Dumitru Staniloae CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU Volumul I COLECTIA OIKOUMENE 5, é % a “AeroDumitru Staniloae CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU Volumul I Editie ingrijita de CAMIL MARIUS DADARLAT CRISrSL Bucuresti, 1995CUVANT fNAINTE Lucrarea Parintelui Staniloae, ,, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu “ respira duhul autenticei traditii patristice fiind destinaté unei circulatii universal crestine si chiar mai mult decat atat. In acest duh, autorul preia inva{dtura patristicé despre chipul lui Dumnezeu din om si o dezvolta in mod creator, datorita unei gandiri teologice de exceptie, scotand la iveala numeroase aspecte si implicatii inedite care conferd lucrarii valoare universald. Fiecare pagind este un tezaur de gandire si spiritualitate profundd, iar in totalitatea ei lucrarea dobdndeste caracterul unui adevarat tratat de teologie dogmaticd in cuprinsul cdruia sunt abordate marile probleme ale invdtdturii de credin{d cregtine. Constructia monumentalé a lucrarii este destinata sa risipeascé anumite erori doctrinare care confrunta Biserica in societatea contemporand gsi care provoaca atdta dezorientare si confuzie in mintea omului contemporan. Vom cauta sa prezentim de aceea cateva jaloane menite sa puna in relief valoarea decisiva a acestei considerabile lucrdri pentru viata $i trdirea crestina intr-o lume care se vrea dominata de pluralism religios si cultural. Omul a fost zidit dupd chipul lui Dumnezeu, din iubirea Tatélui, manifestata in Fiul (Chipul Tatalui), prin lucrarea de viata facdtoare a Sfantului Duh, pentru ca omul sé devind partener constient de dialog cu Dumnezeu. Sau cum spune autorul, ,,a fi chip al lui Dumnezeu gi a ramane chip al Lui si a se dezvolta ca atare, inseamnda a fi partener de dialog al lui Dumnezeu. lar omul, fiind facut partener de dialog comunicat cu Dumnezeu, e facut spre existenta eterna“. Paradoxul fiintei umane, consté in calitatea ei de fiinta creata de Dumnezeu gi in acelagi timp nemuritoare. Aceasta arata ca ,,omul nu este nemuritor prin sine ci prin Dumnezeu, fiindcd odaté ce L-a creat, pe fiecare, ca persoana de neinlocuit Dumnezeu nu mai ingdduie sd dispard cu totul din existenta, El nu e nemuritor pur si simplu ca Dumnezeu, ci pentru ca e creat i sustinut in existenta ca partener constient de dialog, recunoscut sau nu de el, al lui Dumnezeu cel nemuritor“. Omul a fost creat de Dumnezeu in calitatea de chip al Sau si menit sa se ridice la asemdnarea cu Ziditorul sdu, prin dialogul iubirii reciproce. Omul isi face astfel drumul spre infinitate printr-o continud transcendere spre Dumnezeu, dar si spre oameni gsi lume, dorind sa cuprindé totul ca si Dumnezeu. In acest sens, fiecare persoand, chip al lui Dumnezeu, e o complexitate unitara de extindere universald care tinde sa cuprindd toate persoanele si toata realitatea fard sa le confunde cu sine. Astfel, menirea omului nu este aceea de a se topi in fiinta6 Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU universului, ci sé personalizeze universul ca si inainteze cu el spre o tot mai deplind comuniune cu Dumnezeu in Treime. Este adevarat ca oamenii s-au abatut de la aceasta cale prin socotinte egoiste, au rupt firea lor de firea dumnezeiascd risipindu-se in tot atatia indivizi cdti existé. Dar Dumnezeu n-a ingdduit ca sa piard faptura zidita dupa chipul Sau gi a trimis pe Fiul Siu ca sé uneasca firea noastrd cu firea Sa diving in unitatea Persoanei Lui. Persoana dumnezeiasca igi arata si-si manifesta astfel infinitatea dumnezeiascd in forma noud, prin mediul uman, iar firea omeneascé are in ea in mod statornic, de aceasta data, tendinta spre comuniunea desdvargsita cu Dumnezeu. Prin accentul pus, cu atata stéruintd, pe notiunea de persoand, Parintele Staniloae ia 0 pozitie radicala impotriva conceptiilor panteiste care bantuie cu atata furie in lumea contemporand, sub forme diferite, ca unele ce scufundad omul in monotonia unei existente dominata de forte impersonale. Sau cum spunea el insusi: ,,dacdé filosofiile panteiste au inchis omului transcendentul gi au tdiat legétura omului cu el, Hristos ca persoand divind a ridicat creatia din monotonia vietii, care stipaneste imanentul in planul superior al transcendentului creator si mantuitor. Absolutul transcendent cu iubirea lui interpersonala ridicd acum fiinta creaté a omului cu ambianta nemuririi adevarate si a infinitatii de viaté a lui Dumnezeu.“ Parintele Staniloae vrea sé ne aminteascé astfel ca notiunea de persoané a fost elaboratd in focul disputelor trinitare si hristologice de teologia patristicd. Filosofia anticd, tocmai pentru ca era o filosofie panteista, nu stia decat de indivizi si substante. nm centrul lucrarii Parintelui Staniloae se afla Persoana lui lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu gi Chip al Tatdlui, dar si Fiu al omului creat dupa chipul lui Dumnezeu, intrupat pentru mantuirea tuturor. Cu o raré insisten{a, autorul subliniazd de fiecare data ca actul intruparii Fiului lui Dumnezeu se intemeiazd pe maxima unire dintre firea Sa divind cu cea umand. Pe figasul gandirii patristice, se aratd ca firea umand a lui Hristos nu este inchisd in ea insdsi si enipostasiatd, adicd profund ancoraté in Persoana sau Ipostasul divin al lui Hristos. ,,Iisus Hristos, spunea Parintele Staniloae, ne araté prin unirea firii omenesti cu cea dumnezeiascéd in ipostasul Stu unic, cd umanitatea nu este inchisd, in mod fatal, in ingustimea ipostasurilor unei specii supuse legilor im- anentei, dupa cum nici dumnezeirea Sa nu riméane inchisa in transcen- denta ei. Umanitatea devine un mediu al libertatii si infinitatii unui ipostas absolut al Dumnezeirii treimice iubitoare, ca sé adune oamenii ca fii in comuniune directa cu Tatal“. ,, Firea umand devine fire asumaté in Ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu“. Pe aceasta cale, autorul respinge doud erori doctrinare hristologice care submineaza grav viata gi spiritualitatea crestind. Pe de o parte este vorba despre monofizitism, adicé de faptul cd firea omeneascé a luiCUVANT INAINTE 7 Hristos ar fi fost absorbité de firea lui divind ramandand de fapt doar firea necreat& sau dumnezeiasca. Impotriva unei astfel de erori, autorul spune ca in ,,contopirea firii omenesti cu cea divind e implicaté ideea ca firea umand e de o esenté cu cea divind, fiindcd in calitatea ei de fire creaté este lipsiti de orice valoare. Monofizitismul nu ti recunoaste astfel lui Dumnezeu puterea sd dea fiintaé i unei alte forme durabile gi consistente de existen{a si si 0 tmpodobeascd cu cele mai bogate daruri ale Sale si sé se bucure de existen{a ei ca dar al Lui si de relatia de partener al ei cu Sine in intelegerea existentei si de iubire reciproca“. Pe de alta parte, lucrarea respinge cu aceeasi hotdrare si eroarea nestoriand, care introduce o separatie radicala intre cele doud firi ale lui Hristos, intre firea divind si firea umand, ataét de profunda, incat sustinea cd in Hristos nu exista doar doud firi, ci si doud persoane. Impotriva unor astfel de aberatii, se subliniazé ca ,,nestorianismul, in forma lui veche sau moderna, nu vedea pe Dumnezeu capabil de atata iubire faté de creatia Sa, incdt sd uneascd creatia cu firea Sa dumnezeiascd necreatd, la maximum, intr-o unicé Persoana si, prin aceasta, sa se facd Dumnezeu insusi unul dintre oameni, in comuniunea cea mai intima cu oamenii. Nestorianismul nu vede deplina dragoste a lui Dumnezeu in actul credrii unor fiinte congtiente