Istoria Artei Universale

 Prezenta- 75%
 Examen- 2 parti, în serii de cate 30 de oameni, 9 întrebări din materie, 2 imagini
de ales și pe baza câtorva parametrii se interpretează imaginile
 Istoria Artei- George Oprescu

I. Lecție introductivă
1. Argument. Aspecte generale
- universitate (lat.) = totalitate => a disciplinelor cunoașterii, are rol de:
 paideia (gr.) = formare => funcție paideutică (cuvântul nu există în dex)
 en + cyclo+ paideia= enciclopedie (obtinem o perspectiva generala asupra
domeniului)
 a pune întrebări= interogativitate = vocația generatoare de cultură a ființei
umane => universitatea oferă interogatii organizate
- fizioplast (imita realitatea) vs. ideoplast (nu imita realitatea)

2. Aspecte teoretice

2.1. Noțiunea de istoria artei:

Problematica istoriei artei
- nu putem furniza cu adevărat o istorie completa a artei dacă nu avem context
(epoca, cultura) și pentru ca nu putem înregistra în întregime toate evenimentele
artistice produse vreodată, nu avem evidenta, datele necesare
- noțiunea de istorie nu poate fi onorata

Problematica artei
- este problematic sa stabilim univoc ce înseamnă arta => definiția si
insemnatatea artei pt. omul contemporan diferă de definiția artei pt. omul dintr-
o alta epoca și cultura (nu avem un etalon universal si stabil pt. noțiunea de
arta)
- Așadar, problematica artei este: Pe măsura ce ne îndepărtăm de spațiul cultural
și de epocă, ideea de arta se schimbă.
Facem o incursiune selectiva in experiența vizualizații artistice în diferite epoci
= o istorie a vizualitatii umane.
2.2. Arta ca experiența a Vizualitatii artistice (o istorie a vizualitatii
artistice)
- în ultimele decenii s-a observat că, din analiza unor epoci îndepărtate, a fost
ignorat tot ceea ce nu era artă de sine stătătoare (high art) de către istoricii de
arta
- dar noi studiem vizualitatea, deci toate reprezentările, imaginile
- când studiem o istorie a vizualitatii artistice invatam sa privim lumea din
perspectiva oamenilor din diferite secole
- mediul genereaza mecanisme de a percepe si reprezenta lumea
- vizualitatea = un mod specific de a vedea lumea într-o epoca.
- vizualitatea este influențată de viziunea socială.

- Vizualitate estetică vs. vizualitatea artistică

 Vizualitatea estetică: reconstrucția esteticului lumii de către privitorul
obiectiv (istoric de artă), presupune o analiză estetică
 Vizualitatea artistică: îi aparține artistului
 mai exista și alte tipuri de a vedea lumea: științific, religios, ideologic
- Noi studiem o istorie selectiva a vizualitatii estetice și artistice

Diferenta dintre privire, vedere și viziune:

 Vederea: simt al organismului, innascuta, e congruenta cu
obiectele
 Privirea: orientare particulara a vederii asupra structurii și
insemnatatii obiectului, presupune o relație de incluziune dintre
obiect și subiect (cineva conține pe altcineva)
 Viziunea: o reconstructie totala a obiectului, propune o lume
alternativă, iar subiectul este norma obiectului (eu decid care sunt
parametrii obiectului)
 Vizualitate estetica: reconstrucția esteticului lumii
Evolutie de la vedere- privire- viziune.

2.3. Sensul Umanist al istoriei artei

- Istoria artei = o disciplină umanistă deoarece investighează procesele artistice

create pe baza conștiinței umane
- Stiintele exacte studiază natura, dar medicina studiază omul, dar într-un mod
exact/realist.
- Umanismul: studiază ceea ce a produs omul sau chiar pe omul însuși
 - conștiință umană = formula generata de univers pentru a se introspecta pe sine
- Martin Heidegger spune în “Ființă și timp”: dasein-ul (ființă care exista aici, în
timp, în particularitatea ei), ca sa ajungă la autenticitate și sa isi implineasca
propriul destin, trebuie sa treacă printr-o experienta: alegerea eroului (eroul
poate fi o persoana, o epoca, o instanță-reper) => istoria artei este o disciplina
umanista deoarece iti deschide orizontul pt. alegerea eroului în accepția lui
Heidegger, (L.B.: dascalul te duce în acel loc de unde ai perspectiva asupra
imperiului eroilor)
- Mircea Eliade vede în istoria artei o disciplina a disciplinelor, o disciplina
totalizanta, L.B.: pt. ca suntem intr-o epoca profund vizuala, dar istoria artei
trebuie practicata interdisciplinar

Istoria artei :
 are o deschidere umanistă care o ajuta sa descifreze în operele de artă
mentalitatea și sistemul de valori al oamenilor din alte epoci, nu numai viziunea
despre stil, arta, experiența artistică
 este capabilă sa developeze din imagini spiritualitatea (tendința spre
abstractizare într-o operă de artă arată o tensiune spirituala)
 ne ajuta sa înțelegem stadii ale conștiinței umane, evolutia gandirii simbolice, a
spiritualitatii, raportul om-lume, om-sine

- Concepte pentru istoria artei ca disciplina umanista:

 Weltanschauung = viziunea asupra lumii într-o anumită epocă, astfel
există alteritate (tot ce e în afara eului meu), este despre relația oamenilor
cu divinitatea/ natura, concepția despre culori.
 Weltbild= o imagine generala despre lume, se afla în centrul unei
concepții despre lume.
 Mensanschauung= viziune despre om si despre umanitate.

