificate la
Balta Verde), însă prezenţa lăncilor (printre puţinele obiecte) indică faptul că fierul se
răspândise şi mai mult, paralel cu perioada luptătorilor înhumaţi la Balta Verde. Cer-
cetările au demonstrat că mormintele aparţinuseră unei comunităţi traco-geto-dacice
influenţată de neamurile ilirilor doar în modul ei de viaţă, la fel ca la Balta Verde,
factorul iliric fiind, totuşi, puternic, aceste două elemente formând sinteza traco-
iliră437. O necropolă de înhumaţie s-a găsit şi în apropierea localităţii Ostrovul Mare,
aici cercetându-se 12 tumuli cu manta din bolovani sub care fuseseră înhumaţi luptători
şi femei, având un inventar bogat, format din arme şi podoabe438. Necropola a fost atri-
buită culturii Basarabi şi plasată cronologic în secolul al VII-lea a.Chr., iar ca o
curiozitate, s-a observat predilecţia localnicilor pentru strachină, tip de vas atestat în
mod exclusiv.
În Hallstatt-ul mijlociu, probabil sub influenţa anumitor triburi nord-vest balca-
nice, populaţia a trecut în general de la ritul incineraţiei la cel al înhumaţiei, defuncţii
fiind înmormântaţi în poziţie întinsă şi mai rar incineraţi, depuşi în morminte cu sau
fără pietre, acoperite de tumuli mici439. Situaţia vizează cu precădere sud-vestul Mehe-
dinţiului, unde a fost atestată arheologic, dar se poate ca şi restul teritoriului să fi
cunoscut asemenea influenţe, rămânând ca ipoteza să fie confirmată (sau infirmată) de
viitoarele cercetări. Mărturiile arheologice de până acum demonstrează continuitatea şi
trecerea comunităţilor preistorice ale primei vârste a fierului către cea de-a doua, în
epoca Latène revenindu-se la incinerarea defuncţilor, poate sub influenţa grupurilor de
celţi ce deja pătrunseseră la acea vreme în nord-vestul Balcanilor.

436
Ibidem.
437
Dumitru Berciu, în Cuvânt de început la Petre Gherghe, Aşezări, p. 12.
438
Emil Moscalu, Probleme, pp. 17-24.
439
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 106.
78
 A DOUA EPOCĂ A FIERULUI
(LATÈNE)

AŞEZĂRI ŞI FORTIFICAŢII
Trecerea comunităţilor hallstattiene către cea de-a doua vârstă a fierului se făcuse
anunţată printr-o serie întreagă de realizări în domeniile social, cultural, politic etc., pre-
zenţa în zonă a unor aşezări civile noi şi a altora cu caracter militar (cetăţi geto-dacice)
reprezentând, de departe, cele mai importante transformări. În comparaţie cu perioada
trecută, Latène-ul geto-dacic se prezintă a fi superior şi asta datorită în primul rând pre-
zenţei noilor aşezări, situaţie care nu va împiedica continuitatea altora mai vechi, raportul
fiind net favorabil celor din prima categorie. Dacă pe parcursul derulării secolelor ce
formează epoca Hallstatt, în arealul geografic şi istoric aflat sub atenţia noastră se
făcuseră remarcate aşezări deschise situate pe terasele şi malurile principalelor cursuri de
apă, în a doua vârstă a fierului, geto-dacii vor ridica locuinţe şi în zonele subcarpatice,
chiar montane, (vezi şi fortificaţii) fapt ce reprezintă o caracteristică a epocii Latène.
Unele aşezări geto-dacice continuă pe cele hallstattiene, fiind întemeiate mai cu seamă
în zonele de câmpie având, în general, un caracter deschis, alături de acestea făcându-şi
simţită prezenţa şi cele care utilizează forme de relief noi, ridicate pe înălţimi mici,
întărite natural pe două, trei laturi. Vestigiile arheologice întâlnite pe tot cuprinsul
Olteniei (ceramică, diverse obiecte din metal ş.a.) sesizează legătura neîntreruptă între
cele două vârste, scoţând în evidenţă faptul că începutul epocii Latène s-ar confunda cu
anul 350 a.Chr., sfârşitul acesteia survenind, probabil, cândva în jurul anului 100
p.Chr.440.
Cea mai veche descoperire Latène efectuată în judeţul Mehedinţi este, se pare,
mormântul identificat la Ostrovul Corbului (planşa IX - 2), obiectele din inventar pla-
sându-l fazei B târzii a cronologiei lui Reinecke441. Numărul aşezărilor celei de-a doua
vârste a fierului, precum şi inventarul recuperat, atestă caracterul rural al populaţiei,
cimitirele civililor fiind mai slab reprezentate, comparativ cu acelea aparţinând unor
luptători (par a fi în număr mai mare)442. Asociind acestei afirmaţii unele realităţile
sesizate pe teren, cum ar fi prezenţa staţiunilor fortificate, ce-i drept, în număr mic, dar
şi seria armelor lucrate într-o manieră mai bună, apreciem – cu rezervele de rigoare –
că populaţia geto-dacică fusese obligată să facă faţă unor timpuri încărcate de pericole.
Nesiguranţa a făcut ca autohtonii, din dragostea pentru glie, să împletească ocupaţiile
de bază cu cele izvorâte din nevoia unei bune apărări, traiul pe pământ reprezentând
pentru strămoşii noştri o etapă intermediară în marele ciclu al vieţii. Continuatori ai
civilizaţiilor trecute, geto-dacii au fost iubitori de frumos şi buni meşteri, receptivi la
tot ce era nou şi plăcut ochiului în jurul lor, dornici să primească influenţe din afară, pe
care le adaptau nevoilor cotidiene. Războinici viteji când împrejurările o cereau, agri-
cultori, păstori, meşteri pricepuţi dar şi evlavioşi în faţa lui Zamolxis, toate aceste
calităţi au condus către structurarea unei culturi antice remarcabile. Apariţia noii

440
Ibidem.
441
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
442
Ibidem.
79
civilizaţii nu va scapă ochiului critic al mai multor autori antici fie greci, fie romani,
care vor întocmi o serie de lucrări din care reiese că, cele relatate, fuseseră scrise sub
impresia a ceea ce ştiau, auziseră sau chiar văzuseră despre geto-daci (… cei mai viteji
şi mai drepţi dintre traci – Herodot).
Datorită caracterului agricol (rural) al societăţii, aşezările geto-dacice se îngră-
mădeau în regiunile de şes (mai ales de-a lungul Dunării), zona Balta Verde – Gogoşu
– Ostrovul Mare (de mare interes ştiinţific în trecut) asigurând acum puţine informaţii,
materialul arheologic datat în cea de-a doua vârstă fiind mai slab reprezentat443. Aşeză-
rile cu caracter civil erau deschise şi întinse pe mari distanţe, dacii preferând terasele
râurilor şi colinele din imediata lor apropiere, având locuinţe de mici dimensiuni,
strânse unele în altele, alteori găsindu-le separate pe distanţe mai mari. Se pare că sate-
le erau mici, compuse din locuinţe adunate dar şi sălaşe răspândite prin zonă, de tipul
bordeielor săpate în pământ (aveau formă dreptunghiulară sau ovală) şi colibe. Pe
fundul acestora s-a descoperit nelipsita vatră de foc realizată din pământ sau cu o bază
din pietre de râu acoperite cu pământ, colibele, având ceva mai mult spaţiu, ridicându-
se la suprafaţă (planşa IX - 4) cu pereţii realizaţi din pari înfipţi în sol şi împletiţi cu
nuiele. Peste scheletul din lemn era aplicată o lipitură de lut, sistemul fiind întâlnit şi la
locuinţele epocii neolitice, având fie patru laturi, fie erau de formă ovală, dotate,
uneori, cu postamente sau pardoseli din pietre de râu şi vetre mari444. Resturi de locuire
geto-dacică au apărut pe Ostrovul Şimian445, la Schela Cladovei446, DROBETA
TURNU SEVERIN447, Cătunele (jud. Gorj), Ogradena448, Dubova (în Peştera
”Ponicova” s-a dat peste urme de locuire Latène, situaţie identică cu cea înregistrată în
Peşterile ”Veterani”, „De la Drum” şi „Cuina Turcului”)449 etc. Ruinele castrului de la
DROBETA TURNU SEVERIN se găsesc amplasate pe locul unde fusese odată
aşezarea geto-dacică, fiind mult mai mare, se pare, dar distrusă în totalitate de romani
cu prilejul construirii fortificaţiei şi a oraşului, săpăturile arheologice scoţând la iveală
groapa unui semibordei dacic de formă elipsoidală, din cuprinsul căreia s-au recuperat
fragmente ceramice ale unor vase mari de provizii450. Două gropi de bordeie dacice,
deosebite unul de celălalt, au fost identificate şi în cartierul severinean Schela
Cladovei, primul având o formă rotundă, în timp ce cel de-al doilea era oval. Din pri-
mul bordei s-au recuperat o oală întreagă, o căţuie dacică, ceramică de factură celtică,
precum şi un fragment de amforă rhodiană (o toartă ştampilată datată între anii 220 –
180 a.Chr.)451, momentul când a ajuns amfora la Dunăre fiind imposibil de apreciat.
Având în vedere ceramica din bordeie, descoperirea s-ar putea plasa între secolul III
a.Chr. şi prima jumătate a celui următor, locuinţele în sine fiind construite, se pare, în

443
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 218-220.
444
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200 - despre locuinţele dacilor (vezi şi coliba I).
445
Ibidem.
446
Florentina Preda, Tipuri de aşezări geto-dacice din Oltenia, în “Drobeta”, IV, 1980, p. 59.
447
Ibidem; Alexandru Bărcăcilă, Drubeta-azi Tr. Severin, în “Boabe de grâu”, 1932, p. 3 (în continuare
Drubeta-azi Tr. Severin); Dumitru Tudor, Drobeta, Bucureşti, 1965, pp. 9-10; Idem, Oraşe, p. 290.
448
Florentina Preda, op. cit., loc. cit., p. 59.
449
Vasile Boroneanţ, Arheologia peşterilor, p. 88, 90; Dumitru Tudor şi colectivul, Cercetări arheologice
în zona viitorului lac de acumulare al hidrocentralei „Porţile de Fier, în „SCIV“, 2, tom 16, 1965, p. 395
şi urm.; Petre Gherghe, Repertoriul descoperirilor, p. 62.
450
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 44.
451
Ibidem.
80
secolul al IV-lea a.Chr.452. Investigaţiile ştiinţifice de pe Ostrovul Şimian (plasat în faţa
localităţii Şimian) au scos la suprafaţă şapte locuinţe dacice de formă rectangulară453,
ceramica studiată îndemnând pe specialişti să aprecieze aici existenţa a două nivele de
locuire, unul datat între secolele III – II a.Chr., celălalt fiind plasat cronologic între
secolele II – I a.Chr. (apare şi ceramică realizată cu roata)454. Tot pe insulă, de această
dată în partea de sud, au fost identificate urmele mai multor colibe (planşa X - 1), în
interiorul uneia găsindu-se un rest de amforă romană din secolul I a.Chr. Specialiştii au
ajuns la concluzia că fragmentul cu pricina poate reprezenta un prim semn al schimbu-
rilor comerciale efectuate de daci cu sudul Dunării455. Cea mai mare parte a inventa-
rului recuperat îl formează resturile de arme, greutăţi folosite la plase de pescuit, bucăţi
de râşniţe, unelte din piatră şi silex, cuţite curbe dacice etc., vasele întregi fiind de tip
borcan, asociate altor producţii ceramice.
O notă distinctă o formează aşezarea geto-dacică identificată la Cireşu (este speci-
fică zonelor montane, asemănătoare celor din M-ţii Orăştiei – vezi mai jos, pagina 83)456,
urme de locuire fiind remarcate şi la BAIA DE ARAMĂ (o imitaţie după o monedă de
tip “Banat“)457, Baloteşti (cetate dacică din piatră cu ziduri de apărare şi o aşezare
deschisă datată, probabil, între secolele IV – III a.Chr.)458, Iloviţa459, Balta (fragmente
ceramice), Batoţi (apele Dunării au distrus o bogată staţiune arheologică de unde s-au
recuperat şi materiale de factură geto-dacică, între care amintim un vas tip chiup),
Cujmir (o drahmă din argint şi material geto-dacic), Dârvari (resturi de cetate cu două
valuri şi şanţ de apărare)460, Bala de Sus (aşezare dacică datată între secolele IV – III
a.Chr.)461, Gemeni (o fortificaţie geto-dacică), Govodarva (un denar din perioada lui
Caesar), Gvardeniţa (o monedă geto-dacică), Hotărani (tezaur de monede greceşti),
Iablaniţa (o monedă dacică dispărută), Eşelniţa (o necropolă datată 500 – 450 a.Chr. şi
un mormânt din secolul al II-lea a.Chr.), Nadanova (o monedă dacică), Obârşia de
Câmp (o monedă dacică), Oreviţa Mare (aşezare dacică)462, cartierul severinean Gura
Văii, Dubova, Orşova (o aşezare dacică şi un tezaur)463, Pădina Mare (aşezare geto-
dacică nefortificată), Piatra Albă (o monedă de tipul „cu cap janiform“), Poroina
(aşezare dacică şi celebrul rython), Recea (o aşezare geto-dacică deschisă), Rogova (o
monedă de la Niceea), Selişteni (ceramică geto-dacică), Şişeşti (aşezare geto-dacică
nefortificată şi o necropolă), Talapanul (fragmente ceramice din secolele III – I a.Chr.),
Ţigănaşi (aşezare parţial distrusă, datată între secolele II – I a.Chr.), Vânjuleţ (o mone-
dă de tip “Larissa-Apollo“), Viaşu (un cuţit sica), Vrata (doi denari republicani din

452
Mişu Davidescu, Vasile Boroneanţ, Două bordeie dacice la Schela Cladovei, Tr. Severin, în “Apulum”,
VII/1, Alba Iulia, 1969, pp. 253-260.
453
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 44.
454
Ibidem.
455
Ibidem.
456
Corneliu Mărgărit Tătulea, O nouă locuinţă geto-dacică descoperită la Cireşu (jud. Mehedinţi), în
“Drobeta”, 1974, pp. 129-139.
457
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 57 şi urm.
458
Ibidem (MRPF a întreprins cercetări sistematice încă din 1969).
459
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., pp. 129-139 (de aici provine şi o nicovală dacică).
460
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 57 şi urm.
461
Ibidem; Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 31.
462
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 57 şi urm.
463
Ibidem; Dumitru Tudor şi colectivul, op. cit., loc. cit., p. 77.
81
argint, din colecţia unui sătean)464ş.a.
Pe locul „Botul Cliuciului”, aflat în raza satului Ostrovul Corbului, au fost reper-
toriate complexe de locuire geto-dacice, datarea făcându-se, în acest caz, după un denar
republican emis în secolul I a.Chr.465. La punctul numit de localnici “La Carieră”, situat
în apropierea localităţii Oprişor, s-a identificat o mare aşezare ca urmare a unor lucrări
efectuate în anul 1989, datată cu ajutorul materialului arheologic între secolele III – II
a.Chr.466. Concret, a fost cercetată parţial o aşezare nefortificată cu două nivele de locuire
ce aparţinuseră secolelor IV – III a.Chr. şi II – I a.Chr., atenţia cercetătorilor oprindu-se
asupra unui poanson din bronz şi a fundului unui arybalos acoperit cu firnis maroniu467.
Studiind terenul cu multă atenţie, specialiştii au lansat ipoteza existenţei cândva a unei
fortificaţii având val de pământ (fie o cetăţuie, fie un castru de pământ)468, fapt ce ar
putea să confere un rol deosebit de important acestui areal geografic. Periegheza din
2006 a identificat “La Carieră” un sit arheologic cu vestigii Latène din secolele IV – III
a.Chr. amplasat în spatele Vinalcool (cca. 200 m), situaţia repetându-se şi în punctul „La
Cişmele” unde, din păcate, situl a fost distrus în mare parte de localnici469. Şi la Răzvra-
ta au apărut resturile unei aşezări geto-dacice, mai precis la confluenţa râului Mraconia
cu fluviul Dunărea470, în apropierea localităţii fiind efectuate săpături arheologice într-o
“groapă” atribuită – după toate probabilităţile – unui bordei de formă ovală, unde s-au
descoperit o parte din vatra de foc şi fragmente ceramice471. Cercetările efectuate pe raza
satului Corlăţel în punctul „Livezile Mari” au scos la suprafaţă obiecte aparţinând celei
de-a doua vârste a fierului (material de factură celtică)472, alte mărturii geto-dacice fiind
descoperite la Ostrovul Mare pe locul “Botul Piscului”473. Urme de aşezări au apărut şi
la Bâltanele474, Dobra475, Gârla Mare (în punctul “La Gârloacă” s-a dat peste morminte
Latène ce conţineau mărturii arheologice de factură locală, asociate cu resturi ceramice şi
săbii celtice)476, Gruia (aici s-au identificat o aşezare şi o necropolă geto-dacice), Izvoa-
rele, Izvorul Frumos, Livezile (de aici provin fragmente ceramice recuperate în urma
unei periegheze efectuate de colectivul MRPF), Pristol (s-au descoperit fragmente cera-
mice, o sabie şi un vârf de lance)477, Salcia478, Selişte479, Şişeşti480, Şuşiţa481, Ţigănaşi (o
aşezare dacică, relativ distrusă, datată între secolele II – I a.Chr., a fost identificată la
464
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 57 şi urm. (pentru restul localităţilor actuale ce conţin descoperiri de
factură geto-dacică).
465
Petre Roman şi colectivul, Descoperirile, p. 107; Alexandru Păunescu, op. cit., pp. 409-435.
466
Petre Gherghe, Aşezări, p. 52.
467
Idem, Repertoriul, p. 85; Ion Stângă, în “SympThrac”, 9, 1992, p. 75; M. Babeş, în “ SCIVA“ , 2, 44,
1993 pp. 125-133, apud Petre Gherghe, I. Georgescu, Noi descoperiri întâmplătoare în localitatea
Oprişor, judeţul Mehedinţi , în “Drobeta“, XI-XII, 2002, pp. 105-108.
468
Ibidem, p. 106.
469
Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia, p. 59, 60.
470
Petre Gherghe, Aşezări, p. 52.
471
St. Roman , în “Drobeta”, I ,1974, p. 253, apud Petre Gherghe, Aşezări, p. 53.
472
Gabriel Crăciunescu, Cultura Verbicioara, p. 24.
473
Petre Gherghe, Aşezări, p. 53.
474
Ibidem.
475
Ibidem.
476
Ibidem; Dumitru Berciu, APO, p. 190.
477
Petre Gherghe, Aşezări, p. 54; Idem, Repertoriul, p. 65.
478
Dumitru Berciu, APO, p. 190; Petre Gherghe, Aşezări, p. 54.
479
Ibidem.
480
Dumitru Berciu, APO, p. 10; Petre Gherghe, Aşezări, p. 54.
481
Ibidem.
82
locul numit de localnici “Pompe”)482, Valea Anilor (materialele de factură dacică au fost
descoperite în punctul “Câmpul Mânjilor”)483, Vrancea (semnalăm posibila prezenţă a
unei aşezări geto-dacice, anunţată de descoperirile ceramice întâmplătoare)484 sau
Oreviţa Mare (a fost repertoriat un nivel de locuire Latène pe colina „Cetăţuie“)485.
La 27 km nord-vest de o. Drobeta Turnu Severin, în regiunea muntoasă a
judeţului Mehedinţi, s-au efectuat săpături cu caracter ştiinţific în actuala localitate
Cireşu între anii 1958 şi 1967 şi s-au descoperit resturile mai multor cuptoare de redus
minereul de fier, precum şi urmele unor locuinţe dacice de suprafaţă486. Se pare că aici
trăise o populaţie geto-dacică ce avea printre îndeletnici şi metalurgia fierului, ipoteza
funcţionării în zonă a unui puternic centru metalurgic, relativ evoluat, impunându-se de
la sine (printre puţinele de acest fel din Europa). De-a lungul timpului, specialiştii au
apreciat faptul că multe aşezări aflate în sud-vestul Olteniei este posibil să fi
achiziţionat de aici fier în stare brută487. Cercetătorul C. M. Tătulea realiza în anul 1969 o
importantă descoperire în punctul “Ogaşul cu Nuci“, domnia sa identificând temelia din
piatră de stâncă a unei locuinţe geto-dacice, orientată SE – NV, compusă din două încă-
peri separate printr-un perete488. Prezenta în partea de sud-est un mic vestibul cu uşă de
evacuare, peretele despărţitor al celor două camere având, de asemenea, o uşă ce permi-
tea trecerea dintr-o încăpere în cealaltă. Descoperirea lutului ars având imprimate am-
prente de nuiele, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra sistemului utilizat la ridicarea
pereţilor locuinţei, permiţând, totodată, stabilirea unor analogii între tehnica de construc-
ţie întâlnită aici şi cea folosită la aşezările din M-ţii Orăştiei489. Locuinţa de la Cireşu a
fost ridicată pe o temelie din piatră şi era prevăzută cu acoperiş poate din şindrilă sau, cel
mai probabil, din paie, având un schelet lemnos împletit cu nuiele lipite cu lut. La Cireşu
solul este foarte bogat în minereu de fier ceea ce a făcut ca locuitorii de aici să se ocupe
cu reducerea acestuia490 şi nu este exclusă ipoteza ca unele aşezări, de felul celor de la
Iloviţa şi Baloteşti, în cuprinsul cărora s-au descoperit diverse obiecte din fier, să fi făcut
aprovizionarea cu fier chiar de la “centrul metalurgic“ aflat la Cireşu. Întregul complex
arheologic a fost datat de cercetători pe la jumătatea culturii geto-dacice, dacă avem în
vedere ceramica recoltată din zonă şi cunoştinţele metalurgice ale localnicilor. Cu acest
aspect a fost de acord şi H. Daicoviciu, distinsul cercetător apreciind perioada secolului
II a.Chr. ca fiind de maximă funcţionare a cuptoarelor de redus minereul de fier aflate la
Cireşu491.
Alături de aşezările civile geto-dacice (deschise) descoperirile arheologice au
evidenţiat şi pe cele fortificate, în epoca fierului ele fiind amplasate, de regulă, pe
platouri de deal apărate natural de două sau trei laturi şi pe terasele apelor […]. În

482
Ibidem.
483
Ibidem.
484
Ibidem.
485
Gabriel Crăciunescu, La culture, p. 139 şi urm.; Petre Gherghe, Repertoriul, p. 66.
486
Expectatus Bujor, Lucian Roşu, Cuptoare primitive de redus minereul de fier din epoca geto-dacică,
descoperite la Cireşu , în „RM” , V, 4, 1968, pp. 307-309.
487
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., pp. 129-139.
488
Ibidem.
489
Constantin Daicoviciu, Alexandru Ferenczi, Aşezări dacice din Munţii Orăştiei, partea I, Editura
Academiei, 1951, p. 58.
490
Petre Gherghe, Aşezări, p. 52.
491
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 59.
83
ciuda puternicelor fortificaţii naturale de care dispun pe două sau trei laturi, cea de-a
patra rămânând nefortificată, nu oferea o apărare integrală. În aceste condiţii […]
geto-dacii au extins şi completat sistemul de apărare natural prin executarea de
fortificaţii artificiale492. La nivelul judeţului Mehedinţi există câteva localităţi actuale
în perimetrul cărora s-au semnalat resturi de cetăţi geto-dacice şi, conform spuselor d-
lui profesor universitar dr. Petre Gherghe, trebuie făcută diferenţa între aşezare
fortificată cu caracter permanent şi aceea de cetate. Asemenea ruine au fost identificate
la Baloteşti493, Bobaiţa494 (se situau pe mici înălţimi) precum şi în alte locuri, resturile
cetăţii de la Bobaiţa fiind amplasate între localitatea cu acelaşi nume şi Colibaşi, pe
locul numit sugestiv “Cetate“495. Fortificaţia ocupă un platou înalt, dar redus ca suprafaţă
şi legat de înălţimi printr-un fel de istm îngust496 (planşa X - 5), fiind apărată natural pe
trei părţi de ape (apa Morilor şi Malveliţa) şi trei valuri de pământ. Se pare că a fost
părăsită după primul război daco-roman, iar după cum o arată cenuşa, cărbunii şi masa de
chirpici ars, ulterior mistuită de flăcări497. Cetatea se găseşte la 15 km nord de o. Drobeta
Turnu Severin, făcând parte din sistemul defensiv realizat pe timpul regelui Decebal (87
– 106) şi foarte probabil, în legătură cu aşezarea geto-dacică de la Drubeta. Ţinând cont
de argumentele pe care le oferă teoria d-lui Petre Gherghe, amenajarea fortificată de la
Bobaiţa poate fi integrată categoriei cetăţilor dacice de tip promontoriu barat, mai precis
a celor ce ocupă platouri înalte apărate natural pe două, trei părţi, fortificarea artificială
realizându-se doar pe latura unde se făcea accesul mai uşor către exterior498.
Săpăturile arheologice au probat prezenţa aşezărilor geto-dacice (deschise şi
fortificate), însă, din păcate, nu şi pe cea a traseelor, cu ajutorul cărora, obligatoriu, era
făcută legătura între diversele puncte de locuire. În eventualitatea că geto-dacii ar fi
construit aşa ceva, amenajările respective nu s-ar fi ridicat la nivelul şi pretenţiile celor
din imperiul roman, în nordul Dunării fiind folosite practicele şi mai des uzitatele
poteci prin pădure, cele bătute de-a lungul apelor, peste dealuri, coline, câmpuri, prin
văile largi ce permiteau accesul etc. În ultimii ani s-a încercat conturarea unui itinerar
antic ce probabil făcea legătura între Drubeta geto-dacică şi traseul care urca de la
Dunăre pe Jiu, ambele comunicaţii realizând joncţiunea la Bumbeşti-Jiu (jud. Gorj), de
unde se îndreptau către Sarmizegetusa-Reggia499. Dacă amintita linie de comunicaţie ar
fi existat, este posibil ca din ea să se fi desprins altele mai mici ce utilizau formele de
relief menţionate, făcând legătura cu celelalte zone locuite. Asemenea itinerare puteau
fi păzite de cetăţi, cărora regele Decebal le acordase o atenţie deosebită, numind în
fruntea lor – ca şi conducători – oameni de încredere (un fel de “prefecţi“), cetatea de
la Bobaiţa – foarte probabil – putând să fi îndeplinit un astfel de rol (“străjer“ lângă
Dunăre), ei alăturându-i-se, poate, şi celelalte fortificaţii cunoscute în cuprinsul
localităţilor actuale Baloteşti, Gemeni, Oprişor (?) sau Dârvari.

492
Petre Gherghe, Aşezări, p. 61.
493
Dumitru Berciu, APO, pp. 200-202.
494
Ibidem.
495
Petre Gherghe, Aşezări, p. 93.
496
Dumitru Berciu, APO, pp. 200-202.
497
Ibidem; Petre Gherghe, Aşezări, p. 93.
498
Ibidem.
499
Ibidem.
84
 VIAŢA ECONOMICĂ
Informaţiile primite peste timp de la diverşi autori antici, dar mai ales cele surve-
nite graţie săpăturilor cu caracter ştiinţific, au scos în evidenţă practicarea la nord de Du-
năre a activităţilor cotidiene specifice celei de-a doua vârste a fierului. Condiţiile natural-
geografice pe care zona supusă atenţiei noastre le-a oferit în antichitate, au făcut ca ex-
ploatările economice să capete mai mult contur, menţinând comunităţile locale în cadrul
normalităţii de viaţă. Aşezările, necropolele şi mormintele epocii Latène aparţin unei po-
pulaţii autohtone ce se ocupa cu agricultura, păstoritul, meşteşugurile, apicultura, pescui-
tul, vânătoarea ş.a., geto-dacii îndeplinind şi sarcini ce ţin de anumite îndeletniciri
specifice perioadei (vezi tehnologii avansate în reducerea minereului de fier). Preocupări-
le acestora erau, în linii mari, aceleaşi cu cele întâlnite la traco-geto-dacii epocii trecute,
având confirmată şi din acest punct de vedere continuitatea firească de viaţă, zona ofe-
rind condiţii optime pentru ca activităţile economice să poată fi desfăşurate normal şi
astăzi.
Analizând vestigiile arheologice identificate de-a lungul timpului (râşniţe de
mână pe Ostrovul Şimian500, unelte din piatră, silex ori metal, resturi osteologice aparţi-
nând unor animale domestice, peşti501, de animale sălbatice, greutăţi folosite la plasa de
pescuit ş.a.) specialiştii au ajuns la concluzia că agricultura şi creşterea animalelor
se practicau cu destul succes, având în complementar mai vechile vânătoarea şi pes-
cuitul. Dacii erau făurari pricepuţi, meşteşugurile fiind atestate graţie materialului
ceramic (întreg sau fragmentar), a seriei armelor găsite integral sau incomplet, diver-
sele obiecte lucrate în manieră artistică etc. Perioada Latène excelează în obiecte reali-
zate din fier, în cadrul comunităţilor geto-dacice existând, probabil, unii membri care
stăpâneau bine procedeul obţinerii şi prelucrării sale, afirmaţia fiind susţinută cu aju-
torul cuptoarelor de la Cireşu şi a nicovalei găsită în localitatea Iloviţa.

1. MEŞTEŞUGURI
1.1. ARME
Perioada tulbure ce a marcat existenţa comunităţilor locale, determinată de miş-
carea frecventă a populaţiilor şi atacurile câtorva grupuri etnice asupra altora, a făcut ca
geto-dacii să-şi dorească arme de bună calitate. Atragem atenţia că nu putem vorbi de o
armată cu caracter permanent, după modelul celei romane, oastea geto-dacică strân-
gându-se ocazional pentru a înlătura invazii, jafuri, atacuri din afară etc., după evitarea
cărora se reluau activităţile cotidiene.
Descoperirile arheologice au scos la lumină o gamă variată de arme dacice (vâr-
furi de lănci, de suliţe, săbii de diverse tipuri, cuţite, cuţitaşe curbe specifice civilizaţiei
geto-dacice – celebrele sica) ş.a., numărul acestora fiind nici prea mare, dar nici de
neglijat. Nu ne-am propus o expunere amănunţită a descoperirilor de arme efectuate în
zonă, însă, pentru bunul mers al informării, am amintit doar pe acelea care – în opinia
noastră – pot să lărgească orizontul cunoaşterii referitor la asemenea producţii. Vârfuri

500
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
501
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 44-46.
85
de suliţe şi lănci s-au găsit, printre altele, la Gruia (vârfuri de suliţă)502, pe Ostrovul
Şimian (un vârf de lance)503, la Ostrovul Corbului (vârf de lance din fier ars în foc, având
forma unei frunze de laur)504, în localitatea Şişeşti (sunt vârfuri de suliţă şi lance; planşa
XIII - 1)505, la Balta Verde (un vârful de lance de certă factură celtică)506, la Schela
Cladovei507 şi ne vom opri pentru scurt timp asupra celor de la Gruia şi Corcova. Vârful
de lance descoperit la Corcova are o lungime egală cu 73 mm şi este confecţionat din
fier, fiind îndoit ritual, prevăzut cu dulie de fixare circulară, iar pe lamă având o
nervură mediană unghiulară508 (planşa XI - 1). Studiind amănunţit modul cum a fost
realizată, specialiştii au declarat că arma poate fi atribuită clasificării lui I. Glodariu şi
E. Iaroslavski, mai precis în categoria celor de tip I b, având pe lamă nervura unghiu-
lară509. Piesele de la Gruia sunt în mare parte identice între ele (planşa XI - 3), fiind
vorba despre două vârfuri de lance îndoite ritual (lungimea totală este de 258 mm), cu
dulia necesară prinderii tot de formă circulară şi având pe lamă nervura mediană
unghiulară510 (acest amănunt le apropie mult de armele identificate la Corcova). Pre-
zenţa lor în număr de două în cuprinsul aceluiaşi mormânt nu reprezintă un caz izolat,
deşi obiceiul este mai rar întâlnit la geto-daci511, situaţii identice celei descrise putând
fi sesizate şi în cadrul complexelor funerare cercetate la Călăraşi (jud. Dolj), Plosca
(jud. Dolj) şi Şişeştii de Jos512. Modul de execuţie evidenţiază multiple cunoştinţe în
prelucrarea fierului venite din partea meşterilor geto-daci, tehnologia aplicată armelor
de la Gruia fiind, totuşi, una de nivel mediu.
Un cetăţean din Craiova deţine în colecţia particulară câteva obiecte vechi ce
provin din localitatea Oprişor, ceea ce ne interesează pe noi fiind două vârfuri de lance
atribuite culturii geto-dacice, unul mare, iar celălalt în formă de triunghi513. Vârful
mare, de factură celtică (a fost îndoit ritual, fiind depus probabil într-un mormânt de
incineraţie), are forma unei frunze de salcie, prevăzut cu nervură mediană plată şi tub
de înmănuşare conic, egal cu aproximativ o treime din lungimea totală a lăncii (planşa
XI - 2)514, cealaltă piesa prezentând o nervura plată (planşa XI - 2), tubul de înmănu-
şare scurt şi uşor conic, de lungime mai mică decât cea a vârfului prezentat anterior515.
Cuţitele şi săbiile dacice au fost tipuri de arme, se pare, nelipsite de la cingătoa-
rea dacului, mai ales celebrul sica. Nu putem fi siguri, dar aşa cum în lumea romană

502
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
503
Ibidem; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 46.
504
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
505
Ibidem.
506
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 151-152.
507
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 61.
508
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, Descoperiri funerare în La Tenè-ul târziu din zona Porţilor de
Fier , în “Thraco-Dacica“, tom XX, 1-2, 1996, (Extras), p. 219.
509
Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavski, Civilizaţia fierului la daci, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 133.
510
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 219.
511
Ibidem, p. 220.
512
C. S. Nicolăescu-Plopşor, Antiquites celtiques en Oltenie, în “Dacia“, XI-XII, 1945-1947, pp. 18-19,
28-29; Vlad Zirra, Beitrage zur Kenntnisdes Keltischen Latène in Rumanien, în “Dacia“, N.S., XV, 1971,
234, n. 303; Dumitru Berciu, Les Celtes et la Civilisation La Tenè chez les Geto-Daces, în “Bulletin of the
Institute of Archaeology“, 6, London, 1966, pp. 75-93, fig. 6, apud V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu,
op. cit., loc. cit., pp. 220-221.
513
Petre Gherghe, I. Georgescu, op. cit, loc. cit., p. 106.
514
Ibidem.
515
Ibidem.
86
tânărul îşi schimba tunica puerilă la vârsta majoratului pentru a îmbrăca toga de cetăţean,
tot aşa şi adolescentul dac putea să-şi prindă la brâu cuţitul curb, intrând astfel în
rândurile războinicilor. Arma, în aceste condiţii, devenea o adevărată dovadă de bărbăţie
şi răspundere. Oricare ar fi datele problemei şi oricâte ipoteze s-ar lansa, ceea ce rămâne
sigur este faptul că piesa tip sica era nelipsită din echipamentul militar al dacului
luptător, văzându-se reprezentată de atâtea ori pe Columna lui Traian, chiar şi în mâna lui
Decebal în celebra scenă a sinuciderii.
În general, aceste tipuri de arme, specifice lumii geto-dacice, aveau un singur tăiş
pe partea interioară a lamei, fiind prevăzute cu plăsele prinse în nituri. În judeţul Mehe-
dinţi s-au descoperite asemenea producţii516 pe Ostrovul Şimian517, la Ostrovul Mare518
(planşa XIII - 7), Şişeşti (cu specificaţia că aici s-a descoperit şi teaca; planşa XIII - 8)519,
precum şi într-un loc neidentificat520. Un pumnal curb din fier introdus în teacă, lung de
322 mm, a apărut între obiectele ce compuneau mormântul de la Corcova (alături de
vârful de lance prezentat anterior)521, lama cuţitului având două canale destinate scurgerii
sângelui, la mijloc meşterul încrustând un ornament “ornitomorf“522. Analizând cu
atenţie mânerul, se observă o grijă deosebită în confecţionarea sa, manşonul aferent fiind
realizat din bronz, prins în trei nituri şi umplut, probabil, cu lemn. Ornamentele din bronz
sunt incizate în linii drepte şi val, fiind dispuse atât la extremităţile manşonului, cât şi de
o parte şi de cealaltă a mânerului, meşterul realizând S-uri înlăntuiţe, completate cu
cercuri concentrice către exterior523 (planşa XII - 1). Pentru a fabrica teaca a fost nevoie
de o tablă din fier îndoită prin forjare (ciocănire), având un registru de linii incizate
dispus în partea superioară, altele două regăsindu-se în cealaltă extremitate, unde a fost
modelat un cap de berbec stilizat524 (planşa XII - 2). Insistăm cu prezentarea acestor
obiecte şi datorită faptului că, din punct de vedere morfologic, par a reprezenta unicate în
întreaga arie de răspândire a artefactelor de acest fel (V. Sârbu, A. Rustoiu, G.
Crăciunescu), în timp ce ornamentele în S-uri înlănţuite constituie o caracteristică a artei
celtice. Prezenţa acestui motiv decorativ pe o armă specifică lumii tracice exprimă
interferenţa elementelor artistice celtice şi dacice într-o zonă de contact dintre cele două
grupuri etnice (V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu), modele asemănătoare fiind
întâlnite pe câteva obiecte ceramice sau din metal, descoperite în aria civilizaţiei
amintite525. Modul de tratare pare a fi caracteristic zonei de contact dintre lumea
scordiscă şi cea tracică, multiple analogii constatându-se şi pe teaca spadei de la Plosca
(jud. Dolj)526. La jumătatea lamei cuţitului de la Corcova meşterul a realizat un element
decorativ ce redă imaginea stilizată a unei păsări, care, din păcate, se observă foarte
puţin, maniera de decorare fiind identică cu cea întâlnită pe lamele altor pumnale

516
Dumitru Berciu, Zorile, p. 305.
517
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 46.
518
Ion Stângă, Cercetări arheologice, pp. 117-125.
519
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
520
Ibidem.
521
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 218.
522
Ibidem.
523
Ibidem.
524
Ibidem, pp. 218-219.
525
Ion Horaţiu Crişan, A. Rustoiu, A. Palko, Descoperirile celtice de la Pruniş (jud. Cluj), în ”Ephemeris
Napocensis”, V, 1995, pp. 27-46.
526
Dumitru Berciu, Les Celtes et la Civilisation de La Tene..., pp. 75-93, apud V. Sârbu, A. Rustoiu, G.
Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 220.
87
descoperite în aria culturală a grupului Padea-Panaghiurski Kolonii (este vorba despre
producţii similare identificate în apropierea localităţilor doljene Cetate şi Călăraşi)527. De
regulă, teaca prezintă la extremitatea inferioară un buton sferic sau tronconic, însă pe
exemplarul de la Corcova se găseşte un cap de berbec, ceea ce reprezintă un unicat în
materie, motivul ornamental amintit fiind întâlnit frecvent atât la ceramica celţilor din
Pannonia, pe cea scordiscă, dar şi în spaţiul geto-dac528.
Săbiile (spadele) erau categorii importante ale armamentului ofensiv, o notă
aparte formând-o cele de factură celtică, unele asociindu-se şi cu cuţite curbe dacice în
momentul descoperirii. Între acestea, amintim săbiile identificate la Gruia, Drobeta
Turnu Severin (un singur exemplar; planşa XIII - 4), Ostrovul Şimian (planşa XIII - 5),
Gârla Mare529 (planşa XIII - 6) şi Balta Verde (este un fragment îndoit ritual)530. O
spadă tip Latène confecţionată din fier, lungă de 1.020 mm, însoţită de teaca sa, a fost
recuperată din amintitul mormânt cercetat la Corcova, ambele piese fiind îndoite ritual,
din care cauză spada a rămas înţepenită în teacă şi se bănuieşte doar că ar avea nervura
unghiulară longitudinală531 (planşa XIV - 1). Investigaţiile la care a fost supusă sabia au
arătat că aceasta avea garda arcuită şi tija mânerului de formă rectangulară, fiind prevă-
zută la capăt cu un buton, teaca, descoperită în condiţii bune de conservare, prezentând
un element alungit de prindere pe centură, înzestrat cu două “antene“, fixat cu ajutorul a
două nituri. Arma aparţine categoriei celor de tip celtic, cu apariţii obişnuite în aria gru-
pului Padea-Panaghiurski Kolonii532, exemplare aproape identice fiind semnalate în com-
plexe funerare din Oltenia, nord-vestul Bulgariei şi zona Porţilor de Fier. Cât priveşte
piesa cu “antene“ destinată prinderii de centură a tecii, nu se cunosc analogii exacte, însă
câteva elemente, oarecum, apropiate au putut fi remarcate la unele arme scordisce şi, la
fel ca spada de la Corcova, atribuite cronologic perioadei Latène C1/C2533.
Armamentului ofensiv cuprindea lănci, suliţe, săbii, pumnale, dar şi arcuri cu
săgeţi, dovedite mai cu seamă graţie descoperirilor vârfurilor de săgeţi. Asemenea
producţii au fost identificate în aproape toate aşezările epocii Latène din România,
geto-dacii fiind pricepuţi în mânuirea arcului, poetul roman Ovidius, exilat la Tomis
(Constanţa, jud. Constanţa) de către împăratul Octavianus Augustus (27 a.Chr. – 14
p.Chr.), vorbind despre felul impresionant în care “geţii barbari“ slobozeau săgeţile din
goana calului, direct la ţintă. Un vârf de săgeată a fost identificat pe Ostrovul Şimian534,
alte categorii de arme fiind recuperate şi din alte localităţi mehedinţene actuale, cum ar
fi Ostrovul Mare (un cuţitaş dacic şi fragment de sabie535; planşa XIII - 2), Gruia (două
fragmente din teaca unui pumnal)536, Şişeşti537 (o teacă de sica şi un fragment de sabie
dacică; planşa XIII - 3), Schela Cladovei (un cuţit celtic) şi pe Ostrovul Şimian (trei
cuţite celtice)538.

527
Ibidem.
528
Ibidem.
529
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
530
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, pp. 152-153.
531
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 218.
532
Ibidem, p. 219.
533
Ibidem.
534
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 46.
535
Ion Stângă, Cercetări arheologice, pp. 117-125.
536
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
537
Ibidem.
538
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 51.
88
 Din păcate, între descoperirile semnalate la nivelul judeţului Mehedinţi nu s-au
aflat exemplare aparţinând gamei armamentului geto-dacic defensiv (scuturi, coifuri,
căşti, zale, cnemide etc.), lucru destul de neplăcut pentru orice cercetător. Aruncând o
privire asupra situaţiei înregistrată la scara întregii Dacii, constatăm că asemenea
obiecte sunt relativ puţine, comparativ cu armamentul ofensiv, geto-dacii obişnuind să
confecţioneze scuturile din materiale perisabile, fie lemn, fie împletiturile din nuiele, pe
care le căptuşeau cu piei de animale sau învelitori din metal (aramă mai ales). Dacă
urmărim cu atenţie scenele aflate pe Columnă, observăm că dacii utilizau mai puţin
coifurile şi căştile în luptă, fiind înfăţişaţi mai mult cu capul descoperit ori purtând
căciula frigiană. Este ştiut faptul că nobilimea geto-dacă (tarabostes) se bucura de
privilegiul purtării căciulii, în antiteză cu cei din clasele sociale inferioare (comati),
obicei care – este doar o presupunere – ar fi putut să se întâlnească şi în cazul coifurilor
protectoare, asemenea obiecte fiind semnalate pe cuprinsul ţării noastre la Agighiol (jud.
Tulcea), Peretu (jud. Teleorman), zona ”Porţile de Fier” (vezi mai jos, paginile 100-101)
şi Poiana Coţofeneşti (jud. Prahova). Sunt confecţionate din metale nobile, reprezentând,
aşadar, “coifuri de paradă“, adică ineficiente în luptă, folosite de şefii uniunilor tribale cu
ocazia diverselor ceremonii laice ori religioase. Dacii purtau pieptare realizate din pielea
animalelor, asociate uneori cu împletituri de zale (“cămăşi“), foloseau apărătorile pentru
încheietura braţelor şi de picior (cnemide), în majoritatea timpului luptând echipaţi într-
un mod destul de simplu, după cum o arată imaginile sculptate pe Columnă.

1.2. PODOABE
Asemenea realizări probează un nivel ridicat al cunoştinţelor de prelucrare, dar şi
gustul pentru frumos, cercetările arheologice făcând să fie recuperate un număr ridicat
de fibule. Exemplarele din bronz şi cea din fier recuperate la Ostrovul Corbului într-un
context funerar (planşa IX - 2), lasă impresia celor mai vechi obiecte Latène găsite în
regiunea ţinută sub observaţie, specialiştii integrându-le tipologic fazei B târzii a
cronologiei lui Reinecke539. Fibula de fier fusese confecţionată din sârmă cu secţiune
rotundă, prezentând analogii cu o alta identificată întâmplător tot aici, dar şi cu
exemplarul descoperit la Drobeta Turnu Severin540. În accepţiunea lui D. Berciu, care
le-a cercetat, piesele respective evoluaseră tipologic odată cu producţiile aparţinând
categoriei “Dux“ din Boemia (Cehia), fiind atribuite cronologic ultimei perioade a
fazei B a Latène-ului. La Drobeta Turnu Severin s-au găsit şi tipuri de fibule executate
din bronz, aşa-zise “tracice“, având un apendice în forma literei S şi incizii pe corp
(prototipul îl reprezintă descoperirea de la Ostrovul Mare), un exemplar fragmentar,
identificat în mediul Latène târziu, fiind expus în cadrul muzeului541. De la Salcia a
fost recuperată o fibulă cu scut al cărei picior se întorcea pe spatele scutului după ce
forma port-agrafa, o alta, identificată tot pe raza localităţii, datându-se în perioada
Latène-ului mijlociu, având bune analogii tipologice cu cele aparţinând mediului
cultural al ilirilor542. În complexele arheologice aflate pe Ostrovul Şimian şi-a făcut
apariţia un tip de fibulă cu arc543, inventarul mormântului de la Corcova conţinând şi

539
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
540
Ibidem.
541
Ibidem.
542
Ibidem.
543
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 46.
89
două fragmente de fibule trecute prin focul cremaţiei (topite), datate în Latène C, având
picior întors pe deasupra arcului cu 5 noduri, prevăzute cu resort bilateral mare, format
din cca. 20 de spire (planşa XIV - 2)544. Piese asemănătoare fragmentelor găsite la Cor-
cova au fost încadrate cronologic pe la sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. şi în secolul I
a.Chr.545, având corespondenţe în mediul scordisc, de unde, sporadic, au ajuns şi în aria
de locuire determinată de anumite cetăţi dacice546 (fibulele de tip Latène C constituie
cele mai importante elemente de datare547). Alte exemplare, din păcate fragmentare, au
fost semnalate în cartierul severinean Schela Cladovei alături de o mărgea din sticlă548,
de pe raza satului Izvorul Frumos recuperându-se în anul 1987 un tezaur identificat
întâmplător, format din şapte bare rotunde de argint (două cu capete lăţite, având forma
unui şarpe şi palmete), precum şi o fibulă-scut executată din acelaşi material, decorată
cu linii şi cerculeţe ce redau imaginea unei cruci549.
Cercetările efectuate în perimetrul ruinelor fortificaţiei geto-dacice aflată în veci-
nătatea satului Baloteşti, pe locul “Martalogi“, au scos la iveală o frumoasă faleră din
aur550, asemenea apariţii fiind, de obicei, foarte rare, în schimb, brăţările reprezentând
producţii meşteşugăreşti frecvent utilizate în aria de civilizaţie Latène. Asemenea
obiecte au apărut la Ostrovul Mare (un mic fragment din sticlă de culoare neagră şi
secţiune elipsoidală)551 şi pe Ostrovul Şimian (tot un fragment din sticlă de culoare
închisă )552, de pe raza amintitei localităţi Ostrovul Mare specialiştii recuperând în anul
1983 şi o brăţară din bronz la care se vede că meşterul a lucrat cu multă măiestrie,
având formă ovală, terminată cu un cap de şarpe stilizat (este identică exemplarului
găsit pe terasa I de la Buridava)553. Cercetările arheologice efectuate în ţara noastră au
scos la lumină şi paftale placate cu foiţe din bronz554, măiestria şi tehnica adoptate la
realizarea acestor artefacte îndemnând pe cei în drept să le integreze categoriei obiecte-
lor decorative (podoabe). Două asemenea exemplare, aparţinând tipului I de paftale
geto-dacice, despre care se crede că proveneau din morminte datate în cea de-a doua
vârstă a fierului, au fost găsite în localitatea Gruia (planşa XV - 1, 2), modul de
realizare a balamalei indicând apartenenţa la zona iliro-scordiscă555. Una dintre ele este
decorată cu nervuri paralele, arcuri de cerc, cercuri concentrice cu umbo la mijloc şi
prezintă bune analogii cu exemplarele de la Sighişoara (jud. Mureş), Popeşti (jud.
Argeş) şi Cârlomăneşti (jud. Buzău)556, piesele fiind atribuite fie celţilor scordisci
refugiaţi în nordul Dunării, fie autohtonilor geto-daci557.
544
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 219.
545
A. Rustoiu, Fibule din Dacia preromană (sec II î.e.n.- I e.n.), Bucureşti, 1997, pp. 35-36.
546
A. Rustoiu, M. Gumă, C. Sărăcin, Raport preliminar asupra cercetărilor arheologice efectuate în
cetatea dacică de la Divici între anii 1988 – 1994 , în “Cercetări arheologice în aria nord-tracă”, I,
Bucureşti, 1995, pp. 401-426, apud V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit , loc. cit., p. 220.
547
Ibidem.
548
Petre Gherghe, Aşezări, p. 61.
549
Mişu Davidescu, Tezaurul dacic de la Izvorul Frumos, comuna Burila Mare, judeţul Mehedinţi, în
“Symposia Thracologica“, 6, Piatra Neamţ, 1988, pp. 112-113.
550
Petre Gherghe, Aşezări, p. 61.
551
Dumitru Berciu, APO, pp. 209-219.
552
Ibidem.
553
Petre Gherghe, Aşezări, p. 128.
554
M. Babeş, Paftale Latène târzii din sud-estul Europei, în “SCIVA“, 34, 3, Bucureşti, 1983, pp. 196-221.
555
Ibidem; Doru Liciu, Două paftale Latène descoperite la Gruia, judeţul Mehedinţi, în “Drobeta“, XI-
XII, 2002, p. 111.
556
Ibidem.
557
Ibidem.
90
 1.3. CUPTOARE
Săpăturilor efectuate în perimetrul aşezărilor geto-dacice au scos la lumină şi
resturile câtorva instalaţii de ars ceramica, de redus minereul de fier ş.a., cuptoarele
identificate pe latura sudică a Ostrovului Şimian, acolo unde colibele erau în număr mai
mare, fiind de ars ceramica, având pereţii uniţi în boltă558. Un cuptor prezenta la momen-
tul descoperirii patru deschizători necesare ventilaţiei, dispuse în partea opusă uşii,
precum şi două compartimente lipite printr-un perete ce susţinea bolţile (planşa X - 3).
Majoritatea fragmentelor ceramice recoltate erau de factură locală, însă asociate şi cu
cele de provenienţă celtică559, alte două urme de cuptoare având pereţii realizaţi din pie-
tre mari, lipiţi grosolan cu pământ. Într-unul dintre ele s-a dat peste fragmente ceramice
de tradiţie locală, precum şi un rest ceramic aparţinând unei amfore romane din secolul I
a.Chr., însă un fapt interesant s-a produs în momentul descoperirii cuptorului cel mare,
specialiştii găsind oase umane calcinate, amestecate cu cenuşă şi cărbuni. Amănuntele
acestea i-a îndemnat pe autorii investigaţiilor să presupună existenţa unor veritabile
“crematorii“, instalaţiile cu pricina, în opinia lor, fiind realizate special pentru incinerarea
defuncţilor560 (planşa X - 2). Studiind cu mare atenţie materialul ceramic recoltat, D.
Berciu plasa cuptoarele în perioada Latène D, mai precis în secolul I a.Chr.
La Cireşu, în nordul judeţului, pe lângă locuinţele geto-dacice cercetate, investi-
gaţiile arheologice au scos la iveală resturile unor cuptoare de redus minereul de fier
(planşa X - 4), în anul 1969 fiind găsită şi o locuinţă geto-dacică plasată lângă rămă-
şiţele unui alt cuptor, identic ca funcţionalitate cu cele descoperite în locul “Ogaşul cu
Nuci“. Instalaţia semnalată se află în punctul numit de localnici “Răchiţi“, situat la cca.
200 metri de “Ogaşul cu Nuci“, prezenta la data descoperirii o vatră având diametrul
mare de 4 m, executată în pantă amenajată şi orientată E – V561. Vatra, înconjurată cu
un brâu de pământ, fusese acoperită cu bucăţi de zgură şi lut ars, săpăturile de la Cireşu
scoţând în evidenţă două tipuri de cuptoare destinate reducerii minereului de fier.
Considerate a fi tot atâtea etape ale procesului tehnologic în vederea căruia fuseseră
construite, instalaţiile indică un stadiu avansat al meşteşugului, cristalizarea tehnicii
reducerii minereului de fier atragând în procesul de producţie o comunitate mult mai
largă. Din punct de vedere cronologic, bazându-se pe ceramica studiată, specialiştii au
plasat descoperirile din zona Cireşu între secolele III – II a.Chr.562.

