ANALIZĂ DIMENSIONALĂ, UNITĂŢI DE MĂSURĂ.

SISTEMUL
INTERNAŢIONAL DE UNITATĂŢI DE MĂSURĂ.

1. Introducere

Scopul fizicii este acela de a stabili legile conform cărora se desfăşoară

procesele din natură. Fizica este în bună măsură o ştiinţă experimentală. Legile
sale fundamentale se descoperă prin cercetări de laborator, care implică
măsurarea unor mărimi fizice şi găsirea corelaţiilor dintre acestea. Fizica
modernă, în particular, dar şi alte ştiinţe exacte, necesită utilizarea unui sistem de
unităţi de măsură, întocmit pe principii de simplitate, adecvare, universalitate.
Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI) corespunde în acest moment cel
mai bine acestor cerinţe.

2. Mărimi fizice. Legi fizice

Elementele constitutive ale fizicii sunt mărimile fizice. Ele sunt concepte
primare, care descriu cantitativ şi calitativ anumite aspecte ale stărilor şi
proceselor şi cu ele sunt exprimate legile fizice.Aceste legi pot fi exprimate atât
sub formă cantitativă cât şi sub formă calitativă.
Forma calitativă a unei legi este de cele mai multe ori prea vagă pentru a
avea aplicaţii practice . De exemplu: două sarcini electrice de acelaşi semn se
resping. De aceea, este necesară stabilirea unei forme cantitative pentru fiecare
lege fizică. Forma cantitativă a unei legi fizice este o relaţie matematică între
1 𝑄𝑞
mărimi fizice măsurabile. De exemplu: 𝐹 = 2
4𝜋𝜀0 𝑟
Forma cantitativă a unei legi fizice se poate exprima în două moduri
diferite:
Formula matematică – care este relaţia matematică între mărimile fizice .
Exemplu F= m a
Formula fizică –care este relaţia matematică dintre valorile mărimilor
𝑚
fizice . Exemplu 10 N= 5 kg 2 2
𝑠

3. Măsurare. Teorema fundamentală a unităţilor de măsură

Măsurarea unei mărimi fizice se face prin comparea ei pe cale

experimentală cu o mărime de aceeaşi mărime de aceeaşi natură, aleasă arbitrar
şi convenţional, numită unitate de măsură. Rezultatul măsurării este un număr
abstract care arată de câte ori unitatea de măsură este cuprinsă în mărimea fizică
respectivă.
Folosim următoarele notaţii:
 X= mărimea fizică măsurabilă
<X> = unitatea de măsură
x= valoarea numerică rezultată în urma măsurării

Între aceste mărimi există următoarea relaţie :

𝑋
𝑥 = 〈𝑋〉 (1)
Evident, aceeaşi mărime fizică poate fi măsurată cu două unităţi de
măsură diferite :
𝑋 𝑋
𝑥1 = 〈𝑋〉 𝑥2 = 〈𝑋〉
1 2
Făcând raportul celor două valori numerice, rezultă :
𝑥1 〈𝑋〉
= 〈𝑋〉2 (2)
𝑥2 1

Această relaţie a primit denumirea de teorema fundamentală a

unităţilor de măsură şi se enunţă astfel:
Măsurând o mărime fizică cu două unităţi de măsură diferite, raportul
valorilor numerice obţinute este invers proporţional cu raportul celor două
unităţi de măsură, fiind independent de mărimea fizică măsurată.

4. Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI)

Fiecărei mărimi fizice i se poate atribui o unitate de măsură indicând

procedeul de măsurare.
Astfel, se obţine pentru un domeniu sau pentru domeniile fizicii un
ansamblu de unităţi de măsură fără vreo relaţie între ele. Un astfel de ansamblu
formează un sistem incoerent de unităţi de măsură. În realitate, legile şi relaţiile
de definiţie exprimă întotdeauna o mărime fizică nouă în funcţie de alte mărimi
cunsocute. Unităţile de măsură se exprimă în funcţie de unităţile de măsură ale
mărimilor cunoscute.Însă, nu toate mărimile fizice se pot defini în funcţie de alte
mărimi fizice. De exemplu : lungimea şi timpul nu se pot defini prin nici un fel
de relaţie între alte mărimi.
Existenţa unor mărimi fizice care nu se pot defini în funcţie de altele se
datorează faptului că numărul mărimilor fizice este mai mare decât numărul
relaţiilor între mărimile fizice. Necesitatea determinării tuturor mărimilor fizice
impune alegerea unor mărimi fizice fundamentale şi exprimarea celorlalte mărimi
fizice în funcţie de acestea ( torie enunţată de Fourier în 1822 în lucrarea sa
Theorie de la chaleur . )
 Mărimile fizice fundamentale nu se definesc în funcţie de alte mărimi
fizice, ci se definesc prin stabilirea unităţilor lor de măsură şi prin indicarea
procedeului de măsurare.
Mărimile fizice exprimate în funcţie de mărimile fizice fundamentale se
numesc mărimi fizice derivate.
Un sistem de unităţi construit în acest mod se numeşte sistem coerent şi
dacă se extinde la toate domeniile fizicii se numeşte sistem coerent general.
Dezvoltarea ştiinţelor a impus o sistematizare în procedeele metrologice.
Apariţia unor noi mărimi fizice a dus la introducerea de noi unităţi de măsură cât
şi la stabilirea de relaţii de legătură cu cele existente.
Prima încercare serioasă a fost crearea Sistemului Metric în timpul
Revoluţiie Franceze.Încă de la 8 mai 1790, la propunerea lui Talleyrand,
Adunarea Constituantă Franceză aprobase proiectul de unificare şi sistematizare
a marimilor fizice, cerând Academiei de Ştiinţe Franceze să găsească un sistem
simplu şi ştiinţific.
Lagrange, Laplace adoptă ca unitate de lungime a zecea milioana parte din
sfertul meridianului pământesc. De asemenea, pentru definiţia unităţii de masă,
adoptă masa unui dm3 de apă distilată la +40C.
La sfârşitul secolului XIX Sistemul Metric a fost adoptat de mai multe
ţări.În 1867, se propune adoptarea internaţională a Sistemului Metric şi în 1875
se înfiinţează Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi, la care România aderă
în 1881.
În 1960, la a XIa Conferinţă Generală de Unităţi de Măsură şi Greutăţi a
fost adoptat Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI).
Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI) este un sistem coerent care
cuprinde şapte mărimi fizice fundamentale, numite dimensiuni ale sistemului de
unităţi.

Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI)

Mărimea Simbolul Unitatea de Simbolul

dimensional măsură unităţii de
măsură
Lungime L Metrul m
Masă M Kilogramul kg
Timp T Secunda s
Temperatura absolută θ Kelvinul K
Intensitatea curentului electric I Amperul A
Intensitatea luminoasă E Candela cd
Cantitatea de substanţă N Molul mol
 În SI există şi două mărimi suplimentare:
Unghi plan Unitatea de măsură : radianul
Unghi solid Unitatea de măsură : steradianul

Pentru simplificarea exprimării valorilor mari sau mici ale unităţilor de

măsură se folosesc multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură.

Tabel 1 Prefixe, simboluri şi valori ale

factorilor de multiplicare (demultiplicare)
PREFIX SIMBOL VALOARE
Multiplicare
Terra T 1012
Giga G 109
Mega M 106
kilo k 103
hecto h 102
deca da 10

DemultlDemultiplicarea
deci d 10-1
centi c 10-2
mili m 10-3
micro  10-6
nano n 10-9
pico p 10-12
femto f 10-15
atto a 10-18

Toate celelalte mărimi fizice şi unităţile lor de măsură utilizate se numesc

mărimi derivate, respectiv unităţi de măsură derivate. Alături de unităţile de
măsură fundamentale şi derivate există şi unităţi de măsura tolerate.