din nimic, care sa-l fac sé se coboare pani a se face El insugi Om gi partener al iubirii gi al intelegerii comune a existentei gi bucuriei de ea cu oamenii“. mn contrast cu aceste erori, lisus Hristos este marturisit, in Evanghelii gi de invatatura Bisericii, ca Fiu al lui Dumnezeu, Care, facandu-Se om, dar ramanénd in acelagi timp si Dumnezeu, e singurul in stare sé arate dragostea si atotputernicia lui Dumnezeu fata de noi si, ca atare, sd ne mantuiasca de moarte gi sé ne asigure o viata vegnica in comuniune cu Sfanta Treime, izvorul vietii in plenitudine. Ludnd trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu duce prin acesta la indeplinire destinatia omului, penetrand prin trupul lui cosmosul material si ajutand si trupurile noastre sé fact aceasta impreund cu El, din puterea Lui. Astfel, Fiul intrupat si inviat cu trupul pentru vecie adund toata creatia in El si o transfigureazd. Dar, prin aceasta, in Tisus Hristos e implicata si invatatura cregtiné despre lume, creatie a lui Dumnezeu in Treime, transcendent si atotputernic, personal gi iubitor. Dumnezeu adevidrat si om adevarat. Lucrarea Périntelui Sténiloae este indreptata impotriva celor care contesta dumnezeirea lui Hristos, ca Hristos este Dumnezeu, fara sa se realizeze ca, pe langa respingerea nasterii Lui din Fecioaré, pe langa respingerea Crucii si a Treimii, ei contesté si caracterul creat al lumii acesteia si a putintei de invingere a mortii persoanelor umane gi a unei vieti viitoare vegnice a lor impreund cu creatia intr-o unitate desavarsita a iubirii dumnezeiesti. Astfel de teorii nu contesta existenta lui Dumnezeu, dar cu ce pot dovedi existenta Lui daca n-a venit in lume printr-o8 Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU Persoand a Treimii in mod mai presus de naturé si n-a invins moartea? Din aceasté cauzé, astfel de teorii eronate isi indreapté atentia lor mai mult cdtre Vechiul Testament, uitand cu precidere Noul Testament in care este vorba despre Sfanta Treime, despre Hristos ca Dumnezeu gi Unul din Treime, despre victoria Lui asupra mortii, pe care le contesta. Astfel de teorii, care aseazad Legea Veche deasupra Legii Noi, vorbesc de un Dumnezeu care nu mai cunoaste viata cea inai presus de fire a comuniunii trinitare, sau vorbesc de Duhul Sfant faré sé vadé legdtura Lui interna cu Hristos. Dar ceea ce este extrem de grav este faptul cé astfel de teorii sparg unitatea Persoanei lui Hristos, vorbind de un Hristos care raméne izolat in cer si de un Iisus ca om ce ramdne legat de pamant. Impotriva unor astfel de erori grave care vin sé submineze Adevarul revelat, Parintele Staniloae ne araté in cartea sa ci Dumnezeu S-a coborat pe pamant ca sé Se facé om gi S-a indltat la ceruri pentru ca omul sa se indumnezeiascd. Hristos n-a venit ca si Se divinizeze dupa cele ceresti sau cele pamdantesti, ci ca sé uneascd cerul si péméntul in Persoana Sa divind, riménand Dumnezeu gi om atdt in cer cat si pe pamént. »Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“, dobdndeste caracterul unui adevarat testament pe care ni I-a ldsat Parintele Sténiloae si prin care vrea sd transmité noud gi generatiilor viitoare, peste veacuri, cé numai in masura in care vom marturisi pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu gi Mantuitor al lumii, neamestecat si nedespartit, vom depagi si primejdia secularizirii care vrea sé ne inchidd in imanetismul unei lumi lipsite de orizont spiritual, pentru a ne deschide transfigurarii care isi va gasi expresia ei ultima, la Parusia Domnului, in cerul nou si pamantul nou al Impiardatiei lui Dumnezeu. Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU. Decanul Facultatii de Teologie, BucurestiINTRODUCERE in cartea ,,Jisus Hristos sau restaurarea omului* am urmarit in primul rand s& prezentim efectul intruparii Fiului lui Dumnezeu pentru eliberarea omului si implinirea lui prin larga utilizare a tuturor puterilor lui. In cartea de fati stiruim asupra faptului ca lisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu facut om, a unificat in Sine toatd creatia cu Dumnezeu, desavarsind si eternizand aceast& opera a Sa. Pe de alti parte, numai unirea umanului cu Dumnezeu in persoana lui Hristos di sens deplin existentei umanului gi-] scapa de lipsa de sens a unei existente trec&toare, supusa mortii. In hristologia patristicd s-a insistat mult asupra umanului unit cu divinul in Hristos, impotriva monofizitismului, accentudndu-se prin aceasta valoarea umanului. Astazi, mantuirea omului pentru viata eterna e negati de contestarea dumnezeirii lui Hristos, sau de despartirea omului de Dumnezeu in Hristos, in sensul unui nestorianism reluat de denominatiunile sectare, De aceea azi se impune staruirea asupra invatiturii cd Hristos e cu adevarat Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, pentru ci numai aga El unifica umanitatea gi creatia in Sine si prin aceasta e invegnicita. Dac& Hristos e numai ,,blandul lisus“, sau ,,Domnul Iisus“, nu Fiul Unul Nascut cel intrupat al lui Dumnezeu, El n-a invins moartea prin crucea Sa gi nu poate invia in Sine, la 0 viati desivargité gi vegnica, toata creatia. Dar Hristos se dovedegte Dumnezeu si prin faptul ci Cel ce Se naste ca om din Maica Lui existé ca Persoana vegnic’ de mai inainte, adici din veci, deci ci El fsi ia omenescul din Ea gi nu vine la existent intru totul din Ea. Daca s-ar fi nascut ca orice om, El ar fi numai om, deci nu Dumnezeu din vesnicie gi deci capabil si invinga moartea prin inviere. Vom pune deci in relief jn aceasta lucrare, continuu, ci Iisus Hristos ce Se nagte ca om, vine de dincolo de lumea temporala ca Fiul lui Dumnezeu Unul Nascut gi El aduna pe oameni in Sine impreuna cu lumea lor pentru viata vegnica. De aceea vom starui asupra faptului cd lumea aceasta nu e din veci, dar e creatia Lui, avand putere asupra ei, ca si o ridice din starea ei temporald. Caci, dac& lumea aceasta temporala ar fi singura forma de existenta gi ar exista din veci prin ea insagi, toata existenta ar fi imprimata de o insuficienté de nedepiagit gi lipsita de sens. Lumea cu insuficientele ei nu poate fi nici emanatia unui Dumnezeu impersonal. In acest caz, nici izvorul din care ar emana n-ar fi perfect gi nici ea n-ar putea scipa de insuficientele care o fac lipsité de sens. Totul ar fi imperfect gi intunecat din veci si pana in veci gi nimic desavargit sau in stare s{ ajunga la desdvargire. Lumea aceasta nu poate fi decat creata din nimic in timp de o existen{a plenara, libera gi vegnicd, care avand in ea toati multumirea, trebuie sa fie o existent a iubirii gi a unitatii desvargite, deci intre Persoane desavargite. Aceasta 0 spune invd{atura cregtina despre Sfanta Treime, care, printr-una din Persoanele Ei, ndscuta ca om, poate uni cu Sine persoanele umane create, ducindu-le la fericita comuniune vegnicd cu Dumnezeu in Treime.10 DUMITRU STANILOAE Contestarea lui Hristos ca Dumnezeu, chiar de catre unii care se declara aderenti ai Lui, implica, pe lang’ respingerea nasterii Lui din Fecioara, a Crucii gi a Treimii, gi contestarea caracterului creat al lumii acesteia gi a putintei de invingere a morfii persoanelor umane gi a unei i viitoare vegnice a lor impreuna cu creatia intr-o desdvargité unitate a iubirii cu Dumnezeu. Cei ce cugeta aga nu contesta existenta lui Dumnezeu. Dar cu ce pot dovedi existenta Lui, dacd n-a venit ca om in ume printr-o Persoana a Treimii in mod mai presus de natura gi n-a invins moartea? Contestand acestea, ei isi concentreaza atentia mai mult spre