1.4. CERAMICĂ
Comparativ cu alte bunuri de factură geto-dacică, materialul ceramic este bine
reprezentat, fiind găsite producţii diversificate ca formă, destinaţie, ornamente şi decor,
realizate exclusiv cu mâna (continuă o veche tradiţie a epocilor trecute), dar şi exem-
plare confecţionate cu ajutorul roţii olarului.
Ceramică lucrată cu mâna
În general, după compoziţia lutului, s-au putut determina următoarele specii
ceramice:

558
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
559
Ibidem.
560
Ibidem.
561
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc. cit., pp. 129-139.
562
Ibidem.
91
 a) foarte grosolană în lut gălbui, având materiale păioase şi pietricele, pastă
insuficient frământată şi puţin arsă, cu pereţii groşi.
b) lut cu nuanţe deschise şi stratele superficiale castanii sau negre, în general
subţiri şi câteodată lustruite.
c) lut cărămiziu, cu stratele de la suprafaţă de aceeaşi culoare şi lustruite563.
Asemenea specii ceramice s-au întâlnit în cadrul aşezării geto-dacice de pe
Ostrovul Şimian, unde, pe perioada cât insula a fost cercetată, s-a descoperit un
material ceramic mai unitar564. Din prima grupă profilele redau o ceramică lucrată cu
mâna, dar în manieră ceva mai fină, precum şi vase mari cu pântec larg şi gât scurt,
destinate, probabil, păstrării cerealelor565. Categoria ceramicii executată rudimentar cu
mâna conţine vase având în compoziţie pastă roşie ce foloseşte ca degresant nisip,
pietriş fin şi mai puţin fin sau cioburi pisate (planşa XVII - 1)566. Similare acestora sunt
producţiile identificate la Cireşu şi ceramica lucrată în lut brun-roşietic descoperită pe
Ostrovul Şimian şi la Schela Cladovei567, seria producţiilor realizate rudimentar având
conturul vaselor variabil, forma fiind pusă în legătură cu tradiţiile întâlnite în epocile
locale neolitică, a bronzului şi în prima vârstă a fierului (planşa XVII - 2). Sunt
prezente elemente străvechi locale, dar şi altele noi, preluate în cea mai mare parte de
la civilizaţia romană provincială. În urma săpăturilor arheologice s-au făcut remarcate
vase cu profil drept sau aproape drept, de largă răspândire în mediul geto-dacic568,
având buza dreaptă şi fundul plat, pereţii bogat ornamentaţi cu butoni conici sau
rotunzi şi brâuri în relief alveolate, ce uneori înconjoară vasul în meandre (vezi spre
exemplificare descoperirile de la Cireşu569). Alte forme reprezentative pentru această
perioadă sunt ceştile cu o tortiţă, vasele în formă de urne mici, legate prin tradiţie de
cele aparţinând epocilor anterioare570, urnele în formă de clopot cu butoni laterali
cilindrici, similare producţiilor din Hallstatt-ul târziu (planşa VII - 3, 4), ulcele cu corp
uşor bombat şi gâtul scurt, vase cu două torţi, vase ”borcan” cu pereţii oblici571 etc.
Vasele tip borcan găsite într-unul dintre bordeiele de la Schela Cladovei sunt specifice
fazei de mijloc a evoluţiei ceramicii geto-dacice şi se datează în secolele III – II
a.Chr.572, aflându-şi bune analogii cu producţiile ivite în aşezările geto-dacice de la
Moreşti (jud. Mureş)573, respectiv Ciumeşti (jud. Satu Mare)574. În aşezarea de pe
Ostrovul Şimian a apărut un tip de farfurie cu buza mai răsfrântă în afară, dar şi vase

563
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
564
Ibidem.
565
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., pp. 129-139.
566
Ibidem.
567
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 46, 47.
568
Pentru informaţii mai ample vezi Ioan Horaţiu Crişan, Ceramica geto-dacică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, pp. 72-73, 108-109.
569
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., pp. 129-139.
570
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
571
Ibidem.
572
Ioan Horaţiu Crişan, Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice, în “Drobeta“, 1976, p. 37 (de
acum Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice).
573
Kurt Horedt, Mittellatneezeitliche Siedlungen aus Siebenburgen, în vol. Studien aus Alteuropa, II,
Koln, Graz, 1965, fig. 4, 15 şi fig. 5, 3, apud Ioan Horaţiu Crişan, Precizări în legătură cu cronologia
ceştii dacice, p. 37.
574
Idem, Materiale dacice din necropola şi aşezarea de la Ciumeşti şi problema raporturilor dintre daci
şi celţi în Transilvania, Baia Mare, 1966, fig. 13.
92
mari de provizii ori vase bitronconice575, străchinile tronconice fiind adânci, frecvent
întâlnite în perioada de mijloc a culturii geto-dacice, grupându-se în două variante, atât
cu buza curbă, cât şi cu buza în unghi576.
Categoria ceramicii fine lucrată cu mâna este mai slab reprezentată între desco-
peririle din judeţul Mehedinţi, semnificative fiind, totuşi, exemplarele identificate pe
Ostrovul Şimian577, la Ostrovul Corbului, în cartierul severinean Schela Cladovei, la
Cireşu578, Orşova, Dubova precum şi în alte părţi. Demne de remarcat, prin maniera de
execuţie şi destinaţie, sunt fragmentul provenit de la un picior de fructieră, respectiv
cel al unui rhyton, ambele găsite în terenul destinat resturilor de ardere ale cuptoarelor
de la Cireşu. Tot aici a fost descoperit şi un fragment dintr-o ceaşcă de certă factură
geto-dacică, produs executat din pastă gălbui-roşietică, cu pereţii neacoperiţi cu slip579,
ce pare să deţină un loc aparte din punct de vedere calitativ. Vasele identificate pe
Ostrovul Şimian pot fi înscrise în aceeaşi notă, fiind bine executate, aici făcându-şi
apariţia o ceramică cenuşie specifică vârstei a doua a fierului580. Cât priveşte ornamen-
tarea, olarii geto-daci o practicau de obicei grosolan, folosind în unele cazuri imagini
de potcoavă ori în formă de şarpe (planşa XVII - 4), motive incizate sau în relief581, cu
specificaţia că cele incizate erau, de regulă, puncte şi linii adâncite în pasta moale, dar
şi incizii realizate cu “pieptenele“. Exemplul din urmă se întâlneşte aplicat la multe
vase descoperite în mai toate aşezările epocii Latène, însă în mod special la cele
aparţinând fazei Latène D (secolul I a.Chr. – I p.Chr.), producţiile amintite (planşa
XVII - 3) fiind atribuite etapei de timp deschisă de secolul I p.Chr. (întocmai ca şi frag-
mentele ornamentate cu motivul în formă de cruce)582.
Cercetările de specialitate efectuate în cuprinsul aşezărilor geto-dacice au sur-
prins predilecţia olarilor spre două tipuri mai reprezentative de producţii ceramice
lucrate cu mâna, anume vasele tip “sac“ şi ceaşca dacică583. Exemplarele din prima
categorie au pereţii relativ drepţi şi uşor arcuiţi către mijloc, având apucători laterale
orizontale şi decor în relief (planşa XVIII - 5, 6, 7, 8; planşa XIX - 2), “căţuia“ fiind un
produs tronconic prevăzut cu o toartă sau chiar două, ornamentat în relief, găsită atât în
cadrul aşezărilor, cât şi în necropole (planşa XIX - 1)584. Între descoperirile mai impor-
tante de ceşti dacice se detaşează exemplarele făcute cu mâna identificate la Schela
Cladovei şi pe Ostrovul Şimian585, însă au fost cazuri când s-au observat producţii
confecţionate şi la roată (în mod cu totul excepţional), dacii utilizând ”căţuia” ca opaiţ,
pentru iluminatul nocturn. Faptul că exemplarul de la Schela Cladovei, descoperit în
bordeiul nr. 1, a fost asociat fragmentului de amforă rhodiană (vezi mai sus, pagina
80), demonstrează că procesul de constituire al ceştii dacice se încheiase înainte de

575
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 44-45.
576
Ioan Horaţiu Crişan, Morminte inedite în secolul III î.e.n., în Transilvania , în “AMN“, I, 1964, p. 94,
fig. 4/3, pl. I.
577
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 45.
578
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., pp. 129-139.
579
Ibidem.
580
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 44-46.
581
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
582
Ibidem.
583
Ioan Horaţiu Crişan, Ceaşca dacică, în “Studii şi cercetări ştiinţifice“, Cluj, Seria III, vol. VI, 1955, pp.
128-157.
584
Dumitru Berciu, Zorile, p. 306.
585
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 46, 47.
93
secolul I a.Chr., pare-se în prima jumătate a secolului al II-lea a.Chr.586 (planşa XIX -
3), cunoscând o largă răspândire pe perioada de maximă înflorire a civilizaţiei geto-
dacice (secolele I a.Chr. – II p.Chr.). Îşi va continua existenţa şi după cucerirea
romană, atât în teritoriul, cât şi în afara graniţelor provinciei, prezenţa ei în mediul
roman (constituind – n.n.) o dovadă peremptorie a persistenţei şi continuităţii elemen-
tului autohton. Ea pledează în acelaşi sens şi după anul 271 […] când romanii se
retrag la sud de Dunăre587.
Ceramică lucrată cu roata
Există câteva localităţi actuale ce s-au evidenţiat şi prin descoperirea unor
fragmente de vase sau vase întregibile realizate cu ajutorul roţii olarului, cum este
cazul unui fragment de cană găsit la Cireşu, lucrat din pastă de bună calitate, având
pereţii subţiri şi culoare cenuşie-gălbuie mată588. Din cartierul Schela Cladovei provin
fragmente ceramice neîntregibile lucrate la roată (mai multe forme de vase de factură
celtică589), cu specificaţia că ponderea o deţin totuşi cele realizate cu mâna. Pe una din
movilele de la Balta Verde s-a dat peste asemenea resturi de culoare cenuşie590, iar la
Gogoşu a fost cercetat un vas de formă bitronconică executat într-o pastă cenuşie,
având buza uşor răsfrântă591. O urnă funerară bitronconică executat la roată a fost
recuperată de la Ostrovul Corbului592, în vreme ce printre obiectele care formează
inventarul mormântului identificat în împrejurimile satului Corcova s-a aflat şi o cană-
urnă înaltă de 171 mm. Autorul investigaţie publica descoperirea ca pe o realizare cu
corp bitronconic, făcută din pastă cenuşie fină, având buză evazată şi fund plat,
prevăzută cu o toartă uşor supraînălţată ce are pe ea două nervuri longitudinale593
(planşa XIX - 4). Cercetând materialele arheologice care provin din complexele
funerare semnalate la Gruia, autorii investigaţiilor au dat peste două străchini şi o cană
cu toartă, aceasta, de formă bitronconică, fiind realizată dintr-o pastă fină cenuşie,
măsurând 90 mm în înălţime. Olarul a ales cu grijă nisipul (prezintă şi mica), realizând
produsul cu fund inelar, umăr rotunjit, gât tronconic şi buză puternic evazată, căreia i s-
a ataşat o toarta în formă de bandă, cu două linii incizate longitudinal594 (planşa XIX -
5). Una din străchini (înaltă de 54 mm) era confecţionată din pastă cenuşie fină, fiind
dotată cu fund inelar, corp tronconic şi umăr rotunjit, pe gât găsindu-se o nervură
orizontală în relief595 (planşa XIX - 6), cealaltă, înaltă de 60 mm, având tot pastă
cenuşie fină, cu fundul inelar, corpul tronconic, umăr unghiular şi buza evazată, meşte-
rul realizând pe gât, în partea de mijloc, un ornament cu o linie în val incizată, înca-
drată între alte linii orizontale596 (planşa XIX - 7). Ultimul exemplar îşi găseşte bune
analogii în mediul scordisc atât ca formă, cât şi ornamentare, fiind similar producţiei

586
Ioan Horaţiu Crişan, Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice, p. 37.
587
Ibidem, p. 38.
588
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., p. 134.
589
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 47.
590
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile, p. 15.
591
Ibidem.
592
Dumitru Berciu, APO, pp. 355-357.
593
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit , loc. cit., p. 218.
594
Ibidem, p. 219.
595
Ibidem.
596
Ibidem.
94
descoperite la Gomolava597 şi seriilor fragmentelor identificate la Zidovar598 în Serbia,
străchinile de la Gruia regăsindu-se în contexte scordisce599.
Vasele lucrate cu mâna ori la roată aparţin unei tradiţii locale, cercetările arheo-
logice scoţând la lumină şi tipuri ceramice de provenienţă “străină“, specifice unor
areale geografice şi culturale aflate în afara spaţiului locuit de geto-daci. Ele reprezintă
dovadă inecontestabilă a derulării tranzacţiilor comerciale, olarii locali căutând chiar să
le imite. Speciile încadrate ceramicii de fabricaţie şi influenţă celtică, spre exemplu,
îşi datorează prezenţa fie importului, fie au fost realizate pe loc de către meşterii celţi
sau locali, având un contur precis şi elegant (planşa XVIII - 1, 2, 3, 4). S-au descoperit
vase executate din lut cenuşiu moale, slip subţire şi pătrunse de ardere egală, orna-
mentate cu ajutorul lustruirii puternice, a picturii cu grafit (planşa XVIII - 7) sau prin
incizii uşoare, alte exemplare având culoare gălbuie-cărămizie, cu stratele superficiale
portocalii600. Încercând să le imite, meşterii locali au căutat să redea profilul original al
vaselor dar nu au reuşit decât parţial, conturul fiind lipsit de precizie, având pereţi mai
groşi, pasta grosolană, în timp ce ornamentaţia cu grafit lipseşte601. Ca forme, se
remarcă “fructierele“ cu picior mai înalt la producţiile originale (planşa XVIII - 1) şi
mai scurt pentru imitaţiile geto-dacice, vasele strecurătoare (planşa XVIII - 2), oale
înalte cu o mănuşa în bandă lată ş.a., producţii întâlnite frecvent pe Ostrovul Şimian602
şi în cartierul severinean Schela Cladovei603. La Ostrovul Corbului s-a dat peste mai
multe forme de vase lucrate atât la roată, cât şi cu mâna, în cadrul primei categorii un
loc aparte ocupându-l genul de oală pântecoasă, dar şi vasul tip castron (strachină) ori
producţiile realizate în felul vasului “situlă“ grafitat, ormanentat cu striuri paralele. Un
exemplar “situlă“ grafitat celtic, ornamentat pe întreaga suprafaţă cu striuri paralele, a
fost găsit alături de celelalte vestigii ce formează inventarul bordeiului 1 de la Schela
Cladovei604, produs ceramic despre care s-a afirmat că nu avea să-şi încheie evoluţia
între secolele III – II a.Chr., cum era de aşteptat, ci va continua şi pe parcursul veacului
I a.Chr., când va cunoşte o largă răspândire605. Tot la Schela Cladovei, de această dată
în cuprinsul resturilor bordeiului numărul 2, ceramica de factură celtică a fost identi-
ficată alături de cea locală, materialele arheologice recuperate aparţinând sfârşitului
secolului al III-lea a.Chr. şi mijlocul celui următor606.
În unele aşezări geto-dacice şi-a făcut apariţia şi ceramică elenistică ori de ins-
piraţie elenistică (întreagă sau fragmentară), imitaţiile fiind realizate după producţiile
originale, achiziţionate graţie tranzacţiilor comerciale. Fragmente provenind de la vase
elenistice au fost identificate la Oprişor607, Drobeta Turnu Severin (între ruinele
castrului s-a găsit un rest de cupă megariană din lut cenuşiu, de fabricaţie locală,
597
J. Todorocic, Skordisci. Istorija I Kultura, Novi Sad, Beograd, 1974, p. 67, fig.40, apud V. Sârbu, V.
Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 221.
598
M. Sladic, Keramika Skordiska, Beograd, 1986, pl. XXI/1, XXIX/1-4, apud V. Sârbu, A. Rustoiu, G.
Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 221.
599
Ibidem.
600
Dumitru Berciu, APO, pp. 355-357.
601
Ibidem.
602
Ibidem.
603
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 50-51.
604
Vasile Boroneanţ, Mişu Davidescu, op. cit., loc. cit., fig. 4.
605
Ioan Horaţiu Crişan, Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice, p. 37.
606
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 47, 50; Petre Gherghe, Aşezări, p. 52.
607
C. S. Nicolăescu-Plopşor, în “AO“, IV, 1925, pp. 47-48.
95
ornamentat prin ştampilate cu motive geometrice şi florale)608, pe Ostrovul Şimian (s-a
identificat un bol de influenţă elenistică datat în Latène-ul timpuriu)609, iar din vestul o.
Drobeta Turnu Severin (cartier Schela Cladovei) provine amintitul fragment ştampilat
de la o toartă de amforă rhodiană (planşa XIX - 8). Datat între anii 200 – 180 a.Chr.610
(după alţii, în intervalul 220 – 180 a.Chr.611), acesta poartă inscripţia grecească EPI
KALLIKPATIDA AGRIANI612, fiind vorba, probabil, de numele unui preot613. Din
punct de vedere cronologic, producţiile ceramice elenistice (originale ori de inspiraţie
elenistică) au cunoscut o oarecare răspândire pe parcursul perioadei Latène C, poate
chiar Latène D, excepţie făcând descoperirea survenită pe Ostrovul Şimian, unde au
fost înregistrate mărturii aparţinând perioadei Latène-ului timpuriu614.
Către secolele II – I a.Chr., odată cu apropierea graniţelor imperiului roman de
Dunăre, s-au făcut remarcate şi vase romane sau de influenţă romană pe care
autohtonii geto-daci le imitau, ceramica fiind oarecum inferioară celei celtice, dar cu
mult peste producţiile locale şi locale de inspiraţie celtică. Aşa sunt descoperirile de
amfore cu două mănuşi (planşa XVIII - 5, 6), chiupurile destinate păstrării vinului,
uleiului sau cerealelor ş.a., un fragment de amforă romană şi unul de chiup fiind iden-
tificate între resturile cuptorului cu două compartimente găsit pe Ostrovul Şimian615.
Un alt fragment de amforă provine din acelaşi punct arheologic, specialiştii căzând de
acord asupra faptului că aparţine cronologic secolului I a.Chr., descoperiri similare
survenind şi la Drobeta Turnu Severin ori Orşova, unde s-au identificat, printre altele,
vase cu picior înalt şi cilindric.

2. CIRCULAŢIE MONETARĂ
Studiul asupra monedelor descoperite în depozite sau răzleţ vine în sprijinul
aprecierii nivelului atins de viaţa economică, numărul acestora fiind nici prea mare, dar
nici de neglijat. Geto-dacii şi-au dat seama că folosirea monedei în tranzacţiile comer-
ciale era destul de importantă, motiv pentru care au adoptat, pe rând, diverse emisiuni
aparţinând altor areale de civilizaţie, pe care, ulterior, le vor şi imita. Suntem azi în
măsură să spunem că primele zone geografice unde strămoşii noştri au utilizat moneda
au fost cea dobrogeană şi cea dispusă de-a lungul Dunării, regiunea cuprinsă între
Dunăre şi Marea Neagră cunoscând în antichitate primele emisiuni monetare greceşti
de tip Olbia, Histria ş.a. Treptat, datorită evoluţiilor petrecute în plan economic şi mili-
tar, se va ajunge la adoptarea pieselor greco-macedonene şi romane, pe care autohtonii
le vor folosi în paralel cu cele imitate. Fenomenul se va generaliza, suplinind, într-un
fel sau altul, lipsa unor iniţiative de a bate monedă proprie, specialiştii înregistrând ca
pe o excepţie emisiunile din aur având inscripţia Kosson (Cotison –Ko[ti]son, numele
unui urmaş al lui Burebista). În fapt, acestea reprezintă, după toate probabilităţile, piese

608
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
609
Ibidem.
610
Ioan Horaţiu Crişan, Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice, p. 36.
611
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 47.
612
Ioan Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974, p. 202, nr. 111,
pl. XIX, XXXIX; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 47, 48.
613
Ioan Horaţiu Crişan, Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice, p. 36.
614
Dumitru Berciu, APO, pp. 188-200.
615
Ibidem.
96
originale provenite din monetăria lui M. Iunius Brutus, fiind utilizate ca stipendii
pentru geto-daci (43 – 42 a.Chr.), fără funcţie economică, ci doar de tezaurizare. Ase-
menea exemplare (kossoni) nu s-au găsit la nivelul judeţului Mehedinţi, apariţiile de
acest gen fiind sporadice chiar şi la scara întregii Dacii (tezaurele de la Dealul
Grădiştei, din apa Streiului, dintr-o aşezare de pe valea Târnavelor, izolat, în estul
Daciei, la Tyras etc.).
Cele mai multe monede găsite fuseseră confecţionate din argint, primele piese
imitate inspirându-se din cele greco-macedonene (planşa XVI - 1), în special tetra-
drahmele şi staterii (planşa XVI - 2) lui Filip al II-lea (359 – 336 a.Chr.), cu observaţia
că apar şi monede combinate între tetradrahmele lui Alexandru Macedon (336 – 323
a.Chr.) şi staterii tatălui său (planşa XVI - 3). În asemenea cazuri se observă pe avers
capul lui Heracles, în timp ce pe revers este redat călăreţul din staterii lui Filip al II-
lea616, specifică imitaţiilor geto-dacice fiind forma convex-concavă sau “skyphată“
(reprezintă, în cele mai multe cazuri, o modalitate de depistare a pieselor originale de
cele copiate). Două monede ce au pe avers capul zeiţei Larissa cu părul în bucle, iar pe
revers se întâlneşte un călăreţ cu coif, au fost identificate la DROBETA TURNU
SEVERIN şi se crede că ar fi făcut parte dintr-un tezaur mai mare617, în timp ce la
Hinova s-a descoperit un tezaur compus din 62 piese aparţinând categoriei monedelor
de tip Larissa-Apollo, 52 fiind imitaţii ale tipului menţionat618, iar altele erau
tetradrahme ale lui Filip al II-lea originale, imitaţii Alexandru Macedon şi 2
tetradrahme Seleucos I Nikator (312 – 281 a.Chr)619. Pe lângă descoperirile de monede
tezaurizate, în ultimii ani s-au făcut remarcate şi multe piese identificate accidental,
localităţii Bălăciţa (pe raza căruia am putut vedea la un localnic, cu ani în urmă, o
imitaţie după piese macedonene) putând adăuga moneda de tip “Banat“620 găsită în
împrejurimile o. BAIA DE ARAMĂ, în nordul judeţului621 (planşa XV - 3), dar şi pe
acelea identificate în satele Bobaiţa, Cujmir (o drahmă histriană din argint cu doi
delfini pe avers), Govodarva (un denar din perioada lui Cezar, descoperit întâmplător),
Gvardeniţa, Iablaniţa, Nadanova, Obârşia de Câmp, Piatra Albă (o monedă “cu
cap janiform“), Rogova (o emisiune monetară de la Niceea), Salcia (câteva monede
geto-dacice de tip “Adâncata“), Şuşiţa (monede geto-dacice din secolele II – I a.Chr.
de tip “Aninoasa-Dobreşti“) şi Vrata (doi denari romani republicani din argint, dataţi
în anii 85, respectiv 87/83 a.Chr.)622.
În cadrul vieţii economice, un rol deosebit a fost acordat comerţului, prin prisma
căruia putem privi piesele monetare ca etalon al schimburilor efectuate de geto-daci cu
civilizaţiile sud-dunărene şi nu numai. În arealul locuit de strămoşii noştri, pe perioada
ce precede cucerirea romană, circulaseră emisiuni monetare originale şi imitate,
afirmaţia fiind întărită şi de descoperirea în anul 1970 pe Ostrovul Şimian (localitatea
Şimian) a unui tezaur compus din 68 piese din argint. Dintre acestea, 66 exemplare
erau imitaţii tip Filip al II-lea, altele două aparţineau oraşului Dyrrarchium (drahme),

616
Ioan Nestor, Wiener Prahist Zeitschr, XXI, 1934, p. 169, apud Dumitru Berciu, APO, p. 219.
617
Ibidem.
618
Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973, p. 137.
619
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 64.
620
Ibidem, p. 58.
621
Dumitru Berciu, APO, p. 220.
622
Petre Gherghe, Repertoriul, pp. 57-72.
97
specialiştii arătând că celţii fuseseră aceia care vehiculaseră amintitul depozit (planşa
XVI - 4)623. Prima categorie conţinea mai multe specii monetare, cea mai importantă
fiind grupa celor 54 exemplare de tip Sirmium624, autorii cercetării, luând în calcul
cronologia oferită de producţiile amintite, presupunând că depozitul ar fi fost ascuns
cam în jurul anului 100 a.Chr., poate chiar la începutul secolului I a.Chr.625 Apreciind
că distanţa faţă de zona normală de circulaţie a pieselor de tip Sirmium era cam mare şi
că tezaurul aparţinuse scordiscilor, prezenţa lui pe insulă ar trebui admisă numai ca o
consecinţă a legăturilor comerciale sau chiar politice scordisco-geto-dacice626. Nu ar fi
exclusă nici posibilitatea ca respectivul tezaur să fi ajuns la Dunăre după ce scordiscii
au fost înfrânţi de romani în anul 88 a.Chr.627.
Din localitatea Hotărani s-au recuperat 28 piese (25 denari republicani romani şi
trei tetradrahme thasiene)628, în timp ce la Ostrovul Corbului cercetătorii au putut data
complexele dacice după un denar republican roman, atribuit cronologic secolului I
a.Chr.629. Cercetările cu caracter ştiinţific întreprinse pe raza localităţii Izvorul
Frumos au evidenţiat un tezaur unic în Oltenia, compus din podoabe şi monede de
argint (13 denari republicani romani), care încep cu emisiuni ale anului 151 a.Chr. şi se
încheie la 81 a.Chr.630. Un alt tezaur monetar, de această dată cu piese geto-dacice din
argint tip “Adâncata”, a fost găsit la ORŞOVA, din care nu s-au putut recupera decât
17 monede, în timp ce, chiar din oraş, provin două monede tip Prundu-Jiblea, o drahmă
Apollonia şi un denar631. În regiunea Porţile de Fier a fost identificat un mic tezaur
monetar în anul 1915, compus din emisiuni de argint care sunt imitaţii tip Alexandru –
Filip al III-lea Arideul (323 – 316 a.Chr.), iar monede ale regilor Thraciei, Macedoniei,
ale Pontului şi oraşelor din Asia Mică şi-au făcut loc printre descoperirile de la
Drobeta Turnu Severin632. Pe actuala stradă severineană Calomfirescu, la nr. 232, se
cunosc trei monede geto-dacice din secolele II – I a.Chr. şi o alta de tip Apollonia,
aşezarea geto-dacică fiind cunoscută încă de pe vremea lui Burebista (82 – 44 a.Chr.),
sub numele de Drubeta633.
Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului în perimetrul ţinut sub
observaţie au scos la lumină şi monede mai prost conservate, în timp ce altora, care se
datează tot înainte de cucerirea Daciei, nu li se cunosc locurile de descoperire, fiind
găsite întâmplător sau achiziţionate accidental.

3. MANIFESTĂRI ARTISTICE
Trecerea comunităţilor traco-geto-dacice către cea de-a doua vârstă a fierului se
datorează şi evoluţiilor înregistrate în plan spiritual, legătura firească reprezentând-o seria

623
Constantin Preda, Mişu Davidescu, Tezaurul monetar descoperit în Ostrovul Şimian (Drobeta Tr.-
Severin), în “Drobeta“, I, 1974, pp. 77-101.
624
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 51.
625
Constantin Preda, Mişu Davidescu, op. cit., loc. cit., p. 77, 97.
626
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 52.
627
Ibidem.
628
Ibidem, p. 55.
629
Petre Roman şi colectivul, Descoperirile, p. 107.
630
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 65.
631
Ibidem, p. 66.
632
Ibidem, p. 62 , 68.
633
Ibidem, p. 62.
98
obiectelor artistice care au la bază tehnologii de realizare deja formate în Hallstatt-ul
local şi chiar mai înainte. Vorbim aici despre stiluri proprii, cum ar fi cel animalier,
definitor pentru epoca Latène, aparţinând cronologic sfârşitului secolului al IV-lea a.Chr.
(poate chiar mai înainte) şi începutul celui următor634. Cercetările au arătat că geto-dacii
fuseseră receptivi la tot ceea ce era frumos în jurul lor, motiv pentru care vor prelua
influenţe şi din afara spaţiului lor de civilizaţie, adaptate, ulterior, unui fond cultural
autohton destul de solid. Afirmaţia poate fi probată analizând seria produselor artistice de
factură locală, cele identificate în regiunea mehedinţeană demonstrând că, din punct de
vedere spiritual, arealul se subordonează marelui spaţiu cultural unitar geto-dacic.
Analizând civilizaţia strămoşilor noştri şi din perspectivă spirituală, observăm că
producţiile artistice identificate pe raza judeţului Mehedinţi aparţin mai multor catego-
rii, variatatea fiind dată atât de materialele folosite (metal, ceramică etc.), cât şi ca des-
tinaţie. Prezentarea selectivă a obiectelor de artă caută să scoată în evidenţă anumite
aspecte legate de modul cum fuseseră realizate, noi oprindu-ne doar asupra producţiilor
considerate a fi ceva mai interesante. Săpăturilor efectuate la Cireşu au scos la supra-
faţă un fragment de rhyton635, gen ceramic despre care se cunoaşte că avea legătură, în
special, cu practicile religioase. Studiile efectuate de-a lungul timpului au demonstrat
că asemenea tipuri de vase proveneau din ţinuturile pe care le populau neamurile
iraniene, ajungând la Dunărea de Jos graţie migraţiei sciţilor (cel mai probabil) sau pe
filieră grecească. Unii specialişti au lansat ipoteza că prezenţa rhytonului pe
meleagurile geto-dacilor ar trebui corelată cu oficierea cultului taurului, însă nu ştim
dacă este chiar aşa, ceea ce cunoaştem fiind doar faptul că popoarele aflate în bazinul
mediteranean acordau o atenţie sporită manifestărilor de acest gen.
În timpul desfăşurării primului război mondial, se pare că în regiunea Porţilor de
Fier, s-a descoperit un vas-situlă din argint atribuit tipologic seriei producţiilor
identificate la Agighiol (planşa XX - 1), datat în jurul anului 400 a.Chr. 636. D. Berciu
preciza că vasul se află momentan în colecţia unui muzeu din S.U.A. (la Detroit),
având formă de bol realizată prin sudarea la baza mică a două trunchiuri de con,
decorul fiind executat în tehnica “au repousèe“, prezentând stilul animalier combinat
cu motive geometrice. Buza vasului este decorată cu “solzi“ sub care se observă o
ghirlandă din coarne de cerb şi capete de vultur, întregul decor având patru sectoare ce
conţin reprezentări animaliere (cerb cu opt picioare şi aripă pe spate, căprioară, ţap
prins în gheare de un vultur, vultur cu un peşte în cioc), pe fund meşterul realizând un
animal fantastic cu două aripi şi patru picioare ce cuprinde un porc, având în cioc un
picior de rumegătoare637.
De la Oprişor provine o unealtă toreutică pe care meşterii o utilizau la decorarea
vaselor din metal, plasată cronologic între secolele IV – III a.Chr.638 (planşa XX - 2),
realizarea decorului fiind făcută prin redarea repetată a loviturilor de ciocan. Din păcate,
nu s-a descoperit până în prezent vreun obiect ornamentat cu ajutorul acesteia, însă
unealta aduce dovada existenţei unor ateliere de toreutică locală, lucru întărit şi de
ultimile descoperiri (se anunţă prezenţa unei aşezări geto-dacice destul de importantă).

634
Dumitru Berciu, Zorile, p. 280.
635
Corneliu Mărgărit Tătulea, op. cit., loc cit., pp. 129-139.
636
Dumitru Berciu, Arta, pp. 89-93.
637
Ibidem.
638
M. Babeş, în “SCIV“ , tom 44, aprilie-iunie 1993, p. 125 şi urm.
99
Obiectul cu pricina are forma unei tije masive şi cilindrice, fiind realizat din bronz, cu un
capăt supradimensionat şi ornamentat în vederea realizării decorului pe diferite obiecte,
cealaltă extremitate având o îngroşare rezultată în urma primirii loviturilor de ciocan.
Imaginea aflată pe capătul utilizat la decorare este o migdală împărţită în două registre,
unul acoperit cu romburi, iar celălalt decorat cu trei “petale“ încadrate de o nervură,
specialiştii căzând de acord asupra faptului că reprezintă capul unei păsări mult stilizate.
Cea mai importantă şi mai apreciată descoperire aparţinând artei traco-geto-dacice
s-a produs pe raza localităţii Poroina, fiind vorba despre o piesă cunoscută mediilor
ştiinţifice din ţară şi de peste hotare ca rhytonul de la Poroina. Intens mediatizat,
obiectului i s-a realizat şi o descriere amănunţită639, noi realizând un mic rezumat al
acesteia, din dorinţa de a asigura succesul capitolului de faţă. Celebra piesă (planşa XV -
4; planşa XXI) a fost prezentată pentru prima oară de Al. Odobescu odată cu tezaurul de
la Pietroasa-Buzău640, deşi între cele două descoperiri nu există nici cea mai mică
asemănare, fiind realizată din argint aurit în formă de corn de taur, specifică acestor tipuri
de recipiente. Vasul, care nu poate fi aşezat decât pe un suport special, servea fie la băut,
fie la oficierea vreunui cult şi se termină cu un cap de taur în al cărui bot există un mic
orificiu destinat scurgerii lichidului. Obiectul aparţine mediului local, amănunt nepus la
îndoială, mai ales că prin unele tehnici de realizare prezintă analogii cu alte producţii
contemporane, cum ar fi tezaurul de la Craiova. Piesele aflate în componenţa acestui
depozit au forma şi tehnica identice cu cele utilizate la confecţionarea rhytonului, mai cu
seamă în ceea ce priveşte vârtejul din fruntea taurului641, pe gâtul vasului de la Poroina
fiind redate patru personaje dispuse în două grupe. Două dintre ele – se pare având un
rol important – stau pe câte un scăunel cu patru picioare şi ţin în mână, fiecare, câte un
rhyton asemănător exemplarului pe care sunt reprezentate, personajele secundare gă-
sindu-se în imediata lor apropiere, având poziţia în picioare. Modalitatea de redare a
costumaţiei celor patru figuri contrastează izbitor cu fineţea vasului642, maniera stân-
gace de realizare îndemnând pe unii să afirme că la execuţia rhytonului de la Poroina ar
fi lucrat doi meşteri, deosebiţi prin tehnică643 (părerea nu este împărtăşită de toţi spe-
cialiştii). Faptul că anumiţi cercetători se arată dispuşi să plaseze vasul în aria de civili-
zaţie a sarmaţilor reprezintă o eroare, aceştia luând ca argument în susţinerea afirmaţiei
felul primitiv de redare al figurinelor antropomorfo-decorative, alţii, din contră, spun
că tocmai această manieră stângace contribuie la atribuirea piesei lumii traco-geto-
dacice644. În sprijinul teoriei sunt aduse atât modalitatea de decorare, precum şi câteva
motive utilizate (vârtejul de pe capul taurului, spre exemplu), demonstrând apartenenţa
indiscutabilă a obiectului la aria civilizaţiei tracilor nordici.
Tot în timpul primului război mondial şi tot în regiunea Porţilor de Fier, s-a dat
peste un foarte frumos coif de paradă similar celor de la Agighiol şi Peretu. Piesa are o
formă conică, prezintă obrăzare şi apărătoare, este fără vizieră sau, mai bine zis, are
una falsă, pe o apărătoare meşterul redând stilizat o pasăre de pradă cu un peşte în cioc

639
Dumitru Berciu, Arta, pp. 153-160.
640
Alexandru Odobescu, Le tresor de Petrossa, I, 1889-1900, p. 458, fig. 202, 205, apud Dumitru Berciu,
Arta, p. 153.
641
Ibidem.
642
Alexandru Odobescu, op. cit., p. 499.
643
Dumitru Berciu, Arta, pp. 153-160.
644
Ibidem.
100
şi ierbivor în gheare. Maniera de decorare este aproape identică cu cea întâlnită la
confecţionarea paharului tip bol, adăugându-i-se şi motivul ţapului de munte645, coiful
fiind prevăzut cu doi ochi apotropaici pe falsa vizieră, având o “valoare magică“ accen-
tuată, redaţi cu ajutorul unor linii în relief (deasupra, sprâncenele sunt mult stilizate)646.
Coiful se încadrează categoriei obiectelor folosite de şefii militari la diverse sărbători,
motiv pentru care nu putea fi eficient în luptă, având doar valoare decorativă, pur
ceremonială.
Toate artefactele prezentate demonstrează nivelul de dezvoltare la care ajunsese
civilizaţia geto-dacică, cercetările ce se efectuează şi la această oră în arealul administra-
tiv al judeţului Mehedinţi putând oricând să scoată la lumină şi alte realizări. Din păcate,
atunci când abordăm problema manifestărilor artistice geto-dacice, trebuie ţinut cont că
materia primă folosită cu predilecţie de aceştia fusese lemnul, obicei ce nu reprezintă un
câştig pentru mediul ştiinţific de la noi. Datorită faptului că materialul cu pricina nu re-
zistă la acţinile agenţilor corozivi, o bună parte din arta dacilor s-a pierdut demult, pre-
lucrarea lemnului practicându-se şi astăzi cu destul succes în aşezările aflate la deal şi la
munte.

NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE

Cimitire aparţinând celei de-a doua vârste a fierului au fost identificate în întrea-
ga Oltenie şi par a aparţine exclusiv unei clase de luptători647, descoperirile arheologice
din judeţul Mehedinţi scoţând în evidenţă faptul că, spre sfârşitul Hallstatt-ului, traco-
geţii începuseră să folosească aproape în exclusivitate ritul înhumaţiei. Trecerea la
incineraţie s-a făcut, se pare, sub influenţa celţilor, localnicii utilizând pe scară largă
arderea morţilor dar nu în mod exclusiv, căci înhumaţia va mai fi prezentă, însă spora-
dic, ceea ce reprezintă încă o caracteristică a epocii Latène. Descoperirile cu caracter
funerar pot fi încadrate unui fenomen cultural şi istoric mai larg, specific Bulgariei de
NV, zonei Porţilor de Fier, Olteniei şi SV-ului Transilvaniei648, dar, din cauza
schimbărilor survenite la nivelul practicilor de înmormântate, informaţiile privind
riturile utilizate în secolele II a.Chr. – I a.Chr. sunt destul de puţine (ca de altfel la
scara întregului spaţiu carpato-dunărean), numărul necropolelor geto-dacice cercetate,
precum şi cel al mormintelor izolate, fiind în scădere649. Ceea ce cunoaştem despre
practicile magico-religioase, cu trei secole înainte ce cucerirea romană, poate fi
sintetizat în câteva cuvinte, tabloul realizat pe baza informaţiilor avute la dispoziţie
indicând faptul că:
- unele grupuri practicau înhumaţia (doar cele ce aparţin grupului Lipiţa de pe
Nistrul superior),
- aristocraţia practica incineraţia,
- sunt cunoscute un număr foarte redus de morminte (peste 20) ce aparţin
grupului de geto-daci din zona centrală, necropole veritabile descoperindu-se

645
I. Miclea, R. Florescu, Strămoşii geto-daci, pp. 69-71; Dumitru Berciu, Arta, pp. 83-88.
646
Ibidem.
647
Idem, APO, p. 188 şi urm.
648
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 217.
649
V. Sârbu, Credinţe şi practici funerare religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Brăila-Galaţi, 1993,
pp. 127-128 (de acum Credinţe şi practici funerare religioase).
101
 doar în zonele periferice şi de contact cu alte popoare şi spre limitele crono-
logice ale acestei perioade, ca în grupul Lipiţa, grupul Padea-Panaghiurski
Kolonii şi necropola de la Zemplin,
- unele grupuri geto-dacice se pare că practicau expunerea/descompunerea
cadavrelor şi sacrificiile umane, peste 200 de indivizi având scheletele în
poziţii neanatomice, părţi din ele sau oase izolate fiind găsite în gropi
menajere, locuinţe, incinte sacre ş.a.650.
Prezenţa mormintelor aparţinând celţilor dovedesc trecerea şi stabilirea câtorva
grupuri ale lor pe aceste meleaguri (aveau în inventar arme, podoabe, ceramică ş.a.),
însă au fost cercetate şi amenajări funerare atribuite autohtonilor care conţineau obiecte
artistice celtice sau de inspiraţie celtică, precum şi arme de aceeaşi provenienţă, asocia-
te cu cele de factură geto-dacică. Aşa este cazul aşezării aflată pe Ostrovul Corbului,
unde, din păcate, multe morminte au fost distruse de lucrările agricole, cercetări mai
ample realizându-se doar asupra celui repertoriat la poziţia 4 (se prezenta mai bine
conservat în momentul investigaţiilor)651. Inventarul său era complet şi aparţinea unei
perioade timpurii din cea de-a doua vârstă a fierului, având urnă bitronconică lucrată cu
roata, un capac-strachină ce o acoperea, o lance din fier arsă în focul ce a mistuit rugul,
precum şi o fibulă din fier (planşa IX - 2)652. De-a lungul pârâului Blahniţa, între
Dunăre şi localitatea Balta Verde, au fost identificate piese îndoite ritual care făceau
parte, mai mult ca sigur, dintr-un mormânt de incineraţie, fiind vorba despre fragmente
mărunte din fier măcinate de rugină, un vârf de lance confecţionat din acelaşi material
şi săbii cu lamă lată şi două tăişuri653. Ţinând cont de ritul folosit, de forma celor două
arme, precum şi de faptul că fuseseră îndoite ritual, autorul cercetării plasa cronologic
mormântul într-o vreme puţin anterioara secolului al III-lea a.Chr., alte morminte cu
inventar celtic sau care conţineau obiecte de factură celtică, fiind descoperite tot pe
linia Dunării la Gruia654, Drobeta Turnu Severin655, Ostrovul Corbului656, Ostrovul
Şimian657, Gârla Mare (după săbiile găsite acolo)658, Şişeşti659 ş.a. Toate înmormân-
tările s-au făcut în ritul incineraţiei, mormintele de la Gruia, din păcate, au oferit prea
puţine informaţii şi asta în ciuda săpăturilor sistematice de care au beneficiat, obiectele
recuperate fiind găsite într-un punct care în antichitate făcuse parte dintr-o insulă a
Dunării (mai mult vârfuri de lănci şi două spade lungi, de tip Latène)660.
Cu totul întâmplător a fost descoperit în anul 1975 un mormânt de incineraţie
aflat în aria localităţii Corcova, I. Stângă constatând faptul că depunerea resturilor

650
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 218.
651
Dumitru Berciu, APO, pp. 355-357.
652
Ibidem.
653
Ibidem, pp. 151-152.
654
Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istorie, p. 134; Vasile Pârvan, Considerations, pp. 35-50; Idem,
Getica, pl. XXXVII, pp. 505-506; Dumitru Berciu, APO, pp. 205-210, fig 258; C. S. Nicolăescu-Plopşor,
Antiquites celtiques en Oltenie, în “Dacia“, 11-12, Bucureşti, 1947, pp. 17-33.
655
Dumitru Berciu, APO, pp. 355-357.
656
Ibidem.
657
Ibidem.
658
Alexandru Bărcăcilă, Monumente religioase ale Drobetei, în „AO”, 71-73, 1934, fig. 270-272; Vasile
Pârvan, op. cit., pp. 505-506.
659
Dumitru Berciu, APO, pp 355-357 (donaţia prof. G. Popescu-Colecţia Istrati Capşa).
660
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 217.
102
cremaţiei se făcuse, probabil, într-o groapă, oasele fiind aşezate în amintita cană-
funerară realizată la roată661 (vezi mai sus, pagina 94). Armele depuse şi îndoite ritual
însoţeau fibulele aflate pe costumul defunctului (s-au topit în foc), pumnalul şi teaca,
unice prin maniera de decorare, aparţinând categoriei pieselor figurative662 (vezi mai
sus, paginile 87 – 88). Prin elementele de rit, ritual şi inventar, descoperirea de la
Corcova aparţine grupului Padea-Panaghiurski Kolonii, alăturându-se celor deja
cunoscute de la Padea (jud. Dolj), Slatina (jud. Olt), Tărtăria (jud. Alba) şi Zimnicea
(jud. Teleorman), tip de mormânt ce face parte din clasa celor ce au ca inventar cerami-
că şi arme de tip dacic sau scordisc (sabie, pumnal, vârfuri de lance) 663. Atât com-
plexul funerar de la Gruia, cât şi mormântul descoperit la Corcova, pot fi integrate, din
punct de vedere cronologic, între sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. şi începutul celui
următor664. În cartierul Schela Cladovei s-au găsit trei morminte geto-dacice, în timp ce
chiar din o. Drobeta Turnu Severin vin ştiri referitoare la morminte aparţinând
perioadei Latène descoperite într-un loc neprecizat665, o necropolă de incineraţie datată
între anii 500 – 450 a.Chr. fiind repertoriată pe raza localităţii Eşelniţa. Tot aici, se pare
că în zona „Dubova-Sacoviştea Mare”, a fost descoperit un mormânt de înhumaţie
aparţinând unui luptător traco-get, obiectele aflate în inventar plasându-l cronologic
către secolul al II-lea a.Chr.666, în timp ce la Ostrovul Corbului, cu ani în urmă, au fost
cercetate morminte datate în secolul al IV-lea a.Chr. sau către sfârşitul epocii Latène667.
Geto-dacii manifestau o deosebită grijă pentru cei trecuţi în nefiinţă, religia
impunând respectul cuvenit, în cimitirele epocii Latène şi mormintele izolate fiind
depuse urne realizate obligatoriu – sau în cele mai multe dintre cazuri – cu ajutorul
roţii olarului. Tot în groapă, pe lângă armele defunctului, îndoite ritual, erau puse şi
alte obiecte folosite de acesta în timpul vieţii, în antichitate circulând ideea că sufletul
(sau umbra) celui decedat avea „nevoie” de arme, unelte, podoabe şi hrană, aceasta din
urmă fiind „necesară” în călătoria spre lumea drepţilor. La unii autori antici găsim
precizări privind legătura între asemenea obiceiuri şi religia geto-dacă, locuitorii Daciei
fiind convinşi că, după moarte, îşi puteau continua viaţa alături de Zamolxis. Relaţiile
cu divinitatea se aflau sub bune auspicii, dacii cerând frecvent sfat şi ajutor zeului lor,
obişnuind ca, în anumite momente de cumpănă, să-i „trimită” câte un sol în cadrul unei
ceremonii foarte apreciată. Panteonul daco-getic nu era prea numeros, credinţele
gravitând mai cu seamă în jurul lui Zamolxis, ceea ce i-a făcut pe unii oameni de ştiinţă
să aprecieze religia dacilor ca fiind mai mult monoteistă, însă nu au putut fi trecute cu
vederea nici ”atribuţiile” lui Gebeleizis, Bendis sau cele ale unui zeu războinic,
asemănător divinităţii greceşti Ares.

661
Ion Stângă, Decouvertes archeologiques inedites apartenant a l’epoque Latène dans de dep. de
Mehedinţi, în „Symposia Thracologica”, 9, pp. 151-153.
662
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 217.
663
Ibidem; V. Sârbu, Credinţe şi practici funerare religioase, pp. 24-26.
664
V. Sârbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, op. cit., loc. cit., p. 221.
665
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 62.
666
Sabin Adrian Luca, op. cit, pp. 97-98.
667
Petre Gherghe, Repertoriul, p. 64, 67.
103
 EPOCA ROMANĂ

ORGANIZAREA DACIEI INFERIOR ŞI A DACIEI MALVENSIS

Cercetările efectuate de-a lungul timpului ne dau speranţa că putea oferi date
esenţiale privind teritoriul rural drobetan şi modul de viaţă al comunităţilor aflate aici
după anul 106, acesta devenind, mai întâi, parte componentă a Daciei Inferior – după
unele ipoteze, chiar al Daciei Superior – pentru ca măsurile administrative aplicate în
168 să-l distribuie Daciei Malvensis. Căutând să asigurăm succesul lucrării de faţă, am
făcut apel la studiul lui D. Tudor (Oltenia romană, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1978), unde distinsul autor a inserat cu mare grijă infor-
maţii privind evoluţia societăţii romane întâlnită la nivelul regiunii Oltenia. Cucerirea
Daciei de către Traian (97 – 117) şi transformarea unei bune părţi a acesteia în provin-
cie romană (106), a însemnat atragerea dacilor în sistemul sclavagist roman, cauzele ce
l-au determinat pe împărat să pornească războaiele cu Decebal fiind multiple. Între
acestea, pe lângă dorinţa ca prevederile ruşinoasei păci din anul 89 să fie şterse cu
sabia, se remarcă atracţia faţă de bogăţiile Daciei şi nu în ultimul rând, anihilarea unui
vecin care se dovedise a fi incomod de-a lungul timpului. Conform diplomei militare
găsită la Porolissum, în data de 11 august 106 Dacia era deja provincie romană, deve-
nind o singură unitate administrativă condusă de un Legatus Augusti pro praetore, a
cărei linişte va fi tulburată la moartea lui Traian (117) de răscoale puse pe seama daci-
lor înfrânţi şi neresemnaţi. Situaţia avea să fie restabilită graţie intervenţiei noului îm-
părat Hadrianus (117 – 138) şi a guvernatorului Q. Marcius Turbo, aceştia împărţind
administrativ provincia traiană în Superior şi Inferior (după toate aparenţele, amintitul
eveniment s-ar fi realizat odată cu încetarea guvernării lui Q. Marcius Turbo)668. Cele
două provincii vor fi conduse diferit, Dacia Superior având un guvernator din ordin
senatorial, în timp ce cealaltă (Dacia Inferior) beneficia doar de un procurator Augusti,
oarecum subordonat primului.
Teritoriul rural al Drobetei a fost integrat provinciei Dacia Inferior şi nu trebuie
văzut în aceste denumiri chiar formele proprii de “inferior“ şi “superior“, romanii
realizând denominaţiile provinciilor după poziţia pe care o ocupau pe linia Dunării,
adică una pe cursul inferior, iar cealaltă pe cel superior. Există voci ce susţin posibili-
tatea ca teritoriul supus atenţiei noastre să fi fost integrat provinciei Dacia Superior,
problema rămânând deschisă, cercetările viitoare putând face lumină graţie informaţiile
ce le-ar aduce. Încă de la început, autorităţile vor trimite trupe auxiliare în Dacia Infe-
rior pentru a potoli eventualele nemulţumiri de tipul celor din 117, cei mai mulţi dintre
autohtoni acceptând convieţuirea cu coloniştii Romei, sub auspiciile a ceea ce s-a
numit Pax Romana. Dacia Inferior se întindea la sud peste Dunăre, în nord fiind
mărginită de culmea munţilor Carpaţi până la defileul Oltului, spre vest existând unele
rezerve şi asta datorită faptului că indicaţiile epigrafice din castrele de la Dierna,
Mehadia, Teregova şi Tibiscum atestă prezenţa trupelor Daciei Superior şi mai apoi
Apulensis, capitala provinciei fiind, după toate probabilităţile, oraşul Drobeta669, cel

668
Dumitru Tudor, OR4, p. 156.
669
Ibidem, p. 157.
104
mai important centru militar, economic, politic în spaţiul provinciei în prima jumătate
a secolului al II-lea, singura aşezare urbană din acest sector670. Graţie eforturilor lui D.
Tudor, cunoaştem trei nume de procuratori aflaţi în fruntea Daciei Inferior, […]
diploma din 22 martie 129 (menţionând – n.n.) numele lui Plautius Caesianus (s.n.)
care ulterior [...] va trece în provincia Norricum, tot ca procurator. Un alt procurator
pomenit de inscripţii este T. Flavius Constans ce va ajunge praefectus praetorio în
timpul împăratului Antoninus Pius (138 – 161)671, doi ani mai târziu, procurator
Daciae Inferior apare (Iulius) Aquila Fidus (s.n.), despre care izvoarele istorice spun
că a acordat titlul de honesta misio unor soldaţi aparţinând câtorva unităţi auxiliare (D.
Tudor este de părere că s-ar fi născut în nordul Africii)672.
Împărţirea făcută pe vremea lui Hadrianus va dăinui până în timpul împăratului
Marcus Aurelius (161 – 180), acesta poruncind o redistribuire administrativă şi
militară, teritoriul drobetan devenind parte a provinciei Daciei Malvensis. Din păcate,
pentru prima parte a funcţionării noii provincii romane, nu avem mărturii care să
conţină ortografiat numele vreunui procurator, izvoarele scrie pomenind mai târziu un
Legatus Augusti pro praetore Daciarum trium aflat în fruntea Daciilor Malvensis,
Apulensis şi Porolissensis (M. Claudius Fronto aparţinuse ordinului consular, fiind
ucis în luptele din anii 170) şi tot o necunoscută rămâne modul cum acesta îşi exercita
atribuţiile673. Dispunem, însă, ce-i drept, de puţine date privind activitatea unor Legatus
Augusti în Dacia Malvensis pentru perioada 168 – 271, o inscripţie fragmentară
descoperită la Drobeta amintind pe M. Cuspiu[s] (s.n.) legatu[s], iar o alta, căreia nu i
se cunoaşte locul de descoperire, pomenindu-l pe M. Pompeius frater benet. Tironis
leg. (s.n.) 674. S-ar putea ca în cazul lor să se facă o confuzie, nefiind vorba despre
Legatus Augusti propriu-zişi, ci doar de legatus legionis (comandanţi militari).
Conform spuselor lui D. Tudor, împărtăşite şi de alţi cercetători, procuratorul
Daciei Malvensis avea mai multă libertate de acţiune, fiind însă de ordin mai mic,
equestru, intitulându-se în inscripţii procurator provinciae Daciae Malvensis675 sau, în
unele cazuri, praeses provinciae Daciae Malvensis676. La Drobeta s-a identificat o
inscripţie din marmură unde apare numele unui procurator, însă nu este vorba despre
un conducător de provincie, ci unul financiar677, nume de procuratori ai Daciei
Malvensis fiind făcute cunoscute prin intermediul altor mărturii epigrafice. Aşa este
cazul lui M. Macrinius Avitus Catonius Vindex, proc. prov. Daciae Malv.678 ce se
prezenta în anul 167 ca legat al celor trei Dacii sau Claudius Fronto, despre M. Aurel
Cassianum, pomenit într-o inscripţie descoperită la Salonic, aflând că era pra[e]sidex
prov. Daciae Malvensis679. Reşedinţa tuturor acestora s-ar fi aflat – se pare – în oraşul
Malva, aşezare cu rang de colonia în anul 230680.

670
Doina Benea, A fost Drobeta capitală a Daciei Inferior?, în ”Drobeta”, XXII, 2012, p. 110.
671
Dumitru Tudor, OR4, p. 158; CIL, XII, 12.057.
672
Idem, VIII, 15.872.
673
Dumitru Tudor, OR4, p. 159.
674
Ibidem, p. 161; CIL, III, 8.048.
675
Idem, VI, 1.449.
676
Idem, III, 13.704.
677
Dumitru Tudor, OR3, p. 142.
678
CIL, VI, 1449.
679
Dumitru Tudor, OR4, p. 162.
680
CIL, XVI, 144.
105
 AŞEZĂRI CIVILE ŞI CĂI DE COMUNICAŢIE
După ce eforturilor militare ale împăratului Traian au făcut ca o parte a Daciei să
devenină provincie romană, pe lângă vetrele de locuire mai vechi, va creşte numărul aşe-
zărilor civile nou întemeiate, harta teritoriului rural drobetan, realizată pe baza cercetări-
lor efectuate de-a lungul timpului, stând mărturie în acest sens. Pe timpul stăpânirii ro-
mane şi ulterior acesteia, în zonă s-a dezvoltat un habitat compact, fiind atestate o serie
de sate romane (vicus), dar şi două aşezări civile de tip urban (Drobeta şi Dierna), lega-
te între ele prin intermediul unui sistem de comunicaţie bine pus la punct. Urme de vicus-
uri au fost repertoriate pe raza mai multor localităţi rurale actuale, satele Bahna, Bala,
Baloteşti, Balta Verde, Bistriţa, Bâcleş, Bâlvăneştii de Jos, Bobaiţa, Brezniţa-Ocol,
Burila Mare, Butoieşti, Cerneţi, Ciovârnăşani, Cârşu, Crăguieşţi, Crivina, Dedo-
viţa, Dâlma, Drăgoteşti, Ergheviţa, Gemeni, Gogoşu, Gura Motrului, Husnicioara,
Izâmşa, Izvorul Aneştilor, Livezile, Malovăţ, Oreviţa, Ostrovul Corbului, Ostrovul
Mare, Pădina Mare, Peri, Plopi, Poroina, Pristol, Răduţeşti, Rocşoreni, Rogova,
Salcia, Securicea, Şişeşti, Şimian (şi pe Ostrov), Tismana, Ţigănaşi, Vadul Tătăresc
oferind date sigure, lor putându-li-se alătura atât Gârla Mare, cât şi Gruia, poate chiar
Bălăciţa, Dobra şi Vrata. Pe lângă populaţia autohtonă atestată arheologic, în satele ro-
mane existau, firesc, şi vorbitori de limbă latină (colonişti), o parte dintre veterani cerând
să fie împroprietăriţi aici cu suprafaţa cuvenită, datorită climei blânde asemănătoare celei
din Italia. Despre comunităţile daco-romane aflate în zonă putem spune că au valorificat
eficient potenţialul natural, dând naştere unei vieţi economice şi spirituale pe măsura noii
civilizaţii. Urmele de aşezări şi elementele culturale identificate demonstrează, fără
niciun dubiu, că în arealul supus atenţiei noastre a avut loc o colonizare relativ intensă,
noii veniţi contribuind alături de comunităţile autohtone la dezvoltarea relaţiilor econo-
mice între secolele II – IV. Cărămidăria, zidaria cu mortar, monumentele sculpturale, ins-
cripţiile, ceramica ş.a. reprezintă pentru arheologi elemente sigure în încercarea de a con-
tura vetre de sate romane (vicus-uri ) sau aşezări mai mici (canabae ori villae rusticae),
acestea fiind întemeiate, mai cu seamă, la câmpie şi pe văile cursurilor de apă. Din
păcate, documentele epigrafice nu ne-au lăsat ortografiat niciun nume original de sat
roman (poate numai Ad Mutrium – Butoieşti), identificarea lor pe teren fiind realizată cu
ajutorul toponimiei utilizată în zilele noastre.

