Studiu publicat în revista „Dreptul” nr. 2/2014, p. 13 sqq.

NOTA BENE. De studiat numai problematica legată de efectele juridice ale

hotărârilor Înaltei Curți date în recursul în interesul legii și în sesizările pentru
dezlegarea în principiu a unei chestiuni de drept noi

Motto

Regula est, quæ rem quæ est breviter enarrat. Non ex

regula ius sumatur, sed ex iure quod est regula fiat (Paulus,
Digesta 50.17 de div. reg. 1)

Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și

aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești,
potrivit competenței sale (art. 126 alin. 3 din Constituția
României)

«Grandoarea sau decadența instituțiilor juridice depinde

numai de oamenii care le creează, le populează sau le
profesează. Cum sunt oamenii, așa sunt instituțiile ...» (I.
Deleanu)

Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept

noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în lumina Noului Cod de
procedură civilă*,**)

Dr. Marian NICOLAE

Profesor – Facultatea de Drept, Universitatea din

București

1
 I. PRELIMINARII

1. Datele problemei. Noul Cod de procedură civilă (L. nr. 134/2010,

republicată1) se înscrie, alături de Noul Cod civil (L. nr. 287/2009, republicată 2), ca
unul din elementele definitorii, determinante și inseparabile ale amplei și, sperăm,
decisivei și ireversibilei politici de reformare a dreptului material și procesual
român, în speță, a procedurii civile române. În cadrul acestei reforme, asigurarea
unei practici judiciare unitare a constituit unul din obiectivele majore, iar
principalele instrumente destinate a asigura realizarea acestui scop îl constituie, în
sistemul noului cod, alături de recursul în casație 3, recursul în interesul legii și
dezlegarea, în principiu, a unor chestiuni de drept noi, cu autoritate de lucru
interpretat și efecte general obligatorii4.

Desigur, dintre toate aceste instrumente juridice, mijlocul normal, i.e. uzual și
firesc, de asigurare a unei practici judiciare unitare5, certe și previzibile (rectius,
1 )
* Prezentul studiu era, inițial, destinat volumului omagial „ In honorem Ion Deleanu. Drept și drepturi –
tradiție și modernitate”, Ed. Universul Juridic, București, 2013, cu prilejul împlinirii frumoasei vârste de 75 de ani
de către ilustrul profesor, însă, din motive obiective și subiective, nu a putut fi definitivat în timp util. Mul țumim
Redacției Dreptul pentru amabilitatea de a publica studiul de față ad honorem clari nostrorum magistri (Unele idei și
soluții din prezentul studiu au fost anterior susținute în cadrul prelegerii, având aceea și temă, ținută în cadrul
Conferințelor „Noul Cod de procedură civilă”, organizate de Institutul Na țional al Magistraturii în perioada iunie-
septembrie 2012; a se vedea M. Nicolae, Discuții privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Recursul în
interesul legii; Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justi ție în vederea pronun țării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, la adresa _http://www.inm-lex.ro).
**)
Varianta nedefinitivă a prezentului studiu a fost citită de domnii decan Viorel Mihai Ciobanu și Ioan Le ș,
doamna jud. dr. Adina Nicolae, domnii conf. univ. dr. Traian Corneliu Briciu și Sebastian Spinei, domnul lector univ.
dr. Claudiu Constantin Dinu și domnul asist. univ. dr. Gheorghe-Liviu Zidaru cărora le adresez calde și sincere
mulțumiri pentru toate observațiile, sugestiile și comentariile făcute, o bună parte dintre acestea fiind deja însu șite și
valorificate într-o formă sau alta. Eventualele erori, omisiuni sau inadverten țe, precum și responsabilitatea
prezentului studiu revin în exclusivitate autorului.
În „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 545 din 3 august 2012. Noul Cod de procedură civilă (citat
în continuare: „NCPC”) a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea
I, nr. 485 din 15 iulie 2010, fiind modificat și completat prin Legea nr. 76/2012, publ. în „Monitorul oficial al
României”, partea I. nr. 365 din 30 mai 2012.
2
A se vedea „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. Brevitatis causa, Noul Cod
civil va fi denumit în continuare cu acronimul „NCC”.
3
Cu privire la recursul în casație, în sistemul noului cod (art. 483-502), v. autorii și lucrările citate infra,
nota 9.
4
Ambele instituții se regăsesc și în Noul Cod de procedură penală (art. 471-477 1 din Legea nr. 135/2010,
astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispozi ții procesual
penale, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 515 din 14 august 2013). Totu și, reglementarea este,
regretabil, parțial diferită, însă, din păcate, nu avem posibilitatea de a ne ocupa aici de aceste aspecte.
5
Și nu „jurisprudenței unitare” (cf. titlul III, din Cartea II a NCPC, intitulat, în mod corect și sugestiv,
„Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare ”), deoarece termenul de „jurisprudență” (din lat.
iurisprudentia, -æ; iuris prudentia, -æ) însemnează, ab origine, știința și arta dreptului, însușite și practicate de către
jurisconsulți (prudentes), iar nicidecum totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instan țele
judecătorești (organele de jurisdicție), conform terminologiei juridice curente, însă eronate și denaturate. Iuris

2
predictibilă) este recursul în casație, respectiv deciziile curente, de speță, date de
Înalta Curte cu prilejul soluționării, potrivit competenței sale6, a recursurilor
declarate împotriva hotărârilor date în apel, a celor date fără drept de apel, precum și
a altor hotărâri recurabile în cazurile expres prevăzute de lege.

Și în sistemul NCPC, după cum judicios s-a remarcat și subliniat 7, recursul

este o cale extraordinară de atac de reformare prin care, în condițiile și pentru
motivele limitativ prevăzute de lege, se exercită un control suplimentar de legalitate,
spre deosebire de apel, care a fost și este singura cale ordinară de atac, asigurând o
nouă judecată pe fond a cauzei și deci dublul grad de jurisdicție, recursul în casație
intervenind numai excepțional, în condiții restrictive și exclusiv pentru motive de
legalitate materială sau formală, după caz.

prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia (Ulpianus, in Digesta, lib. 1, tit.
1 De iustitia et iure, fr. 10, § 2; Iustiniani Institutiones, lib. 1, tit. 1, De iustitia et iure, § 1) – „Jurisprudența este,
fiind cunoscute lucrurile divine și cele umane, știința justului și injustului” ( «La jurisprudence est, étant connues les
choses divines et humaines, la science du juste et de l’injuste» – F. Senn, Les origines de la notion de jurisprudence,
Recueil Sirey, Paris, 1926, p. 27). „Jurisprudența”, în sensul originar și fundamental al termenului, nu trebuie
confundată cu noțiunea de „justiție” (Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi) –
Ulpianus, aceasta fiind, în concepția clasică, greco-romană, una din cele 4 virtu ți cardinale (alături de prudentia,
temperantia și vis), și, bineînțeles, nici cu aceea a dreptului – Ius est ars boni et æqui (Celsus); v., pentru amănunte,
F. Senn, De la justice et du droit. Explication de la définition traditionnelle de la justice suivie d’une étude sur la
distinction du ius naturæ et du ius gentium, Recueil Sirey, Paris, 1927.
Cu privire la distincția continentală contemporană dintre „practica judiciară”, ca ansamblu al hotărârilor
instanțelor judecătorești sau al unei anumite instanțe într-un anumit domeniu și într-o anumită perioadă, și
„jurisprudența”, înțeleasă ca ansamblu al hotărârilor instanței supreme într-un anumit domeniu și în aceea și
perioadă, v. eseul lui I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudența și revirimentul jurisprudențial, Ed. Universul Juridic,
București,, 2013, p. 9 sqq. În concepția acestor autori, prin „jurispruden ță” se în țelege, în esen ță, «„concep ția”, în
principiu, reafirmată constant, a instanței supreme într-o anumită problemă de drept ivită în activitatea de judecată,
concepție obiectivată prin hotărârile acesteia și transpusă în practica tuturor celorlalte instan țe pe temeiul autorită ții
judiciare a acestei instanțe, în condițiile legii» ( ibidem, p. 16). În ceea ce ne privește, dacă se poate vorbi de o
jurisprudență a instanței supreme – lucru mai greu de făcut într-un sistem în care acesteia i se neagă rolul de a fi
izvor primar de drept –, tot atât de bine se poate vorbi și trebuie să se vorbească, a șa cum se recunoa ște în dreptul
anglo-american (unde se vorbește de jurisprudența ca teorie juridică – „jurisprudence”, „legal theory”, și chiar ca
filozofie juridică – „legal philosophy”), spre ex., și de o jurisprudență în general, i.e. de o jurisprudență pur și
simplu, de o jurisprudență în care „jurisprudența” instanței supreme nu este – și nici nu poate fi altfel – decât o parte
componentă, e drept, importantă, dar nicidecum exclusivă, deoarece, fără a vorbi de jurispruden ța altor instan țe
judecătorești (jurisprudență, uneori, exclusivă și de natură a face ca în domeniile respective competen ța directă a
Înaltei Curți să fie exclusă rămânând doar una reziduală), există, indubitabil, o jurispruden ță a instan ței
constituționale, după cum există, în manieră clasică, o jurispruden ță a teoreticienilor dreptului (doctrina juridică
elaborată de jurisconsulți, de prudentes). În orice caz, a sosit timpul când ar trebui, după părerea noastră, să se redea
și jurisprudenței semnificația ei originară, să i se recunoască valoarea și func țiile sale specifice, autoritatea creatoare
și virtutea formatoare, civilizatoare pe care le-a avut, practic, din totdeauna și pe care, a șadar, le merită din plin,
atribuții și funcții care într-o societate civilizată nu-i pot fi, de altfel, răpite de nimeni și niciodată.
6
Art. 97 pct. 1 și 483 NCPC. V., pentru amănunte, Gh.-L. Zidaru, Comentariu sub art. 97, în „Noul Cod de
procedură civilă comentat și adnotat” (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), vol. I (art. 1-526), Ed. Universul Juridic,
București, 2013 (citat în continuare: „autor/ NCPC comentat și adnotat, I”), p. 290 și urm.; V. M. Ciobanu,
Comentariu sub art. 483, în „NCPC comentat și adnotat, I”, p. 1101 și urm.
7
A se vedea V. M. Ciobanu, Comentariu sub art. 483, cit. supra [nota 6], p. 1101.

3
 Dar recursul în casație nu este o cale generală de atac, nefiind deschis în toate
cazurile (cf. art. 483 NCPC), astfel încât în multe cazuri, uneori în materii întregi
(e.g. afacerile de familie, partajele, conflictele de muncă și asigurări sociale,
incidentele și contestațiile la executare silită etc.), instanța supremă este privată de
dreptul de a statua asupra chestiunilor de drept ivite în practica judiciară, iar în
aceste situații, riscul unei practici judiciare divergente nu mai poate fi evitat.

În aceste din urmă cazuri, și în altele similare, i.e. atunci când instanțele
judecătorești se pronunță diferit asupra unor chestiuni de drept identice sau similare
principiul preeminenței dreptului este grav încălcat, deoarece justiția nu mai este
egală, iar securitatea juridică a părților nu mai este asigurată, ci, dimpotrivă, este
grav afectată, din moment ce drepturile și interesele lor legitime, în caz de litigiu, nu
mai pot fi cu succes apărate, deoarece protecția lor juridică este incertă, soluțiile
instanțelor judecătorești neputând fi predictibile.

Pentru a remedia acest grav neajuns, legea fundamentală dă în competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție îndatorirea (iar nu numai puterea) de a asigura
interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, iar
această sarcină este adusă la îndeplinirea pe calea recursului în interesul legii,
instituție procesuală tradițională, la care NCPC adaugă un nou instrument:
dezlegarea, în principiu, a unei chestiuni de drept noi ivite în cursul judecății în
ultimă instanță la nivelul tribunalului, curții de apel sau chiar Înaltei Curți de Casație
de Justiție.

În continuare, ne vom ocupa doar de aceste instrumente juridice speciale,

problematica recursului în casație (recursul „ordinar”), deși comportă inovații
spectaculoase în NCPC, a fost deja tratată în literatura de specialitate de către autori
de prestigiu, în frunte cu dl. decan Viorel Mihai Ciobanu, principalul artizan al noii
reglementări8, astfel încât ar fi de prisos și, totodată, specios să ne oprim, acum,
asupra ei9.

8
A se vedea autorii citați supra, nota 6.
9
Cu privire la recursul „în casație” în NCPC, v., de ex.: V. M. Ciobanu, Gh. L. Zidaru, Căile de atac din
perspectiva Noului Cod de procedură civilă, în vol. colectiv „Noile Coduri ale României. Studii și cercetări
juridice”, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pp. 396-403, și amplius: V. M. Ciobanu, Comentarii, în „NCPC
comentat și adnotat I”, p. 1.100 și urm.; V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept
execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial , Ed. Național, București, 2013, pp. 382-393 (citat în continuare: „ Drept
procesual civil …, 2013”); I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II (Noul Cod de procedură civilă), Ed.
Universul Juridic, București, 2013, p. 238 și urm. (citat în continuare: „ Tratat …, II, 2013”); I. Leș, Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu pe articole (art. 1-1133), Ed. C.H. Beck, București, 2003, p. 664 și urm. (citat în
continuare: „Noul Cod …, 2013”).

4
 Din considerente de spațiu, dar și din motive de ordin tehnic, în studiul de față
vom analiza doar regimul general al recursului în interesul legii și al sesizării Înaltei
Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept noi, aspectele particulare legate de eficacitatea
erga omnes și de chestiunea efectului retroactiv sau prospectiv al deciziilor
pronunțate în cadrul acestor proceduri (inclusiv problema eficacității temporale a
așa-numitului reviriment jurisprudențial), necesitând analize ample și foarte aplicate,
precum și incursiuni în dreptul comparat, urmează a face obiectul unor analize și
studii separate.

In fine, pentru motive de simplificare a analizei științifice și a discursului

argumentativ ne vom raporta, în principal, la materia civilă, cu mențiunea însă că, în
virtutea art. 2 alin. 2 din NCPC, dispozițiile acestui cod, inclusiv cele din materia
recursului în interesul legii și a procedurii hotărârii prealabile, sunt dispoziții de
drept comun (ius commune), în sensul că ele „se aplică și în alte materii, în măsura
în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”. Așadar, NCPC
este dreptul comun nu numai pentru procedura civilă, ci și pentru procedura
administrativă, contravențională, fiscală, electorală și chiar penală10, iar acest lucru
este deopotrivă valabil și pentru materia recursului în interesul legii sau pentru aceea
a procedurii hotărârii prealabile în vederea dezlegării cu titlu de principiu a unor
chestiuni de drept noi.

10
A se vedea, în același sens, cu privire la rolul de drept comun al procedurii civile pentru litigiile din sfera
dreptului public, inclusiv penal, V. M. Ciobanu, Comentariu sub art. 2, în „Noul Cod de procedură civilă comentat și
adnotat, I”, [nota 6], p. 6:

„În sensul Codului [art. 2 alin. 1 – M.N.], prin materie civilă – zice dl. decan Viorel Ciobanu – se
înțelege desigur orice raport de drept privat, indiferent de natura, obiectul, izvorul sau calitatea păr ților,
profesioniști sau neprofesioniști. Deci [Dar] nu este vorba numai de dreptul civil lato sensu, adică dreptul
privat în general. Ca drept comun, Noul Cod se aplică și în materia dreptului public, deoarece, a șa cum se
știe, nu există în sistemul instanțelor judecătorești sau în afara acestui sistem, instan țe care să solu ționeze
numai litigii de drept public și, așa cum am arătat, nici coduri de procedură distincte, aplicabile unor astfel
de litigii. Pot exista în acest moment, cel mult sec ții sau complete specializate și unele norme procedurale
derogatorii.

Numai pentru raporturile supuse legii penale există un Cod de procedură penală, care desigur este
dreptul comun în această materie. Dar chiar și în legătură cu normele de procedură penală trebuie reținut că,
în măsura în care nu reglementează, cele mai apropiate norme la care se poate recurge sunt normele de
procedură civilă din Cod, deoarece ele constituie, într-o asemenea ipoteză, drept comun, materia civilă fiind
regula și cea penală, excepția”.

Cu privire la aplicarea în procesul penal a Codului de procedură civilă, sub imperiul vechiului cod, v. Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Dec. nr. XXXIV din 6 noiembrie 2006, publ. în M. Of. nr. 368 din 30 mai
2007.

5
 2. Plan. În consecință, cu precizările deja făcute, vom analiza, instituția
recursului în interesul legii (II) și a dezlegării, în prealabil, a unei chestiuni de drept
noi, în lumina NCPC (III), sub următoarele aspecte esențiale: cadrul normativ,
condițiile de admisibilitate, judecata și efectele hotărârilor judecătorești pronunțate
de către Înalta Curte. În final, vom face și scurte observații concluzive și
recapitulative (IV).

II. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

A. NOȚIUNI GENERALE

3. Scurt istoric, definiție și justificare. a) Originea recursului în interesul

legii. Instituția recursului în interesul legii este de origine franceză 11, fiind preluată,
11
Cf. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă , vol. II, Ed. Național, București, 1997, p.
457 (citat în continuare: Tratat ..., II, p. [...]”), împreună cu aparatul critic acolo citat. Adde S. Spinei, Recursul în
procesul civil, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 292-293, pp. 397-311; I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 123, pp.
392-393; I. Leș, Noul Cod …, 2013, pp. 757-758.
În legătură cu recursul în interesul legii în dreptul francez actual, a se vedea art. 17 de la Loi n° 67-523 du
3 juillet 1967 relative à la Cour de cassation [le pourvoi dans l’intérêt de la loi]: «Si le procureur général près la
Cour de cassation apprend qu’il a été rendu, en matière civile, une décision contraire aux lois, aux règlements ou aux
formes de procéder, contre laquelle cependant aucune des parties n’a réclamé dans le délai fixé, ou qui a été
exécutée, il en saisit la Cour de cassation après l’expiration du délai ou après l’exécution.
Si une cassation intervient, les parties ne peuvent s’en prévaloir pour éluder les disposition de la décision
cassée».
În dreptul belgian, recursul în interesul legii este reglementat, în termeni similari cu cei francezi. Cf. art.
1089, 1090, 1091 alin. 1 și 1121 alin. 2 din Codul judiciar. Decizia casată în interesul legii este transmisă de către
procurorul general de pe lângă Curtea de Casație ministrului justiției care, în fiecare an, trebuie să întocmească un
raport cu privire la acesta Curții arătând măsurile luate pentru punerea în aplicare a deciziei de casare.
Asupra recursului în interesul legii (Ricorso nell’interesse della legge) în dreptul italian, a se vedea art.
363 (redenumit în 2006: Principio di diritto nell’interesse della legge) din Codul de procedura civilă: “Quando le
parti non hanno proposto ricorso nei termini di legge o vi hanno rinunciato, ovvero quando il provvedimento non è
ricorribile in cassazione e non è altrimenti impugnabile, il Procuratore generale presso la Corte di cassazione può
proporre ricorso per chiedere che la Corte enunci nell’interesse della legge il principio di diritto al quale il giudice di
merito avrebbe dovuto attenersi.
La richiesta del procuratore generale, contenente una sintetica esposizione del fatto e delle ragioni di diritto
poste a fondamento dell’istanza, è rivolta al primo presidente, il quale può disporre che la Corte si pronunci a sezioni
unite se ritiene che la questione è di particolare importanza.
Il principio di diritto può essere pronunciato dalla Corte anche d’ufficio, quando il ricorso proposta dalle
parti è dichiarato inammissibile, se la Corte ritiene che la questione decisa è di particolare importanza.
La pronuncia della Corte non ha effetto sul provvedimento del giudice di merito”.
Cu privire la recursul în interesul legii (el recurso en interés de la ley) în dreptul spaniol, în care sentințele
pronunțate de Tribunalul Suprem constituie izvoare complementare ale dreptului având caracter obligatoriu, v. art.
490-493 din Legea de procedură civilă spaniolă (Ley 1/2000 de enjuiciamiento civil), echivalentul Codului nostru de
procedură civilă. Cf. art. 490 par. 1 (Podrá interponerse recurso en interés de la ley, par la unidad de doctrina
jurisprudencial, respecto de sentencias que resuelvan recursos extraordinarios por infracció de ley procesal cuando
las Salas de lo Civil y Penal de los Tribunales Superiores de Justicia sostuvieran criterios discrepantes sobre la

6
în dreptul român, de Legea pentru înființarea Curții de Casațiune și Justiție din 1861,
cu mod. ulterioare (art. 11)12, pentru a se regăsi apoi și în legile ulterioare de
organizare și funcționare a Casației din 1925 (art. 21)13 și 1939 (art. 41)14. În anul
1948 recursul în interesul legii a fost introdus în Codul de procedură civilă pentru o
scurtă perioadă, până la aprilie 1949, când a fost suprimat și suplinit de așa-numitele
decizii de îndrumare date de Plenul fostului Tribunal Suprem15, cu caracter
obligatoriu pentru instanțe16, pentru ca prin Legea nr. 59/1993 să fie reintrodus în
cod, în reglementarea dată de art. 329 (devenite, pentru scurt timp, art. 329, 330 5-

interpretación de normas procesales”) și art. 493 («La sentencia que se dicte en los recursos en interés de la ley
respetará, en todo caso, las situaciones juridicas particulares derivadas de las sentencias alegadas y, cuando fuere
estimatoria, fijará en el fallo la doctrina jurisprudencial. En este caso, se publicará en el „Buletin Oficial del Estado”
y, a partir de suincerción en él, complementará el ordinamiento jurídico, vinculando en tal concepto a todos los
Jueces y tribunales del orden jurisdiccional civil diferentes al Tribunal Supremo»).
A se vedea și recursul pentru uniformizarea jurisprudenței ( recurso para uniformização de juriprudência)
din dreptul portughez, amplu reglementat de Codul de procedură civilă (art. 763-770).
12
Potrivit art. 11 (în forma din 1905): „Ministerul public, de-a dreptul, sau luând în țelegere cu
departamentul dreptății, va ataca, pentru rea interpretare a legii înaintea Cur ții de casa țiune, hotărârile desăvâr șite și
actele celorlalte instanțe judecătorești în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de păr țile interesate, însă numai în
interesul legii și după expirarea termenului de apel.
Hotărârea de casațiune ce va interveni la asemenea caz, n-are nici un efect pentru prigonitorii care n-au
atacat în casațiune hotărârea casată a instanței de jos”.
13
Potrivit acestui text legal: „Ministerul public, direct sau luând în țelegere cu ministrul justi ției, va putea
ataca înaintea Curții de casație, pentru rea interpretare a legii, hotărârile desăvâr șite și actele celorlalte instan țe
judecătorești în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de păr țile interesate, însă numai în interesul legii și după
expirarea termenului de recurs.
Deciziunea de casare ce va interveni în asemenea cazuri, nu va avea nici un efect pentru părți.”
14
Conform art. 41 din Legea Casației din 1939: „În afacerile penale recursul în interesul legii este
reglementat de art. 496 și 497 procedura penală.
În toate celelalte materii Ministerul public, direct sau în în țelegere cu ministrul de justi ție, poate să atace
înaintea Curții de casație, pentru violare de lege:
a) Hotărârile desăvârșite sau actele instanțelor judecătorești, și
b) Hotărârile date de instanțele speciale de casare.
În cazul prevăzut în alineatul precedent, existența unui recurs regulat al părții interesate nu poate constitui o
împiedicare a exercitării dreptului Ministerului Public, chiar atunci când recursul a fost solu ționat, dacă motivul
invocat de procurorul general n-a fost discutat cu acel prilej.
Casarea se va face exclusiv în interesul legii și nu va avea nici un efect în privința părții litigante.
Cererea în interesul legii se judecă, în toate cazurile, de secțiunea competentă.”
15
A se vedea art. 41 lit. b) din Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească, republicată, privind
îndrumările pe care Plenul fostului Tribunal Suprem le poate da instan țelor judecătore ști pe baza practicii judiciare a
acestora, cu privire la „justa aplicare a legilor”; art. 104 alin. 2 din Constitu ția României din 1965, precum și art. 35
pct. 2 din fosta Lege pentru organizare judecătorească nr. 58/1968, în legătură cu deciziile de îndrumare emise de
Plenul fostului Tribunal Suprem, în vederea „aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată”.
16
Neconstituind un „izvor de drept” autonom, deoarece sunt date în interpretarea și justa aplicare a legilor.
A se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, Izvoarele dreptului procesual civil, în „Procesul civil în R.P.R.” de I.
Stoenescu, A. Hilsenrad, Ed. Științifică, București, 1957, pp. 21-22.

„Este incontestabil – zice prof. Stoenescu – că astfel de îndrumări nu sunt date în cazuri
particulare, ci au un caracter de generalitate, și că ele sunt obligatorii pentru toate instan țele judecătore ști
din țară […] Evident, nu trebuie neglijat rolul creator al deciziilor de îndrumare care dau dispozi ției legale
interpretate – în raport cu problemele ridicate de practica judiciară și la care textul nu răspunde direct și
uneori nici cu toată claritatea – un conținut mai cuprinzător; dar prin aceasta nu se creează un nou act

7
3307 C. pr. civ., astfel cum a fost mod. prin L. nr. 202/2010) 17 și aflate în vigoare
până la 15 februarie 2013, dată când au intrat în vigoare prevederile Noului Cod de
procedură civilă.
Noul Cod de procedură civilă (2010) a păstrat recursul în interesul legii,
reglementându-l însă în detaliu (art. 514-518)18.

b) Definiție. O definiție a recursului în interesul legii trebuie să plece de la

regimul său legal și să reflecte totodată natura sa juridică.

normativ, ci se interpretează actele normative în vigoare de către un organ autorizat s-o facă. Socotim astfel
că nu se poate casa o hotărâre judecătorească pentru încălcarea unei decizii de îndrumare a Plenului
Tribunalului Suprem, luată ca normă de drept, ci numai pentru violarea textului de lege respectiv, pe baza
interpretării date acestui text de către plen în decizia de îndrumare. De aceea, nu putem fi de acord cu teza
că deciziile de îndrumare constituie izvoare de drept” (ibidem, pp. 21-22).

Din cele precedă rezultă că deciziile de îndrumare ale Plenului fostului Tribunal Suprem erau obligatorii,
însă numai indirect, întrucât nu se putea casa o hotărâre pentru încălcarea unei decizii de îndrumare, ci numai pentru
violarea textului de lege, pe baza interpretării date, în decizie, acestui text. A se vedea și I. Stoenescu, S. Zilberstein,
Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 64.
De reținut, totuși, că, în sistemul juridic postbelic comunist, deciziile de îndrumare au îndeplinit, practic,
„același rol ca și cel al deciziilor în interesul legii” (în acest sens, S. Spinei, op. cit. [nota 11], p. 296, nota 3).
17
Potrivit art. 329 C. pr. civ. 1865, în forma anterioară dată de Ordonan ța de urgen ță a Guvernului nr.
138/2000:

„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ție si Justi ție, din oficiu sau
la cererea ministrului justiției, precum si colegiile de conducere ale cur ților de apel au dreptul, pentru a se
asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii pe întreg teritoriul României, sa ceara Înaltei Cur ți de
Casație si Justiție sa se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost solu ționate diferit de instan țele
judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronun ță de Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de
Casație si Justiție si se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluțiile se pronunță numai in interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești

examinate si nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept
judecate este obligatorie pentru instanțe.” (s.n. – M.N.).

Cu privire la recursul în interesul legii în sistemul Codului de procedură civilă vechi, a se vedea, de ex.: V.
M. Ciobanu, Tratat ..., II, p. 457 și urm.; V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de
procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, II, în „Dreptul” nr. 2/2001, pp. 20-22; I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, vol. II, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 341 și urm.; I. Leș, Comentariu Codului de procedură civilă.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 954-962; idem, Tratat de drept procesual civil, Ed. All
Beck, București, 2001, 645-652.
În legătură cu modificările aduse recursului în interesul legii prin Legea nr. 202/2012 („legea micii
reforme”), modificări care preluau dispozițiile NCPC în vederea intrării lor în vigoare anticipate, v. Mihaela
Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea proceselor (Art. I – Comentarii), Ed.
Universul Juridic, București, 2011, p. 135 și urm.; V. M. Ciobanu, Tr.-C. Briciu, Cl. C. Dinu, Reforma sistemului

8
 În ceea ce ne privește, recursul în interesul legii este acel mijloc (instrument)
procesual de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, în cazul în care
dispozițiile legale au fost interpretat diferit de către instanțele de judecată, prin
hotărâri judecătorești definitive sau rămase definitive.
Nu este o cale de atac de reformare sau retractare, ordinară sau extraordinară,
deoarece recursul în interesul legii nu pune în discuție legalitatea unei hotărâri
judecătorești in concreto, ci numai in abstracto, fără a afecta hotărârile examinate și
nici situația sau interesele părților tranșate prin hotărârile contradictorii cenzurate de
către Înalta Curte.
În doctrină19, recursul în interesul legii a fost, uneori, calificat ca un „recurs
special”, adică o „cale de atac” particulară20 sau, după caz, ca un recurs „pur
academic” (G. Cornu, J. Foyer) sau recurs „doctrinar” (J. Héron), de natură să dea

judiciar. Modificările Codului de procedură civilă și a legisla ției conexe aduse prin Legea nr. 202/2010 privind
unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor , în „Revista română de drept privat” nr. 6/2010, pp. 57-60;
I. Leș, Reflecții – parțial critice – asupra modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură civilă prin
Legea nr. 202/2010 pentru accelerarea proceselor, în „Dreptul” nr. 1/2011, pp. 30-33.
18
Cu privire la recursul în interesul legii în sistemul Noului Cod de procedură civilă, în vigoare, a se vedea,
inter alia: I. Leș, Asigurarea unei jurisprudențe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă , în
„Curierul Judiciar” nr. 11/2008, pp. 26-30; idem, Recursul în interesul legii în reglementarea noului Cod de
procedură civilă, în „Pandectele române” nr. 8/2011, pp. 25-38; idem, Noul Cod …, 2013, pp. 757-770; I. Deleanu,
Proceduri prefigurate pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către instan țele judecătore ști , în
„Revista română de drept privat”, nr. 1/2010, în special pp. 96-104; idem, Observații generale și speciale cu privire
la Noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), în „Dreptul” nr. 11/2010, pp. 26-30; idem, Tratat …, II, 2013,
pp. 392-409; V. Belegante, Comentarii sub art. 514-518, în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, I”,
pp. 1199-1212; O. Spineanu-Matei, Comentarii sub art. 514-518, în „Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole” (coord. G. Boroi), vol. I (art. 1-526), Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 998-1006; V. M. Ciobanu, Tr. C.
Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil …, 2013, pp. 413-415. Adde V. Belegante, D.-A. Ghinoiu, Succintă
prezentare a sistemului și soluțiilor legislative preconizate de Proiectul noului Cod de procedură civilă, în „Dreptul”
nr. 2/2010, pp. 25-26.
19
Pentru instanța supremă, în mod cel puțin curios, „recursul în interesul legii este, după cum sugerează
chiar numele său, acea cale de atac specială de îndreptare, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție […] asigură
interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instan țele judecătore ști, prin dezlegarea problemelor de drept
care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătore ști” (Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Dec. nr.
11/2011, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 751 din 26 octombrie 2011). Formula „cale de atac
specială de îndreptare” a fost aspru și justificat criticată în literatura de specialitate ca fiind surprinzătoare și
deopotrivă enigmatică:

«Locuțiunea marcată în text – cale de atac specială de îndreptare –, dacă nu este vorba de o eroare
materială, poate provoca, credem – zice prof. Deleanu (Tratat …, II, 2013, pp. 394-395, nota 3) –, serioase
nedumeriri: calificarea recursului în interesul legii ca fiind o „cale de atac” – chiar „specifică” – este
surprinzătoare, fiind greu sau imposibil de înțeles ce anume se „atacă”; termenul de „îndreptare” este și mai
enigmatic, neputând fi vorba nici de „îndreptarea” legii, nici de „îndreptarea” unor hotărâri. Recursul în
interesul legii este un mijloc procedural specific de „interpretare”, cu for ță generalizatoare, a unei norme
juridice numai pentru ca, deslușindu-i sensul, toate instanțele să o în țeleagă și să o aplice în acela și mod,
asigurându-se astfel coerența jurisprudenței și previzibilitatea acesteia”.
20
În acest sens, V. M. Ciobanu, Tratat ..., II, p. 458. Această calificare – „cale de atac specială” – este
reținută de dl. Decan Ciobanu și într-un recent studiu asupra Legii „Micii reforme” (a se vedea V. M. Ciobanu, Tr.-C.
Briciu, Cl. C. Dinu, Reforma sistemului judiciar ..., [nota 17], p. 57).

9
loc, întotdeauna, unei „casări” platonice (L. Cadiet, E. Jeuland) 21, iar nu reale, de
vreme ce această „casare” nu are niciun efect asupra hotărârilor examinate 22.
Asemenea calificări au fost și sunt discutabile, cel puțin în dreptul nostru, deoarece,
pe de-o parte, după cum am arătat, recursul în interesul legii nu este o cale de
reformare, nici de retractare23, iar pe de altă parte, după cum vom vedea, dezlegările
Înaltei Curți sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești, iar nu facultative.
În concluzie, în acest caz nu suntem și nu putem fi în prezența unei căi de atac
propriu-zise24, realitate „ilustrată, cum nu se poate mai bine, și în sistemul nostru
procesual, prin însăși denumirea dată de lege instituției ce o cercetăm” 25, motiv
pentru care în NCPC recursul în interesul legii figurează într-un titlu special (titlul
III) din cartea a II-a, intitulat „Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare
unitare” (art. 514-521), în timp ce titlul II din aceeași carte (art. 456-513) este
rezervat căilor de atac (ordinare și extraordinare).

c) Justificare. Rațiunea sau fundamentul acestei instituții este, în esență,

asigurarea supremației legii și, a fortiori, a dreptului, dând satisfacție principiului
securității juridice și egalității justițiabililor în fața legii, principii fundamentale ale
oricărei ordini juridice democratice.
Într-adevăr, după cum s-a remarcat în doctrină, și confirmat de art. 126 alin.
3 din Constituție, rațiunea acestei instituții a fost și este aceea „de a asigura Cur ții
de Casație rolul de a menține respectul legii și a-l impune tuturor jurisdic țiilor și de
a stabili unitatea în jurisprudență, rol care nu s-ar fi îndeplinit decât incomplet dacă
acțiunea sa ar fi fost în întregime subordonată acțiunii și intereselor părților în
21
A se vedea, pentru asemenea calificări în doctrina franceză, I. Le ș, Recursul în interesul legii ..., cit.
supra [nota 18], p. 26; idem, Noul Cod …, 2013, p. 758.
22
În sensul calificării recursului în interesul legii drept o cale de atac specială/cu particularită ți speciale,
fără a fi însă o cale de atac propriu-zisă, a se vedea: V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit. [nota 17], p. 20;
M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurispruden ță și doctrină , Ed.
Universul Juridic, București, 2007, pp. 972-973.
23
A se vedea, totuși, mai recent, G: Antoniu, Recursul în interesul legii. Contribuții la interpretarea și
aplicarea corectă a dispozițiilor din partea generală a Codului penal , în „Revista de drept penal” nr. 1/2011, p. 9,
după care art. 4142 C. pr. pen. 1968 (introd. prin L. nr. 45/1993) „instituie recursul în interesul legii ca o cale
extraordinară de atac, fiind înlăturat, totodată, dreptul Înaltei Curți de Casa ție și Justi ție de a mai emite decizii de
îndrumare”. Pentru respingerea considerării recursului în interesul legii drept „cale extraordinară de atac”, a se vedea
I. Deleanu, Observații generale și speciale …, cit. supra [nota 18], p. 29.
24
În același sens, I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18], p. 26; V. M. Ciobanu, Tr. C.
Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil …, 2013, p. 413 (unde se afirmă, in terminis, că „recursul în interesul legii
nu a fost și nu este o veritabilă cale de atac, deoarece nu afectează hotărârile atacate și nici nu are efecte utile pentru
părți”). Adde V. Belegante, Comentarii ..., cit. supra [nota 18], pp. 1200-1201.
25
I. Leș, Noul Cod …, 2013, p. 758. A se vedea, totuși, I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, p. 402. «Sintagma „în
interesul legii” ni se pare – zice prof. Deleanu (ibidem) – o curiozitate: legea însăși nu poate avea un „interes”;
„interesul” înțelegerii și aplicării ei unitare aparține celor care vor sau trebuie să valorizeze respectivele dispozi ții de
lege, decizia putând fi un reper (sic!) în acest scop”. În realitate, „interesul” legii semnifică, în context, calitatea
acesteia de a fi accesibilă, precisă și clară, previzibilă și, mai ales , unitar și uniform aplicabilă. Cu privire la calitățile
pe care trebuie să le aibă o lege, pentru a fi validă, justă și eficace, a se vedea L. L. Fuller, The morality of Law,
revised ed., Yale University Press, 1969, p. 33 și urm.