Notaţii folosite: [ ]SI – unitate de măsură

[ ]- dimensiunea mărimii fizice
De exemplu :
Lungimea – unitatea de măsură în SI [l]SI=metrul
- Unitate tolerată pentru lungimile foarte mari : 1 an lumină . Anul-lumină
este definit ca distanța parcursă de o rază de lumină prin vid, în timp de un .
1 an lumină =9,46 ·1015 m
- Unitate tolerată pentru lungimile foarte mici : Angstromul
 1 Å =10 -10 m
Unităţile de măsură derivate se pot scrie în funcţie de unităţile de măsură
fundamentale.
5. Ecuaţii dimensionale (formule dimensionale)

Relaţia specifică între o mărime fizică derivată şi mărimile fizice

fundamentale (dimensiunile SI) se numeşte ecuaţie dimensională a mărimii
fizice.
[𝐴] = 𝐿𝛼 𝑀𝛽 𝑇 𝛾 (2)
α,β,γ – numere raţionale
-se numesc gradele de omogenitate sau dimensiunile relaţiei fizice

Exemplu : [𝑣] = 𝐿𝑇 −1 viteza

[𝐹] = 𝑀𝐿 𝑇 −2 forţa
[𝐿] = 𝑀𝐿2 𝑇 −2 lucrul mecanic

6. Omogenitatea dimensională a relaţiilor fizice

Legile fizice nu depind de sistemul de unităţi de măsură în care se

exprimă mărimile fizice . O relaţie fizică este omogenă din punct de vedere
dimensional (echidimensională).
Termenii unei expresii matematice, care corespunde unei legi a fizicii,
trebuie să aibă acelaşi grad de omogenitate în raport cu fiecare dintre unităţile
de măsură fundamentale.
Condiţia de omogenitate este independentă de unităţile de măsură ale
mărimilor fizice fundamentale ale sistemului de unităţi de măsură.

7. Analiza dimensională. Metoda Rayleigh

Analiza dimensională a apărut ca rezultat al extinderii noţiunilor de

asemănare, geometrie, rapoarte şi proporţii la fenomenele fizce.
Primul care a folosit această extindere a fost Galileo Galilei, cu ocazia
studiului grinzilor aflate sub sarcini exterioare, obţinând rezultate care au devenit
clasice.
Mariotte şi Newton folosesc şi ei această extindere, dar numai lui Fourier
îi aparţine ideea omogenităţii dimensionale.
Ideea lui Fourier a fost preluată şi de alţi oameni de ştiinţă, dar Rayleigh a
fost primul care a analizat condiţiile în care omogenitatea poate fi folosită ca
metodă generală de cercetare.
 Metoda Rayleigh constituie o modalitate relativ simplă de a stabili posibile
formule matematice care să descrie interdependenţa mărimilor fizice care
caracterizează desfăşurarea unui anumit proces fizic. În esenţă, metoda presupune
că una dintre mărimile implicate în proces este un produs de puteri necunoscute
ale celorlalte mărimi. Considerentele de analiză dimensională permit găsirea de
relaţii între exponenţii (puterile) din formulă, rezultatul fiind în cazul cel mai
favorabil chiar legea care guvernează respectivul proces, determinată până la
nivelul unei constante ce urmează a fi măsurată experimental. Metoda Rayleigh
este eficientă mai ales în studiul unor procese fizice în care numărul parametrilor
implicaţi este mic, în caz contrar aplicarea ei devenind greoaie.