1. DROBETA
Deşi oraşul a reprezentat un punct economic (mai ales comercial) de mare atracţie
în antichitatea romană, avem puţine informaţii privind topografia, situaţia repetându-se,
din păcate, şi atunci când vine vorba despre clădirile aflate în perimetrul său.
Se apune că, atât viaţa economică, spirituală cât şi structurile sociale ale unui oraş
roman pot fi sesizate numai în condiţiile corelării acestuia cu întinderea, densitatea
locuirii, efectivele de populaţie şi natura bogăţiilor teritoriului său rural681. De-a lungul
timpului, mai mulţi specialişti au încercat se traseze întinderea teritoriului drobetan682,
însă discuţii se poartă şi astăzi, în ciuda faptului că există la nivelul judeţului cca. 54
681
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului rural al Drobetei, în “Drobeta“, IX, 1999, p. 73
(de acum Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului rural ).
682
R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia Romană, Timişoara, 1998, pp. 72-71; Mişu Davidescu,
Drobeta, p. 164; Ioan Piso, La teritoire de la Colonia Sarmizegetusa, în “Ephemeris Napocensis“, 5, Cluj
Napoca, 1995, pp. 63-82.
106
locuiri cu caracter rural ce conţin urme romane683. O teorie lansată relativ recent spune
că locul unde apar inscripţii purtând nume de demnitari urbani, poate fi înscris terito-
riului respectivului oraş684, informaţiile epigrafice lăsând să se înţeleagă faptul că su-
prafaţa administrată de la Drobeta ar fi depăşit Mehedinţiul actual, infirmând, astfel,
vechea ipoteză formulată de respectabilul cercetător M. Davidescu.
Într-un studiu dedicat tocmai întinderii perimetrului rural drobetan, I. Stângă era de
părere că limita sudică a acestuia ar fi cuprins teritorii şi din sudul Dunării, aflate între
Transdierna la vest şi Prahovo în est, argumentându-şi afirmaţia pe baza celor 5 inscripţii
identificate pe malul drept ce conţin nume de demnitari ai coloniei Drobeta685. Întinderea
catre vest a generat, de asemenea, numeroase discuţii, nu puţini fiind cercetătorii care
împing limita dincolo de Dierna, probabil până la actuala staţiune Băile Herculane (jud.
Caraş-Severin). În această localitate şi mai departe, la Slatina (jud. Timiş), au fost des-
coperite inscripţii având ortografiate nume de demnitari drobetani686, marginea vestică
a teritoriului, ipotetic vorbind, fiind undeva în amonte pe apa Cernei, incluzând şi Băile
Herculane (zona se învecina cu teritoriul coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa)687.
Ridicarea oraşului Dierna la rang de municipiu, începând cu secolul III, se pare că a
generat o redistribuire a teritoriilor aferente, existând probabilitatea ca părţile vestice
ale Drobetei să fi trecut în jurisdicţia Diernei, oprindu-se undeva spre exploatările de la
Vârciorova-Bahna688. Inscripţia identificată la Iezureni (jud. Gorj)689 ar putea să indice
o posibilă limită nord-vestică a teritoriului drobetan, existând posibilitatea ca Bumbeşti
(jud. Gorj) să fi făcut parte din amintitul areal administrativ, situaţie confirmată, într-un
fel sau altul, de descoperirile efectuate la Glodeni, Scoarţa şi Bărbăteşti (toate din jud.
Gorj)690. De asemenea, rămâne deschisă problema identificării pe teren a limitei estice,
în primul rând datorită lipsei informaţiilor, traseul său având ca punct de pornire, pro-
babil, drumul care începea la Drobeta şi se îndrepta spre Bumbeşti, prin pasul
Vâlcan691. Tot din Drobeta se îndrepta spre răsărit o artera ce lega oraşul de Sucidava
(Celei – jud. Olt), o alta trecea prin Răcari (jud. Dolj) şi înainta până la Pelendava-
Craiova, aşezarea de la Botoşeşti-Paia (jud. Dolj) fiind şi ea, după toate aparenţele,
inclusă în teritoriul rural drobetan (nu se cunoaşte statutul deţinut de Aquae – Cioroiul
Nou şi Răcari, ambele din jud. Dolj)692.
În ciuda discuţiilor purtate pe această temă, există posibilitatea ca limitele terito-
riului rural drobetan să fie cele deja amintite (vezi harta cu delimitările probabile întoc-
mită de dr. I. Stângă), cercetările întreprinse aici de-a lungul timpului scoţând în evidenţă
trăsăturile unei vieţi economice înfloritoare. Pentru a sprijinii afirmaţia, aducem ca
argumente existenţa căilor de comunicaţie în cuprinsul arealului geografic analizat,

683
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului rural, p. 73.
684
Ibidem.
685
Ibidem, pp. 74-75.
686
IDR, III, 1977, 1, p. 71.
687
Ioan Piso, op. cit., loc. cit., p. 82.
688
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului rural, pp. 75-76.
689
IDR, II, p. 181.
690
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului rural, p. 76.
691
R. Ardevan, op. cit., loc. cit., p. 72.
692
Gr. Florescu, Castrul roman de la Răcari. Săpăturile arheologice din 1928 şi 1930 în “AO” , 9, 1930,
51-52, pp. 373-400; Dumitru Tudor, OR4, pp. 208-214, 217; Gheorghe Popilian, Viaţa economică în Dacia
Romană de la sud de Carpaţi, (manuscris), p. 136, apud Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea
teritoriului rural, p. 76.
107
precum şi bogata villa rustica de la Gârla Mare scoasă la lumină graţie săpăturilor
încheiate în urmă cu puţin timp, de toate ocupându-ne mai jos, în paginile lucrării de faţă.
Drobeta a reprezentat primul loc din Dacia sudică unde a pătruns stăpânirea
romană693, oraşul propriu-zis fiind acoperit în totalitate de cel modern694, ruinele celui din
antichitate aflându-se dispuse – după toate probabilităţile – pe o suprafaţă de aproximativ
2 km2. Dintre acestea, nu s-au păstrat decât cele ale castrului, podului şi termelor, izvoa-
rele antice având grijă ca numele oraşului să fie scris în două moduri. D. Tudor era de
părere că cetăţenii mai culţi spuneau despre ei că făceau parte din oraşul Drobeta, în timp
ce categoriile sociale inferioare îi ziceau Drubeta695. Se pare că ultima denumire aparţi-
nea mediului geto-dacic, indicând, astfel, prezenţa aici a unui puternic grup de autohtoni
în plină stăpânire romană696. Etimologia numelui oraşului poate că are legătură cu
despicăturile adânci aflate în platforma Dunării (Ogaşul Tăbăcarilor şi Valea Fântâni-
lor) ori ca urmare a desfacerii fluviului în două braţe exact în faţa Drobetei, unii specia-
lişti fiind tentaţi să-l traducă Despicata697. O altă ipoteză vizează spusele lui Vl. Gheor-
ghiev care a apropiat denumirea oraşului de cuvântul albanez dru (lemn, pom), termeni
derivaţi, se pare, din cuvântul indoeuropean druw(o) (lemn, copac)698, caz în care numele
Drobetei ar însemna Stejeriş sau Stejăret. Autorul aduce ca argumente exemplele
localităţilor actuale Brădetul, Cărpinetul şi Ulmetul al căror nume derivă din tipuri de
pădure699 şi, de ce nu, am spune noi chiar Prunişor, Cireşu, Salcia ş.a.
Mediul ştiinţific recunoaşte existenţa unei Drubeta geto-dacice atestată arheolo-
gic şi literar, dezvoltată, se pare, din multitudinea davelor întâlnite pe linia Dunării,
având legături cu lumea elenistică şi ulterior cu cea romană700. Oraşul roman a datorat
mult climei blânde, devenind nod de drumuri foarte important, port oficial la Dunăre şi
loc de deschidere către imperiu prin intermediul podului. Contele L. F. Marsigli a lăsat
un desen din care presupunem că spre partea nordică a urbei romanii construiseră un
val de pământ (planşa XXII - 1)701, specialiştii fiind de părere că planul oraşului ridicat
de Marsigli702, precum şi încercările lui Gr. Tocilescu703, respectiv Polonic, aparţin
cronologic unei perioade de după secolul II704. DRUBETA intrase sub stăpânire romană
odată cu primul război daco-roman (101 – 102), împăratul Traian concentrând aici trupe
ce pregăteau campania împotriva lui Decebal, dar şi construcţia castrelor Pontes (pe
malul drept) şi Drobeta. Faptul că zona a fost aleasă ca bază de operaţiuni şi cartier
general al armatei romane, o dovedesc atât mărturiile scrise, cât şi cele arheologice, în
693
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 289.
694
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 93.
695
Cf. Dumitru Tudor, OR4, p. 170 (autorul preia o discuţie regăsită în urmă cu ceva timp la Tomaschek şi
Vasile Pârvan).
696
Ibidem, 171.
697
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Ediţie îngrijită, note, comentarii şi postfaţă de Radu
Florescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, p. 113, 269 şi urm.
698
C. Poghirc, Etimologia şi semnificaţia toponimului dac DRUBETA şi relaţia lui cu DRUI, DRUETE,
DÎRMOZ din româneşte , în “Drobeta“, 1976, pp. 30-33.
699
Ibidem, p. 31.
700
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 290.
701
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 93.
702
Luigi Ferd. De Marsigli, Description du Danube, Tome II, 1744, pp. 25-35, apud Mişu Davidescu,
Drobeta, p. 93, 94.
703
Grigore Tocilescu, Săpăturile de la Turnu Severin din anii 1896, 1897, Biblioteca Academiei, nr. 55,
5135, fila 5 verso, apud Mişu Davidescu, Drobeta, p. 93.
704
Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, în “Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial“, an I, nr. 3-4,
1994, p. 8 (de acum Despre evoluţia Drobetei civile ).
108
special cărămizile ştampilate cu cartuşul legiunilor romane I Italica, V Macedonica, XIII
Gemina, I Adiutrix, VII Claudia, IV Flavia, precum şi ale trupelor auxiliare (cohorte) II
Hispannorum, I Cretum, III Brittonum ce lucraseră la pod şi I Antiochensium, care asigu-
rase mâna de lucru pentru ridicarea castrului din prima fază705. Între anii 123 – 124 se
pare că Hadrianus a venit la Dunăre pentru a organiza Dacia traiană, împăratul vizitând şi
Drobeta, acordându-i titlul de municipiu (municipium Hadrianum Drobetensium706),
inscripţia din anul 145 pomenind oraşul ca municipium Aelium Hadrianum (planşa XXIII
- 1), pe care suveranul îl va înscrie tribului Sergia, conform spuselor unui decurion707.
O chestiune majoră, ce a frământat mult timp pe cercetători, a fost felul cum
evoluase Drobeta până către momentul ridicării sale la rang de municipiu, un posibil
răspuns la această întrebare putând fiind căutat încă din perioada preromană, când fusese-
ră înregistrate primele dovezi ale contactelor comunităţile nord-dunărene cu cultura lati-
nă. După cel de-al doilea război daco-roman (105 – 106) situaţia aşezării se va modifica,
Drobeta ocupând o zonă economică şi comercială de mare atracţie, întărită şi de existenţa
podului. Naşterea propriu-zisă a oraşului s-a datorat canabelor pe care soldaţii le-au
ridicat în jurul castrului708 (se pare că erau aliniate spre nord, urmând linia est-vest a
fortificaţiei militare709), descoperirea în sudul actualei străzi Traian a unui zid gros
făcându-i pe unii să afirme că ar aparţine fazei de început a Drobetei civile710. Luând în
discuţie anumite indicaţii, se poate ca limita nordică a oraşului să fi trecut dincolo de
strada Traian, poate chiar în strada Mareşal Averescu, ţinând cont că aici s-au găsit câte-
va mormintele romane711. Derularea întregii vieţi sociale, economice şi edilitare la Dro-
beta după anul 106 a fost pusă în legătură cu politica imperială, specialiştii susţinând că
planul urbei nu ar fi existat de la început, analiza efectuată unor încercări mai vechi dez-
văluind un oraş plasat cronologic la limita secolului III712. Studiind cu atenţie încercările
de reconstituire a planului general, se desprinde imaginea Drobetei limitată la est şi vest
de două despicături adânci aflate în platforma dunăreană (denumirea Despicata ?),
Ogaşul Tăbăcarilor la est, respectiv Ogaşul sau Valea Fântânilor spre vest, limita nor-
dică fiind reprezentată, se pare, de actuala stradă Mareşal Averescu (planşa XXII - 2).
Conform indicaţiilor topografice oferite de L. F. Marsigli, în partea de sud-est ar fi
existat o poartă (planşa XXII - 1) de unde, probabil, pornea drumul către Ad Mutrium,
contele fiind de părere că din capătul Ogaşului Tăbăcarilor pleca spre nord un val
înconjurător care, după cca. 800 m, cotea brusc spre nord-vest, îndreptându-se către sud-
vest pe o lungime de 1.500 m, revenind la Dunăre printr-o frângere. Pe latura estică a
oraşului a fost obţinut un profil de întăritură ce conţinea un şanţ lat de 10 m, adânc de 1
m, precum şi un val lat de 10 m, înalt de 2 m, pe latura dinspre nord specialiştii
încercând localizarea a două turnuri de formă circulară713 (planşa XXII - 2).

705
Dumitru Tudor, OR4, p. 171; Idem, Oraşe, p. 291.
706
Constantin C. Petolescu, Drobeta în timpul războiului dacic al împăratului Traian, în ”Drobeta”,
XXIII, 2013, p. 125 (în continuare Drobeta în timpul războiului dacic).
707
Dumitru Tudor, OR4, p. 171; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 98.
708
Ibidem.
709
Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, p. 8.
710
T. Atanasescu, Contribuţii la topografia Drobetei civile pe baza unor noi descoperiri, în “Sesiunea de
comunicări ştiinţifice a muzeelor de istorie”, I, Bucureşti, 1971, p. 428, apud Ion Stângă, Despre evoluţia
Drobetei civile, p. 8.
711
Ibidem.
712
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 97; Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, pp. 9-10.
713
Dumitru Tudor, OR4, p. 174.
109
 Trei sferturi de secol urbea drobetană a fost municipiu, având în frunte un consiliu
municipal format din patru magistraţi714 titulari sau onorifici, aleşi dintre localnicii de
vază, dar şi din alte părţi715. Meritelor acestei adunări, prin grija lui Cn. Aem(ilia)nus
quattuorvit şi pontifex al oraşului, îi este ridicat chiar un altar716, dintre consilieri ajun-
gând până la noi nume ca Lucius Iulius Bassus (consilier şi casier ucis de latrones la
Mehadia), Lucius Quaesidius Presens (decurio şi quinquenalis) şi Marcus Arrius
Saturninus (consilier comunal la vârsta de 16 ani !)717. Prosperitatea pe care oraşul o va
atinge în acele vremuri va face ca sus-numitul consiliu să primească titulatura de
splendidissimus ordo, amănunt asupra căruia ne informează o inscripţie descoperită la
Brezniţa718 dedicată lui M. Val. Longinus, med(icus) leg(ionis) VII Cl(audiae) decedat la
vârsta de 23 ani, înmormântat de părinţi la Drobeta719. Cetăţenii oraşului au ridicat o serie
de statui în onoarea împăraţilor Antoninus Pius, Lucius Verus (161 – 169) şi Commodus
(180 – 192)720, iar un pontifex primise dreptul de a organiza aici un Ordo Augustalium
care se ocupa de cultul suveranilor Romei. Se pare că unul dintre membrii amintitului
ordin religios a fost M. Minicius Simpforus, însă acesta putea fi foarte bine atât un
călător, cât şi un libert721. Un frumos bloc de calcar utilizat ca material de construcţie la
biserica catolică de la cetatea medievală, a păstrat o dedicaţie pusă în cinstea împăratului
Caracalla (211 – 217) unde se arată că oraşul devenise Colonia Septimia Drobeta, înflo-
rirea economică aducându-i titlul de colonia splendidissima722 (planşa XXIII - 2). Acum
va fi ridicată o statuie ecvestră în onoarea lui T. Aelius Aelianus, fiul lui T. Aelianus
Zeuxis din tribul Papiria, fost duumvir, flamen şi patron, după cum reiese dintr-un
fragment de altar datat pe la mijlocul secolului al III-lea, cognomenul Zeuxis indicând, se
pare, originea orientală a acestuia723. Mediul ştiinţific a declarat inscripţia de importanţă
majoră, pentru că aduce informaţii în plus privind elementul etnic ce a populat Drobeta
romană, identificând, în acest caz, orientali vorbitori de limbă latină.
Între aşezările urbane ale Daciei Inferior, singură Drobeta deţinea cariere de piatră
în perimetrul său administrativ, studiile arătând că materialul folosit la construirea podu-
lui şi a castrului fusese extras din exploatările de lângă Bahna (calcar nisipos)724, pentru
ca la mijlocul secolului al II-lea meşterii şi constructorii drobetani să utilizeze calcarul
alb de la Gura Văii, Vârciorova, Vodiţa şi Brezniţa725. Prezenţa podului peste Dunăre şi a
portului fluvial au făcut ca urbea să graviteze într-un cadru economic înfloritor, fapt ce a
atras aici, încă din primele momente, o mulţime de negustori. Pe unii dintre aceştia îi cu-
noaştem graţie mărturiilor epigrafice, cum ar fi Primus Aelius Ion(icus) sau celtul
romanizat L(ucius) Samognatius Tertius din Trever, în timp ce o altă inscripţie dezvăluie
faptul că la acea vreme funcţionase un oficiu vamal (tabularium) construit prin strădania

714
Alexandru Bărcăcilă, în “AO“ , nr. 13, 1934, pp. 71-73.
715
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 292.
716
Ibidem.
717
Idem, OR4, p. 172.
718
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 98.
719
Dumitru Tudor, OR4, p. 171; Idem, Oraşe, pp. 292-293; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 98.
720
CIL, III, 8.017.
721
Dumitru Tudor, OR4, p. 172.
722
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 99; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 293; Idem, OR4, p. 172; Vasile Pârvan,
Dacia Malvensis, p. 164.
723
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 100.
724
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 294.
725
Ibidem.
110
sclavilor Eutyches şi Apulensis, aflaţi sub ordinele procuratorului financiar Aurel.
Heraclitus prin anii 198 – 209726.
Liniştea Drobetei a fost asigurată pe toată durata existenţei sale, însă asupra gar-
nizoanelor ce şi-au exercitat aici atribuţiunile nu vom insista prea mult, deoarece mai
jos, în lucrarea de faţă, avem pregătit un studiu special destinat unităţilor militare (vezi
mai jos, pagina 133). Totuşi, merită să amintim cu titlu informativ faptul că la începu-
tul secolului al II-lea apărarea urbei aparţinuse soldaţilor cohortei III Campestris,
militarii unităţii auxiliare I Sagittariorum procedând la fel în veacul următor727. Dintre
militarii staţionaţi o vreme la Drobeta au fost recrutaţi pe timpul împăratului Caracalla
doi soldaţi pentru corpul pretorienilor, în timp ce o inscripţie dezvăluie prezenţa unui
colegiu militar (o schola) care, după împăratul Septimius Severus (193 – 211), se
ocupa cu repararea maşinilor de război şi a armelor728.
Unele ştiri primite peste timp graţie inscripţiilor ne duc cu gândul la frumuseţea
oraşului ridicat la rang de colonia, însă, informaţii stricte cu privire la clădirile publice şi
particulare fiind, din păcate, destul de evazive, existând în prezent numai o menţiune
epigrafică privind construcţia unei porţi în jurul templului Marii Mame a Zeilor, făcută
pe cheltuiala numitei Iuliei Maximilla729. Săpăturile efectuate în perimetrul fostei aşezări
urbane romane au scos de multe ori la lumină material arheologic provenind de la
construcţii importante, însă nu avem un studiu elaborat pe seama acestor vestigii.
Discuţii s-au purtat cu privire la conservarea urmelor unei clădiri identificată în incinta
Universităţii “Gh. Anghel“, proiectul amenajării unei săli-expoziţie deschisă publicului,
rămânând la acelaşi stadiu. Singurele construcţii păstrate, alături de ruinele castrului şi
cele ale podului, sunt termele aflate pe malul Dunării, instalaţii utilizate mai mult, se
pare, de militarii drobetani.
La Drobeta trăise o populaţie amestecată, marea majoritate a numelor menţionate
de documentele epigrafice aparţinând onomasticii latineşti. Deţinem informaţii asupra
faptului că elementul autohton rămăsese destul de puternic, nume ca cele ale lui
Daciscus, Melgidianus sau Apulensis fiind clar geto-dacice730. Alături de aceştia se
întâlneau şi colonişti celţi, eleni, elenistici, iliri ş.a. (ex. Ulcudius Baedari), Drobeta
fiind căutată de veteranii romani datorită frumuseţii locului şi a climei blânde, şapte
texte epigrafice amintind venirea unora dintre ei aici, din diferite garnizoane ale Daciei
sau Moesiei731. Pe lângă oameni de condiţie liberă (cetăţeni) şi la Drobeta au existat
sclavi şi liberţi, inscripţiile amintind pe Eutyches, Apulensis, Philetus al lui Iulius
Rufinus (se pare că ar fi fost actor sau servus villicus), liberta Aelia Eutychia, libertul
Ael. Helpizon şi mulţi alţii.
Apariţia şi dezvoltarea Drobetei romane a fost pusă în legătură cu prezenţa fortifi-
caţiei şi a podului construit peste Dunăre, oraşul dezvoltându-se din canabele aflate de-a
lungul drumului ce pornea din poarta principală a castrului, amenajările civile făcându-şi
loc şi spre nord, urmărind calea ce pleca din porta decumana. Primele construcţii au
aparţinut fie soldaţilor, fie meşteşugarilor şi negustorilor (legaţi prin meseria lor de viaţa
militară), numărul acestora fiind în continuă creştere după terminarea lucrărilor la pod,

726
Idem, OR4, p. 166; Idem, Oraşe, p. 295; Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 135-137; IDR, II, 15.
727
Dumitru Tudor, OR4, p. 173.
728
Idem, Oraşe, p. 295 (membrii săi aveau şi rol de pompieri, colegiile împărţindu-se în decurii şi
centurii, fiind conduse de un consiliu).
729
CIL, III, 1.582.
730
Dumitru Tudor, OR4, p. 134; CIL, 14.116, 6.
731
Idem, III, 1.584, 14.216, 4-7.
111
transformând aşezarea într-un punct comercial de mare atracţie (cel mai important din
Balcani)732. Se pare că Drobeta nu a avut un plan regulat, oraşul din secolele II – III
ocupând, după toate probabilităţile, o suprafaţă egală cu aproximativ 40 ha, evenimentele
militare din anii 117, 168 şi 242 ce au afectat castrul, s-au răsfrânt negativ şi asupra
oraşului, lucru constatat graţie refacerilor fortificaţiei şi aşezării civile733. La Drobeta s-au
semnalat ruinele unui port734, ale unui oficiu vamal (planşa XXIII - 5) şi ale celor mai
complexe terme din Oltenia735, existase un sanctuar dedicat Cybelei736 şi un colegiu al
fabrilor, au fost descoperite urmele unui templu al Augustalilor737 şi resturi de statui,
precum şi o criptă pusă în legătură cu practicarea cultului imperial738. O interesantă
descoperire realizată în anul 1883 în grădina Bisericii Maioreasa a îndemnat pe unii
cercetători s-o aprecieze ca fiind resturile unui amfiteatru739, amănunt greu de crezut în
actualul stadiu al cercetărilor. Dacă ruinele găsite în curtea amintitului lăcaş de cult nu
pot fi catalogate drept construcţii de acest fel, cele identificate în anul 2010 în curtea
MRPF, între resturile termelor la vest şi cele ale castrului şi podului la est, pot fi
declarate ca aparţinând unui mare amfiteatru roman. La data când se redactează această
lucrare, colectivele de arheologi desfăşoară deja cercetări asupra amfiteatrului aflat pe
malul Dunării, prezenţa sa probând încă o imagine regăsită pe Columna lui Traian.
Studiile întreprinse până acum au stabilit că amfiteatrul avea o formă uşor eliptică, cu
axele de 35 (E – V) şi 37 (N – S) m, zidul fiind realizat din piatră de râu (gros de 0,60 –
0,70 m), nefasonată, legată cu mortar, având patru intrări în cele patru puncte cardinale,
materialul numismatic recuperat indicând o funcţionalitate în secolul II, confirmându-se,
pe această cale, ipoteza lui R. Vulpe care identifica monumentul din scena C a Columnei
ca fiind amphiteatrum castrense (amfiteatru militar, de castru)740. Se pare că la Drobeta
s-ar fi consumat şi unul dintre raporturile diplomatice înfăţişate tot pe celebrul monument
de la Roma, este vorba despre primirea de către împărat a unor reprezentanţi aparţinând
unor neamuri barbare, veniţi să trateze intrarea în clientela romană (doi daci buri, câţiva
daci neaflaţi sub autoritatea lui Decebal, precum şi, probabil, doi sarmaţi iazigi)741.

2. DIERNA
Din inscripţia ce-l cinsteşte pe Iul(ius B)assimus, fost centurion al legiunii IV
Flavia, cioplită pe vremea împăratului Septimius Severus, aflăm că acesta fusese dis-
tins cu multe onoruri într-o serie de oraşe, printre care şi demnitatea de flamen în muni-
cipiul Dierna.
Nu este sigură prezenţa elementelor de cultură latină la Dierna înainte de războa-
iele daco-romane, deoarece lipsesc probe în acest sens, Tabula Peutingeriană, în seg-
mentele VII şi VIII, menţionând aşezarea printre primele, alături de alte localităţi romane
aflate pe linia Dunării. Izvoarele scrise pomenesc numele urbei ortografiat în mai multe
feluri, în antichitate localitatea având aceeaşi denumire ca cea a râului vecin Cerna, pe
732
Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, pp. 8-10.
733
Ibidem.
734
Dumitru Tudor, Mişu Davidescu, Portul roman , pp. 40-46; Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 77-79.
735
Dumitru Tudor, OR4, p. 315; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 80.
736
IDR, II, nr. 26; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 153.
737
Alexandru Bărcăcilă, În jurul inscripţiei cu dedicaţia coloniei Septimia Drobeta pentru împăratul
Caracalla, în “SCIV”, 17, 5, 1965, p. 809.
738
Ibidem, p. 804.
739
V. Dimitrescu, Istoria oraşului Turnu Severin, 1883, p. 79.
740
Constantin C. Petolescu, Drobeta în timpul războiului dacic, p. 124.
741
Ibidem, pp. 124-125.
112
care, după toate probabilităţile, vechii locuitori (autohtonii geto-daci) îl numeau Tsierna742.
Deşi oraşul roman se găseşte actualmente sub cel modern, iar urmele sale sunt şterse
aproape definitiv, se crede că aşezarea rămăsese în urmă faţă de Drobeta, principala
cauză fiind aceea că îi lipsea, totuşi, un teritoriu rural fertil şi întins. Aşa cum s-a specifi-
cat, odată cu ridicarea Diernei la rang de municipiu (titlu primit de la împăratul Septi-
mius Severus în secolul III) teritoriul său rural va lua părţi din cel drobetan, întinzându-se
spre vest către Băile Herculane, unde se limita cu cel al Ulpiei Traiana, către est graniţa
oprindu-se la carierele de la Vârciorova-Bahna. Pe lângă veniturile ce le aducea portul,
economia oraşului se baza pe practicarea păstoritului şi exploatările forestiere743, conco-
mitent cu realizarea unui trafic pe uscat şi pe ape de-a lungul văilor Dunării şi ale râului
Cerna. Aici cobora marele drum roman de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prin Tibis-
cum (Jupa, jud. Caraş-Severin) şi Ad Mediam (Mehadia, jud. Caraş-Severin), importanţa
fiind scoasă în evidenţă şi de multitudinea monedelor identificate, ce se succed, fără
întrerupere, cu emisiuni din vremea împăratului Nero (54 – 68) şi până către secolul al
VI-lea744. Despre viaţa internă a municipiului vorbesc două mărturii epigrafice, una,
aflată pe soclul statuetei din marmură descoperită la Transdierna, unde este menţionat
Ulp. Aut. Quintus dec.(urio), aedilic(ius), quaest(or) şi q(uin)q(uenalis) în m(unicipium)
D(iernensis), cealaltă pomenind pe ilirul P(ublius) Ael(ius) Ariortus, I vir m(unicipium)
D(ierniensis) ucis de hoţi la Gaganae, acesta făcând parte din aristocraţia Diernei745.
Ca şi în cazul Drobetei, în pofida urmelor descoperite, nu avem cunoştinţe pri-
vind topografia oraşului antic Dierna, ştiind doar că aici funcţionase o fortificaţie mili-
tară (un castru), cărămizile ştampilate identificând în perimetrul său câteva vexilatio
aparţinând legiunii XIII Gemina746 şi cohortei I Ulpia Brittonum miliaria747 (ambele
participante la războaiele daco-romane). Epigrafic a fost identificat un oficiu vamal,
mai multe vestigii atestând două necropole găsite la Podul de Fier peste Cerna şi pe
valea Graţca. O altă necropolă a fost semnalată în curtea fostei cazărmi a honvezilor de
unde s-au scos la lumină sarcofage din plumb, podoabe din aur (vezi şi un inel cu ins-
cripţie)748 ş.a., în oraş trăind locuitori liberi din punct de vedere juridic (cetăţeni),
liberţi (sclavi eliberaţi) şi sclavi (ex. Bellinus, Felix etc.). Alte mărturii arheologice
demonstrează faptul că Dierna va rămâne un “cap de pod” al stăpânirii romane şi după
retragerea oficială, situaţie ce va dăinui până la venirea hoardelor de huni, Notitia
Dignitatum păstrând amintirea şederii la Zernis (probabil Dierna) a unui prefectus
legionis tertiae decimae Geminae749.

3. AŞEZĂRI RURALE ŞI VILLAE RUSTICAE

Analizând harta aşezărilor romane putem constata că numărul acestora fusese
destul de ridicat, toate îndeplinind condiţiile puse la întemeiere, adică plasarea pe lângă
surse de apă, pe văile largi ale câmpiei ori de-a lungul căilor de comunicaţie ce brăzdau
teritoriul. Perimetrul administrat de la Drobeta deţinea aşezări civile tip vicus, canabae

742
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 19 şi urm.
743
Ibidem, p. 20.
744
C. Protase, în „SCN”, II, 1959, p. 254.
745
CIL, III, 8.009 = 1559; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 20.
746
CIL, III, 8.064, p. 13.
747
Ibidem, 8.074, p. 10.
748
Ibidem, 1.703, a.
749
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 22.
113
sau villae rusticae, precum şi puncte fortificate, romanii ridicând cea mai mare parte a
castrelor în secolul al III-lea sau la puţin timp după această dată. În general, puncte de
locuire au fost cercetate de-a lungul văii Dunării până la Calafat, precum şi pe traseul
celor două artere Drobeta – Bumbeşti şi Drobeta – Pelendava (Craiova, jud. Dolj),
săpăturile arheologice ce se desfăşoară şi la această dată putând aduce date noi
referitoare la habitatul întâlnit aici pe perioada stăpânirii romane.
Pe raza localităţii Bahna au fost descoperite mai multe cărămizi romane (unele
ştampilate cu inscripţia DRPDIERNA şi COH. I CRET.), aşezarea rămânând
neprecizată şi tot în perimetrul localităţii şi-a făcut apariţia o stelă funerară ce păstra
doar un fragment din înscris, având la partea superioară un medalion cu chipul
defuncţilor750. Descoperirile arheologice efectuate în împrejurimile satului Bala par să
ateste o aşezare tip vicus, indicată, oarecum, de importanţa izvoarelor termale unde s-
au găsit monede romane aruncate drept mulţumire751, în timp ce la Baloteşti s-au scos
la lumină morminte din cărămidă, Cezar Bolliac încercând să traseze contururile unui
posibil templu. Cele mai multe vestigii romane de aici au fost repertoriate în punctul
numit de localnici “Martalogi“ (ceramică, morminte, monede şi inscripţii)752. Ceramică
romană şi cărămizi de aceeaşi provenienţă au fost găsite la Balta Verde alături de
emisiuni monetare aparţinând Faustinei I, lui Elagabal (218 – 222), Iuliei Mameea,
împăratului Gordian al III-lea (238 – 244) şi din secolul IV, aşezarea, împreună cu cea
de la Izvoarele, plasată la locul “Câmpul Deciului“, fiind vicus-uri păzite de un mare
castru de pământ. În incinta fortificaţiei se pare că îşi avusese garnizoana un detaşa-
ment al lui COH(ORS) VIII, după cum reiese dintr-o inscripţie descoperită în zonă
(IDR., II, nr. 80)753. Urme romane şi-au făcut apariţia şi pe raza localităţii Bistriţa în
mai multe locuri, în punctul “Pogoanele“ fiind descoperite cărămizi, ţigle şi ceramică,
la “Ursoaica“ aflându-se principala aşezare, pe valea râului Mojia au apărut urme de
apeducte romane, în timp ce la “Şoavă” s-au semnalat urme romane incerte754. Cu ceva
timp în urmă a fost recuperat un frumos relief care înfăţişează un călăreţ trac având sub
cal un om cu trup de şarpe, alături fiind reprezentat un arbore şi o acvilă (IDR, II,
132)755. La Bâcleş au apărut ziduri în punctul “Plopi“, posibil de la o aşezare romană,
iar la Bâlvăneştii de Jos, deasupra “Fântânii Băseştilor”, s-au descoperit resturi de
drum roman şi zidărie756. Pe locul numit “Cetate“, ce aparţine localităţii Bobaiţa, au
fost observate resturi de ziduri, fragmente ceramice, urme ale unui drum roman şi un
mormânt descoperit în anul 1890 (datat după o monedă emisă în vremea împăratului
Hardianus)757, iar din “Ogaşul Budilovăţului“, aflat pe raza satului Brezniţa-Ocol,
pornea o conductă subterană care făcea alimentarea Drobetei cu apă, resturile unei
cişmele din piatră şi cărămidă fiind descoperite la Magheru758. La Branişte s-a dat
peste cărămizi şi fragmente ceramice romane, iar la Batoţi, în punctul “Cetăţuia“, se
puteau observa urmele unei cetăţi parţial distrusă de Dunăre, fiind cercetate zidării şi
recuperate obiecte romane759.
750
Idem, OR4, p. 218; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170.
751
Ibidem; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 307; Idem, OR4, p. 219, 313.
752
Ibidem, p. 219; Idem, Oraşe, p. 306; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 164.
753
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 306 ; Idem, OR4, p. 219; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 167.
754
Ibidem, p. 165; Dumitru Tudor, OR4 , p. 219; Idem, Oraşe, p. 304.
755
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 151.
756
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 305; Idem, OR4, p. 219.
757
Ibidem; Idem, Oraşe, p. 306.
758
Idem, OR4, p. 219.
759
Ibidem, p. 265; Idem, Oraşe, p. 305.
114
 Urme de drum roman asociate pe margine şi cu morminte au fost semnalate la
Burila Mare şi tot în zonă, au apărut monede emise pe timpul împăratului Gordian al
III-lea, însă, din păcate, vatra propriu-zisă a vicus-ului nefiind identificată760. Există
ipoteza prezenţei unei aşezări rurale romane şi la Bălăciţa, ce ar trebui căutată – după
unii cercetători – fie în locul “Ştiubee“, fie chiar la „Lacul Roşu” şi asta datorită desco-
peririi cu ani în urmă a unui tezaur din argint de factură dacică ce aparţine secolului al
III-lea, specialiştii fiind de părere că depozitul reprezintă dovada continuităţii geto-
dacice după anul 106761. Tot în raza localităţii, mai precis la locul “Lacul Roşu“, a fost
găsită o monedă emisă pe vremea împărătesei Faustina, iar o alta, aparţinând împă-
ratului Hadrianus, a fost identificată într-un loc necunoscut din perimetrul comunei. Şi
vatra localităţii Butoieşti a făcut parte din teritoriul rural al Drobetei, unii specialişti
apreciind că aici ar putea fi localizat anticul Ad Mutrium/Amutria/Amutrion762, având
în vedere sincronizarea distanţelor menţionate de Tabula Peutingeriană, topografia
(apropierea de râul Motru) dar şi descoperirile arheologice: cărămizi romane, resturi de
zidărie, urne funerare, monede de la împăraţii Caracalla şi Severus Alexander (222 –
235), un val de pământ, fragmente de ceramică şi greutăţi de pământ763. Constantin
Moisil mai menţionează şi o monedă de la Caracalla764. Reţinem, totodată, şi precizarea
făcută de Claudius Ptolemaios (III, 8, 4) care, referindu-se la Amutrion în lucrarea sa
Geographia, arăta că era un oraş mai însemnat765 ce făcea legătura între Drobeta şi
Pelendava. D. Tudor, sugerând localizarea anticului Ad Mutrium (La Motru) la
Butoieşti, considera – respectând distanţele kilometrice din Tabula Peutingeriană – că
de aici, drumul ce venea de la Drobeta şi ajungea la Pelendava, ar fi trebuit să treacă
peste Motru şi să meargă pe culmea dealurilor prin satele Buiceşti, Argetoaia, Mofleni-
Craiova (jud. Dolj)766. Pe malul stâng al râului Topolniţa, la locul zis “Moara Mănescu-
lui“, ce aparţine de satul Cerneţi, sunt cunoscute resturi de ziduri şi s-a recuperat cera-
mică romană767, toate făcându-i pe cei în drept să aprecieze că ar proveni de la o villa
rustica (?)768, o piatră funerară şi un mormânt roman cu inel, brăţară şi diademă con-
fecţionate din aur, fiind identificat în perimetrul localităţii Ciovârnăşani (descoperirile
sunt puse în legătură cu existenţa în zonă a unui posibil vicus)769. Tot despre o ipotetică
vatră de sat roman par a aminti ruinele şi sestertul din bronz emis pe timpul împăratului
Traian, descoperite la Cârşu770, în apropierea localităţii Crăguieşti figurând ruinele
unui drum roman, de unde s-au recuperat cărămizi şi două lănci din fier771.

760
Idem, OR4, p. 219.
761
Idem, Oraşe, p. 305; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 131, 166.
762
Dumitru Tudor, OR3, p. 50; Idem, OR4, p. 219; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 165; Petre Gherghe, Florin
Olteanu, Ipoteze istoriografice privind identificarea toponimului antic Ad Mutrium /Amutria/Amutrion, în
lucrarea monografică Filiaşi. Istorie şi cultură pe valea Jiului, coord. Dinică Ciobotea, Craiova, 2010, pp.
28-33.
763
Grigore Tocilescu, Academia Română, mss., vol. 5.144, fila 4.
764
Dumitru Tudor, OR4, p. 225. În anul 1989 s-a descoperit întâmplător şi un tezaur de monede romane
imperiale, Cf. Gheorghe Popilian, I. S. Mirceşti, Tezaurul de monede romane de la Butoieşti (jud. Mehedinţi),
în „SCN”, IX, Bucureşti, 1989, pp. 37-42.
765
Vladimir Iliescu, Virgil Popescu, Gheorghe Ştefan, Izvoare privind Istoria Românilor, I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964, p. 547.
766
Dumitru Tudor, OR3, p. 51.
767
Ibidem, p. 219.
768
Idem, Oraşe, p. 304.
769
Ibidem, p. 307; Idem, OR4, p. 219.
770
Ibidem, p. 219; Idem, Oraşe , p. 307.
771
Ibidem, p. 306; Idem, OR4, p. 220; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 164.
115
 La Crivina arheologii au descoperit urme de drum asociate cu resturi de zid şi
monede aparţinând împăraţilor Traian şi Gordian al III-lea, iar din punctul numit
“Dealul Vâlculeştilor“ provin două amfore de aceeaşi provenienţă772 (planşa XXIII - 3,
5). Două monede romane şi o fibulă au fost scoase la lumina în localitatea Dedoviţa,
iar la Dâlma, pe “Vârful Popii“, avem semnalate urme de zidărie, monede şi un cimitir
roman, dar şi piatra de mormânt a ilirului Dasas Capito (CIL, III, 13792=14485)773. În
satul Drăgoteşti s-au găsit urme romane în punctele “Tariţa“ şi “Râpa Şoimului“ ce
par a fi resturile unui vicus, în timp ce la Dobra s-au semnalate elemente de cultură
materială romană care, împreună cu acelea descoperite la Bălăciţa, par a îndreptăţi ipo-
teza existenţei cândva aici a unui sat roman774. Cărămizi s-au ivit la “Lilieci“ în cuprin-
sul localităţii Ergheviţa775, iar pe raza satului Eşelniţa, mai precis pe valea Mala, s-au
identificat resturi de cărămidărie şi ceramică romană776. Urme vechi au apărut şi la
Gemeni în punctul “Cetăţuia“ (monede, cărămizi, ceramică, vârfuri de săgeţi ş.a.)777, iar
de la Gogoşu s-au recuperat monede ale împăraţilor Traian, Probus (276 – 282) şi
Constantin cel Mare (306 – 337)778. Ruine romane sunt cunoscute în punctul “Piscul lui
Iacob“ plasat pe valea inferioară a râului Coşuştea, ce curge în apropierea localităţii Go-
vodarva779, urme de aceeaşi provenienţă fiind găsite şi la Gura Motrului780. În satul
Gârla Mare s-a dat peste un relief fragmentar care prezintă cele 12 munci ale lui
Hercules, eroul având ridicată măciuca să-l lovească pe hoţul vitelor lui Geryon (doar
această scenă se mai păstrează)781, colectivul MRPF finalizând săpăturile ştiinţifice efec-
tuate în anii trecuţi asupra resturilor unei villa rustica de mare importanţă. Cu această
ocazie au fost descoperite şi trimise spre analiză mai multe vestigii, între care figurează
ceramică, obiecte din metal, o statuetă din bronz ce-l redă pe zeul Pan ş.a., aşezarea
romană propriu-zisă – după toate probabilităţile – aparţinând unor păstori şi agricultori,
datarea întregului complex arheologic fiind făcută pentru secolele II – III782.
La Husnicioara au apărut emisiuni monetare de la împăratul Gordian al III-lea783,
în timp ce pe raza localităţii Izâmşa se conturează una dintre cele mai bogate aşezări
romane, fiind vorba, probabil, de o villa rustica indicată cu ajutorul resturilor unor
conducte din lut destinate aducţiunii apei. Vicus-ul se află în stânga râului Drincea, fiind
identificat ipotetic cu localitatea Rabon, pe care Ptolemeu din Alexandria o aminteşte în a
sa Geografia784, la locul numit de localnici “Valea Fântânilor“ arheologii dând peste un
sarcofag din piatră, olane, monede din argint, precum şi resturile unui drum roman. Cel
mai bogat loc în materiale de factură romană se pare că este acela repertoriat în punctul
“Cazan“, cercetările efectuate scoţând la lumină urme de mortar, fragmente ceramice,
ţiglă, cărămizi, conducte pentru aducţiunea apei etc. Monedele identificate provin de la

772
Dumitru Tudor, OR4, p. 220; Idem, Oraşe, p. 305; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
773
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 304; Idem, OR4, p. 220; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170.
774
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 304; Idem, OR4, p. 220; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
775
Dumitru Tudor, OR4, p. 220; Idem, Oraşe, p. 304.
776
Ibidem, p. 22.
777
Idem, OR4 , p. 220; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170.
778
Dumitru Tudor, OR4, p. 220.
779
Idem, Oraşe, p. 306.
780
Idem, OR4, p. 220.
781
Idem, Oraşe, p. 306.
782
Ion Stângă, Aşezarea, p. 21 şi urm.
783
Dumitru Tudor, OR4 , p. 220.
784
R. Vulpe, Rabon, numele antic al pârâului Drincea, în “Drobeta“, I, 1974, p. 35 şi urm.
116
împăraţii Claudius (41 – 54), Domitianus (81 – 96), Nerva (96 – 98), împărăteasa Iulia
Mamaea, Filip Arabul (244 – 249) încheindu-se cu emisiuni din vremea lui Constantin
cel Mare şi Constantius al II-lea (337 – 361)785. În colecţia şcolii Iablaniţa existaseră la
un moment dat un amoraş roman, săgeţi şi ceramică786, iar la Izvorul Aneştilor, pe valea
Mojeni, se aflau urme romane (zidărie şi cioburi), precum şi în “Pădurea Brăiloaicei“787.
La Jupalnic au fost identificate resturile unui vicus situat la poalele dealului “Rudina“, în
timp ce de pe malurile ogaşului “Isnia” s-au recuperat ceramică, fibule din bronz,
monede, obiecte din fier, un umbo de scut, fragmente de amfore ş.a., aşezarea fiind prima
plasată pe drumul către Ad Mediam788. Din localitatea Livezile provin două monede de
bronz emise în timpul împăratului Constantius al II-lea789, iar la Malovăţ s-a găsit o
stelă funerară cu două busturi în nişă790. Alte localităţi pe raza cărora s-au semnalat
urme romane sunt Olteanca791 şi Oreviţa, în ultima găsindu-se fragmente de ziduri, 10
morminte în lespezi, var şi cărămidă792, în timp ce la Ostrovul Corbului contele L. F.
Marsigli semnala pentru prima dată zidărie. Aici, mai precis în punctul numit “Cliuci“, s-
au descoperit urme romane şi monede de la împăraţii Filip Arabul şi Gordian al III-lea,
săpăturile arheologice scoţând la lumină un mic sarcofag din piatră aparţinând unui copil,
precum şi resturile a două sate romane793. Pe insula Ostrovul Mare, în punctul “Caranti-
nă“, cercetătorii au observat urme de zid, fragmente ceramice, o inscripţie, pietre scrise şi
un cimitir în tumuli, iar de la locul “Hotina“ provin o fibulă din bronz şi monede aparţi-
nând împăraţilor Hadrianus, Severus (?), Constantius I Chlorus (305 – 306), Licinius
(308 – 324) etc.794. Pe insula din faţa satului Şimian (Ostrovul Şimian) s-au semnalat
monede, ceramică şi o fibulă cu plăci în formă de cruce specifică secolului al III-lea,
specialiştii ajungând la părerea că aici funcţionase, probabil, o aşezare de pescari795. În
perimetrul localităţii Pădina Mare a fost descoperit material de provenienţă romană şi o
statuetă din bronz ce o înfăţişa pe zeiţa Minerva, identificată în punctul “Codreş“,
regretatul prof. univ. dr. O. Toropu fiind primul ce a remarcat-o în anul 1965. Monedele
semnalate în zonă sunt emisiuni ale împăraţilor Antoninus Pius şi Commodus796.
Piese monetare asociate cu cărămizi romane au fost repertoriate în cuprinsul
localităţii Peri, indicând, probabil, prezenţa unui sat roman, iar tot despre un vicus par
a aminti cărămizile, ţiglele şi monedele descoperite la Plopi797. La Poroina a fost găsit
un denar roman de la împăratul Severus Alexander798, iar la Pristol, pe locul “Nisipul
cu Oase“, specialiştii au identificat ziduri, cărămizi şi un sestert de la Faustina799. O
785
Dumitru Tudor, OR4, p. 220; Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 167-170; Doina Benea, T. Păvălan,
Aşezarea romană de la Izâmşa-Mehedinţi, “Casa judeteana a Corpului Didactic“, Buletin informativ
pentru cadrele didactice, 1973, p. 53, apud Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170.
786
Ibidem, p. 166.
787
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 304; Idem, OR4 , p. 220.
788
Idem, Oraşe, pp. 22-23.
789
Idem, OR4 , p. 220.
790
Ibidem; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 306.
791
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
792
Ibidem, p. 165-166; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 305; Idem, OR4 , p. 220.
793
Ibidem; Idem, Oraşe, p. 305; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
794
CIL, III, 12.600; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 167; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 305; Idem, OR4 , p. 220
[fragmentul de inscripţie este … Feros … vix(it) an(ix) …]; IDR, II, nr. 138.
795
Dumitru Tudor, OR4, p. 221; Idem, Oraşe, p. 304.
796
Idem, OR4, p. 221; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
797
Dumitru Tudor, OR4, p. 221; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 304.
798
Idem, OR4, p. 221.
799
Ibidem; Idem, Oraşe, p. 306; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170.
117
monedă emisă în timpul împăratului Traian s-a descoperit pe raza localităţii Răduţeşti,
lângă Butoieşti800, în timp ce la Roşcoreni există mărturii arheologice ale unui sat
roman aflate pe locul numit de localnici “Piscul Barângii“. Aici au fost găsite mai
multe resturi osteologice umane (schelete), vase, monede şi două pietre funerare, una
având sub nişă două busturi în relief. Cât priveşte monedele, s-au recuperat emisiuni
ale împăraţilor Caracalla şi Gordian al III-lea, asociate la momentul descoperirii cu
fibule801. Pe câmpia “Cazane“, ce aparţine satului Rogova, au fost văzute în urmă cu
multă vreme ziduri groase din cărămidă de factură romană (fortificaţii ?), din cuprinsul
localităţii provenind o monedă din aur emisă pe timpul împăratului Constantin cel
Mare802. La Salcia au apărut monede imperiale din bronz şi argint, o fibulă ancoră
specifică secolului al III-lea, precum şi o statueta din bronz care pare să-l întruchipeze
pe zeul Iupiter (?)803, urme de provenienţa îndoielnică (poate romane ?) fiind remarcate
şi în apropierea localităţii dunărene Securicea804. Al. Bărcăcilă atrăgea atenţia că la
Şişeşti se puteau vedea urme de drum roman ce mergeau până la Iloviţa, de pe raza
satului fiind recuperat un tezaur monetar, cărămizi şi lănci din fier, mărturii care, totuşi,
sunt prea puţine pentru a atesta o vatră de sat roman805. Pe o coastă aflată deasupra satu-
lui Şimian s-a dat peste resturi de zidărie, fragmente ceramice, un sarcofag ce conţinea
oasele defunctului, monumente din piatră şi o monedă atribuită împăratului Gordian al
III-lea, mormintele putând fi socotite ca o prelungire a necropolei estice de la Drobeta806.
Un impresionant material ceramic descoperit la Tismana pare a atesta în zonă o mare
aşezare rurală datată între secolele II – III, urmele sale fiind găsite în nordul fostelor
grajduri ale fostului C.A.P.807, situaţie oarecum similară cu ce de la Ţigănaşi, unde a
apărut şi o inscripţie romană808.
Resturi de vicus au fost repertoriate la Vadul Tătăresc, despre care D. Tudor,
preluând o ştire de la Al. Bărcăcilă, credea că era un sat sau un loc necunoscut, ipote-
tica aşezare rurală romană aflându-se, se pare, pe malul drept al râului Topolniţa fie în
punctul “Biserica Veche“, fie la locul “Mănăstire“809. Resturi de vatră de sat au apărut
şi în apropierea satului Malovăţ, unde, pe “Dealul Bisericii“, la locul pe care sătenii îl
numesc “Jidovii“, au fost identificate cărămizi şi monede atribuite împăratului
Septimius Severus810. De la Zegaia provine o mărturie epigrafică din care rezultă că o
femeie a fost ucisă de latrones (hoţi, tâlhari la drumul mare) şi apoi răzbunată
(…interfecta a latron[ibus] et vindicata…), inscripţie care, interpretată într-un anume
fel, ar putea sugera prezenţa în zonă a unei villa rustica811. Şi pe raza satului Vrata
există posibilitatea prezenţei unui vicus, fiind semalate vestigii romane (monede ale
împăratului Hadrianus, un urcior roman, o mască şi o fibulă din bronz), localitatea
800
Dumitru Tudor, OR4, p. 221.
801
Ibidem; Idem, Oraşe, pp. 304-305; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 165.
802
Ibidem, p. 170; Dumitru Tudor, Oraşe, p. 305; Idem, OR4, p. 221.
803
Ibidem; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 167.
804
Ibidem, p. 166; Dumitru Tudor, OR4, p. 221; Idem, Oraşe, p. 305.
805
Ibidem, p. 307; Idem, OR4, p. 221; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 164; Alexandru Bărcăcilă, Tezaurul de
monede romane de la Şişeşti, în “SCN“, I, 1957, p. 413 şi urm.
806
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 165; Dumitru Tudor, OR4, p. 221; Idem, Oraşe, p. 304.
807
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166; Dumitru Tudor, OR4, p. 221.
808
Ibidem; Idem, Oraşe, p. 305; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 167 (fragmentul de inscripţie păstrează doar
cifra romană … XVI …; IDR, 2, 139).
809
Dumitru Tudor, OR4, p. 221.
810
Ibidem.
811
Idem, Oraşe, p. 304.
118
găsindu-se pe drumul ce pornea în vechime de la Drobeta812. Pe ”Dealul Bisericii”, ce
aparţine satului 23 August (fost Valea Boierească), la locul ”Jidovii”, au fost
semnalate monede romane emise în timpul domniei împăratului Septimius Severus813,
cercetările ştiinţifice efectuate în jurul castrului de la Puţinei scoţând în evidenţă o
aşezare de tip canabae. Urmele sale au fost semnalate pe baza materialului ceramic şi
al resturilor de cărămidă, locuirea cu pricina plasându-se cronologic în perioada
romană târzie, mai precis în secolul al IV-lea814.
Aşezările romane civile date ca sigure, precum şi cele posibil anunţate de obiec-
tele găsite răzleţ, crează impresia unui habitat compact la nivelul teritoriului adminis-
trat de la Drobeta, fiind înregistrate cca. 54 puncte de locuire, al căror număr poate
creşte graţie cercetărilor viitoare. Studiile de specialitate au remarcat prezenţa în zonă şi a
câtorva construcţii tip villa rustica, genuri de aşezări capabile să dea măsura nivelului
dezvoltării economice şi culturale atins de comunităţile locale în perioada daco-romană.
Inventarele recuperate (unelte, piese de harnaşament, resturi osteologice animaliere,
diverse obiecte artistice şi meşteşugăreşti ş.a.) permit să afirmăm că agricultura, păstori-
tul, meşteşugurile, comerţul etc. erau la mare preţuire în epoca romană, situaţia menţio-
nată datorându-se exploatării raţionale şi conştiente a resurselor naturale. În general, pot
fi considerate locuiri tip villa rustica toate punctele arheologice unde s-au descoperit
resturi de zidărie, tuburi de aducţiune a apei, ceramică de lux, statuete din bronz, monu-
mente funerare şi alte obiecte considerate a fi de import, dr. I. Stângă, într-un studiu
relativ recent, făcând publice câteva urme aparţinând unor asemenea aşezări întâlnite de-
a lungul Dunării, în sectorul judeţului Mehedinţi815. Astfel, graţie informaţiilor distinsului
cercetător, am aflat că în localitatea Şimian, la punctul numit de localnici “La Obser-
vator“, aflat în dreapta şoselei Drobeta Turnu Severin – Calafat (jud. Dolj), au fost
identificate fragmente ceramice terra sigilata, cărămizi, olane, ţigle şi un denar emis pe
timpul Iuliei Paula, în apropiere fiind dezvelite şi două morminte în casetă de cărămidă
aparţinând cronologic secolelor II – III, de unde s-au recuperat un inel şi un cercel din
aur (planşa XXV - 2, 5). La Bistriţa, mai precis la gura râului Mojia, au fost descoperite
un fragment dintr-un relief ce-l înfăţişează pe cavalerul trac, cărămizi, ţigle întregi, tuburi
de aducţiune a apei (apeducte) şi ceramică, multe dintre acestea fiind văzute de către I.
Stângă la preotul Sh. Dumitrescu. La 2 km de Dunăre, lângă podul peste “Pârâul lui
Mutu“ din satul Bistreţ, s-a identificat o locuire romană cu urme de zidărie, conductă din
plumb pentru aducţiunea apei (planşa XXV - 6), o monedă din bronz emisă la Vimina-
cium (Požarevac, Serbia) în timpul împăratului Gordian al III-lea şi un fragment ceramic
terra sigilata imitat (planşa XXV - 3), motivele ornamentale încrustate pe fragment
(şarpele fantastic şi câinele) indicând, după toate aparenţele, un centru de producţie aflat
la Viminacium-Magnum (se pare că funcţiona în a doua jumătate a secolului al II-lea)816.
În vestul localităţii Batoţi au fost găsite fragmente romane de ţiglă, cărămizi şi ceramică
de bună calitate, toate datate între secolele II – III, iar pe raza localităţii Gruia, cu
prilejul cercetărilor de suprafaţă, încă din anul 1978 s-au observat pe malul Dunării

812
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 167.
813
Dumitru Tudor, OR4, p. 221.
814
Idem, Oraşe, p. 306.
815
Ion Stângă, Consideraţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale pe limes-ul danubian în sec. II-III
p.Chr.: villa rustica de la Gârla Mare, jud. Mehedinţi , în “Drobeta “, IX, 1999, Drobeta Turnu Severin, p.
79 (de acum Consideraţii privind cunoaşterea vieţii romane).
816
Ibidem, pp. 83-84.
119
urme de zidărie romană, cărămizi, ţiglă şi fragmente ceramice, fiind descoperite şi
1.501 piese monetare romane ce se constituiau într-un tezaur. Un denar roman
republican emis în timpul consulatului lui L. Hostilius Saserna (anul 48 a.Chr.) a fost
recuperat de la Salcia, iar în sudul localităţii, la lacul “Godovan“, în urma efectuării
unor sondaje de salvare, s-a dat peste un bogat material arheologic amestecat, datat
între secolele II – X (ceramică de calitate, ţigle, olane fragmentare şi o statuetă din
bronz pastrată în colecţia şcolii; planşa XXV - 4). La Izâmşa, în punctele “La Cazan“
sau “Fântânile“, se conturează – după cum am amintit – existenţa unei importante
aşezări romane tip villa rustica, descoperirile arheologice înregistrate accidental, cât şi
cele recuperate ca urmare a sondajelor organizate, scoţând la lumină resturi de zidărie,
apeducte din ceramică, ceramică romană şi mai multe monede, toate vestigiile fiind
plasate cronologic între secolele II – III. În anul 1985 s-a dat peste un postament de
statuie din marmură care, probabil, îl înfăţişează pe zeul Iupiter, fragmentul purtând
doar labele zeului şi jumătate din vulturul ce-l seconda.
O imagine cât de cât apropiată de realitate a ceea ce a însemnat viaţa economi-
că rurală pe limes o putem avea prin prezentarea selectivă a rezultatelor cercetărilor
arheologice [...] la villa rustica de la Gârla Mare817 (s.n.). Aşezarea se găseşte în
sudul satului, mărturiile arheologice plasând-o cronologic în primele două decenii ale
secolului al II-lea şi în secolul III (posibil să fi funcţionat până la retragerea aureliană),
villa aparţinând, probabil, unui veteran al razboaielor daco-romane, fost component al
legiunii IV Flavia Felix (conform interpretării date unui obiect realizat în manieră
artistică). S-a afirmat că această construcţie ar aparţine tipului A1, cu curte interioară şi
construcţii adiacente plasate lângă zidul înconjurator818 (planşa XXIII - 6; planşa XXIV
- 1; planşa XXV - 1), fiind descoperită o amenajare interioară compartimentată inegal
(2 încăperi), foarte probabil o magazie sau chiar un staul. Către partea de est s-au găsit
resturile unui cuptor de olărit819, alături de un bogat material ceramic, rămăşiţe de
zidărie, precum şi multă zgură din fier şi plumb, autorul investigaţiilor fiind de părere
că ar exista şi alte construcţii adiacente villei820. Studiile arată că stăpânul aşezării
promovase o bogată viaţă economică (cultivarea plantelor, creşterea animalelor, prelu-
crarea lutului, a metalelor şi osului, practicarea comerţului ş.a.), justificată, oarecum,
de prezenţa a două ziduri pe malul drept al Dunării care par a fi – după toate probabi-
lităţile – ruinele unei amenajări portuare821 (planşa XXIV - 2, 3).
Cercetările întreprinse pe şantierul arheologic de la Gârla Mare şi încheiate de
curând, au adus date foarte interesante, care, asociate acelora deja cunoscute la nivelul
judeţului, demonstrează amploarea şi caracterul diversificat al activităţilor economice.
Villa rustica de la Gârla Mare, alături de celelalte descoperiri survenite în perimetrul
mehedinţean, se pot constitui în tot atâtea dovezi privind nivelul de trai atins în acele
vremuri, putând chiar să ofere un răspuns la întrebarea de ce şi acest areal geografic
atrăsese colonişti vorbitori de limbă latină, veniţi ex tot Orbe Romano – din toată
lumea romană (Eutropius).