10
cauză, deoarece Curtea ar fi fost în imposibilitate de a reacționa în fața unor decizii
care au violat manifest legea dacă părțile, preocupate mai mult de interesele lor
private, nu ar fi acționat. Dacă interesul privat al părților le-a determinat să tacă
asupra erorilor judecătorilor, interesul general al legii reclamă pronunțarea unor
decizii care să asigure supremația ei, fără însă a prejudicia drepturile dobândite de
părți în timpul procesului”26.
În prezent, în condițiile în care Înalta Curte nu este instanță de recurs de
drept comun, nici măcar în sistemul NCPC27, necesitatea și, deci, utilitatea
recursului în interesului legii este indeniabilă, deoarece, altminteri, practica
divergentă a instanțelor judecătorești inferioare n-ar mai putea fi niciodată
unificată, iar principiul securității juridice și, pe cale de consecință, principiul
preeminenței legii ar fi grav afectate.

4. Caracterizare generală. Ca și în vechiul sistem28, recursul in interesul

legii se caracterizează, în lumina NCPC, prin următoarele trăsături generale:

– legitimarea procesuală activă aparține numai organelor și autorităților

anume prevăzute de lege, iar nu și părților litigante (v. infra, nr. 10, lit. a);

– obiectul special – prin acest recurs se solicită instanței supreme să se

pronunțe asupra problemelor sau chestiunilor de drept care au primit o solu ționare
diferită din partea instanțelor judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive 29,
indiferent însă de gradul sau nivelul instanței de la care acestea emană;

– instanța competentă – examinarea recursului în interesul legii se face

numai de către Înalta Curte, participarea și concluziile procurorului general de pe
lângă Înalta Curte fiind obligatorii;

– termen de exercitare: în lipsa unei prevederi legale contrare, recursul în

interesul legii, spre deosebire de căile de atac propriu-zise, este imprescriptibil,
putând fi exercitat oricând, deoarece norma juridică care necesită lămurirea este
permanentă, iar nu temporară30;
26
V. M. Ciobanu, Tratat ..., II, p. 457. Cf. V. M. Ciobanu, Tr. Corneliu Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual
civil …, 2013, pp. 414-415.
27
În măsura în care există hotărâri judecătorești nerecurabile. Cf. art. 483 alin. 2 NCPC.
28
V., pentru amănunte, V. M. Ciobanu, Tratat ..., II, pp. 458-461.
29
Art. 329 C. pr. civ. 1864 (în forma dată de Legea nr. 59/1993 și Ordonan ța de urgen ță a Guvernului nr.
138/2000) nu făcea nicio mențiune cu privire la caracterul definitiv sau irevocabil al hotărârilor judecătore ști
contradictorii, astfel încât în doctrină s-a pus problema dacă recursul în interesul legii este admisibil sau nu în cazul
în care hotărârile sau hotărârea examinată este doar definitivă, iar nu și irevocabilă (v., pentru amănunte, V. M.
Ciobanu, Tratat ..., II, pp. 458-459).
30
În sensul că trecerea unui timp considerabil de la pronunțarea ultimelor hotărâri judecătore ști care au
provocat o jurisprudență neunitară poate lipsi de utilitate practică o interven ție a instan ței supreme, prin intermediul

11
 – limitele judecății – soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au
efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situa ția păr ților
din acele procese, motiv pentru care părțile respective nu trebuie citate 31 și nici
consultate;
– efectele hotărârii pronunțate de către Înalta Curte – dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României (v. infra, nr. 12, lit. c).

B. CONDIȚII DE ADMISIBILITATE

5. Enumerare. a) Dispozițiile art. 514-515 NCPC. Potrivit acestor texte

legale:

„Art. 514. (Calitate procesuală) – Pentru a se asigura interpretarea şi

aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la
cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului
au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra
problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
Art. 515. (Condiții de admisibilitate) – Recursul în interesul legii este
admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive, care se anexează cererii” (subl. ns. – M.N.)

Textele mai sus citate (și subliniate) fixează cerințele de admisibilitate a

recursului în interesul legii, iar aceste cerințe sunt cumulative, iar nu alternative,
astfel încât ele trebuie reunite integral, pentru ca instanța supremă să fie legalmente
sesizată.

b) Condiții de admisibilitate. Din prevederile art. 515 rezultă că recursul în

interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că:

– o problemă de drept (i)

– a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești (ii)
– prin hotărâri definitive (iii)
– anexate cererii de recurs (iv)32.

recursului în interesul legii, a se vedea, totuși, I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18], p. 35.
31
V. M. Ciobanu, Tratat ..., II, p. 459.

12
 Fiecare din aceste condiții de admisibilitate necesită, pentru mai buna sau
corecta înțelegere, scurte considerații sau observații, după caz. Într-adevăr:

6. Prima cerință: să existe o „problemă de drept” autentică. Pentru a fi

admisibil un recurs în interesul legii trebuie ca acesta să privească o problemă de
drept, iar nu o simplă chestiune de fapt, chiar dacă elementele de fapt ar fi fost
apreciate eronat de către instanțe, întrucât recursul în interesul legii nu este o cale
de atac de reformare sau de retractare, ci un mijloc de a contribui la realizarea
interpretării și aplicării unitare a legii.
Ce se înțelege însă prin „problemă de drept”? Trebuie să fie vorba numai de
o problemă de drept „legală” interpretată și aplicată diferit de către instanțe? Sau
de o problemă de drept izvorâtă nu doar din interpretarea și aplicarea diferită a
unor dispoziții „legale”, dar și din interpretarea și aplicarea unor dispoziții de altă
natură? Problema de drept trebuie să izvorască din simpla aplicare a unor dispozi ții
legale sau de altă natură, indiferent dacă acestea sunt sau nu interpretabile?
Pentru a răspunde la această suită de întrebări trebuie să spunem dintr-un
început că nu orice chestiune disputată în fața instanței de judecată este și o
„problemă” de drept veritabilă, iar, în termenii art. 515, nu orice problemă de drept
veritabilă poate să deschidă calea unui recurs în interesul legii
În doctrină și jurisprudență se consideră, în general, că numai textele legale
interpretabile și care au ocazionat o practică neunitară constituie probleme de
drept care pot face obiectul unui recurs în interesul legii.
Astfel, referindu-se la cele două proceduri – recursul în interesul legii și
hotărârea prealabilă –, în recentul și primul tratat de procedură civilă, scris în
lumina Noului Cod de procedură civilă, prof. I. Deleanu arată că notele comune
ale acestor proceduri ar fi, inter alia, următoarele:

«… domeniul lor îl constituie „legea”, în sens material; obiectul lor îl constituie

strictamente problemele de interpretare și de aplicare a legii, ambiguitățile și numai
ambiguitățile reglementării, nici omisiunile legislative, nici contradicțiile legislative, nici
scadențele legislative …»33 (subl.ns. – M.N.).

32
În doctrină, condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii diferă de la un autor la altul, fără ca
enumerarea sau formularea acestora să impieteze auspra analizei sau aplicării dispozi țiilor art. 515. A se vedea,
exempli gratia, V. Belegante, Comentarii ..., cit. supra [nota 18], p. 1204 („Din economia textelor menționate rezultă
[...] dubla condiție care determină obiectul recursului în interesul legii, respectiv existența unei practici neunitare,
precum și a unor hotărâri definitive contradictorii”); O. Spineanu-Matei, Comentarii …, cit. supra [nota 18], p. 999
[„art. 515 impune două condiții pentru admisibilitatea recursului în interesul legii: a) problemele de drept să fi fost
soluționate diferit de instanțele judecătorești; b) dovada acestei situa ții să se facă prin hotărâri judecătore ști
definitive”].
33
I. Deleanu, Tratat ..., II, 2013, nr. 116, p. 383.

13
 De asemenea, în practica instanței supreme în materia recursului în interesul
legii, acesta este considerat admisibil doar dacă textul legal este, în sine,
interpretabil:

„Recursul în interesul legii poate fi admisibil numai atunci când dispozițiile

legale sunt neclare, confuze, îndoielnice, incomplete și primesc interpretare diferită
din partea instanțelor de judecată, astfel că până la intervenția legiuitorului instanța
supremă este chemată să dea dezlegarea corectă problemelor de drept ridicate. Noțiunea
de «interpretare», precum și expresia «aplicarea unitară a legii» folosite de legiuitor,
exprimă ideea că s-a căutat, cu firească prudență, evitarea nesocotirii principiului
constituțional al supremației legii, precum și a schimbării rolului instanței supreme din
acela de «a zice dreptul» cu acela de «a face dreptul». A interpreta un text de lege
înseamnă a lămuri înțelesul acestuia, a-l explica, a determina configurația reală a normei
de drept, și nu a da o altă reglementare raporturilor sociale respective”34

După părerea noastră, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală,

susceptibilă să facă (și) obiectul unui recurs în interesul legii, trebuie ca norma de
drept disputată să fie îndoielnică, imprecisă sau neclară, imperfectă sau chiar
lacunară, iar nu doar ambiguă, i.e. doar pur interpretabilă. De asemenea, această
normă nu este obligatoriu să fie de sorginte legală.

Într-adevăr și luând în discuție, brevitatis causa, așa cum am precizat deja (v.
supra, nr. 1 ad finem), numai materia civilă, i.e. dreptul civil sau privat, este de
observat, în primul rând, că, în conformitate cu art. 5 alin. 2 din NCPC35:

„Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă” (s.n. – M.N.)

Pe de altă parte, alin. 3 al art. 5 din cod, text, de asemenea, fundamental,

prevede, în deplin acord cu art. 1 NCC36, că:
34
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr.
11/2011, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 751 din 26 octombrie 2011.
35
Cf. art. 4 C. civ. 1864: „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că
este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
36
A se vedea, îndeosebi, alin. 1-3 NCC:

„(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozi țiile legale
privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în
mod expres la acestea.”

Cu privire la problematica izvoarelor dreptului civil (legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului), în
sistemul art. 1 NCC, a se vedea: M. Nicolae, Noul Cod civil. Ediție critică, în «Codex iuris civilis», t. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2012, pp. 31-34 (notele sub art. 1); L. Mihai, Izvoarele dreptului civil în reglementarea

14
 „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a
uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la
situații asemănătoare [analogia legis – n.n., M.N.], ea va trebui judecată în baza
principiilor generale ale dreptului [analogia iuris – n.n., M.N.], având în vedere toate
circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”

După cum se observă, textele citate, spre deosebire de art. 514 NCPC care
vorbește, expressis verbis, numai de asigurarea interpretării și aplicării unitare a
„legii” de către toate instanțele judecătorești, se referă, in terminis, nu numai la
lege, ca izvor formal de drept, ci și la uzanțe și principiile generale ale dreptului 37,
Noului Cod civil român, în „Analele Universității din București, Seria Drept, Supliment (Conferin ța „Reglementări
fundamentale în Noul Cod civil și în Noul Cod de procedură civilă”, 17-18 februarie 2012, Facultatea de Drept,
Universitatea din București), pp. 250-264; I. Vida, Codul civil (Legea nr. 287/2009) și principiile generale ale
dreptului, în Dreptul nr. 8/2012, pp. 11-27; I.-Fl. Popa, Ierarhia surselor dreptului în noul Cod civil – rolul
uzanțelor, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2013, pp. 51-64.
37
Art. 5 alin. 3 NCPC face referire și la „cerințele echității”, deoarece aplicarea in casu a principiilor
generale ale dreptului nu trebuie să conducă la o soluție sau judecată nedreaptă. Pentru critica art. 5 alin. 3 ( și 4),
dintr-o perspectivă, totuși, străină literei și spiritului acestuia, v. I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudența …, cit. supra
[nota 5], pp. 16-18, text și notele de subsol, p. 21 sqq. În esen ță, reputa ții autori – partizani, se pare, ai unui
pozitivism legal și mefienți în reprezentanții justiției române – repro șează textului alin. 3 al art. 5 NCPC, ca și art. 1
NCC, de altfel, faptul că (ibidem, pp. 16-17, nota 1) „nu excelează prin coerență”, că, spre deosebire de art. 1 NCC,
unde lipsește, totuși, referirea la exigențele echității, în materia procedurii civile, dimpotrivă, o asemenea referire nu-
și are rostul, că, în ceea ce privește enumerarea și ierarhia izvoarelor dreptului civil, «textul legal nu recomandă
(sic!) aplicarea „în cascadă” a respectivelor surse ale dreptului [...] dar, dacă, totu și, acceptăm ideea unei aplicări
subsidiare a normelor arătate, în interiorul sistemului argumentativ al autorilor [care sus țin aplicarea în cascadă –
paranteza ns., M.N.], considerăm – zic autorii citați – judicioasă observa ția unora dintre ace știa, în sensul că, într-un
stat în care preeminența legii este o regulă esențială a democra ției, situarea uzan țelor în planul secund al aplicării
„legii”, iar a „principiilor de drept” într-o poziție subordonată apare ca fiind cel pu țin discutabilă», că „este dificil de
imaginat în materia procedurii civile lipsa unor reglementări care să impună aplicarea unor uzan țe”, dar se poate
„cine știe? – ca legiuitorul să fi vrut așezarea laolaltă, neinspirat, atât a regulilor substan țiale, cât și a regulilor
procedurale de soluționare a cauzei”, că, în fine, recursul la „cerin țele echită ții”, este „surprinzător și extrem de
discutabil”, este „excesiv”, fiind o „sursă de ambiguită ți” și, mai ales, de dizolvare sau compromitere a sistemului
juridic statal, deoarece – zic, de asemenea, autorii citați – se ignoră, astfel, de către legiuitor «grave și greu
„digerabile” consecințe, între care: bulversarea în ansamblu a tuturor articula țiilor sistemului judiciar „etatic”, care
funcționează pe baza „legii” și în limitele ei; deschiderea largă a căii arbitrariului judiciar, echitatea fiind un concept
vag sau, cel mult, unul cu un conținut variabil; abandonarea normelor legale în lipsa unei surse conven ționale de a
proceda astfel; formularea expeditivă și enigmativă a dispozitivului hotărârii; cerin ța reconsiderării criteriilor sau
motivelor căilor de atac; imposibilitatea exercitării recursului în lipsa unui motiv de ilegalitate a hotărârii» (ibidem,
p. 28).
În ceea ce ne privește, și fără a intra, pentru moment, în detalii, deoarece tema prezentului studiu este alta
și, oricum, limitată (supra, nr. 1, in fine, și nr. 2), iar spațiul alocat cercetării acesteia nu ne permite să dezvoltăm și
acest subiect extrem de grav, nu putem împărtăși aceste afirmații, deoarece sunt fără suport legal, fiind datorate,
poate, fie unei lecturi grăbite a textului, fie, mai degrabă, unei lecturi „denaturate” ori „tendențioase”.
Într-adevăr, din textele comentate – art. 1 alin. 2 NCC și art. 5 alin. 3 NCPC – rezultă, in terminis, că „în
cazurile neprevăzute de lege (deci, de lacune legislative autentice – M.N.), respectiv „în cazul în care o pricină nu
poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă (a uzanțelor – M.N.), nici în
baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare , ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității” (art. 5 alin. 3 NCPC) –
s.n. – M.N.
Prin urmare, este cert și neîndoielnic că legiuitorul a avut în vedere, în primul rând și înainte de toate,
modul de interpretare și aplicare de către judecător a regulilor de drept material, scrise și nescrise, iar nu a regulilor