Curs 2 17/10/20
2.4. Relația dintre Artă și dimensiunile constitutive ale ființei
umane : Limbaj, Gândire, Conștiință și Societate.

Arta nu exista doar ca o aparitie vizuala in sine, apărută în vid.

 Artă și Limbaj
- gândirea umană: deține niște mecanisme cognitive care au o ordine și o
regularitate asemănătoare limbajului => structurată ca un limbaj și funcționează
cu propria ei sintaxă și morfologie
 - arta, fiind un produs al gândirii, nu doar al sentimentelor, este organizată tot ca
un limbaj
- Semiotica vizualului= se ocupă de generarea de sens prin semne (comunicarea
se formează prin semne) și este legatura dintre arta- limbaj (arta se poate studia
ca un discurs)
- Limbajul contine o multitudine de semne prin care transmitem sensul
- limbajul plastic, la fel ca limbajul verbal, își are propriile reguli,
propria morfologie, sintaxa și semiotică

Aristotel a zis ca orice discurs are trei elemente:

- Logos= cuvânt, discurs, sens, coerenta care leaga cuvintele, limbaj si stil
al operei
- Ethos= valorile și personalitatea celui care vorbește, (căutați in operele
de arta etosul)
- Pathos= dimensiunea afectiva (interesul pragmatic al artistului, ce
starneste opera de arta)

 Arta și Gandire
- Functiile Gandirii (orice act coerent al gândirii rulează unul dintre acestea)
 Abstractizare
 Concretizare
 Generalizare
 Particularizare
 Comparație
- Diferenta dintre analiza și sinteza:
 Analiza (desparti în elemente, ex: în cubism imparti in volume și subvolume un
obiect prin analiza)
 Sinteza (reunești ceea ce rezulta din multitudinea de elemente, ex:
impresionismul se ocupă de produsul final, senzația)
- Gândirea simbolică
- este innascuta și trebuie aprofundata
- da valoare unor fenomene reale
- obligatorie pentru existența unui fenomen cultural (pentru a vedea frumosul,
pentru tot ce depășește imediatul, interesul pragmatic elementar)
- Este dovedita de arta paleolitica
- religia și arta apar simultan pt. că sunt rezultatul gândirii de tip simbolic

 Arta și Conștiința
- Conștiința începe cu faptul ca noi zicem despre noi înșine “eu”
 - Descartes: “Mă îndoiesc, deci gandesc. Gandesc, deci exist.” => îndoiala
e fundamentală ca sa pot aduce certitudini și ca sa pot construi o filosofie
- Schelling, în “Sistemul idealismului transcendental” spune ca sunt 2 pre-
judecati universale: eul și lumea (îl copiază pe Descartes)
- conștiința este o rețea, structura mai degrabă decat un recipient
- Conștiința de sine și inconștientul trebuie avute în vedere cand vorbim
despre raportul dintre arta și conștiința
- creatorul este deja o conștiința de sine (crede anumite lucruri despre sine
și a fost invatat sa se autointeleaga într-un anumit fel)
- conștiința exista ca intentionalitate (fenomenologie)
- Tipurile de constiinta sunt multiple: sociala => arata inegalitatile sociale,
protestează, spirituala => cautari spirituale, ex: expresionism
- în arta se va vedea forma cea mai pregnantă de conștiință a artistului
- Stările alterate ale conștiinței au dus la arta:
- sub influența alcoolului, a drogurilor, ex: shamanii
- arta maladiva, arta bolnavilor psihici, despre care au scris Carl Jung si
Aurel Romila)

 Arta și Societate
- Pierre Bourdieu: “trăim într-o piață a bunurilor simbolice” (=a obiectelor
culturale) => artiștii creează rapid pentru că vor sa își insereze arta într-o
rețea
- noi, ca oameni, suntem zoon politikon = ființe sociale
- Pierre Francastel: perspectiva a (re)apărut în Renaștere în sec. XV
datorită unor condiționări sociale
- Societatea ne-a lăsat moștenire niște comportamente, niște prejudecăți și
niște valori legate de artiști și arta.
- În fiecare societate, cultură, epocă există un status al artistului pe care
acesta încearcă să o onoreze pentru nu fi înlăturat
- în zilele noastre există conformismul protestului: artistul protestează
pt. că știe ca asta îl va impune
- Adesea artiștii sunt originali pentru ca știu ca originalitatea le este
premiată de către societate.