817
Ibidem, p. 84.
818
Ibidem, p. 84, fig. 3
819
Idem, Un centru ceramic în teritoriul rural al Drobetei: Gârla Mare-Mehedinţi, ”AMN”, 34/I, 1997,
pp. 601-622.
820
Idem, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane, p. 84.
821
Ibidem, pp. 89-99, 105.
120
 4. CĂI DE COMUNICAŢIE
Imperiul roman a avut o îndelungată existenţă beneficiind de superioritatea arma-
telor sale, trupele şi maşinile de război putând lesne să se deplaseze datorită unei bo-
gate reţele de drumuri, acestea garantând, evident, şi succesul activităţilor cu caracter
comercial. Un real ajutor privind identificarea mai uşoară a resturilor drumurilor roma-
ne din Dacia, pe lângă dârele de pietriş şi cele 8 milliarii descoperite până în acum, îl
reprezintă segmentele VII şi VIII din Tabula Peutingeriană (mijlocul secolului al III-
lea) unde sunt redate asemenea amenajări (planşa XXXIII - 2), dar şi Cosmographia
geografului anonim de la Ravenna, întocmită în a doua jumătate a secolului al III-lea.
În general, constructorii romani alegeau traseul unui drum cu mare grijă, fiind utilizate
de regulă văile largi ale râurilor, cumpenele apelor şi ogaşurile, construcţia încadrându-
se undeva între 5,50 – 6,00 m şi 7,50 – 8,00 m822, fiind mărginită de trotuare prevăzute
cu şanţuri de scurgere (rigole), având la mijloc un profil bombat. Traseele principale
erau construite pe o adâncime de 0,50 – 0,80 m din trei straturi succesive legate între
ele cu mortar, formându-se astfel un bloc comun823, primul strat fiind realizat mai gros,
din bolovani de râu, acoperit de un altul din pietriş, peste care se adăugau plăci mari
din piatră. Drumurile de mai mică importanţă erau numai pietruite şi neprevăzute cu
rigole pentru scurgere824. Atunci când au trecut la deschiderea unor căi de acces pe
văile mărginite de stânci, cu pereţii verticali, romanii întâmpinaseră cele mai mari
dificultaţi, cercetările efectuate în zona Cazanelor scoţând în evidenţă faptul că o parte
din drum fusese scobind efectiv în peretele stâncos, restul fiind completat cu un pod de
bârne montat orizontal în prelungirea scobiturii, susţinut dedesupt prin propte oblice
înfipte în perete. Sistemul apare menţionat în textul Tabulei Traiane de la Cazane,
unde stă scris că în anul 100 fiind scobiţi munţii şi punându-se bârne dedesupt, a refă-
cut drumul825. Cercetând şi alte mărturii epigrafice, unii specialişti au ajuns la conclu-
zia că lucrările la amintita arteră ar fi început, se pare, încă de pe vremea împăratului
Tiberius (14 – 37), ele încheindu-se pe perioada domniei lui Traian826. Pentru a asigura
comerţului condiţii de deplină siguranţă, tot în sectorul Cazane s-au săpat canale para-
lele cu ţărmul spre a proteja navele de colţii stâncoşi ce ieşeau din Dunăre, un exemplu
în acest sens fiind confirmat de inscripţia găsită la Gura Văii, de unde aflam că împăra-
tul Traian, în anul 101, Ab periculum cataractum derivato flumine, tutam navigationem
fuit (din cauza pericolului reprezentat de cataracte, a abătut fluviul, făcând sigură
circulaţia pe Dunăre)827.
Cercetările întreprinse în sectorul deţinut odată de teritoriul drobetan, au repertoriat
câteva trasee principale ce legau diverse zone ale Daciei romane828, dar şi căi considerate
a fi secundare, desprinse din primele. Un prim traseu principal, la amenajarea căruia s-
au utilizat căile naturale, pornea de la Drobeta către Cătunele (jud. Gorj) şi se îndrepta în
direcţia Bumbeşti (jud. Gorj), ajungând în cele din urmă la colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa829, fiind considerat principala legătură între oraşul de pe

822
Dumitru Tudor, Mişu Davidescu, Castrul Cătunele (jud. Gorj), în “Drobeta“, II, 1976, p. 62.
823
R. Florescu, Limesul dunărean în perioada târzie a Imperiului roman, în “BMI“, XLI, nr. 3, 1972, p. 23 .
824
Constantin Stuparu, Drumurile romane, în “Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial“, an I, nr. 3-4, 1994,
p. 8 (în continuare Drumurile).
825
CIL, III, 1.199 = 8.267.
826
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 20; Idem, Arheologia, p. 99.
827
Ibidem, p. 114.
828
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 161-170 (partea IV, cap. 1).
829
Constantin Stuparu, Drumurile, p. 8.
121
Dunăre şi capitala provinciei830. În lumina datelor oferite de izvoarele istorice, este
posibil ca la lucrările de construcţie, amenajare şi întreţinere să fi participat detaşamente
aparţinând unor unităţi auxiliare neregulate, sursele cercetate indicând în acest sens pe
numerus burgariorum et veredariorum831. Primul punct mai important aflat pe traseu
fusese castrul de la Puţinei, de aici îndreptându-se spre aşezarea identificată la Baloteşti
(aflată la cca. 6 km de drum şi castru), continuându-se prin vicus-urile Crăguieşti şi
Şişeşti, ajungând în cele din urmă la Cătunele (jud. Gorj)832. Cercetările arheologice efec-
tuate pe traseu au identificat o serie de urme romane, la Halângă, spre exemplu, fiind
găsite mai multe fragmente ceramice datate în secolele II – III833. Vestigii romane au fost
descoperite şi în castrul de la Puţinei, unde se pare că staţionau unităţi militare dislocate
din garnizoana drobetană, un fragment dintr-un monument funerar fiind identificat pe
raza satului Malovăţ. La Crăguieşti, pe la începutul secolului XX încă se mai puteau ve-
dea fragmente din drum şi tot aici au fost identificate două bănci din fier834, în timp ce pe
raza localităţii Ciovârnăşani s-a descoperit un mormânt în cavou din piatră aparţinând
unei femei (datat în secolele II – III) şi un monument din piatră care poartă pe faţa supe-
rioară o coroană ieşită în relief, iar pe cea inferioară a avut o inscripţie ştearsă prin degra-
dare sau martelare835. Despre locuitorii vicus-ului aflat la Şişeşti se spune că erau, proba-
bil, pomicultori, crescători de animale şi agricultori, aici observându-se cu ceva timp în
urmă un fragment din traseul roman (poziţionata SV – NE) 836, arteră semnalată şi în
apropierea localităţilor Bâlvăneştii de Jos şi Corcova837.
În segmentul delimitat de aşezările Puţinei – Cătunele traseul avea câteva rami-
ficaţii secundare, acestea urmărind, în principal, cursurile râurilor Topolniţa, Coşuştea
şi pe cele ale afluenţilor aflaţi pe partea dreaptă a râului Motru. Cel mai lung traseu
secundar pare să fi fost cel care pleca de la Isverna pe valea Topolniţei şi cobora prin
Balta – Godeanu – Baloteşti, oprindu-se în cele din urmă la Puţinei, o altă ramificaţie
unind actualele Bâlvăneşti – Crăgueşti – Corcova – Ciovârnăşani, realizând joncţiunea
cu calea de acces ce lega aşezările de la Ilovăţ – Şişeşti – Ciovârnăşani – Căzăneşti –
Corcova – Valea Motrului838.
Al doilea itinerar principal pornea din Drobeta şi se îndrepta lateral către
Craiova (Pelendava), legând localităţile Şimian (aici localnicii îi spun “Troianul“)839 şi
Cerneţi, de unde ajungea la pârâul Ergheviţa trecând spre Bistriţa, continuând traseul
prin Rocşoreni840, Butoieşti (Ad Mutrium), Craiova pe la Răcari (jud. Dolj)841. Alte aşe-
zări erau dispuse de-a lungul celei de-a treia artere principale care pleca tot din portalul
nordic al podului şi se bănuieşte că ar fi mers alături de cea amintită anterior doar până la
Bistriţa, de unde o cotea către vicus-ul aflat la Hinova, legând actualele Oreviţa –
Olteanca – Pădina Mare – Iablaniţa – Dobra – Bălăciţa (ultima localitate cu urme
romane aflată pe teritoriul drobetan). A patra amenajare unea aşezările apărute pe raza
830
Ibidem.
831
Dumitru Tudor, OR4, p. 338.
832
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 164.
833
Constantin Stuparu, Drumurile, p. 8.
834
Dumitru Tudor, OR4, p. 220.
835
Constantin Stuparu, Drumurile, pp. 8-9.
836
Ibidem.
837
Ibidem.
838
Ibidem, p. 8 (despre traseele secundare romane).
839
Dumitru Tudor, OR4, p. 46.
840
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 165.
841
Ibidem.
122
satelor Salcia – Pristol – Izvoarele – Ostrovul Mare – Hinova – Drobeta Turnu Severin –
Schela Cladovei – Insula Banului – Orşova venind de la Islaz (jud. Teleorman) prin
vechea Sucidava (Celei, jud. Olt) şi Bechet (jud. Dolj)842, arheologii găsind urme romane
în apropierea localităţilor Izâmşa, Vrata, Gârla Mare, Gruia, Balta Verde, Gogoşu,
Ţigănaşi, Izvorul Frumos, Burila Mare, Crivina, Tismana, Securicea, Ostrovul Corbului,
Bistriţa, Şimian şi Cerneţi843.
Drumurile se racordau la cele din provincie, având punctul de plecare în portalul
nordic al podului drobetan, de unde se deschideau ca un adevărat evantai în toată regiu-
nea. Căile de comunicaţie împânzeau teritoriul, fiind folosite atât în scopuri militare, cât
şi pentru activităţi comerciale, reprezentând încă o dovadă a faptului că membrii comuni-
tăţilor daco-romane duceau un trai bun şi relativ liniştit, garantat de prezenţa trupelor.

CASTRELE, ARMATA ŞI ALTE CONSTRUCŢII

1. CASTRE
Primele amenajări pe care romanii le-au ridicat în nordul Dunării după anul 106 au
fost cele cu caracter militar, apariţia oraşelor datorându-se, în mare măsură, canabae-lor
construite în jurul castrelor de către militari, meşteri şi negustori. Un bun exemplu îl
formează urbea drobetană, altele, din contră, rămânând în continuare la un stadiu inci-
pient de locuire, cum este cazul aşezării de la Puţinei. Necesitatea apărării teritoriului,
protecţia ce trebuia asigurată circulaţiei pe drumuri şi îngrijirea acestora, au făcut ca
autorităţile vremii să ia măsuri privind construirea unor staţiuni militare fortificate (pă-
mânt sau piatră) fie permanente, fie pe o durată de timp limitată, sursele studiate indicând
faptul că soldaţii romani, pe lângă ”meseria” de luptători, erau la nevoie şi constructori
de drumuri, apeducte, poduri ori alte lucrări cu caracter militar sau civil.
Pacea încheiată în anul 102 îl obligase pe Decebal să cedeze romanilor o parte din
Dacia, astfel că Banatul, Oltenia şi Muntenia de astăzi treceau în componenţa imperiului
roman. Ca urmare a amintitului eveniment, la Drobeta erau începute (din anul 103)
ample lucrări de construire a podului peste Dunăre şi a castrului menit să-l protejeze,
Traian fiind conştient că înţelegerea cu regele dac nu reprezenta decât un armistiţiu. Se
pare că încă din acea perioadă vor veni şi primii colonişti, aceştia având ceva afaceri cu
armata, prezenţa lor fiind dată ca sigură între cele două războaie cu dacii844. Reţeaua
castrelor făcuse parte din sistemul defensiv roman conceput să apere un segment din
frontiera imperiului, amenajările militare ridicate în prima parte a stăpânirii contribuind
la împânzirea zonei cu cât mai multe elemente latineşti. Majoritatea ruinelor fortifica-
ţiilor întâlnite azi în judeţul Mehedinţi nu sunt altceva decât resturi ale unor construcţii
ridicate cu puţin timp înainte de anul 275 sau chiar după retragerea aureliană, acest fapt
demonstrând că romanii se arătau preocupaţi în a menţine un control asupra fâşiei nord-
dunărene, pentru a sporirii apărarea liniei Dunării în faţa atacurilor barbare.
În general, planul unui castru diferă de la o etapă de timp la alta, putând fi sesizate
cu uşurinţă tulburările ce vor cuprinde imperiul. În cea mai mare parte a timpului, roma-
nii au folosit elemente de arhitectură militară aproape comune, planurile cetăţilor având
formă dreptunghiulară sau pătrată, cu colţurile rotunjite. La mijloc ridicau praetentura,

842
Dumitru Tudor, OR4, p. 56.
843
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166, 167 şi urm.
844
Dumitru Tudor, Municipiul roman Drobeta, în “Drobeta“, 1974, p. 323.
123
adică perimetrul din faţa pretoriului (comandament), iar în spatele acestuia se găsea
raetentura, limitată de latera praetorii (laturile pretoriului). Patru porţi se deschideau în
lateralele castrului, cele din nord şi sud (denumite praetoria, respectiv decumana) fiind
aşezate pe laturile mici din faţa şi spatele comandamentului. Lor li se alătura principalis
dextra şi principalis sinistra aflate pe lateralele lungi, de obicei cam deplasate spre poarta
pretoriană. De la fiecare poartă venea câte un drum la pretoriu numite via praetoria, via
decumana, via principalis şi via sagularis, cel din urmă ocolind castrul prin interior, fiind
“drum de pază“. Atât la colţurile castrului, cât şi flancând porţile, constructorii ridicau
bastioane de pază şi apărare. În ceea ce priveşte clădirea principală, adică pretoriul,
aceasta era compartimentată în trei părţi, având o curte în faţă (atrium) înconjurată de
camerele pentru armament (armamentarium), o sală festivă (peristylum) şi un rând de
alte încăperi amplasate mai în fund, unde se găseau capela şi birourile (oecus). De-a
lungul laturilor principale erau amplasate magaziile (horrea), restul fortificaţiei fiind
completat de locuinţele soldaţilor, ofiţerilor şi alte încăperi ridicate din diverse nevoi845.
Construcţiile militare aflate în teritoriul rural al Drobetei au fost realizate din material dur
(piatră şi cărămidă) si doar una singură din pământ, având caracter permanent sau
utilizate pentru o mai scurtă perioadă de timp, o bună parte fiind ridicate în epoca romană
târzie (secolul al III-lea), cu excepţia celor de la Drobeta, Dierna (?) şi Schela Cladovei.
Destinaţia, dimensiunile şi amenajările aferente castrului de la Drobeta i-au dat
acestuia o mare importanţă, fiind prima fortificaţie romană din nordul Dunării construită
după anul 102. Întregul plan fusese de formă patrulateră, cetatea fiind făcută din blocuri
cioplite şi prevăzută cu creneluri şi colţurile rotunjite846 (planşa XXVI - 1), întinzându-se
la capătul nordic al podului de peste Dunăre, pe un platou înalt închis la răsărit de
“Ogaşul Tăbăcarilor“, la vest de o râpa ce nu se mai vede, în sud fiind Dunărea (singura
latură neapărată natural era cea din nord). Fortificaţia a fost ridicată, cel mai probabil, de
militarii cohortei I Antiochensium, după cum o arată inscripţia rămasă de la aceştia des-
coperită în incinta amenajării militare847, actualmente aflându-se expusă în “Sala podu-
lui“ din cadrul MRPF (planşa XXVII - 4). Ruinele care se văd astăzi în curtea muzeului
de la Drobeta Turnu Severin aparţin castrului din epoca târzie, prima fortificaţia, realizată
până în 105, fiind redată pe Columna de la Roma. Scena respectivă oferă imaginea a
două magazii, câteva construcţii pe margine alungite prevăzute cu câte două ferestre în
faţă şi trei pe laturi (planşa XXVII - 5), între acestea găsindu-se pretoriul ridicat din lemn
şi acoperit cu o pânză, ce pare a fi un cort imperial848. Planul castrului drobetan va
suporta modificări ulterioare, existând trei faze mai importante de construcţie (traiană,
constantiniană şi iustiniană sau bizantină), fortificaţiile din veacul al IV-lea urmând pe
cele din secolul II849. Se pare că arhitectul împăratului, Apollodor din Damasc, care
proiectase podul de la Drobeta, ar fi fost şi cel care a trasat planul castrului din prima
fază (planşa XXVII - 2).
Forma cetăţii este dreptunghiulară, având laturile de 137,50 X 123 m, colţurile
rotunjite şi laturile lungi orientate pe direcţia N – S (cu faţa spre Dunăre), atât colţurile,
cât şi fiecare poartă plasată pe câte o margine a castrului, fiind flancate cu turnuri de

845
Idem, OR4, pp. 257-258 (despre planul şi construcţiile unui castru).
846
Ibidem, p. 230.
847
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 71.
848
Dumitru Tudor, OR4, p. 274 şi urm. (existenţa magaziilor a fost confirmată şi prin săpăturile
arheologice).
849
Ibidem.
124
pază în secţiune pătrată la interior850. Ceea ce este specific doar amenajării militare de
la Drobeta, o reprezintă faptul că nu se respectă în totalitate canoanele constucţiilor de
acest tip, porta praetoria găsindu-se amplasată la sud şi nu în partea de nord, cum ar fi
firesc, misiunea sa devenind destul de clară: apărarea podului. Gândind că pericolul
putea veni mai ales din nord, constructorii au înzestrat porta decumana cu aceleaşi
elemente defensive ca şi cea pretoriană, aducerea pe latura sudică a pretoriului şi a
porţii aferente datorându-se, probabil, şi considerentelor de ordin estetic pe care le
ofereau panorama văii Dunării şi imaginea podului851 (planşa XXVII - 1). Cele patru
porţi, flancate de bastioane cu etaj, aveau deschideri egale cu 3 m, între ele găsindu-se
o boltă din cărămidă ce acoperea intrarea852, înălţimea zidului înconjurător având, se
pare, 4, 50 m. Clădirea comandamentului (pretoriul), ridicată, probabil, pe timpul dom-
niei împăratului Hadrianus, era amplasată în centrul incintei şi prezenta la sud o poartă
care dădea în curte, având sală de armament cu etaj853, o capelă şi o statuie ecvestră în
faţă dovedită cu ajutorul unei baze mari din blocuri de piatră854 (planşa XXVII - 3).
Săpăturile arheologice efectuate în incinta fortificaţiei au scos la iveală resturile unor
magazii şi ale locuinţelor ofiţerilor, amenajările destinate militarilor de rând fiind reali-
zate diferit, comparativ cu cele similare întâlnite în perimetrul altor cetăţi romane. La
ridicarea locuinţelor soldaţilor s-a întrebuinţat un material de esenţă dură, însă ca forme
sunt identice, fiind prevăzute cu câte o prispă în faţă. De la colţurile sudice coborau
ziduri spre portalul podului, acelea care aparţin primei perioade de construcţie nelegân-
du-se de amenajările ridicate în secolele IV – VI855.
Castrul de la Drobeta reprezintă un exemplu tipic de transformare a unuia vechi
într-o fortăreaţă nouă, modificările aduse clădirilor şi elementelor de apărare survenind în
timpul împăraţilor Gallienus (253 - 268) până la Aurelianus (270 - 275), precum şi în
epoca tetrarhiei (secolul al IV-lea)856 (planşa XXVI - 2). Construcţia din epoca târzie va
păstra pavimentul vechi, dar vor fi înălţate zidurile, în timp ce porţile şi turnurile au fost
dărâmate în secolul IV, fiind construite altele noi în locul lor. Erau în formă de potcoavă
şi mult mai durabile, cu grosimea de 2 m, unele prevăzute chiar cu locuinţe, porţile fiind
înlocuite cu turnuri ce nu mai răspund cu exteriorul857, accesul fiind făcut doar prin
intermediul porţii aflată pe latura sudică. Pretoriul va cunoaşte şi el modificări, în sensul
că va fi realizat după o tehnică mult mai simplă, planul noii construcţii respectând canoa-
nele militare întâlnite în secolul al III-lea858. Ca evenimente deosebite petrecute în
această perioadă (secolul III), nu se cunoaşte decât invazia carpilor din anul 245859.
Garnizoana a fost asigurată pe toată durata existenţei fortificaţiei drobetane, din
informaţiile puse la dispoziţie aflând că aici staţionaseră, ce-i drept, pentru scurtă vreme,
chiar vexilatio aparţinând unor legiuni, însă, cea mai mare parte a timpului aceasta

850
Ibidem; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 71.
851
Ibidem, pp. 71-72; Dumitru Tudor, OR4, p. 274 şi urm.
852
Ibidem.
853
Dovada o formează bazele de porticuri ale coloanelor pe care se sprijinea construcţia.
854
Dumitru Tudor, OR4, p. 274 şi urm.
855
Ibidem, p. 277.
856
Idem, Arheologia, pp. 147-148.
857
Ibidem.
858
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 76, 77.
859
M. Macrea, D. Protase, Tezaurul de monede imperiale de la Geomal şi invazia carpilor din 242, în
“Dacia. Studii şi cercetări ştiinţifice“, V, 3-4, Cluj, 1954, filiala Cluj; B. Mitrea, Un tezaur de monede romane
imperiale din vestul Olteniei, în “Drobeta“, I, 1974, p. 55 şi urm.; Gheorghe Popilian, Tezaurul de monede
imperiale descoperit la Leurda, oraşul Motru, în “Drobeta”, I, 1974, p. 146 şi urm.
125
aparţinuse trupelor auxiliare, dintre care numai cohorta III Campestris (secolul II) şi
militarii cohortei I Sagittariorum milliaria equitata (secolul III) rămăseseră mai mult
timp860. O inscripţie închinată lui Mars Gradivus găsită la Drobeta aminteşte despre
victoria repurtată de arcaşii cohortei I Sagittariorum, motiv pentru care aceştia vor
mulţumi zeului războiului şi al victoriei (CIL, III, 6279), alte două mărturii epigrafice
făcând şi ele aluzie la acelaşi eveniment (CIL, III, 14216)861. După distrugerile prici-
nuite de către carpi, pe vremea împăratului Filip Arabul castrul va intra într-un proces
de refacere încredinţat aceloraşi arcaşi, însă încă alte două faze de reconstrucţie mai pot
fi surprinse până în secolul al IV-lea862.
Pe lângă ruinele fortificaţiilor ridicate în primii ani ai stăpânirii romane, în
perimetrul judeţului Mehedinţi pot fi văzute şi cele aparţinând castrelor construite în
preajma anului 275, ceea ce demonstrează că, în secolele III şi IV, imperiul încă era
preocupat de linia Dunării. Castrul roman de la Batoţi (planşa XXVIII - 2) a fost distrus
de apele fluviului, resturile sale aflându-se la cca. 2 km de sat, mai precis în locul
“Cetăţuia“ (din el s-a păstrat doar colţul sud-estic, lucrat din zid şi cărămidă şi un şanţ
denumit de săteni “Hunia“, lat de 10 m), urme de zidărie romană (fortificaţii ?) fiind
vătute în apropierea localităţii Securicea, alături de resturile drumului ce mergea paralel
cu fluviul863. La cca. 7 km nord de Drobeta, primul punct fortificat fusese castrul de la
Puţinei, pe care oamenii din sat îl denumesc “Cetatea lui Negru Vodă“864, acesta repre-
zentând o aşezare militară bine păstrată, amplasată pe malul râului Pleşuva ce se varsă în
Topolniţa. Fiind un punct înaintat al fortificaţiei de la Drobeta, ridicat, se pare, între
secolele II – III865, planul castrului a fost conceput la confluenţa a două văi şi intersecţia a
două drumuri (unul secundar ce cobora de la Isverna, altul principal ce urca până la Ulpia
Traiana), având o formă dreptunghiulară şi orientat N – S. Castrul măsoară 40 X 100 m,
are la colţuri nişte turnuri pătrate neobişnuite, ce ies mult în afara frontonului zidului
mare (7 X 7 m), zidul prezentând o grosime egală cu 0, 80 m (planşa XXVIII - 1). Săpă-
turile arheologice efectuate în perimetrul său au scos la lumină mult material de factură
romană (între care şi o fibulă cu scut beotic ce aparţine cronologic secolelor I – II866),
resturile de zidărie fiind atribuite unei perioade de refacere petrecută cândva prin secolul
al IV-lea (aparţine epocii tetrarhiei şi celei constantiniene)867. Pe malul Dunării, în
apropierea satului Tismana, s-au cercetat ruinele unei fortificaţii din piatră şi cărămidă
despre care specialiştii afirmă că ar aparţine cronologic secolului al IV-lea (fază romană
târzie de construcţie)868 şi tot pe malul fluviului, mai jos de localitatea Tismana, au fost
semnalate în perimetrul satului Izvorul Frumos urmele altui castru, surupat, din păcate,
de apele Dunării. Acţiunea naturii nu a obstrucţionat total investigaţiile, specialiştii
putând analiza o bucată din zidul vestic al incintei (doar aceasta s-a mai păstrat) în urma
căreia şi-au dat seama că la ridicarea construcţiei în secolul al IV-lea fusese folosită
cărămida, castrul fiind apărat şi de un val de pământ869 (planşa XXIX - 1).

860
Dumitru Tudor, OR4, p. 277.
861
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 76; Alexandru Bărcăcilă, Monumente, p. 79.
862
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 76-77.
863
Dumitru Tudor, OR4, p. 265; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 91; Idem, Cetatea, p. 106.
864
Dumitru Tudor, OR4, p. 290.
865
Ibidem.
866
D. Popescu, Fibule din muzeul naţional, în “Dacia“, IX-X, 1945, p. 486.
867
Dumitru Tudor, OR4, p. 292; Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 86-87; Idem, Cetatea, pp. 103-105.
868
Dumitru Tudor, OR3, p. 265; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 91.
869
Dumitru Tudor, OR4, p. 281; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 91.
126
 În apropierea satului Izvoarele s-au cercetat ruinele unei amenajări militare cu
zid de formă pătrată (100 X 100 m), având turnuri la colţ, val şi şanţ, în sudul căreia s-a
descoperit o necropolă romană importantă. Un colţ al acestei fortificaţii a fost observat
în marginea şoselei, fragmentele ceramice recuperate plasând descoperirea în secolele
II – III870 (planşa XXVIII - 3, 4; planşa XXX - 2). Cu prilejul studierii capătului nordic
al Ostrovului Banului s-a dat peste resturilor unui castru roman târziu871, construcţia
fiind din piatra şi cărămidă, având patru turnuri interioare de colţ în formă pătrată,
separate de restul insulei prin două şanţuri si val dublu872 (planşa XXVIII - 5). Primele
informaţii despre aceste ruine au fost furnizate de contele L. F. Marsigli (planşa XXVIII -
6) şi E. Kanitz (în secolul XIX; planşa XXVIII - 8), T. Antonescu realizând şi el cercetări
amănunţite (planşa XXVIII - 7), însă primul care i-a ridicat fortificaţiei un plan a fost Al.
Bărcăcilă873 (planşa XXVIII - 5). Castrul avea formă de triunghi cu dimensiunile
cuprinse între 108 şi 95 m, respectând configuraţia terenului, fiind ridicat din piatră de
râu şi cărămidă (planşa XXX - 1), existând din loc în loc contraforturi menite a prevenirii
eventualele prăbuşiri (aceste elemente de arhitectură plasează cetatea într-o fază târzie).
Datorită faptului că pe partea sudică nu exista niciun obstacol natural, romanii au săpat
un şanţ dublu de apărare, castrul având colţuri prevăzute cu turnuri în formă de potcoavă
(sistem întâlnit şi la Drobeta), aparţinând construcţiilor militare din perioada tetrarhiei874.
În timpul săpăturilor au fost găsite fragmente ceramice datate în secolele II – III, II – IV
şi IV, ceea ce dovedeşte că fortificaţia fusese ridicată după amintita perioadă a tetrarhiei,
cândva pe la începutul secolului al IV-lea875. Despre garnizoana castrului nu cunoaştem
mare lucru, studiile de specialitate spunând că, în a numite perioade, aici fuseseră
vexilaţii ale legiunilor V Macedonica sau XIII Gemina cu cartierele generale la Ratiaria
(Acer, Bulgaria), respectiv Oescus (Ghighen, Bulgaria), militari aparţinând ultimei
unităţi fiind atestaţi cu certitudine în castrul de la Drobeta876. În afara incintei s-au
descoperit o necropolă şi resturile a două instalaţii de ars ceramica, asemănătoare în mare
parte celor identificate la Ulpia Traiana (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), Romula
(Reşca, jud. Olt) şi Dinogeţia (Garvăn, jud. Tulcea)877 (planşa XXIX - 3).
La Ostrovul Mare au apărut resturi din zidul care înconjura o fortificaţie romană,
fragmentul cercetat având 23, 50 m, prevăzut cu turn circular şi poartă, ultimul element
de arhitectură prezentând o deschidere de 3, 27 m. Poarta era aşezată la 8, 50 m distanţă
de turn, bastionul din sud având o formă pentagonală în exterior şi un vârf îndreptat spre
est, la interior constructorii romani trasând o formă dreptunghiulară. Ansamblul arhitec-
tonic cercetat indică tot o fază de construcţie târzie (planşa XXIX - 4), mai multe mor-
minte romane simple, lipsite de inventar, fiind semnalate ceva mai la vest878. În cartierul

870
Dumitru Tudor, OR4, pp. 279-281; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 92.
871
Dumitru Tudor, OR4, p. 279.
872
Ibidem.
873
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 94.
874
R. Florescu, Descoperiri noi la Drobeta şi reformele militare în a doua jumătate a sec. III, în „RM”, II,
1965, nr. special, pp. 435-436.
875
Mişu Davidescu, Oraşul Drobeta şi teritoriul său în sec. II-III, în “RMM”, nr. 4, 1957, p. 63 (în
continuare Oraşul Drobeta şi teritoriul său); Idem, Cercetările arheologice din Ostrovul Banului, în
“MIA“, nr. 1, 1977, p. 39.
876
Idem, Cetatea, p. 103; Dumitru Tudor, OR4, p. 452; Octavian Toropu, Romanitate târzie şi străromânii
în Dacia sud-carpatică, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 115.
877
Gheorghe Popilian, Două cuptoare de ars ţigla descoperite la Romula, în “RM“, 1969, 2, pp. 167-169;
G. Ştefan, Un cuptor de ars ţigla descoperit la Garvăn , în “SCIV“, 8, 1957, 1-4, pp. 339-345.
878
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 114.
127
severinean Schela Cladovei, încă de pe vremea lui L. F. Marsigli se puteau observa
urmele unui mare castru din pământ ridicat temporar (numit în unele lucrări Castramen-
tatio), menit a adăposti trupele şi maşinile de luptă ale armatei lui Traian879, având o
formă aproape pătrată (lung de 650 m şi lat de 570 m), în interior fiind descoperit un
apeduct subteran ce venea de la o cisternă şi puţine urme de zidării. Construcţia fusese
prevăzută cu două porţi pe latura de sud şi câte una pe celelalte, neexcluzându-se posibi-
litatea existenţei şi a unui pod de vase, indicat, oarecum, de prezenţa celor două porţi
sudice880 (planşa XXIX - 2). În actualul stadiu al cercetărilor informaţiile par să indice
staţionarea aici, pentru o perioadă de timp, a legiunii IV Flavia Felix după primul război
cu dacii881, un veteran al acestei unităţi fiind ulterior împroprietărit la Gârla Mare, unde-
şi va ridica amintita villa rustica.
Cetatea ridicată de romani în nordul Dunării la Hinova (în vestul localităţii)
aparţine tot secolului al III-lea882, fiind de mărime mijlocie şi formă dreptunghiulară883
(planşa XXIX - 5). Fortificaţia are latura mare orientată E – V şi cea mică N – S, cu
dimensiuni cuprinse între 45, 85 X 39, 90 m884, cel care i-a precizat pentru prima oară
forma şi mărimea aproximativă fiind D. Tudor885. Construcţia cuprinde şapte turnuri şi o
poartă pe latura de sud flancată de două dintre cele şapte bastioane, având o deschidere
egală cu 3, 65 m, incinta şi turnurile find construite din piatră de râu, înlocuită din loc în
loc cu câte un rând de cărămidă (planşa XXIX - 6). Grosimea zidului înconjurător este
variabilă, specialiştii constatând prezenţa de-a lungul său a unor nivele de locuire şi a
unor amenajări în interior ce diferă de cele ale secolului al II-lea, sistemul de zidărie fiind
mai bine sesizat la turnul din nord (planşa XXX - 3)886. Raportându-ne la tehnica de
construcţie, putem afirma că fortificaţia îşi găseşte multiple analogii în cele aflate pe
Ostrovul Banului887, la Sucidava (Celei, jud. Olt)888 şi Gornea (jud. Caraş-Severin)889 sau
la castrele din epoca romană târzie identificate pe malul drept al Dunării la Boljietin,
Ravna, Veleki Gradac, Haiducka Vodenica (secolul al IV-lea)890. Fiecare locuinţă avea o
uşă care făcea legătura cu curtea castrului, gropile descoperite dovedind că militarii utili-
zaseră pământul pentru tencuială (planşa XXXI - 1), în perimetrul încăperilor găsindu-se
vetre de foc891 (planşa XXXI - 2, 3). În total, se pare ca au existat 16 încăperi, plus cele
posibile din turnuri, materialele arheologice recuperate din cuprinsul acestora îndemnând
pe specialişti să afirme că militarii de la Hinova locuiseră în castru alături de familii892.
Posibila confirmare a acestei ipoteze nu singularizează fortificaţia, deoarece o situaţie

879
Dumitru Tudor, OR4, pp. 300-301.
880
Ibidem, p. 301; Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 69-70.
881
Doina Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei: LEG. VII C.P.F., LEG. IIII F.F., Cluj
Napoca, 1983, p. 152.
882
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 186-206.
883
Dumitru Tudor, OR4, p. 277; Mişu Davidescu, Cetatea, p. 14 şi urm.
884
Ibidem.
885
Dumitru Tudor, OR4, p. 266, fig. 68/4.
886
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 17.
887
Idem, Cercetările arheologice din Ostrovul Banului-Golu-Gura Văii, Mehedinţi, în, “RMM“, I, 1977,
p. 37; Idem, Raport asupra săpăturilor arheologice din castrul roman de la Hinova-Mehedinţi, în
“Drobeta“, III, p. 80.
888
Dumitru Tudor, Sucidava, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974, p. 84.
889
N. Gudea, Aşezări din epoca romană şi romană târzie, în “Banatica. Studii arheologice“, Reşiţa, 1977 .
890
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 17.
891
Ibidem, pp. 18-19.
892
Ibidem.
128
similară a putut fi înregistrată atât la Pietroasele (jud. Buzău), cât şi la Gornea893.
Suprafaţa totală a cetăţii este de 1.825 m2, dintre care numai curtea însumează 1.220 m2,
locuinţa comandantului, amplasată pe aripa nordică, fiind de formă dreptunghiulară şi cu
deschidere spre turn, probabil legată de acesta printr-o pasarelă din lemn (în ruinele sale
s-a descoperit o frumoasă fibulă cu capete “de ceapă“ suflată cu aur)894. Există posibilita-
tea ca fortăreaţa să fi avut şi grajduri, anunţate de prezenţa resturilor osteologice
animaliere, cetatea fiind apărată natural în sud de taluzul Dunării (traseul roman trecea
exact prin faţa porţii sudice), spre est existând un ogaş natural, militarii de la Hinova
săpând trei şanţuri de apărare în partea nordică895 (planşa XXXIII - 1). Cetatea aparţine
cronologic secolelor III – IV896, pentru datarea cât mai exactă arheologii utilizând o
monedă din bronz bine conservată în mortarul zidului de cărămidă, aparţinând uneia
dintre locuinţele soldaţilor. Pe avers îl are pe Maximianus ca membru al tetrarhiei (286
– 305), piesa fiind bătută, se pare, într-o monetărie din Alexandria, funcţională între
anii 304 – 305897 (planşa XXXII - 1, 2).
Castrul de la Dierna (Orşova) a fost dovedit graţie resturilor de zidărie masivă şi
a ştampilelor aplicate pe cărămizi de militarii legiunii XIII Gemina (CIL, III, 8064, 13)
şi ai cohortei I Ulpia Brittonum milliaria (CIL, III, 8074, 10), romanii ridicând forti-
ficaţia, probabil, între pârâul Grădiştea şi actualul port898.
Este de notorietate faptul că autorităţile romane dăduseră dispoziţii ca în nordul
fluviului să fie amenajate cetăţi încă din primii ani ai stăpânirii, majoritatea construc-
ţiilor militare fiind ridicate, totuşi, atât în preajma, cât şi după retragerea din Dacia.
Prezenţa detaşamentelor după 275 întăreşte ideea că imperiul menţinuse controlul
asupra zonelor aflate pe malul stâng, urmărind să protejeze frontiera nordică cu
ajutorul castrelor post-aureliene, ale căror garnizoane nu depăşeau 500 soldaţi şi ofiţeri,
desprinse din trupele romane mult mai numeroase încartiruite în sudul Dunării.

2. ARMATA
Teritoriul rural drobetan a fost apărat numai de trupe auxiliare (la fel ca întreaga
regiune a Olteniei), castre aşa-zise legionare nefiind cunoscute. Informaţiile indică scurte
apariţii ale unor detaşamente legionare chemate temporar pentru a presta anumite activi-
taţi cu caracter militar şi civil, la Drobeta, după retragerea aureliană, garnizoanele legio-
nare, aduse pentru a menţine un cap de pod al stăpânirii romane899, fiind înlocuite
aproape imediat cu trupe auxiliare.
Cercetările de specialitate au arătat că armata romană fusese împărţită în mai
multe “corpuri“, cele mai importante fiind legiunile, formate din militari care aveau
calitatea mult râvnită de cetăţeni romani. Trupele auxiliare regulate şi neregulate erau
recrutate din diferite provincii ale imperiului, militarii lor distingându-se printr-un stil
de luptă aparte, neputându-se bucura, încă, de avantajele cetăţeniei romane. Faptul că

893
G. Diaconescu, Castrul de la Pietroasa, în Alexandru Odobescu, Opere, IV, Idem, Tezaurul de la Pie-
troasa, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 1.062.
894
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 18 şi urm.
895
Idem, Drobeta, pp. 189-192.
896
Idem, Cetatea, p. 14 şi urm.
897
Ibidem.
898
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 20.
899
Idem, OR3, p. 265.
129
asemenea unităţi au desfăşurat o bogată activitate în zona aceasta, a făcut să insistăm
mai mult cu prezentarea lor, trupele auxiliare regulate fiind compuse din cohorte cu
efective cuprinse între 500 şi 1.000 soldaţi şi ofiţeri, la care se adăugau detaşamentele
de cavalerie romană, aşa numitele alae. Comandantul cohortei era un prefect şi mai rar
un tribun, trupele auxiliare neregulate fiind organizate în numeri (500 – 900 soldaţi)
comandate de un praepositus. Trupele auxiliare purtau numele popoarelor din rândurile
cărora fuseseră aleşi soldaţii, diplomele militare confecţionate din bronz (2 tăbliţe)
intrate în posesia soldatului lăsat la vatră (veteranus), reprezentând o confirmare a
serviciului militar depus de posesor900. Asemenea documente s-au descoperit şi în
Oltenia, una chiar deosebit de importantă prin informaţia ce ne-o aduce, din text aflând
că pe 17 februarie 110 se făcuseră concedieri în armată, iar printre cele 2 alae, 10
cohorte şi o trupă de pedestraşi britani, găsim pe Cohors III Campestris la Drobeta, în
rândurile căreia se operaseră lăsări la vatră, împreună cu Cohors IV Cypria staţionată în
castrul de la Bumbeşti (jud. Gorj)901.
Informaţiile culese de pe teritoriul judeţului Mehedinţi confirmă prezenţa unităţi-
lor militare romane de-a lungul timpului, aici desfăşurând activitaţi cinci legiuni şi mai
multe detaşamente legionare desprinse temporar din acestea (vexilatio), alături de şapte
cohorte (regulate), o ala şi un posibil corp de Pedites Singulares902. Cele mai importan-
te surse cu ajutorul cărora se identifică efectivele militare rămân diplomele veteranilor,
însă nici rolul inscripţiilor ori al cărămizilor ştampilate cu numele unităţilor comba-
tante nu pot fi neglijate. Asemenea mărturii epigrafice amintesc staţionarea la Drobeta,
pentru ceva timp, a unui detaşament desprins din legiunea I Italica ce făcuse parte din
armata Moesiei Inferior (cartierul general la Novae – Şiştov, Bulgaria), militaru fiind
adus pentru a presta lucrări cu caracter militar903, legiunea luând parte la confruntările cu
dacii904. Cele mai multe ştampile şi inscripţii au lăsat militarii legiunii V Macedonica, un
detaşament al acesteia staţionând, se pare, ceva mai mult timp. Legiunea îşi avusese
cartierul general la Oescus până să fie mutată la Potaissa, patru veterani fiind
înmormântaţi la Drobeta (Iulius Bassus, Caius Valerius Alexander, Maecius Domitius şi
Iulius Melgidianus)905 (planşa XXXII - 3.2.). În castrul de la Hinova prezenţa lor a fost
atestată cu ajutorul a 8 cărămizi ştampilate, numărul lor nedepăşind, se pare, cifra de 100
sau 150906 (planşa XXXIII - 3). Cărămizi încrustate cu cartuşul legiunii VII Claudia
Felix Pia Fidelis, asociate cu inscripţii, amintesc despre trecerea pe la Drobeta a unor
detaşamente ce lucraseră la pod aduse tocmai de la Viminacium (planşa XXXII - 3.3.),
consiliul municipal al oraşului distingând cu ornamente decurionale pe Marcus Valerius
Longinus, fost medic al respectivei unităţi, înmormântat aici907. După anul 274 izvoarele
istorice au înregistrat la Drobeta mici detaşamente aparţinând legiunii XIII Gemina,
situaţie similară cu cea din castrul de la Dierna908, în timp ce legiunea IV Flavia Felix

900
Idem, OR4, pp. 325-326 (despre trupele auxiliare romane).
901
Ibidem, p. 327.
902
În fapt, cărămida cu ştampila PEDS, aflată în colecţia MRPF, a fost adusă la Drobeta Turnu Severin de
către Alexandru Bărcăcilă de la Apulum, Cf. Dumitru Tudor, OR4, p. 341.
903
Ibidem, p. 328; CIL, III, 8.072.
904
Dumitru Tudor, OR4, p. 328; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 82; IDR , II, 1972, nr. 9, p. 15.
905
Dumitru Tudor, OR4, pp. 328-329; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 83; Mişu Davidescu, R. Florescu,
Două documente epigrafice descoperite la Drobeta, în “RM“, III, 1966, p. 207; CIL, III, 14.216, 3; IDR,
II, nr. 41.
906
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 33 şi urm.
907
Idem, Drobeta, p. 83; Dumitru Tudor, OR4, p. 329; CIL, III, 14.216, 9; IDR, II, nr. 42.
908
Dumitru Tudor, OR4, p. 330; Idem, Oraşe, p. 20; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 83.
130
este consemnată tot prin intermediul cărămizilor ştampilate, centurionul Iulius Strato
înmormântându-şi pe malul Dunării fiica şi soţia, iar Domitius Ianuarius găsindu-şi aici
sfârşitul909. Legiunea făcea parte din trupele temporare ale Moesiei Superior (planşa
XXXII - 3.1.), inscripţia ce-l aminteşte pe centurionul Titus (Domitius) Ianuarius
stârnind anumite controverse în rândurile specialiştilor910. Este vorba despre un altar
funerar confecţionat din piatră calcaroasă, găsit în incinta termelor de la Drobeta, înalt de
173 cm, lat de 72 cm şi o grosime de 65 cm. Inscripţia este presărată cu o scriere corectă,
elegantă, având litere inegale descrescânde (planşa XXXV - 1; planşa XXXVI - 3), din
cuprinsul său aflând că respectivul centurion era frumentarius (se ocupa de
aprovizionarea cu cereale). Din păcate, literele şterse ale textului au dat multe interpretari
atât la Al. Bărcăcilă, cât şi la C. Daicoviciu sau D. Tudor:
D(is) M(anibus)
[C(aio) ? T] itio C(ai) f(ilio)
[Vi] ctrice (nsi ?)
[Ia] nuario

[C(enturio)] leg (ionis) IIII F (laviae) fr (umentarius)

Vix (it) ann (is) LVI
[C (aius) ?] Titius Epipo-
[di] us lib (ertus) et heres
[opt] (imo patro-

[no] b (ene) m (erenti) f (aciendum) c (uravit)

[h (ic)] s (itus) e (st)
În traducere, ar însemna: Zeilor Manes (sufletele morţilor)/lui Caius ? Titius fiul
lui Caius/(din oraşul) Victrix/Ianuarius/centurion în Legiunea a 4-a Flavia, cu
aprovizionarea/care a trăit ani 56/Caius Titius Epipo/dius libert şi moştenitor prea
bunului său patron care a binemeritat, s-a îngrijit să i se facă (monumentul
funerar)/aici este aşezat (înmormântat). Nu cunoaştem ce căuta la Drobeta un ofiţer
activ al legiunii pomenite, ştiind că îşi avea sediul general la Singidunum (Belgrad,
Serbia), în Moesia Superioară, scopul fiind, probabil, încheierea unei afaceri cu cereale
pentru militarii unităţii sale, cel mai probabil vizita realizându-se cândva între anii 106
– 119, interval de timp când legiunea staţionase în sud-vestul provinciei Dacia, la
Berzovia (jud. Caraş-Severin)911.
Cele mai cunoscute au ajuns să fie unităţile militare auxiliare, datorită faptului că
apărarea perimetrului geografic analizat le-a fost încredinţată în exclusivitate, acestea
având parte de şederi mult mai îndelungate. Sesizăm, pentru început, detaşamentul sau
unitatea de cavalerie ala Claudia nova miscellanea menţionată pe stela funerară a lui C.
Iu(io) Verecundo vet(erano) ex dec(urione) al(ae), Cl(audiae) Longinus… (CIL, III,
14216; IDR, II, nr. 43), soldaţii săi fiind folosiţi la lucrările de fortificaţii în vederea

909
Ibidem; Dumitru Tudor, OR4, p. 328; CIL, III, 14.484.
910
I. I. Russu, Titius Ianuarius Centurio la Drobeta, în “Drobeta“, 1976, pp. 47-53.
911
Ibidem, p. 53.
131
luptelor cu dacii912. Pe via praetoria din castrul de la Drobeta a fost identificată o
inscripţie ce poartă numele cohortei I Antiochensium, militarii săi construind fortifica-
ţia, după războaiele cu Decebal fiind readusă în Moesia913 (planşa XXVII - 4). Informaţii
dispunem şi despre trupa de arcaşi a cohortei I Cretum sagittariorum aparţinând armatei
Moesiei Superior (planşa XXXII – 4.3.), venită la Drobeta să ajute la ridicare podului,
participând ulterior la luptele cu dacii914. Cohorta I sagittariorum milliaria equitata a
lăsat multiple urme la Drobeta (planşa XXXII – 4.1.) deoarece va staţiona în timpul
împăratului Filip Arabul, căruia îi va dedica şi o inscripţie915, legându-şi numele de refa-
cerea termelor, izvoarele scrise aducând până la noi numele soldatului Aurelius Iulius,
stegar al respectivei unităţi916. În lumina noilor date, putem afirma că unitatea militară de
arcaşi era composită ca etnie, fiind la origine o unitate de traci (cunoscută epigrafic sub
numele de cohors I Thracum Sagittaria), aducerea sa la Drobeta de la Tibiscum petre-
cându-se, se pare, pe la finele secolului al II-lea (în jurul anului 198), în primii ani ai
domniei lui Septimius Severus917. Afirmaţia poate fi întărită şi cu ajutorul inscripţiei
închinată lui Iupiter Dolichenus de trei sacerdotes ai cohortei, care este, în fapt, o
dedicaţie făcută în sănătatea împăraţilor Septimius Severus şi Caracalla918. Unitatea,
compusă din 500 soldaţi, va fi ridicată la rang de milliaria pe timpul lui Gordian al III-
lea, în cadrul său formându-se un eşalon de cavalerie (equitum) pe vremea lui Filip
Arabul, fiind distinsă cu mai multe epitete imperiale: Antoniniana, Gordiana şi
Phillipiana919. Între anii 102 – 105 găsim la Drobeta cohorta II Hispanorum Scutata
Cyrenaica equitata angajată şi ea la lucrările de ridicare a podului, comandamentul
militar roman dând ordin să participe alături de celelalte unităţi la campania împotriva lui
Decebal920. O situaţie similară va avea şi cohorta III Brittonum veterana, înregistrată ca
trecătoare prin zonă921 (planşa XXXII - 4.2.), în timp ce cohorta I Ulpia Brittonum
milliaria, formată tot din soldaţi britani, apare pomenită la Dierna922. La Drobeta este
atestată prezenţa cohortei III Campestris Civium Romanorum în inscripţia …Liccaius
Vinentis mil(es) coh(ortis) III Cam(pestris), b(ene) f(icarius) trib(uni), mil(itavit) anis
XL, fiind adusă aici după reformele împăratului Hadrianus, o altă mărturie epigrafică
spunându-ne că Publius Aenius Papirianus, soţul Valeriei Gemina şi centurion în cohorta
amintită, îi dedică soţiei piatra funerară. Cele două inscripţii pot fi încadrate cronologic
între domniile împăraţilor Hadrianus şi Antoninus Pius923. Piatra de mormânt a vetera-
nului Publius Aelius Diophantus poartă înscrisul P(ublio) Ael(io) Diophanto vet(erano)
coh(ortis) V Gall(orum) vixit an(nos) LXXVI , amintind cu această ocazie de cohorta V
Gallorum (în anul 100 făcea parte din armata Moesiei Superior)924, inscripţia putând fi

912
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 84; Dumitru Tudor, OR4, p. 330.
913
Ibidem, p. 332; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 85; IDR, II, nr. 14.
914
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 85; Dumitru Tudor, OR4, pp. 332-333; CIL, III, 1.702, 2; IDR, II, nr. 103.
915
Alexandru Bărcăcilă, Monumente, pp. 99-100; IDR, II, nr. 10.
916
Dumitru Tudor, OR4, p. 335; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 85; IDR, II, 107.
917
Doina Benea, Câteva observaţii privind cohors I Sagittariorum de la Tibiscum şi transferul la Drobeta,
în “Drobeta“, Editura Universitaria, XXI, Craiova, 2011, p. 48, 49, 50 (în continuare Câteva observaţii
privind cohors I Sagittariorum de la Tibiscum).
918
Constantin C. Petolescu, Inscripţii latine din Dacia, Bucureşti, 2005, p. 199.
919
Doina Benea, Câteva observaţii privind cohors I Sagittariorum de la Tibiscum, pp. 49-50.
920
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 85; Dumitru Tudor, OR4, p. 336; CIL, III, 1.703; IDR, II, nr. 104.
921
Dumitru Tudor, OR4, p. 336; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 85; Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 34;
CIL, III, 1.703, 3; IDR, II, nr. 105.
922
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 20; CIL, III, 8.070, 10.
923
Dumitru Tudor, OR4, p. 337; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 85; CIL, III, 14.216; IDR , II, nr. 45.
924
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 85-86; Dumitru Tudor, OR4, p. 337; CIL, III, 14.216, 4; IDR, II , nr. 46.
132
scrisă în timpul domniei împăraţilor Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, după cum o
arată un soldat al acestei unităţi, retras în zonă ca veteran925. O cărămidă de provenienţă
incertă926 are scris pe ea numele unui posibil detaşament de Ped(ites) S(ingulares),
astfel de unităţi fiind în fapt corpuri ce formau garda personală a guvernatorilor provin-
ciilor romane927.
Trecând în revistă toate aceste trupe militare, inevitabil se ridică o întrebare: dintre
acestea, cui i-a aparţinut garnizoana Drobetei între secolele II – III ? Pentru a da un
răspuns convingător am făcut apel la o interesantă descoperire survenită în anul 1980 la
Drobeta Turnu Severin, când a fost găsită o diplomă militară ce aparţinuse lui Ulpius,
Ulpi. fil. Herculanus Stobis. Documentul, emis pe 1 aprilie 179, reprezintă primul act
militar atribuit perioadei imediat următoare organizării provinciei de către împăratul
Marcus Aurelius (în anul 168)928, cele mai cunoscute diplome militare de până atunci
fiind considerate acelea scrise pentru veterani din Dacia Porolissensis în data de 21 iulie
164 (IDR, I, D18, 64; CIL, XVI, 185 etc.)929. Diploma descoperită la Drobeta (planşa
XXXIV - 1) conţine numele a 15 trupe auxiliare aparţinând Daciei Superior (2 alae, 12
cohorte şi o vexilatio), făcând clară problema garnizoanei castrului de aici: cohorta I
Antiochensium asigurase paza în primii ani ai stăpânirii romane, cohorta III Campestris
făcuse acelaşi lucru tot în secolul II, în timp ce în secolul al III-lea fuseseră asigurate
serviciile cohortei I Sagittariorum milliaria equitata. Analizând atent documentul,
acesta pare să sugereze apartenenţa Drobetei şi a teritoriului său la provincia Dacia
Superior, venind în contradicţie cu ceea ce se ştia până atunci, anume integrarea spaţiului
administrativ menţionat Daciei Inferior, în actualul stadiu al cercetării, din lipsă de probe
concludente, problema rămânând deschisă oricărei abordări.
Retragerea aureliană (între 271 şi 275) nu a însemnat abandonarea definitivă a teri-
toriului nord-dunărean, romanii, din considerente strategice, menţinând controlul asupra
unei fâşii de-a lungul malului stâng al fluviului. Prezenţa lor între secolele IV – V este
semnalată la Drobeta, mărturiile epigrafice oferind informaţii cu privire la staţionarea
câtorva unităţi militare târzii, cum ar fi cazul lui Cuneus equitum Dalmatarum
Divitensium şi a corpului de pedestraşi Auxilium primorum Daciscorum930. Pe tot par-
cursul secolului al IV-lea, la Drobeta au existat efective militare detaşate din armata
Daciei Ripensis (organizată în sudul Dunării), mai precis din garnizoanele aflate la
Pontes (Transdrobeta) şi Diana (Cladova), fiind aduse şi trupe mai mici de la Aquae
(Cioroiul Nou, jud. Dolj) şi Dierna (Orşova). O cărămidă ştampilată cu inscripţia LEG
XIII GP [L(egio) XIII G(emina) P(ontibus)] menţionează un detaşament dislocat din
legiunea XIII Gemina de la Pontes (participantă la reconstrucţia castrului)931, alte
mărturii epigrafice, însă cu scriere inversă, amintind de două efective militare ale Daciei
Ripensis, unul cu sediul la Dierna [D(aciae) R(i)p(ensis) Dierna], celălalt având cartierul
general la Diana [Da(ciae) R(ipensis) Diana]932. Detaşamentul militar adus de la Aquae a

925
Dumitru Tudor, OR4, p. 338; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 86.
926
Vezi nota 902 din lucrarea de faţă.
927
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 86; IDR, II, nr. 108.
928
Doina Benea, Ioan Piso, Diploma militară de la Drobeta, în “Drobeta“, IV, 1985, pp. 63-74.
929
Ibidem, p. 73 (nota 4).
930
Notitia Dignitatum, Or. XLII, 16, 24, 35, în “FHDR“, II, 1970, p. 211; Istoria Romaniei, I, 1960, p.
694; Dumitru Tudor, Dominaţia romană la nord de Dunăre, în “Daco-Romania“, I, 1973, Octavian
Toropu, Imperiul roman şi Dacia sud-carpatică în perioada 275-447, în “Analele Universităţii din
Craiova“, I , 1974, p. 49.
931
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 175-176; Alexandru Bărcăcilă, Drubeta-azi Tr. Severin, p. 22.
932
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 176.
133
lăsat o urmă a trecerii pe la Drobeta reprezentată de cărămida ştampilată cu textul
DRP.AQUIS (detaşament din armata Daciei Ripensis cu sediul la Aquae a făcut)933, iar
în incinta castrului de la Hinova, pe lângă cele 8 cărămizi ştampilate cu cartuşul legiunii
V Macedonica, au apărut alte 7 asemenea mărturii: pe o cărămidă fragmentară stă scrisă
denumirea castrului de la Diana, două cărămizi fragmentare conţin inscripţia
DARDIANA (planşa XXXIII - 4) şi se citesc Da(ciae) R(ipensis) Diana, celelalte patru
fiind ştampile pe ţigle şi cărămizi având gravat numele DRVBETA934. Tot aici s-au găsit
8 cărămizi întregi şi mai multe fragmentare ce conţin un cartuş fără numele unităţii
militare, în toponimie apărând doar un semn, probabil o ştampilă militară, dar
necunoscută (planşa XXXVII - 1, 2). Trei dintre semnele menţionate fuseseră observate
în componenţa unui posibil text oriental (planşa XXXVII - 4)935, un caz similar fiind
înregistrat şi la Drobeta, reprezentând, probabil, semnătura unor trupe, deoarece în epoca
romană târzie numai armata îşi mai imprima numele pe cărămizi936.
Mediul ştiinţific susţine că trupele staţionate la Hinova ar fi depins direct de cele
aflate la Drobeta937, în sprijinul afirmaţiei fiind aduse o serie de mărturii arheologice,
cum este cazul inscripţiei ce-l aminteşte pe tribunul militar Lupus, scrisă la cumpăna
secolelor III – IV, între domnia lui Aurelianus şi reformele lui Diocleţian (284 – 305)938:
Ara(m)
Iovi
Co(ho)rtali<s>
P(ro) (centurionibus) o(mnium) o(rdinum) Lupus
Tribunus
Inscripţia (planşa XXXVII - 3) apare pe spatele unui monument mai vechi, din
secolul II, în traducere [Lui Iupiter protector al cohortelor (i-am închinat) altarul, eu,
Lupus tribunul, în numele tuturor centurionilor] fiind observate forme populare de
exprimare (provinciale) folosite în mod frecvent, anume ara şi cortalis939, existând
posibilitatea ca respectivul centurion Lupus să fi condus la Hinova o centurie desprinsă
din trupele de la Drobeta.
Din păcate, în actualul stadiu al cercetării nu putem contura un tablou precis al
efectivelor militare staţionate în celelalte castre, însă pot exista şi câteva excepţii, cum
este cazul fortificaţiei de pe Ostrovul Banului. Aici s-au descoperit cărămizi cu cartuşul
legiunilor V Macedonica şi XIII Gemina imprimate, probabil, de vexilaţii ale aminti-
telor unităţi, specialiştii fiind de părere că legiunea IV Flavia Felix ar fi stat după anul
102 în castrul de pământ ridicat la Schela Cladovei. Detaşamente atribuite legiunii
XIII Gemina, precum şi cohorta I Ulpia Brittonum milliaria, au staţionat în perime-
trul fortificaţiei militare de la Dierna, la Izvoarele, garnizoana marelui castru de pământ
ce se conturează pe locul denumit “Câmpul Deciului“, fiind, probabil, încredinţată unui
detaşament al lui COH(ORS) VIII, după cum reiese dintr-o inscripţie. Tot o inscripţie

933
Ibidem; Alexandru Bărcăcilă, Drubeta-azi Tr. Severin, p. 25.
934
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 33-37; Idem, Drobeta, p. 176.
935
Idem, Cetatea, p. 42.
936
Dumitru Tudor, OR4, p. 433.
937
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 40.
938
Ibidem, p. 41; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 175.
939
Em. Popescu, Inscripţiile din sec. IV-XIII descoperite în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1976,
p. 402.
134
fragmentară, de această dată identificată la Ţigănaşi, păstrează cifra romană XVI
despre care nu putem spune cu certitudine că ar indica vreo unitate militară, specialiştii
înclinând să creadă că cetăţile romane aflate în perimetrul analizat ar fi fost controlate
şi coordonate de la Drobeta. Posibilitatea ca trupe din castrul drobetan să fi fost trimise
şi în celelalte fortificaţii, apare, oarecum, confirmată la Hinova. O altă ipoteză are în
vedere exemplul oferit de aceleaşi castre (Drobeta şi Hinova), cercetările efectuate în
ultimii ani demonstrând că aici staţionaseră detaşamente aparţinând armatelor Moesiei
Superior, Moesiei Inferior şi Daciei Ripensis, oficialităţile romane putând ordona
asemenea distribuţii şi pentru celelalte cetăţi aflate în zonă.