15
care și ele sunt, în condițiile anume prevăzute de lege, tot izvoare ale dreptului
civil, ceea ce însemnează că și aceste din urmă norme, în mod logic, nu pot fi nici
ele excluse de la interpretarea și aplicarea unitară de către toate instanțele
judecătorești. Or, aceasta însemnează că se poate naște o practică divergentă nu
doar pe baza unor dispoziții legale, ci și în interpretarea și aplicarea altor norme
juridice.
În consecință, termenul de „lege” din art. 5 alin. 2 și art. 514 NCPC, mai sus
citate, trebuie interpretat în sens larg38, ca incluzând orice normă juridică general-

de drept procesual, astfel încât în raport de conținutul textului comentat dubiile autorilor cita ți apar și sunt, în mod
evident și din fericire, nelegitime și nejustificate (De observat, totodată, că art. 5 NCPC nu se ocupă, în mod direct,
de izvoarele nici ale dreptului civil, ca atare, și nici ale dreptului procesual civil, ci de îndatorile judecătorului în
soluționarea cererilor justițiabililor; alin. 3 este, în fond, o simplă aplica ție, în caz de contencios civil, a art. 1 alin. 2
NCC). Într-adevăr, când este vorba de judecata unei pricini sau cauze civile, suntem în fa ța, de regulă, a unui
conflict de drept material, iar nu (doar) procesual, cum sugerează autorii cita ți, conflict care, în mod excep țional,
atunci când nu este guvernat de dispoziții legale exprese (i.e. de reguli de conduită general-abstracte și deteminate)
și nici de reguli cutumiare, judecătorul – care nu poate refuza să judece (art. 5 alin. 2 NCPC) –, va trebui, conform
textului citat, să soluționeze pricina făcând apel, în ordine, la dispozi țiile legale privind situa ții asemănătoare (a șa-
numita analogia legis), iar, în lipsa acestora, în baza principiilor generale ale dreptului (a șa-numita analogia iuris),
ținând seama nu numai de toate circumstanțele cauzei, dar și de exigen țele echită ții. Deci, ordinea surselor sau
mijloacelor juridice de acoperire a lacunelor normative autentice este obligatorie, iar nu facultativă pentru judecător.
Referirea la „cerințele echității”, cum am spus, este normală și bine-venită, pentru că judecătorul trebuie să
dea, în caz de lacune normative veritabile, o soluție justă, să facă dreptate; echitatea nu este o normă juridică
general-abstractă (motiv pentru care nu figurează, în mod corect, în enumerarea izvoarelor dreptului civil la art. 1
alin. 1 NCC), și, se pare, niciun principiu general al dreptului, ci, după celebra formulă a lui Vittorio Scialoja, «il
diritto del caso singolo» [apud L. Bolaffio, in «Il Codice di commercio commentato», vol. primo (Leggi ed usi
commerciali. Atti di commercio. Dei commercianti. Dei libri di commercio) (Art. 1 a 28 Cod. comm.), 6a ed.
interamente rifatta, Torino, UTET, 1935, pp. 44-45, nota 1, et p. 65, nota 1], sau, cum spun chiar prof. I. și S.
Deleanu, ea este, mai degrabă, «o componentă esențială a oricărei justi ții – ceea ce este drept, este, de regulă, și
echitabil. De pe platforma echității se caută un echilibru, adecvat și acceptabil, între interese opuse. Așa privită
echitatea, ea implică o abordare dualistă: echitatea este „obiectivă” prin natura lucrurilor; ea este „subiectivă” sau
„subiectivată” prin aplicarea criteriilor echității la o situa ție determinată, prin apreciere concretă în raport cu
circumstanțele” (I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., p. 21, nota 1). Or, dacă este așa, însemnează că referirea la
„cerințele echității” din textul criticat (art. 5 alin. 3 NCPC) nu este inutilă și nici eronată: echitatea este măsura,
criteriul general al limitării arbitrariului judecătorului, în cazurile în care legea îi acordă puterea de a aprecia și a
decide în funcție de toate circumstanțele cauzei. Hotărârea judecătorească dată cu încălcarea cerin țelor echită ții, în
cazurile anume prevăzute de lege, poate fi controlată judiciar, inclusiv pe calea recursului, căci reprezintă,
indiscutabil și finalmente, o violare a „dreptului” ( Ius est ars æqui et boni ne spunea, reamintim, cu deplin temei,
Celsus), dar și a îndatoririlor legale ale judecătorului (art. 5 alin. 3, art. 22 alin. 7 NCPC). Cf. V. M. Ciobanu,
Comentariu sub art. 5, în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, I”, cit. supra [nota 6], p. 11.
Totodată, este de remarcat că textele comentate nu încalcă și nici nu au cum să încalce principiul
„preeminenței legii”, cum sugerează autorii citați, pentru că, prin ipoteză, legea lipsește cu desăvârșire, iar, într-un
stat de drept, social și democratic, în care legea nu este și nu poate fi izvorul normativ exclusiv ( și cu atât mai mult
suveran, absolut, căci legea trebuie, întotdeauna, să fie legitimă, neputând veni, mai ales în prezent, în contradic ție
cu principiul preeminenței dreptului sau cu alte principii fundamentale juridice sau metajuridice, după caz), este
firesc ca atunci când există reguli precise, cum sunt uzanțele – reguli născute, în mod spontan (iar nu arbitrar,
precum legile) din practica socială –, asemenea reguli să fie aplicabile cu prioritate (căci, altminteri, ar însemna să
se nege valoarea lor normativă), iar numai în subsidiar (i.e., în absența lor), să se recurgă la dispozițiile legale
asemănătoare ori, in fine, la principiile generale ale dreptului (principii, prin excelen ță, deschise, cu con ținut juridic
nedeterminat și, deci, incert, contrar exigențelor de accesibilitate, inteligibilitate și previzibilitate ale regulilor de
drept propriu-zise).

16
abstractă, indiferent de izvorul ei formal 39, textul art. 514 nefiind, așadar, perfect
corelat cu dispozițiile art. 5 alin. 3 din același cod și nici cu art. 1 NCC.

În al doilea rând, în privința aplicării dispozițiilor legale înseși, art. 5 alin. 2

NCPC se referă, la trei ipoteze în care judecătorul nu poate refuza să judece:
– legea este lacunară, în sensul că „nu prevede” nimic pentru cazul dedus
judecății40;

În sfârșit, mai reamintim că, potrivit art. 1 alin. 4 NCC, „numai uzan țele conforme ordinii publice și
bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept” (cu privire la uzanțe, v. I.-Fl. Popa, art. cit. supra, nota 36).
38
Termenul de „lege” înglobează și contractele colective de muncă, care constituie „legea părților” (art. 229
alin. 4 C. m.). Contra Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii,
Dec. nr. 11/2011, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 335 din 16 mai 2011 (prin care s-a statuat că
nu poate face obiectul recursului în interesul legii modul de interpretare și aplicare a clauzelor unor contracte
individuale sau colective de muncă), deși, în cazul contractelor colective, izvoare secundare de drept al muncii,
problema interpretării și aplicării divergente a acestora este o problemă care interesează aplicarea unitară a legii lato
sensu, iar nu a unor clauze contractuale individuale (leges privatæ). În consecință, refuzul de a clarifica un contract
colectiv de muncă reprezintă o veritabilă denegare de dreptate (art. 5 alin. 2 NCPC, interpretat per argumentum a
fortiori). În sensul că «prin „lege” în dreptul muncii se în țeleg și contractele colective de muncă, a șadar, acele
contracte care, având un caracter reglementar, sunt creatoare ale unor norme de drept aplicabile raporturilor juridice
ale salariaților», v. I. Tr.-Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Privire analitică asupra corelației dintre Noul Cod civil și
Codul muncii, în „Revista română de drept privat” nr. 6/2009, p. 18, iar cu privire la obligativitatea erga omnes –
inclusiv față de salariații nereprezentați ori, după caz, nesemnatari – a contractelor colective de muncă, socotite
„izvoare specifice interne” ale dreptului muncii, v. I. Tr. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii , ed.
a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 58, 150 sqq. (precum și autorii acolo cita ți, în
special nota 1, p. 151).

„Sub aspectul naturii sale juridice – scrie prof. Ștefănescu ( op. cit., pp. 150-151) –, contractul
colectiv de muncă este concomitent:
– act juridic bilateral, un contract, din care izvorăsc drepturi și obligații reciproce ale părților, este
un contract numit, solemn, sinalagmatic, oneros, cu prestații succesive, în principiu comutativ;
– izvor de drept care se încadrează în categoria de excepție a normelor juridice negociate.
Contractul colectiv de muncă reprezintă un izvor de drept deoarece:
– are caracter general (vizează raporturile de muncă pentru întreg colectivul de salaria ți și nu
pentru un salariat determinat); din coroborarea dispozițiilor legale rezultă că în contractul colectiv de
muncă pot fi cuprinse și clauze care să se refere numai la un anumit grup de salaria ți – iar nu la to ți
salariații unității în cauză. Dar, nici în acest caz, clauzele respective nu vizează niciodată un salariat singur,
individual determinat;
– este permanent (în sensul că se aplică de un număr nedefinit de ori pe perioada valabilității sale);
– este obligatoriu.
În concluzie, contractul colectiv de muncă este, prin natura lui, un contract regulamentar (creator
de norme de drept). El are caracter de drept privat, dar produce efecte ca și normele de drept public”.

Din cele ce precedă, contractul colectiv de muncă este un izvor derivat de dreptul muncii, astfel încât el
constituie „lege” lato sensu – act normativ cu caracter general – și, deci, clauzele sale pot face obiectul unui recurs
în interesul legii. În sensul că „contractului colectiv de muncă nu îi sunt aplicabile toate regulile specifice izvoarelor
de drept” și, deci, „sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justi ție cu un recurs în interesul legii prin care s-ar urmări
interpretarea și aplicarea unitară a unor clauze din contracte colective de muncă, este inadmisibil (deciziile I.C.C.J.
nr. 33/2009 și nr. 11/2011)”, v., totuși, I. Tr. Ștefănescu, op. cit., p. 151, nota 2. Nu putem fi de acord cu această din
urmă rezervă. Dacă recursul în interesul legii este inadmisibil, cum va fi unificată practica judiciară divergentă
formată pe baza unui asemenea contract colectiv de muncă? Care va fi iustum ius derivat dintr-un contract colectiv

17
 – legea este imprecisă, „neclară”, adică ambiguă ori generică, fiind
susceptibilă de interpretări diverse și, pe cale de consecință, de soluții diferite ori
contradictorii;
– legea este imperfectă, „incompletă”, adică nu prevede, în mod complet, fie
ipoteza (ipotezele), fie dispoziția (dispozițiile) juridică(e).
Dintre aceste trei ipoteze, s-ar părea – idee susținută, cum am văzut, de prof.
Deleanu, ca și de Înalta Curte – că doar a doua ipoteză – legea este „neclară” –
interesează problematica recursului în interesul legii, prima ipoteză vizând de fapt
complinirea lacunelor legislative, hotărârea judecătorească fiind creatoarea unei
norme juridice concrete41, iar nu a unei norme juridice abstracte, iar a treia vizând
normele imperfecte, de asemenea n-ar putea fi complinite pe cale de interpretare
general-obligatorie în cadrul recursului în interesul legii.
În realitate, toate cele trei ipoteze interesează obiectul unui recurs în
interesul legii, deoarece atunci când legea este lacunară, se poate pune, mai întâi,
problema existenței lacunei ca atare, iar în al doilea rând, modalitatea de acoperire
a acesteia: aplicarea dispozițiilor legale privind situații asemănătoare, iar, în lipsa
acestora, a principiilor generale ale dreptului, principii al căror conținut și incidență
pot și sunt, de multe ori, obiect de controversă.
Tot astfel, în cazul unei legi imperfecte, aceasta poate fi complinită cu alte
dispoziții legale (dacă sunt dispoziții de drept comun de aplicație generală, iar nu
dispoziții de excepție) și, mai ales, cu principiile generale ale dreptului 42,
problemele de interpretare și aplicare prin analogie a normelor legale sau
extralegale sunt și în prezent unele dintre cele mai delicate chestiuni juridice 43, iar

de muncă legal încheiat și interpretat însă contradictoriu de către instan țele judecătore ști? Care vor fi drepturile și
obligațiile părților semnatare și ale „beneficiarilor” contractului colectiv de muncă, dacă clauzele acestora sunt
interpretabile diferit de către instanțe?!
39
Și pe această linie se află și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care apreciază că, în sistemul
Convenției, termenul de „lege” este sinonim cu termenul „drept” ( droit, law), cuprinzând atât normele „de origine
legislativă”, cât și pe cele „jurisprudențiale” și presupune îndeplinirea unor condiții calitative, în special cele de
accesibilitate și previzibilitate. A se vedea, pentru amănunte, C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, passim.
40
Nicio lege și, deci, nici legea civilă nu este perfectă sau completă, întrucât autorul ei nu poate prevedea
toate ipotezele de aplicare a acesteia și nici toate consecin țele sale juridice). Pe de altă parte, uneori, autorul legii, în
mod voit, nu dorește să reglementeze anumite relații sociale ori anumite aspecte ale acestora, preferând să lase acest
lucru pe seama organismelor autonome cu putere de reglementare sau pe seama actorilor sau grupurilor sociale
înseși, respectiv pe calea uzurilor profesionale sau cutumelor locale, după caz.
41
Cu privire la construcția „judiciară” a normei juridice, a se vedea I. Deleanu, Construcția judiciară a
normei juridice, în „Dreptul” nr. 8/2004, p. 12 și urm.
42
Principiile generale ale dreptului fiind norme juridice deschise, inciden ța și limitele aplicării lor nu pot fi
stabilite a priori. De aceea, în practică, pot apărea soluții contradictorii, însă nu neapărat reciproc eliminatorii. Este
cazul, spre ex., al paralizării acțiunii în revendicare prin aplicarea principiului error communis facit ius, care în cazul
revendicării imobilelor preluate abuziv, fără titlu, de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a dat
naștere, după cum se știe, unui contencios imens și a unei practici contradictorii, haotice chiar, aspru sanc ționată de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
43
Cf. art. 10 NCC (interzicerea analogiei).

18
asemenea probleme pot ocaziona, cum s-a întâmplat în practică, și eventuale
recursuri în interesul legii44.
Prin urmare, orice chestiune de drept veritabilă, dacă este controversată și a
generat o practică divergentă poate constitui obiectul unui recurs în interesul legii.
De altfel, dacă în ce privește interpretarea și aplicarea unei legi, legiuitorul poate
interveni și clarifica oricând sensul acesteia, în cazul interpretării și aplicării
uzanțelor sau a principiilor generale ale dreptului, intervenția este fie exclusă, fie
minimă, așa încât numai instanțelor judecătorești în frunte cu Înalta Curte le revine
sarcina interpretării și aplicării lor, iar recursul în interesul legii nu poate lipsi nici
în aceste cazuri.
De aici rezultă că, dacă textul de lege sau – adăugăm noi – norma de drept
cutumiară sunt clare, precise și complete, însă judecătorul face o aplicare gre șită a
acesteia, ca urmare a unei interpretări eronate sau arbitrare, nu este vorba de vreo
problemă de drept, în sensul art. 515 NCPC, ci de o simplă violare a dreptului 45,
săvârșită cu prilejul judecății, violare care deschide, evident, calea unui apel sau
recurs în casație, iar nicidecum pe aceea a unui recurs în interesul legii.

Un exemplu din practica relativ recentă a Secțiilor Unite în materia recursului în

interesul legii este, credem, elocvent, în această privință. În sistemul vechiului cod civil,
pentru a uzucapa trebuia, între altele și înainte de toate, ca uzucapantul să exercite o
posesie sub nume de proprietar (art. 1847 C. civ. 1864). În consecință, potrivit art. 1853
din același cod, „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, în
calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea
destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietari” (subl.ns. –
M.N.). Cum în practică s-au găsit instanțe care să pună la îndoială imposibilitatea
locatarului sau altor detentori precari de a uzucapa, statuând că locatarul poate dobândi
44
A se vedea, de ex., Înalta Curte de Casație și Justiție, Sec țiile Unite, Dec. nr. 1/2000, publ. în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 493 din 9 octombrie 2000, prin care s-a statuat, în interpretarea dispozi țiilor art. 53
alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu mod. ulterioare, că sentin țele civile pronun țate de
judecătorii, în temeiul acestui text legal, prin care sunt solu ționate plângerile împotriva hotărârilor comisiilor
județene de aplicare a Legii fondului funciar, sunt supuse „ambelor căi ordinare ( sic!) de atac prevăzute de Codul de
procedură civilă, respectiv apelului și recursului”; idem, Dec. nr. XXXVI/2006, publ. în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 368 din 30 mai 2007, prin care s-a statuat, în aplicarea dispozi țiilor art. 29 alin. 6 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, că și încheierile instan țelor de
recurs de respingere, ca inadmisibile a cererilor de sesizare a Cur ții Constitu ționale, cu solu ționarea unei excep ții de
neconstituționalitate, pot fi „atacate cu recurs la instanța imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu,
potrivit regulilor generale, competență în soluționarea fondului litigiului”, deoarece dispozi țiile art. 29 alin. 6 au „un
caracter special și derogă în mod evident de la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă și de Codul
de procedură penală cu privire la competența materială a soluționării recursului” (ibidem).
45
În acest sens, a se vedea și V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit. [nota 17], p. 21, unde, luându-se
în discuție modificarea adusă fostului art. 329 C. pr. civ. 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, se arată și subliniază faptul
că „dacă dispozițiile legii sunt clare și neîndoielnice, însă instan ța nu le aplică din diverse motive (eroare, ne știin ță,
rea-voință etc.), recursul în interesul legii este închis; cu toate acestea, în practică se constată un exces de zel,
promovându-se recursuri în interesul legii și pentru motive banale sau închipuite, de și, în realitate, dispozi țiile legale
în discuție nu sunt contradictorii, ci aplicate greșit de unele instan țe. O astfel de practică este de natură nu numai să
discrediteze această instituție juridică, ci și să slăbească prestigiul instan ței supreme chemate să judece și să dezlege
în secții unite probleme de drept curente sau obișnuite, uneori elementare”.