Presupunem că suntem în situaţia în care trebuie să determinăm expresia

exactă a unei legi încă necunoscută, de forma:
A=f( A1, A2,..., An)
Există o infinitate de relaţii matematice posibile între mărimile fizice A,
A1, A2,..., An.. Nu toate aceste relaţii matematice au sens fizic. Au sens fizic doar
expresiile care îndeplineşte condiţia de omogenitate :

[A]=[A1]α ·[A2]β·[A3]γ

EXEMPLU :
Rezolvare
Presiunea hidrostatică depinde de densitatea  şi adâncimea h ale
lichidului, precum şi de acceleraţia gravitaţională g. Putem scrie :

p=f(ρ, h, g)

Conform condiţiei de omogenitate dimensională, putem scrie :

[p]=[ρ] α[h]β[g]γ

Substituind cu formulele dimensionale corespunzătoare, rezultă :

L-1T-2M1=(L-3T0M1) α·(L1T0M0) β (L1T-2M0) γ

De aici :

L-1T-2M1=L-3 α+ β+ γ ·T-2 γ ·M α

Prin egalarea exponenţilor celor trei dimensiuni, obţinem :

 − 3 +  +  = −1

- 2 = −2
 = 1


Soluţiile acestui sistem de ecuaţii sunt α = 1, β = 1 şi γ = 1. Prin urmare,

condiţia de omogenitate dimensională se scrie astfel :

[p]=[ρ]1·[h]1·[g]1

Conform ipotezei făcute de Rayleigh, condiţia de omogenitate ar reflecta chiar

legea căutată :p=Kρgh

K fiind un coeficient numeric adimensional care urmează să fie determinat pe

cale experimentală.

Test de autoevaluare
Bifaţi căsuţa corespunzătoare:

1. Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură este un sistem coerent:

Adevărat Fals

2. Formula dimensional a presiunii este M L-1T-2

Adevărat Fals

𝑚𝑣 2
3. Relaţia 𝑝𝑆ℎ = (în care: p-presiune, S-secţiune, h-înălţime, m-
2
masa, v-viteza) este echidimensională:
Adevărat Fals

4. Pascalul şi mm Hg sunt unităţi de măsură pentru aceeaşi mărime

fizică?
Adevărat Fals

5. Gradele de omogenitate sunt numere complexe?

Adevărat Fals

Aplicaţii test
6. Determinaţi formula dimensională a constantei gazelor perfecte (3p)
7. Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a găsi relaţia de legătură între
viteza termică a moleculelor unui gaz, masa molară a gazului, temperatura
gazului şi constanta gazelor ideale (3p)
 𝑣2
8. Sa se arate ca relatia :𝑝𝑠𝑥 + 𝑚𝑔ℎ + 𝜌 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡, in care: p-
2
presiunea, S-suparafata, x-lungime,m-masa,g-acceleratia gravitationala,h-
lungime,ρ-densitate,v-viteza, V-volum este omogenă din punct de vedere
dimensional (3p)

Răspunsuri:
1.A
2.A
3. A
4. A
5. F

Rezumat
Măsurarea unei mărimi fizice se face prin comparea ei pe cale experimentală cu
o mărime de aceeaşi mărime de aceeaşi natură, aleasă arbitrar şi convenţional,
numită unitate de măsură.

Teorema fundamentală a unităţilor de măsură: măsurând o mărime

fizică cu două unităţi de măsură diferite, raportul valorilor numerice obţinute
este invers proporţional cu raportul celor două unităţi de măsură, fiind
independent de mărimea fizică măsurată.

Relaţia specifică între o mărime fizică derivată şi mărimile fizice

fundamentale (dimensiunile SI) se numeşte ecuaţie dimensională a mărimii
fizice.

Analiză dimensională este utilizată pentru:

- Verificarea omogenităţii dimensionale a relaţiilor dintre mărimile fizice

- Deducerea unor formule fizice simple până la nivelul unor constante
Bibliografie:
1.N. Truţă , F izică Generală (partea I) , Editura CONSPRESS, Bucureşti , 2003, ISBN 973-
8165-69-5

2.N. Truţă Mecanica, Editura CONSPRESS, Bucureşti 2009

3.D. Halliday & Resnick , Fizică ( Vol I şi II) , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti
1983

4.Francis W. Sears Fizică , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti , 1983