3. ALTE CONSTRUCŢII
Armata romană obişnuia să împletească preocupările ostăşeşti cu activităţile
edilitare, mărturie stând edificiile ridicate cu ajutorul mâinii de lucru militare.
Cercetările efectuate au demonstrat că cei ce lucraseră la termele Drobetei, la portul de
aici ori la podul de peste Dunăre, fuseseră soldaţii, iar exemplele pot continua, cele
amintite fiind doar câteva dintre construcţiile pe care le vom analiza mai jos.
3.1.Podul de la Drobeta
Pe marginea subiectului au scris mulţi autori antici şi contemporani nouă, nu
puţine fiind lucrările întocmite de aceştia, unde sunt prezentate date referitoare la
grandioasa realizare a arhitecturii romane (planşa XXXVI - 1). Preocupări de seamă au
fost dedicate modului cum fusese construit podul, însumând păreri şi ipoteze, motiv
pentru care, dornici să creăm o imagine detaliată a acestuia, am încercat corelarea apre-
cierilor găsite la unii autori antici, cu cele mai plauzibile studii efectuate de istorici de-
a lungul timpului.
Se bănuieşte că locul destinat viitoarei construcţii ar fi fost ales de însuşi Traian,
moment care, se pare, nu a survenit în mod întâmplător, împăratul aflând că apele
Dunării erau mai liniştite, putând oferi condiţii optime ridicării construcţiei din faţa
Drobetei940. Chestiuni militare şi tactice cereau o legătură rapidă între cele două maluri,
romanii ştiind că cine stăpânea câmpia Drobetei şi platoul din faţă Dunării, domina cu
uşurinţă întreaga vale a fluviului941. Aceştia vor trece la ridicarea între Pontes şi Drobeta
a unui veritabil drum al romanizării Daciei, după cum l-a denumit J. Aschbach942, împă-
ratul încredinţând conducerea şantierului arhitectului său personal, Apollodor din
Damasc. Din păcate, însemnările sale s-au pierdut, împărtăşind soarta lucrării lui Traian
(De bello dacico) şi cea întocmită de Criton (Getica), medicului personal al împăratului,
la noi ajungând numai câteva frânturi graţie călugărului bizantin Xiphilinos şi a operei lui
Dio Cassius. Ultimul, afirma că Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care
nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Stâlpii, din piatră în patru muchii sunt în număr de 20,
înălţimea este de 150 de picioare […], iar lăţimea de 60. Aceşti stâlpi au un interval
între dânşii de 160 de picioare, sunt uniţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de
cheltuiala făcută de el ? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi fiecare într-un
râu cu apă aşa multă şi cu atâtea vârtejuri, într-o albie plină cu nămol […]943. Pe acest

940
Dumitru Tudor, Podurile, p. 87.
941
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 57.
942
Dumitru Tudor, OR3, p. 377.
943
Dio Cassius, Istoria Romană, LXVIIII, 131, în “Izvoare privind istoria României“, I, Bucureşti, 1964,
p. 693.
135
pod se pregăteau să treacă legiunile I Minerva, XIII Gemina, V Macedonica, VII
Claudia Felix Pia Fidelis, XX Valeria Victrix, XXX Ulpia şi mulţime de trupe auxiliare,
regulate şi neregulate944. Alături de însemnările lui Dio Cassius şi ale amintitului
călugăr bizantin, există şi alte mărturii documentare referitoare la construcţia de la
Drobeta, cum ar fi scrierile lui Procopius din Cezareea945, Constantin Porfirogenetul (în
De administrando Imperio autorul informează că podul era la o depărtare de trei zile de
Belgrad)946, J. Tzestzes în lucrarea Chiliades, scrisă în secolul al XII-lea947 etc. O bună
parte dintre cei care aduc date privind podul de la Drobeta au avut privilegiul să vadă
construcţia fie în toată splendoarea, fie resturi din aceasta, lucru cu care nu ne putem
lăuda în zilele noastre, exceptând, poate, anumite momente în care natura s-a arătat
darnică şi s-au putut studia ruinele aflate pe albia Dunării. Aşa s-a întâmplat pe 17
ianuarie 1858, când au fost efectuat măsurători între pilele construcţiei dezvelite de apele
scăzute ale fluviului948 sau în anul 1932, ocazie cu care au fost observaţi doar 5 piloni ai
podului949, în timp ce pe 6 noiembrie 1977 s-a întocmit o analiză asupra a 7 picioare
ruine950 (planşa XXXV - 2). Un studiu amplu şi interesant marchează efortul inginerul
francez Edgard Dupperex, autorul realizând comentarii legate mai cu seamă de partea
tehnică a constucţiei, lucrarea, apărută în anul 1906951, cuprinzând şi o foarte frumoasă
reconstituire grafică (planşa XXXVI - 1).
La Drobeta, la kilometrul 929 + 700, Dunărea se domolea şi îi scădea adânci-
mea952, fiind un loc propice pentru amenajarea unui pod de o asemenea importanţă.
Construcţia a fost ridicată numai după ce fusese deviat cursul Dunării pe o ramificaţie
mai mică, aflată pe malul drept, unde romanii construiseră castrului Pontes, în traducere
însemnând Poduri. Dacă nu i s-a spus Pons, adica Pod, este pentru că se găsea între cele
două braţe ale Dunării, fiind un castru amplasat între poduri, ceea ce indică încă o
construcţie similară celei din faţa Drobetei, de proporţii mai reduse, cu ajutorul căreia se
realiza trecerea peste amintitul braţ sudic953. Pentru a sprijinii afirmaţia aducem ca
argumente ipoteza specialiştilor în cazul aşezărilor romane nord-dunărene Pons Augusti
şi Pons Aluti, aflate lângă poduri, al căror nume, în traducere, înseamnă Podul Împăra-
tului şi Podul Oltului. Braţul pe care Apollodor din Damasc a deviat cursul fluviului se
vede şi astăzi pe malul sârbesc, fiind plasat între actualele Cladova şi Ostrovul Şimian
(planşa XXXIV - 2).
Podul de la Drobeta a avut material dur numai la partea aflată în apă (picioarele),
restul fiind realizat din lemn (planşa XXXVI - 1; planşa XL - 5), romanii pregătind
cimentul pe loc, deoarece materia primă se găsea din belşug, explicându-se pe această
cale durata de timp record a ridicării construcţiei954. Cât priveşte calităţile cimentului,
specialiştii au avut numai cuvinte de laudă, fiind impresionaţi de priza rapidă şi

944
Dumitru Almaş, Decebal, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, pp. 137-138.
945
Procopius din Cezareea, De aedificis, IV, 19, în “FHDR“, II, p. 465.
946
Constantin Porfirogenetul, în “FHDR“, II, p. 667.
947
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 59.
948
Raportul ing. G. Al. Popovici către Ministerul de Interne, Arhivele Statului, Bucureşti, fond: Ministerul
Lucrărilor Publice, nr. 48 /1858, inv. 1304, p. 208, apud Mişu Davidescu, Drobeta, p. 59.
949
Idem, Monumente istorice din Oltenia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1964, p. 12.
950
Idem, Drobeta, pp. 60-62.
951
Edgard Dupperex, Podul lui Traian peste Dunăre lângă Turnu-Severin, Bucureşti, 1907, apud Mişu
Davidescu, Drobeta, pp. 62-65.
952
Dumitru Tudor, OR3, p. 265 şi urm.
953
Idem, OR4, p. 61.
954
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 67.
136
rezistenţa deosebită955. Podul măsura 1.134, 90 m de la un portal la altul, având 20 pile în
apă dispuse la o distanţă de 50 m una de cealaltă956, capetele terminându-se cu portaluri
din cărămidă încărcate cu trofee. Extremitatea nordică măsura 25, 20 m şi avea 2 bolţi
(planşa XL - 1), cea din sud era lungă de 27, 30 m şi prevăzută cu 3 bolţi957 (planşa XL -
3), romanii confecţionând picioarele principale (sau pile culee) din postamente din beton
şi cărămidă (planşa XXXVIII - 1, 2). Pilonii amplasaţi în apă aveau lungimea şi lăţimea
egale cu 33 m, respectiv 19 m, părţile laterale, cele pe direcţia de curgere a apei, fiind
dispuse în unghi ascuţit (planşa XL - 2). Înălţimea totală a construcţiei măsura cca. 19 m,
lăţimea fiind de aproximativ 12 m, romanii realizând suprastructura podului din lemn,
închisă cu balustrade din bârne încrucişate, bolţile având în componenţă trei arcuri din
lemn suprapuse paralel, legate între ele prin nouă cleşti dubli, perpendiculari, cu o
deschidere de 33 m958.
Podul nu era construit în timpul primului război daco-roman (101 – 102), dar la
izbucnirea celui de-al doilea (105 – 106) fusese deja terminat959, mâna de lucru fiind
asigurată exclusiv din militarii legiunii VII Claudia Felix Pia Fidelis (poate şi V Macedo-
nica) şi cohortele I Cretum, III Brittonum, II Hispanorum960. Între anii 103 – 105 munca
depusă pe şantierul de la Drobeta a fost colosală, în cinstea inaugurării podului (anul
105) Senatul roman conferind împăratului Traian titlul de Optimus Princeps. Medalia
din bronz bătută cu această ocazie prezintă pe avers capul împăratului însoţit de legenda
IMP. CAES. NERVAE TRAIANO AUG. GER. DAC. P.M.TR.P.COS.V.P.P. (planşa
XXXVI - 2) şi pe revers imaginea podului redusă din considerente de spaţiu la cele două
portaluri, unite prin trei rânduri de arc din lemn, sub care se găseşte o corabie şi legenda
S.P.Q.R. OPTIMO. PRINCIPI S.C.961 (planşa XXXVI - 4). Alte reprezentări ale podului
de la Drobeta, în afară de cea amintită pe medalie, se păstrează în scenele XCVIII şi
XCIX gravate pe Columna din Roma, una dintre acestea conţinând şi imaginea castrului
drobetan ce străjuia portalul nordic962 (planşa XXVII - 5; planşa XXXVI - 5).
După încheierea campaniilor militare împotriva lui Decebal şi transformarea unei
părţi a Daciei în provincie, podul va căpăta şi destinaţie comercială, devenind o veritabilă
“punte a romanizării“, de legătură cu restul teritoriului. Drobeta începea să fie tranzitată
de călători şi mai ales negustori proveniţi din toate colţurile imperiului, schimburile co-
merciale efectuându-se cu deosebită amploare, ridicând prestigiul oraşului în toată penin-
sula Balcanică şi la nord de Dunăre. Civilii vor circula pe pod la adăpostul scuturilor
armatei romane, situaţie care, din păcate, nu va dura prea mult, deoarece construcţia va fi
distrusă, însă în ce mod nu ştim, deoarece lipsesc date esenţiale în acest sens, dispunând
doar de vagi şi neconvingătoare informaţii, ca cea primită din partea lui Dio Cassius.
Autorul mărturiseşte despre o “viaţă“ relativ scurtă a podului şi conform spuselor sale,
împăratul Hadrianus ar fi poruncit să i se scoată partea de deasupra […] (deoarece –
n.n.) constituia o punte periculoasă pentru romani, dar favorabilă barbarilor de a

955
S.C. Solacolu, Consideraţii asupra tehnicii cimentului şi betonului la romani. Studii asupra betonului
de la Podul lui Traian pe Dunăre, în “Buletin de Matematică şi Fizică“, fasc. 16, 17, 18, VI (1934 –
1935), nr. 1, 23, Bucureşti, 1936, apud Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 65-67.
956
Dumitru Tudor, Podurile, p. 99.
957
Idem, OR4, p. 62 şi urm.
958
Ibidem.
959
Idem, Podurile, p. 79; Alexandru Bărcăcilă, Drubeta, azi Tr.-Severin, p. 6.
960
Ibidem, p. 12; Dumitru Tudor, OR4, p. 58, 329.
961
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 67.
962
Ibidem, pp. 67-69.
137
năvăli în Moesia963. La Procopius din Cezareea găsim relatarea conform căreia podul s-
ar fi prăbuşit datorită apelor şi aluviunilor aduse de Dunăre964, punct de vedere mai
aproape de adevăr, confirmat, într-o oarecare măsură, de cercetările moderne efectuate
asupra ruinelor sale965. Oricare ar fi datele problemei, ceea ce rămâne valabil este că la
vremea respectivă podul de la Drobeta nu reprezentase doar o simplă realizare a
arhitecturii romane, ci o adevărată operă de artă, lucrarea lui Apollodor reuşind să
smulgă aclamaţii de mirare oricui ar fi privit-o.
3.2. Termele de la Drobeta
Romanii ţineau mult la curăţenie, păstrarea igienei fiind pentru ei una din îndato-
ririle cotidiene cele mai importante, aproape toţi cetăţenii amenajând în perimetrul
locuinţelor un spaţiul cu pretenţia de baie. Cei săraci aveau tot timpul acces la băile
comunale, în timp ce soldaţii le construiau în apropierea castrelor, băile publice fiind
locuri unde cetăţenii urbei discutau chestiuni legate de politică, sport, afaceri ş.a. O
atenţie sporită s-a acordat şi băilor naturale, amenajate în preajma izvoarelor termale
bune pentru vindecarea unor boli, în Dacia romană existând multe asemenea locuri,
căutate în vechime – ca şi astăzi – de cei suferinzi. Din ultima categorie, la nivelul
teritoriului rural drobetan, fac parte băile de la Bala amplasate pe drumul principal ce
lega Drobeta de Bumbeşti (jud. Gorj), precum şi amenajările termale aflate la Băile
Herculane (Ad Mediam), cu specificaţia că cele de la Bala sunt sub pretenţiile acelora
de la Băile Herculane sau Săcelu (jud. Gorj). Studiile efectuate asupra termelor ce
foloseau apă naturală încălzită, arată că cele din Oltenia aparţinuseră soldaţilor (poate
le utilizau şi civilii), fiind amplasate în imediata vecinătate a fortificaţiilor militare966
având, în general, cam acelaşi plan de construcţie. Cu excepţia unor mici modificări, ce
nu afectează mecanismul de funcţionare, termele era împărţite în patru componente
distincte: tepidarium (camera cu aer cald), laconicum (baia cu abur pentru asudare),
caldarium (bazinul cu apă fierbinte) şi frigidarium (bazinul cu apă rece), întâlnindu-se
şi cazuri când au fost adăugate amenajări adiacente, cum ar fi mici bazine (labrum –
alvens), o sală pentru vestiar (apodyterium), o bibliotecă, o sală ce conversaţii, incinta
destinată exerciţiilor fizice ş.a.967.
Cele mai complicate instalaţii termale din Dacia Inferior au fost ridicate la
Drobeta968, fiind declarate băi de garnizoană, ale căror ruine pot fi observate la câteva
sute de metri vest de castru şi resturile podului969 (planşa XXXIX - 1). Cercetările
întreprinse la faţa locului au găsit în centrul clădirii o sală dreptunghiulară cu trei guri
de foc (praefurnium) de unde se trimitea căldură la subsolul camerelor vecine, pe cele
trei vetre existând cazane şi pietre destinate a produce vapori în laconicum (E)970.
Primul hypocaust (B) (planşa XXXVIII - 3) se afla amplasat sub un caldarium, iar în
nord-vest s-au găsit urmele unui vas mare (labrum) aşezat pe nişte stâlpi (C), încălzit
de un mic hypocaust amplasat deasupra. Se pare că a existat şi un tepidarium (A),

963
Izvoare privind Istoria Romaniei, I, Bucureşti, 1964, pp. 692-694, apud Mişu Davidescu, Drobeta, p. 69.
964
Izvoare privind Istoria Romaniei, II, 1970, IV, 11, p. 465, apud Mişu Davidescu, Drobeta, p. 69.
965
Ibidem.
966
Dumitru Tudor, OR4, p. 313.
967
Ibidem.
968
Ibidem, p. 315.
969
Alexandru Bărcăcilă, Termele romane de la Drubeta, în “AO“, nr. 95, 1938 (de acum Termele romane
de la Drubeta); Idem, Une ville, p. 27.
970
Ibidem, p. 260; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 80.
138
frigidarium-ul fiind poziţionat în jurul unei săli (F) aflată la est971 (planşa XXXVIII -
5). Apa reziduală era deversată în Dunăre cu ajutorul unui canal, în timp ce alimentarea
se realiza prin captarea izvoarelor de lângă actualul Liceu Traian, aflate la doar câteva
sute de metri depărtare, romanii ridicând aici, se pare, un baraj sau ceva asemănător,
deoarece sursele respective se găseau sub nivelul termelor972. Aducţiunea apei se făcea
cu ajutorul conductelor confecţionate din lut ars (planşa XXXVIII - 6) şi plumb, în partea
sudică semnalându-se resturile unui bazin cu apă rece de unde s-a recuperat un cap de la
o statuie din bronz, ce înfăţişa o împărăteasă romană (secolul III). Ruinele care se văd în
prezent la Drobeta Turnu Severin aparţin unei terme ridicată pe locul alteia mai vechi,
ultima, funcţională, se pare, în primii ani după anexarea Daciei, autorii cercetării fiind de
părere că existase şi o curte pentru exerciţii fizice (gimnastică), înconjurată de încăperi
tip hypocaust (P)973. Ceea ce i-a îndemnat pe specialişti să aibe o asemenea opinie a fost
prezenţa în zidărie a unor cărămizi cu ştampila legiunii V Macedonica974, refacerea
construcţiei fiind realizată de către militarii cohortei I Sagittariorum. Faptul este probat
cu ajutorul unei inscripţii expusă în cadrul MRPF (planşa XXXVIII - 4), unde, pe o placă
din marmură, stă scris că Aurelius Mercurius milis c(ohor)tis I Sagitt(ariorum) in figlinis
magister super milites LX. Scripsit Aurelius Iulianus milis co(ho)rtis prima(e) (Aurelius
Mercurius, soldat al cohortei I de arcaşi maestru în lucrări de pământ ars şi pus peste 60
soldaţi. A scris Aurelius Iulianus, soldat din aceeaşi cohortă)975.
3.3. Porturi şi amenajări portuare
Circulaţia pe fluviu a navelor militare, cât mai ales considerentele de ordin econo-
mic, au îndemnat autorităţile să treacă la ridicarea instalaţiilor de acest tip în zona ţinută
sub observaţie. Lucrările de amenajare a portul roman de la Drobeta au fost începute în
faţa castrului, mai precis în stânga portalului podului, fiind închis cu ziduri de apărare ce
porneau de la colţurile sudice ale fortificaţiei şi se opreau în Dunăre, având prevăzute tur-
nuri defensive de formă circulară976 (planşa XXXIX - 2). La interior s-au găsit ruinele
unei constucţii căreia nu i se cunoaşte destinaţia977, precum şi urme ce provin de la o altă
clădire, din păcate nici acesteia necunoscându-i-se atribuţiile, resturile sale fiind mai bine
păstrate pe partea vestică978. Portul se găsea între pod şi actualul Ogaş al Tăbăcarilor şi se
presupune că sectorul respectiv ar fi fost înzestrast exclusiv cu funcţii militare (după cum
reiese din planul şi însemnările lăsate de Cezar Bolliac)979, flota, care asigura protecţie pe
apă, contribuind şi la eliberarea zonei podului de pericolul sloiurilor de gheaţă ce circulau
frecvent pe fluviu în anotimpul rece. Conform datelor extrase din câteva mărturii epi-
grafice (CIL, III, 14.216, 4; 14216, 7; 14216 etc.), se pare că marinarii romani staţionaţi
aici aveau legături cu cei din Pannonia Inferioară şi Moesia Superioară, ceea ce ar putea
fi încă o dovadă a apartenenţei Drobetei la provincia Dacia Superior980. Ca evenimente
mai importante de care îşi leagă numele instalaţiile portuare drobetane, reţine atenţia

971
Dumitru Tudor, OR3, pp. 315-320; Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 49 şi urm.
972
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 81.
973
Dumitru Tudor, OR3, pp. 315-320.
974
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 49; Idem, Termele romane de la Drubeta, p. 52.
975
Dumitru Tudor, Podurile, p. 280.
976
Idem, Arheologia, p. 111; Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 78-79; Dumitru Tudor, Mişu Davidescu,
Portul roman, pp. 40-47.
977
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 78.
978
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, pp. 44-49 , fig. 74.
979
Dumitru Tudor, Mişu Davidescu, Portul roman, p. 45.
980
Ibidem.
139
vizita în Dacia a lui Caracalla şi a mamei sale, Iulia Domna, fie în anul 213, fie în 214, cu
prilejul recrutării unor unităţi militare dunărene în vederea campaniei din Orient
împotriva parţilor981. Specialiştii sunt de părere că, pentru a ajunge la Ulpia Traiana, suita
celor două feţe împărăteşti ar fi utilizat portul de la Drobeta (poate chiar Dierna),
aducând ca argumente în favoarea presupunerii inscripţia guvernatorului L. Marius
Perpetuus dedicată împăratului şi mamei sale descoperită în apropierea canalului de la
Sip (Serbia), inscripţia de la Băile Herculane dedicată tot lor, scrisă prin grija lui C. Iulius
Paternus, procurator al vămilor din Illyricum, precum şi două mărturii epigrafice găsite în
castrul de la Bumbeşti (jud. Gorj), prima, amintind despre refacerea zidului de piatră din
ordinul guvernatorului general al Daciei, Octavius Iulianus (nu intră în discuţie, deoarece
este anterioară anului 211), precum şi inscripţia fragmentară dedicată lui Caracalla pe
timpul guvernatorului C. Iulius Septimius Castinus982.
Mai jos de Drobeta, la Ostrovul Mare, s-au cercetat urmele unei amenajări
portuare983 indicată arheologilor graţie blocurilor mari din piatră tăiate frumos şi gravate
cu litere, unele fiind transformate de romani în ancore, deoarece prezentau şanţuri pentru
parâme (o asemenea “ancoră“ a păstrat şi o bucată de frânghie; planşa XLI - 2)984. Cea
mai interesantă descoperire o reprezintă resturile unui chei destinat acostării ambarcaţiu-
nilor (planşa XLI - 1), amenajarea având un şir de piloţi din lemn ascuţiţi la un capăt,
înfipţi în pietriş în poziţie verticală, deasupra lor fiind amplasate orizontal alte bârne,
legate între ele prin cepuri din lemn985. Pentru a înţelege mai bine modul de funcţionare,
autorul cercetării a întocmit construcţiei şi o reconstituire grafică (planşa XLII - 1), tot el
publicând şi inventarul recuperat, ce consta din o sută de greutăţi pentru plasele de pes-
cuit, ceramică fragmentară aparţinând cronologic secolelor IV – V, babe pentru bărci,
corpuri destinate legării bărcilor la chei, un fragment de vâslă şi o ancoră mică din fier
(planşa XLII - 2). Portul de la Ostrovul Mare funcţionase în mijlocul unei comunităţi de
pescari şi nu este exclusă ipoteza ca amintita construcţie să fi fost ridicată în secolul al II-
lea, dar distrusă în veacul următor, argumentele specialiştilor având la bază blocurile din
piatră tip “ancoră“ gravate cu inscripţii fragmentare, refacerea realizându-se, se pare,
cândva în secolul al IV-lea986.
Un port roman a funcţionat şi la Dierna, toate corăbiile ce se aventurau să treacă
prin defileul Cazane poposind aici o vreme, identificarea sa datorându-se exclusiv
izvoarelor scrise (CIL, III, p. 248)987.
Cercetările deja încheiate la Gârla Mare au scos la lumină resturile unei construc-
ţii ridicată pe malul înalt al Dunării (planşa XXIV - 2, 3), fiind vorba, foarte probabil,
despre ruine ce aparţinuseră unei amenajări portuare, funcţională pe perioada romană988.
3.4. Valul lui Traian (”Brazda lui Novac”)
Datorită lungimii construcţiei, ce taie, practic, în două Oltenia şi Muntenia, valul
se înscrie printre cele mai reprezentative sisteme de apărare ridicate de romani în Dacia

981
Sabin Popescu, Vizita lui Caracalla în Dacia, în ”Drobeta”, Editura Universitaria, XXI, Craiova, 2011,
p. 53, 54, 56.
982
Ibidem, p. 56.
983
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 108-113.
984
Ibidem, pp. 108-109.
985
Ibidem, pp. 110-111.
986
Ibidem, pp. 112-113.
987
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 19.
988
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 105.
140
la începutul secolului al IV-lea, urmele sale întinzându-se de la Drobeta până la
Piertoasele (jud. Buzău), putând fi văzute şi astăzi cu foarte mare greutate989. A fost
construit din ordinul împăratului Constantin cel Mare pentru a proteja teritoriul redobân-
dit pe malul stâng al Dunării, formând, astfel, graniţa septentrională a imperiului990. Fâşia
controlată în nordul fluviului le era absolut necesară romanilor pentru a înlesni practi-
carea activităţilor comerciale, dar şi din dorinţa protejării cât mai bine a cetăţilor aflate pe
ambele maluri991. Mai întâi, specialiştii au urmărit itinerariul valului în sectorul rural
drobetan (vezi harta), acesta pornind, după spusele lui D. Tudor, de acolo de unde Dună-
rea se bifurcă pentru a forma Ostrovul Corbului992. Alte impresii sugerează că punctul
de plecare ar fi fost undeva pe malul Topolniţei993, valul pierzându-se lângă satul Şimian
cam prin dreptul râului Topolniţa, în sectorul Şimian – Hinova având o coamă aplatizată
datorită lucrărilor agricole şi a ploilor, cu o lăţime de cca. 110 m, iar înalţimea egală cu 7
m. Lăţimea originală nu a putut fi determinată cu exactitate, datorită viiturilor scurse de-a
lungul timpului, dimensiunile iniţiale fiind undeva în jurul a 90 m. Construcţia fusese
înzestrată cu şanţ de apărare, în spatele căruia nu s-ar zice că existase la vremea respec-
tivă vreun drum strategic994, fapt ce i-a îndemnat pe specialişti să afirme că întreaga lu-
crare aparţine perioadei romane târzii995. După ce apare distrus în sectorul Drobeta Turnu
Severin – Hinova, regăsim traseul la 3 km vest de Hinova996, dispărând pur şi simplu în
viile aflate pe partea estică a dealului Stârmina. Probabil că fortificaţia de la Hinova, am-
plasată la cca. 400 m de val, avusese şi obligaţia de a îngriji segmentul cel mai apropiat
al acestuia997, Brazda venind dinspre vest, intersectându-se cu actuala şosea Drobeta
Turnu Severin – Calafat. Urmărind traseul spre est, observăm că valul trece pe la sudul
satului Livezile (fost Broscari), tăind pârâul Poroiniţa şi îndreptându-se către Oreviţa
(atinge aici latura sa nordică), de unde porneşte spre nord-vestul localităţii Olteanca şi
actualele Pădina Mică şi Dobra, prin Valea Almăjelului (sau “Dosul Popii“), dar nu
ajunge exact la Dobra, ci trece la cca. 500 m sud de sat spre Bălăciţa, de unde, tot pe la
miazăzi, însă la o distanţă de 700 m, îşi croieşte drum către valea Gvardeniţei, urcând
spre Cleanov (jud. Dolj)998.
Chestiunea datării valului reprezintă şi astăzi obiectul unor controverse, dintre
toate propunerile, noi alegând pe cea a lui D. Tudor, distinsul cercetător fiind de părere
că Brazda lui Novac ar fi fost ridicată cândva după cea de-a doua jumătate a secolului al
III-lea şi începutul secolului al IV-lea999.

VIAŢA ECONOMICĂ
Activităţile cu caracter economic desfăşurate în teritoriul supus atenţiei noastre
au cunoscut o dezvoltare relativ devreme, însă odată cu venirea romanilor din ce în ce
mai intens. Condiţiile naturale favorabile, precum şi cunoştinţele avansate aplicate

989
Dumitru Tudor, OR3, p. 201; Idem, OR4, p. 244; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 184.
990
Dumitru Tudor, OR3, pp. 257, 458-459.
991
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 184.
992
Dumitru Tudor, OR4, p. 245.
993
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 94; Idem, Drobeta, p. 185.
994
Ibidem; Idem, Cetatea, pp. 93-94.
995
Dumitru Tudor, OR3, pp. 249-250.
996
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 91-94; Idem, Drobeta, p. 185.
997
Idem, Cetatea, p. 94.
998
Dumitru Tudor, OR4, p. 245 (despre traseul valului).
999
Ibidem, p. 251.
141
sectoarelor economice, au contribuit la ridicarea nivelului de trai al comunităţilor şi
implicit al zonei, explicându-se pe această cale, probabil, de ce alegeau să vină şi aici
colonişti vorbitori de limbă latină. La sosirea lui Traian cu trupele, geto-dacii se ocu-
pau cu agricultura, păstoritul, meşteşugurile, pescuitul, comerţul etc., romanii conti-
nuând tradiţia locului după anul 106 alături de autohtoni. Cele afirmate au fost demons-
trate graţie numărului ridicat de localităţi actuale în perimetrul cărora s-au aflat urme
romane, munca la câmp – spre exemplu – reprezentând principala ramură a economiei,
imaginea de pe Columna lui Traian unde apar soldaţi secerând grâu (scena CX),
devenită sugestivă1000.

1. AGRICULTURĂ, POMICULTURĂ, VITICULTURĂ, PĂSTORIT,

PESCUIT, VÂNĂTOARE
Terenurile judeţului Mehedinţi sunt roditoare, ceea ce a făcut ca şi în vechime
agricultura să se desfăşoare cu succes, dând satisfacţie celor ce le cultivau. Atât în
castre, cât şi în perimetrul aşezărilor civile, s-au găsit gropi cu grâu carbonizat, râşniţe
sau fragmente de râşniţe utilizate în gospodării pentru măcinatul grăunţelor1001 (planşa
XLI - 3, 4), precum şi diverse unelte agricole (planşa XLI - 5, 6, 7; planşa XLII - 3),
romanii cultivând legume, grâu (triticum aestivium), secară (secale cereale) şi mei
(panicum miliaceum), ponderea deţinând-o, se pare, secara, grâul şi mai apoi meiul1002.
Atestarea legumiculturii este făcută şi graţie descoperirilor survenite la Hinova, aici fiind
identificate boabe de mazăre şi măzăriche, în timp ce dealurile din jurul Drobetei şi
regiunile colinare mehedinţene, demonstrează că viţa de vie şi pomii fructiferi se cultiva-
seră încă din antichitate. Confirmarea practicării respectivelor ocupaţii s-a făcut şi artistic,
gândindu-ne aici la fragmentul imitat de terra sigilata decorat cu un ciorchine de
strugure1003, numeroasele statuete ce-l redau pe zeul Bacchus1004, chenarele în forma vreju-
lui de viţă de vie cu care se împodobeau monumentele funerare1005, precum şi cu ajutorul
câtorva unelte specifice pomicultorilor şi viticultorilor. O asemenea ustensilă fusese falxul
(planşa XLIV - 7) sau cosorul, de formă apropiată celui din mâna zeului Silvanus şi identic
cu cel al lui Antinous-Silvanus, reprezentare apărută pe un relief găsit în Italia1006.
Numeroase mărturii arheologice, găsite aproape cu regularitate în orice aşezare,
scot în evidenţă un alt obicei străvechi, acela al păstoritului, resturile osteologice anima-
liere, seriile talăngilor (planşa XLII - 3.4.), vasele ce redau animale (tauri, cai) etc. fiind
reprezentative. Descoperirea oaselor aparţinând animalelor domestice în amestec cu cele
de vieţuitoare sălbatice ori peşti, reprezintă, fără niciun dubiu, un semn că vânătoarea şi
pescuitul fuseseră ocupaţii preţuite de daco-romani, o inscripţie identificată la Zegaia
conţinând în câmpul inferior o luptă cu urşi1007. Practicarea pescuitului se probează graţie
descoperirilor de harpoane, cârlige de undiţă, greutăţi de la plase pentru prins peşte, igliţe
necesare confecţionării năvoadelor etc. (planşa XLII - 4, 5, 6; planşa XLIII - 1, 2, 3). La

1000
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 100.
1001
Ibidem.
1002
Idem, Cetatea, p. 43.
1003
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 71 şi urm.
1004
Idem, Monumente, p. 25.
1005
CIL, III, 6.280; IDR, II, 25.
1006
Dumitru Tudor, Mişu Davidescu, Săpăturile arheologice din castrul roman de la Cătunele-Gorj, în
“Drobeta“, II, 1976, p. 79, fig. 16.
1007
Alexandru Bărcăcilă, Monumente, p. 40, fig. 48; CIL, III, 8.021.
142
Gârla Mare, cercetările efectuate în ultimii ani au arătat că păstoritul şi creşterea plantelor
fuseseră îndeletniciri importante în viaţa comunităţilor, brăzdarul de plug de tip asimetric
(planşa XLII - 8) fiind un model mai rar întâlnit în regiunile Dunării de Mijloc1008. Tot de
aici provin o garnitură din fier pentru cazma cu partea activă rotundă (planşa XLII - 7),
două falxuri, unul cu mâner îndoit la cap, iar celălalt fragmentar (planşa XLIII - 4, 5),
precum şi două fragmente de râşniţe din gresie şi 40 seminţe de cireş1009. Resturile osteo-
logice aparţinând unor bovidee, cabaline, ovi-caprine şi păsări nu lasă nici cea mai mică
îndoială asupra creşterii animalelor şi a păsărilor de curte, autorul investigaţiilor fiind de
părere că […] prezentarea datelor preliminarii ale cercetărilor din villa rustica de la
Gârla Mare (dar şi a majorităţii vilelor rustice identificate, sigur sau ipotetic, în spaţiul
mehedinţean de azi – n.n.) ar putea constitui un indiciu important a ceea ce a însemnat
exploatarea economică a mănoasei câmpii de pe limes-ul drobetan al Dunării1010.
Ocupaţiile deja pomenite se certifică în cuprinsul majorităţii aşezărilor daco-
romane, amintita scenă sculptată pe Columna lui Traian, precum şi descoperirile efec-
tuate în incinta castrului de la Hinova, sugerând faptul că şi militarii erau interesaţi de
munca la câmp1011.

2. MEŞTEŞUGURI
Primele contacte pe care geto-dacii le-au avut cu civilizaţia romană s-au realizat
prin intermediul produselor importate din sudul Dunării, elementele culturii autohtone
împletindu-se cu cele aduse de colonişti după anul 106, când au fost puse bazele unei
vieţi spirituale noi şi originale. Cunoştinţele celor care stăpâneau arta modelării lutului
ori a metalelor erau în beneficiul comunităţilor locale, din mâinile meşterilor ieşind
diverse bunuri, o parte dintre acestea fiind recuperate de specialişti graţie muncii depuse
pe şantierele arheologice. Cuptoarele geto-dacice destinate reducerii minereului de fier,
aflate în imediata apropiere a satului Cireşu1012, este posibil să fi fost folosite şi pe
perioada romană, existând probabilitatea ca la Drobeta, dar şi în celelalte aşezări, să fi
funcţionat ateliere specializate în prelucrarea fierului, bronzului, plumbului, pietrei, lem-
nului, lutului etc. (câteva au fost chiar dovedite). Edificatoare sunt descoperirile efectuate
la Gârla Mare, unde, la cca. 150 m est de villa rustica, s-au observat urme de zgură şi
stropitură de plumb, alături de mici obiecte, mai ales din fier (scoabe, pioneze, igliţe
ş.a.1013; planşa XLIII - 6, 7, 8, 9). După toate aparenţele, meşterul repara pe loc obiecte de
uz casnic, cum este cazul unui tigăi din bronz refăcută prin nituire, descoperită frag-
mentar1014 (planşa XLIII - 11). Inscripţia identificată la Schitul Topolniţei face referire la
o schola organizată militar (un colegium fabrum) care avea în atribuţiuni repararea arme-
lor şi maşinilor de război aflate în castrul drobetan1015, din păcate, cu privire la edificiile
publice şi particulare prezente pe perioada romană, neavând decât o singură menţiune
asupra amenajării unui portic în jurul templului Cybelei, construcţie realizată cu largul

1008
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, pp. 89-90.
1009
Ibidem.
1010
Ibidem, p. 84.
1011
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 44 şi urm.
1012
Expectatus Bujor, Lucian Roşu, op. cit., loc. cit, p. 307.
1013
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, pp. 90-91.
1014
Ibidem, p. 91.
1015
V. Christescu, Câteva observaţii asupra unei inscripţii romane din Drobeta, Piteşti, 1929, p. 77 şi
urm.; CIL, III, 1.583.
143
suport al Iuliei Maximilla [M(atri) D(eum) M(agnae) Iulia Maximilla v(otum) s(olvit)
l(ibens) m(erito) porticum de suo fecit]1016. Este posibil ca în turnul de nord al castrului
de la Hinova să fi existat un atelier de fierărie, cercetările efectuate aici scoţând la
lumină bulgări de zgură şi o lingură din fier necesară turnării metalului incandes-
cent1017, în incinta fortificaţiei fiind găsite alte obiecte, cum ar fi arme (planşa XLIII -
12, 13, 14, 15; planşa XLIV - 1, 2, 3, 4, 5, 6; planşa XLV - 1, 2), piese de harnaşament
(planşa XLV - 8, 9), cuie din fier (identifică practicarea dulgheriei; planşa XLVI - 1),
linguri (planşa XLV - 7, 10) ş.a.
Turnarea plumbului era o îndeletnicire destul de importantă în lumea romană,
meşterii realizând diverse obiectele destinate să satisfacă nevoi gospodăreşti (greutăţi;
planşa XLV - 3, 4, 5, 6), dar şi în scop edilitar (vezi conductele descoperite la termele
drobetane)1018. În apropierea castrului de la Drobeta Turnu Severin, mai precis în afara
incintei MRPF, săpăturile cu caracter ştiinţific au dat peste resturile unui atelier de
turnat oglinzi din plumb1019, descoperirea putând fi catalogată ca o dovadă a utilizării
metalului şi în confecţionarea obiectelor lucrate în manieră artistică, ţinând seama de
modul cum au fost execuate oglinzile.
Lemnul a fost des folosit în mediul roman şi primul exemplu ce ne apare în faţă
este cel al podului, care, după cum se ştie, avea suprastructura executată din acest ma-
terial, anumite studii de dată recentă încercând să facă legătura între numele urbei şi mul-
titudinea pădurilor ce acopereau împrejurimile Drobetei. Istoricul antic Florus, relatând
campania militară dusă de Caius Scribonius Curio împotriva dardanilor, spune că
încercarea acestuia de a trece cu trupele pe malul stâng al Dunării a fost sortită eşecului
datorită spaimei ce a înregistrat-o atunci când a dat cu ochii de desimea codrilor1020.
Foarte mult material lemnos s-a folosit la construcţia castrului şi a termelor, ştirile ajunse
până la noi atestând prelucrarea sa ca pe o îndeletnicire foarte veche, întâlnită încă din
vremea dacilor. Pentru a cioplii inscripţii (planşa LI - 7, 8, 9, 10), statui sau diferite
obiecte de artă ori în vederea ridicării construcţiilor militare şi civile (publice sau parti-
culare), romanii au avut nevoie de foarte multă piatră, aceasta fiind extrasă din exploa-
tările dovedite la Bahna, Vârciorova, Gura Văii şi Brezniţa-Ocol. Obţinerea bronzului
era absolut necesară meşterilor vremii pentru a confecţiona podoabe (planşa XLVI - 3),
accesorii vestimentare (planşa XLVI - 5), statui, statuete, chei (planşa XLVI - 2) sau
chiar muştiuc de goarnă romană (planşa XLVII - 4), arheologia demonstând că şi aceia
care prelucrau osul şi cornul de animal erau făurari pricepuţi. Între realizările lor
amintim obiecte casnice sau mici podoabe de felul celor găsite la Gârla Mare (planşa
XLVII - 5), unde, autorul descoperirii, a fost de părere că un fragment de ac de păr ar
putea să reprezinte un stylus1021 (planşa XLVII - 6).
În întreg imperiul roman s-au ridicat edificii a căror frumuseţe o admirăm şi astăzi,
constructorii utilizând ca material de construcţie cărămizile, meşteşugul obţinerii
acestora fiind bine stăpânit în acele vremuri. La Drobeta s-au descoperit lângă ruinele
castrului resturile unei construcţii ce adăpostea ţigle, cărămizi şi olane, alături de tuburi

1016
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 295.
1017
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 106.
1018
Ibidem.
1019
Doina Benea, Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta, în “Drobeta“, I, p. 196 şi urm. (de
acum Oglinzi romane din plumb).
1020
Izvoare privind Istoria României, Florus, I, 39, 6, I, p. 529, apud Mişu Davidescu, Drobeta, p. 109.
1021
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 91.
144
de toate mărimile destinate aducţiunii apei sau pentru canalizare1022. Despre cărămizile în
formă de sfert de cerc, ştampilate cu cartuşul legiunii V Macedonica, cei în drept au afir-
mat că erau folosite la zidirea unor stâlpi, în timp ce pentru construirea canalelor se utili-
zau cărămizile în forma literei L, din păcate, înregistrate ca apariţii sporadice1023. Specia-
liştii au împărţit ţiglele romane în două categorii mai importante, o grupă fiind formată
din exemplare în “solzi de peşte“, cealaltă însumând ţigle dreptunghiulare cu marginile
ridicate, peste care pot fi observate urme de degete realizate de meşterii romani în scopul
unei mai mari aderenţe1024. Studiile întreprinse la Drobeta şi Dierna au îndemnat pe
autorii cercetărilor să lanseze ipoteza prezenţei în zonă a unor adevărate officinae ce
deţinuseră monopolul confecţionării cărămizilor şi ţiglelor, pe care le ştampilau şi le
comercializau, obicei care, din păcate, avea să dispară cu cât ne apropiem de epoca
romană târzie, ştampilarea devenind o practică aparţinând exclusiv mediului militar1025.
O interesantă descoperire a apărut la Drobeta unde pe o cărămidă s-au trasat 72 caroiaje
şi reprezintă un joc1026, iar tot în legătură cu un joc este pusă şi cărămida pe suprafaţa
căreia s-au trasat liniile de la “moară“ sau “ţintar“1027.
2.1. Arme şi piese de harnaşament
Săpăturile arheologice au scos la lumină o largă varietate de arme, lucru absolut
îndreptăţit, dacă ne gândim la numeroasele trupe romane ce staţionaseră sau tranzitaseră
teritoriul, precum şi la posibilele amenajări destinate păstrării armamentului ce trebuie să
fi existat în castre. Ca materiale de execuţie s-au folosit bronzul şi fierul, din păcate,
fierul rezistând prea puţin agenţilor corozivi, armele fiind roase de rugină ori descom-
puse. Acest amănunt nu a împiedicat, însă, o atentă observare a tehnicii de confecţionare,
piesele studiate fiind grupate tipologic în arme ofensive şi defensive. Cea mai bine repre-
zentată rămâne grupa ofensivă, descoperirile efectuate în teritoriul drobetan constând
mai ales din vârfuri de lănci de diferite mărimi cu latura fie triunghiulară, fie având o
nervură mediană (planşa XLIII - 12, 13, 14, 15; planşa XLIV - 6), vârfuri de suliţe cu
aripioare sau simple, ca cele descoperite la Hinova1028, vârfuri de săgeţi cu trei muchii
sub formă de frunză de salcie şi cu gaură de înmănuşare alungită, destinată fixării cozii
(planşa XLV - 1), pumnale cu lamă dreaptă sau curbă şi cuţite (planşa XLIV - 1, 2, 3, 4,
5), săbii romane (gladius) similare exemplarului de la Hinova întrodus în teacă, aflat într-
o stare avansată de degradare1029 etc. În localitatea Oprişor, se pare că la punctul numit de
săteni “La Cetăţuie“, s-a găsit o lance cu vârful mai scurt decât tubul destinat fixării cozii
de lemn, având o formă triunghiulară şi nervură plată, de lungime totală egală cu 26
cm1030 (planşa XLIII - 10). Ceea ce i-a îndemnat pe cercetători să aprecieze piesa în
discuţie ca aparţinând epocii romane, au fost unele caracteristici de realizare, fiind destul
de greu, totuşi, să-şi dea seama în ce perioadă s-a folosit, datorită contextului fortuit al

1022
Mişu Davidescu, Oraşul Drobeta şi teritoriul său, p. 67.
1023
Dumitru Tudor, OR4, p. 95.
1024
Ibidem, p. 96.
1025
Idem, OR3, p. 82.
1026
Ibidem, p. 83.
1027
Cărămida este prezentă printre alte obiecte în expoziţia MRPF.
1028
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 66, 67.
1029
Idem, Drobeta, p. 134.
1030
Petre Gherghe, Ion Georgescu, Noi descoperiri întâmplătoare în localitatea Oprişor, judeţul
Mehedinţi, în “Drobeta“, XI-XII, 2002, pp. 106-107.
145
descoperirii1031. În incinta castrului drobetan s-au găsit în 1960 două piese din fier
aparţinând angrenajului unei maşini de luptă, autorul investigaţiei ajungând la această
concluzie şi datorită prezenţei în imediata apropiere a unor proiectile rotunde din pământ
ars şi piatră1032, identice celor găsite la Hinova, folosite la baliste şi prăştii1033.
Armamentul defensiv este mai slab reprezentat, comparativ cu cel din categoria
sus-amintită, cercetările ştiinţifice scoţând la lumină umbo de scuturi romane la Drobe-
ta1034, Hinova1035 (planşa XLV - 2) şi Jupalnic (lângă Orşova)1036, piesa găsită la Hinova
fiind din fier, asociată alteia aflată în stare fragmentară. Tot din perimetrul amintitului
castru provin două plăcuţe de bronz destinate împodobirii platoşelor sau scuturilor, una
fiind dreptunghiulară, divizată în trei registre, cu câte un ornament meandric în forma
literei S (planşa XLVI - 4), cealaltă având o formă aproximativ triunghiulară, cu acelaşi
decor în centru1037. Din păcate, între descoperirile survenite până în prezent pe raza jude-
ţului nu au apărut nici căşti şi nici coifuri, acestea reprezentând părţi importante ale uni-
formei militarului. Un soldat roman era înzestrat fie cu o suliţă scurtă (pillum) sau lungă
(suliţa descoperită la Hinova îşi găseşte bune analogii cu cele identificate la Gornea1038),
fie cu o lance, având pumnalul şi sabia prinse de cingătoare (centiron), în timpul unei
bătălii trimiţând proiectile la distanţă cu ajutorul maşinilor de luptă, a praştiei individuale
şi, nu în ultimul rând, graţie arcurilor cu săgeţi. Trupele de pedestraşi şi “artilerişti“ erau
susţinute de şarjele cavaleriei romane (alae), identificarea lor putând fi realizată cu
ajutorul cărămizilor ştampilate având cartuşul unor astfel de unităţi (ala Claudia, spre
exemplu), dar mai ales datorită resturilor osteologice de cabaline şi a pieselor de harna-
şament descoperite în cuprinsul castrelor, cum ar fi aplicele-podoabe, aplicele destinate
împodobirii frâielor şi şeilor (planşa XLV - 8, 9), zăbalele1039, scările, pintenii etc.
2.2. Podoabe şi accesorii vestimentare
Numărul ridicat al acestor producţii se datorează, în special, tranzacţiilor comercia-
le, însă ele pot fi şi rezultatul muncii depuse în cadrul atelierelor locale, cele mai multe
fiind descoperite în necropole şi morminte. O pereche de cercei din aur cu camee şi un
pandantiv de formă triunghiulară cu rubin, lucrat în filigran, au fost identificate în cimi-
tirul roman din Parcul Rozelor şi tot într-un mormânt de aici, în anii trecuţi, s-a găsit un
frumos lănţişor cu pandantiv şi un cercel de aur, ambele lucrate în filigran şi cu pietre
scumpe1040. Două inele din aur confecţionate în bandă groasă de 1 mm, lată de 2 – 5 mm,
au fost găsite printre obiectele ce formau inventarul unui mormânt de copil aflat în nordul
Drobetei, inelele fiind lucrate prin rotunjirea unor bare poligonale (un exemplar avea şi
piatră semipreţioasă), ambele prezentând o tehnică rudimentară de realizare prin batere la
rece. Cele două piese fuseseră asociate şi cu două tortiţe de inel din sârmă de aur răsucită