Curs 3 24/10/2022
2.5. Concepte fundamentale/Instrumente și concepte uzuale
Introducere:
- în orice limbă avem lexeme= vocabule= cuvinte care aparțin lexicului
- noțiuni= vocabule mai specializate
- exemplu: societatea e o noțiune, statusul social e un concept
- concepție= viziune, diferit de concept
- orice disciplină/știință lucrează cu:
 concepte= noțiuni calificate
 raționamente= succesiune logică de afirmații care ajunge la o concluzie
 implicații= dacă avem o propoziție validă, și o a doua propoziție care
depinde de ea, atunci și a doua propoziție va fi validă
- tipuri de concepte:
 unilaterale, monotone, simpliste, la un nivel elementar (nomenclatura lui
Luigi)
 bilaterale, complexe
 multilaterale, dinamice, au o substanță foarte complexă
- noi, istoricii de artă, lucrăm cu concepte, metodologii și strategii calificate
- totalitatea metodelor= metodologie

1. Conceptul de epocă: interval socio-cultural situat într-o cronologie, fiind

definită:
 prin niște constante macro-istorice
 prin niște valori dominante
 printr-un model cosmologic (= viziune despre univers),
 printr-un ideal de umanitate/societate
- faptul că gândim în secole poate fi înșelător, ex: istoricii de artă vorbesc despre
lungul secol XVI, de la 1470/80-1648; lungul secol XIX, de la 1789-1919

2. Conceptul de curent artistic:

- un fenomen definit de o sumă de caracteristici (tematice, structurale, stilistice),
- un fenomen de sensibilitate, de gândire, de percepție culturală, de creație, de
viziuni estetice

3. Conceptul de generație: interval social și sociologic care ia parte la aceleași

evenimente istorice decisive, marcante, care participa la același Zeitgeist (spirit
al timpului, saeculum, cum spune Tacit)
- în orice moment istoric sunt contemporane 3 generatii: bunici, părinți, copii

4. Conceptul de școală artistică: un grup activ în jurul unui lider, o comunitate

insuflată de un mentor, care presupune un spațiu consacrat
- cei care participa la o școală a unui mentor, simt ca, de oricâte ori merg spre
mentor, ei fac o călătorie inițiatică= Bildungsreise către centru
 5. Conceptul de stil:
- o configurație vizuală originală sau tipizată
- o experiență psihologică, fiind purtătorul personalității creatorului, a stării de
spirit a epocii, a societății, a ființei
- este generat de valori de ordin etic, social, spiritual, psihologic, dar este și
purtător de valori morale, spirituale, ex: arta bizantină care își propune să
transfigureze chipul unui sfânt eliberat de păcat
- o tensiune interioară care îl determina pe artist să se manifeste într-un anumit
fel

6. Conceptul de operă= un sistem vizual de semnificații și valori, dinamic, viu,

care lucrează cu privitorul ei
 opera nu reprezinta un obiect definitiv/static
 este există straturi de conștiință care au contribuit în elaborarea acelei opere:
 primul nivel: opera are o conștiința proprie, pentru că este
valabilă, activă după dispariția autorului, “marile opere nu au
încetat niciodată să spună ceea ce au de zis” (Harold Bloom) =>
operele transmit fiecărei epoci valori, idei, mesaje noi

 al doilea nivel: conștiința autorului => opera începe în abisurile

psihologice/psihanalitice ale autorului (inconștientul autorului) și
primește valorile personale ale acestuia (conștientul autorului)
 opera, precum o substanță volatilă, primește forma categoriilor mentale ale
privitorului => cu fiecare dintre receptori, opera primește un nou corp

7. Conceptul de autor =
 o conștiința univocă (într-o singura direcție), purtătoare de ambiții, care, printr-
un proiect și prin dexteritate, strategii și instrumente specifice, își trece intenția
de reprezentare într-o configurație vizuală
 este un inconștient creator => este și o conștiință echivocă, care depășește
intenția conștientă a autorului
 autorul își are:
 propriile pre-judecăți,
 propriul orizont axiologic (= de valori)
 propria istorie afectivă, acest lucru trecând spontan în operă
 autorul este un mediu prin trec elemente care nu-l privesc pe el în mod
punctual, o suma de vectori conștienți/inconștienți, evidenți/ inevidenți,
expliciți/impliciți

facultativ:
 ● sec. XII, John de Salisbury a scris că Bernard de Chartres obișnuia să spună
ca „noi (oamenii simpli) suntem ca niște pitici cocoțați pe umerii giganților
(anticilor) și, astfel, suntem capabili să vedem mai mult și mai departe decât
aceștia din urmă”
● noțiunile de Antichitate și de “paranteza medievală” apar în Umanism, pe la
1300, cand încep sa apară niște descoperiri arheologice (umaniștii simțeau
ca s-a pierdut mostenirea greco-romana, din cauza unei perioade de
decadere culturala si stiintifica => “Evul Întunecat”, care este însă un mit,
ex: goticul apare în Evul Mediu)
● ne raportăm la un camp de referinta religios pentru artele de dinainte de
1300-1400 (“Tratat de istorie a religiilor”, de Mircea Eliade)
● eseul lui Panofsky: modul de gandire din teologia scolastica care construia
sisteme teologice este similar cu modul în care se construiau catedralele
gotice, pt. că formele cele mai concrete ascund niște forme mai simbolice,
ale gandirii
● termenul modern: înregistrat la Cassiodor în sec.VI și avea un sens peiorativ
(oamenii moderni erau cei care nu țineau cont de marea tradiție pe care o
aveau de la antici)
● epoca modernității este o varsta a culturii, mentalității, conștiinței europene
în genere, un fel de eon (epoca, era) care preceda modernismul, și este
asociată revoluției științifice de secol XVI
● modernismul = tendința stilistică care apare în arte și în meșteșuguri
● ca sa intelegi modernismul, trebuie sa intelegi specificul artei
premoderniste, pentru care trebuie sa intelegi modernitatea, pentru care
trebuie sa înțelegi premodernitatea
● primul manifest al lui Marinetti: scenariu inițiatic, descensus ad inferos
(cade cu mașina într-o mlaștină din care, când iese, are o revelatie de
“înviere”)
● Traditionalismul este credința moartă a celor vii, tradiția este credința vie a
celor morți.- un teolog ?
● In modernism se renunta la prozodie pentru ca asistăm la o destructurare,
dezintegrare a ființei, nu mai exista reper absolut, iar transcendenta goala (Hugo
Friedrich) exprima tensiunea/năzuința către un ideal care exista in mintea ta
● Suprarealismul lucrează cu psihanaliza.
● Romanticii nu sunt anti-raționali (cum sunt dadaistii), ei sunt pentru recuperarea
iraționalului
● orice tip de discurs este o ideologie
● autorul ideologiilor este unul colectiv (“Memoriile lui Shakespeare”, de
J.L.Borges)
 ● Paul Ekman - Emoțiile date pe față