Vechiul Testament, desi pretind ci de-abia ei au descoperit Evanghelia. Dar Noul Testament e plin de méarturiile despre Sfanta Treime, despre Hristos ca Unul din Treime, despre victoria Lui asupra mortii, pe care ei le contesta, contrar Liturghiei Bisericii care provine din primele secole cregtine gi le marturisegte pe toate. Nesocotirea Noului Testament o arati acegtia gi in faptul ci unii inlocuiesc Duminica invierii cu Sambata creatiei acesteia, ca una de nedepasit, ca igi iau numele din Vechiul Testament in locul celui de cregtini (de la Hristos), atagéndu-se unui Dumnezeu necunoscut ca Treime, vorbind de un Duh, dar uitand de Hristos. Fata de aceasté slabire a credintei in Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat vom accentua in randurile ce urmeaza credinta in Hristos marturisit in toate paginile Noului Testament gi in toatd Traditia crestinismului real, in Liturghia gi rugaciunile lui, Biserica gi-a gisit gi formule scurte in care gi-a mi§arturisit aceasta credin{a. In primele secole crestine era uzitat pentru Hristos simbolul pestelui, provenit din cuvantul IXTHYS, format din initialele cuvintelor grecesti: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, MAntuitorul. Avem aici concentrata m§arturisirea intregii credinte cregtine: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care ne-a méantuit prin cruce. Din timpul vechi, monahii gi multi crestini ortodocsi au ca scurtad rugaciune repetata cat mai des: ,,Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiegte-m4 pe mine, pacatosul“. E gi ea o marturisire concentrata a intregii credinte cregtine. Numai daca e Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos ne poate milui gi m4ntui de moarte. Biserica a numit pe Iisus Hristos, Mantuitorul, cum nu fac unele denominatiuni. Biserica Ortodoxd n-a despirtit niciodatd credinta, ca act sufletesc, de continutul ei. De aceea, gi rugaciunile ei liturgice gi particulare, sunt in acelasi timp acte de credint& si marturisiri ale continutului credintei. Nu sunt numai manifestari subiective, lipsite de continutul credintei. Nu sunt expresii ale unui sentiment vag. Aceasta carte nu face decat sa explice continutul credintei cregtine marturisit in Noul Testament, in rugiciunile Bisericii gi in invatatura ei, bazatd pe Noul Testament. lisus Hristos ne-a mAntuit, unindu-ne cu Sine in veci, numai dac& e Fiul lui Dumnezeu. Si numai de aceea tine sd ne gi uneasca pe toti cu Sine si s4 nu ne voiasca faramitati in grupuri ce se ceartd intre ele. Numai daca e Fiul lui Dumnezeu a invins moartea pentru noi gi voiegte si fim toti cu El in viata de veci. Numai daca e Fiul lui Dumnezeu insusi, care S-a facut om, a biruit moartea in umanitatea Sa si ne poate da gi noua viata vegnicd, pentru cd numai aga Izvorul gi Subiectul suprem al Vietii S-a facut gi Subiectul umanitatii inINTRODUCERE il Ee — comunicare cu toate celelalte subiecte umane care-L primesc. Numai daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, El este Mantuitorul oamenilor, adunati in umanitatea iubirii izvoratoare din El. Dar a fi Fiul lui Dumnezeu inseamna a fi Fiul unui Tata gi a fi impreund Dumnezeu cu Acela si cu Duhul Sfant, in unirea cu care suntem gi noi uniti deplin in dragoste; inseamna a fi Unul din Treime. Sfanta Treime este purtatoarea vegnicd a vietii desivargite gi, de aceea, si a dragostei. Caci viata deplina este totodatd dragoste deplin’. Viata deplina aratata in dragostea deplind este una cu fiinta suprem& gi desdvarsita. Dar dragostea nu poate exista decat intre Persoane. Sfanta Treime e posesoarea fiintei depline atat prin dumnezeirea acesteia, sau prin calitatea de fiinta suprema, fari lipsuri, cat si prin calitatea intreit personala, deci iubitoare. Numai Treimea, ca Viata fari lipsuri in ea instgi gi de aceea si ca iubire interpersonala desavargita, poate fi izvor de viata gi pentru noi. Numai Ea, prin Unul din ipostasurile Ei facut om din iubire pentru noi, ne poate scipa si pe noi de pieire si ne poate da viata fara de moarte in comuniunea cu Ea. Si numai Acesta a putut comunica prin toate actele Lui dragostea si viata Treimii, incepand cu intruparea Sa ca om pentru veci, continuand cu jertfa Sa, cu invierea, cu trimiterea Duhului Sau cel Sfant in noi la Botez, cu imprtasirea trupului gi sangelui Sau inviat gi cu petrecerea Lui in noi, in cursul vietii pamantesti si in viata viitoare, dacd ne deschidem Lui. Toate sunt fapte ale iubirii Lui, care au efect in noi, dacd ne deschidem si noi Lui cu iubirea care ia putere din iubirea Lui. Relatia intre noi gi Dumnezeu cel in Treime e o relatie de iubire, nu determinata de vreo lege. fn aceasta relatie de iubire cu Sfanta Treime prin Tisus Hristos, sta mantuirea noastra de moarte gi de nedeplinatatea vietii: CA aga a iubit Dumnezeu lumea, cA gi pe Fiul Sau Unul Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede intru El (deschizandu-se Lui) si nu piar%, ci si aiba viata de veci“ (Joan MII, 17). Viata deplina este una cu iubirea. Dumnezeu este izvorul vietii pentru ca in calitatea de Treime este izvorul iubirii. Cine are in El iubirea, ca relatie normala cu altul, are viata. Iar acestea igi au izvorul in Dumnezeul treimic. ,,Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, cd pe fnsusi Fiul siu Unul Nascut L-a trimis in lume, ca prin El viata si aib&“ ({ Joan IV, 9). Si avem prin El viata, pentru c& El este iubirea: ,,Dumnezeu este iubire. Si cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in El“ (I Joan IV, 10). Dar Dumnezeu este in noi prin Fiul lui Dumnezeu. ,,Dumnezeu rimane in el si el fn Dumnezeu* (I Joan IV, 15). Numai din Dumnezeu Cel in Treime ne vine viata, pentru ci numai din El ne vine iubirea. Dumnezeu cel in Treime este ,,Cel ce este“ cu adevarat, sau plinatatea existentei. Si din aceea numai din El ne poate veni gi noua viata. Tar viaja aceasta nu ne-a putut veni decat prin Fiul Unul Nascut, adicd prin Tisus Hristos. El e viata vegnicd, pentru ci e impreuna cu Tatal gi cu Duhul Sfant, Viata in plenitudine, sau ,,Cel ce este“ cu adevarat. $i aceasta nu poate fi decat in iubire. Vegnicia nu poate fi de aceea decat desavargirea in iubire. Ca atare, ea nu mai tinde spre altceva mai inalt si mai deplin, pentru ca are in Sine totul. Fiul lui Dumnezeu a venit in istorie si intr-un mod nevazut ramane in legatura12 DUMITRU STANILOAE intima cu ea, ca izvor al plinatatii de viaté, in care se cuprinde iubirea neméarginita. Din El iradiazi in noi aceasta iubire ca bundtate, chem4ndu-ne gi pe noi sa inaintim in ea spre desivarsirea vietii viitoare. El ¢ inceputul sfargitului. El] ne duce spre acest sfarsit al timpului, care e vegnicia intru desavarsire, sau plinatatea vietii, a iubirii, a bunatatii, a desavarsirii in comuniunea deplina cu Sfanta Treime, desavargirea gi iubirea prin Sine. Numai Treimea ca iubire a putut aduce la fiinti gi o alti existenta prin creare, deci in libertate si din adevirata atotputernicie. Numai un Tata care are din veci un Fiu iubit, a putut voi sa aiba gi alti fii pe care si-i iubeasci si ca ei sd-L iubeasca. $i numai un Fiu care iubeste din veci pe Tatil, a putut voi s& aiba gi alte fiinte care s4 iubeascd pe Tatil asemenea Lui. $i numai un asemenea Tat& a voit si se facd Fiul Sau om, ca sa-i iubeasci pe oameni cum iubegte pe Fiul Sau Unul Nascut facut om. lar Fiul a voit si El si Se faci om, ca si vada si pe alti oameni bucurandu-se ca fii de iubirea Tat&lui fati de El si pe ei iubindu-L pe Tatal asemenea Siegi. Numai un asemenea Tati gi un