1031
C. M. Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, p. 169 şi urm.
1032
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 134 (proiectilele se găsesc expuse la MRPF).
1033
Idem, Cetatea, p. 67.
1034
Idem, Drobeta, p. 134.
1035
Idem, Cetatea, p. 67.
1036
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 23.
1037
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 67-69.
1038
N. Gudea, Un castellum din epoca romană târzie la Căuniţa de Jos, în “Banatica“, Reşiţa, 1977, p. 41.
1039
Vasile Pârvan, Raport asupra măsurilor de luat pentru conservarea castrului roman de la Turnu
Severin, în “BCMI“, nr. 18, 1912, pp. 87-88.
1040
Alexandru Bărcăcilă, Noi monumente funerare din Drobeta cu însemnarea descoperirilor anterioare,
în “AO“, 61-62, 1932, pp. 243, 241-249 (în continuare Noi monumente funerare).
146
la capete, specialiştii plasând cronologic complexul funerar în secolul II1041. Realizându-
se cercetări la poalele dealului Stârmina, de-a lungul Brazdei lui Novac, s-a dat peste un
mormânt de fetiţă datat în secolul al IV-lea, ce purta la unul din lobii urechii un cercel
din aur iar pe deget avea un inel confecţionat din acelaşi metal, lucrătura podoabelor
fiind destul de simplă. Meşterul a întrebuinţat o foaie îngustă de aur, cercelul căpătând
prin batere o formă triunghiulară, având trei protuberanţe goale, unde, probabil, fuseseră
fixate iniţial trei pietre preţioase, de la baza sa plecând trei sârmuliţe în formă de cârlig,
ce atârnă în jos1042. Alte descoperiri de podoabe s-au făcut în perimetrul localităţii
Ciovârnăşani şi în imediata apropiere a fostei I.A.S. Ferma 8 Dealul Viilor-Şimian, din
prima localitate recuperându-se un inel, o brăţară şi o diadema din aur1043, cercetările
întreprinse la Şimian, în locul numit “Glămie“, contribuind la identificarea unui mormânt
ce conţinea ca inventar, printre altele, un cercel şi un inel din aur1044 (planşa XXV - 2, 5).
Un inel din pastă sticloasă neagră realizat în bandă lată de formă elipsoidală,
având chaton roşu lăţit cu lăcaş pentru piatră […] s-a descoperit la Gârla Mare1045
(planşa XLVII - 7), în timp ce de la Drobeta provin alte asemenea podoabe, catalogate
de distinsa cercetătoarea Maria Bălăceanu astfel1046:
• un inel din argint având gemă de onix pe care este gravată o scenă cu un cavaler
danubian în reprezentare veche (pe cal, cu lance şi şarpe sub cal), atribuit
tipului IV, utilizat, se pare, la ritualul sacerdotal dedicat divinităţii reprezentate;
• o piesă din bronz cu verigă în trei fire (cele exterioare torsionate) ce foloseşte
ca ormanent un simplu nod, identificat în incinta castrului1047, integrat tipului
VII (catalog);
• un inel-verighetă fără montură ce aparţine tipului IX (catalog);
• un inel din bronz masiv cu umeri laţi lângă chaton şi inscripţionat DR/VOZ
(ZOV), despre care se crede că ar fi o invocaţie a zeului dac Derzov, ce aparţine
tipului II varianta I (catalog), descoperit dintr-o necropolă şi expus la Muzeul
Naţional de Istorie a României.
Două brăţări din aur au fost găsite dintr-un mormânt roman aflat tot la Drobe-
ta1048, în timp ce din punctul numit de localnici “Ştiubee“, ce aparţine satului Bălăciţa, a
fost recuperat un tezaur cu piese din argint de factură dacică, datat de cercetători între
anii 150 – 2501049 (planşa XLVI - 6, 7, 8, 9; planşa XLVII - 1, 2, 3). Printre obiectele ce-l
formează se află pandantive în forma frunzei de viţă de vie, puse în legătură cu un posibil
cult al zeului Dionyssos1050 (planşa XLVI - 6), întregul depozit fiind important deoarece
certifică continuitatea geto-dacilor pe timpul stăpânirii romane. Un colier identificat la
1041
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 129-130.
1042
Idem, Cetatea, p. 92.
1043
Dumitru Tudor, OR4, p. 219; Idem, Itinerare arheologice şi istorice oltene, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1979, pp. 72-74; Constantin Stuparu, Drumurile, pp. 8-9.
1044
Gabriel Crăciunescu, Morminte, p. 1 şi urm.
1045
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 98, 117, 124.
1046
Maria Bălăceanu, Podoabe în Oltenia romană. Inele, în “Drobeta“, IX, 1999, pp. 116-117 (în
continuare Podoabe în Oltenia romană. Inele).
1047
Dumitru Tudor, Obiecte de metal din Drobeta descoperite în săpăturile lui D. C. Butculescu (1884) şi
Gr. Tocilescu (1896-1899), în “Drobeta“, II, 1976, pp. 117-122, pl. III/14, XII/20 (în continuare Obiecte
de metal din Drobeta); Maria Bălăceanu, Podoabe în Oltenia romană. Inele, pp. 116-117.
1048
Dumitru Tudor, OR3, pp. 407-409.
1049
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 130-131.
1050
Maria Bălăceanu, Podoabe în Oltenia romană. Coliere, în “Drobeta“, XI-XII, 2002, p. 140 (în
continuare Podoabe în Oltenia romană. Coliere).
147
Drobeta are zalele asemănătoare celor din componenţa lanţului, meşterul realizând
pandantivul în forma frunzei de salcie (planşa XLVIII - 1), în timp ce un alt pandantiv,
descoperit tot aici, fusese turnat din bronz. Acesta avea forma unui disc compus din două
cercuri concentrice, aparent perlate şi tăiate de două diagonale, piesa fiind integrată de
specialişti categoriei obiectelor de simbolistică astrală, anume roata-soarelui1051 (planşa
XLVIII - 3). În unele cazuri, meşterii au însoţit colierele şi cu medalioane, pe unul dintre
acestea figurând Hercules în luptă cu Cerber sau leul din Nemeea (planşa XLVIII - 3),
altele două fiind folosite, mai mult ca sigur, pe post de amulete. Cameea din sticlă ce
înfăţişează amintita luptă se pare că aparţine seriilor de podoabe având sistemul de fixare
realizat dintr-o bordură de formă torsionată, observată şi la piese provenite de la Vimi-
nacium (secolele II – IV) sau Aquincum (secolul III), având ample analogii cu un produs
aproape similar expus la Muzeul Ermitaj, plasat cronologic între secolele I a.Chr – I
p.Chr., specialiştii datând piesa de la Drobeta, posibil, între veacurile II – III1052. Colierul
ar putea proveni dintr-un atelier aflat în sudul Dunării, executat, probabil, pe la sfârşitul
secolului al II-lea şi începutul veacului următor, cunoscut fiind faptul că respectiva
perioadă se subscrie momentului când cultul lui Hercules avea să înflorească pe vremea
dinastiei Severilor1053. O altă piesă are o gemă încastrată într-o montură circulară din aur,
cealaltă, cu montură circulară, realizată din foiţă de aur, încastrează o imitaţie de monedă
romană republicană din argint, ambele având margini ornamentate cu imitaţia firului
torsionat, obţinut prin baterea unor striuri oblice1054 (planşa XLVIII - 2). Un alt colier de
la Drobeta, lucrat din aur, are zalele îndoite în forma cifrei 8 şi alternează cu mărgele din
agate negre cilindrice, sferice şi polifaţetate1055 (planşa XLVIII - 3), la partea de jos, unde
este fixat medalionul cu camee, meşterul realizând un disc cu trei cercuri concentrice
tăiate de două diagonale, piesa fiind un unicat tocmai datorită prezenţei discului, ceea ce-
l face să se deosebească de obiectele similare identificate în alte zone ale imperiul
roman1056. Al. Bărcăcilă descoperea şi publica un colier (planşa XLVIII - 1) pe care îl
prezenta ca fiind o producţie alcătuită cu zale tip D, având înşirate câte o mărgea
discoidală din lapislazuli, de fiecare ochi stând agăţat câte un pandantiv cu zale identice,
însă mai mici. Colierul era prevăzut cu mici mărgele sferice din granate alternate cu
altele din smarald, având ataşat şi un medalion-pandantiv lucrat în foiţă de aur, decorat
cu pietre încrustate, similar pieselor considerate a fi capete de ac de păr1057.
Săpăturile arheologice efectuate în anii trecuţi în Parcul Rozelor au scos la lumină
mai multe oglinzi romane, una dintre ele fiind realizată din bronz şi argint, cu faţa
lucioasă şi uşor concavă1058, altele patru, identificate în anul 1970 lângă MRPF, în Piaţa
Ghica, găsindu-se asociate cu micuţe creuzete din ceramică. Oglinzile din Piaţa Ghica
sunt lucrate din plumb şi în mare parte identice, au forma unui disc cu mâner aplatizat cu
două, trei ramificaţii, pe avers discul fiind decorat cu motive zoomorfe şi geometrice.
Faptul că prezintă unele mici diferenţe, a impus ipoteza folosirii aceluiaşi tipar1059,

1051
Ibidem, p. 140, 141.
1052
Ana-Cristina Hamat, Drobeta şi stilul policrom în arta bijuteriilor, în ”Drobeta”, nr. XXIII, 2013, p.
131, 132.
1053
Ibidem, p. 132.
1054
Maria Bălăceanu, Podoabe în Oltenia romană. Coliere, p. 141.
1055
Ibidem, p. 145.
1056
Ibidem.
1057
Ibidem, pp. 146-147.
1058
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 131.
1059
Doina Benea, Oglinzi romane din plumb, p. 169 şi urm.
148
exemplarele menţionate găsindu-şi bune analogii la producţiile descoperite la Sucidava,
Pârjoaia (Dobrogea), precum şi cu obiecte identificate în afara spaţiului României,
aparţinând secolelor III – IV1060 (planşa XLIX - 1, 2, 3, 4). Un exemplar asemănător a
fost recuperat dintr-un mormânt roman găsit lângă castrul de la Puţinei1061, în timp ce de
la villa rustica din Gârla Mare provine o oglindă rituală cu ramă din plumb, având lun-
gimea egală cu 9,3 cm şi diametrul de 3,7 cm. Rama, decorată simplu cu un ornament în
formă de vrej, este consolidată pe mâner cu două braţe laterale semicirculare, discul
oglinzii fiind lucrat separat şi lipit, piesa purtând, din turnare, inscripţia grecească
TUONEX (?)1062 (planşa XLVII - 8).
Inele, brăţări, oglinzi, coliere sunt numai câteva producţii artistice utilizate ca
podoabe, prezenţa acestora între vestigiile arheologice recuperate din cuprinsul fostului
teritoriu drobetan contribuind substanţial la identificarea gradului de civilizaţie atins de
comunităţile daco-romane. Aşa este şi cazul oraşului Orşova, unde s-au găsit inele din
aur gravate cu inscripţii1063. Tot podoabe au fost considerate şi fibulele, deşi locuitorii le
întrebuinţau mai mult ca accesorii vestimentare, asemenea produse reprezentând genuri
meşteşugăreşti frecvent întâlnite în mediile de locuire romană. Faptul că am ales doar
descoperirile mai reprezentative, se datorează numărului ridicat şi varietăţii largi a
acestora, cu specificaţia că numai fibulele identificate la Drobeta pot fi aranjate pe mai
multe categorii. Autorii investigaţiilor le-au împărţit în 5 mari grupe, fiind vorba despre
fibule cu genunchi din secolul II (planşa L - 1), fibule cu balama tot din secolul II (planşa
L - 2), fibule cu picior întors pe dedesupt aparţinând cronologic secolului al III-lea1064,
fibule puternic profilate specifice secolelor II – III, precum şi fibule-ancoră. Toate
produsele fuseseră achiziţionate pe calea importului1065, celor deja amintite adăugând şi
alte genuri (planşa XLIX - 5; planşa L - 3), câteva exemplare din bronz fiind găsite la
Hinova. Cunoscute în mediul ştiinţific sub denumirea de fibule cu capete de ceapă,
producţiile identificate la Hinova reprezentau genuri foarte răspândite pe ambele maluri
ale fluviului, având puternice diferenţe (planşa XLVI - 3), una singură fiind suflată cu aur
şi ornamentată cu linii, cerculeţe şi alveole (planşa XLVI - 3.1.), celelalte având dimen-
siuni mai mici şi ornamente sărace (planşa XLVI - 3.2.)1066. Alături de fibula cu şaibă
cilindrică ce închide o zvastică1067, la Drobeta s-au găsit şi exemplare de tradiţie mai
veche, cum sunt fibulele cu picior întors pe dedesupt1068 (planşa XLVI - 3.3.) şi cele cu
balama (planşa XLVI - 3.4.) ori puternic profilate, toate marcând, practic, trecerea din
Latène către epoca romană1069 (planşa XLVI - 3.5.). Şi în restul teritorului mehedinţean
au apărut asemenea producţii, de pe Ostrovul Şimian, bunăoară, recuperându-se o fibulă
cu şaibă în formă de cruce datată în secolele II – III1070 (planşa L - 4), în timp ce la Salcia
s-a semnalat o fibulă de bronz aparţinând primei jumătăţi a secolului al II-lea
(asemănătoare unui exemplar de la Drobeta)1071 şi o producţie tip ancoră, specifică

1060
Ibidem, p. 177.
1061
Gabriel Crăciunescu, Morminte, p. 1 şi urm.
1062
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 98.
1063
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 21.
1064
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 132-133.
1065
Ibidem, p. 133.
1066
Idem, Cetatea, pp. 78-79.
1067
Dumitru Berciu, APO, pp. 374-375.
1068
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 133.
1069
Idem, Cetatea, p. 79.
1070
Dumitru Berciu, APO, p. 283.
1071
Ibidem.
149
secolului III1072. Alte realizări de acest gen provin din perimetrele localităţilor Dedoviţa,
Ostrovul Corbului1073, Jupalnic (fibule din bronz)1074, Ostrovul Mare (o asemenea piesă a
fost semnalată în locul numit “Cotina“), cercetătoarea Doina Benea, în momentul când
făcea publice oglinzile din plumb găsite la Drobeta, amintind şi fibula descoperită odată
cu acestea1075 (planşa XLIX - 5). Fibulă plată cu corpul în formă de stea (planşa L - 5),
fibulă cu genunchi (planşa L - 6), fibulă cu balama (planşa L - 7), fibulă în formă de
cruce gamată (planşa L - 23) sau în forma literei T, sunt variante identificate recent în
urma săpăturilor efectuate la villa rustica din Gârla Mare1076 şi tot aici s-au aflat exem-
plare de tip “Anccisa” (planşa L - 8). Autorul cercetării a ţinut să sublieze că ultimul gen
de fibulă este cu “balama“, specifică, se pare, celor două Moesii şi Daciei, însă cu o mai
mare preponderenţă în Dacia Inferioară1077. În opinia sa, asemenea producţii ar fi fost
confecţionate în cadrul unui atelier aflat, probabil, fie la Diana, fie la Drobeta (sfârşitul
secolului I şi secolele II – III)1078, producţiile de tip “Anccisa” fiind mai numeroase la
Drobeta1079 şi mai puţin răspândite în Dacia Superioară1080.
Brăţările recuperate din spaţiul administrativ al judeţului Mehedinţi sunt confec-
ţionate din aur (ca cele amintite mai sus), bronz, os etc.1081, un exemplar metalic fiind
identificat la Hinova având 4 fire spiralate unul în jurul celuilalt (planşa XLVI - 3.7), tip
căruia îi aparţin şi brăţările mai groase, identice producţiilor aflate în tezaurului de la
Bălăciţa1082. Tot de la Hinova provin şi tipurile realizate din sârmă subţire cu secţiune
rotundă, una păstrând, încă, manşonul de închidere1083 (planşa XLVI - 3.6), având multi-
ple analogii cu exemplarele identificate la Sucidava1084. Brăţările confecţionate din os
sunt atipice, fiind găsite în stare fragmentară.
În aşezările şi necropolele romane mărgelele din sticlă reprezintă apariţii relativ
frecvente, asemenea obiecte având forme şi culori diferite, ca cele identificate la Drobeta,
unde cercetătorii au observat că fuseseră lucrate în pastă albastră, verzuie în spărtură şi de
formă circulară, alb lăptoase în formă de pepene, din sticlă albastru ivoriu, albe de formă
poliedrică lucrate în pastă albă cu aspect de mici perluţe şi unite în perechi sau câte trei,
patru ş.a.1085 (planşa L - 9, 10, 11, 12, 13, 14). Cele din castrul de la Hinova (planşa L - 15,
17, 19, 20, 21) au fost descoperite alături de două pietre de inel1086 (planşa L - 16, 18).
Accesoriile vestimentare au o bună reprezentare între materialele arheologice de
factură romană, fiind recuperate mai cu seamă din perimetrele cimititelor, în această
categorie intrând catarămile de curea realizate din bronz, plăcile pentru fixat centiroanele
din piele, diferite aplice ş.a. toate variind ca formă, mărime şi decor. O cataramă aproape
1072
Dumitru Tudor, OR4, p. 220.
1073
Ibidem.
1074
Idem, Oraşe, p. 22.
1075
Doina Benea, Oglinzi romane din plumb, p. 177.
1076
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 99.
1077
Ibidem.
1078
Ibidem, p. 99.
1079
Ibidem; Idem, Viaţa economică la Drobeta în sec. II-IV p. Chr., Bucureşti, Editura Vavila Edinf, 1998,
p. 175.
1080
S. Cocis, Fibule romane în muzeul de istorie al Transilvaniei, (II), în „AMN”, 26-30, I/2, Cluj
Napoca, 1989-1993, p. 275.
1081
Multe exemplare pot fi admirate în cadrul expoziţiilor MRPF.
1082
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 80.
1083
Ibidem.
1084
Octavian Toropu, Corneliu Mărgărit Tătulea, Sucidava-Celei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987.
1085
Maria Bălăceanu, Podoabe în Oltenia romană. Coliere, pp. 149-152.
1086
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 81.
150
intactă a fost recuperată în timpul cercetărilor efectuate la Drobeta, fiind confecţionată
dintr-o bucată de tablă, având placă de prindere şi patru orificii la colţuri, specialiştii
datând-o în secolul al III-lea1087. La Hinova au apărut câteva variante diferite ca mod de
execuţie, un exemplar din fier păstrând încă acul de prindere, altele, executate din bronz,
având formă circulară şi ac pentru fixare (planşa L - 22) sau placă de fixare cu plăci
frumos ornamentate (planşa L - 24) de formă pentagonală1088 (planşa LI - 1). Colecţia
MRPF cuprinde o serie întreagă de piese vestimentare recuperate în anii trecuţi din
săpături, cum ar fi nasturi (chiar şi din os), aplice din bronz de diferite mărimi (rotunde,
concave, plate, poligonale, alungite etc.; planşa LI - 2, 3) ornamentate cu motive florale
şi zoomorfe în relief sau simple, unele redând chiar figuri umane1089 etc. O aplică-rozetă
şi-a făcut apariţia între obiectele găsite la Gârla Mare, autorul descoperirii încadrând cro-
nologic piesa între secolele II – III1090 (planşa LI - 4), alături de alte producţii, cum ar fi:
paftale, catarame etc. (planşa LI - 2). Se crede că paftaua de la Gârla Mare ar fi produsul
unui atelier provincial, fiind realizată din bronz masiv (planşa LI - 6) şi asociată la mo-
mentul descoperirii cu o linguriţă (planşa LI - 5), despre ambele obiecte presupunându-se
că ar fi fost confecţionate în cadrul aceluiaşi atelier1091.
Lista podoabelor nu ar fi completă fără tezaurul compus dintr-un medalion cu
montură din aur şi aureus de la Traian identificat la Dierna (Orşova), depozit expus astăzi
într-un muzeu din Viena, având o certă valoare artistică şi istorică1092, gen de podoabe
foarte simple, în raport cu tehnica prelucrării aurului1093.
2.3. Ceramică şi cuptoare
Tipologia vasele recuperate din aria administrativă a judeţului Mehedinţi probea-
ză interesul comunităţilor daco-romane pentru prelucrarea lutului, descoperirile surve-
nind în cadrul complexelor arheologice de tip aşezări deschise, castre sau necropole,
cuprinzând producţii ceramice întregi, întregibile ori fragmente. Ceramica (de toate
formele, motivele decorative ori destinaţie) poate preciza tipul aşezării în contextul
căreia s-a descoperit, adică fie vicus, fie canabae sau villa rustica, mare parte din
vasele recuperate, datorită faptului că fuseseră achiziţionate pe calea importului, putând
aprecia şi intensitatea cu care se efectuaseră schimburile comerciale la acea dată. Gama
producţiilor originale provenind din alte regiuni ale imperiului este bine reprezentată,
însă nici cele locale nu sunt de neglijat, din ultima categorie specialiştii studiind de-a
lungul timpului numeroase exemplare, precum şi o serie întreagă de vase imitate.
Ceramică “terra sigilatta“
Nu se ştie dacă olarii au fabricat aici acest tip de ceramică, dar este sigur că unii
dintre ei încercaseră s-o imite. Cu ani în urmă, Al. Bărcăcilă îşi publica impresiile cu
privire la un vas tip terra sigilatta descoperit la Drobeta, ce se apropie ca stil de
realizările întâlnite la Siscia (Sisak, Croaţia)1094 şi tot la Drobeta s-a scos la lumină un

1087
Idem, Drobeta, p. 133.
1088
Idem, Cetatea, p. 79.
1089
Idem, Drobeta, p. 133.
1090
Ion Stângă, Aşezarea, p. 21 şi urm.
1091
Idem, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 99
1092
R. Florescu, I. Midea, Tezaure transilvane la Kunsthistorisches Museum din Viena, Bucureşti, 1977, p.
38 şi urm.
1093
Mihai Gramatopol, Dacia Antiqua, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p. 218.
1094
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 31.
151
exemplar din aceeaşi categorie având pe interior ştampila Q S P1095, datat pe vremea
împăraţilor Domiţian – Nerva (secolul I)1096. Interesant este că amintita producţie cerami-
că şi-ar putea datora prezenţa fie întroducerii sale la nord de Dunăre într-un moment
anterior cuceririi Daciei, fie făcând parte din “bagajul“ unui soldat al trupelor romane de
la Drobeta1097. Oricare ar fi datele problemei, ceea ce este sigură rămâne datarea sa,
cândva în secolul I, precum şi faptul că decorarea a fost realizată de meşterul olar folo-
sind motivul măştii (planşa LII - 1). O imitaţie locală ce se constituie într-un vas întreg a
apărut tot la Drobeta, de această dată decorul fiind realizat cu scene zoomorfe (câini,
iepuri, cerbi, mistreţi aflaţi în goană)1098 şi tot de la o imitaţie par a proveni fragmentele
descoperite la Gârla Mare1099 şi Izâmşa1100. Vom insista puţin mai mult asupra frag-
mentelor de la Gârla Mare, spunând şi noi că aparţineau unor realizări ceramice modelate
într-un atelier din Gallia centrală (planşa LII - 2, 3, 4), unul din resturi aparţinând vasului
confecţionat de meşterul Divixtus (planşa LII - 5), celelalte prezentând o pastă prost
pregătită, cu pereţii groşi şi firnis roşu ce se exfoliază1101. După toate aparenţele,
producţiile respective ar fi fost realizate la Viminacium (planşa LII - 6, 7), o situaţie
aproape identică remarcându-se şi în perimetrul aşezărilor de la Batoţi (planşa LII - 8) ori
Romula (Reşca, jud. Olt)1102. La Isverna a apărut un vas terra sigilatta sub formă de
castron (planşa LII - 9), despre care specialiştii au afirmat că face parte dintr-o categorie
mai puţin răspândită în zonă, cercetările care se efectuează în prezent, precum şi studiile
viitoare, putând oricând să ofere posibilitatea analizării şi a altor producţii de acest gen.
Amfore
Lumea greacă a fost făcută ”răspunzătoare” pentru utilizarea în antichitate a
acestor tipuri de vase, romanii adaptându-le nevoilor casnice şi comerciale (transportul
uleiurilor, vinului, cerealelor ş.a.). Identificarea şi în cuprinsul judeţului Mehedinţi a
unor producţii ceramice asemănătoare, vine să completeze consideraţiile privind nive-
lul ridicat al vieţii economice, arheologii scoţând la suprafaţă o varietate largă de
forme, unele chiar având torţi ştampilate cu caractere latineşti ori greceşti (planşa LIII -
1). De obicei, olarii au folosit o pastă cărămizie de calitate nu foarte bună (apar de
multe ori pietricele în lut), corpul alungit prezentând la partea superioară un gât înalt
brăzdat de caneluri rotunde. Gâtul are buza îngroşată, sub care, de cele mai multe ori,
se găseşte o dungă circulară proeminentă, vasul dispunând de două torţi înalte, puterni-
ce şi un picior tubular, gen încadrat cronologic secolelor II – III1103. În localităţile
Hinova (planşa LIII - 2, 3, 4) şi Crivina s-au găsit amfore romane de diferite tipuri, un
exemplar având corp rotund de mari dimensiuni, gât scurt şi torţi masive, iar celălalt,
realizat din pastă relativ fină, prezentând la partea superioară torţile torsionate (doar
această zonă se mai păstrează; planşa LIII - 5). Alte două exemplare aveau corpul
alungit şi partea inferioară puternic ştrangulată, gâtul lung, buza îngroşată inelar şi torţi
elipsoidale1104 (planşa LIII - 2, 4).

1095
Dumitru Tudor, OR4, p. 79.
1096
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 31.
1097
Ibidem, p. 11.
1098
Dumitru Tudor, OR4, p. 78.
1099
Ion Stângă, Aşezarea, p. 21 şi urm.
1100
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 37.
1101
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, p. 91.
1102
Ibidem.
1103
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 72 şi urm.
1104
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 54-56.
152
 Ceramică ştampilată
Tehnica ştampilării vaselor a fost inspirată comunităţilor geto-dacice de lumea
elenistică (secolul IV a.Chr.) şi, după cum putem observa, o regăsim şi în epoca romană.
Un exemplar descoperit la Drobeta datat către sfârşitul secolului al II-lea şi începutul
celui următor, avea o formă mai rar întâlnită, cu decor numai pe jumătatea inferioară,
format din rozete cu 8 braţe, cerculeţe concentrice şi un şir de romburi1105 (planşa LIII -
6), elemente care – cu unele mici excepţii – au putut fi observate atât pe seria producţiilor
dacice identificate la Zimnicea (jud. Teleorman)1106, Sighişoara (jud. Mureş)1107 sau
Popeşti (jud. Argeş)1108, cât şi la unele vase daco-romane. Ceramică cu ştampila in solea
s-a făcut remarcată în toate aşezările romane din regiunea Oltenia, genul de vas frecvent
întâlnit fiind castronul în centrul căruia era aplicată schematic ştampila (uneori redată
chiar realist), reprezentând imaginea unui picior încălţat cu o sanda romană1109. La Gârla
Mare au fost identificate două asemenea ştampile ce se constituie în tot atâtea variante
(planşa LIV - 1, 2), pe fundul unui vas realizat dintr-o pastă fină, cu firnis cărămiziu, o
ştampilă pare a reda un personaj masculin, în relief, şezând într-un cerc perlat1110
(planşa LIV - 3). Există posibilitatea ca amintitul vas să fi fost executat într-un centru
important din zona Porţile de Fier1111 şi tot la Gârla Mare s-a găsit un singur fragment
provenind dintr-un vas glazurat1112 (planşa LIV - 4), gen ceramic mai bine cunoscut la
Romula (Reşca, jud. Olt), Slăveni (jud. Olt), Cioroiul Nou (jud. Dolj)1113, Ulpia Traiana
Sarmizegetusa (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara)1114, Bologa (jud. Cluj)1115 ş.a.
Ceramică pictată şi casnică
Un fragment dintr-un vas pictat cu ornamente în zona inferioară, grupate în benzi
de arcuri paralele, realizate cu o culoare cărămizie pe fond gălbui, a fost recuperat
graţie săpăturilor arheologice efectuate la termele romane drobetane1116, studiile între-
prinse asupra ceramicii de utilitate casnică demonstrând că asemenea producţii (mai
numeroase) veneau în întâmpinarea nevoilor gospodăreşti, fiind folosite şi în scop
funerar. Arheologii au descoperit vase cu lut de bună calitate, bine frământat şi ars,
precum şi producţii ce prezintă pastă zgrunţuroasă, multe având vernis ce le apropie
oarecum de producţiile terra sigilatta, cele mai multe fiind de formă mică şi mijlocie,
recuperate graţie săpăturilor întreprinse în cuprinsul anumitor necropole1117.

1105
Idem, Drobeta, p. 117; Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 150.
1106
Ioan Horaţiu Crişan, Ceramica geto-dacică, Bucureşti, 1960, p. 209, fig. 1, 2.
1107
Ibidem, p. 184 , pl. XXXVI, 1.
1108
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 59.
1109
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, pp. 91-92.
1110
Ibidem.
1111
Ibidem.
1112
Ibidem.
1113
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 55.
1114
D. Alicu, H. Soroceanu, Ceramica cu glazură plombiferă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în
„Potaissa. Studii şi cercetări”, Turda, 3, 1982, pp. 56-59.
1115
N. Gudea, Materiale arheologice din castrul roman de la Bologa, în “Apulum“, 15, Alba Iulia, 1977,
p. 182.
1116
Alexandru Bărcăcilă, Monede, podoabe din metal şi fragmente ceramice de la thermele Drobetei şi
cimitirul medieval suprapus, în “MCA“, IV, 1959, pp. 784-785.
1117
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 122.
153
 Oale cu două torţi
În general, olarii au folosit o pastă fină amestecată cu nisip fin de culoare roşie,
exteriorul fiind vopsit în roşu închis, vasele respective prezentând o buză orizontală
întoarsă oblic, cu una sau două şănţuiri, gât înalt de formă tronconică despărţit de corp
printr-o canelură. Torţile sunt lipite de gât sub buză şi umăr deasupra diametrului
maxim, specialiştii studiind producţii mijlocii ca dimensiune, utilizate la păstrarea
mâncărurilor, pentru prepararea acestora, unele având chiar şi destinaţie funerară1118
(planşa LIV - 5, 6, 7). Un exemplar cu torţi mai mari şi gât lung a fost identificat în
cartierul Schela Cladovei, cei în drept ajungând la părerea că ar putea fi încadrat
cronologic secolului al III-lea1119 (planşa LIV - 8).
Căni
Un exemplar descoperit la Drobeta avea o singură toartă, fiind confecţionat din
pastă fină de culoare cărămizie, înălţime mijlocie şi gură treflată, meşterul despărţind
corpul piriform de gât printr-o canelură1120 (planşa LIV - 9). Din păcate, datorită faptului
că sunt realizate mai puţin rezistent, asemenea producţii nu au fost găsite în număr prea
mare, dar se cunoaşte că erau destinate păstrării şi turnării diverselor lichide. Demnă de
remarcat este descoperirea survenită la Hinova, unde s-a dat peste o cană de factură
locală înscripţionată cu cuvântul CONCORDE, având lut galben cenuşiu, slip galben
maroniu şi o tortiţă ovală. Faptul că olarul a aplicat inscripţia cu litera N pusă invers, a
ridicat ceva probleme, specialiştii atribuind numele fie meşterului care a confecţionat
vasul, fie proprietarului său, alţii înclinând să afirme că ar reprezent o dedicaţie făcută
zeiţei omonime1121 (planşa LVI - 2).
Urcioare cu o toartă şi două torţi
Cele mai multe urcioare provin din morminte unde fuseseră depuse ca vase de
ofrandă, dar s-au descoperit şi în cuprinsul aşezărilor deschise, castre ori gropi
menajere1122 (planşa LVI - 1, 3). Producţiile ceramice identificate în necropole au fost
datate de specialişti în secolele II – III1123 fiind realizate, de regulă, dintr-o pastă fină,
roşie (planşa LIV - 10, 11, 12, 13, 14, 15), la exterior având o vopsea roşie brună. Buza
era întoarsă orizontal în afară, fundul profilat şi inelar, gâtul larg în formă tronconică şi
corp pântecos, meşterul aplicând toarta la jumătatea gâtului şi a umărului vasului1124.
Urcioarele prevăzute cu două torţi (amforidioanele) aveau de obicei buza dreaptă şi
gura cilindrică, cu diametru mai mare decât gâtul, corpul bombat, rotunjit şi decorat în
coaste, cu torţile intersectate în zona de la gât, gură şi pe umăr. Un exemplar mai des
folosit era cel cu buza dreaptă şi linie incizată sub ea, având gura pâlnie şi pereţi drepţi,
torţile lipindu-se la buza gâtului şi a umărului. Corpul, nefiind bine rotunjit, prezenta
diametrul maxim în partea inferioară1125 (planşa LV - 1, 2, 3), la Hinova fiind găsit şi
un amforidion cu patru rânduri de caneluri simetrice1126 (planşa LV - 2).

1118
Ibidem, pp. 122-123; Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 175.
1119
Ibidem, p. 177.
1120
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 123.
1121
Idem, Cetatea, p. 57.
1122
Ibidem, pp. 51-54.
1123
Idem, Drobeta, p. 123.
1124
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 194.
1125
Ibidem; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 123 (referiri la urcioarele cu două torţi).
1126
Idem, Cetatea, p. 54.
154
 Căniţe cu o toartă
Erau destinate băutului, bucurându-se de o largă întrebuinţare în întreg imperiul
roman, fiind identificate frecvent în aşezările civile şi necropole. De regulă, vasele din
acestă categorie au înălţimea egală cu 10 cm1127, prezintă în compoziţie o pastă fină de
culoare roşie şi mai rar cenuşie, pereţii sunt vopsiţi în roşu închis, buza mai mult sau
mai puţin răsfrântă, corp bombat, fund plat şi uşor umflat1128 (planşa LV - 4). O altă
variantă de căniţă era cea cu buza uşor evazată şi şănţuire interioară, corpul bombat şi
decorat cu coaste realizate în timpul învârtirii vasului pe roată, ce reprezintă spirale şi
nu rânduri paralele1129 (planşa LV - 5, 6). Alte variante care aparţin tipologic ultimului
gen ceramic, prezintă buza mai scurtă, corpul vasului neavând o rotunjire deplină,
fiind, deci, mai puţin zvelte1130 (planşa LV - 7, 8).
Cupe pahar
Imită, uneori, producţiile terra sigilatta, de la Drobeta provenind patru asemenea
exemplare identificate în necropola din sud, alături de obiecte datate în secolele II –
III1131. De regulă, sunt vase mici fără toartă, folosite pentru băut, având în compoziţie o
pastă roşie, cărămizie sau gri, cu pereţii acoperiţi de un vernis închis ce imită terra
nigra1132.
Castroane
Olarii romani foloseau frecvent pasta roşie cărămizie la realizarea castroanelor,
dar sunt cunoscute şi producţii ce au în compoziţie o pastă de culoare cenuşie. Cea mai
întâlnită formă este cea bitronconică, exemplarele de acest tip având buza îngroşată
răsfrântă în afară, multe vase prezentând la exterior urme de vopsea roşie, în timp ce
acelea de culoare gri au un soi de vernis gri-negru1133. Toate producţiile au fost înca-
drate cronologic secolelor II – III (planşa LV - 9, 10, 11, 12), exemplarul identificat la
Hinova având formă de bol, o nuanţă verde şi lut fin portocaliu în compoziţie, olarul
”trăgând” mult în afară, orizontal, buza lată1134 (planşa LIII - 13).
Străchini şi farfurii
Străchinile aveau forma castroanelor (planşa LV - 14), însă de dimensiuni mai
mici1135, prezentând în compoziţie o pastă fină roşie şi vopsea de aceeaşi culoare, dar mai
închisă, aplicată pe ambele feţe, având buza dreaptă, pereţii arcuiţi şi fundul inelar1136.
Farfuriile au fost confecţionate în majoritatea cazurilor dintr-o pastă zgrunţuroasă, cu
pereţi oblici şi buza întoarsă oblic, pe partea inferioară a buzei găsindu-se două sau trei
linii paralele larg incizate, fundul fiind drept şi uneori concav1137. Un alt tip de farfurie
identificat pe aceste locuri a fost cea cu buză întoarsă la exterior, profilată cu ajutorul a

1127
Idem, Drobeta, p. 123.
1128
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 197 şi urm.
1129
Ibidem.
1130
Ibidem.
1131
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 123-124.
1132
Gheorghe Popilian, Ceramica, pp. 117, 207.
1133
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 124; Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 122 şi urm.
1134
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 50-51.
1135
Idem, Drobeta, p. 124.
1136
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 229 şi urm.
1137
Ibidem.
155
trei caneluri concentrice, având pereţii bombaţi şi oblici în afară iar fundul drept. Pereţii
conţin urme de fum, aducând dovada utilizării lor în scopul preparării hranei1138 (planşa
LV - 15, 16).
Capace de vase
Sunt de mărimi diferite, de formă conică plată, cu buza lată trasă în interior,
fiecare având câte un buton cilindric masiv în vârf destinat apucării. Compoziţia în
general este determinată de prezenţa unui lut bun, fie negru, fie portocaliu1139 (planşa
LVII - 1, 2, 3, 4, 5, 6) şi sunt, în cele mai multe dintre cazuri, date cu vopsea de culoare
roşie1140. La Hinova a apărut şi un tip de capac destinat astupării gurii de amforă
(planşa LVII - 7).
Oale borcan
Meşterii realizau asemenea genuri ceramice având capacităţi diferite, cele mai
mari fiind de 10 l, în timp ce vasele de mici dimensiuni au primit în mediul ştiinţific
supranumele de “bibelouri“1141. Pasta, presărată cu pietricele, era preparată din lut
negru sau portocaliu, vasele având buză inelară alveolată la interior, dar lipsite de
ornamentate, uneori observându-se doar câteva caneluri concentrice executate pe
umăr1142 (planşa LVII - 8, 9, 10).
Ceramică lucrată în tehnica barbotinei
Săpăturile arheologice efectuate la villa rustica de la Gârla Mare au scos la
lumină asemenea producţii ceramice separate tipologic, prezenţa lor în număr ridicat
sugerând o ipotetică legătură cu un centru ceramic aflat, probabil, la Drobeta sau chiar
în Moesia Superioară la Diana sau Transdierna1143 (planşa LII - 7). Despre ceramica
lucrată în tehnica barbotinei, specialiştii au afirmat în repetate rânduri că se executa, de
regulă, la Butovo (Bulgaria)1144 şi Romula1145.
Ceramică dacică în epoca romană
Producţiile ceramice de factură dacică, ce nu-şi găsesc corespondent în mediul
roman, continuă să fie descoperite atât în aşezările civile, dar şi în castre. Prezenţa
acestora demonstrează că dacii continuaseră să vieţuiască alături de coloniştii romani,
împreună punând bazele civilizaţiei daco-romane, între producţiile mai reprezentative, să
le spunem, amintind ceaşca dacică de formă tronconică (căţuia), având fundul mai strâmt
decât gura şi prevăzută cu una sau două torţi. Dacă în epoca Latène, de maximă înflorire,
meşterii olari ornamentaseră respectivul vas, acum, în perioada romană, apreciem că un
asemenea element lipseşte, tipologia ceramicii de tradiţie geto-dacică identificată în zonă
fiind în măsură să arate o relativă răspândire a ei în viaţa daco-romanilor1146.

1138
Ibidem, p. 231; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 124.
1139
Idem, Cetatea, pp. 57-58.
1140
Idem, Drobeta, p. 124.
1141
Idem, Cetatea, p. 49.
1142
Ibidem.
1143
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, pp. 90-91.
1144
Ibidem.
1145
Ibidem.
1146
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 245 şi urm.; Ioan Horaţiu Crişan, Ceramica geto-dacică, p. 158.
156
 Opaiţele (lucernae)
Nu există aşezare civilă, fortificaţie militară şi în general orice tip de locuire unde
să nu se fi descoperit opaiţe. Importanţa iluminării pe timp de noapte este dată de adevă-
rata “industrie“ ce le producea, foarte dezvoltată în perioada romană, cele mai multe
exemplare identificate fiind realizate în cadrul unor ateliere din imperiu, însă, se pare că
existaseră şi meşteri locali ce căutau cu insistenţă să le imite. Un opaiţ roman era un
rezervor rotund sau puţin alungit, cu orificiu de alimentare dispus la mijlocul capacului
sau într-o parte, având cioc necesar fixării fitilului, pentru apucare folosindu-se o tortiţă
de formă alveolară sau lamelară dispusă diametral opus ciocului. Pentru a spori lumi-
nozitatea s-au confecţionat opaiţe cu două, trei sau chiar cinci ciocuri de flacără, săpă-
turile arheologice efectuate în judeţul Mehedinţi şi nu numai, scoţând la lumină şi o
mulţime de tipare.
Opaiţele descoperite în teritoriul drobetan au apucători plate (planşa LVIII - 1, 2)
sau tortiţe rotunde (planşa LVIII - 3, 4, 5), cu rezervorul de ulei aproximativ semisferic,
gura de alimentare uşor adâncită, ca o pâlnie largă. Ciocul destinat fitilului este scurt şi
larg deschis1147, pe lângă cele cu un cioc de flacără fiind descoperite şi opaiţe orna-
mentate cu 2, 3 sau chiar 5 focuri1148. Cronologic, asemenea tipuri pot fi încadrate seco-
lelor II – III, cu specificaţia că între exemplarele datate în secolul al III-lea au apărut şi
produse imitate, după cum o dovedesc cele câteva exemplare recuperate din necropolele
drobetane1149. O notă aparte este dată de opaiţele care poartă pe fund câte o ştampilă,
obicei datorită căruia au putut ajunge până la noi nume de olari, aflând, astfel, că unul se
semnează C, un altul Cassius (foarte răspândit), C(aius) Dessius, F (un anonim),
Flavius, Fortius, Heraclius, Ianuarius, Romanus SC [ce poate să însemne Romanus
SC(ripsit)], Sextus, Urus1150, Agilis F [tradus, poate, Agilis F(ecit)], Neri şi Octavius1151.
D. Tudor atrăgea atenţia că opaiţul semnat cu ştampila lui Heraclius aparţine secolului al
III-lea, în timp ce vasele lui Ianuarius sunt opaiţe neîngrijite şi cu semnătura redată
destul de complicat. Tot domnia sa mai spunea că semnătura amintitului Urus ar fi, de
fapt, numele unui potenţial producător local daco-roman.
Autorul cercetărilor întreprinse la Gârla Mare informează cu privire la apariţia a
trei tipare de opaiţe păstrate întregi, unul dintre ele având similitudini aproape perfecte cu
producţiile înregistrate la Ulpia Traiana, domnia sa propunând ipoteza unor strânse relaţii
comerciale pe care villa le-ar fi avut cu marele centru comercial al provinciei1152 (planşa
LVIII - 6, 7).
Vase din metal şi sticlă
Proasta lor conservare a dat multe bătăi de cap arheologilor, descoperiri de vase
din metal şi sticlă fiind mai rare în zonă, specialiştii încadrând exemplarul din bronz
identificat la Drobeta, ce redă capul unei femei, la categoria ”bibelouri”1153. Cercetările
efectuate în perimetrul castrului drobetan au scos la lumină o cană din acelaşi material

1147
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 58-60; Idem, Drobeta, pp. 126-127.
1148
Multe sunt expuse în cadrul MRPF.
1149
Dumitru Tudor, OR4, p. 90.
1150
Ibidem, pp. 92.
1151
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 127.
1152
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, pp. 90-91, 92.
1153
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 58, pl. XXVIII.
157
având corpul piriform şi gâtul înalt, buza inelară terminându-se în cioc larg1154 şi tot la
Drobeta s-au găsit două vase realizate din foi de bronz, unite prin nituire1155. Săpăturile
de la Hinova au dat peste un mare vas din plumb asemănător baniţei folosită astăzi de
ţărani în gospodării, având pereţii înalţi de 15 cm şi fundul rotund (planşa LVI - 4),
alături de fragmente aparţinând unor vase din bronz şi fier (chiar şi o toartă a unei
galeţi)1156. Producţiile din sticlă au apărut în număr mic datorită materialului uşor
perisabil, asemenea tipuri făcându-şi simţită prezenţa, de regulă, în cuprinsul mormin-
telor de femei, cazuri în care s-au găsit fiole destinate păstrării parfumurilor. Aşa este
exemplul unui frumos vas identificat la Drobeta ornamentat cu solzi1157, de la Hinova
provenind un pahar tronconic ce a putut fi restaurat (planşa LVII - 11), precum şi un
bol semisferic din sticlă cu nuanţe verzui şi puternic irizată (planşa LVII - 12), identi-
ficat alături de fragmentele unui pahar confecţionat din acelaşi material1158.
Fusaiole
Asemenea producţii atestă, fără niciun dubiu, practicarea ţesutului, cele mai multe
fiind modelate din lut ars în cuptoare, însă au apărut şi excepţii, cum ar fi exemplarele
prelucrate din funduri sau cioburi de vase. Cât priveşte forma, arheologii au găsit fusaiole
bitronconice, conice, cilindrice, rotunde, plate ş.a., iar faptul că în cuprinsul castrului de
la Hinova s-a dat peste aşa ceva, i-a îndemnat pe specialişti să afirme că soldaţii staţionaţi
aici convieţuiseră în incinta fortificaţiei alături de soţiile lor1159.
CUPTOARE
Numărul ridicat al producţiilor ceramice, precum şi varietatea lor tipologică,
demonstrează că modelarea lutului fusese un meşteşug larg răspândit în epoca romană,
unele exemplare fiind executate pe loc, altele datorându-şi prezenţa liberului schimb.
Săpăturile efectuate de-a lungul anilor în perimetrele aşezărilor şi necropolelor susţin
ideea prezenţei în zonă a cuptoarelor de ars ceramica, piatra de var sau cărămida,
specialiştii fiind de părere că asemenea instalaţii pot oricând indica tot atâtea centre de
olărie, cărămidărie etc.
La Drobeta, spre exemplu, funcţionase un cuptor ce reprezintă un model mai
răspândit, romanii săpându-l în pământ cruţat, de formă rotundă, cu stâlp central necesar
susţinerii bolţii (planşa LIX - 6), având focar, placa perforantă necesară susţinerii vaselor,
o cameră de ardere şi gură de alimentare. În faţă fusese săpat spaţiul pe unde olarul
întreţinea focul, placa perforantă, sprijinindu-se pe pilonul central, prezentând un număr
relativ mare de orificii cilindrice, aranjate în trei cercuri concentrice. Partea de sus a
construcţiei a fost ridicată din lut ca o boltă, după un anumit număr de şarje fiind
schimbată, în timp ce placa perforantă şi focarul, realizate mai trainic, nu beneficiau de
acelaşi tratament. Vasele se depuneau pe deasupra, gura focarului astupându-se treptat
pentru a primi aer tot mai puţin, spre sfârşit opturarea devenind completă1160. Cronologia
a stabilit că întreaga construcţie aparţine perioadei secolului al III-lea1161.
1154
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 127-128.
1155
Dumitru Tudor, Obiecte de metal din Drobeta, p. 118.
1156
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 70, 71.
1157
Alexandru Bărcăcilă, Noi monumente funerare, p. 243.
1158
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 71-72.
1159
Ibidem, p. 60.
1160
Gheorghe Popilian, Ceramica, p. 297 şi urm. (despre cuptorul de la Drobeta).
1161
Dumitru Tudor, Sucidava, p. 79.
158
 Tot la Drobeta s-au descoperit în anii trecuţi resturile unui cuptor de ars ceramica
identificat în zona necropolei urbei, fiind săpat în pământ şi având placă de reverbe-
raţie. A fost ridicat din cărămizi mai mari decât cele obişnuite1162, confecţionate din
paie şi pleavă amestecată cu argilă (chirpici), ele căpătând după ardere o duritate egală
cu cea a cărămizilor adevărate. Gurile instalaţiei (în număr de două) au fost orientate
spre răsărit, fiind ferite de curenţii de aer, către mijlocul construcţiei arheologii găsind
un picior ce despărţea gurile de foc, străbătând perpendicular opt canale cărora le cores-
pundeau opt şiruri de orificii în placa de reverberaţie. Cuptorul a fost plasat cronologic
secolelor II – III, în sprijinul afirmaţiei venind fragmentele ceramice1163, întreaga amena-
jare găsindu-şi multiple analogii cu acelea identificate la Garvăn (jud. Tulcea) şi pe
Ostrovul Banului1164. Cercetărilor realizate în latura praetorii dextra a castrul de la
Drobeta au dat peste ruinele unei instalaţii similare, studiul asupra fragmentelor ceramice
găsite la faţa locului indicând o perioadă de funcţionare între secolele III – IV1165 (planşa
LIX - 7), în timp ce în praetentura sinistra resturile descoperite par a proveni de la un
cuptor atribuit cronologic secolelor IV – V.
În timpul săpăturilor cu caracter ştiinţific întreprinse pe Ostrovul Banului au fost
găsite aproape intacte, în afara incintei castrului, instalaţiile de foc a două cuptoare de
ars cărămida, fiecare având câte o platformă cu două guri de foc şi un şir de bolţi, ce se
sprijineau la exterior pe un picior median şi pe pereţii cuptorului (planşa XXIX - 3). Cele
două amenajări fuseseră ridicate la o distanţă de 25 m pe latura sudică a ostrovului, locul
ales ferindu-le de curenţii atmosferici. Primul cuptor avea formă dreptungiulară şi placă
de reverberaţie, cu 6 rânduri de bolţi şi două guri de foc despărţite de piciorul median.
Spaţiile dintre şirurile de bolţi, ce sprijineau placa de reverberaţie, erau 7 canale destinate
circulaţiei aerului cald peste care s-a aşezat o platformă din lut, orificiile trebuind să fie
lăsate libere în momentul depunerii cărămizilor pe placă, pentru a da voie aerului cald să
circule. Cuptorul doi era asemănător celui deja prezentat, însă de dimensiuni mai mici şi
doar cu 5 rânduri de bolţi1166, instalaţiile aflate pe Insula Banului având multiple analogii
cu cele întâlnite la Ulpia Traiana, Romula ori Garvăn-Dinogeţia1167.
Rămăşiţele unui cuptor au fost identificate şi în afara incintei fermei de la Gârla
Mare (planşa LVI - 5 ,6), aici obţinându-se ceramică ştampilată, zgrunţuroasă de
culoare gri-cenuşie, cărămizi, precum şi tipuri de vase mai pretenţioase ca tehnică de
realizare, cum ar fi 9 “patere“ în două variante, având mânere ştampilate (planşa LIX -
1, 2, 3, 4)1168. Alte resturi ceramice poartă inscripţii reprezentând fie numele meşterului
executant, fie cel al proprietarului1169.
Între localităţile Cozla şi Şviniţa s-a dat peste ruinele a 6 cuptoare săpate în
prundiş şi lut, de formă conică cu vârful în jos, destinate arderii pietrei de var.
Cuptorul studiat avea gura de alimentare la partea inferioară, pereţii fiind puternic arşi
şi bine căptuşiţi cu un rând de piatră (planşa LIX - 5), printre resturile cuptorului
găsindu-se o mulţime de fragmente ceramice. Unul dintre acestea avea buza puţin
1162
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 113.
1163
Ibidem.
1164
Idem, Oraşul Drobeta şi teritoriul său, p. 67.
1165
Idem, Drobeta, pp. 112-113.
1166
Idem, Cetatea, pp. 100-102 (despre cele două cuptoare de pe Ostrovul Banului).
1167
Gheorghe Popilian, Două cuptoare de ars ţigla descoperite la Romula, în „RM”, 1962, 2, pp. 167-169;
G. Ştefan, Un cuptor de ars ţigla descoperit la Garvăn, în „SCIV”, 8, 1975, 1-4, pp. 339-345.
1168
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale, pp. 90-91.
1169
Ibidem.
159
reliefată în exterior şi mai mult trasă în interior, provenind de la un vas roman ce-şi
găseşte corespondenţa în tehnica şi elementele stilistice ale producţiilor realizate în
secolele III – IV1170.

3. CIRCULAŢIE MONETARĂ
Monedele romane pătrunseseră la nord de Dunăre încă din timpul Republicii sub
forma pieselor originale sau imitate, fenomenul devenind oficial abia după anul 106.
Apariţiile de acest gen abundă, fiind înregistrate atât ca descoperiri răzleţe, izolate, dar
şi cu valoare de tezaur, toate la un loc dând măsura a ceea ce au însemnat schimburile
comerciale, scoţând în evidenţă aspectul variat al vieţii economice. Prezenţa lor în
partea septentrionala a fluviului după anul 275 demonstrează că romanii menţinuseră
sub control o parte din teritoriu, toate piesele identificate confirmând legăturile comer-
ciale între cele două maluri şi după retragerea aureliană.
Cel mai numeros tezaur de monede romane a fost găsit întâmplător la Gruia, fiind
compus din 1.501 piese de argint1171, adică exact atâtea câte mai rămăseseră dintr-un
depozit mult mai numeros, restul monedelor fie s-au pierdut, fie fuseseră însuşite de
diverşi cetăţeni. Primele piese încep cu emisiuni ale împăratului Vespasian (69 – 79) şi se
termină cu cele din timpul lui Gordian al III-lea1172, acestea din urmă circulând, probabil,
pentru scurtă vreme, datorită faptului că sunt puţin tocite, în comparaţie cu cele aparţi-
nând secolului I, aflate într-o stare nu prea bună de conservare1173. Vehicularea mone-
delor între provinciile romane era pusă pe seama negustorilor, însă, conform unei ipoteze
a lui B. Mitrea, materialul monetar provenit din diferite monetării ale imperiului ar trebui
corelat şi cu desele mişcări de trupe1174. Monedele identificate reflectă criza imperiului
începută în secolul al III-lea, lucru stabilit ca urmare a calculului efectuat greutăţilor pie-
selor, procentajul materialului preţios fiind redus simţitor1175. În mediul ştiinţific circulă
ideea că depozitele ce conţin emisiuni din vremea împăratului Gordian al III-lea ar fi
putut fi îngropate în timpul lui Filip Arabul cu prilejul atacului carpilor din 245, situaţie
în care, conform celor enunţate, s-ar afla şi tezaurul de la Gruia, însă alţi cercetători par
să exprime un punct de vedere diferit, anume că atacul carpilor n-ar fi determinat ascun-
derea amintitelor monede, afirmaţie bazată pe relativ buna conservare a pieselor1176. Cea
mai apropiată localitate de Gruia unde s-au găsit monede tezaurizate se află mai jos, la
Gârla Mare, descoperiri similare efectuate în amonte de Gruia şi până la Drobeta, fiind
greu de precizat1177.
Cele 320 de monede din argint identificate la Gârla Mare erau denari republicani
emişi în timpul lui Marcus Antonius, precum şi imperiali de la împăraţii Nero şi
Commodus1178, la Selişte fiind găsit un tezaur în punctul numit de localnici “Pogora cu
Tei“. Din păcate, acesta a fost împrăştiat de apă, dar s-au putut recupera câţiva

1170
Ştefan Olteanu, Cuptoare de ars piatra de var de la Şviniţa din sec. III-IV, în “Drobeta“, 1974, p. 179.
1171
B. Mitrea, Descoperiri recente şi mai vechi de monede antice şi bizantine în R.S.R., în „SCIV”, 24,
1973, p. 148; Dumitru Tudor, OR4, p. 120.
1172
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 139.
1173
Gheorghe Popilian, Mişu Davidescu, Tezaurul de monede imperiale descoperit la Gruia (Mehedinţi),
în “Drobeta“, X, 2000, p. 100.
1174
Ibidem.
1175
Ibidem.
1176
Ibidem.
1177
Constantin Preda, Tezaurul monetar din epoca romană descoperit la Gârla Mare (jud. Mehedinţi), în
“Historica“, III, 1974, pp. 67-91; Gheorghe Popilian, Mişu Davidescu, op. cit., loc. cit., p. 70.
1178
Dumitru Tudor, OR4, p. 119; Constantin Preda, op. cit., loc. cit., p. 67 şi urm.
160
antoninieni aparţinând împăraţilor Gordian al III-lea şi Volusianus (asociat la domnie
între 251 – 253)1179. Pe fundul “Văii Cornului“, la punctul numit “Conacul Mireştilor“,
ce aparţine localităţii Şişeşti, în 1915 au fost descoperite 151 piese romane din argint
depuse într-un urcior, constituindu-se în emisiuni ale împăraţilor Antoninus Pius până la
Trebonianus Gallus (251 – 253) şi Volusianus1180, D. Tudor făcând cunoscut faptul că
alţi 98 denari şi antoninieni din secolele II – III fuseseră găsiţi într-un loc necunoscut din
Mehedinţi1181. Mult timp, asupra depozitelor amintite, a planat ipoteza îngropării lor de
teama atacurilor carpilor1182, însă, după cum s-a constatat, ea nu este împărtăşită de toţi
cercetătorii. Săpăturile arheologice efectuate în castrul de la Hinova au scos la lumină
600 monede aparţinând etapei de timp cuprinsă între secolul II (împăratul Marcus
Aurelius) şi veacul al V-lea, cu menţiunea că 10 monede atribuite cronologic secolelor II
– III prezentau un avansat grad de uzură. Acest aspect arată că fuseseră păstrate în
circulaţie şi în secolul IV, situaţie identică cu cea întâlnită la Gornea (jud. Caraş-
Severin)1183, monedele emise la cumpăna veacurilor III şi IV având în compoziţie o
cantitate mai mare de bronz, demonstrând criza pe care o traversa imperiul1184.
La Drobeta s-au descoperit monede ce acoperă întreaga perioadă romană, cele
identificate de Doina Benea fiind emisiuni ale împăraţilor Severus Alexander, Gallienus
şi împărătesei Iulia Mamaea (sunt destul de tocite)1185, alături de cele din aur (aureus)
puse în circulaţie pe timpul lui Hadrianus. În port s-au găsit piese aparţinând cronologic
anilor 210 – 240 de la Iulia Mamaea, Severus Alexander şi Gordian al III-lea1186, multe
emisiuni romane fiind recuperate şi din cuprinsul necropolelor aferente urbei (planşa LX
- 1). La Puţinei, din păcate, numai o monedă din bronz s-a păstrat mai bine1187, restul
neputând fi determinate datorită proastei conservări1188, emisiuni atribuite Faustinei I, lui
Elagabal, Iuliei Mamaea, împăratului Gordian al III-lea şi din secolul IV fiind
descoperite pe raza satului Balta Verde. La Bâlvăneştii de Jos s-a găsit o piesă din
bronz emisă în timpul împăratului Constantius al II-lea ca Caesar, iar într-un mormânt
roman aflat pe raza localităţii Bobaiţa s-a dat peste o monedă din timpul lui Hadrianus.
Din împrejurimile satului Burila Mare a fost recuperată o monedă emisă la Viminacium
pe perioada domniei lui Gordian al III-lea, alte piese, ce aparţin împăraţilor Caracalla şi
Severus Alexander, fiind identificate la Butoieşti. De la Cârşu provine un sestert din
bronz atribuit împăratului Traian şi tot din timpul său s-au găsit monede în perimetrul
localităţii Crivina, asociate cu piese emise în vremea lui Gordian al III-lea. Şi la Dâlma
au fost găsite monede aparţinând domniei lui Gordian al III-lea, iar din cuprinsul satului
Gogoşu s-au recuperat piese emise în vremea lui Probus şi Constantin cel Mare. În aria
satului Husnicioara s-a dat peste o monedă din bronz de la Gordian al III-lea, asemenea

1179
Dumitru Tudor, Depozitul monetar de la Selişte-Mehedinţi, în “CNA“, Bucureşti, XIV, 1935, p. 157 şi
urm.; Idem, OR4, p. 121.
1180
Alexandru Bărcăcilă, Tezaurul monetar de la Şişeşti-Mehedinţi, în „ SCN”, Bucureşti, 1, 1957, p. 414;
Dumitru Tudor, OR4, p. 121.
1181
Ibidem, p. 120.
1182
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 139.
1183
N. Gudea, Aşezări din epoca romană şi romană târzie, Muzeul de Istorie al jud. Caraş-Severin, Reşiţa,
1977, p. 62.
1184
Mişu Davidescu, Ion Stângă, Monedele din castelul roman târziu de la Hinova, în “Drobeta“, VII,
1985, pp. 75-101.
1185
Doina Benea, Oglinzi romane din plumb, p. 177.
1186
Dumitru Tudor, OR4, p. 396.
1187
Gabriel Crăciunescu, Morminte, p. 1 şi urm.
1188
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 104.
161
piese (din bronz şi argint) semnalându-se şi pe raza localităţii Izâmşa, asociate cu
monede din vremea Iuliei Mamaea şi a împăratului Filip Arabul.
Localitatea Livezile se alătură cu descoperirea unei monede din bronz bătută pe
vremea lui Constantius al II-lea, în timp ce emisiuni aparţinând împăraţilor Gordian al III-
lea şi Filip Arabul s-au făcut remarcate la Ostrovul Corbului. În monetăriile împăraţilor
Hadrianus, Severus Alexander (?), Constantius Chlorus, Licinius, Constantin cel Mare, dar
şi din secolele următoare, s-au confecţionat piesele găsit la Ostrovul Mare, iar la Pădina
Mare au fost identificate monede de la împăraţii Antoninus Pius şi Commodus. Un denar
roman bătut pe timpul lui Severus Alexander a fost identificat la Poroina, iar la Pristol, în
locul numit “Nisipul cu Oase“, au fost scoase la lumină, cu totul întâmplător, monede
atribuite Faustinei I. Descoperiri monetare aparţinând lui Traian au fost găsite la
Răduţeşti, pe raza localităţii Rogova fiind semnalată o frumoasă piesă din aur din
vremea domniei împăratului Constantin cel Mare. În apropierea satului Şimian a apărut
o monedă de la Gordian al III-lea, cercetările efectuate în aria administrativă a localităţii
23 August finalizându-se şi cu descoperirea la locul numit “Jidovii“ a unor denari emişi
din ordinul lui Septimius Severus, la Bala de Jos fiind găsite piese monetare aruncate
drept mulţumire în apele izvoarelor termale1189.
Localităţile amintite nu reprezintă singurele puncte arheologice unde s-au identificat
monede, alături de cele deja amintite, găsite la Ostrovul Mare, arheologii recuperând un
tezaur ce se deschide cu piese emise în timpul lui Constantius I Chlorus1190, precum şi un
antoninian din bronz bătut la Serdica (Sofia, Bulgaria), ce poartă pe avers chipul lui
Aurelianus1191. De la Orşova (Dierna) provin monede aparţinând împăraţilor Aurelianus şi
Arcadius (395 – 408)1192, alte piese, de această dată din vremea lui Septimius Severus, fiind
găsite la Jupalnic1193. Pe raza localităţii Izvorul Frumos s-au găsit monede bătute în
vremea lui Constant I (337 – 350)1194, descoperiri monetare romane făcându-se şi la Izvoa-
rele, Malovăţ1195, Baloteşti, Bistriţa, Dedoviţa, Gemeni, pe Ostrovul Şimian, la Peri,
Plopi, Rocşoreni ori Salcia1196. Multe piese au fost găsite în perimetrul castrului de la
Hinova, acestea deschizându-se cu emisiuni ale împăratului Marcus Aurelius şi până în
secolul V (cea mai mare parte erau din bronz, modeste, precum şi două din argint şi
aur)1197, de la Bălăciţa, în timpul unor lucrări agricole efectuate în împrejurimile satului,
fiind recuperate două monede romane din argint. Este vorba despre un denar emis în timpul
împăratului Hadrianus, identificat accidental, se pare, la locul numit “Ştiubee“, recuperat de
profesorul de istorie Popa Nicoliţa şi un sestert de la Divina Faustina, găsit în punctul
“Lacul Roşu“ de către învăţătorul Popa Ion. Cele două piese se găsesc în prezent în colecţia
cu obiecte antice a Departamentului de Istorie şi Relaţii Internaţionale ce funcţionează în
cadrul Facultăţii de Drept din Craiova, donate de noi d-lui prof. univ. dr. Petre Gherghe.
Având de partea noastră informaţiile prezentate, admitem, în continuare, faptul că
schimburile efectuate în epoca romană, cel puţin pentru arealul geografic şi istoric supus

1189
Dumitru Tudor, OR4, pp. 218-221 (pentru descoperiri monetare romane pe teritoriul judeţului
Mehedinţi).
1190
Alexandru Bărcăcilă, Câteva monede şi două iconiţe de la Ostrovul Mare şi Gogoşu, în „SCN”, I,
1957, p. 419.
1191
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 116.
1192
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 22.
1193
Ibidem.
1194
Ibidem; Mişu Davidescu, Cetatea, p. 107.
1195
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 22.
1196
Idem, OR4, pp. 219-221.
1197
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 87-90.
162
atenţiei, atinseseră un nivel mulţumitor, numărul mare de monede scoţând în evidenţă
locul pe care comerţul îl ocupa în cadrul vieţii economice.