19
 prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat, întrucât el exercită o
posesie utilă asupra imobilului, procurorul general a găsit de cuviință, iar Secțiile Unite
ale Curții Supreme de Justiție au dat curs acestui demers, că este necesar un recurs în
interesul legii pentru a curma această practică vădit ilegală46. Demersul procurorului
general și poziția Secțiilor Unite sunt, pe drept cuvânt, criticabile 47, deoarece, în speță, nu
a fost vorba de nicio o problemă juridică, ci de o crasă și nepermisă violare a legii, din
moment ce soluția legală era cât se poate de limpede, astfel încât recursul trebuia respins
ca inadmisibil48, căci dezlegarea instanței supreme era superfluă.

De asemenea, dacă problema de drept a fost deja tranșată și, deci, rezolvată,
în cadrul unui recurs în interesul legii declanșat anterior 49 sau chiar direct de către
legiuitor, printr-o intervenție legislativă50, recursul în interesul legii este sau rămâne
lipsit de obiect, fiind, așadar, inadmisibil51.

46
A se vedea Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, Dec. nr. 8/27 sept. 1999, în „Dreptul” nr. 2/2000, p.
169, în Buletinul jurisprudenței 1999, p. 49, precum și în vol. Jurisprudența instanței supreme în unificarea
practicii judiciare (1956-2009) – în materie civilă, ed. a II-a revăzută și adăugită de L. Lefterache, I. Nedelcu și Fr.
Vasile, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 272-274.
47
Pentru observații critice, a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit. [nota 17], pp. 21-22,
nota 19; cf. C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2007, nr. 390, p. 318, nota 5 – „Că a decis astfel prima instan ță a țării este foarte bine. Ceea ce nu
înțelegem este cum au putut instanțe inferioare să decidă altfel față de dispozi țiile clare ale art. 1853 C. civ. [1864]
care prevăd că locatarul este un detentor precar. Problema nu mai este de îndreptare a legii, ci de ignorare a ei”.
48
Soluții care au fost, uneori, întâlnite în practică. V., de ex., Înalta Curte de Casație și Justi ție, Secțiile Unite,
dec. nr. 30/2009 (disponibilă la adresa www.scj.ro), prin care s-a arătat că în situația în care „textele de lege enunțate
fiind clare și lipsite de echivoc, nu suntem în prezența unei ambiguită ți de reglementare, astfel încât nu se poate
considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi solu ționată diferit de instan țele
judecătorești, iar dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă [în prezent, art. 515 – n.n., M.N] nu sunt
aplicabile”.
49
În acest sens, a se vedea Înalta Curte de Casație și Justi ție, Sec țiile Unite, Dec. nr. 29/2009, disponibilă la
adresa www.scj.ro (în speță, chestiunile de drept privitoare la limitele răspunderii civile a asigurătorului, în procesul
penal, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule,
fuseseră rezolvate anterior, prin dec. nr. I din 28 martie 2005 a Sec țiilor Unite ale Înaltei Cur ți, publ. în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 503, din 15 iunie 2005, și prin care s-a statuat, în raport de fostele prevederi ale art.
54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, că societatea de asigurare participă în
procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau de garant al
plăţii despăgubirilor civile).
50
În acest sens, a se vedea Înalta Curte de Casație și Justi ție, Sec țiile Unite, Dec. nr. 12/2009, disponibilă la
adresa www.scj.ro (în speță, problema de drept supusă dezbaterii privea modalitatea de timbrare a ac țiunilor având
ca obiect rezoluțiunea/rezilierea unor acte juridice patrimoniale atunci când se solicită și restabilirea situa ției
anterioare/restituirea prestațiilor efectuate, fiind rezolvată prin O.U.G. nr. 212/2008 pentru modificarea și
completarea fostei Legi nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru; a se vedea și Înalta Curte de Casa ție și
Justiție, Secțiile Unite, Dec. nr. 32/2008, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 830 din 10 decembrie
2008).
51
V., mai recent, cazul recursului în interesul legii promovat în luna mai 2013 (deci, după intrarea în
vigoare a NCPC) prin care se solicită instanței supreme să decidă că, în caz de casare cu re ținere spre rejudecare,
tribunalele și curțile de apel pot administra orice probe prevăzute de lege, și nu numai înscrisuri noi, recurs publicat
pe www.juridice.ro, în data de 14 mai 2013. Or, cum just s-a observat în doctrină această chestiune este rezolvată, in
terminis, de art. 501 alin. 4 NCPC (fiind anterior preluată și de Legea nr. 202/2010, care a modificat fostul art. 315
C. pr. civ. 1865), noua prevedere legală fiind introdusă tocmai pentru a curma orice controversă pe această temă. V.,
în acest sens, V. M. Ciobanu, Comentariu sub art. 501, în „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, I”, cit.
supra [nota 6], p. 1144, text și nota 2.

20
 În schimb, dacă textele de lege sau – adăugăm noi – normele de drept
cutumiar (sau un principiu juridic) sunt neclare, ambigue ori incomplete, sunt
nedeterminate, sunt concurente52 sau există dubii asupra existenței ca atare a
normei juridice disputate53, atunci există o problemă de drept veritabilă, și care,
dacă sunt întrunite și celelalte cerințe ale art. 515, poate deschide calea unui recurs
în interesul legii. Într-adevăr, în astfel de cazuri este posibil ca problema de drept
respectivă să primească rezolvări diferite din partea instanțelor de judecată, iar
aceste soluții controversate generează o insecuritate juridică, ce trebuie curmată fie
de către legiuitor, fie de către instanța supremă, în cadrul unui recurs în interesul
legii.
În al treilea rând, problema de drept, deși reală, nu trebuie să excedeze
competenței54 Înaltei Curți. Avem în vedere îndeosebi problemele juridice legate de
constituționalitatea, i.e conformitatea unei legi sau ordonanțe cu dispozițiile
Constituției României, ori de interpretarea și aplicarea Convenției europene a

52
Concursul de norme juridice se rezolvă, de regulă, cu ajutorul criteriului ierarhic (lex superior derogat
inferiori) sau material (lex specialis derogat generali). V., de ex., Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite,
dec. nr. 53/2007, publ. în „Monitorul oficial la României”, partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, prin care s-a
decis că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică
în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța supremă făcând apel la binomul lex generalis vs. lex specialis
[pentru discuții, v. O. Puie (I); M. Nicolae (II), Regimul juridic al imobilelor expropriate în contextul dispozi țiilor
constituționale, al Convenției Europene a Drepturilor Omului și al actelor normative cu caracter reparator , în
„Revista română de drept privat” nr. 4/2008, pp. 123-187]. Interpretarea Sec țiilor Unite a fost confirmată și de
instanța constituțională, care a reținut, la rândul său, că „Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în
cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, iar Legea nr.
33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general fa ță de
Legea nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 înlătură, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării ( sic!), dar nu și
accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul
judecătoresc al reparațiilor, prin accesul liber la trei grade de jurisdic ție ( sic!), în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din
Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților fundamentale” (Curtea
Constituțională, Dec. nr. 8/2011, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 186 din 17 martie 2011).
Asupra concursului dintre art. 480 C. civ. 1864 și Legea nr. 10/2001, a se vedea Înalta Curte de Casa ție și
Justiție, Secțiile Unite, Dec. nr. 33/2008, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 108 din 23 februarie
2009, prin care Înalta Curtea, de asemenea, a statuat că, atunci când intervine concursul dintre legea specială,
respectiv Legea nr. 10/2001, și legea generală, anume Codul civil, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale,
conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Cu
privire la problema admisibilității acțiunii în revendicare în sistemul Legii nr. 10/2001, a se vedea M. Nicolae, V. M.
Ciobanu, Fl. A. Baias, Este admisibilă acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu supuse restituirii în
condiţiile Legii nr. 10/2001?, în „Revista română de drept privat” nr. 2/2008, pp. 76-197.
53
Normă care a fost, se pare, abrogată, ori care n-ar fi avut niciodată existen ță juridică, sau, în fine, care
încă n-a intrat în vigoare, fiind doar adoptată, iar actul normativ numai promulgat și dat publicită ții (a șa-numita
vacatio legis).
54
Art. 514 alin. 1 NCPC prevede, in terminis, că Înalta Curte asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii
de către toate instanțele, „potrivit competenței sale” (subl. ns. – M.N.). «Locuțiunea „potrivit competen ței sale” –
remarcă, în mod judicios, prof. I. Deleanu (Tratat …, 2013, p. 394, nota 2) – nu evocă doar competența Înaltei Curți
de Casație și Justiție de a decide în interesul legii, ci, în general, competen ța materială sau de atribu țiune a acesteia,
prin exercitarea căreia, de asemenea, se asigură în interiorul ei și pentru toate instan țele din subordine interpretarea
și aplicarea unitară a legii. Aceeași locuțiune implică însă și o altă concluzie: instan ța supremă nu poate săvâr și –
nici ea – un exces de putere, pronunțând o decizie extra legem sau contra legem»

21
drepturilor omului55. În ambele situații, singurele competente să se pronunțe, prin
hotărâri general obligatorii, asupra interpretării și aplicării textelor în discuție sunt
autoritățile anume desemnate, în speță Curtea Constituțională56 sau Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, după caz.
În sfârșit, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 515 NCPC, mai
trebuie reținut că, în această materie, nu interesează dacă problema de drept este
una materială, de drept substanțial, sau una formală, de drept procesual ori de drept
conflictual. Nu interesează nici gravitatea problemei de drept, faptul că este sau nu

55
A se vedea, de ex., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent de judecare a
recursului în interesul legii, dec. nr. 29/2011, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 925 din 27
decembrie 2011. Conform statuărilor Secțiilor Unite, „pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua
o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în
fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de propor ționalitate este rezultatul
aprecierii materialului probator și al circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau al situa ției de fapt re ținute, fiind,
așadar, exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurispruden ța Cur ții Europene, în acest caz). Pentru a fi
legală o soluție asupra unei sesizări (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar să antreneze
efecte legale și în cazul admiterii și în cel al respingerii. Or, dacă s-ar admite ca posibilă solu ționarea printr-o
concluzie cu caracter general asupra raportului de proporționalitate în acest gen de cauze și astfel s-ar stabili că
justul echilibru este afectat sau compromis în toate situa țiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogării legii
(sic!). Simetric, dacă s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, că raportul de propor ționalitate a fost unul
rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instan ță (garantat de art. 6 alin. 1 din Conven ția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în
mod individual prin adoptarea și aplicarea Legii nr. 119/2010. În concluzie, analiza în concret a acestui raport de
proporționalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia și
competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs na țional de
convenționalitate” (subl.ns. – M.N.). În speță, problema de drept privea aplicarea dispozi țiilor Legii nr. 119/2010
privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din aceea și Conven ție, referitoare la recalcularea
pensiilor prevăzute de art. 1 din această lege, Înalta Curte respingând ca inadmisibilă, pentru motivele mai sus
arătate, sesizarea procurorului general, astfel încât practica în materia recalculării pensiilor a rămas neunitară.
Această decizie a fost, pe bună dreptate, criticată, în doctrină ca fiind, practic, o adevărată denegare de dreptate sub
pretextul imposibilității controlului raportului de proporționalitate pe calea recursului în interesul legii. Într-adevăr:

«Nu suntem de acord – scrie dl. jud. Gh.-L. Zidaru, autorul unei recente și foarte valoroase teze de
doctorat în domeniul procedurii civile – cu considerentul […] potrivit căruia „analiza de compatibilitate a
dispoziţiilor din legea naţională cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa
contenciosului european nu poate primi însă o dezlegare pe calea unui recurs în interesul legii, fiind
exclusiv o chestiune de aplicare a legii”. Cum disociem aplicarea legii de interpretarea ei? Credem că riscul
aplicării divergente a normelor relevante este cauzat tocmai de o interpretare diferită a înţelesului acestora,
a standardelor care trebuie aplicate pentru a verifica conformitatea normei naţionale cu Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Ori, recursul în interesul legii trebuie să instituie criterii unitare de
aplicare a legii, dacă aceasta este divergentă.
Suntem de acord că o soluţie tranşantă, aplicabilă în toate circumstanţele, nu ar fi fost una juridic
sustenabilă şi ar fi putut genera inconveniente practice majore. Respingerea recursului în interesul legii este
însă rezultatul unei interpretări mult prea restrictive a competenţei ce revine instanţei supreme în această
materie. Ar fi fost, credem, mai util ca instanţa supremă să admită recursul în interesul legii şi să învedereze
fie şi exemplificativ care sunt criteriile (standardele) ce trebuie avute în vedere de instanţe, atunci când fac
analiza „concretă” de convenţionalitate a legii interne, cel puţin pentru a diminua, dacă nu a elimina
practica divergentă existentă în prezent. Din nou, este evidentă slăbiciunea funciară a recursului în interesul
legii, care nu poate asigura substituirea recursului util, în casaţie. De fapt, situaţia actuală echivalează cu un

22
importantă, că este sau nu o chestiune de principiu ori că afectează sau nu
interesele unui număr mare de justițiabili. Într-adevăr, textul de lege nu distinge,
astfel încât nici interpretul nu trebuie să distingă, căci ubi lex non distinguit nec
nos distinguere debemus.

7. A doua cerință: problema de drept să fie soluționată diferit de către

instanțele judecătorești. Dacă problema de drept a fost soluționată diferit de către
alte organe de jurisdicție (de ex., de tribunalele arbitrale, ori de către organe
administrative cu atribuții jurisdicționale), ea nu poate face obiectul unui recurs în
interesul legii, ceea ce este cel puțin discutabil.
Prin urmare, dacă problema de drept este soluționată diferit de o instanță
judecătorească și de un tribunal arbitral, spre ex., recursul în interesul legii este
inadmisibil.
În schimb, nu interesează gradul sau nivelul instanței judecătorești (ex.
judecătorie vs. tribunal, sau tribunal vs. curte de apel), nici faptul că instanțele
respective fac parte din circumscripția aceleiași instanțe ierarhic superioare (ex. 2
judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal, sau 2 tribunale din circumscripția
aceleiași curți de apel)57.
control difuz al „supralegalităţii” (convenţionalităţii) normelor legale aplicabile de instanţele judecătoreşti,
fiecare dintre acestea fiind înzestrată cu aptitudinea de a înlătura de la aplicare normele judecate a fi
contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Dacă această situaţie nu ridică probleme deosebite în
cazul unei contrarietăţi evidente şi necontroversate, ea devine foarte problematică de îndată ce ea nu se
întemeiază pe o jurisprudenţă clară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci pe aprecieri subiective ale
judecătorului cauzei, care tinde astfel să iasă din marginile atribuţiilor conferite de Constituţie puterii
judecătoreşti. Riscul incertitudinii juridice în legătură cu aplicabilitatea unor norme legale este major, câtă
vreme controlul de convenţionalitate nu este unul „concentrat” la o singură instanţă, iar hotărârile
pronunţate de instanţe, prin care acestea înlătură de la aplicare o lege sub cuvânt de contrarietate cu CEDO,
nu sunt supuse recursului la Curtea de Casaţie. Deci, nu există nici un mecanism „intern”, care să asigure
practica coerentă a sistemului judiciar în această privinţă.» (Gh.-L. Zidaru, Competența instanțelor
judecătorești în dreptul procesual civil român și german. Studiu de drept comparat , Teză de doctorat,
Universitatea din București, 2012, pp. 121-123).

56
„În exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constitu ție, Înalta Curte de Casa ție și Justi ție
are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instan țele judecătore ști, cu
respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constitu ția
României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constitu țională să instituie, să modifice sau să abroge
norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora” (Curtea Constitu țională,
Dec. nr. 838/2009, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Pe larg, cu privire la
chestiunea raportului de „forțe” (competențe) dintre Curtea Constituțională, Înalta și Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, v. Gh.-L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești …, teză, p. 112 și urm.
57
V., totuși, Înalta Curte de Casație și Justiție, dec. nr. 6/2010, disponibilă la adresa www.scj.ro, prin care se
statuează, grav și impardonabil, că un mecanism administrativ intern, prevăzut de regulamentul de ordine interioară
al instanțelor judecătorești, poate limita incidența dispozițiilor legale referitoare la recursul în interesul legii.

«Existența practicii neunitare – zice Înalta Curte, constituită în Sec ții Unite – este eviden țiată
exclusiv prin hotărâri pronunțate de instanțele din raza Curții de Apel Craiova, fără a se demonstra că astfel
de situații s-au întâlnit și la nivelul altor curți de apel.

23
 8. A treia cerință: problema de drept să fi fost soluționată prin hotărâri
judecătorești definitive. Prin „hotărâri definitive” în sensul art. 515 NCPC se
înțelege „hotărârile nesusceptibile de recurs” sau „hotărârile susceptibile de apel
și/sau recurs”, indiferent dacă sunt sau nu atacate cu recurs (art. 634 NCPC)58.
Dacă hotărârile judecătorești nu sunt definitive, în sensul art. 634 NCPC,
recursul în interesul legii este inadmisibil.