Curs 4 (31.10.2022)
2.6. Cronologie și periodizare/cronologie tradițională
 Cronologia este un instrument (= construct artificial) și relativ (a se folosi cum
grano sallis)
 Tipuri de cronologii:
1. cronologii de maximă generalitate (bold)
- succesiunea marilor epoci istorice
- furnizate de istorie și arheologie
2. cronologii specializate (italic)
3. cronologie minuțioasă: cronologii în interiorul cronologiilor, ex: etape de
dezvoltare ale artei romanice
- Preistorie
 paleolitic (150 ?/75 ?/40.000- 9.000 î.Hr)
 mezolitic= etapă de tranziție (11/12.000- 9.000 î.Hr.)
 neolitic (9.000- 3.000 î.Hr)
- Antichitate (3000 î.Hr)
 protoistoria= fază de tranziție între preistorie și antichitate- arta
arhaică (3.000-2.000 î.Hr)
 arta Antichității timpurii (2.000- 500 î.Hr)
 arta clasică (sec V- III î.Hr)- Grecia
 arta elenistică (sec III î.Hr - sec III d.Hr)- din Grecia, dar
continuă în Imperiul Roman => artă greco-romană
 evoluție paralelă cu arta elenistică/ greco-romană în Imperiul
Roman (sec II-III)- renasc niște tendințe provinciale, care preiau
moștenirea pre-elenistică etruscă, arhaică: stilul italic => face
trecerea spre arta medievală
 arta protocrestină (sec III/IV- sec VI d.Hr)
 arta bizantină (sec VI- XI d.Hr), doar epocile justinianee, medie,
macedoneană aparțin Antichității
- Evul Mediu (după 476 d.Hr)- arta medievală este o sinteză între arta
barbară a barbarilor migratori din stepele eurasiatice și moștenirea
anterioară a Antichității
 arta barbară (sec V- IX)- produsă de goți, lombarzi/longobarzi
 arta romanică (sec X- XII/XIII)- are niște etape de dezvoltare:
arta liutprandiană, arta carolingiană, arta ottoniană, arta romanică
matură
 arta gotică (sec XII- XIV/XV)
  arta bizantină (sec XI-XIV)- etape de dezvoltare: comnenă, în
exil, paleologă (cea mai cunoscută artă bizantină, de sec XIV-
XV)
- Renaștere (premise în sec XIII: proiectele papale arhitecturale care
preiau deja moștenirea Romei Antice, iar artiștii renunță la maniera
greca și pictează într-un stil mai naturalist)
 arta renascentistă (sec XIV/XV- XVI)
 arta manieristă (sec XVI)
- Modernitatea timpurie (sf sec XVI/ început sec XVII)
 arta barocă și rococo (sec XVI- jum. sec XVIII)
- există o continuitate între arta renascentistă și cea barocă,
dar și o ruptură
- Reforma lui Luther (1517) provoacă Conciliul de la
Trento, unde se pun bazele Contrareformei, care are
consecințe și în plan vizual
 arta clasică (sec XVII- XVIII) și arta neoclasică (sec XVIII-
jum. sec XIX)
 arta romantică și arta academistă (sf. sec XVIII- sec XIX)
 arta realistă (sec XIX)
- Modernitatea înaltă
 arta impresionistă și postimpresionistă (sf. sec XIX)
 arta fauvistă și simbolistă, arta expresionistă, Art Nouveau (sf.
sec XIX - primele 4 decenii ale sec XX)
 arta modernistă și arta avangardistă (prima jum. sec XX)
- Postmodernitatea (după WW2)
 arta postmodernă (Op art, Pop Art, Minimalism, Conceptualist,
Arte Poverra)
 arta contemporană (post 2000)

În principiu există niște categorii generale în care se dezvoltă stilul, reperul fiind
maturitatea creatoare stilistică clasică:
1. stil arhaic, etapă primitivă, care dă într-un:
2. stil preclasic, etapă naivă- anunță clasicul
3. stil clasic, matur, considerat măreț, nobil
4. stil postclasic- rafinament al clasicului, ex: Art Nouveau
5. stil anticlasic- opoziție clasicului, ex: Postmodernism
6. stilul neoclasic- renașterea clasicului, se revendică de la clasic, ex: clasicismul
este neoclasicul Renașterii
Pe măsură ce evoluează o cultură, se mută cronologiile, adică, ceea ce era cândva
clasic poate va deveni preclasic, dar rămâne de văzut, pentru că nicio cultură nu are o
evoluție infinită, asimptotică.