4. COMERŢ
Ramură principală a economiei, negoţul a reprezentat o sursă importantă de
venituri pentru locuitorii aflaţi în zonă, podul construit peste Dunăre înlesnind ani de-a
rândul schimburile comerciale. La Drobeta, mişcarea mărfurilor în ambele sensuri a
fost facilitată şi de existenţa portului (ca şi celelalte aflate pe linia Dunării), despre care
cunoaştem că aducea venituri substanţiale. Traseele, prin intermediul cărora se racor-
dau aşezările provinciei la imperiu, erau străbătute şi de negustorii aflaţi în căutare de
profit, romanii construind drumurile în aşa fel încât putea asigura condiţii optime circu-
laţiei mărfurilor şi trupelor. Descoperirile arheologice de tipul tezaurelor şi monedele
găsite răzleţ, producţiile meşteşugăreşti de tot felul şi nu în ultimul rând, prezenţa în
teritoriu a două bogate centre urbane unde se desfăşurau ample activităţi comerciale,
vin să completeze cele afirmate de mai sus.
Majoritatea aşezărilor cuprinse în teritoriul rural drobetan fuseseră amplasate de-a
lungul principalelor căi de comunicaţie, negustorii, dornici să achiziţioneze şi să vândă
mărfuri, promovând uşor, dar sigur, premisele unei vieţi comerciale nu de neglijat.
Oraşul Drobeta va reuşi să acumuleze un capital economic major, dar nici viaţa cultu-
rală, politică ori rolul său militar, nu trebuie neglijate, nivelul atins de urbea romană
având la bază practici comerciale primordiale. Castrul drobetan atrăsese încă din primii
ani ai existenţei negustori şi meşteşugari dornici să se îmbogăţească pe seama armatei,
aceştia contribuind hotărâtor la apariţia canabae-i, devenită ulterior municipiul şi mai
apoi colonia Drobeta. Poziţia geostrategică, dar mai ales alăturarea lângă pod, au făcut
ca oraşul să capete rapid un ascendent economic favorizat de dezvoltarea meşteşugu-
rilor locale, însă, cea mai mare parte a obiectelor de preţ din aur şi argint, ceramica de
lux, armele, diferitele bronzuri ş.a. fuseseră, totuşi, aduse aici pe calea schimburilor1198.
Atraşi de mirajul îmbogăţirii rapide, soseau negustori de prin toate colţurile impe-
riului, câţiva chiar hotărând să rămână pe aceste locuri, probabil datorită faptului că
simţeau existenţa unei pieţe de desfacere ce nu le-ar fi prisosit. Numele lor apar ştampi-
late pe opaiţe, amfore ori scrise în cuprinsul inscripţiilor, de pe o piatră funerară aflând că
Prim(us) Ael(ius) Ion(icus) neg(otiator) a trăit la Drobeta până la vârsta de 50 ani1199,
L(ucius) Samognat(ius) T(ertius) din Trever fiind un negustor venit în Dacia pentru
diverse activităţi comerciale1200 şi exemplele pot continua. O altă mărturie epigrafică
interesantă, găsită tot la Drobeta, întregeşte imaginea vieţii comerciale promovată în
zonă, textul său, scris pe o placă din marmură, amintind că aici funcţionase un oficiu
vamal plasat, după toate aparenţele, în stânga ieşirii de pe pod (planşa XXIII - 4)1201:
[Pro salute] Augustorum L(ucii) [Septimi(i)] Severi et M(acri) Aure[li(i)]
Antonini et Publi(i) Septimio Getae Caes(aris) sub cura Aurel(ii) Heraclitii
pro(curatores). Aug(ustorum) (trium) Eutyches et Apulensis [ser](vi)
vill(ici) tabularium a [solo] fecerun(t)

1198
Idem, Drobeta, p. 135.
1199
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 295; CIL, 14.216, 11; IDR, II, nr. 47.
1200
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 295; CIL, III, 8.014; IDR , II, nr. 32.
1201
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 137.
163
 Traducerea inscripţiei arată că la Drobeta activase procuratorul financiar Aurelius
Heraclitus, din ordinul căruia va fi ridicat oficiul vamal (tabularium) pus sub suprave-
gherea a doi sclavi. Specialiştii admit ipoteza că respectivul procurator îşi avea rezidenţa
la Drobeta şi tot pe baza textului se pare că ce doi sclavi, Eutyches şi Apulensis, erau
însărcinaţi să taxeze mărfurile venite pe calea apei şi pe uscat1202.
Amplasat pe drumul ce cobora de la Ulpia Traiana, via Ad Mediam (Mehadia, jud.
Caraş-Severin), municipiul Dierna a cunoscut o situaţie economică (mai ales comercială)
prosperă, datorată, în primul rând, existenţei portului1203. Marinarii aflaţi pe ambarcaţiu-
nile ce urmau să se aventureze prin defileul Cazanelor sau chiar o făcuseră, obişnuiau să
poposească aici pentru scurt timp, textele epigrafice, precum şi cele câteva obiecte execu-
tate în manieră artistică, aducând un plus de imagine activităţilor economice desfăşurate
la vărsarea Cernei în Dunăre.
Mărturiile arheologice (producţii meşteşugăreşti şi artistice, emisiuni monetare
aparţinând perioadei romane, existenţa unor villae rusticae ş.a.) identifică un nivel de trai
mulţumitor în aşezările teritoriului drobetan, relativa prosperitate intrând în atenţia oficia-
lităţilor romane, care, vrând să asigure continuitate, dispuseseră trimiterea în zonă a unor
importante efective militare. Factorii de decizie obligau armata să întreţină şi să protejeze
drumurile şi viaţa celor ce le utilizau, circulaţia mărfurilor rămânând o prioritate pentru
statul roman, chiar şi după retragerea aureliană. Activităţile bazate pe liberul schimb nu
vor cunoaşte întrerupere după anul 275, romanii făcând posibilă navigaţia pe fluviu,
concomitent cu asigurarea liniştii pentru provinciile aflate în sudul Dunării.

MANIFESTĂRI ARTISTICE, RELIGIE ŞI OBIECTE DE CULT

Teritoriul ce formează azi judeţul Mehedinţi abundă de producţii meşteşugăreşti ce
pot fi integrate categoriei manifestărilor artistice, oraşul de lângă pod detaşându-se şi la
acest capitol de celelalte aşezări aflate în zonă. Prezenţa obiectelor frumos lucrate
demonstrează gradul de civilizaţie al populaţiei, dar, în egală măsură, şi înclinaţiile către
frumos şi înfrumuseţare. Studiul aplicat mărturiilor arheologice a reliefat caracterul latin
al comunităţilor daco-romane, acestea încercând să imite traiul din capitala imperiului,
adorând zeităţi romane (şi nu numai) figurate în câteva reprezentări artistice.
La Drobeta şi în împrejurimi, au fost dovedite principalele divinităţi aparţinând
panteonului latin, o notă aparte formând-o cele ”inspirate” sau preluate din aria religioasă
a autohtonilor sau a altor civilizaţii, cum este cazul unui monument din piatră ce-l înfăţi-
şează pe Iupiter Sabazios. Zeul are părul şi barba aranjate după moda locală1204 şi repre-
zintă o dovadă indiscutabilă a convieţuirii dacilor cu romanii pe aceste meleaguri (planşa
LX - 2; planşa LXIII - 1), un Iupiter Tonans, redat gol de artist într-o statuetă executată
din bronz, purtând o cunună peste părul lung. Zeul se găseşte în mişcare şi se sprijină pe
piciorul drept, are barba stufoasă şi mâna stângă ridicată pentru a arunca, probabil,
fulgerul, dreapta fiind ocupată cu ţinerea sceptrului1205 (planşa LX - 3). Un medalion din
bronz care, posibil, împodobea platoşa unui soldat roman, îl înfăţişează pe Iupiter blând
şi frumos cu barba, părul şi mustăţile bogate şi simetric ondulate1206 (planşa LX - 4) şi tot

1202
Ibidem.
1203
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 19.
1204
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 37; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 147.
1205
Ibidem; Alexandru Bărcăcilă, Monumente, p. 85, fig. 18; Mihai Gramatopol, op. cit., p. 181.
1206
Alexandru Bărcăcilă, Monumente, p. 85, fig. 19.
164
Iupiter este întruchipat într-o statuetă din marmură identificată, de asemenea, la Drobeta.
Aici zeul poartă mantia pe mâna stângă, are pieptul dezvelit şi în mâna dreaptă ţine
mănunchiul de fulgere, în timp ce la picioare străjuieşte acvila1207. Reprezentare păsării
preferate a zeului poate fi interpretată şi ca o figuraţie a emblemei trupelor imperiale, sta-
tueta încercând, probabil, să sugereze invocarea de către militari a protecţiei divinităţii
atotputernice. Un altar votiv, ce păstrează o inscripţie pe patru rânduri, ne spune că
orientalul Lucius Sumer se închină lui Iupiter (s.n.) prea bun şi prea mare în urma unui
vis avut, zeul fiind bine cunoscut în garnizoana Drobeta mai ales sub denumirea de
Iupiter Dolichenus (este o divinitate sincretistă). Sub acest aspect apare un cap de
marmură ce-l înfăţişează purtând o căciulă asemănătoare celor de tip frigian, având
mustaţa groasă lăsata în jos şi împreunată cu barba1208 (planşa LX - 5). La Dierna a
apărut o reprezentare a lui Iupiter cu mantia căzându-i pe umeri, având ambele braţe
ridicate, statueta fiind obţinută prin turnare masivă în tipare cu nucleu de ceară, în
dreapta ţinând fulgerul, iar în stânga sceptrul1209.
Deşi este o divinitate atribuită mediului războinic, la care se închinau mai cu
seamă militarii de la Drobeta, zeul Marte este reprezentat mai rar, lui Mars Gradivus
fiindu-i ridicat un altar de către soldaţii cohortei I Sagittariorum1210. Nu acelaşi lucru
putem să-l spunem despre producţiile artistice ce-l redau pe zeul Mercur, comparativ cu
situaţia zeului războiului, numărul statuetelor unde apare înfăţişată divinitatea protectoare
a comerţului şi a drumurilor fiind mai ridicat, demonstând, astfel, amploarea pe care o
luaseră schimburile comerciale. Uneori, zeul apare redat având asupra sa şi simbolurile
caracteristice (caduceu, pungă, pălărie înaripată sau petassos), dar şi fără câteva dintre
acestea1211, o asemenea reprezentare înfăţişând pe Mercur gol şi cu pălărioara înaripată,
mâna stângă lăsată în jos, strângând caduceul, dreapta apucând o pungă, probabil, cu
bani. Meşterul a redat mantia de pe umeri în manieră simplistă, ţinând s-o aprecieze ca pe
o stofă simplă, alte statuete fiind fragmentare, păstrând doar picioarele1212 (planşa LX -
7). Tot la Drobeta sunt cunoscute reprezentări ale zeiţei Minerva, o statuetă din marmură
reprezentând-o cu scut, lance şi capul meduzei pe piept, pe cap zeiţa având coif din ale
cărui laturi iese câte un şarpe, artistul reprezentând şi cinci şerpi pe platoşă, alături de
capul meduzei1213. În mediile ştiinţifice circulă ipoteza conform căreia statuetele ce redau
pe zeiţa înţelepciunii nu pot fi socotite interpretări romane a unor divinităţi autohtone,
cum ar fi spre exemplu zeiţa traco-dacică Bendis1214, figuraţiile Minervei reprezentând
variante exclusive ale panteonului roman. Cultul lui Bacchus sau Liber Pater (zeu al
vinului şi naturii) este prezent la Drobeta prin intermediul a patru monumente din piatră
şi o statuetă din bronz, unul dintre ele înfăţişându-l pe zeu nud, în picioare, turnând vin
dintr-un vas peste capul panterei, toate reprezentările având, în general, aceleaşi scene, cu
unele mici diferenţe de detaliu artistic1215 (planşa LX - 6). În ultimii ani iconografia de la
Drobeta s-a îmbogăţit şi cu reprezentarea unui faun din suita zeului, având evidente
legături cu venerarea cultului lui Liber Pater1216.
1207
Idem, Une ville, p. 37.
1208
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 148-149; Dumitru Tudor, OR3, p. 394 , fig. 110/2; Idem, OR4, p. 377.
1209
Mihai Gramatopol, op. cit., pp. 182-183.
1210
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 149.
1211
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 182.
1212
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 149-150.
1213
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 24; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 150.
1214
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 184.
1215
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 150.
1216
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 464.
165
 Cultul cavalerului trac cunoscuse o largă răspândire la nord de Dunăre înainte să
vină romanii, după anul 106 fiind atestat prin intermediul a patru monumente unde zeul
este redat cu mantia fluturând şi însoţit de câinii săi de vânătoare1217. O altă variantă s-a
descoperită la Bistriţa, cavalerul venind în galopul calului din partea dreaptă, purtând
costumaţie orientală şi ţinând în mână un corn. Meşterul a redat sub picioarele animalului
un om cu corp de şarpe şi braţele larg deschise, în faţa calului fiind reprezentat un arbore
pe care stă o acvilă, iar jos, pe ramă, se poate citi inscripţia: Aur(elius) Gratinianus pro
nat(is) votum solvit1218 (planşa LXI - 1). Pe o placă din calcar stă scrisă dedicaţia D.E.S.
AVR III VL III făcută în secolul III aceluiaşi cavaler trac, ce ar putea însemna De(o)
S(anto) Aur(elius) V(otum) l(ibens) S(olvit)1219, o altă reprezentare înfăţişându-l pe
cavaler în luptă cu mistreţul şi întâmpinat de o figură feminină. Tot în zonă a mai apărut
un fragment ce păstrează numai piciorul calului şi câinele aflat în luptă cu o fiară1220, alte
două fragmente de monumente votive fiind descoperite la Drobeta1221, alături de un
basorelief cu inscripţie ce-l reprezintă pe zeul fulgerător al tracilor Zbelthiurdus, despre
care specialiştii cred era un corespondent al celui geto-dac Gebeleizis.
După toate probabilităţile, Drobeta a fost aşezarea din Dacia romană care s-a
detaşat de celelalte şi prin abundenţa informaţiilor referitoare la cultele trace, situaţie ce
nu o singularizează1222, în spaţiul drobetan trăind şi adoratori ai cavalerului danubian.
Divinitate ecvestră de gen sincretist (planşa LX - 8; planşa LXI - 2), acesta apare într-un
relief din plumb executat prin ştanţare sub forma unui cavaler purtând bonetă pe cap şi
mantie fluturând, artistul redând Luna deasupra capului calului, ţinând animalul de
căpăstru1223. Un alt relief, executat din marmură, prezintă două protuberanţe rotunde ce
probabil vor să indice Luna şi Soarele, de o parte şi de cealaltă stând doi cavaleri călare
care poartă barbă1224. O placă votivă ce-l redă pe cavalerul danubian este o descoperire de
dată recentă survenită la Gârla Mare, piesa, turnată în plumb, are formă de aediculă (10
cm) cu acoperişul în două ape1225 (planşa LXIII - 5). Întreaga reprezentare este de tipul
celei cu un singur cavaler, fiind găsită în stare foarte bună, având un inel pe acoperiş spre
a fi agăţată. Autorul investigaţiilor spune că scenele de pe plăcuţă sunt în linii mari
întâlnite la asemenea tipuri de obiecte, cultul cavalerilor danubieni fiind pus, probabil, în
legătură cu cultul solar care, la rândul său, primise influenţe orientale, în special de la
adoratorii zeului Mithras Tauroctonul1226. Relieful găsit la Gârla Mare aparţine crono-
logic secolului al III-lea, când cultul soarelui atinsese o fază maximă de dezvoltare
(contemporan cu cel mithraic şi primele semne ale creştinismului), cavalerul fiind redat
călare spre dreapta, cu căciulă frigiană, barbă şi pletele căzându-i pe spate, având o haină
pliată, pe umerii căreia cade o mantie fluturând. Zeul are o mână ridicată spre zeiţă, iar
cu cealaltă ţine frâul, divinitatea feminină aflată în faţa calului, îmbrăcată cu o rochie

1217
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 151.
1218
Ibidem.
1219
Constantin C. Petolescu, Un relief al cavalerului trac de la Drobeta, în “Drobeta“, 1974, p. 249 şi
urm. (în continuare Un relief al cavalerului trac).
1220
Ibidem.
1221
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, p. 32.
1222
Constantin C. Petolescu, Un relief al cavalerului trac, p. 249 şi urm.
1223
Mişu Davidescu, R. Florescu, Două plăci de la Drobeta reprezentând cavaleri danubieni, în „AMN”,
V, 1968, p. 492, fig. 1.
1224
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 152.
1225
Ion Stângă, O placă votivă a cavalerului danubian descoperită în villa rustica de la Gârla Mare, în
“Drobeta“, X, 2000, p. 106 (în continuare O placă votivă a cavalerului danubian).
1226
Ibidem, p. 107, 108.
166
lungă cu falduri, îndreptând mână stângă spre animal, în dreapta ţinând un strugure. În
câmpul doi de imagine, în partea de sus, meşterul a redat o stea cu 6 colţuri şi pe zeiţa
Victoria cu o cunună de lauri în mână, reprezentată alături de o bufniţă, un lup mic, un
peşte, o măsuţă, un şarpe cu gura deschisă, un personaj masculin în spatele calului
ş.a.1227. Nu avem informaţii despre existenţa în zonă a unui atelier specializat, care să
fabrice asemenea tipuri de obiecte, dar, deoarece aşa ceva fusese atestat numai la Monta-
na, în Moesia Superioară, i-a deteminat pe specialişti să creadă că piesa amintită ar
proveni de acolo1228.
Adoratori la Drobeta avea atât zeiţa Cybele (i-a fost închinat un templu), cât şi
Diana, în timp ce Hekate, divinitate a morţii, este redată pe un relief cioplit în marmură
cu făclii, spice de grâu şi pumnale1229 (planşa LXI - 3). Hercules era zeul bărbăţiei şi idol
al ostaşilor, fiind redat gol într-o statuetă şi cu ceva la subsuoară, afişând o musculatură a
pieptului şi a braţelor proeminentă, mâna stângă ţinând-o la spate (planşa LXI - 4)1230.
Aceeaşi divinitate apare pe un basorelief fragmentar identificat la Gârla Mare, unde
poartă pielea leului din Nemeea şi se pregăteşte să-l lovească pe Caccus (hoţul vitelor lui
Geryon), din spate venind spre el un taur1231. Un cap modest de la o statuetă descoperită
la Drobeta îl redă pe Hercules tânăr1232 şi tot aici, în urma studiilor realizate, a fost
atestat tipul Marii Herculaneze ce căpătase o răspândire largă în cadrul statuariei funera-
re romane, din pricina pătrunderii sale în amintitul repertoriu încă din secolul I1233. Între
divinităţile cu figuraţie mai rară se detaşează zeiţa egipteană Isis, despre care putem
spune că dobândise o anumită atracţie în mediul drobetan, săpăturile efectuate la castrul
roman scoţând la lumină un frumos bust ce o redă tânără, cu părul lăsat pe frunte în două
şuviţe groase, prins la spate în coc. Pe cap zeiţa poartă un corn rupt şi doi şerpi pe scutul
dintre colţurile semilunei1234, artistul realizându-i bustul ieşind dintr-o foaie de acant1235
(planşa LXI - 5).
Cultul lui Mithras s-a bucurat de o mare popularitate, la Drobeta fiind găsite
câtorva reprezentări, o statuetă înfăţişându-l pe zeu purtând căciulă frigiană, sprijinindu-
se pe piciorul drept şi cu stângul călcând taurul, ţinând în mâna dreaptă pumnalul destinat
sacrificiului (planşa LXI - 6) 1236. Împăratului Septimius Severus şi fiilor săi le este dedicată
urarea de sănătate S(oli) I(nvicto) M(ithrae)1237, cultul mithraic fiind întâlnit şi în restul
teritoriului drobetan, de la limita nordică a acestuia (aşezarea de la Cătunele, jud. Gorj1238)
şi până către extremitatea estică (Botoşeşti-Paia, jud. Dolj1239). La Hinova a fost descoperit
un fragment din marmură ce provine de la un relief cu chenar simplu, artistul redându-l
pe zeu îndeplinind cunoscuta misiune a sacrificării taurului1240, motiv pentru care în
mediile ştiinţifice este cunoscut cu supranumele de Tauroctonul (planşa LXIII - 4).
1227
Ibidem, p. 106 (despre reprezentările aflate pe placuţa votivă).
1228
Ibidem, p. 107.
1229
Mişu Davidescu, Drobeta, pp. 153-154; Dumitru Tudor, OR4, p. 373.
1230
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 154.
1231
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 306.
1232
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 126.
1233
Ibidem, pp. 127-128.
1234
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 154.
1235
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 184.
1236
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 154.
1237
Dumitru Tudor, OR4, p. 385.
1238
Alexandru Bărcăcilă, Monumente, p. 102, fig. 108.
1239
Idem, Une ville, p. 36, fig. 33.
1240
Mişu Davidescu, Cetatea, pp. 84-86.
167
 Adorarea zeiţei frumuseţii şi a dragostei este dovedită graţie mai multor statuete
din bronz sau teracotă (planşa LXII - 4), Venus fiind înfăţişată la Drobeta cu păr bogat,
strâns în coc deasupra capului (planşa LXII - 1, 2) sau purtând o coroniţă şi plete
ondulate ce-i cad pe umeri1241. Patru realizări din marmură şi bronz ce redau pe Venus
pudica1242 şi Venus Anadyomene sunt, probabil, mărturii asupra procesului romanizării,
specialiştii sugerând faptul că respectivele figuraţii ar dovedi existenţa unei clientele
băştinaşe, rustice chiar, în rândurile căreia se făcuse asimilarea panteonului roman1243
(planşa LXII - 5, 6). La Hinova au fost descoperite două statuete nude ale zeiţei (turnate
în bronz), prima redând-o cu mâna stângă storcând părul ud, lung şi în şuviţe, dreapta
fiind ruptă din cot, la fel ca şi ambele picioare (planşa LXII - 7), cea de-a doua fiind
realizată, probabil, în cadrul aceluiaşi atelier, înfăţişând-o pe zeiţă cu părul în bucle strâns
în coc la spate, mâna dreaptă îndoită din cot, în timp ce stânga, îndreptată spre pântece,
are intenţia de a acoperiri sexul1244 (planşa LXII - 8). Statueta confecţionată din cărămi-
dă, identificată la Drobeta, o arată pe Venus purtând pe cap o palla, mâna dreaptă desco-
perind umărul1245 (planşa LXII - 4), cercetările efectuate la Gârla Mare scoţând la lumină
doar labele unei micuţe statuete ce o înfăţişează pe aceeaşi zeiţă a iubirii1246 (planşa
LXIII - 2). Geniul morţii, Thanatos, este reprezentat artistic sub forma unui tânăr ador-
mit cu picioarele încrucişate, capul lăsat pe umăr şi flacăra vieţii îndreptată în jos1247
(planşa LXIV - 1), zeul Pan fiind redat pe o placă votivă din marmură descoperită la
Hinova, unde meşterul a sculptat divinitatea în relief frontal având atribuţiile unui păstor,
sprijinindu-şi piciorul stâng pe o căprioară1248 (planşa LXIII - 3). Cercetările întreprinse
la villa rustica de la Gârla Mare au scos la lumină o statuetă din bronz a zeului Pan
turnată plin (12 cm) care, după spusele autorului descoperirii, ar reprezenta produsul unui
atelier destul de specializat aflat la Dunăre1249. Este posibil ca şi statueta găsită la
Apulum (Alba Iulia, jud. Alba) să fi fost confecţionată tot aici1250, ipoteza susţinându-se
în mare parte datorită similitudinilor existente între cele două piese.
Săpăturile arheologice au identificat în perimetrul o. Drobeta Turnu Severin o serie
de fragmente din bronz aparţinând unor statui în mărime naturală, care, din păcate,
prezentau un stadiu avansat de degradare. Studiind detaliile faciale ale unui cap de sta-
tuie, s-a stabilit că acesta o înfăţişa pe împărăteasa Iulia Avita Mamaea, mama împăratu-
lui Severus Alexander, argumentul având la bază multiple corespondenţe între frag-
mentul de la Drobeta şi portretele expuse la Vatican, muzeul Capitoliului din Roma ori
cele două busturi de la British Museum1251 (planşa LXII - 3). Tot la Drobeta au fost
găsite două capete de efeb1252 (planşa LXIV - 2), respectiv copil isiac1253 (planşa LXIV -
3), alături de un bust al zeului Serapis realizat în manieră artizanală (planşa LXIV - 4),
1241
Alexandru Bărcăcilă, Une ville, pp. 88-89, fig. 25, 26, 27, 28, 29, 30.
1242
Dumitru Tudor, OR4, p. 393; Mihai Gramatopol, op. cit., p. 184.
1243
Ibidem.
1244
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 86.
1245
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 190.
1246
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane, p. 97.
1247
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 157.
1248
Idem, Cetatea, pp. 82-84.
1249
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane, p. 97.
1250
Al. Popa, Dumitru Berciu, Câteva obiecte de bronz şi argint de la Apulum, în “Apulum”, 15, Alba-
Iulia, 1977, p. 230, apud Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea vieţii romane, p. 97.
1251
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 122 şi urm.
1252
Ibidem, p. 126.
1253
Dumitru Tudor, OR4, p. 391, fig. 1 a şi b.
168
toate demonstrând legături strânse cu sudul Dunării1254. O statuetă din bronz îl redă pe
geniul funerar Attis, zeiţa agriculturii Ceres-Demetra fiind şi ea reprezentată în aceeaşi
formă1255 (planşa LXIV - 5), alături de mici figuraţii ce înfăţişează vulturi (confecţionate
din bronz şi teracotă) ori atefixe cu cap de femeie, utilizate la decorarea streaşinilor şi
împodobirea pereţilor1256. O categorie aparte o formează tiparele în care se turnau
statuete (vezi reprezentările zeiţei Venus) descoperite atât la Drobeta, cât şi la Dierna,
precum şi matriţele de medalioane1257, mediului militar drobetan aparţinându-i torsul
zeiţei Victoria în mers spre dreapta1258. Importante sub aspect decorativ, dar mai ales
istoric, rămân piesele de centură datate în secolele III – IV, acestea formând producţia
masivă a unor ateliere militare şi urbane ca cele de la Drobeta şi Dierna, ultimul desfăşu-
rând o bogată activitate în secolele II – III1259.
Expoziţiile aflate în cadrul MRPF cuprind tipare şi statui antropomorfe fragmen-
tare realizate în piatră, teracotă (un satir şi două femei) şi metal, o statuetă din bronz
înfăţişând un bărbat cu mâna dreaptă în şold şi stânga adusă la nivelul pieptului, îndoită
pentru a ţine mantia, alte miniaturi redând animale (tigru, un leu ce-şi devorează prada,
un cal şi o acvilă pe stâncă). Tot din bronz este şi statueta unui bărbat aflat în picioare,
dar fără cap, având membrul inferior stâng petrecut peste cel drept, mâna stângă adusă la
nivelul brâului sprijinind cotul celeilalte în maniera “omului gânditor”, palma găsindu-se
sub bărbie. Colecţia muzeală cuprinde şi statui din marmură ce odinioară împodobiseră
edificiile drobetane, din păcate doar în stare fragmentare (trei dintre ele nu au cap, două
fiind de femei şi una singură de bărbat), vizitatorii putând admira o palmă fără două
degete, un fragment de palmă stângă ce pare că ţine ceva, o palmă stângă cu patru degete,
o altă palmă ce păstrează doar un singur deget, precum şi un rest de labă stângă atribuit
unei mari statui romane, despre toate spunându-se la timpul potrivit că ar fi făcut parte
din trofeele postate pe portalul nordic al podului.
Artefacte romane s-au descoperit şi în restul teritoriului, satul Pădina Mare alătu-
rându-se localităţilor deja amintite cu o statuetă din bronz a zeiţei Minerva, găsită în
punctul “Codreş“1260. De la Orşova provin un relief mithraic, o statuetă din marmură a
unui soldat roman şi o figură din bronz ce înfăţişează lupta lui Hercules cu Anteu1261,
la Drobeta fiind descoperită o statuie din piatră a unui bărbat1262. Localitatea Gârla Mare
a rămas celebră şi datorită săpăturilor arheologice recent încheiate la villa rustica unde,
printre altele, s-a găsit amintita statuetă din bronz ce-l înfăţişează pe zeul Pan1263, însă,
cea mai interesantă descoperire efectuată aici, în primul rând datorită mesajului pe care îl
transmite, este trofeul din bronz despre care autorul cercetării spune că reprezintă un
relief comemorativ al războaielor daco-romane (planşa LXV - 1, 2.1., 2.2., 2.3). Repre-
zintă o realizare artistică minoră turnată în bronz, probabil, după anul 1181264, având
dimensiuni cuprinse între 12 X 7 cm, ce redă o piele de leu înălţată pe o uşoară cotă –

1254
Mihai Gramatopol, op. cit, p. 182.
1255
Ibidem, p. 183, 191.
1256
Ibidem, p. 193.
1257
Ibidem, p. 194.
1258
Ibidem, p. 137.
1259
Ibidem, p. 187.
1260
Dumitru Tudor, OR4, p. 221.
1261
Idem, Oraşe, pp. 21-22.
1262
Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, p. 8 şi urm.
1263
Idem, Aşezarea, p. 21.
1264
Idem, O placă votivă a cavalerului danubian, p. 106.
169
foarte posibil o stâncă – la baza căreia sunt ornamente geto-dacice (2 pumnale sica, 2
cnemide identice celor de la Agighiol, câteva scuturi şi căşti, un arc pe jumătate distrus şi
o tolbă cu săgeţi). Dintre acestea, doar cnemidele şi pumnalele pot fi atribuite ornamen-
taţiei amintite1265, în interpretarea simbolisticii (piesa – n.n.) […] ar putea însemna
simbolul LEG. IV FLAVIA FELIX , participantă la războaiele daco-romane, din ai cărei
veterani s-au recrutat primii colonişti ai provinciei1266. Trofeul a fost confecţionat (sau
comandat) la îndemnul unui veteran al legiunii împroprietărit la Gârla Mare, fost
participant la războaiele contra lui Decebal1267, specialiştii admiţând că obiectul ar fi fost
realizat la Drobeta sau Dierna cu ocazia triumfurilor organizate de împăratul Hadrianus
în amintirea războaielor duse de Traian, la o dată apropiată anilor 117 sau 1181268.
Studiile recente par să-i indice o dublă funcţionalitate, fragmentul cu pricina aparţinând
fie seriilor de scene historiate comemorative1269, fie face parte din grupa pieselor lucrate
separat şi aplicate ulterior, pentru a împodobi statui loricate ecvestre1270. Ceea ce se ştie
cu siguranţă o reprezintă faptul că amintitul produs are bune analogii cu altele identifi-
cate la scara imperiului, dar care tratează teme diferite, asemenea figuri-aplice fiind ob-
servate în provincia Dacia pe două scene de luptă descoperite în judeţul Bistriţa-
Năsăud1271 sau mici bronzuri căzute de pe plăci la Ulpia Traiana1272.
Viaţa spirituală a ocupat un loc însemnat în cadrul comunităţilor romane, numă-
rul mare de inscripţii şi monumente votive atestând prezenţa cultelor greco-romane
(Iupiter, Iunona, Venus, Mercur etc.), orientalo-egiptene (Iupiter Dolichenus, Mithras,
Isis etc.), precum şi cele aparţinând spaţiului balcano-danubian (cavalerul trac şi
cavalerul danubian). Studiind cu atenţie câteva fragmente ceramice recuperate graţie
săpăturilor efectuate în anii trecuţi pe aceste locuri, autorii investigaţiilor au fost de
părere că ele ar putea indica practicarea unor culte religioase, mai cu seamă producţiile
decorate cu figuri aplicate sau medalioane1273. În mod obişnuit, asemenea vase erau
realizate cu ajutorul roţii olarului, pe care meşterul ataşa motivele ornamentale făcute
independent cu ajutorul tiparelor, ca în cazul fragmentelor identificate în actuala Piaţă
Ghica de lângă MRPF. Autoarea cercetării a plasat în prima categorie două resturi
ceramice decorate cu imaginea unui şarpe unduit (planşa LXIX - 1) şi un fragment de
buză de vas decorat cu un cap de şarpe şi corp turtit, despre care domnia sa crede că ar
avea legătură cu practicarea cultul zeului Mithras. Pe un alt fragment a fost aplicată o
figură umană în medalion cu faţa plină, buze groase, nas prelung, nări dilatate şi ochi
asimetrici uşor bulbucaţi (planşa LXVIII - 5; planşa LXIX - 3)1274, aparţinând, se pare,
tot divinităţii amintite, detaliile care conduc spre această idee fiind căciula frigiană şi
faţa sa, ce nu poate fi decât a unui oriental1275. De asemenea, un fragment de vas de cult
cu trei torţi este asociat aceluiaşi cult, pe care se regăseşte motivul şarpelui unduit ce
are capul decorat în trei V-uri ştampilate, meşterul aplicând o rozetă cu 8 raze într-o

1265
Ion Stângă, C. Pop, Trofeul de bronz de la Gârla Mare, jud. Mehedinţi, în “Drobeta“, X, 2000, p. 111.
1266
Ibidem.
1267
Ibidem.
1268
Ion Stângă, C. Pop, op. cit., loc. cit., p. 113.
1269
Ibidem, p. 115.
1270
Ibidem.
1271
Ibidem, pp. 115-116.
1272
Ibidem.
1273
Doina Benea, Câteva fragmente de vase votive descoperite la Drobeta, în “Drobeta“, 1970, p. 55 şi urm.
1274
Ibidem.
1275
Ibidem.
170
unduire a acestuia (planşa LXIX - 2). Tot mithraice sunt considerate şi cele patru
cioburi de vas de cult descoperite în incinta castrului, având aplicaţii ce redau
fragmente de şerpi, un cocoş spre stânga, un taur în mers spre dreapta, un brad şi un
ciorchine de strugure1276. Mediul ştiinţific susţine ideea că fragmentele ce conţin
reprezentări ale taurului, cocoşului, bradului (con de brad) sunt, se pare, puse în
legătură cu un posibil cult al zeului Men1277, în timp ce vasele decorate cu şerpi ar
aparţine cultului mithraic sau chiar acoliţilor săi Cautes şi Cautopates1278. Prezenţa
amintitelor vase de cult trebuie corelată cu staţionarea cândva, în secolul III, a cohortei
I Sagittariorum formată din militari recrutaţi din Siria, situaţie confirmată şi de alte
tipuri de artefacte mithraice. Două medalioane în bucăţi, un fragment ce conţine
imaginea unui berbec şi medalionul fragmentar realizat din pastă roşie care redă o
figură masculină nudă, au fost integrate unei alte grupe de vase de cult, imaginea
masculină fiind reprezentativă pentru a identifica pe zeul Pan, având picioare de ţap,
syrinx (instrument muzical) şi un pedum (planşa LXVII - 5).
Fragmentele prezentate scot în evidenţă aportul ceramicii în cercetarea cultelor
religioase romane de la Drobeta1279, fiind de mare ajutor oricărui cercetător care
încearcă să stabilească complexitatea vieţii spirituale existentă cândva pe aceste locuri,
ele surprinzând doar o mică parte din ceea ce a însemnat varietatea cultelor religioase
practicate la nord de Dunăre în timpul şi după încetarea stăpânirii romane.

NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE

Dacia lui Decebal fusese cucerită de romani în momentul când practicarea ritului
incineraţiei înregistrase o scădere considerabilă, autohtonii revenind la înhumarea de-
funcţilor, numărul necropolelor sau al mormintelor izolate ce aparţin epocii romane şi
romane târzii, în care s-a practicat arderea pe rug, fiind mai mic, comparativ cu cele de
înhumaţie1280. Specialiştii au constatat o reală grijă arătată celor trecuţi în nefiinţă, înhu-
marea defuncţilor realizându-se în sarcofage din piatră şi mai rar direct în groapă, carac-
terul variat al inventarelor mormintelor putând aprecia poziţia socială a defunctului. Din
punct de vedere arhitectural, s-au descoperit morminte dotate cu imagini în piatră, meşterii
respectând, în general, canoanele cerute la ridicarea construcţiilor cu caracter funerar.
Studiind cu atenţie resturile unor asemenea amenajări, s-a ajuns la concluzia că pilaştrii
fuseseră piese de bază ale structurii, aceste elemente arhitectonice fiind specifice construc-
ţiilor cu baldachin, având bazele aşezate fie pe un postament, fie direct pe zidărie1281.
Postamentele de pilaştrii la Drobeta întruchipează capete de bou, o scyla (planşa LXVI - 1),
bustul defunctului, capul lui Amon etc., încadrate între doi lei apotropaici1282, fiind însoţite
mai mereu de conuri funerare, ca cele aflate în colecţia MRPF.
Construcţiile funerare de acest tip vor pătrunde în nordul fluviului pe cale oficială
începând cu secolele II – III, cu specificaţia că nu erau accesibile întregii comnunităţi,
cele mai puţin costisitoare, din punct de vedere financiar, rămânând tot altarele.
Epitafurile pastrate aduc elogii la adresa celor decedaţi (planşa LXVI - 3), un exemplu în
1276
Ibidem.
1277
Ibidem.
1278
Ibidem.
1279
Ibidem, p. 60.
1280
Gabriel Crăciunescu, Morminte, p. 1 şi urm.
1281
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 153.
1282
Ibidem, p. 154.
171
acest sens fiind inscripţia săpată pe piatra de mormânt a Flaviei Valentina, pe care soţul ei a
înmormântat-o la Drobeta declarând-o coniux carissima et pientissima et dignitissima ob
principium castitatis1283. Romanii obişnuiau să amplaseze cimitirele pe ambele părţi ale
drumurilor, fapt ce făcea ca altarul decedatului să fie împodobit cu decoraţiuni îngrijite,
deoarece piatra de mormânt era vizibilă trecătorilor. Relativ frecvent, meşterii cioplitori
aşezau pe fronton chipul defunctului străjuit de doi lei păzitori, pe o piatră de mormânt
descoperită la Drobeta găsindu-se încrustate într-o nişă portretele a doi soţi, între două
coloane (planşa LXIX - 4). Tot la Drobeta au fost identificate reprezentări ale păunului
(simbol al nemuririi) sau caduceul zeului Mercur purtător al umbrelor în împărăţia lui
Pluton (psihopomp), alături fiind săpate inscripţii cu litere mari, închise într-o ramă
decorativă1284 (planşa LXVI - 2). După ce grecii vor împrumuta de la egipteni înhumaţia
în sarcofage, fenomenul se va răspândi şi în lumea romană, latinii preluând acest obicei
încă din epoca elenistică1285. Cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie romană a
însemnat începutul folosirii sarcofagelor şi la nord de Dunăre, daco-romanii
confecţionându-le din piatră şi mai rar din plumb. Se pare că practica depunerii
defuncţilor în sarcofage din piatră era mai rar întâlnit la Drobeta, în comparaţie cu alte
regiuni, cele câteva cutii funerare descoperite având un mod de realizare rudimentar1286.
Necropolele erau plasate în afara aşezării, pe marginea drumului principal, ceea ce
făcea ca pietrele de mormânt să fie frumos îngrijite, întărind ideea că daco-romanii
păstrau o vie recunoştintă celor trecuţi în nefiinţă. În timpul săpăturilor arheologice de la
Drobeta s-au identificat două necropole mai importante (planşa LXVIII - 1, 2, 3, 4), una
plasată în sud-vestul urbei, cealaltă fiind dispusă către est, ambele găsindu-se de-a lungul
drumurilor ce făceau legătură cu Dierna, respectiv Ad Mutrium (Butoieşti)1287. Cercetă-
rile efectuate în perimetrul lor au demonstrat că înmormântările se realizaseră în ritul
înhumaţiei, mormintele având, în general, sarcofage din piatră confecţionate ca o cutie
simplă cu feţe dreptunghiulare, peste care era aşezat un capac asemănător acoperişului de
templu. Mormintele se grupau, uneori, două câte două, având perete median despăr-
ţitor1288 şi un inventar bogat (planşa LXVII - 1, 2), studiile arătând că pe lângă piatră,
meşterii utilizaseră şi plumbul la confecţionarea câtorva sarcofage1289. Trupurile defunc-
ţilor nu fuseseră depuse în coşciuge din lemn, mormintele având tencuială la interior,
specialiştii considerând că cele identificate pe malul Dunării aparţinuseră unei populaţii
mai sărace, în timp ce mormintele din partea nordică a oraşului, dispunând de inventare
mai bogate (obiecte din aur, urcioare, opaiţe etc.), este posibil să fi fost ale unei categorii
sociale mai înstărite1290. Resturi de sarcofage s-au descoperit şi spre estul oraşului, aici
fiind frecvente înmormântările în cripte de cărămidă tencuite la interior şi cu bolta
arcuită, dreaptă sau frântă1291, un sarcofag din plumb fiind identificat în actualul Parcul
Rozelor pe drumul ce venea în vechime de la Dierna spre Drobeta. Autorii cercetării l-au
descris ca pe un mormânt închis într-o boltă de cărămidă însoţit de un inventar relativ
bogat1292, în acelaşi perimetru fiind cercetate alte patru morminte realizate din cărămidă,
1283
Dumitru Tudor, OR4, p. 409.
1284
Ibidem.
1285
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 157.
1286
Dumitru Tudor, OR4, p. 400 (un sarcofag roman se găseşte expus chiar în curtea MRPF).
1287
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 157.
1288
Ibidem, p. 158.
1289
Dumitru Tudor, Obiecte de metal din Drobeta, p. 177.
1290
Alexandru Bărcăcilă, Noi monumente funerare, p. 241 şi urm.
1291
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 160.
1292
Dumitru Tudor, OR4, p. 396.
172
prevăzute cu bolţi, datate în secolul III (planşa LXVII - 3, 4, 5). Spre nord-estul oraşului
au apărut cavouri ce conţineau cărămizi ştampilate cu cartuşul legiunii V Macedonica, de
aici arheologii recuperând cinci monede din aur emise în vremea împăratului
Hadrianus1293, în timp ce pe perioada lucrărilor de reamenajare a portului Drobeta Turnu
Severin s-a dat peste alte 38 morminte romane în sarcofage din piatră şi cărămidă
aparţinând, se pare, tot necropolei de vest, găsită în Parcul Rozelor1294. În anul 1970 au
fost descoperite 10 morminte de incineraţie în plină epocă romană, prezenţa amintiului rit
dovedind că unii locuitori drobetani continuau să-l practice1295, o altă necropolă fiind
identificată graţie descoperirilor efectuate în curtea actualului Tribunal, unde s-au găsit
două inscripţii funerare fragmentare1296 şi mai multe morminte romane1297.
La Dierna au apărut două cimitire romane lângă podul de fier ce traversează râul
Cerna, respectiv pe Valea Graţca şi se pare că există şi resturile celui de-al treilea,
amplasat, probabil, în curtea fostei cazărmi a honvezilor, unde în anii trecuţi s-au
semnalat sarcofage din plumb1298. Inventarele recuperate fuseseră destul de bogate, ceea
ce demonstrează că o parte a locuitorilor Diernei duceau o viaţă relativ prosperă, consta-
tare întărită şi de descoperirea unui mormânt care conţinea – alături de alte obiecte –
două medalioane din aur1299. Între Orşova şi Drobeta Turnu Severin, pe Ostrovul
Banului, aflat în faţa cartierului severinean Gura Văii, s-a descoperit lângă ruinele cas-
trului o necropolă ce conţinea morminte în ciste din cărămidă cu bordură de jur-împrejur,
arheologii identificând şi morminte ceva mai simple, unde defuncţii fuseseră depuşi în
gropi de pământ1300. Necropola cercetată la Ostrovul Mare ocupa o poziţie la aproxi-
mativ 100 m distanţă de resturile castrului, mormintele fiind fără inventar şi cu defuncţii
depuşi direct în groapă1301, cercetări efectuându-se şi pe dealul Stârmina, unde s-a
descoperit un mormântul din cărămidă atribuit unei fetiţe, ce avea ca inventar un cercel şi
un inel, toate din aur1302. În anul 1985, în punctul numit de localnici “Glămie“, aflat pe
Dealul Viilor-Şimian, s-au scos la lumină morminte romane din cărămizi legate cu
mortar (capac şi cutie), unul dintre ele fiind de incineraţie1303, iar în 1980 au fost iden-
tificate alte două morminte de incineraţie şi unul de înhumaţie lângă castrul roman de la
Puţinei, datate între secolele II – III. Fuseseră lucrate din cărămidă, având capacele
confecţionate din cărămizi mari puse în trepte şi inventar obişnuit1304.
Un sarcofag de copil a fost descoperit la Ostrovul Corbului, dar fără inventar1305,
în localitatea Izâmşa, pe locul “Valea Fântânilor“, arheologii găsind un sarcofag roman
realizat din piatră1306. Un mormânt ce conţinea şi o monedă emisă în timpul împăratului
Hadrianus (foarte importantă pentru datarea complexului arheologic) a fost identificat în

1293
Ibidem.
1294
Ibidem.
1295
Doina Benea, Corneliu Mărgărit Tătulea, Morminte romane la Drobeta, în “Apulum“, XIII, Alba Iulia,
pp. 667-675.
1296
Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, p. 8 şi urm.
1297
Doina Benea, Carnet de şantier şi note inedite, în Ion Stângă, Despre evoluţia Drobetei civile, p. 8.
1298
Dumitru Tudor, Oraşe, p. 21.
1299
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 217.
1300
Mişu Davidescu, Cetatea, p. 102.
1301
Ibidem, p. 107, 117.
1302
Ibidem, p. 92.
1303
Gabriel Crăciunescu, Morminte, p. 1 şi urm.
1304
Ibidem.
1305
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
1306
Dumitru Tudor, OR4, p. 220; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 168.
173
localitatea Bobaiţa1307, iar la Baloteşti au fost cercetate morminte romane din cărămizi la
locul “Martalogi“1308. Lângă resturile vechiului drum roman ce trecea pe lângă actuala
localitate Burila Mare, au apărut mai multe morminte romane construite în tumuli1309, în
timp ce la Ciovârnăşani s-a dat peste un mormânt cu inventar compus din inel, brăţară şi
diademă lucrate din aur, piatra funerară ce-l însoţea având sculptată pe fronton o coroană şi
o inscripţia ştearsă1310. Pe o coastă deasupra satului Şimian a fost găsit un sarcofag cu oase
în el1311, în timp ce la Rocşoreni s-au semnalat schelete şi două inscripţii funerare frag-
mentare, una dintre ele păstrând imaginea defuncţilor în medalion1312. De la Oreviţa şi
Butoieşti există informaţii cu privire la apariţia a 10 morminte cu lespezi, var şi cărămidă,
respectiv urne funerare1313, iar un monument funerar fragmentar (o stela) a fost descoperit
la Bahna1314. Altare funerare romane au apărut la Schitul Topolniţei1315 şi Dâlma (de aici
provine o inscripţie folosită mult timp ca bază pentru altarul bisericii satului), în timp ce din
localitatea Malovăţ provine un fragment de stelă funerară cu două busturi în nişă1316. Un
mormânt roman de incineraţie în cutie cu capac a fost descoperit în cartierul severinean
Schela Cladovei, căruia specialiştii nu au putut să-i determine modul de realizare, deoa-
rece a fost distrus de apele Dunării, inventarul cuprinzând numai obiecte ceramice1317.
Mormintele izolate şi necropolele prezentate scot în evidenţă grija pe care rudele
celor decedaţi o acordau acestora, complexele arheologice respective, graţie inventarelor
relativ bogate, oferind celor interesaţi posibilitatea studierii nivelului atins de comunită-
ţile daco-romane. Din cele amintite, se desprinde ideea utilizării înmormântărilor în
riturile incineraţiei şi înhumării, balanţa înclinând hotărâtor către cel al înhumaţiei, însă
nici incineraţia nu trebuie neglijată, mai ales că identifică elementul etnic geto-dacic pe
perioada stăpânirii romane. În această etapă de timp fuseseră utilizate sarcofage din
plumb şi piatră lucrate oarecum rudimentar, acoperite cu capace şi depuse în gropi de
cărămidă tencuite, în unele cazuri defuncţii fiind depuşi direct pe fundul gropii. Populaţia
băştinaşă folosea cutii din piatră şi urne care conţineau resturile cremaţiei, continuând,
astfel, un vechi obicei al acestor locuri, demonstrând şi la acest capitol convieţuirea geto-
dacică alături de coloniştii romani.
*
* *
Ajunşi cu consideraţiile noastre la final, ne exprimăm speranţa că viitoarele
cercetări efectuate în zonă de inimosul colectiv al specialiştilor MRPF, vor putea întregi
imaginea vieţii comunităţilor umane existente pe aceste meleaguri, îmbogăţind, astfel,
tabloul promovat de lucrarea noastră, aducând un adaos informatic necesar, menit să
identifice nivelul atins de civilizaţiile ce şi-au dus existenţa aici, în decursul timpului !
prof. dr. Romeo A. Popa

1307
Dumitru Tudor, OR4, p. 219.
1308
Ibidem, p. 219; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 164.
1309
Dumitru Tudor, OR4, p. 219; Mişu Davidescu, Drobeta, p. 166.
1310
Dumitru Tudor, OR4, p. 219.
1311
Ibidem, p. 221.
1312
Sava Bărbătescu, Însemnări monografice asupra satului Rocşoreni, Tr. Severin, 1939, pp. 4-5.
1313
Dumitru Tudor, OR4, p. 219, 220.
1314
Mişu Davidescu, Drobeta, p. 170.
1315
Mihai Gramatopol, op. cit., p. 155.
1316
Dumitru Tudor, OR4, p. 220
1317
Gabriel Crăciunescu, Morminte, p. 1 şi urm.
174
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

IZVOARE EDITE

*** Istoria României, I, 1960.

*** Izvoare privind Istoria României, I, Bucureşti, 1964.
*** Izvoare privind Istoria României, II, Bucureşti, 1970.
*** Academia Română, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, 2001, Bucureşti.

LUCRĂRI GENERALE

ALMAŞ, Dumitru, Decebal, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.