asemenea Fiu au putut voi si adune pe toti in unitatea lor cu Ei i intre ei ingisi, fara sa facd din diferentierea lor personala motive de vrajba, ci de reciproca completare.CAPITOLUL I CARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE 1. Omul, chipul nemuritor al lui Dumnezeu, restabilit si desavarsit in Hristos O definire a chipului lui Dumnezeu intiparit in om gi o implicare a nemuririi omului in aceasta calitate a lui a dat Sf. Atanasie cel Mare. El spune mai intai c& Dumnezeu a dat omului nu numai existenta, ci si capacitatea de cunoastere. De aceea ,,le-a daruit oamenilor ceva mai mult si adicd nu i-a creat pur gi simplu ca pe nigte animale nerationale (necuvantatoare), ci i-a facut dupa chipul Sau, impartagindu-le ceva si din puterea Cuvantului (Logosului) Sau, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvantului si fiind rationali (cuvantatori), sa se poata mentine pururea in fericire, trdind in rai viata cea adevaraté gi anume cea a sfintilor. Fiinta lor s-a corupt ins cand s-au facut rai. Atunci au cazut in afara vietii din rai, ,,in moarte gi striciciune* (De incarnatione Verbi, cap. Ill). »C&ci c4lcarea poruncii, (iegirea din comuniunea cu Dumnezeu) i-a atras la starea cea dupa fire, ci aga cum neexistand au fost adusi la existen{, aga sd suporte, precum se cuvine, gi striciciunea spre nefiinté in cursul timpului. Caci daci avand odat& drept fire nefiinta, prin prezenta gi iubirea de oameni ai Cuvantului, au fost chemati la existen{&, in mod firesc, golindu-se ei de gandul la Dumnezeu, gi intorcdndu-se spre cele ce nu sunt - cdci cele rele sunt cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt - 0 data ce s-au despartit de Dumnezeu, Care este, s-au golit i de existentd. De aceea, desfacandu-se, raman in moarte si in stricdciune.“Caci omul este dupa fire muritor, ca unul ce a fost facut din cele ce nu sunt (din nimic). Dar pentru asemanarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o pastra prin gandirea la El, ar fi slabit stricdciunea dupa fire gi ar fi ramas nestricacios* ([bidem). Sf. Atanasie nu leaga, precum vedem, incoruptibilitatea gi nemurirea de o calitate incoruptibila a corpului material, ci de calitatea spiritului pe care-l are omul. : Omul rim4ne nemuritor pana cand e insetat mereu de cunoastere, pana cind traiegte in constiinta ci are ceva mereu nou de cunoscut, adici, pana cand se afla jntr-o constiinta a legaturii cu Dumnezeu cel infinit, nu in monotonia unei esente supuse acelorasi legi, ci in legdtura cu Cel care i se face cunoscut in alte adncimi ale Sale. Iar cunoasterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nou’, nesupusd unor legi ale repetitiei, este cunoagterea Lui ca realitate personala. Iar cunoasterea aceasta este totodat o relatie iubitoare. Numai iubind pe Dumnezeu gi numai in constiinja ca e14 DUMITRU STANILOAE iubit de Dumnezeu, omul inainteaza intr-o viata de care nu se satura niciodata. Chiar cine iubegte cu adevarat un om gi ¢ iubit de el, ar vrea si nu moara nici el, nici acela. Dar iubirea intre om gi om are gi momente de plictiseala, datorita unei uniri paradoxale a marginirii omului cu o anumita permanenta noutate. De aceea, anevoie poate si nu ajunga aceasta iubire intr-o monotonie de plictiseald continua, cand iubirea se ricegte gi comunicarea slabeste. Numai Dumnezeu e infinit ca subiect de cunoscut, pentru ci e un subiect care se face cunoscut mereu nou prin iubirea Lui fata de cel ce gaseste in aceasta Tesurse mereu noi de a-L iubi pe El. $i numai pentru ci Dumnezeu este aga, poate fi si omul intr-o oarecare masura aga, ca gi chip al Lui, simtind trebuinta nesfarsitei relatii cu El, pentru a-L cunoaste in infinitatea cognoscibila gi comunicabila a Lui. De aceea, nemurirea este dar al lui Dumnezeu. Omul e nemuritor prin legatura cu Dumnezeu gi a fost facut astfel de Dumnezeu, ca si poata fi facut nemuritor prin aceast4 legatura. Dar pacatul, care-l rupe de Dumnezeu, il inchide in mod egoist in mandria proprie, in pretentia ca n-are altceva de cunoscut decat o natura fizica gi biologicad supusd unor legi ale repetitiei, care, ca atare, sunt gi singurele posibile de cunoastere ale omului, fara comunicarea cu Dumnezeu. Dar intruc&t omul si in acest caz tot cunoaste ceva gi constiinta sa gi in acest caz trebuie s se ocupe cu ceva, el se preocupa la infinit cu realitatea monotona pe care 0 cunoaste. Aceast4 preocupare ingusté e una cu moartea lui, care nu e o disparitie totala, ci o vegnica lipsd de reald noutate. El ramane un chip slabit al Logosului lui Dumnezeu, pentru cd ramane intr-o legatura cu creatia imprimati de rationalitatea lui, dar continua sa existe imprimat de rationalitatea Logosului, chiar dacd a ingustat-o gi strambat-o. El nu poate muri de tot, pentru ca nu poate iesi din leg&tura cu Logosul divin, prin constitutia sa rationala si prin creatia rationala, pastrand prin aceasta gi el gi ea dacd nu o infinitate in ele insegi, cel putin o legatura cu Logosul infinit si o neputinté de a iesi din aceasta legatura. Omul poate fi deci cu adevarat nemuritor, daci din mandrie nu-si alege egoismil ‘insingurarii. Dar se poate spune cd omul este o fiinté nemuritoare in sens alternativ. El nu mai moaré ci totul, chiar gi in cazul ruperii de Dumnezeu, ‘pentru cé Dumnezeu nu mai anuleaza nici una din imaginile Sale cunoscatoare create gi nu mai desfiinteazi lumea. Dar omul isi poate alege o nemurire a vietii gi o nemurire chinuitd, cu o existent inchisa, intr-un fel, in marginirea ei. Omul ! enemuritor pentru ca tinde sa cuprinda infinitul, dar pe acesta nu-l poate cuprinde niciodatd, pentru ci mereu di de o margine peste care vrea sa treacda. Omul traiegte paradoxul: mereu lang o margine, dar mereu avand in sine puterea de a continua s& trdiasc gi si se manifeste ca nou, oarecum trecénd mereu de fiecare noua margine pentru a da de o alta. Dar marginea peste care trece cand s-a despartit de Dumnezeu e iluzorie. Trecerea lui pare viati, dar ea e moarte sufleteascd eterna, ca traire neincetati langa margine. Despre depasirea reald a oricérei margini vorbegte Sf. Apostol Pavel gi, dupa el, Sf. Grigorie de Nyssa care reia ideea Sf. Apostol Pavel (Filip. III, 14) despre tinderea continua spre . cele din fata, sau despre epectaze. Omul este etern in mod potential, pentru cd inainteaZa in infinit, in progres interminabil, cAnd nu raméne fixat langa aceeasi margine. El este gi prin aceasta chipul lui Dumnezeu in progres interminabil,CARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE Is dacd nu rim4ne fixat lang& aceeasi margine. El este si prin aceasta chipul lui Dumnezeu care e etern, pentru cd nu se satura niciodaté de infinitatea pe care o are Dumnezeu, prin fire, din veci. Cand omul va ajunge la deplina unire cu Dumnezeu prin Hristos, el se va bucura de o eternitate actualizata pentru ca se va bucura gi in mod actual de infinitate, dar prin participare la infinitatea lui Dumnezeu, sau prin har, nu prin fire. : : See Omul igi face drumul spre infinitate printr-o continua transcendere verticala si orizontala. Prin aceasta isi face drumul spre Dumnezeu, spre oameni gi spre lume, dorind s& cuprind totul ca si Dumnezeu. Transcenderea spre oameni inseamni gi 0 convergent cu ei, pentru cd nu poate si cuprinda cele ale semenilor sai, daca nu i le daruiesc gi ei. Toti se imbogdtesc prin Dumnezeu gi unii prin alti. Progresul acesta nu e dupa trup, ci dupa suflet. Numai fiindca ¢ dupa suflet poate inainta la nesfargit. Omul nu se extinde numai luand, ci dand. Cu