 Orice cronologie:
 trebuie adaptată evoluțiilor regionale și locale, pentru că ritmul și
dinamica unor curente artistice sunt specifice pe un areal geocultural dat,
ex: iradierea modelului renascentist spre Europa Centrală și de Est ia
timp, astfel că nu poți transfera etapele Renașterii din Italia peste
Renașterea din Europa de Est și spațiul românesc; noi am primit multe
elemente în cultura română pe lângă cele renascentiste (loggia) cum ar fi
elemente de cultură bizantină, elemente de artă otomană (laleaua
sculptată la palatele brâncovenești)
 are repere:
1. evenimente istorice majore, ex: WW2
2. domnii, ex: epoca carolingiană
3. dinastii, ex: epoca victoriană
4. calamități naturale, ex: pandemie, cutremur
Curs 5
2.7. Principale metode/abordări și instrumente în istoria artei

Introducere:
- istoricul de artă nu poate să ignore faptul că, în orice epocă, imaginea artistică
este contemporană cu alte tipuri de imagini non-artistice, astfel că studiile
vizuale se concentrează pe ambele tipuri
- abordările noastre sunt specifice istoriei artei, dar vin și din alte discipline/arii
științifice
- ne întrebăm: care este setul de criterii cu care lucrez atunci când evaluez acest
obiect de artă?
- necesitatea conceptelor, metodologiilor și a unei vaste culturi vizuale provine
din necesitatea de a depăși nivelul afectiv și intuitiv de raportare la opera de artă

a. Abordarea tematică:
- urmărește conținutul vizual al operei
- are ca miză intenția de reprezentare (încercarea de a recupera tot ce a vrut să
zică un autor)
- vizează 2 niveluri:
 subiectul operei: structura de suprafață (personaje/“instanțe”/actanți și
acțiune)
  conținutul operei: structura de adâncime (ideile, filozofia subtilă din
spatele aparențelor, perspectiva din care e privită tema, mesajul, sensul
intim, adânc al operei)
- ex: Constantin Brâncuși- Sărutul: subiectul operei este iubirea, există 2
actanți/parteneri care se sărută, dar nu este doar un act sexual, ci există și
un mesaj subtil (ideea de eternitate a iubirii, dragostea care depășește
barierele morții)
b. Abordarea stilistică:
- presupune investigarea trăsăturilor individuale/originale ale manierei de
reprezentare
- oferă indicii privitoare la perspectiva din care a fost abordată tema
- în abordarea stilistică trebuie făcută distincția între nivelul prim, deliberat,
conștient, programat al stilului, pentru care a optat autorul, și nivelul involuntar,
inconștient al stilului, care este consecința unor forțe interioare, și care vine din
intimitățile personalității autorului, din adâncimea ființei sale
- ex: Leonardo și Michelangelo au abordat aceeași manieră de a desena, aceea de
la Florența de la 1500, dar stilul este o chestiune personală
- Heinrich Wölfflin a propus în Principiile fundamentale ale istoriei artei o serie
de dublete stilistice care pot explica toată istoria artei moderne, mai ales
alternanța (diferențele) Renaștere- Baroc:
1. liniar (accentul se pune pe desenul propriu-zis, pe linie, pe contur, pe
delimitarea dintre suprafețe și forme, ex: realismul lui Courbet, peisajele
romantice)- pictural (accentul se pune pe valorile cromatice, iar formele
nu sunt bine delimitate, ex: clar- obscurul lui Rembrandt, sfumato-ul lui
Leonardo, peisajele lui Turner, Van Gogh)

2. plan (la suprafață, ex: Klimt)- profund (invită în interiorul imaginii)

- la icoanele bizantine nu vorbim despre plan simplu, ci despre o
perspectivă inversă, icoana nu te invită înăuntru, ci iese ea în afară
- punct de fugă: dacă ne concentrăm privirea pe un anumit punct,
vom vedea că toate obiectele converg în acea direcție => piramidă
vizuală, astfel că, la icoanele bizantine, piramida vizuală are
vârful îndreptat spre noi

3. formă închisă (toate obiectele sunt foarte clar delimitate și spațiul vizual
este complet, coerent în sine, compoziția este statică și suficientă, ex:
peisaj romantic forestier)- formă deschisă (neglijența cadrului, privirea
se pierde/evoluează pe suprafață, ex: Noaptea înstelată a lui Van Gogh,
The book of Kells)
 4. multiplicitate (confuzia de forme, pierderea în multiple forme, dipersia
atenției asupra multor elemente, ex: forța centripetă)- unitate (atenția
acordată fiecărui element individual, individualizarea fiecărui obiect și
coerentizarea întregului în funcție de centrul de interes, ex: forța
centrifugă)
- aceste categorii sunt congruente: multiplicitate- pictural- formă
deschisă
- există o legătură și între unitate- liniar- formă închisă- plan, dar
nu este obligatoriu să le găsim pe toate suprapuse în aceeași
operă, ex: poate fi multiplicitate, chiar dacă obiectele sunt tratate
liniar