ANDRIŞESCU, I., Din preistoria Olteniei, 1921.
ANTONESCU, Th., Columna Traiană, Iaşi, 1910.
ARDEVAN, Radu, Viaţa municipală în Dacia Romană, Timişoara, Editura Mirton,
1998.
BĂRBĂTESCU, Sava, Însemnări monografice asupra satului Rocşoreni, Tr. Severin,
1934.
BERCIU, Dumitru, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, Editura Ramuri, 1939.
Idem, Catalogul Muzeului Arheologic din Turnu-Severin, Materiale arheologice
privind istoria veche a RPR, 1951, vol. I.
Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
Idem, Arta traco-geţilor, Bucureşti, Editura Academiei Române,1969.
BORONEANŢ, Vasile, Arheologia peşterilor şi minelor din România, Bucureşti,
Editura cIMeC, 2000.
BOSOANCĂ, Cezar, Comuna Pătulele din judeţul Mehedinţi. Monografie, Drobeta
Turnu Severin, Editura Radical, 2001.
BOTEANU, Cornel, Baia de Aramă şi împrejurimile ei, Drobeta Turnu Severin,
Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Mehedinţi, 1999.
BOTEANU, Cornel, BORLOVEANU, Dumitru, Ponoarele-studiu monografic,
Craiova, Editura MJM, 2003.
CIOBOTEA, Dinică, Din istoria satelor, comunei Secu, Craiova, Editura Helios, 1997.
CONDURACHE, E., DUMITRESCU, V., MATEI, D., Harta arheologică a României,
Bucureşti, 1972.
CRĂCIUNESCU, Gabriel, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, Seria
Bibliotheca Thracologică, XLI, Craiova, Editura MJM, 2004.
CRIŞAN, Ioan, Horaţiu, Ceramica geto-dacică, Bucureşti, 1960.
CUCU, Stanca, Băloi, Monografia comunei Căzăneşti, Drobeta Turnu Severin, Editura
IRCOScript, 2006.
DAICOVICIU, Constantin, FERENCZI, Al., Aşezări dacice din Munţii Orăştiei,
partea I, Editura Academiei, 1951.
DAICOVICIU, Hadrian, Dacii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
175
DÂMBOVIŢA, Petrescu, Mircea, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti,
Editura Academiei, 1977.
Idem, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, Editura Junimea, 1978.
DIACONESCU, G., Tezaurul de la Pietroasa, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
DIMITRESCU, Vasile, Istoria oraşului Turnu Severin, 1883.
DINUŢ, Titu, Şişeşti (Repere monografice), Craiova, Editura MJM, 2003.
DUMBRAVĂ, Simona, Mirela, Monografia localităţii Eşelniţa, judeţul Mehedinţi,
Drobeta Turnu Severin, Editura IRCOScript, 2009.
FUIOREA, Nicolae, Dârvari, veche vatră de istorie mehedinţeană, în „Mehedinţi-
istorie şi cultură”, IV, Drobeta Turnu Severin, 1981.
GHERGHE, Petre, Istoria veche a României, Craiova, Tipografia Universităţii, Partea
I, 2003.
GLODARIU, Ioan, IAROSLAVSCHI, Eugen, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.
- I e.n.), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979.
GRAMATOPOL, Mihai, Dacia Antiqua, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
ILIESCU, Vladimir, POPESCU, Virgil, ŞTEFAN, Gheorghe, Izvoare privind Istoria
Românilor, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.
LAZĂR, Simona, Cultura Vârtop în Oltenia, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc,
2005.
MATEESCU, Ileana, Monografia localităţii Recea-judeţul Mehedinţi, Drobeta Turnu
Severin, Editura IRCOScript, 2007.
MIHĂLCESCU, Constantin, Virgil, Comuna Prunişor din judeţul Mehedinţi.
Monografie, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2009.
MURDEALĂ, Nicolae, Apele termale de la Bala. Izvor de sănătate şi speranţă,
Drobeta Turnu Severin, Tipografia Casei Corpului Didactic Mehedinţi, 2009.
PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Ediţie îngrijită, note, comentarii şi
postfaţă de Radu Florescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
PETOLESCU, Constantin, C., Inscripţii latine din Dacia, Bucureşti, 2005.
POPESCU, E., Inscripţiile din sec. IV-XIII descoperite în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1976.
PREDA, Constantin, Monedele geto – dacilor, Bucureşti, 1973.
ROŞCA, Gheorghiţa, Monografia comunei Braniştea, judeţul Mehedinţi, Drobeta
Turnu Severin, Editura IRCOScript, 2006.
RUSTOIU, A., Fibule din Dacia preromană (sec II î.e.n.- I e.n.), Bucureşti, 1997.
TOROPU, O., Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976.
TRUFESCU, V., România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974.
TUDOR, Dumitru, Drobeta, Bucureşti, 1965.
Idem, Podurile romane de la Dunărea de Jos , Bucureşti, 1971.
Idem, Sucidava, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974.
Idem, Arheologia romană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
Idem, Oltenia romană, Ediţiile a III-a şi a IV-a revizuite şi adăugite, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968, 1978.

176
Idem, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1978.
Idem, Itinerare arheologice şi istorice oltene, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979.

LUCRĂRI SPECIALE

BĂRBĂTESCU, Sava, Însemnări monografice asupra satului Rocşoreni, Tr. Severin ,

1939.
DAVIDESCU, Mişu, Drobeta, sec. I – VII e.n., Craiova, Editura Scrisul Românesc,
1980.
Idem, Cetatea romană de la Hinova, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1989.
GHERGHE, Petre, Aşezări şi cetăţi geto-dacice din Oltenia, Craiova, Editura
Universitaria, 1997.
Idem, Repertoriul informaţiilor şi descoperirilor arheologice din Oltenia. Epoca
Latène, Craiova, Editura Universitaria, 2001.
LUCA, Sabin, Adrian, Descoperiri arheologice din Banatul Românesc, Alba Iulia,
Editura Altip, 2006.
PĂTROI, Nicolae, Cătălin, Neo-eneoliticul în Oltenia. Repertoriul de aşezări şi
descoperiri, Craiova, Editura SITECH, 2013.
PĂUNESCU, Alexandru, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi
Dunăre, Bucureşti, Editura AGIR, 2000.
POPA, Romeo, A., POPA, Florentina, C., Civilizaţii antice în judeţul Mehedinţi (sec.
XIII a.Chr.-IV p. Chr.), Craiova, Editura MJM, 2004.
PREDA, Constantin, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1973.
STÂNGĂ, Ion, Viaţa economică la Drobeta în sec. II - IV p.Chr., Bucureşti, Editura
Vavila Edinf, 1998.
VLĂDESCU, C., M., Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti, Editura Militară,
1983.

STUDII ŞI ARTICOLE

ATANASESCU, T., Contribuţii la topografia Drobetei civile pe baza unor noi

descoperiri, în „Sesiunea de comunicări ştiinţifice a muzeelor de istorie”, I,
Bucureşti, 1971.
BABEŞ, Mircea, O unealtă toreutică din sec. IV-III a.Chr. de la Oprişor (jud.
Mehedinţi), în „SCIVA“, 2, tom 44, aprilie-iunie 1993.
Idem, Paftale Latène târzii din sud-estul Europei, în „SCIVA“, 3, tom 34, Bucureşti,
1983.
BĂLĂCEANU, Maria, Podoabe în Oltenia romană. Inele , în “Drobeta“, IX , 1999.
Idem, Podoabe în Oltenia romană. Coliere, în „Drobeta”, XI - XII, 2002.
BĂRCĂCILĂ, Alexandru, Antiquites pre et protohistorique des environs de Turnu-
Severin, în „Dacia”, I, 1924.
Idem, Noi monumente funerare din Drobeta cu însemnarea descoperirilor anterioare,
în „AO”, nr. 61-62, Craiova, 1932.
177
Idem, Monumente religioase ale Drobetei, în „AO”, Craiova, nr. 71-71, 1934.
Idem, Termele romane de la Drobeta, în „AO”, nr. 95, 1938.
Idem, Une ville daco-roman-Drobeta, Bucureşti, 1938.
Idem, Drubeta-azi Tr. Severin, în „Boabe de Grâu“, 1939.
Idem, Tezaurul monetar de la Şişeşti-Mehedinţi, în „SCN”, Bucureşti, 1, 1957.
Idem, Monede, podoabe din metal şi fragmente ceramice de la thermele Drobetei şi
cimitirul medieval suprapus, în „Materiale şi cercetări arheologice“, IV, 1959.
Idem, În jurul inscripţiei cu dedicaţia coloniei Septimia Drobeta pentru împăratul
Caracalla, în „SCIV”, 17, 5, 1965.
BENEA, Doina, Câteva fragmente de vase votive descoperite la Drobeta, în
„Drobeta“, 1970.
Idem, Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta, în „Drobeta“, I.
Idem, Câteva observaţii privind cohors I Sagittariorum de la Tibiscum şi transferul la
Drobeta, în “Drobeta“, Editura Universitaria, XXI, Craiova, 2011.
Idem, A fost Drobeta capitală a Daciei Inferior?, în ”Drobeta”, XXII, 2012.
BENEA, Doina, PĂVĂLAN, Tilică, Aşezarea romană de la Izâmşa–Mehedinţi, „Casa
Corpului Didactic”, Buletin informaţional pentru cadre didactice, 1973.
BENEA, Doina, PISO, Ioan, Diploma militară de la Drobeta, în „Drobeta“, IV, 1985.
BENEA, Doina, TĂTULEA, Corneliu, Mărgărit, Morminte romane la Drobeta, în
„Apulum“, XIII, Alba Iulia.
BERCIU, Dumitru, Scurte cercetări arheologice în judeţul Mehedinţi, în „AO”, 1942.
Idem, Câteva probleme ale culturii Verbicioara, în „SCIV”, XII, 2, 1961.
BERCIU, Dumitru, COMŞA, Eugen, Săpăturile arheologice de la Balta Verde şi
Gogoşu (1949 – 1950), în „Materiale şi cercetări arheologice”, II, Bucureşti,
Editura Academiei, 1956.
BORONEANŢ, Vasile, Descoperiri gravettiene în Peştera lui Climente, în „Revista
Muzeelor”, 6, 1958.
Idem, Descoperiri aparţinând culturii Verbicioara din regiunea Porţilor de Fier, în
„Drobeta”, 1976.
Idem, Probleme ale culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir în lumina noilor cercetări,
în „Drobeta”, IV, 1980.
Idem, Cercetările arheologice de la Ostrovul Mare km. 873 Porţile de Fier II, în „Ma-
teriale şi cercetări arheologice”, a XV-a sesiune anuală de rapoarte, Muzeul
judeţean Braşov-1981, Bucureşti, 1983.
Idem, Cimitirul feudal timpuriu de la Şviniţa, km fluvial 1004, în „Drobeta”, VI, 1985.
Idem, Paleoliticul superior şi Epipaleoliticul din zona Porţilor de Fier, Editura Silex,
Bucureşti, 2000.
BUJOR, Exspectatus, ROŞU, Lucian, Cuptoare primitive de redus minereul de fier din
epoca geto-dacică, descoperite la Cireşu, în „RM”, V, 4, 1968.
CÂRCIUMARU, Marin, Analiza polinică a coprolitelor din staţiunea arheologică de
la Icoana (defileul Dunării), în „SCIV”, 1, tom 24, 1973.
CRĂCIUNESCU, Gabriel, Noi puncte din epoca bronzului pe harta arheologică a
judeţului Mehedinţi, în „Drobeta”, V, 1982.
178
Idem, Noi date despre locuirea de la Km 865 din Ostrovul Mare, în „Drobeta”, VI,
1985.
Idem, Morminte romane în zona Drobeta, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an
I, nr. 3-4, 1994.
Idem, La culture de Basarabi dans le departament de Mehedinţi, în „Thraco-Dacica”,
tom XVI, 1-2, 1995.
Idem, Cultura Verbicioara în judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VII, 1996.
Idem, O sabie de bronz de la Ostrovul Mare, în „Drobeta”, VII, 1996.
Idem, Cercetări arheologice în satul Bucura, în „Drobeta”, IX, 1999.
Idem, Locuirea Coţofeni de la Rogova, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, XI-XII, 2002.
Idem, Un topor de aramă din Judeţul Mehedinţi, în „Tibiscum”, XII, 2005.
Idem, Despre locuirile bronzului mijlociu din Ostrovul Mare, în „Drobeta”, XVI, 2006.
Idem, Necropolele culturii Žuto-Brdo – Gârla Mare din vestul Olteniei, în „Drobeta”,
XXII, 2012.
CRĂCIUNESCU, Gabriel, NEAGOE, Marin, Iulian, MANEA, Cristian, VĂCUŢĂ,
Eugen, GAVRIL, O locuinţă din epoca bronzului în insula Gârla Mare, în
„Drobeta”, XX, 2010.
CRĂCIUNESCU, Gabriel, NEAGOE, Oana, Două morminte de incineraţie de la
Crivina, jud. Mehedinţi, în „Drobeta”, XVIII, 2008.
CRĂCIUNESCU, Gabriel, PARA, Constantin, O statuetă antropomorfă la Ostrovul
Mare, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, XVII, 2007.
CRIŞAN, Ion, Horaţiu, Precizări în legătură cu cronologia ceştii dacice, în „Drobeta“,
1976.
DAVIDESCU, Mişu, O aşezare de tip Criş la Turnu Severin, în „RM”, 6, 1966.
Idem, Oraşul Drobeta şi teritoriul sau în sec. II-III e.n., în “RMM”, 4, 1975.
Idem, Cercetările arheologice din Ostrovul Banului, în „MIA“, nr. 1, 1977.
Idem, Cercetările arheologice din Ostrovul Banului Golu-Gura Văii, Mehedinţi, în
“RMM“ , I, 1977.
Idem, Raport asupra săpăturilor arheologice din castrul roman de la Hinova –
Mehedinţi , în “Drobeta”, III.
Idem, Săpăturile arheologice din castrul roman de la Hinova, în „Drobeta”, IV, 1980.
Idem, Un tezaur de podoabe tracice descoperit în castelul roman târziu de la Hinova-
Mehedinţi, în „Drobeta , V, 1981.
DAVIDESCU, Mişu, BORONEANŢ, Vasile, Două bordeie dacice la Schela Cladovei,
Tr. Severin, în „Apulum”, VII / 1, Alba – Iulia, 1968.
DAVIDESCU, Mişu, FLORESCU, Radu, Două documente epigrafice descoperite la
Drobeta, în “RM”, III, 1966.
Idem, Două plăci de la Drobeta reprezentând cavaleri danubieni, în „Acta Musei
Napocensis”, V, 1968.
DAVIDESCU, Mişu, VULPE, Alexandru, Un nou depozit de topoare la Ostrovul
Corbului, în „SCIV”, 3, tom 19, 1968.
FLORESCU, R., Descoperiri noi la Drobeta şi reformele militare în a doua jumătate a
sec. III, în “RM“, II , 1965 (nr. special).
179
Idem, Două documente epigrafice descoperite la Drobeta, în “RMM“, III, 1966.
Idem, Limesul Dunărean în perioada târzie a imperiului roman, în “Buletinul
Monumentelor Istorice”, XLI, nr. 3, 1977.
GALBENU, Doina, Descoperiri întâmplătoare în judeţul Mehedinţi, în „Drobeta“,
1974.
Idem, Asezarea de tip Sălcuţa de la Almăjel, „CA”, VI, 1983.
GHERGHE, Petre, O descoperire întâmplătoare pe teritoriul comunei Bălăciţa, judeţul
Mehedinţi, în „Drobeta”, VIII, 1998.
Idem, Repertoriul descoperirilor şi informaţiilor arheologice pentru epoca geto-dacică
în judeţul Mehedinţi, în „ Drobeta”, IX, 1999.
GHERGHE, Petre, GEORGESCU, I., Noi descoperiri întâmplătoare în localitatea
Oprişor, judeţul Mehedinţi , în „Drobeta “, XI-XII, 2002.
GHERGHE, Petre, OLTEANU, Florin, Ipoteze istoriografice privind identificarea
toponimului antic Ad Mutrium/Amutria/Amutrian, în lucrarea monografică
Filiaşi. Istorie şi cultură pe valea Jiului, coord. Dinică Ciobotea, Craiova,
2010.
GUDEA, N., Aşezări din epoca romană târzie, în “Banatica“, Reşita, 1977.
GUMĂ, Marian, Câteva precizări asupra unor descoperiri aparţinând primei şi celei
de-a doua vârste a fierului în sud-vestul României, în „Banatica“, vol. X,
Reşiţa, 1990.
HAMAT, Ana-Cristina, Drobeta şi stilul policrom în arta bijuteriilor, în ”Drobeta”, nr.
XXIII, 2013.
LAZĂR, Simona, Descoperiri funerare din Hallstatt-ul târziu în Oltenia, în „Drobeta”,
XVI, 2006.
LICIU, Doru, Două paftale Latène descoperite la Gruia, judeţul Mehedinţi, în
„Drobeta“, XI– XII, 2002.
Idem, Noi descoperiri aparţinând culturii Coţofeni pe teritoriul judeţului Mehedinţi, în
„Drobeta”, XI-XII, 2002.
MACREA, M., PROTASE, D., Tezaurul de monede romane de la Geomal şi invazia
carpilor din 242 , în “Dacia. Studii şi Cercetări Ştiinţifice“, IV, 3-4, Cluj,
1954.
MITREA, Bucur, Două tezaure de monede romane republicane descoperite în Oltenia,
în „SCIV”, 4, tom 22, 1971.
Idem, Descoperiri recente şi mai vechi de monede antice şi bizantine în R.S.R., în
„SCIV“, tom 24, 1973.
MOISIL, Constantin, Privire asupra antichităţilor preistorice din România, în
„BCMI”, IV, Bucureşti, 1911.
MORITZ, Sebastian, ROMAN, Petre, Un nou grup hallstattian timpuriu în sud-vestul
Romaniei-Insula Banului, în „SCIV“, 3, 1969.
MOSCALU, Emil, Probleme ale culturii traco-geto-dacice din Oltenia, în „Oltenia.
Studii şi comunicări”, 3, Craiova, 1981.
Idem, Noi materiale aparţinând culturii tracice Basarabi de la Ostrovul Corbului-
Mehedinţi, în „Thraco-Dacica”, tom XI, 1-2, 1990.

180
NEAGOE, Marian, Iulian, Locuirea Criş de la Şimian, judeţul Mehedinţi, km. flv. 925,
în „Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie”, vol. XVI, Craiova, 2008.
Idem, A „Thessalian” type idol belonging to Vinca culture, discovered at Hinova,
Mehedinţi county, în „Drobeta”, XIX, 2009.
NEAGOE, Minodora, Oana, O brăţară plurispiralică din bronz, descoperită la
Crivina, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, XVIII, 2008.
Idem, Cercetări arheologice în necropola de incineraţie de la Gârla Mare. Campania
2013, în „Drobeta”, XXIII, 2013.
OLTEANU, Ştefan, Cuptoare de ars piatra de var de la Şviniţa din sec. III-IV, în
„Drobeta“, 1974.
PĂTROI, Cătălin, Nicolae, Catalogul aşezărilor şi descoperirilor aparţinând culturii
Sălcuţa, în „Drobeta”, XVII, 2007.
Idem, Reprezentări antropomorfe de lut din Oltenia, descoperite în arealul culturii
eneolitice Sălcuţa, în „Drobeta”, XVIII, 2008.
Idem, Repere cronologice privind cercetarea culturii eneolitice Sălcuţa, în „Drobeta”,
XIX, 2009.
PÂRVAN, V., Considerations sur les sepultures celtiques de Gruia , în “Dacia“ , I ,
Bucureşti.
Idem, Raport asupra măsurilor de luat pentru conservarea castrului roman de la
Drobeta Turnu Severin , în“BCMI“, I – XXXVIII, 1908-1945, nr.18, 1912.
PETOLESCU, Constantin, C., Un relief al cavalerului trac de la Drobeta, în
„Drobeta“, 1974.
Idem, Drobeta în timpul războiului dacic al împăratului Traian, în „Drobeta”, nr.
XXIII, 2013.
POGHIRC, C., Etimologia şi semnificaţia toponimului dac DRUBETA şi relaţia lui cu
DRUI, DRUETE, DÎRMOZ din româneşte, în „Drobeta“, 1976.
POPESCU, D., Fibule din muzeul naţional, în „Dacia“, IX-X, 1945.
POPESCU, Sabin, Vizita lui Caracalla în Dacia, în ”Drobeta”, Editura Universitaria,
XXI, Craiova, 2011.
POPESCU, Dorin, POPESCU, Valeria, Asupra tezaurului de aur de la Ostrovul Mare,
în „SCIV”, tom VI, nr. 3-4, 1955.
POPILIAN, Gheorghe, Două cuptoare de ars ţigla descoperite la Romula, în “RM“,
nr. 2, 1962.
Idem, Tezaurul de monede imperiale romane descoperit la Leurda, oraşul Motru, în
“Drobeta“, I, 1974.
POPILIAN, Gheorghe, MIRCEŞTI, I., S., Tezaurul de monede romane de la Butoieşti
(jud. Mehedinţi), în „Studii şi cercetări de numismatică”, IX, Bucureşti, 1989.
POPILIAN, Gheorghe, DAVIDESCU, Mişu, Tezaurul de monede imperiale descoperit
la Gruia (Mehedinţi), în „Drobeta“, X, 2000.
PREDA, Constantin, Tezaurul monetar din epoca romană descoperit la Gârla Mare
(jud. Mehedinţi), în „Historica“, III, 1974.
PREDA, Constantin, DAVIDESCU, Mişu, Tezaurul monetar descoperit în Ostrovul
Şimian (Drobeta Tr.-Severin), în „Drobeta“, 1976.

181
PREDA, Florentina, Tipuri de aşezări geto-dacice în Oltenia, în „Drobeta“, IV, 1980.
ROMAN, Petre, BORONEANŢ, Vasile, Locuirea neolitică din Ostrovul Banului, în
„Drobeta”, I, 1974.
ROMAN, Petre şi colectivul, Descoperirile de la Ostrovul Corbului-jud. Mehedinţi, în
„Materiale şi Cercetări Arheologice”. I, 1983.
ROŞU, Lucian, Rezultatele preliminare ale cercetărilor arheologice de la Buiceşti-
Mehedinţi, în „Comunicări”, Seria Arheologică, VII, editat de Centrul de
Istorie, Filologie şi Etnografie Craiova al Academiei Române, Craiova, 1968.
RUSSU, I., I., Titius Ianuarius Centurio la Drobeta, în „Drobeta“, 1976.
SÂRBU, V.,RUSTOIU, A., CRĂCIUNESCU, G., Descoperiri funerare în La Tene-ul
târziu din zona Porţilor de Fier, în „Thraco-Dacica”, tom XX, 1-2, 1996.
SIMON, Mihai, Aşezarea sălcuţeană de la Ostrovul Corbului, jud. Mehedinţi, în
„SCIV”, 2, tom 40, aprilie-iunie 1989.
STÂNGĂ, Ion, Cercetări arheologice în insula Ostrovul Mare-Mehedinţi, în
„Drobeta”, IV, 1980.
Idem, Un topor cu braţe în cruce, în colecţia Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, în
„Drobeta”, V, 1982.
Idem, Raport preliminar de cercetare arheologică. Ostrovul Mare, Km Fluvial 876,
Porţile de Fier II-campania 1980, în „Drobeta”, V, 1982.
Idem, Repertoriul arheologic al zonei hidrocentralei Porţile de Fier II, jud. Mehedinţi,
în „MCA”, a XVI-a sesiune anuală de rapoarte arheologice, Vaslui,1982,
Bucureşti, 1986.
Idem, Despre evoluţia Drobetei civile, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial“, an I,
nr. 3-4, 1994.
Idem, Aşezarea romană de la Gârla Mare, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”
an I, nr. 3-4, 1995.
Idem, Un centru ceramic în teritoriul rural al Drobetei: Gârla Mare-Mehedinţi, în
„Acta Musei Napocensis”, 34 / I , 1997.
Idem, Consideraţii privind cunoaşterea vieţii romane rurale pe limes-ul danubian în
sec. II-III p.Chr.: villa rustica de la Gârla Mare, jud. Mehedinţi, în “Drobeta“,
IX, Tr. Severin, 1999.
Idem, Contribuţii privind cunoaşterea teritoriului rural al Drobetei, în „Drobeta“, IX,
1999.
Idem, O placă votivă a cavalerului danubian descoperită în villa rustica de la Gârla
Mare, în „Drobeta“, X, 2000.
Idem, Un centru ceramic în teritoriul rural al Drobetei : Gârla Mare – Mehedinţi, în
“Drobeta“, X, 2000.
Idem, La villa rustica de Gârla Mare ( Mehedinţi ). Campagnes 1999 et 2000.
Nouvelles contributions concernant l’economie romaine rurale durant les
siecles II – III apJC, în “Drobeta“, XI-XII, 2002.
Idem, O bazilică paleocreştină la Izvoarele (judeţul Mehedinţi). Consideraţii
preliminare, în „Drobeta”, XVII, 2007.

182
STÂNGĂ, Ion, DRĂGAN, Mihai, O ştampilă tegulară inedită descoperită în comuna
Vrata, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, XIV, 2004.
STÂNGĂ, Ion, POP, C., Trofeul de bronz de la Gârla Mare, jud. Mehedinţi, în
„Drobeta“, X, 2000.
STUPARU, Constantin, Cercetări asupra aşezării şi necropolei feudale din secolele
XIV-XV din comuna Gruia, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VI, 1985.
Idem, Drumurile romane, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr. 3-4, 1994.
ŞTEFAN, G., Un cuptor de ars ţigla descoperit la Garvăn, în “SCIV“, nr. 8, 1957.
TĂTULEA, Corneliu, Mărgărit, O nouă locuinţă geto-dacică descoperită la Cireşu
(jud. Mehedinţi), în „Drobeta“, 1974.
TOROPU, Octavian, Un topor de aramă cu braţele în cruce descoperit în Oltenia, în
„RM”, 2, 1965.
Idem, Imperiul Roman şi Dacia sud-carpatică în perioada 275-447, în „Analele
Universităţii din Craiova “, II, 1974.
TUDOR, Dumitru, Depozitul monetar de la Seliştea-Mehedinţi, în „Cronica
numismatică şi arheologică“, Bucureşti, XIV, 1935.
Idem, Dominaţia romană la nord de Dunăre, în „Daco-Romania“, I, 1973.
Idem, Municipiul roman Drobeta , în “Drobeta“, I , 1974.
Idem, Un tezaur imperial de monede romane din vestul Olteniei, în “Drobeta“, I, 1974.
Idem, Obiecte de metal din Drobeta, descoperite în săpăturile lui D.C. Butculescu
(1883) şi Gr. Tocilescu (1896-1897), în „Drobeta“, II, 1976.
TUDOR, Dumitru şi colectivul, Cercetări arheologice în zona viitorului lac de
acumulare al hidrocentralei „Porţile de Fier”, în „SCIV“, tom 16, 1965.
TUDOR, Dumitru, DAVIDESCU, Mişu, Portul roman de la Drobeta, în ”Drobeta”, II,
1974.
Idem, Castrul Cătunele (jud. Gorj), în “Drobeta“, II, 1976.
VULPE, Alexandru, Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-dunărean, în
„SCIV”, 24, 2, 1973.
VULPE, R., Rabon, numele antic al pârâului Drincea, în“Drobeta“, 1974.

SITE-URI
http://ran.cimec.ro/sel.asp.

183
ILUSTRAŢII

184
 EXPLICAŢIA ILUSTRAŢIILOR

PLANŞA I
1.2.3.5. Topoare de tip Jaszlandany, varianta Orşova, descoperite la Orşova, Drobeta
Turnu Severin, Pădina Mare şi respectiv Orşova. 4. Topoare de tip Jaszlandany,
varianta Bradu, descoperite la Drobeta Turnu Severin (după Cătălin Nicolae Pătroi,
Neo-eneoliticul în Oltenia).
PLANŞA II
1. Topor descoperit la Jiana. 2. Topor găsit la Izvorul Aneştilor. 3. Topoare aflate în
colecţia MRPF (după Cătălin Nicolae Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia).
PLANŞA III
1. Două fragmente de săbii curbe cu mâner în forma literei „T” descoperite la Ostrovul
Mare. 2. Mormânt de înhumaţie de la Ostrovul Corbului. 3. Depozitul de la Bâlvăneşti (g
– securea). 4. Zăbala şi rozetele descoperite în tumulul II de la Balta Verde. 5. Fragment
de brăţară descoperit la Pristol. 6. Brăţară din bronz descoperită la Balta Verde (desen
fără scară).
PLANŞA IV
1. Fragment de sabie curbă (desen fără scară). 2. Fragment de pumnal cu mâner în forma
literei „T” (desen fără scară). 3. Cute din piatră descoperită la Balta Verde (desen fără
scară). 4. Fragment de brăţară descoperit la Rogova (desen fără scară). 5. Pandantiv
descoperit la Gruia (desen fără scară).
PLANŞA V
1. Fibulă tracică (desen fără scară). 2. Fibulă cu noduri descoperită la Bâlvăneşti (desen
fără scară). 3. A cincea rozetă descoperită în tumulul II de la Balta Verde (desen fără
scară). 4. Tip de fibulă descoperită la Balta Verde şi Gruia (desen fără scară). 5. Podoabă
în „V” descoperită la Balta Verde (desen fără scară). 6. Fragment de fibulă descoperit
la Salcia (desen fără scară). 7. Fibulă de tip Glasinac (desen fără scară).
PLANŞA VI
1.Fibule descoperite la Ostrovul Mare. 2.Tezaurul de la Hinova.
PLANŞA VII
1. Urnă bitronconică de tip „villanova”. 2. Urnă bitronconică de tip „villanova”. 3. Urnă
clopot (pentru comparaţie). 4. Urnă clopot descoperită la Ostrovul Mare. 5. Vas tip
„fructieră”. 6. Fragment dintr-o urnă descoperit la Pristol. 7. Urnă cu capac de la Balta
Verde. 8. Imitaţie după o oenochoe descoperită la Ostrovul Mare. 9. Urnă funerară de la
Balta Verde. 10. Vasul din mormântul de înhumaţie de la Ostrovul Corbului. 11. Vasul
descoperit la Vânjuleţ
PLANŞA VIII
1. Motiv ornamental întâlnit pe buza vasului de la Vânjuleţ (desen fără scară). 2. Marele
vas bitronconic de la Pecica. 3. Schiţa mormântului tumular de incineraţie descoperit la
Ostrovul Mare (desen fără scară).

185
PLANŞA IX
1. Mormântul „S” de la Balta Verde. 2. Mormântul de la Ostrovul Corbului cu fibulă
din fier. 3. Mormânt tumular de incineraţie descoperit la Ostrovul Mare. 4. Resturile
colibei I de pe Ostrovul Şimian
PLANŞA X
1. Planul unei locuinţe geto-dacice de la Ostrovul Şimian (săpăturile din 1966). 2. Cuptor
crematoriu (?) descoperit la Ostrovul Şimian. 3. Cuptor descoperit pe Ostrovul Şimian.
4. Vatra unui cuptor de redus minereul de fier descoperit la Cireşu. 5. Cetatea de la
Bobaiţa.
PLANŞA XI
1. Vârf de lance descoperit la Corcova. 2. Vârf de lance descoperit la Oprişor. 3.4. Vârfuri
de lance descoperite la Gruia.
PLANŞA XII
1. Cuţit curb descoperit la Corcova (desen fără scară). 2. Teaca cuţitului curb
descoperit la Corcova (desen fără scară).
PLANŞA XIII
1. Vârf de lance descoperit la Şişeşti. 2. Fragment de sabie descoperit la Ostrovul Mare.
3. Fragment de sabie descoperit la Şişeşti. 4. Sabie celtică descoperită la Drobeta Tr.-
Severin. 5. Sabie celtică descoperită la Ostrovul Şimian. 6. Sabie celtică descoperită la
Gârla Mică. 7. Fragment de sica descoperit la Ostrovul Mare. 8. Fragment de sica
descoperit la Şişeşti
PLANŞA XIV
1. Spada în teacă descoperită la Corcova. 2. Fibule descoperite la Corcova.
PLANŞA XV
1-2. Paftale din fier placate cu bronz descoperite la Gruia. 3. Monedă dacică
descoperită la Baia de Aramă. 4. Rhytonul descoperit la Poroina (desen fără scară).
PLANŞA XVI
1. Tetradrahmă de la Filip al II-lea. 2. Imitaţie dacică după o tetradrahmă a lui Filip al
II-lea. 3. Imitaţie dacică după o tetradrahmă a lui Alexandru Macedon. 4. Tezaurul de
monede celtice descoperit pe Ostrovul Şimian.
PLANŞA XVII
1. Fragment ceramic lucrat rudimentar cu mâna descoperit pe Ostrovul Şimian. 2. Urnă
funerară dacică realizată cu mâna, ce imită producţiile similare din Hallstat-ul târziu. 3.
Fragment ceramic ce poartă un ornament în „cruce“. 4. Fragment ceramic ce poartă un
ornament tip „şarpe“. 5-8.Vase tip „sac” descoperite în Mehedinţi.
PLANŞA XVIII
1. Vas celtic tip „fructieră” lucrat la roată. 2. Vas celtic tip strecurătoare lucrat la roată.
3-4. Vase celtice lucrate la roată. 5-6. Amfore romane cu două torţi. 7. Fragment dintr-un
vas celtic lucrat la roată si grafitat.

186
PLANŞA XIX
1. Vas dacic tip ceaşcă „afumătoare” (desen fără scară). 2. Vas dacic tip „sac” (desen
fără scară). 3. Ceaşcă dacică descoperită la Schela Cladovei (desen de V. Boroneanţ si
M. Davidescu în revista „Apulum”). 4. Cană dacică descoperită la Corcova. 5. Cană
dacică descoperită la Gruia. 6. Strachină dacică descoperită la Gruia. 7. Strachină
dacică descoperită la Gruia. 8. Fragment dintr-o toartă de amforă rhodiană ştampilată.
PLANŞA XX
1. Vas situlă de la Agighiol asemănător cu exemplarul descoperit în zona Porţile de
Fier. 2. Unealtă toreutică descoperită la Oprişor.
PLANŞA XXI
Rhytonul de la Poroina
PLANŞA XXII
1. Drobeta si Pontes (desen de contele Marsigli). 2. Planul oraşului roman Drobeta
(desen de D. Tudor).
PLANŞA XXIII
1.Inscripţie ce poartă titlul de municipium dat Drobetei. 2. Inscripţie ce atestă ridicare
Drobetei la rang de colonia. 3., 5. Amfore romane descoperite la Crivina. 4. Inscripţie
referitoare la oficiul vamal de la Drobeta. 6. Intrarea în villa rustica de la Gârla Mare.
PLANŞA XXIV
Intrarea in incinta villei rustica de la Gârla Mare (sus). Resturile unei construcţii
destinată activităţilor portuare de la Gârla Mare (mijloc). Resturile unei magazii sau
depozit destinat activităţilor portuare de la Gârla Mare (jos).
PLANŞA XXV
1. Planul villei rustica de la Gârla Mare (desen de I. Stângă). 2. Inel descoperit la Şimian
(desen de I. Stângă). 3.Fragment terra sigilatta imitat descoperit la Bistreţ (desen de I.
Stângă). 4. Statuetă din bronz ce-l redă pe zeul Iupiter descoperită la Salcia (Î =12 cm,
desen de I. Stângă). 5. Cercel descoperit la Şimian (desen de I. Stângă). 6. Fragment de
conductă destinată aducţiunii apei descoperită la Bistreţ (desen de I. Stângă).
PLANŞA XXVI
1. Planul castrului roman de la Drobeta (sec. II). 2. Planul castrului roman de la
Drobeta (sec. III – IV).
PLANŞA XXVII
1. Ruinele castrului roman de la Drobeta (vedere generală spre Dunăre). 2. Bustul lui
Apollodor din Damasc. 3. Ruinele pretoriului din castrul de la Drobeta. 4. Inscripţie ce
poartă numele Cohortei I Antiochensium descoperită la Drobeta. 5. Scena de pe
Columnă referitoare la inaugurarea podului şi a castrului de la Drobeta.
PLANŞA XXVIII
1. Castrul roman de la Puţinei (desen fără scară). 2. Castrul roman de la Batoţi (desen
fără scară). 3. Castrul roman de la Izvoarele – plan general (desen fără scară de
Polonic). 4. Detaliu de zid gros scos din incinta castrului de la Izvoarele (desen fără
187
scară de Polonic). 5. Castrul roman de pe Ins. Banului (desen fără scară de Al. Bărcăcilă).
6. Castrul roman de pe Ins. Banului (desen fără scară de L.F. Marsigli). 7. Castrul roman
de pe Ins. Banului (desen fără scară de Th. Antonescu). 8. Zona castrului de pe Ins.
Banului (desen fără scară de E. Kanitz).
PLANŞA XXIX
1. Castrul roman de la Izvorul Frumos (desen fără scară de Polonic). 2. Castrul roman
din pământ ridicat la Schela Cladovei. 3. Cuptoare de ars ceramica identificate pe Ins.
Banului (stânga); detaliu de gaură pentru aer cald (dreapta). 4. Latura de est a zidului
de incintă a castrului de pe Ostrovul Mare (desen fără scară). 5. Castrul roman de la
Hinova. 6. Fragment din zidul de incintă al castrului de la Hinova.
PLANŞA XXX
1. Porţiune din zidul de incintă al castrului roman de pe Ins. Banului. 2. Fragment din
zidul de incintă cu contrafort ce a aparţinut castrului roman de la Izvoarele. 3. Incinta
turnului din nordul castrului de la Hinova.
PLANŞA XXXI
1. Gropi în curtea castrului de la Hinova. 2. Vatră de foc din prima fază de construcţie a cas-
trului de la Hinova. 3. Vatră de foc din faza a doua de construcţie a castrului de la Hinova.
PLANŞA XXXII
1. Monedă romană încastrată în zidul castrului de la Hinova. 2. Moneda romană încastra-
tă în zidul castrului de la Hinova – (detaliu). 3. Cărămizi ştampilate cu cartuşul unor Legiu-
ni: 3.1.) - Legiunea IV Flavia Felix, 3.2.) - Legiunea V Macedonica, 3.3.) - Legiunea VII
Claudia Felix Pia Fidelis. 4. Cărămizi ştampilate cu cartuşul unor unitaţi militare auxiliare:
4.1.) - Cohorta I Sagittariorum, 4.2.) - Cohorta III Brittonum, 4.3.) - Cohorta I Cretum.
PLANŞA XXXIII
1. Secţiune prin cele trei şanţuri de apărare ale castrului de la Hinova. 2. Dacia în
Tabula Peutingeriană (segmentele VII şi VIII). 3. Cărămizi ştampilate cu cartuşul
Legiunii V Macedonica descoperite la Hinova. 4. Cărămizi ştampilate cu cartuşul unor
unitaţi militare romane târzii descoperite la Hinova.
PLANŞA XXXIV
1. Diploma militară descoperită la Drobeta (Tabla I extrinsecus). 2. Despicarea fluviu-
lui Dunărea în faţa oraşului Drobeta Tr.-Severin (braţul principal şi cel secundar de pe
malul sârbesc).
PLANŞA XXXV
1. Epitaful fragmentar al lui Titus Domitius Ianuarius (reconstituire grafică). 2. Ruinele
picioarelor podului de la Drobeta văzute în albia Dunării la 6 nov. 1977 (desen de M.
Davidescu).
PLANŞA XXXVI
1. Podul de la Drobeta (reconstituire propusă de ing. E. Dupperex). 2. Aversul medaliei
bătută cu prilejul inaugurării podului de la Drobeta (fotografie preluată din revista
„Drobeta”). 3. Epitaful fragmentar al lui Titius Domitius Ianuarius (văzut din faţă). 4.
Reversul medaliei dedicată inaugurării podului de la Drobeta. 5. Scenă de pe Columnă ce
înfăţişează ieşirea trupelor romane prin portalul sudic al podului de la Drobeta.
188
PLANŞA XXXVII
1. Cărămidă ştampilată cu un cartuş necunoscut descoperită la Hinova. 2. Cărămidă
ştampilată cu un cartuş necunoscut descoperită la Hinova. 3. Altarul centurionului
Lupus. 4. Cărămidă cu posibil text oriental (încă nedescifrat).
PLANŞA XXXVIII
1. Pila culee nordică – ruină (Drobeta). 2. Pila culee sudică – ruină (Pontes). 3. Băile ro-
mane de la Drobeta – hypocaust. 4. Inscripţie ce conţine numele Cohortei I Sagitta-
riorum ce a refăcut băile romane drobetane. 5. Băile romane de la Drobeta – frigidarium.
6. Tuburi din ceramică destinate aducţiunii apei pentru băile romane drobetane.
PLANŞA XXXIX
1. Planul băilor romane de la Drobeta (desen de Al Bărcăcilă). 2. Schiţa portului roman
de la Drobeta propusă de C. Bolliac în 1872.
PLANŞA XL
1. Capătul de nord al podului (Drobeta). 2. Reconstituirea formei unui picior şi a siste-
mului de fondare (desen de D. Tudor). 3. Capătul de sud al podului (Pontes). 4. Blocuri
de calcar din zidăria podului de la Drobeta. 5. Două bârne de stejar recuperate din
zidăria podului de la Drobeta.
PLANŞA XLI
1. Ruinele debarcaderului portului roman de la Ostrovul Mare. 2. Ancoră din piatră cu
frânghie descoperită la Ostrovul Mare. 3. Pietre de râşniţa de mână descoperite la
castrul roman de la Hinova dispuse în jurul unei vetre de foc. 4. Râşniţă romană de
mână. 5-7. Unelte agricole romane.
PLANŞA XLII
1. Reconstituire grafică a debarcaderului roman de la Ostrovul Mare. 2. Ancoră romană
din fier descoperită la Ostrovul Mare. 3. Unelte agricole romane descoperite la castrul de
la Hinova: 3.1.) - coasă din fier, 3.2.) - sapă din fier, 3.3.) - cosor pentru vie şi pomi,
3.4.)- talăngi. 4-5. Harpoane pentru peşte mare. 6.Igliţă pentru confecţionat plase de prins
peşte. 7. Garnitură din fier de la o cazma romană descoperită la Gârla Mare. 8. Brăzdar
de plug descoperit la Gârla Mare.
PLANŞA XLIII
1-3.Cârlige de undiţă. 4-5. Falxuri descoperite la Gârla Mare. 6-9. Obiecte de uz casnic
descoperite la Gârla Mare. 10.Vârf de lance romană descoperit la Oprişor. 11.Fragment
de tigaie din bronz reparată prin nituire descoperită la Gârla Mare. 12-15. Vârfuri de
lance romane.
PLANŞA XLIV
1-5. Pumnale romane. 6. Vârfuri de lance. 7. Falx roman.
PLANŞA XLV
1. Vârfuri de săgeţi romane. 2. Umbo de scut descoperit la Hinova.3-6. Greutăţi din
plumb. 7-8. Linguri din perioada romană. 9-10. Piese de harnaşament.

189
PLANŞA XLVI
1. Cuie din fier. 2.Chei din perioada romană. 3. Diferite tipuri de podoabe romane. 4.
Plăcuţă din bronz destinată împodobirii platoşelor, descoperită la Hinova. 5. Diferite
tipuri de accesorii vestimentare romane. 6-9. Piese din tezaurul de la Bălăciţa.
PLANŞA XLVII
1-3. Coliere din tezaurul de la Bălăciţa. 4. Muştiuc de la o goarnă romană. 5. Tuburi din
os pentru păstrat ace de cusut. 6. Fragment de ac sau stylus descoperit la Gârla Mare. 7.
Inel roman descoperit la Gârla Mare. 8.Oglindă romană descoperită la Gârla Mare.
PLANŞA XLVIII
1. Colier identificat la Drobeta. 2. Imitaţie de monedă din aur descoperită la Drobeta.
3. Colier identificat la Drobeta.
PLANŞA XLIX
Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta (sus, mijloc). Fibulă romană
descoperită la Drobeta (jos).
PLANŞA L
1-3. Diferite tipuri de fibule romane. 4. Fibulă cu şaibă in formă de cruce descoperită pe
Ostrovul Şimian (desen de D. Berciu). 5. Fibulă plată sub formă de stea descoperită la
Gârla Mare. 6. Fibulă cu genunchi descoperită la Gârla Mare. 7. Fibulă cu balama desco-
perită la Gârla Mare. 8. Fibulă de tip „Anccisa” descoperită la Gârla Mare. 9-11. Diferite
tipuri de mărgele descoperite la Drobeta. 12. Mărgele descoperite la Hinova. 13. Mărgele
şi pietre de inel descoperite la Hinova. 14. Cataramă circulară descoperită la Hinova.
15. Fibulă in formă de cruce gamată descoperită la Gârla Mare. 16. Cataramă cu placă
de fixare descoperită la Hinova.
PLANŞA LI
1. Pafta de formă pentagonală descoperită la Hinova. 2-3. Tipuri de aplice vestimentare
expuse în MRPF. 4. Aplică rozetă descoperită la Gârla Mare. 5. Linguriţă descoperită
la Gârla Mare. 6. Pafta din bronz descoperită la Gârla Mare. 7-10. Diferite inscripţii
descoperite la Drobeta.
PLANŞA LII
1. Fragment de terra sigilatta decorată cu motivul măştii descoperit la Drobeta (desen
de Gh. Popilian). 2-4. Fragment de terra sigilatta descoperit la Gârla Mare (desen de I.
Stângă). 5. Fragment de terra sigilatta descoperit la Gârla Mare ce pare a fi produsul
meşterului Divixtus (desen de I. Stângă). 6. Fragment de terra sigilatta realizat la
Viminacium (desen de I. Stângă). 7. Fragment ceramic realizat în tehnica barbotinei
descoperit la Gârla Mare. 8. Fragment terra sigilatta descoperit la Batoţi (desen de I.
Stângă). 9. Castron terra sigilatta descoperit la Isverna (desen de Gh. Popilian).
PLANŞA LIII
1. Ştampilă cu litere greceşti aplicată pe toarta unei amfore descoperită la Drobeta. 2-
4. Diferite tipuri de amfore romane descoperite la Hinova (desen de M. Davidescu).
5. Fragment dintr-o amforă romană descoperită la Hinova. 6. Vas ştampilat
descoperit la Drobeta.

190
PLANŞA LIV
1-2. Variante de ştampile in solea descoperite pe câteva vase de la Gârla Mare. 3. Frag-
ment de vas decorat in solea descoperit la Gârla Mare (desen de I. Stângă). 4. Fragment
de vas glazurat descoperit la Gârla Mare ( desen de I. Stângă ). 5-7. Oale cu două torţi
descoperite la Drobeta (desen de Gh. Popilian). 8. Oală cu două torţi descoperită la
Schela Cladovei (desen de G. Popilian). 9. Cană descoperită la Drobeta. 10-13. Diferite
variante de urcioare romane (desen de Gh. Popilian). 14-15. Urcioare romane cu o
singură toartă descoperite la Hinova.
PLANŞA LV
1. Amforidion descoperit la Drobeta. 2. Amforidion descoperit la Hinova. 3. Amforidion
descoperit la Izâmşa. 4. Căniţă cu o toartă. 5-6. Căniţe cu o toartă decorate cu coaste.
7-8. Căniţe cu o toartă, tip ce apare mai rar. 9-12. Castroane. 13. Castron în formă de bol
descoperit la Hinova. 14. Strachină descoperită la Drobeta. 15-16. Farfurii.
PLANŞA LVI
1-2. Urcioare depuse în gropi menajere de la Hinova. 3. Cană descoperită la Hinova. 4. Vas
din plumb descoperit la Hinova (restaurat). 5-6. Resturile unui cuptor roman de ars
ceramica descoperit la Gârla Mare.
PLANŞA LVII
1-6. Diferite tipuri de capace descoperite la Hinova. 7. Capac de amforă descoperit la
Hinova. 8-10. Oale borcan descoperite la Hinova. 11. Pahar tronconin descoperit la
Hinova si restaurat (desen de M. Davidescu). 12. Pahar semisferic din sticlă descoperit
la Hinova (desen de M. Davidescu).
PLANŞA LVIII
1-2. Opaiţe romane cu apucători plate. 3-5. Opaiţe romane cu apucători inelare. 6-7. Două
dintre cele trei tipare descoperite la Gârla Mare (desen de I. Stângă).
PLANŞA LVIX
1-4. Fragmente de mânere de pateră descoperite la Gârla Mare (desene de I. Stângă).
5. Unul dintre cuptoarele de ars piatra de var descoperite la Şviniţa (desen de Şt. Olteanu).
6. Planul unui cuptor roman descoperit în castrul drobetan (desen de Gh. Popilian).
7. Schiţa unui cuptor roman de la Drobeta.
PLANŞA LX
1. Monede romane din aur descoperite la Drobeta. 2. Statuetă din marmură ce-l redă pe
zeul Iupiter. 3. Statuetă ce-l redă pe zeul Iupiter Tonans. 4. Reprezentare pe un medalion
a zeului Iupiter. 5. Iupiter Dolichenus. 6. Reprezentare a zeului Bacchus. 7. Statuetă a
zeului Mercur. 8. Reprezentare a cavalerului danubian.
PLANŞA LXI
1. Icoană a cavalerului trac descoperită la Bistriţa. 2. Reprezentare a cavalerului danubian.
3. Zeiţa Hekate. 4. Fragment de statuie din marmură ce-l redă pe Hercules. 5. Reprezentare
a zeiţei Isis descoperită la Drobeta. 6. Statuetă a zeului Mithras descoperită la Drobeta.

191
PLANŞA LXII
1-2. Statuetă ce o redă pe zeiţa Venus descoperită la Drobeta. 3. Cap de la o statuie din
bronz a împărătesei Iulia Avita Mamaea. 4. Statuetă din teracotă ce o redă pe zeiţa Venus
descoperită la Drobeta. 5-6. Venus pudica, statuete descoperite la Drobeta. 7-8. Statuete
din bronz descoperite la Hinova ce o redau pe zeiţa Venus.
PLANŞA LXIII
1. Închinare pentru Iupiter Sabazios. 2. Picioarele unei statuete a zeiţei Venus, desco-
perite la Gârla Mare. 3. Relief de la Hinova ce-l redă pe zeul Pan. 4. Relief de la
Hinova ce-l redă pe zeul Mithras. 5. Placă votivă descoperită la Gârla Mare ce-l redă
pe cavalerul danubian.
PLANŞA LXIV
1. Calcar identificat la Brezniţa care-l redă pe zeul Thanatos. 2. Cap de efeb descoperit
la Drobeta. 3. Cap de copil isiac descoperit la Drobeta (faţă şi profil). 4. Bust al lui
Serapis. 5. Reprezentare a zeiţei Ceres-Demetra.
PLANŞA LXV
1. Trofeul din bronz de la Gârla Mare. 2. Trofeul din bronz de la Gârla Mare (desen de
I. Stângă): 2.1.) - vedere de sus, 2.2.), 2.3.) - vederi din lateral.
PLANŞA LXVI
1. O scyla. 2. Bustul defunctului. 3. Pietre funerare descoperite la Drobeta.
PLANŞA LXVII
1. Mormânt roman dublu descoperit la Drobeta. 2. Mormânt roman descoperit la
Drobeta. 3-5. Cavouri în cărămidă descoperite la Drobeta.
PLANŞA LXVIII
1-4. Morminte romane săpate la Drobeta de Butculescu. 5. Fragment de vas de cult
descoperit la Drobeta decorat cu figura zeului Mithras.
PLANŞA LXIX
1. Fragment de vas de cult decorat cu motivul şarpelui descoperit la Drobeta. 2. Toartă
de la un vas de cult decorată cu motivul şarpelui, descoperită la Drobeta. 3. Fragment
de vas de cult descoperit la Drobeta decorat cu figura zeului Mithras. 4. Bloc de calcar
descoperit la Drobeta ce-i redă pe defuncţi. 5. Reprezentare a zeului Pan pe un
fragment de vas de cult descoperit la Drobeta.

192
 2 3

4 5

PLANŞA I

193
1 2

3
PLANŞA II

194
1 2

5 6

PLANŞA III

195
 1 2 3

4 5

PLANŞA IV

196
 1 2

3 4

5 6

PLANŞA V
197
 1

PLANŞA VI

198
 1 2 3

4 5 6

7 8 9

9 10
PLANŞA VII

199
 1

3
PLANŞAVIII

200
1 2

4
PLANŞA IX

201
1 2

3 4

5
PLANŞA X

202
 1 2

3 4

PLANŞA XI

203
 1 2

PLANŞA XII

204
 1 2 3

4 5 6 7 8

PLANŞA XIII

205
 1

PLANŞA XIV
206
 1

4
PLANŞA XV
207
 1

PLANŞA XVI
208
 1 2

3 4

5 6

7 8
PLANŞA XVII

209
 1 2 3

5 6

7
PLANŞA XVIII

210
 1 2 3
5

4 6

7 8

PLANŞA XIX
211
 1

PLANŞA XX

212
PLANŞA XXI

213
 1

2
PLANŞA XXII

214
1 2

3 4 5

6
PLANŞA XXIII

215
PLANŞA XXIV

216
 1

2 3 4

PLANŞA XXV

217
 1

PLANŞA XXVI

218
 1 2

5
PLANŞA XXVII

219
 1 2 3

4 5 7

6 8
PLANŞA XXVIII
220
 1 2

3 4

6
PLANŞA XXIX

221
 1

PLANŞA XXX
222
 1

3
PLANŞA XXXI

223
 1

3 4
PLANŞA XXXII

224
 1

3 4

PLANŞA XXXIII

225
 1

PLANŞA XXXIV

226
 1

PLANŞA XXXV

227
 1

2 3 4

5
PLANŞA XXXVI

228
 1 2

PLANŞA XXXVII
229
 1 2

3 4

5 6
PLANŞA XXXVIII
230
 1

PLANŞA XXXIX

231
 1 2

3 5

PLANŞA XL
232
 1 2

3 4

5 6 7

PLANŞA XLI

233
 1 2

3 4

5 6
PLANŞA XLII

234
 1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11

12 13 14 15
PLANŞA XLIII
235
 1 2 3 4 5

7
PLANŞA XLIV

236
 1 2 3

4 5 6

7 8

9 10

PLANŞA XLV
237
 1 2 3

4 5

6 7 8

9
PLANŞA XLVI

238
 1 2

6 7 8
PLANŞA XLVII
239
 1 2

3
PLANŞA XLVIII

240
PLANŞA XLIX

241
 1 2

3 4

5 6 7

8 9 10 11 12

13 14 15 16
PLANŞA L

242
 1 2 3

4 5

6 7

8 9 10
PLANŞA LI
243
 1

2 3 4

5 6

7 8

9
244
PLANŞA LII

2 3 4

6
PLANŞA LIII
245
 1 2 3 4

5 6 7

8 9

10 11 12 13

14 15

PLANŞA LIV
246
 1 2 3

4 5 6 7 8

PLANŞA LV
247
 1 3 2

5 6
PLANŞA LVI
248
 1 2 3

4 5 6

8 9 10

11 12
PLANŞA LVII
249
 1 2

3 4 5

7
PLANŞA LVIII

250
 1 2 3 4

6 7

PLANŞA LIX

251
 1 2

3 4 5

6 7 8

PLANŞA LX

252
 1 2

3 4

5 6

PLANŞA LXI
253
 1 2 3

4 5 6

7 8
PLANŞA LXII

254
 1 2

3 4

5
PLANŞA LXIII

255
 1

4 5
PLANŞA LXIV

256
 1

PLANŞA LXV

257
 1 2

3
PLANŞA LXVI

258
 1 2

4 5

PLANŞA LXVII
259
 1 2

3 4

5
PLANŞA LXVIII
260
 1

3 4

PLANŞA LXIX
261
HĂRŢI

262
 EXPLICAŢIA HĂRŢILOR

1. HARTA DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE DIN PALEOLITIC ŞI

MEZOLITIC

2. HARTA DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE DIN NEO-ENEOLITIC

3. HARTA DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE DIN EPOCA BRONZULUI

4. HARTA DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE DIN EPOCA FIERULUI

5. HARTA DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE DIN EPOCA ROMANĂ

6. HARTA TERITORIULUI RURAL AL DROBETEI (limite probabile –

desen de dr. Ion Stângă)

7. DRUMURILE ROMANE

9. CASTRE ROMANE ŞI ALTE CONSTRUCŢII

10. BRAZDA LUI NOVAC (Valul lui Traian)

263
1.

264
2.

265
3.

266
4.

267
5.

268
7.

269
8.

270
9.

271
10.

272
273
274
275
276
277
278
279
280
281
282
283
284
285
286
287
288
289
290