9. A patra cerință: hotărârile judecătorești definitive să fie anexate

cererii de recurs. Este o cerință de ordin pur formal, deoarece în lipsa hotărârilor
judecătorești supuse examinării nu se poate analiza și verifica temeinicia cererii de
recurs și nici determina dacă aceste hotărâri sunt sau nu contradictorii în problema
de drept dedusă judecății Înaltei Curți.
În acest caz însă, sunt stabilite alte modalități de rezolvare decât cea reglementată prin dispozi țiile
art. 329 din Codul de procedură civilă [1865].
Jurisprudența neunitară existând la nivelul unei singure curți de apel, rezolvarea divergen țelor de
opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul
adunării generale, în condițiile prevăzute de art. 51 alin. 1 lit. e din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, cu completările și modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mi șcare a
mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii.
În vederea determinării cât mai exacte a cadrului în care se desfă șoară această activitate, Plenul
Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 46 din 1 februarie 2007, prin care a completat
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, introducând după art. 26, o sec țiune,
secțiunea a IV-a, intitulată „măsuri pentru unificarea practicii judiciare”.
În consecință – conchide imperturbabilă Înalta Curte, constituită în Sec ții Unite –, se constată că
dispozițiile art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă [1865] nu sunt incidente, astfel că sesizarea
Colegiului de conducere a Curții de Apel Craiova va fi respinsă.»

Invocarea unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii și a unui Regulament de ordine interioară
este șocantă, de vreme ce asemenea acte cu caracter administrativ nu pot fi date præter aut contra legem, ci numai
propter legem. Fără a mai vorbi de consecințele, complet ignorate și nefaste, ale nesocotirii de către judecătorii din
circumscripția curții de apel a „hotărârii” adunării generale a judecătorilor acelei cur ți sau, după caz, de cele ale
situației în care acea adunare nu ar ajunge la nicio concluzie și n-ar adopta nicio „hotărâre”. Cum va fi curmată
practica neunitară?!
58
Cf. art. 634 NCPC: „1) Sunt hotărâri definitive:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori
recursului sau, după caz, la data pronunţării”.
În esență, hotărârile definitive sunt hotărârile judecătorești nerecurabile și cele date în recurs.
Hotărârile definitive nu trebuie confundate cu „hotărârile executorii”, i.e. hotărârile susceptibile de executare
silită, indiferent dacă executarea este vremelnică sau defintivă. A se vedea art. 633 NCPC: „Sunt hotărâri executorii:
1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să
exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2)”. V. și art. 632 alin. 2 NCPC („ Constituie titluri executorii hotărârile
executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare”).

24
 Nu contează însă numărul, deci cantitatea hotărârilor contradictorii, ci numai
caracterul contradictoriu al acestora. Prin urmare, este suficient să fie 2 hotărâri
contradictorii rămase definitive, deoarece recursul în interesul legii vizează
asigurarea interpretării și aplicării unitare ex nunc a legii, iar nu doar suprimarea
unei practici actuale contradictorii. Într-adevăr, textul de lege nu condiționează
admisibilitatea recursului de numărul hotărârilor judecătorești, nici de faptul că ele
provin sau nu de la aceeași instanță ori de la instanțe diferite, iar o astfel de
condiție ar fi ilegală și, deci, criticabilă59. Pe de altă parte, recursul în interesul legii
având nu numai un rol interpretativ, ci și unul de asigurare a securită ții juridice,
această din urmă funcție ar fi iluzorie, dacă admisibilitatea recursului ar fi
condiționată de existența unui anumit număr de hotărâri potrivnice, deci, de un
anumit grad de insecuritate juridică, care trebuie, de altfel, prevenită prin orice
mijloace și, a fortiori, dacă se menține practica criticabilă conform căreia hotărârile
ar trebui să provină din circumscripția mai multor curți de apel, iar nicidecum a
uneia singure60, ca și cum justițiabilii expuși practicii neunitare a unei judecătorii, a
unui tribunal sau a unei curți de apel nu ar avea dreptul la securitate juridică și la
respectarea drepturilor câștigate sau a așteptărilor lor legitime.
În concluzie, ceea ce interesează este dacă există sau nu o problemă de drept
reală generatoare de practică neunitară, iar nu simplul fapt al existen ței a două sau
mai multe hotărâri contradictorii, deoarece s-ar putea ca unele să fie manifest
eronate ori contradicția dintre acestea să fie numai aparentă.

59
Contra I. Leș, Noul Cod …, 2013, p. 761: „Simpla existență a două hotărâri care să fi statuat în mod
diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăși exercitarea recursului în interesul legii. Și aceasta
mai ales atunci când jurisprudența instanței supreme este constantă într-un anumit sens, dar în mod izolat o instan ță
inferioară a statuat altfel într-o anumită problemă de drept. Prin urmare, elementul cantitativ poate fi considerat
definitoriu pentru recursul în interesul legii” (subl.ns. – M.N.).
În sensul că admisibilitatea recursului în interesul legii implică și un criteriu de ordin cantitativ, care, chiar
dacă nu este prevăzut în mod expres de lege, „este recunoscut de practica noastră procedurală, subân țelegându-se în
economia textelor, dat fiind și rolul recursului în interesul legii”, a se vedea și V. Belegante, Comentarii ..., cit. supra
[nota 18], p. 1204. De asemenea, în aceeași ordine de idei, s-a apreciat că „o hotărâre judecătorească izolată,
contrară unei practici unitare și constante până la acel moment, nu trebuie să genereze un recurs în interesul legii”
(O. Spineanu Matei, op. cit. [nota 18], p. 1001), soluție care nu poate fi însă primită, dacă, în spe ță, hotărârea
respectivă potrivnică unei practici constante privește o probleme juridică reală, care până atunci nu fusese pusă ori
fusese, dimpotrivă, ignorată. Adde I. Deleanu, Observații generale și speciale ..., cit. supra [nota 18], p. 30, nota 36,
după care indiferent de conținutul textelor în discuție, «în sistemul nostru procedural, exercitarea recursului în
interesul legii este condiționată (sic!) de un criteriu „cantitativ”, mai exact și mai clar, de existen ța unei „practici”
contradictorii relevante, contrarietatea între două hotărâri sau chiar între „câteva” hotărâri nejustificând antrenarea
instanței supreme în dezlegarea unei probleme de drept» prin intermediul recursului în interesul legii; mai nuan țat,
idem, Tratat …, II, 2013, nr. 125, p. 397 [«Criteriul „cantitativ” al cerin ței solu ționării contradic țiilor – de și necesar,
recunoaștem – zice prof. Deleanu – nu trebuie să fie și decisiv, el fiind prin defini ție un criteriu aleatoriu și putând
deveni oricând chiar un criteriu discreționar»]. O asemenea soluție poate fi discutată de lege ferenda, însă, de lege
lata, după părerea noastră, ea este fără suport legal, cu atât mai mult cu cât, a șa cum însu și prof. Deleanu remarca,
„odată sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei decizii în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de
către toate instanțele judecătorești, aceasta trebuie să se pronun țe, indiferent de numărul deciziilor contradictorii”
(ibidem, pp. 397-398).
60
V. supra, text și nota 57.

25
 C. PROCEDURA DE JUDECATĂ

10. Cererea de recurs în interesul legii. a) Dreptul de a sesiza Înalta

Curte. Conform art. 514 NCPC, deja citat (supra, nr. 5, lit. a), pentru a se asigura
interpretarea și aplicarea unitară a legii (rectius, a dreptului)61 de către toate
instanțele judecătorești, legitimarea procesuală activă (sau „calitatea procesuală”,
cum spune marginala acestui articol) aparține, în chip benefic, unui cerc destul de
larg de organe și autorități publice, respectiv:
– procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ție și
Justiție, din oficiu sau la cererea ministerului justiției62;
– colegiul de conducere al Înaltei Curți;
– colegiile de conducere ale curților de apel;
– Avocatul Poporului.
Desigur, și alte persoane sau organe, inclusiv părțile litigante, ar putea
semnala organelor și autorităților competente necesitatea exercitării recursului în
interesul legii, dar aceasta nu implică și obligativitatea exercitării lui, iar refuzul
exercitării nu ar putea fi atacat pe calea contenciosului administrativ63.

În doctrină s-a discutat, în principal, legalitatea și/sau oportunitatea

implicării ministrului justiției în procedura de sesizare a Înaltei Cur ți, precum și
aceea a Avocatului Poporului64.
Astfel, în ceea ce privește prima chestiune – implicarea ministrului
justiției –, în doctrină s-a exprimat părerea că „procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu are obligația necondiționată de a
exercita, la cererea ministrului justiției calea procedurală a recursului în interesul
legii”65. Cu alte cuvinte, potrivit acestei opinii, „cererea” ministrului justiției nu
„leagă” pe procurorul general, care, singur, decide dacă ar trebui sau nu promovat
61
Noțiunea de „lege” din art. 514 trebuie să primească o interpretare largă, incluzând orice normă juridică
general obligatorie (v. supra, nr. 6).
62
Asupra problemei delegării exercitării recursului în interesul legii către prim-adjunctul sau adjunctul
procurorului general, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens, a se vedea V. Belegante, Comentarii ..., cit.
supra [nota 18], pp. 1201-1202 (autorul opinează că, în lipsa unei dispozi ții legale exprese în legea de organizare
judecătorească sau mai degrabă în codul de procedură civilă, problema rămâne deschisă, chiar dacă se poate sus ține
că, dacă procurorul general își deleagă această atribuție, în condițiile legii, de ex., în situa ția imposibilită ții
exercitării atribuțiilor, nimic nu împiedică declararea recursului în interesul legii de către adjunctul său, solu ție cu
care suntem de acord, deoarece este conformă cu principiile generale în materie). În sensul că, în lipsă de prevedere
legală expresă, calitatea de a exercita recursul în interesul legii „nu poate fi delegată altei persoane, cum ar fi prim
adjunctul sau adjunctul procurorului general și al Avocatului Poporului”, v. V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C.
Dinu, Drept procesual civil …, 2013, p. 414.
63
În condițiile Legii nr. 554/2004, cu mod. și completările ulterioare.
64
Asupra inoportunității soluției promovării recursului în interesul legii de către colegiile de conducere ale
curților de apel, v., pe larg, I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18], pp. 28-29.

26
recursul în interesul legii. O asemenea opinie, după părerea noastră, este, cel pu țin
de lege lata, lipsită de suport legal și constituțional. Dacă procurorul general nu dă
curs cererii ministrului justiției ne întrebăm care mai este rostul art. 132 din
Constituție care prevede că toți „procurorii își desfășoară activitatea … sub
autoritatea ministrului justiției” (subl. ns. – M.N.). În definitiv, cel care decide
dacă recursul în interesul legii este sau nu admisibil este Înalta Curte, iar nu
procurorul general și, cu atât mai mult, ministrul justiției. De aceea, ni se pare lipsit
de sens și totodată periculos într-un stat de drept, pluralist și democratic, supus
principiului preeminenței dreptului, ca procurorul general (sau orice altă autoritate
sau orice alt organ public) să obstrucționeze, sub pretextul independenței ori al
altor motive mai mult sau mai puțin justificate, solicitarea ministrului justi ției de
obținere a unei decizii interpretative general obligatorii în scopul asigurării
interpretării și aplicării unitare a legii (dreptului) 66. Pentru aceste motive și pentru a
se evita totodată interpretări eronate, dar și conflicte inutile între autorită ți publice,
s-ar impune de lege ferenda recunoașterea și ministrului justiției a posibilității de a
sesiza direct (iar nu doar prin intermediul procurorului general) instanța supremă
cu un recurs în interesul legii.
Cât privește cea de-a doua chestiune – legitimarea procesuală a Avocatului
Poporului –, într-o opinie, soluția legislativă a fost considerată criticabilă, pe
motiv că stabilirea unei asemenea îndatoriri pentru Avocatul Poporului este „lipsită
de sens, împovărătoare și excesivă”67, Avocatul Poporului «nefiind „echipat”
pentru a sesiza contradicțiile jurisprudenței din întreaga țară, nici să susțină un
65
I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18] p. 27. «În cazul recursului în interesul legii – zice
prof. Leș (ibidem) – ne aflăm în prezența unei situații diferite de aceea a „controlului” la care se referă art. 69 alin.
(1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Într-adevăr, dispozi țiile art. 69 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară limitează controlul menționat la „verificarea eficien ței manageriale, a
modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfă șoară raporturile de serviciu cu
justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competen ța parchetelor”. Pe de altă parte, prin voin ța
legii legitimarea procesuală activă a fost acordată Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție.”. Totuși, «„cererea ministrului justi ției” de promovare a recursului în interesul legii nu poate fi
considerată ca fiind lipsită de orice semnificație juridică, dar ceea ce dorim să subliniem – zice prof. Le ș (în Noul
Cod …, 2013, p. 759) – este faptul că ea se înscrie doar pe linia unei modalită ți de învestire a Procurorului General
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție».
Această opinie este agreată, explicit sau implicit, și de al ți autori. Cf. I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr.
124, p. 396, nota 1, care apreciază că „procurorul general nu are obligația ca, necondi ționat, să exercite recursul în
interesul legii la cererea ministerului justiției”, deoarece „cererea” la care se referă actualul art. 514 NCPC nu este
echivalentul „dispoziției”, astfel încât cea mai bună variantă ar fi să se exercite direct recursul în interesul legii și de
către ministrul justiției (soluție la care agreăm) sau cel pu țin să exercite indirect, adică prin „în țelegere” cu
procurorul general, după prevedea fostul art. 41 din Legea pentru Înalta Curte de Casa ție și Justi ție din 1939, cit.
supra [nota 14] – ibidem. Adde O. Spineanu Matei, Comentarii …, cit. supra [nota 18], p. 998 („ministrul justiției nu
poate sesiza el însuși Înalta Curte cu un recurs în interesul legii, ci se poate adresa doar cu o propunere procurorului
general, care stabilește dacă sunt sau nu întrunite condițiile legii pentru sesizarea Înaltei Curți”).
66
Nu trebuie uitat ori neglijat că aici cererea ministrului justi ției prive ște o problemă de drept, iar
soluționarea acesteia nu este de competența procurorului general. Cel care se va pronun ța asupra „fondului” este
Înalta Curte, iar nu ministrul justiției și, cu atât mai mult, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte.
67
N. Popa, Câteva considerații privind recentele inițiative legislative pentru accelerarea judecă ților , în
„Curierul Judiciar” nr. 12/2010, p. 665.

27
demers pentru înlăturarea lor printr-un recurs în interesul legii» 68, în timp ce într-o
altă părere, care ni se pare corectă și în deplin acord cu rolul acestei instituții
publice, această soluție este apreciată, dimpotrivă, ca fiind „binevenită, întrucât ea
poate contribui la consolidarea prestigiului justiției și la promovarea unei
jurisprudențe unitare la nivelul sistemului judiciar”69, chiar dacă „Avocatul
Poporului nu poate contribui, în mod direct, la apărarea drepturilor și libertă ților
fundamentale ale cetățenilor. Dar prin promovarea recursurilor în interesul legii se
garantează nu doar imperativul realizării unei jurisprudențe unitare, ci și o mai
bună valorizare, în viitor, a drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor”70.

De reținut că sesizarea Înaltei Curți cu un recurs în interesul legii de către

organele și autoritățile prevăzute la art. 514 este o îndatorire, iar nu o simplă
facultate sau libertate71.

b) Obiectul recursului în interesul legii. Potrivit legii, prin recursul în

interesul legii se solicită Înaltei Curți să se pronunțe asupra problemelor de drept
68
I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 124, p. 397.
69
I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18], p. 28.
70
Ibidem, p. 28. De remarcat că dreptul conferit Avocatului Poporului de a formula un recurs în interesul
legii este recunoscut și în alte legislații, precum cea spaniolă. V. art. 491 din Legea de procedură civilă spaniolă ( cit.
supra, nota 11), precum și comentariul favorabil în I. Leș, Noul Cod …, 2013, p. 760.
71
Este, cum excelent remarca prof. Leș, o „nuanță nouă pe care o promovează NCPC în materie, a șadar,
putem vorbi de dreptul, dar și de îndatorirea Procurorului General, Colegiului de conducere al Înaltei Cur ți de
Casație și Justiție, colegiilor de conducere ale curților de apel și Avocatului Poporului de a sesiza instan ța supremă”
(I. Leș, Noul Cod …, 2013, p. 760). A se vedea și V. Belegante, Comentarii ..., cit. supra [nota 18], p. 1203. Contra
I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, p. 395, nota 2, care opinează că «termenul „îndatorire” ni se pare, iară și, unul de
„elan” sau de „stil”», întrucât, de ex., o asemenea îndatorire «nu poate fi ata șată Avocatului Poporului decât zicând,
eventual, că asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii este, potrivit art. 58 alin. (1) din Constitu ție, „un drept
al persoanelor fizice” care trebuie apărat de către Avocatul Poporului. Dar și mai ales, dacă suntem în prezen ța unei
„îndatoriri” legale, ar trebui să admitem, corelativ, și existen ța unei sanc țiuni în cazul nerespectării ei, pe care,
mărturisim – conchide prof. Deleanu –, că nu o vedem» (ibidem). Ni se par aceste critici excesive și chiar gratuite,
deoarece, de esența unei norme juridice nu este existența unei sancțiuni specifice, căci, ar însemna, ca să cităm un
exemplu clasic, că dreptul internațional nu există, iar, pe de altă parte, atribu țiile autorită ților și institu țiilor publice
în general sunt în același timp atât drepturi/puteri, cât și îndatoriri/sarcini juridice, deoarece ele sunt „obligate” de
lege să acționeze în interesul public, neputând renunța la aceste drepturi/puteri. În spe ță, securitatea juridică și
egalitatea în fața legii fiind valori supreme într-un stat de drept, garantarea securită ții juridice și aplicarea unitară și
nediscriminatorie a legii nu mai pot fi simple facultăți sau simple puteri (discre ționare), ci sarcini, îndatoriri publice
constituționale, care, dacă sunt nesocotite ori încălcate, pot să atragă disfunc ționalită ți grave ale statului de drept.
Cât despre sancțiuni, ele sunt diverse, de la cele morale până la cele disciplinare sau civile (ex. răspunderea statului
pentru lipsa de securitate și previzibilitate a normelor legislative) etc. Cf. V. M. Ciobanu, Tr.-C. Briciu, Cl. C. Dinu,
Reforma sistemului judiciar ..., cit. supra [nota 17], p. 58 – «Aceste „entități” care pot declanșa un recurs în interesul
legii, spre deosebire de vechea reglementare (care instituia un drept de sesizare și nu o obliga ție), în noul context
legislativ [stabilit, anticipat, de L. nr. 202/2010, iar apoi de NCPC – n.n., M.N.] „au îndatorirea să ceară Înaltei
Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost solu ționate diferit de instan țele
judecătorești”. Se instituie deci o obligație pentru aceste subiecte de sezină, ceea ce are semnifica ția că ele, dacă au
cunoștință de soluționarea diferită a unei probleme de drept, sunt datoare să nu treacă cu vederea astfel de situa ții, ci
trebuie să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se înlătura asemenea disfunc ționalită ți și a se asigura
interpretarea și aplicarea unitară a legii».