cat da mai mult, cu atat se deschide mai mult pentru a primi gi cu atat i se deschid mai mult ceilalti pentru a-i da partea lor. Infinitatea progresului sau progresul spre infinit se araté de aceea mai ales jn continua desavargire a omului. Niciodat& el nu ajunge la capatul bunata fapta, a intelegerii, a delicatetii in raport cu ceilalti. Totdeauna vede cd mai e de inaintat. Aceasta arati ci omul nu inainteaz& spre infinitate decat prin comunicare cu alte persoane gi, in ultima analiza, cu Dumnezeu.. El trebuie sa le recunoasca pe acelea ca granite, dar gi.ca izvoare de viata ale sale. Daca n-ar fi granite, n-ar mai avea de inaintat dincolo de sine gi acelea n-ar mai fi izvoare de viata si orizonturi voluntare gi transparente pentru el. Sf. Atanasie implicd nemurirea in legdtura cu Cuvantul lui Dumnezeu care, pe de o parte, ni se comunica, pe de alta, ne rimane de necuprins in transcendenta Lui fiintiald si voluntara si in infinitatea Lui absoluta. Prin comunicare gi prin transcendenta Lui absolut, El stimuleaza in noi atat vointa de cunoastere cat si cuvantul comunicativ care, in fond, sunt identice. Prin aceasta se intelege ratiunea ca una care nu poate epuiza niciodataé ceea ce are de cunoscut gi de comunicat, deci ramAne ea insaigi mereu nedeplin satisfacuta. Dar chiar prin ratiunea-cuvant, omul intretine comunicarea sa catre altul gi a altuia cdtre sine, in ceea ce se araté si mai mult neputinta de a se epuiza gi satisface deplin. Omul este fiinta rationala gi cuvantatoare, sau comunicativa, inepuizabild, de aceea insetata de nemurire gi este capabil de nemurire. . Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii. O simte aceasta in faptul ca nu se poate impiica cu ea, cd fi este o problema principala si permanentd. De aceea, chiar firea fi spune ca nu poate fi rapus de o moarte totala, pentru ca in el ramane mereu o sete de cunoastere si de comunicare chiar dacé cunoasterea lui se poate reduce la cunoasterea legilor naturii gi la cunoagterea semenilor ca entitati nesatisfacdtoare. Chiar in aceasta omul poate avea o anumita inaintare permanenta degi neesentiala. El ramane chiar in raporturile sale cu semenii in dorinta de a li se impune tot mai mult, de a se folosi de ei tot mai mult. Omul nu se satura niciodaté de o anumit’ comunicare cu alti, chiar daca si-o perverteste pe aceasta intr-o comunicare de laude proprii gi in dorinta de a fi ldudat neincetat de cineva, ingelandu-se chiar prin aceasta cu o paruta infinitate a sa, chiar dac& ia in sprijinul acestei comunicari cu altii un limbaj tot mai gol16 DUMITRU STANILOAE sau tot mai mincinos. El igi poate arata neincetata sete de progres in neincetata cdutare a altor scdderi la altii si a altor pretinse calit&ti la sine. Pe cand viata spiritual a celui ce are pe Dumnezeu gi pe semenii sdi ca parteneri si continuturi de cunoastere gi de iubire, sporeste mereu in plindtate si bucurie, viata celui ce nu cunoagte ca vrednice de pretuire decat cele trécdtoare gi eul siu, devine un chin al golului, al lipsei de sens, al absurdului intregii existente. Acela traieste permanent sentimentul celui ce ar vrea sad piara, dar de existen{4, totugi, nu poate scipa. Asa cum nu si-a dat-o el, nici nu gi-o poate lua el. Aceasta este moartea trditi vegnic sau iadul. De aceea nici chipul lui Dumnezeu nu se gterge in el cu totul, ci se stramba din ce in ce mai mult, devenind tot mai hidos, din frumos cum era. Chiar moartea lui cu trupul nu e si o distrugere a sufletului, ci mai mult o corupere a lui, care corespunde coruperii trupului. Poate ca un fel de trup corupt gi in continua dar nesfargiti coruptie va fi gi trupul lui inviat. Omul, puténd fnainta, prin bunatate in desivargirea chipului dumnezeiesc din el, la 0 asemanare tot mai mare cu Dumnezeu, printr-o tot mai mare unire in iubire cu Dumnezeu gi cu semenii sai, prin aceasta inainteazi si in viata nemuririi fericite. Dar la nemurirea cu trupul, potrivit credintei crestine, el nu poate ajunge, dupa ce trupul a cazut prada stricaciunii si mortii prin pacatul originar, decat prin inviere care ni s-a facut posibild prin invierea Fiului lui Dumnezeu, Care luand trupul nostru a invins moartea in El, prin invierea Lui. Din toate acestea se vede ci omul poate fi chip al lui Dumnezeu gi destinat /prin fire nemuririi, pentru ca are un suflet deosebit de trupul alcituit din materie. ‘Trupul n-ar putea inseta de cunoasterea fara sfargit gi mereu nou’ a lui Dumnezeu Cel infinit gi nici de relatia de iubire nemateriala cu Dumnezeu Cel nematerial gi deci vegnic gi de intelegere a semenilor sai si de comunicarea cu ei. Omul inseteaz& dupa acestea in baza faptului ci vede in Dumnezeu, dar gi in semenii sai, 0 adancime gi o complexitate spirituald nesfargiti si la semeni o sete de cunoastere gi de comunicare identicd cu a sa, unitd gi la ei cu setea de vegnicie. Dar igi da seama ca adevarata infinitate, gi deci adevaratul continut al unei cunoasteri cu adevarat vegnic noua, nu poate fi decét o Persoand care nu e supusa insuficientelor persoanelor umane, ci se poate darui cu voia la infinit. Chiar faptul ci omul nu se poate impaca cu moartea gi cautd mereu drumuri spre scdparea de ea sau spre invingerea ei, fl arata ca facut pentru nemurire. Dar drumul de la moartea spirituala in care a ajuns omul, prin intoarcerea lui spre lume, ca realitate marginita in multe feluri si socotit’ exclusiva, nu-l poate face, dupa credinta cregtina, decat in Hristos. Caci Hristos este atat Dumnezeu cel personal, ct gi omul realizat la maximum in caracterul Lui de persoana destinata vegniciei in Dumnezeu. in Hristos umanitatea este ridicata in Dumnezeu Cel personal insugi fara si se topeasca in El. $i intrand El ca om in relatie cu oamenii, ca persoane de aceeasi fiinti, acestia toti pot s4 ramana in vesnicie, daca pastreaza legitura cu El, care poate darui pe Dumnezeu la infinit. Hristos e Fiul gi Cuvantul lui Dumnezeu facut om. fn EI, umanitatea este incadrata in ipostasul dumnezeiesc, purtator pana in veci al firii dumnezeiesti. In El, unea umana are, ca in Persoana proprie, cunoasterea infinitatii dum- nezeirii gi 0 poate comunica oamenilor in mod accesibil lor fard sfarsit. HristosCARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE 17 iubeste si ca om pe Tat&l cu iubirea de Fiu si Tatil il iubegte pe El si ca om cu iubirea de Tata. Umanul si-a cipitat 0 vrednicie de iubire infinita, fiind umanul Fiului lui Dumnezeu, si umanul devenit propriu al Fiului lui Dumnezeu a capatat capacitatea iubirii nesfargite a lui Dumnezeu. Hristos fine intr-o legatura de nedesfacut ratiunea umanitatii cu Ratiunea divina, care e una cu ipostasul divin, dar e si ipostas al ratiunii umanitatii asumate. Aceasta nu mai poate fi inchisa in lume, ca intr-o realitate independent’ de Dumnezeu si exclusiva, ci € vegnic scufundata in cunoasterea dumnezeirii din ipostasul divin, devenit ipostas propriu gio data cu El in iubirea Tatalui. Cuvantul lui Dumnezeu a invins astfel in umanitate moartea, a facut-o nemuritoare, intai pe plan spiritual, iar apoi aceasta s-a repercutat gi asupra trupului. Cuvantul, ca chip al Tat&lui, a restabilit-o pe ea ca umanitate ,,dupa chipul Sau“, iubind impreuna cu ea pe Tatil, ca origine supremé gi inepuizabild a vietii, iar ea vizand ca partage la Fiul pe Dumnezeu Tatil. Dar Hristos n-a invins numai moartea in_spiritul umanitatii asumate, ci si moartea care s-a prelungit in trupul umanitatii. Ins& n-a invins-o intrucat a pastrat trupul neatins de ea. Caci Fiul lui