BALTAGUL de Mihail Sadoveanu

=relația dintre două personaje: Vitoria – Gheorghiță=

Publicat în 1930, ”Baltagul” este nu numai o capodoperă a creației sadoveniene, ci și a

literaturii române interbelice în genere, tematica sa generând posibilitatea interpretării operei în
registre de lectură diferite: roman realist-mitic, roman cu intrigă antropologică, roman polițist,
monografic și social, roman de dragoste sau bildungsroman și, nu în ultimul rând, roman
tradițional (prin spațiul rustic, arhaic evocat, prin tipologia personajelor, prin obiectivitatea
perspectivei narative sau ordinea cronologică a evenimentelor etc.).
Scris în 17 zile, în urma unei călătorii a autorului pe traseul Vitoriei Lipan, romanul are
ca surse de inspirație baladele populare Șalga (setea de împlinire a actului justițiar), Dolca
(ideea profundei legături om-animal) și Miorița (punctul de plecare al firului epic,
corespondența personajelor, integrarea cosmică).
Titlul prefigurează destinul personajelor, căci în sens denotativ denumește securea cu
două tăișuri ca armă specifică oierilor, în roman fiind atât arma crimei, cât și obiectul înfăptuirii
dreptății, iar în sens conotativ are valoare simbolică, de restabilire a echilibrului universal.
Destinului personajelor i se circumscriu teme precum viața pastorală, moartea, condiția
omului simplu, familia, natura, iubirea, călătoria inițiatică, nuanțate de motivul visului, al
labirintului, al căutării, al crimei sau al răzbunării.
Reperele temporale au conotație religioasă – Sâmedru, Sf. Andrei, Sângeorz, iar cele
spațiale țin de estetica realismului prin precizia geografică: Măgura Tarcăului, zona Dornelor
și a Bistriței, Cruci, Suha, Sabasa. Evenimentele sunt evocate din perspectiva obiectivă a unui
narator omniscient, omniprezent, heterodiegetic, auctorial.
Nu în ultimul rând, conturarea personajelor se realizează la nivelul conflictelor – unul
de natură exterioară, între Vitoria Lipan, ca întruchipare a spiritului justițiar, și asasinii lui
Nechifor, care, prin moartea violentă, au condus la un dezechilibru universal; altul, de natură
interioară, oglindit în zbuciumul sufletesc al eroinei (stăpânirea de sine necesară înfăptuirii
actului justițiar înăbușe emoțiile puternice generate de confruntarea cu adevărul morții).
În acest context se situează relația dintre Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, o relație de tip
inițiatoare – inițiat / mentor – învățăcel, ce poate fi interpretată din perspectiva unui
bildungsroman, un roman al maturizării, al inițierii tânărului în scopul preluării statutului de
cap al familiei.
 Definitoriu pentru evidențierea acestei relații este statutul social, psihologic și moral al
personajelor. Astfel, Vitoria Lipan este personajul principal feminin al romanului, o figură
reprezentativă de munteancă, soție de oier și mamă autoritară, o femeie puternică, hotărâtă,
voluntară și inteligentă, cu un dezvoltat simț al devotamentului conjugal și un adevărat spirit
justițiar. Devenită în roman un exponent al lumii arhaice, Vitoria le transmite copiilor săi
respectul tradițiilor și cultul familiei, ca matcă existențială. Deși nu este decât o femeie simplă
de la țară, neștiutoare de carte, eroina a suscitat interesul criticii literare prin calitățile ei
remarcabile și individualizatoare. Astfel, Nicolae Manolescu o receptează ca pe ”o femeie în
țara bărbaților” prin curajul de a părăsi spațiul consacrat al satului și de a se aventura într-un
demers justițiar ce implică oameni / cunoștințe noi și locuri necunoscute. Pentru George
Călinescu, ”Vitoria e un Hamlet feminin care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație,
pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării”. În
altă ordine de idei, Perpessicius o consideră o eroină tragică amintind de Antigona lui Soflocle,
prin demnitatea cu care își trăiește tragedia.
Gheorghiță, personaj secundar al romanului, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, este
reprezentant al generației tinere, având obligația morală de a lua locul tatălui dispărut, conform
regulilor nescrise ale societății tradiționale. Naiv și inocent, Gheorghiță evoluează sub directa
influență a modelului matern, legătura spirituală dintre cei doi fiind sugerată și de asemănarea
fizică: ”Gheorghiță era flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei.”
Relația dintre cele două personaje se proiectează pe fundalul călătoriei cu scop justițiar.
Ca mamă, Vitoria contribuie, prin comportamentul și atitudinea adoptată în timpul acestei
călătorii, la maturizarea fiului său. Deși Gheorghiță este copilul preferat al mamei și poartă
numele secret (și real) al tatălui, el constată pe drum că mamei ”i-au crescut țepi de aricioaică”,
adică a devenit aspră cu el, atitudine ce trebuie înțeleasă ca expresie a tăriei sale de caracter și
a dorinței de a-și confrunta fiul cu realitățile existenței.
Reprezentative atât pentru relația dintre cei doi, cât și pentru procesul de maturizare a
tânărului sunt două secvențe narative. Prima dintre acestea este scena coborârii în râpă
(amintind de mitul coborârii în infern = descensus ad inferos) și veghea nocturnă a rămășițelor
tatălui, o probă a curajului bărbătesc, la ordinul repetat al mamei. ”Coboară-te în râpă, îți
spun!” Scena ilustrează, prin plânsul cu efect purificator (catarctic) și eliberator, desprinderea
lui Gheorghiță de copilărie (”plângea ca un copil”), dar și stăpânirea de sine și luciditatea
văduvei (”fără lacrimi”). Fiul se supune întru totul mamei, asemeni unui ucenic ce se lasă
ghidat de maestrul său spiritual: „Bine, mămucă (...). Oi sta aici, după cum îmi poruncești.”
 Inițierea este încheiată la parastas (o altă secvență semnificativă), când tânărul ține piept
criminalului (Calistrat Bogza) și-l lovește cu baltagul ”în frunte”, ”împuns de alt țipăt” al
mamei sale, așadar cu binecuvântarea acesteia, înfăptuind astfel actul justițiar și restabilind, la
nivel simbolic, echilibrul universului însuși.
Prin urmare, în finalul romanului, Gheorghiță se dovedește suficient de matur pentru a-
și asuma rolul de cap al familiei, în vreme ce Vitoria, sigură de maturizarea fiului în urma
acestei călătorii, decretează necesitatea de a-și continua amândoi viața obișnuită, al cărei ritm a
fost întrerupt de moartea prematură și violentă a lui Nechifor.
La nivelul expresivității, caracterizarea personajelor și, implicit, relația dintre le se
realizează prin tehnica basoreliefului (a individualizării eroinei), îmbinând mijloacele directe
(portretele) cu cele indirecte (vorbe, fapte, atitudini, gesturi, nume), limbajul naratorului și cel
al personajelor conjugând registrul popular cu cel regional.
În concluzie, în acest roman al familiei raportul inițiatoare – inițiat / mentor – învățăcel
este înfățișat prin relația dintre mamă și fiu, cu prilejul unei călătorii în care inteligența mamei
și curajul fiului asigură restabilirea adevărului.