28
soluționate în mod diferit de către instanțele judecătorești prin hotărâri definitive,
astfel încât cererea de recurs va avea ca obiect darea unei hotărâri judecătore ști de
rezolvare a unei astfel de probleme deduse judecății sau, în alți termeni, dezlegarea
la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate.

c) Motivarea recursului în interesul legii. Deși codul nu prevede nimic în

acest sens, ca orice cerere în justiție, și recursul în interesul legii trebuie motivat,
arătându-se în ce constă contradicția hotărârilor judecătorești și, eventual, soluția
de drept care s-ar impune în temeiul legii, uzanțelor, principiilor generale ale
dreptului, iar în lipsă acestora, ale doctrinei de specialitate.

d) Termen de exercitare. După cum am arătat deja (supra, nr. lit. 4), în lipsă
de prevedere legală contrară, recursul în interesul legii poate fi formulat oricând,
indiferent de vechimea hotărârilor contradictorii sau de vechimea problemei de
drept (sau a dispoziției normative) controversate.

11. Instanța competentă. a) Competența aparține Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Potrivit art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte asigură interpretarea
și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit
competenței sale. În dezvoltarea acestei prevederi constituționale NCPC prevede
că Înalta Curte este exclusiv competentă să judece recursurile în interesul legii, în
compunerea anume prevăzută, respectiv într-un complet special („Micul Plen”), iar
nu în plen (sau „Secții Unite”) și nici de completele obișnuite statornicite pentru
soluționarea recursurilor și altor incidente procedurale.

b) Compunerea „Micului Plen” al Înaltei Curți. După cum se știe, până în

2010, recursul în interesul legii era dat în competența Secțiilor Unite ale instan ței
supreme, dar începând de la această, respectiv odată cu intrarea în vigoare a a șa-
numitei Legi a „Micii Reforme” (Legea nr. 202/2010, care a introdus, inter alia,
art. 3306 din C. pr. civ. 1865, preluând însă soluția din NCPC care nu era încă în
vigoare), el se judecă, mai operativ, de un complet special, un complet „mixt”,
alcătuit, potrivit art. 516 NCPC, din 25 de judecători.
Astfel, potrivit legii, completul însărcinat să soluționeze recursul în interesul
legii va avea următoarea componență:
– președintele sau, în lipsa acestuia, vicepreședintele instanței supreme;
– președinții celor 4 secții ale acesteia;
– 20 judecători, din care 14 judecători din secția/secțiile în a cărei/căror
competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de către instanțele
judecătorești și câte 2 judecători [sau, după caz, 3 judecători] din cadrul celorlalte
secții (art. 516 alin. 2).
29
 Este posibil ca problema de drept să prezinte interes pentru două sau mai
multe secții – ceea se va întâmpla întotdeauna când e vorba de o chestiune de drept
civil72 care va interesa secțiile civile ale Înaltei Curți – sau, după caz, să nu intre în
competența niciunei secții a instanței supreme.
În primul caz, când problema de drept prezintă interes pentru 2 sau mai
multe secții, președintele/vicepreședintele instanței supreme va stabili numărul
judecătorilor din secțiile interesate care vor intra în compunerea completului de
judecată, celelalte secții urmând a fi reprezentate de câte 2 judecători (art. 516 alin.
2).
Dacă însă problema de drept nu intră în competența niciunei secții a Înaltei
Curți, președintele/vicepreședintele acesteia va desemna câte 5 judecători din
cadrul fiecărei secții (art. 516 alin. 3). Este cazul, se susține deja 73, al unor
probleme de drept al muncii sau securității sociale, căci, după cum se știe, de lege
lata, conflictele de muncă sau de asigurări sociale nu ajung niciodată în recurs la
Înalta Curte.
În ceea ce ne privește, în asemenea cazuri – conflictele de muncă sau cele de
asigurări sociale – sau altele similare, precum litigiile de dreptul familiei 74, fiind
vorba de litigii de drept civil75, respectiv de dreptul securității sociale, interesează,
în fond, fie secțiile civile, fie secția de contencios administrativ și fiscal, astfel
încât nu se pune problema alcătuirii paritare a completului, potrivit art. 516 alin. 3.
Pentru a fi incidente prevederile art. 516 alin. 3 trebuie să fie vorba de litigii
care să nu aibă caracter civil, nici administrativ-fiscal sau, după caz, penal, cum ar
fi, spre ex., litigiile de drept internațional privat sau public, cele de drept
intertemporal76, de drept electoral etc. și care, în lipsa unei dispoziții legale, să nu
poată fi alocate vreunei secții.
72
Ca regulă, cum judicios s-a remarcat, prezintă interes pentru două sau mai multe sec ții problemele de drept
procesual civil (a se vedea M. Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 …, cit. supra [nota 17], p. 138), întrucât, după cum se
știe (cf. art. 2 NCPC), regulile de procedură civilă se aplică și în materia contenciosului administrativ și fiscal. Însă
și o chestiune de drept material poate să trebuiască să fie analizată de mai multe sec ții (nu neapărat civile), cum ar fi
cazul unor aspecte privitoare la răspunderea civilă, delictuală și contractuală care ar putea interesa chiar și sec ția
penală, care trebuie să judece acțiunea civilă alăturată celei penale (I. Le ș, Noul Cod. …, 2013, p. 763). Tot astfel în
materia înregistrărilor în registrele de stare civilă sau de expropriere, pot exista probleme de drept care să intereseze
atât secția de contencios administrativ, cât și cele civile, de vreme ce legisla ția actelor de stare civilă sau de
expropriere interesează starea civilă sau, după caz, proprietatea fiecăruia.
73
În acest sens, O. Spineanu Matei, Comentarii …, cit. supra [nota 18], p. 1003 („O distribuție echilibrată a
membrilor completului pe mai multe secții este asigurată […] când nu intră în competen ța niciunei sec ții a Înaltei
Curți, de pildă, cele din domeniul dreptului muncii sau asigurărilor sociale” – subl.ns., M.N.).
74
A se vedea, pentru alte posibile ipoteze, art. 483 alin. 2 NCPC privitor la categorii de hotărâri
nerecurabile incluzând și cele date în conflictele de muncă și de asigurări sociale.
75
Indiferent dacă dreptul muncii sau dreptul familiei sunt ori nu autonome – chestiune care nu face obiectul
prezentului studiu –, conflictele derivate din contractele individuale și colective de muncă ori cele născute din
raporturile de familie nu pot fi calificate altfel decât conflicte sau litigii civile.
76
Cu privire la problematica dreptului intertemporal, inclusiv natura juridică a normelor care reglează
conflictul de legi în timp, v. M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în
lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013, nr. 13 și urm., p. 33 și urm.

30
 Nu interesează, așadar, faptul dacă o secție sau alta este competentă material
să judece în recurs, hic et nunc, anumite litigii, care, temporar, sunt sustrase
controlului judiciar al Înaltei Curți, ci faptul dacă litigiile respective sunt potențial
cenzurabile de o anumită secție a Înaltei Curți, în cazul în care competența sa
materială ar fi modificată și anumite categorii de litigii ar fi declarate recurabile.
Este adevărat că textul art. 516 alin. 3 NCPC vorbe ște de probleme de drept
„care nu intră” (recte, „nu țin de”/„nu au legătură cu” etc.) în competența niciunei
secții a instanței supreme, iar nu de probleme de drept care „nu sunt” de
competența niciunei secții a Înaltei Curți, dar, credem, că această expresie – „ nu
intră în competența …” – este defectuoasă și străină de spiritul reglementării, astfel
încât nu trebuie citită ad litteram, căci, altfel, s-ar ajunge la situații greu de înțeles
și imposibil de admis.

Spre ex., de lege lata, art. 483 alin. 2 exclude, in terminis, din competența
instanțelor de recurs cererile privind repararea prejudiciilor pentru erori judiciare –
cereri eminamente de sorginte și, deci, de natură civilă –, dar nu se poate spune prin
aceasta că un recurs în interesul legii „nu intră în competen ța” (art. 516 alin. 3 NCPC)
secțiilor civile (și, prin ricoșeu, secției penale) ale instanței supreme. O altă interpretare ar
fi contrară nu numai literei, ci și spiritului reglementării – principiul specializării care
domină competența soluționării cererilor de recurs în interesul legii – și s-ar ajunge exact
la situația anterioară, când, s-a spus, în repetate rânduri, asupra unor probleme de drept
dezlegate în mod contradictoriu se pronunță judecători care nu judecă, în mod curent, în
materii de care țin problemele respective (spre ex., un judecător de la secția penală se
pronunță asupra unei chestiuni civile sau administrative și invers). Și aceasta în condițiile
în care, ca să rămânem la ex. nostru, legea prevede, in terminis, că statul răspunde „civil”
(nu administrativ) pentru erorile judiciare77.
Tot astfel, se poate susține, în mod serios, că cererile de partaj judiciar, indiferent
de izvorul comunității, interesează oare și alte secții decât cele civile și, deci, o chestiune
de drept ar trebui dezlegată împreună cu secția penală și de contencios administrativ?
ș.a.m.d.

În toate cazurile, desemnarea judecătorilor se va face, în mod aleatoriu,

dintre membrii secțiilor interesate și a celorlalte secții care nu au legătură directă
cu problema de drept controversată (art. 516 alin. 4).
În cazul în care există motive obiective, judecătorii numiți pot fi înlocui ți cu
respectarea regulilor prevăzute pentru desemnarea lor (art. 516 alin. 9 teza II).

12. Judecata recursului în interesul legii. a) Pregătirea dosarului. În

vederea examinării recursului, președintele completului ia măsuri pentru pregătirea
dosarului și desemnarea a 3 raportori dintre membrii completului și, dacă este

77
A se vedea art. 538 și urm. Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) referitoare la răspunderea
civilă a statului pentru erori judiciare.

31
cazul, va solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra problemei de
drept care face obiectul recursului (art. 516 alin. 4, 5 teza I, și 6) 78. Raportorii nu
devin incompatibili (art. 516 alin. 5 teza II)79.
Raportul va cuprinde soluțiile diferite date problemei de drept și
argumentele pe care se fundamentează, jurisprudența relevantă a Cur ții
Constituționale, a CEDO sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă este
cazul, doctrina în materie, precum și opinia specialiștilor consultați (art. 516 alin. 7
teza I)
Totodată, judecătorii raportori vor întocmi și vor motiva proiectul soluției ce
se propune a fi dată recursului în interesul legii (art. 516 alin. 8 teza II), fără ca
acest proiect „să lege” pe ceilalți judecători.

b) Judecata recursului în interesul legii. Recursul se judecă în prezența

tuturor membrilor completului, în cel mult 3 luni de la data sesizării instan ței
supreme, cu participarea recurentului sau al reprezentantului acestuia, ale căror
concluzii sunt obligatorii (art. 516 alin. 9, 10 și 11 teza I).
Decizia de admitere sau respingere se adoptă cu cel puțin două treimi din
numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri de la vot (art. 516 alin. 11
tezele II și III).
Ce se întâmplă dacă nu se realizează majoritatea calificată de lege?
Recursul trebuie socotit respins sau trebuie rejudecat în complet de divergență, în
78
Specialiștii pot fi citați în instanță pentru a da unele explicații în legătură cu opinia scrisă exprimată? Într-
o opinie, s-a răspuns în mod afirmativ (M. Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 …, cit. supra [nota 17] p. 141), iar într-o altă
opinie, negativ, pe motiv că textul de lege se referă la consultarea speciali știlor „în vederea întocmirii raportului”,
ceea ce exclude o altă interpretare, iar în materia recursului în interesul legii nu avem dispozi ții corespondente celor
consacrate în cazul expertizei, cu atât mai mult cu cât în cazul analizat este vorba de un raport prealabil dezbaterilor
și care trebuie să îmbrace în mod necesar forma scrisă. În consecin ță, o solu ție contrară, de și ra țională, nu poate fi
promovată de lege lata, ci doar de lege ferenda (I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18], p. 34).
În ceea ce ne privește credem că nimic nu se opune ca speciali știi în cauză să fie cita ți cu ocazia dezbaterii
recursului în interesul legii, chiar dacă opinia scrisă care a stat la baza întocmirii raportului nu este un raport de
expertiză propriu-zisă. Este posibil ca opinia respectivă să fie incompletă sau contradictorie, astfel încât lămurile
autorului sunt absolut necesare, iar în lipsa lor, opinia respectivă să fie inutilizabilă. Cât prive ște cadrul legal
invocat, acesta este asigurat de prevederile de principiu ale art. 11 NCPC privind îndatorirea ter ților de a sprijini
realizarea justiției, indiferent dacă este vorba de soluționarea unui litigiu sau de rezolvarea unei chestiuni de
principiu, la care trebuie adăugate dispozițiile art. 330 alin. 3 și 4, combinate cu art. 334 din acela și cod (conform
acestor prevederi în domenii strict specializate, în care nu există exper ți autoriza ți, din oficiu sau la cererea oricăreia
din oficiu sau la cererea oricăruia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor
personalități sau specialiști din domeniu respectiv, caz în care dispozi țiile privitoare la expertiză, cu excep ția celor
privind aducerea cu mandat, sancționarea cu amendă judiciară și obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în
mod corespunzător).
79
Rostul acestei dispoziții legale, este acela de a sublinia, pe de o parte, faptul că raportul întocmit este un
anteproiect motivat al soluției (sau posibilelor soluții, în cazul textelor susceptibile de interpretări variate sau
multiple) întrevăzute și propuse spre dezbatere și adoptare de către judecătorii raporturi, situa ție în care judecătorul
raportor își exprimă opinia preliminară, ceea ce este în firea lucrurilor, iar, pe de altă parte, pentru a evita
interpretările eronate în sensul că, în asemenea cazuri, judecătorul raportor ar deveni incompatibil. De altfel, ideea
incompatibilității este complet străină de procedura recursului în interesul legii. Nu e vorba de o decizie de speță, ci
de o decizie de principiu!

32
condițiile dreptului comun (art. 398-399)? După părerea noastră, nu sunt aplicabile
regulile din dreptul comun privind rejudecarea cauzei în complet de divergență, din
cauza incompatibilității lor cu procedura recursului în interesul legii, astfel încât,
dacă nu există majoritatea calificată, recursul nu poate fi respins ca inadmisibil,
deoarece s-ar nesocoti obligația constituțională de asigurare a interpretării și
aplicării unitare a legii, ci ar trebuie să se adâncească cercetarea solicitându-se și
părerea unor specialiști, iar apoi să se reia deliberarea și să se încerce, astfel,
obținerea majorității calificate într-un sens sau în altul.
În sfârșit trebuie menționat că dispozițiile privitoare la judecata recursului în
interesul legii se completează cu regulile de drept comun privind judecata în prima
instanță (art. 192 și urm.) în măsura în care sunt compatibile cu soluționarea acestei
instituții procedurale speciale.

c) Soluțiile care pot fi pronunțate în recursul în interesul legii. Completul se

pronunță printr-o decizie de admitere sau respingere a recursului în interesul legii.
Recursul poate fi respins dacă nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate
prevăzute de lege (supra, nr. 5).
Dacă recursul este admis, decizia se pronunță numai în interesul legii, astfel
încât dezlegarea dată problemelor de drept nu are efecte asupra hotărârilor
judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese (art.
517 alin. 2).
Decizia este însă este obligatorie80 pentru instanțe de la data publicării în
„Monitorul oficial la României”, partea I (art. 517 alin. 4)81.
Decizia de admitere sau respingere se redactează și motivează în termen de
cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare
(art. 517 alin. 3)82.
80
În același sens, v. art. 493 din Legea procedurii civile spaniole, cit supra, nota 11. Unele constituții,
precum cea a Ungariei prevăd, expressis verbis, obligativitatea deciziilor instanței supreme în asigurarea aplicării
unitare a legii de către instanțe [cf. art. 25 par. 1-3, Section „ The State”, din Constituția Ungariei din 25 aprilie 2011:
„(1) Courts shall administer justice. The supreme judicial body shall be the Curia. (2) Courts shall decide on: a)
criminal matters, civil disputes, other matters defined by laws; b) the legitimacy of administrative decisions; c) the
conflict of local ordinances with other legislation and their annulment; d) the establishment of a local government’s
neglect of its statutory legislative obligation. (3) In addition to the responsibilities defined by Paragraph (2), the
Curia shall ensure uniformity in the judicial application of laws and shall make decisions accordingly, which shall be
binding on courts.”].
81
Interpretarea obligatorie trebuie să fie constituțională. În acest sens, Curtea Constitu țională, Dec. nr.
799/2011, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011: „Solu țiile pronun țate în
recursul în interesul legii – zice instanța constitu țională –, obligatorii pentru instan țele de judecată, adoptate în
vederea asigurării, interpretării și aplicării unitare a legii, trebuie să respecte exigen țele constitu ționale, sens în care
se impune controlul de constituționalitate al acestora”. Pe larg asupra acestei chestiuni, a se vedea M. S. Costinescu,
K. Benke, Efectele caracterului general obligatoriu al deciziilor Cur ții Constitu ționale în privin ța deciziilor
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii , în „Dreptul” nr. 4/2013,
p. 134 și urm.
82
Cu privire la problema incidenței dispozițiilor art. 442 NCPC privitoare la îndreptarea, lămurirea sau
completarea unei hotărâri judecătorești, a se vedea I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 127, pp. 408-409.

