LATINITATE SI DACISM

Pascu Izabela
Clasa: XI B

 Etnogeneza
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră
naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex,
îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea
Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-
romane in condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând
în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european.
 1. Teoria originii nord si sud dunărene – Susţinută de istorici şi de filologi: Puşcariu,
Al. Rosetti şi confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi
lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a poporului român şi a
limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni
situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania,
Moesia Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ,
politic şi strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea
caracterului unitar al limbii române

1. Teoria originii nord-dunărene – Avansată de personalităţi ilustre ale culturii

româneşti vechi şi moderne: Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această teză nu a
beneficiat de demonstraţii științifice convingătoare şi de aceea are numai valoare
istorică..

2. Teoriile originii sud-dunărene – a fost susținută şi de savanţi români, dar mai ales
de autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române la sudul
Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană. Fr. J. Sulzer
spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi încă mai
puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi
aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat
fiinţă in Moesia, Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

 Originea Limbii române

Originile limbii române sunt legate de procesul de formare a poporului român. Mulți experți
consideră că limba română derivă din limba latină, care era vorbită în partea de est a
Imperiului Roman. Limba română face parte din familia limbilor romanice, care include unele
limbi care au devenit limbi naționale (italiana, franceza, spaniola, portugheza și româna),
altele care au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în Sardinia, Italia și dialectul
Retromans în Elveția), sau unele limbi au dispărut (dalmată).

 Latinitatea și Dacismul
Latinitatea și Dacismul sunt concepte care demonstrează două curente de idei ce străbat
cultura și literatura română.
Motivaţiile apariţiei şi persistenţei celor două curente de idei sunt dintre cele mai diverse
(politice, psihologice, culturale, economice). Tocmai de aceea ele au, în vreme, un caracter
relativ unitar, cu interferenţe, cu reveniri şi deplasări de accent pe una sau pe alta dintre
poziţii.

 Latinitatea
Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi de generaţia cronicarilor – secolele al XVI-
lea – al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin
Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir, atingând apogeul prin reprezentaţii Şcolii
Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei

imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin.
 Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a
limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii
romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi
un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

 Opinii care susțin latinitatea limbii

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”,
cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române: „Unde
trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat
limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele
cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În
plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte
de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoșiilor”, aşa cum indică şi
titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe
sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El
dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi
românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi
scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de
altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiul din scriitori, a doua din obiceiuri,
a treia din limbă, a patra din nume.”

 Cuvinte care provin din limba latina

 denumiri ale părților corpului omenesc:
cap, frunte, ochi, ureche, tâmplă, creier, păr, geană, sprânceană, barbă, piept
 denumiri ale celor mai importante noțiuni din universul material al omului:
casă, ușă, cheie, masă, fereastră, treaptă, scaun, cuțit, lingură,
 denumiri de alimente:
pâine, sare, apă, lapte, unt, caș, carne, ceapă, untură, varză, legume, miere, făină, vin,
friptură
 cuvinte despre aspecte esențiale ale vieții:
viață, moarte, ființă, om, femeie, fecior, fată, minte, sete, foame, frate, nepot, soră, unchi

 cele mai importante verbe:

a fi, avea, a crește, a lucra, a mânca, averea, a vedea, aș fi, aș vedea, a întreba,
răspunde, a înțelege, a pricepe, a face, a scrie, a învăța, a spune, a zice, a fugii, aride, a
cânta, a crede, asemăna, a culege, ara, a măcina, a cerne, a toarce, a țese, a coase, a
se spăla, a da, a putea, a vrea, a se îmbrăca etc.
 o serie de adjective:
bun, rău, trist, frumos, cuminte, deștept, tânăr, bătrân, gros, gras, înalt, subțire, lung,
surd, orb, flămând, sătul, mut, dur, aspru; moale, tare, dulce, acru, amar etc.
 denumiri din domeniul vegetal:
 pom, floare, frunză, prun, măr, păr, cireș, nuc, fag, mesteacăn, salcâm, plop, arin,
carpen, frasin, fragă, mure, ghindă, alună, lemn, grâu, secară, orz
 denumiri din domeniul animal:
pui, găină, pasăre, albină, muscă, vrabie, lebădă, veveriță, cal, bou, porc, câine, capră,
ied, urs, vulpe, cerb, șoarece, vierme, șarpe, taur, berbec
 noțiuni de timp loc, mod:
zi, noapte, seară, dimineață, amiază, ardei, ieri, lună, săptămâna, mâine, azi, târziu,
curând; toate anotimpurile (ianuarie, februarie, martie, …, decembrie) și zilele săptămânii
(luni, marți, …, duminică)
 denumirile unor culori:
alb, negru, verde, roșu, vânătă, albastru
 adverbe folosite în mod curent:
atunci, acum, când, încă, aici, acolo, sus, jos, aproape, afară, bine, rău, ușor, greu,
repede, mult, puțin, foarte