Dumnezeu, asumand umanitatea, a luat gi responsabilitatea umanitatii faté de Dumnezeu, in ultima analizi fata de Tatal Izvorul suprem al vietii. El n-a ramas numai ca Cel ce ne-a intarit, fiind Cuvantul suprem, calitatea de persoane care rationeaza gi vorbesc gi ele, dar raspunzandu-i Lui si Tatalui, ci gi-a insusit totodata gi calitatea noastri de oameni raspunzatori. Calitatea aceasta trebuia si meargi, datorité pacatului, pana la predarea vietii noastre in mod total Tatalui, daca am fi voit si depasim pacatul. Noi insa n-am putut sd implinim cerinta acestei responsabilitati de bunavoie, pentru cd aceasta ar fi echivalat cu depagirea prin noi ingine a pacatului. Insé cum de moarte nu putem scaipa, muream fara voie. De aceea, nici n-o puteam invinge, odata intrata in firea noastra, fara s devina.o predare voluntara totala a umanitatii catre Tatal, deci 0 depagire a pacatului. Lucrul acesta I-a facut Cuvantul lui Dumnezeu ca om. El s-a facut respon- sabil in locul nostru, pana la capat, in fata Tatalui, suportand moartea cu totul de bunavoie, deci fara de picat. De aceea a putut-o gi invinge prin inviere. Cuvantul lui Dumnezeu facdndu-Se om, n-a realizat ca om numai relatia de deplina iubire gi responsabilitate cu Dumnezeu in numele nostru, primind si invingand prin aceasta gi moartea trupului, ci a intrat gi in relatie de maxima eficien{é in bine cu semenii Sai intru umanitate. Aceasti urmare era implicata chiar in faptul ci El s-a facut om, de o fiinté cu noi dupa umanitate, ci deci a primit moartea la care aceasta era supusa, dar a biruit-o pentru noi cu puterea Lui dumnezeiasca aratata gi in umanitatea Lui ridicati la nepacatuire. Ca om, relatia Lui cu noi, ca semeni ai Sai, este relatia de eficienta mantuitoare a noastra de tot r§ul, de toata instfSinarea de Dumnezeu, pentru ci El este gi Fiul lui Dumnezeu. El ne este tot atat de firesc comunicabil ca om, pe cat ne sunt semenii nostri. Dar in comunicarea Lui cu noi avem totodati comunicarea lui Dumnezeu cu noi. El ne comunici de aceea nemurirea umanitatii Lui in spirit, adic’ nemurirea ce o putem avea in cunoasterea gi iubirea lui Dumnezeu cel infinit, prin faptul cd ni S-a facut atat de accesibil in relatia cu noi ca om, ca oricare om, dar ne comunicd gi victoria Sa asupra mortii trupului,18 DUMITRU STANILOAE spre o viata de veci intru fericire. La aceasta vom ajunge ins& si noi dupa ce vom creste in alipirea de Dumnezeu Cel infinit prin cunoastere si iubire si prin biruirea atasirii la lume ca unica realitate. Cregterea aceasta 0 realizim insa tot in unire cu El. Mai precis, in viata aceasta primim nu numai invierea in spirit prin comunicarea spirituala cu Hristos, ins4 nu fara o cregtere in ea gi prin efortul nostru, ci si o anumit& arvuna a participarii la invierea Lui cu trupul, prin comunicarea spiritual, dar si prin cea de puterile trupului Sau inviat, in Sfintele Taine si cu deosebire in Sfanta impartaganie. Aceasta insd, fiind 0 impartasire de trupul Lui, care a trait in curatie si S-a adus jertfa, ne da gi puterea unui efort in cresterea spiritual in aceleagi calitati spre invierea viitoare cu trupul. Despre invierea in spirit, pe care o cAstigam inca in cursul vietii pamantesti in Hristos, sau in comunicarea cu El prin umanitatea Lui in viata spiritual, ne vorbegte El insusi prin cuvintele: ,,Adevarat, adevirat zic voud, ci vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia. Caci precum Tatil are viata in Sine, aga a dat gi Fiului sa aiba viata in Sine“ (Joan V, 25-26). lar despre invierea viitoare cu trupul, urmare a celei din viata aceasta, cu spiritul, tot El spune in continuare: ,.Nu va mirati de aceasta, ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui gi vor iegi cei ce au facut cele bune spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele spre invierea osAndirii* (loan V, 28-29). Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu facut om, este pentru amandoud invierile si ,cale* gi ,,viafi pentru ca este gi ,,adevarul“ care nu poate fi decAt infinitul personal ca existenti plenara si eterna gi ca sustinator si creator al existentei create, model al ei gi ajutor pe drumul spre El (Joan XIV, 6). Ele ,,calea* pentru ci S-a facut semen al nostru, comunicdndu-ne prin aceasta tot mai mult din ,viata“ Sa ca Dumnezeu. El e ,,calea“ noastra spirituald ca fiinte nemuritoare in fnaintarea neincetat& in El, ca adevar gi viata. El e ,calea noastra spre invierea cu trupul, pentru cd a luat un trup pe care |-a inviat dupa o viata de curatie si dup& moartea ca predare ctre Tatil, ca sd ni-l dea si noua jn Sfintele Taine cu aceste puteri ale Lui, spre a ajunge la starea invierii Lui, ca ,,viata*. El ni se face cunoscut in calitate de ,,cale“ de , viata“ gi de ,,adevar*; ,,cale“ spre inviere gi nemurire chiar prin ,,glasul“ Sau, care pe de o parte rasund din Evanghelia Sa gi din Biserica ce-L rispandeste prin zeci de milioane de guri, pe de alta, rasuna in constiinta noastra, trezind raspunderea noastra gi facdndu-ne si-L primim gi sé-L urmam in cunoasterea gi iubirea Lui nesfarsita, spre invierea cu trupul. In faptul cd S-a facut »glas“ omenesc se arati din nou ci Cuvantul lui Dumnezeu n-a mai rimas numai Cuvantul dumnezeiesc ce ne graieste prin lucrurile lumii si prin alti oameni, ci $i-a insugit gi cuvantul nostru, deci ci S-a facut gi Unul dintre noi, Care ne vorbeste ca un semen al nostru, dar cu puterea dumnezeiasci a Celui ce invie pe cel ce-L asculta. Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut nu numai semen Care ne grdiegte direct cuvantul Sau - fie gi preluat de alti - ci si semen care are nevoie de noi, tot spre folosul nostru, 0 dati ce a spus cA cel ce da de mancare celui flamand gi cerceteaza pe cel bolnav, Lui ii va face acestea (Matei XXV, 33-40).CARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE 19 El ne ajuta gi in implinirea datoriilor noastre, pugi in rolul celor de care are nevoie, insugindu-gi situatia semenului nostru ce are nevoie de noi gi ne trezegte umanul prin compatimire. Astfel, relatia noastra cu Hristos, ca drum spre nemurirea noastri spiritual si spre invierea cu trupul pentru veci, nu ¢ o relatie in afara relatiei cu semenii nostri si cu lucrurile vazute ca daruri date noua de El, spre a ni le face daruri intre noi gi a spori astfel in unitatea iubitoare dintre noi. Hristos in calitate de »cale“ e straveziu gi prin semenii nostri si prin lucrurile revelate ca daruri ale Lui si ca daruri intre noi. Se injelege cd e ,,cale“ si prin trupul Sau gi prin puterile imprimate in El prin faptele Sale mantuitoare, trup gsi puteri date noua prin Tainele Bisericii. Astfel, 1a Hristos ca tinté a vesniciei noastre nu putem ajunge decat prin umanitatea Lui, ca atare e tinta gi cale comunicata noui prin Taine, dar gi prin semenii nostri gi prin darurile ce ni le facem, ceea ce aratd ca nu putem ajunge la El ca {intd decat impreuna cv alfii. Dar numai in Hristos ca om s-a biruit moartea noastri, moartea ingropérii in egoism. De aceea S-a facut Dumnezeu Cuvantul om. Drumul acesta cu Hristos Cel straveziu prin oameni si comunicat prin umanitatea Sa vom ‘incerca sa-l descriem in cele urmatoare. Aga se poate intelege sensul dat de Sf. Atanasie mAntuirii in Hristos, ca eliberare de moarte. Nu era cu putinti altuia si zideasci in om existenta dup& chipul lui Dumnezeu, decat chipului Tatalui. $i nu era cu putinté s4 facd prin inviere pe muritor nemuritor decat Celui ce era insdgi Viata, adic’ Domnului nostru lisus Hristos... De aceea, Cuvantul, deoarece