5. claritate (ex: tablourile lui Piero della Francesca)- neclaritate (Ioan

Botezătorul al lui Leonardo, care face trecerea către clar- obscurul baroc,
și care prezintă și: adâncime, picturalitate, formă deschisă, unitate)

c. Abordare estetică:
- provine din filozofie
- utilizează principalele categorii estetice (frumosul, grațiosul, sublimul, tragicul,
grotescul, fantasticul, ironicul, comicul, pateticul, hieraticul)
- presupune investigarea vizualității estetice în regimul căreia este elaborată
opera
- evoluează înspre filosofia artei, ridicând probleme precum: relația dintre
frumos- spirit
- clarifică aspecte precum relația dintre privitor și operă, sau efectele pe care
opera le are asupra receptorului
- importanța stabilirii criteriilor estetice, uzuale în epoca autorului

d. Abordarea hermeneutică:
= o metodă de investigare sistematică a sensurilor și a semnificațiilor de profunzime
ale operei
- scopul este înțelegerea inevidentului
- presupune o permanentă alternare a intuiției (raportarea empatică la operă,
proiecția în procesul de creare și trăirea operei) cu cercetarea (anchetă
științifică)
- raportarea empatică la operă nu înseamnă raportarea afectivă la operă (există
ideea de eroare afectivă)
- sec. XIX, Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher și Wilhelm Dilthey sunt
principalii filozofi care au sistematizat hermeneutica
 - Wilhelm Dilthey a observat că științele reale, ale naturii
(Naturwissenschaften) folosesc explicația (erklaren), iar științele umaniste, ale
spiritului (Geisteswissenschaften) mizează pe înțelegere (verstehen)
- însă în zilele noastre, istoria artei trebuie practicată interdisciplinar, ex:
investigând lucrări cu raze X, mergem pe linia explicației => trebuie reunite
explicația cu înțelegerea
- există un impediment în abordarea hermeneutică: cerc hermeneutic=
permanenta alternanță între parte și întreg în încercarea de înțelegere a unei
opere => pentru a înțelege semnificația globală a unei opere trebuie să
investighezi fiecare element, dar pentru a investiga fiecare component, trebuie
să înțelegi din ce întreg face parte

e. Abordarea istorică:
- presupune reconstituirea contextului în care a apărut opera și înțelegerea
cauzalității ample care a produs opera
- face coerentă o anumită evoluție artistică și dă o continuitate => evoluțiile
istorice sunt analizate în toate planurile: culturale, sociale, intelectuale,
științifice
- repere în abordarea istorică:
 cronologia generală și cronologiile specializate
 marile fenomene/ evenimente istorice, ex: catastrofele, războaiele,
epidemiile (marea ciumă din sec. XIV a dat o influență tematică:
memento mori)
 dinastiile
 suveranii importanți, ex: arta carolingiană, arta ottoniană, arta justinianee

II. Repere ale vizualității artistice premoderne/Experiențe ale

vizualității în marile epoci

1. Arta preistorică:
- neoliticul are două faze:
 faza aceramică (neolitic timpuriu)
 faza ceramică (neolitic târziu): se formulează pe ceramică aproape tot
limbajul vizual care va fi folosit în artele plastice
- s-a produs un regres al figurativismul la trecerea de la paleolitic& mezolitic la
neolitic, unde se ajunge la o hiperschematizare
- în neolitic: descoperirea agriculturii și îmblânzirea animalelor (din mezolitic)