 Dacismul
Este un caracter specific dacilor, un element lexical din limba dacilor, format astfel:
-Dac + suf.-ism
Este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat
prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.
Dacismul îşi face simţită prezenţa odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneza şi
pentru mitologia din spaţiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei, mai mult sau mai
puţin unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea
tradiţionalistă. Cunoaşte câteva puncte de maxim interes, între care apariţia, în 1926, a
monumentalei opere a lui Vasile Pârvan, Getica, de referinţă în istoriografie.

 Dacia
În Dacia locuia populația bine organizată în raport etic și lingvistic:
Tracii și geto-dacii. Aceștia au fost integrați în formațiile provinciale și supuși procesului de
romanizare. Romanizarea a prins rădăcini la populația băștinașă, prin înlocuirea limbii și
culturii, a numelor proprii și a credințelor, a organizării social-economice, constituind un
fenomen de “masă cu valori formative” esenţiale în etnogeneza poporului român.

Odată cu integrarea Daciei în Imperiu, se poate spune că majoritatea traco-dacilor au fost

integrați și ei în lumea romană, cu excepția câtorva daci care au rămas în afara granițelor
provinciei create de Traian. Cu timpul, însă, legăturile lor economice cu Imperiul și fascinația
lor pentru civilizația romană i-au romanizat treptat.

 Cuvinte moștenite din daca

A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea,
ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă.
B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur,
beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru,
bunget, burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză.
C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocîrlie, ciomag, cârlan,
cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură,
D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc,
doină, don, dop, droaie, dulău.
F: fărîmă.
G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gîde,
gîdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă.
H: hojma.
I: iazmă, iele.
Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema.
J: jilţ.
L: leagăn, lepăda, lespede, leşina.
M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mămăligă, mărcat, mătură, melc,
mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună,
murg, muşat.
N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian.
O: ortoman.
P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea.
R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, rîmfă, rînză.
S: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure,
strungă, sugruma, suguşa, şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma,
sâmbure, sîmvea, sarbăd, Sarmisegetuza.
T: tare, traistă, tulei,
Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă.
U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare.
V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol,
Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgîria, zgârma, zimbru, zîrnă.

 Opinii care susțin dacismul

În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al poporului nostru din cele
mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate
socială şi naţională.

În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E rău
destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul:
„Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă întreg poporul dac la luptă
împotriva cotropitorilor romani. Lupta înseamnă jertfă, moarte demnă.

Vasile Pârvan a fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a

preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane. În scopul
rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, iar
pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare
a sa,o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării istorice
rolul politic şi cultural al daco-geţilor. El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, care
erau politeişti geţii se arată în credinţele lor henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că
zeul geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului din cer când Zamolxis,
când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute explicative ale puterii ori
înfăţişării divinităţii.”

 Asemănarea dintre daci şi românii de astăzi

Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia poporului nostru
până astăzi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular – care este acelaşi astăzi
ca şi cel dăltuit în piatră, pe columnă.

Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte
cadacii de pe columna lui Traian. Asemănarea dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular
românesc a fost recunoscută până şi de către Şcoala Ardeleană.
 Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită
acontinuităţii daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.

Columna lui Traian este un monument antic

din Roma construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia,
care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata
apropiere - la nord - de Forul roman. Columna are o înălțime de aproximativ 40 de metri și
conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.

 CONCLUZIE
Limba romană derivă din latina vorbită in părțile de est al Imperiului Roman, dar nu este
un descendent direct al latinei clasice, care este o limbă latină vulgară. Limbile romane fac
parte din familia limbilor romanice, iar unele au devenit limbi naționale, în timp ce altele au
rămas limbi regionale sau chiar au dispărut. În timp, limbile se schimbă, iar atunci când
modificările lingvistice se acumulează și varianta originală nu mai este înțeleasă de vorbitor,
se creează o nouă limbă. Cu alte cuvinte, limba română, așa cum este vorbită astăzi, este
rezultatul unui lung proces de schimbare din latina vulgară și este o limbă vie care va
continua să sufere modificări, dar originile sale vor rămâne întotdeauna în latina vulgară.

 BIBLIORAFIE
https://www.academia.edu/4864832/
Www_referat_ro_Latinitate_si_dacism_studiu_de_caz
https://ro.wikipedia.org/
https://cuvantultinerilor.ro/
https://www.colegiu.info/
https://www.google.ro/
Vasile Pârvan ,,Getica”