nu era cu putinti si moara - c&ci era nemuritor - Si-a luat un trup care putea muri, ca sa-l dea in locul tuturor gi, patimind pentru tofi, datorita slagluirii Lui in el «si surpe pe cel ce are stépanirea mortii», adicd pe diavolul gi si izbaveascd pe cei pe care frica mortii ii tinea in robie toatd viata (Evrei II, 14-15). In mod sigur, 0 dat’ ce Méntuitorul tuturor a murit pentru noi, cei credinciogi nu mai murim ca odinioara, din pricina legii care ne ameninta cu moartea. Caci a incetat aceasti osanda. Deci incetand stricdciunea gi fiind nimicita moartea prin harul invierii, de aici inainte trupul muritor se desface numai pentru o vreme, cand randuieste Dum- nezeu fiecdruia, ca si putem dobandi ,,o mai buna inviere“ (Evrei IX, 25) (De incarnatione Verbi, cap. XXI). Dar moartea noastra este invinsi de Hristos prin moartea Lui, pentru c& in ea a fost lucratoare suprema iubire a Fiului lui Dumnezeu pentru noi: suprema iubire a Lui ca Om fata de Tatdl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu facut om pentru noi. Viata invierii, care ne vine din aceasta, e viata desdvarsitei noastre comunicari cu Dumnezeu gi deci a celei mai vii gi nesfargite comunicari a Lui cu noi gi a comunicarii noastre intre noi. lar aceasta e gi modul celei mai reale cunoasteri a lui Dumnezeu de citre noi. Caci numai in dialog direct cu cineva, il cunogti pe acela. Iar dialogul direct cel mai real este dialogul dragostei. Pentru acest dialog al nostru cu Sine ne-a creat Dumnezeu, facaéndu-ne chipuri ale Lui. A fi chip al lui Dumnezeu gi a rimane chip al Lui gi a se dezvolta ca atare, inseamna a fi partener de dialog al lui Dumnezeu. Iar omul fiind facut partener de dialog comunicant cu Dumnezeu, e facut spre existenta eterna. Iubirea lui Dumnezeu nu poate uita pe cel cu care a intrat odata in dialog,20 DUMITRU_STANILOAE deci nu-l poate lasa sa inceteze definitiv de a exista. Dialogul il sustine Dumnezeu cu noi prin Cuvantul Sau. De aceea prin El ne creeaza gi cand noi slabim legatura directd cu El, ca parteneri de dialog, El Se face om, dar rimane gi Dumnezeu, pentru ca prin nemijlocirea legaturii cu noi, ca om , s4 ne facd simtita relatia directa in care a revenit cu noi, ca partener ‘de dialog. Persistenta negtears’ a calitatii omului de chip sau de partener de dialog , cu Dumnezeu, chiar in starea cdzuti a lui, o arata faptul cd chiar cei cu mari indoieli in credint4, simt trebuinta absoluta sa se adreseze, in momente grele, lui Dumnezeu in modul cel mai intensiv in care nu se adreseazd nicicand omului. E. M. Cioran spune: ,,Exista momente cand, oricat de straini am fi de credinta, ni-l inchipuim pe Dumnezeu interlocutor. Iti pare atunci o imposibilitate sau o nebunie si te adresezi altcuiva. Singuratatea, in starea ei extrema, impune o forma de convorbire, extrema ea insdgi“ (De Vinconvénient d'étre né). Poti s& te rupi de orice om, dar nu te poti rupe total de Dumnezeu. Sau uneori chiar in aceasta constiing a parasirii totale din partea oamneilor, simti c4 totugi e Cineva langa tine, cd nu esti atarnat in golul total, in singuratatea metafizica. Dar aceasta fnseamné ca numai cand gasesti prin om pe Dumnezeu, gasesti si in om un sprijin ferm, care nu te lasa in golul totalei neputinte. Atunci, intalnidu-te cu altul in experienta ultimului sprijin comun in Dumnezeu, aceasti experienta iti este mai intarita. Aceasta uneste singuratatea mea cu singurdatatea altuia - sau nevoia mea cu nevoia lui de a ne sprijini, dar fara succes deplin, sau insuficienta comuniunii intre noi ca oameni - cu intalnirea dialogicd cu-Dumnezeu. Simti pe Dumnezeu venind in dialog cu tine, chiar cand nu mai simti pe nici un om in dialog real, sincer, adanc cu tine, sau mai ales atunci. Aceasta ne-o arata gi cazul lui lov. Dar it in Hrist tos f] intalnim pe. Dumnezeu direct, chiar fi in comunicare umana. um: dt la modi icare vumani, i jar umanul a fost ridicat la treapta “ie mediu_al_ comunicarii i girecte @ Tui Dumnezeu. In Hristos s-a unit apropieréa umand, indltimea gi desdvargirea divind a comunicarii. $i din Hristos poate cAstiga aceasta calitate si comunicarea intre noi. 7 2. Cele doua sensuri ale nemuririi omului: cea in Hristos si cea in afara de Hristos Paradoxul fundamental, propriu fiintei umane, sta in unirea intre calitatea ei de fiin{4 creata de Dumnezeu gi in acelagi timp nemuritoare. Aceasta il arata pe om ca neexist4nd prin sine, ci in gi prin Dumnezeu, dar tocmai de aceea fiind nemuritor, insa nu prin sine ci prin Dumnezeu, care o data ce l-a creat pe fiecare ca persoand de neinlocuit, nu mai ingaduie si dispard cu totul dinCARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE 21 existent. El nu e nemuritor pur gi simplu ca Dumnezeu, ci pentru ci e creat si sustinut in existent ca partener constient de dialog, recunoscut sau nu de El, al lui Dumnezeu Cel nemuritor. Aceasta da in Crestinism un sens sau doua sensuri speciale mortii cu trupul, care totusi e constatata ca fenomen real. Ca si viata, tot asa si moartea omului poarta in ea caracterul paradoxal al fiintei lui. Fiindcd intr-un fel oarecare moare, dar fiinta lui e facut pentru nemurire, moartea e pentru om un eveniment nefiresc, de sminteala si durere. Moartea este evenimentul care proiecteaza asupra intregii omeniri o umbra tragicd. Animalele mor gi ele, dar neavand constiinta nu sunt preocupate in mod chinuitor de ea. Moartea fl preocupa pe om in mod chinuitor pentru ca e o fiintd constienta, gi in congtiinta lui e sadita vointa de a nu muri, de a dura vegnic. lar constiinta reflecté ceea ce simte fiinta lui. Astfel, moartea gi constiinta sau fiinta omului sunt intr-o contradictie inadmisibilé. Prin constiinta, deci prin fiinta insdgi, omul se opune mortii, voind sa se apere de moarte. Prin vointé, omul e contrar mortii, alaturi de constiinta, ca insusiri inalienabile ale fiintei sale, dar moartea fi sfideazi constiinta, fiinta si vointa, parand s& puna capat tuturor. Dar constiinta, urmand fiintei, si vointa ca alta expresie a fiintei, nu se dau batute. Desi ele nu pot evita moartea, constiinta inspiratd de insagi fiinta umana, nu poate accepta gandul ca moartea va avea ultimul cuvant. Ea asociaza aceasta inacceptare cu constatarea valorii unice a persoanei proprii gi a semenilor sai, dar gi cu judecata deplin rationala ci persoana umani atat de valoroasa nu poate fi produsul unei naturi inconstiente, ci opera unei Fiinte de calitatea ei, dar de viata nemuritoare, Care poate da nemurirea si persoanelor create de Ea, daca rémén sau se intaresc in comunicare cu Ea, dupa moartea cu trupul, pe care o constata ca inevitabila. Dar unii oameni, socotind c& moartea cu trupul e moartea intregii lor fiinte, se impacd cu un surogat al nemuririi, adicé cu trdirea in memoria urmasilor, pentru admiratia contemporanilor cAgtigati cat trdiesc pe pamant. Altii se resemneaza cu ideea cd ceea ce au devenit ei in viata pamanteasca se va retine in ansamblul esentei universale in care se vor topi. Numai o mica parte din oameni se resemneaza si nu mai agtepte nici un fel de nemurire, gasind chiar in aceasta libertatea de a se bucura fara nici o frand de placerile clipelor trecdtoare. Toate aceste trei categorii de oameni cautd si indbuse preocuparea cea mai mare a constiintei si prin aceasta slabesc constiinta insagi. Cei din urma, in special, reduc pani la o calitate. pur teoretica, ineficientd sub raportul moral, constiinta lor, producand si o mare dezbinare si lupta intre oameni, printr-o lacomie intretinuta de