1.1. Dală gravată de la Val Camonica (Italia), cc. 5.000 î.Hr

  nu există decât foarte puține repere culturale, astfel că nu putem situa
social și cultural autorul imaginii de pe dală
 are un caracter simbolic, deci nu o abordăm ca pe o artă figurativă, astfel
că nu trebuie considerat stilul ca necalificat pentru ca nu are ambiții
naturaliste, mimetice => arta preistorică nu trebuie judecată din
perspectiva competențelor stilistice
 au calitate artistică obiectele care vin din epocile preistorice?
 pentru a avea calitate artistică ar trebui să aibă
intenționalitate estetică, adică autorul lor să fi avut o noțiune
despre ce este aceea artă, despre ce este desfătare prin artă, despre
ce înseamnă să abordezi într-un stil sau în altul și dacă și-a propus
să facă artă
 este foarte puțin probabil să fi avut intenționalitate și gândire
estetică a artei în paleolitic, poate doar unele rudimentare
 vorbim mai degrabă despre religie și mitologie exprimate în
limbaj vizual
 este adevărat că deja în neolitic operele vizuale par a proba unele
elemente de gândire estetică, cum este și dala dată
 este important, ca istoric de artă, să te întrebi cu ce noțiune de artă
lucrezi când evaluezi statutul de artă al unor obiecte
 analiză pornind de la configurația vizuală propriu-zisă:
- este un basorelief/ altorelief = > stiacciato (ușoară adâncitură în piatră)
- două siluete:
 cvasi-umane, reprezentate geometrizant: forma fundamentală a
corpului este triunghiul (utilizarea unor forme fundamentale
geometrice de tipul triunghiului pentru reprezentarea bustului
uman este specifică neoliticului), capul redus la un disc, mâinile
reduse la niște linii, cu terminația care sugerează palma
 una dintre siluete este subdimensionată, deci putem să descoperim
o anumită ierarhie între cele două
 interpretare I: razele din jurul capului personajului
supradimensionat pot duce la identificarea cu soarele =>
personajul masculin, pentru că există o asociere străveche între
soare- masculin și lună- feminin
 lună- feminin, datorită asemănării dintre ciclul fiziologic feminin
cu ciclul lunar = > poate fi o reprezentare simbolică a
complementarității genurilor
 interpretare II: un șaman inițiat, cu o aură în jurul capului, care
duce sufletul defunctului pe teritoriul morților /pe bolnav într-o
transă cu rol terapeutic/ pe discipol într-o inițiere șamanică
 - element vertical: poate fi un baston de tip șamanic = argument pt. interpretarea
II
- numărul de cupule (= adâncituri sub formă de vas) care înconjoară siluetele este
important
formează o mandorlă în jurul personajelor, care le delimitează de spațiul profan și
arată că acestea au pătruns în spațiul sacru, lucru dovedit de prezența animalelor
simbolice
- animalele simbolice: cervidae și canidae (cerbi și câini)
Dacă ne uităm la un comparandus din 3.000 (sau 2.000) î.Hr din stepele Eurasiatice
(Mongolia), vedem:
- cerbii pe dale funerare (au fost găsite oase dedesubt)
- luna și soarele
=> popoarele nomade dau dovadă de gândire de tip simbolic și de capacitate stilistică
- aceste forme se regăsesc în toată arta din Epoca Bronzului europeană
- aceste cervidae care se înalță spre lună și soare pot fi relaționate cu mituri care
leagă cerbul de suflet (arhetip care apare în Harry Potter, Harap-Alb,
Levantul)
Alt comparandus:
- unii cerbi urcă în timp ce alții coboară = ciclul natural al vieții
- autorul acestor figuri a vizualizat înălțarea la cer în spirală => această
serpentină, spirală care urcă, este un simbol universal al ascensiunii spirituale
- figura serpentinata, termenul folosit de istoricii de artă pentru sculpturile din
manierism
- sunt reprezentate și armele folosite => ne duce cu gândul la o dală a unui
războinic
Aplice cu cerbi, găsite în morminte: cerbul funerar/tanatic este simbol general al
culturii respective => doar prin comparație cu alte lucrări similare putem analiza dala
gravată de la Val Camonica
Altă dală funerară: portretul celui decedat/ imagine a sufletului său/ a unui zeu al
morților

2.1. Arta sahariană- Cei trei păstori, Ouan Tissemt, Algeria, cc. 4.000 î.Hr/
mileniul V î.Hr.
- identificăm motivul celor trei păstori (arhetip moștenit din neolitic, prezent în
Miorița, Biblie) => laitmotiv al acestei culturi (apare încă în 2-3 locuri)
- interpretarea I:
 mâinile ridicate pot fi un gest natural de surprindere
 narațiunea de bază= mitemul prezintă trei păstori care întâlnesc ceva
revelator, în cazul acesta, revelația este reprezentată vizual de vaca și
puiul ei
  este un mit despre revelația unor păstori cu privire la zeitatea lor
principală, care este născătoarea unui alt zeu
 în Egipt, primele dinastii apar în 3.000 î.Hr., care cinstesc pe Hathor-
zeița cu cap de vacă => egiptenii moștenesc această zeitate din cultura
străveche care trăia în nordul Africii
- interpretare II: este posibil ca cei trei păstori să fie într-o poziție orantă (poziție
de comunicare cu cerul care apare în toate culturile)
- interpretare III: mâinile lor sunt ridicate pentru că sufletele lor se înalță
- stilul folosit este ideoplast, dar nu geometrizant (forme fundamentale), ci
stilizant (accentuarea unor detalii, alungirea corpului, siluetele longilinii)
- stil arhaizant, cu elemente recognoscibile, atent la anatomie (membre, gestică),
vestimentația specifică unor beduini, care NU indică un context cultic (dacă era
vorba de context ritualic, oamenii erau tatuați și îmbrăcămintea lor nu era
sumară)
- păstorii au în grija lor capre, oi
- concluzie: pe lângă abordarea simbolică, ne folosim și de abordarea mitologică
și de cea stilistică

2.3. Lupta săgetătorilor Sefar, Algeria, mileniul V-IV î.Hr.

- analiza stilistică:
 capacitate performantă de reprezentare
 dau dovadă de o știință a anatomiei, inclusiv a raportului dintre corp și
stare, sentiment
 există o notație într-un manuscris de-al lui Leonardo da Vinci în care
explică cum, dacă vrei să tragi cu arcul puternic, trebuie să îți sprijini
toată forța corpului pe piciorul pe care îl avansezi, să te avânți în aceeași
clipă cu partea superioară a corpului înainte, și în același moment să lași
să plece săgeata din arc
 pe noi nu ne interesează că acei oameni preistorici au știut să tragă cu
arcul, pentru că erau antrenați, ci că artistul a știut să sugereze acest gest,
ilustrând o lecție de tir
- analiza culturală și socială:
 poate fi:
1. o dimostrazione, o lecție de tir și de ipostaze fundamentale în trasul cu
arcul
2. o lecție de război
3. consemnarea unui eveniment fundamental, care poate fi victoria
asupra altei grupări de oameni sau care poate arăta momentul înfrângerii
și distrugerii culturii autorului
  sinecdocă: pars pro toto => nu este desenat tot poporul care a participat la
război, ci doar o parte semnificativă pentru întreg
- comparandus: gravură rupestră de la Addaura, Italia, 13.000 î. Hr.
 probabil siluete de șamani în scenariul unui ritual
 sau poate doar un exercițiu de desen= anchetă anatomică, cercetare
artistică
 o siluetă zoomorfă