perspectiva viitorului paméntesc, pe care nici o alta fiinta nu o are. La toti acegtia impacarea cu moartea personala e solidara cu dispretuirea valorii omului ca persoana, considerand-o pe aceasta ca un produs trecator al unei esente impersonale. Cat de esentiald este insa in realitate problema mortii pentru omul care igi vede valoarea lui ca persoana unica, o arata faptul ci prea putini pot inabusi teama sau tristetea gandului la moarte; gandul acesta isi arata importanta gi in urmarile favorabile innobilarii morale a omului, produsa de acest gand.22 DUMITRU STANILOAE Despre importanta acestui gand pentru om vorbeste gi Sfanta Scriptura. Ea fl prezinta, pe de o parte, pe om creat de Dumnezeu Cel personal, ca o existenta personald, care primegte un nume distinct de al altora, cata vreme animalele sunt facute de-a valma, pe de alta, il prezint’ pe Dumnezeu aratandu-i omului ci ¢ El gi pe calea intaririi spiritului stu. Dar indatd dupa aceasta vestire a mortii, ca legatd de mancarea din pomul frumos la vedere gi gustos la mancare, Geneza il prezinta pe sarpe - intruparea vicleniei gi a sinuozitatii satanei - linigtindu-i pe oameni cu asigurarea c4 nu vor muri, ci vor fi ,,ca nigte dumnezei, cunoscand binele gi raul (II, 17; III, 4-5). De fapt, dup m4ncarea din acest pom, oamenii au devenit victime ale mortii. Dar asocierea acestui tragic eveniment intrat in fiinta umana cu o anumita tocire a sensibilitatii omului pentru grozavia lui si o dat& cu aceasta, pentru valoarea persoanei umane, se arata producandu-se curand dupa aceea, in actul uciderii unui om de cAtre alt om, a lui Abel de catre Cain. Cine nu vede moartea sa ca ceva ce nu trebuie si se intample, nu o mai vede aga nici in uciderea altuia. Nesocotirea valorii semenului e legaté cu nesocotirea propriei valori. Jar valoarea omului, in general, e solidara cu constiinta credrii Jui de Dumnezeu ca persoana de neinlocuit. Totusi, la inceput, acestei’nepasdri i se opunea insd constiinfa originaraé a valorii omului si a grozdviei mortii. Cain sufera toata viata de omuciderea lui. Cu timpul ins oamenii s-au obignuit tot mai mult cu moartea lor gi cu uciderea semenilor lor. Astézi un om e in stare s{ omoare milioane de oameni prin mijloace tehnice perfectionate, justificand fapta lui cu pretexte ,,bune“. Astfel, linistirea data de catre satana primilor oameni, cA prin intoarcerea de la Dumnezeu spre plicerile materiale si trecatoare ale naturii nu vor muri, a pus stapanire pe gandirea lor in cursul istoriei, in masura tot mai mare. Moartea nu le mai aparea in toata grazdvia ei, pentru ca gi valoarea omului se estompase, socotindu-I ca produs al unor legi ale naturii. Cu reinceperea unei legaturi deosebite a poporului Israel cu Dumnezeu Cel personal, s-a trezit in s4nul lui o anumita sensibilitate pentru valoarea omului ca opera a unui Creator personal, atent la fiecare persoana gi 0 data cu aceasta si caracterul mortii, ca fenomen pe de o parte ingrozitor, pe de alta posibil de invins. Multi din cei cu o sensibilitate deosebita pentru Dumnezeu Cel personal igi exprimau, pe de 0 parte convingerea cd Dumnezeu nu va lasa sufletul lor in moarte (Ps. XXXII, 19; LV, 14; CXVIII, 17), pe de alta se profetea ci va veni Cel ce va invinge gi moartea cu trupul (Js. XXIX, 8; 1 Cor. XV, 54; Oseea XIII, 13-14). De aceea, in Vechiul Testament se putea face si o deosebire intre moartea dreptilor (Num. XXIII, 10; Prov. X, 2; Prov. XIV, 32) si moartea pacatogilor (Prov. II, 18; V; VIII, 36), ceea ce araté o anumitd deosebire de grad in existenta de dupa moartea cu trupul, sau ideea ca chiar cei morti se bucura intr-un anumit fel de nemurire. Aceasta 0 spune gi domnul Iisus Hristos, referindu-Se la cei din Vechiul Testament. Caci El prezinti pe saracul Lazar bucurandu-se dupa moarte de o fericire in snul lui Avraam, iar pe bogatul nemilostiv chinuindu-se in ,,muncile iadului* (Luca XVI, 22-23).CARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE 23 Dar pentru celelalte filosofii si religii dinainte de Hristos, moartea era considerata ca un fenomen natural si inevitabil, legat de esenta lumii ca unica realitate care se manifest& in individuatiuni trecdtoare; deci, nu mai era traitd ca un fenomen anormal, tragic, care ar trebui si ar putea s& fie biruit. Dar aceasta atitudine fati de moarte nu putea fi impusa constiintei umane, fara ca aceasta si nu protesteze, fara ca aceasta sé nu vada nonsensul imprimat de ea intregii existente. Acest protest impotriva mortii, considerat’ ca o fatalitate oarba, igi gasea expresii impresionante in tragediile cline. Preocuparea de moarte, dar nu ca o fatalitate inclusa in legile unei esente oarbe, nici numai unit& cu speranta ci ea va fi invinsd prin puterea lui Dumnezeu, ci unit cu siguranti cA se poate sciipa de ea, a adus-o credinta cregtina, prin invierea lui Hristos. In Vechiul Testament, victoria asupra mortii era o speranta intemeiata pe credinta intr-un Dumnezeu superior lumii acesteia si pe valoarea omului creat de un Dumnezeu personal, premise care vor face pe Dumnezeu sa trimité pe insugi Fiul Sau cel prea iubit in lume, ca sa ia trup gi si biruiascd moartea in Sine. In Hristos aceasté speranta si proorocire s-a implinit, pentru ca El S-a adeverit fiind Fiul lui Dumnezeu intr-o lume creat&, biruind in umanitatea Sa moartea pentru toti oamenii. in Hristos, Care, pe de o parte, e Fiul lui Dumnezeu nascut din fiinta Lui din veci, pe de alta, Se face om, se confirma astfel caracterul cel mai inalt personal al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu al iubirii interioare, dar gi valoarea cea mai inalt& a omului in fata lui Dumnezeu, 0 data ce nu e numai creat de El, ci si trimite pe insusi Fiul Sau si Se facd om asemenea lui, ca si invingd moartea omului in Sine insusi, prin suportarea ei. La baza victoriei asupra mortii st& deci faptul cA moartea nu {ine de o lume, care e singura gi suprema realitate, sau emanatia unei esente mai presus de care nu e nimic, ci ci moartea a aparut intr-o lume care are deasupra ei un Dumnezeu personal gi anume un Dumnezeu Care igi arati atentia fata de un om nu numai prin faptul cd I-a creat, ci gi prin faptul ca i-a dat atata valoare incat atunci cand, folosind rau libertatea ce i s-a dat si cade sub puterea mortii, trimite dupa o vreme pe insusi Fiul Sau sé Se faci om gi sd-1 scape de ea. Dacd omul n-ar fi creat ca persoand de Dumnezeu Cel personal, moartea n-ar fi rodul libertatii lui si ea n-ar putea fi invinsa, iar dac’ Dumnezeu ar fi o singura Persoan’. El S-ar face om dintr-o necesitate si nu din iubire fata de oameni, deci n-ar fi deplin Persoana gi intruparea Lui n-ar fi un act de putere, dar gi de iubire al unui Dumnezeu care are in Sine insusi gi iubirea gi puterea de a ne scipa de moarte gsi de a ne asigura o viatd vesnica, pentru dialogul iubitor cu El. In acest caz, moartea ar fi o vegnica fatalitate lipsita de sens. Astfel, victoria asupra mortii e solidara cu credinja in Dumnezeu Cel Treimic gi deci iubitor gi creator al lumii gi cu valoarea acordaté omului de un astfel de Dumnezeu. Caci, numai un astfel de Dumnezeu a putut crea pe om din iubire, ca persoana cu care vrea sa fie intr-un vegnic dialog al iubirii. Victoria asupra mortii, deci curajul omului de a se angaja pe drumul ce duce la ea, 0 daté cu redescoperirea intregului nonsens chinuitor al mortii, ¢ solidara cu credinta in Dumnezeul Treimic, Creator al lumii, deci si cu capacitatea gi vointa Lui de a scipa pe om, ca fiin{i de valoare, de absurditatea mortii