2. Orientul Antic:
- începând cu 3.000 î.Hr.: protoistoria și istoria antică
 cuprind culturile cele mai importante care s-au afirmat în Orientul
Mijlociu, Nordul Egiptului, Mediterană
 ex: cultura mijlociu- orientală= Mesopotamia (= “ținutul dintre ape”,
“semiluna fertilă”), care este o succesiune de câteva mari culturi, iar
fiecare dintre acestea moștenește cultura anterioară ei:
1. cultura sumero- akkadiană
2. cultura asiro- babiloniană
3. cultura persană (din 1.200 î. Hr.)

2.1. Stindardul din Ur, Mesopotamia (2.400 î.Hr.):

- aparține culturii sumero- akkadiene
- analiză de tip stilistic:
 manieră naivă, sugestivă de reprezentare
- analiză de tip structural:
 structurat pe trei niveluri
 este prezentată o narațiune continuă, care poate fi urmărită în mai multe
feluri:
 bustrofedon (1. de la stânga la dreapta, 2. de la dreapta la stânga,
fără discontinuități, adică așa cum ară boul)
 de la stânga la dreapta pe verticală
 sunt 2 paneluri (față-verso)
 pe o parte: panelul războiului => se observă autoritatea și
capacitatea suveranului/războinicului de a se impune prin luptă și
de a-și învinge dușmanii
 pe cealaltă: panelul păcii => se observă capacitatea suveranului
de a face prospere cetățile pe care el le cucerește
=> discurs antitetic: război= distrugere vs. pace= refacere
 panelul războiului:
 are mai mult sens să lecturăm de jos în sus, pentru a ajunge la
poziția centrală => ierarhia scalei: suveranul este reprezentat mai
 înalt decât ceilalți, pentru că este mai important (poziție
victorioasă în timpul unei procesiuni)
 observăm carele de luptă
 panelul păcii:
 suveranul poartă un veșmânt oriental de tip kaunakes
 în registrul superior se află artiștii: poetul și cântărețul (și pe
celălalt panel mai este un artist) =>
 primul sens: dpdv compozițional, această scenă poate fi analizată
ca fiind gândită din poziția celui care ne spune mitul, ca pe o
vizualizare de către poet a narațiunii
 al doilea sens: instaurarea păcii duce la epoca de armonie,
populațiile sunt îmblânzite, puse să muncească, apar roade, turme
de animale
 suveranul stă pe tron liniștit și legiferează de față cu guvernatorii
lui
 în final, discursul despre pace al celui care cântă la liră
 alături de cântăreț se află poetul, care o poziție spirituală,
exprimându-și pietatea față de ceea ce vede
2.2. Stela lui Untaș Napirișa, Susa (= capitala statului Elam), Siria, sec. XIII î.Hr.
- cultură de influență asiro-babilioneană
- Untaș Napirișa:
 era un domnitor oriental din amurgul civilizației mesopotamiene (sec.
XIII î.Hr.)
 nu este înconjurat de șerpi, pentru că nu au capete => el însuși pare a fi
șarpele, pentru că din picioarele lui pornesc aceste șnururi
 poate fi o ființă hibridă (are un fel de decorațiuni pe piept care seamănă
cu solzii, dar poate fi și păr care sugerează masculinitatea) => este om,
dar în același timp este semidivin (posibilă descendență sacră, din Zeița
reprezentată sub forma unei șerpoaice)
 se mai sugerează și ideea că, indiferent de descendența lui sacră, el nu
este o ființă cu totul umană, ci supraumană
=> discurs mitologic: Untaș Napirișa se mitizează => apoteoza
suveranului
 textul lui Mircea Eliade, Zeul legător și simbolismul nodurilor din
Imagini și simboluri, se referă la faptul că, plecând de la varuna
(=războinicul magician, față de mitra= războinic în sens clasic), în toate
religiile există zei primitivi care luptă cu un fel de instrumente incorecte
(magia), ex: zeul legător își leagă dușmanii și îi împietrește (nu mai pot
vedea, vorbi) => are forță de magician prin excelență
 L.B. interpretează pornind de la Eliade:
1. cum acest zeu legător provine din Orient și chiar din civilizația
mesopotamiană, în această imagine Untaș Napirișa se identifică cu zeul
legător (= cel care își distruge/anihilează dușmanii printr-o forță
superioară tuturor)
2. cum nodul are sensul de țesătură, relație, legătură, poate fi vorba de
Untaș Napirișa ca cel care face coerentă lumea prin legături sacre,
pentru că știm că, în epocile străvechi, suveranii aveau această funcție de
impunere a ordinii și asigurare a securității (= o metaforă a ordinii este
funia care leagă și stabilizează)