33
 Admiterea recursului în interesul legii ridică însă problema întinderii,
ratione temporis și ratione personæ, a efectelor juridice ale deciziei date de Înalta
Curte – Micul Plen, în primul rând a obligativității erga omnes83 a acesteia,
chestiune controversată în doctrină, mai ales sub imperiul vechii reglementări 84,
precum și problema legalității (validității) hotărârilor pronunțate de instanțele
judecătorești cu nerespectarea deciziei date în recursul în interesul legii 85. Întrucât,
așa cum am semnalat deja (supra, nr. 1, in fine), această problemă comportă
discuții particulare, vom reveni asupra ei într-un studiu separat86.

83
Nu numai pentru instanțele inferioare, ci și – deși textul de lege nu o prevede expres – pentru justi țiabili,
inclusiv pentru alte autorități sau instituții publice, deoarece nu se poate concepe ca o anumită interpretare dată de
către Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul legii să fie ignorată de către justi țiabili, căci, în caz de litigiu,
instanța de judecată va ține cont de interpretarea respectivă, iar nu de interpretarea neoficială a justi țiabililor.
Reamintim că, în ceea ce privește pe magistrați, nerespectarea deciziilor Cur ții Constitu ționale ori a deciziilor
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în solu ționarea recursurilor în interesul legii constituie abatere
discipinară [art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu mod. ulterioare]; o
asemenea abatere disciplinară nu poate fi comisă dintr-o simplă culpă (neglijen ță), ci dintr-o culpă gravă sau rea-
credință, deoarece iura novit curia; cf. I. Leș, Reforma sistemului judiciar și răspunderea magistraților în România ,
în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia, nr. 2/2012, în special pp. 163-165; contra I. Deleanu,
Tratat ..., II, 2013, nr. 127, p. 405, pentru care această abatere disciplinară este „insolită și chiar ineptă” (!?).
Cu privire la constituționalitatea art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, cu mod. ulterioare, v. Curtea
Constituțională, Dec. nr. 2/2012, publ. în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012. Cu
acel prilej, Curtea a reținut, în mod corect, că „dispozi țiile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, modificată, care
reglementează ca abatere disciplinară «nerespectarea deciziilor Cur ții Constitu ționale ori a deciziilor pronun țate de
Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii», [...] dau expresie și eficien ță
prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constitu ție”. Totodată, Curtea a constatat că
„ambele categorii de decizii [...] dau expresie unei competențe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, [...],
respectarea lor nu împiedică exercitarea competențelor legale ale instanțelor de judecată.”
84
Controversa privește compatibilitatea dintre obligativitatea erga omnes a deciziilor date în recursul în
interesul legii și principiile potrivit cărora justiția se înfăptuie ște în numele legii și judecătorii sunt independen ți,
neputându-se supune decât legii, iar nu și instanțelor ierarhic superioare, astfel încât jurisprudența nu este și nu poate
fi izvor de drept (art. 4 C. civ. 1864; art. 5 alin. 4 NCPC). Pentru amănunte cu privire la această controversă, a se
vedea: C. Ungureanu (I); C. Doldur (II), Dispozițiile art. 329 alin. 3, fraza finală, din Codul de procedură civilă
sunt constituționale?, în „Dreptul” nr. 7/1994, pp. 10-16; V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit. [nota 17], pp.
20-21; H. Diaconescu, Discuții privind neconstituționalitatea instituirii caracterului obligatoriu pentru instan țele
judecătorești al dezlegărilor date problemelor de drept prin deciziile emise de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție , în
„Dreptul” nr. 12/2006, p. 90 și urm.; Adde I. Deleanu, Tratat …, vol. II (2007), cit. supra [nota 17], pp. 349-350;
idem, Construcția judiciară …, cit. supra [nota 41], p. 12 și urm.; I. Leș, Tratat …, cit. supra [nota 17], pp. 651-652;
idem, Codul de procedură civilă …, cit. supra [nota 17], pp. 960-962.
În ceea ce ne privește și fără a intra, pentru moment, în detalii, eficacitatea erga omnes a deciziilor in
interesul legii este nu numai necesară, ci și perfect constituțională, ea derivând din sarcina constituțională ( nu legală)
a Înaltei Curți de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instan țele judecătore ști (art. 126
alin. 3 din Constituție), o asemenea misiune fiind iluzorie, dacă deciziile respective ar fi facultative. Or, dispozi țiile
constituționale, dispoziții, de regulă, fundamentale, de principiu, ca orice dispozi ții normative, sunt și trebuie să fie
reale și efective, iar nu abstracte și iluzorii. În sensul constitu ționalită ții deciziilor de principiu ale Înaltei Cur ți, v. și
C.-L. Popescu, La jurisprudence comme source du droit roumain. Aspects pratiques, în „Liber amicorum Nicolae
Popa”, Ed. Hamangiu, București, 2009, pp. 380-381. V., totuși, contra, însă fără a convinge, I. Deleanu, Tratat …,
2013, nr. 127, p. 401, unde se afirmă, sec și apodictic, că „niciun text constituțional n-ar putea fi invocat convingător
în sprijinul soluției obligativității deciziilor date în interesul legii”. Se ignoră faptul că art. 126 alin. 3 din Constitu ție
nu este o regulă de drept închisă, ci o normă de principiu, o normă juridică deschisă, a cărei concretizare este lăsată
în sarcina legiuitorului ordinar, care, dacă ar institui caracterul facultativ al deciziilor date în interpretarea și
aplicarea unitară a legii, s-ar îndepărta (iar nu apropia) de litera și spiritul textului constituțional, ceea ce, după

34
 Decizia în interesul legii produce efecte juridice cât timp dispozi ția
normativă interpretată nu este modificată ori abrogată sau nu este constatată
neconstituționalitatea ei (art. 518 NCPC)87.

d) Renunțarea la recursul în interesul legii. Legea nu prevede, dacă după

sesizarea Înaltei Curți, autorul sesizării poate sau nu să renunțe la cererea de recurs
în interesul legii, iar în practică s-a pus deja o asemenea problemă, fiind soluționată
în mod favorabil.

părerea noastră, ar fi inadmisibil și profund regretabil. Dimpotrivă, așa cum remarcă instan ța constitu țională,
„instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul
legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție, contribuind la
consolidarea statului de drept” (Curtea Constituțională, Dec. nr. 1560/2010, publ. în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011); a se vedea, pentru aceea și idee, și A. Nicolae, Puterea de lucru
judecat în interiorul aceluiași proces , în „Revista română de drept privat” nr. 3/2010, p. 95, nota 54, și infra, nota
142.
În final, precizăm că instanța constituțională, în repetate rânduri, a considerat că dispozi țiile fostului art.
329 C. pr. civ. 1865 sunt constituționale, deciziile în interesul legii fiind adesea și indistinct calificate drept
„precedente judiciare” (eronat), „izvoare secundare de drept” (corect, pentru cele care suplinesc lacunele legislative)
sau „izvoare interpretative” (corect, dacă e vorba de lămurirea unor texte obscure, contradictorii sau imprecise). Cf.,
mai recent, Curtea Constituțională, Dec. nr. 1560/2010 (opinie concurentă I. A. Motoc), publ. în „Monitorul oficial
al României”, partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011; idem, Dec. nr. 221/2010 (cu opinia separată T. Toader), publ.
în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 270 din 26 aprilie 2010; idem, Dec. nr. 601/2009, publ. în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 357 din 27 mai 2009; idem, Dec. nr. 1014/2007, publ. în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007 etc. (pentru analiza critică a practicii constitu ționale în
materia recursului în interesul legii, a se vedea I. Deleanu, Tratat …, 2013, nr. 127, pp. 400-403, text și notele de
subsol). Adde, în ceea ce privește constituționalitatea obligativității deciziei instan ței supreme, în cazul sesizării
pentru schimbarea jurisprudenței la nivelul secțiilor sale, Curtea Constituțională, Dec. nr. 528/1997, publicată în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.
85
În sensul că o astfel de hotărâre este ilegală, a se vedea C. Ap. Craiova, s. I. civ., dec. nr. 1249/2009, în
„Buletinul Curților de Apel” nr. 1/2010, pp. 79-80, apud I. Deleanu, Tratat ..., II, 2013, nr. 127, pp. 399-400, nota 2,
această soluție fiind apreciată de prof. Deleanu drept „excesivă”, întrucât „decizia instan ței supreme nu este și nu
poate fi valorizată ca izvor de drept, întemeind soluțiile direct pe dispozi țiile ei” ( ibidem, p. 400, ad finem notam), o
asemenea decizie neputând fi considerată nici măcar un izvor „derivat” (ibidem, p. 407), precum sunt hotărârile
celor două instanțe europene.
În ceea ce ne privește, această soluție este pe deplin corectă, deoarece, a șa cum a re ținut și Curtea
Constituțională (a se vedea supra, nota precedentă, ad finem), decizia în interesul legii este un izvor de drept
interpretativ sau chiar secundar (complementar), atunci când are rol complinitor al unei legi imperfecte sau, după
caz, lacunare. Prin urmare, judecătorul care refuză să aplice dispoziția legală cu interpretarea dată de instan ța
supremă violează legea, mai exact, normele de drept în vigoare (iar nu doar decizia instanței supreme), hotărârea
respectivă fiind pe acest motiv direct atacabilă, iar temeiul juridic al motivelor de apel sau de recurs fiind
nerespectarea dispoziției legale respective, astfel cum a fost interpretată prin decizia instan ței supreme (obligatorie
ex art. 521 alin. 3 NCPC). Mai mult, uneori, i.e. când decizia instanței supreme constituie un izvor de drept
complementar, iar nu pur interpretativ, hotărârea judecătorească va putea fi atacată și numai pentru nerespectarea
acestei decizii (în recurs, nerespectarea deciziei instanței supreme de către instan ța de apel constituie motiv de
casare, putându-se invoca, în principal, în funcție de obiectul deciziei în interesul legii, art. 488 alin. 1 pct 5 [„când,
prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sanc țiunea nulită ții”] și 8
[„când a hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, fie legale, fie
cutumiare, judiciare sau de altă natură] NCPC). Asupra acestor chestiuni vom reveni, mai pe larg, cu altă ocazie,
după cum am precizat deja (supra, nr. 1, in fine).
86
În sensul constituționalității obligativității deciziilor date în recursul în interesul legii, în sistemul NCPC,
a se vedea: I. Leș, Recursul în interesul legii ..., cit. supra [nota 18], pp. 37-38; adde V. Belegante, Comentarii ...,

35
 Astfel, într-un recurs în interesul legii, instanța supremă a luat act de
retragerea recursului, cu motivarea că ar fi incident și în acest caz principiul
disponibilității, în speță fostul art. 246 C. pr. civ. 1865 (text potrivit căruia
reclamantul poate renunța oricând la judecată), iar recursul în interesul legii ar avea
caracter facultativ, care ar decurge din formularea fostului art. 329 C. pr. civ. 186588
O asemenea soluție a fost criticată, arătându-se, în esență, că procurorul
general nu este o simplă „parte” în acest recurs, pentru a se putea manifesta sub
acoperirea deplină a principiului disponibilității; că asigurarea aplicării unitare a
legii este o atribuție legală a instanței supreme, iar nu doar o facultate a
cit. supra [nota 18], pp. 1209-1211. Contra I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 127, pp. 401-403 (autorul pledează
totodată pentru înlocuirea forței „obligatorii” a deciziilor în interesul legii cu a șa-zisa for ță „normativă”
[neobligatorie, necoercitivă] a acestor decizii, ca „decizii de referin ță”, decizii „model” sau „ghiduri” interpretative
pentru instanțele judecătorești, deoarece nerespectarea deciziilor în interesul legii este lipsită de sanc țiune juridică,
ca garanție a obligativității).
87
Cu privire la problema căderii în desuetudine a deciziilor în interesul legii, a se vedea I. Deleanu, Tratat …,
II, 2013, nr. 127, pp. 406-407. Autorul consideră că art. 518 NCPC ignoră ipoteza căderii în desuetudine a deciziei,
respectiv inactualitatea, anacronismul, desuetudinea, după caz, a unei decizii în interesul legii în raport cu noile
reglementări și, mai ales, ipoteza revirimentului sub „impulsul” îndeosebi al celor două instan țe europene, care pot
formula norme derivate, „obligatorii” întocmai ca normele primare. În sprijinul acestor afirma ții se citează și o
decizie a unei curți de apel care a statuat că „forța obligatorie a oricărei dezlegări date printr-o decizie în interesul
legii se păstrează numai atâta vreme cât însăși prevederea legală care a generat solu ții diferite ale instan țelor
judecătorești se află în vigoare. Când această prevedere legală a fost abrogată expres sau tacit, dezlegarea oferită în
interesul legii devine caducă, pierzându-și efectele specifice, întrucât existen ța ei juridică este condi ționată de însă și
existența legii pe care o interpretează” (C. Ap. Cluj, s. com. și de cont. adm. și fisc., dec. nr. 1609/2009, cu notă de P.
Perju, în Buletinul Curților de Apel nr. 3/2009, pp. 83-85, apud I. Deleanu, op. cit., p. 407, nota 1). Critica, reiterată
și în alt loc (v. I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudența ..., cit. supra [nota 5], p. 96-97), ni se pare nefondată.
Mai întâi, este de observat că decizia în interesul legii este, de regulă, o normă interpretativă, iar nu
originară – lucru necontestat, de altfel, nici de prof. I. și S. Deleanu –, astfel încât ceea ce poate cădea în desuetudine
este textul de lege interpretat ori clarificat, iar nu decizia ca atare, decizie care, în spe ță, devine caducă sau lipsită de
obiect numai pe cale accesorie, ca urmare a încetării forței juridice a textului interpretat ( accesorium sequitur
principale). Aceasta este valabil, în principiu, și atunci când decizia în interesul legii con ține o normă integrativă
(complementară) a ordinii juridice existente, deoarece aceasta de cele mai multe ori completează con ținutul unei
norme legislative sau cutumiare imperfecte.
Apoi, în ceea ce privește conceptul însuși de desuetudine, acesta presupune că o normă juridică devine
inactuală, se perimă, din cauza schimbării realităților sociale ori economice, devenind lipsită de obiect, sau din cauza
unei practici sociale contra legem, când destinatarii normei respective, în speță justițiabilii (iar nu judecătorii) refuză
să se conformeze prescripției legale obligatorii, ceea ce face ca acea normă să fie, practic, ineficace, fiind încălcată
și nesocotită sistematic; or, decizia în interesul legii, fiind, cum am arătat, interpretativă, nu poate deveni, eo ipso,
desuetă, ci, în realitate, devine desuetă însăși norma interpretată și numai pe cale de consecin ță, devine desuetă și
decizia interpretativă, după cum am arătat deja. Numai că admisibilitatea desuetudinii ca mod de încetare/abrogare a
unor norme juridice a fost și este controversată, iar această chestiune nu putea fi, totu și, ra țional vorbind, tran șată
tocmai de cod, fiind vorba de o problemă mult mai generală, de ordin constitu țional, deoarece prive ște sursele
dreptului în general. Din păcate, nu este aici locul pentru o discu ție pe această temă, recunoa ștem, foarte delicată,
dar, este de remarcat, că, în afara de critica textului din cod ca fiind deficitar, prof. Deleanu, din păcate, nu ne oferă,
nu vine cu nicio soluție constructivă, deoarece, dacă ne gândim mai bine, nu este suficient să se prevadă, sec, că
decizia își încetează efectele în ipoteza căderii în desuetudine sau în ipoteza revirimentului jurispruden țial (situa ție,
de altfel, acoperită, cum vom vedea imediat), ci, ar trebui arătat când și în condi ții se poate vorbi de desuetudine!
Altminteri, rămânem tot în domeniul textelor declarative ori programatice, texte care – după cum am observat – nu
sunt, se pare, nici pe placul prof. Deleanu.
În al treilea rând, în ceea ce privește revirimentul jurispruden țial, intern sau extern, acesta vizează, în
esență, schimbarea practicii până atunci constante, ca urmare a unei reinterpretări a textelor în discu ție, indiferent
dacă ele au fost sau nu interpretate într-un recurs în interesul legii sau chiar printr-o hotărâre prealabilă, din cauza

36
procurorului general; că soluția dată profită legii, iar nu aceluia care a sesizat
Curtea; că recursului în interesul legii, deoarece nu este o cale de atac clasică,
tipică, nu-i sunt întru totul aplicabile normele referitoare la desfășurarea și
finalizarea procesului civil89.
Prima facie, o asemenea critică pare întemeiată, mai ales cât privește
problema caracterului facultativ al recursului în interesul legii, cel puțin în sistemul
NCPC în care, am văzut (v. supra, nr. 10, lit. a), procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte, precum și celelalte autorități publice prevăzute de lege au
„îndatorirea” legală de a formula recursul în interesul legii 90, însă la o privire mai
atentă, o asemenea critică nu poate fi primită decât cu mare rezervă, fiind simplistă
și expeditivă. De ce? Pentru simplul motiv că sunt cazuri în care recursul în
interesul legii ar fi, în mod vădit, inadmisibil sau, cum s-a dovedit în practică, ar
survenirii/relevării unor elemente de fapt sau de drept noi, elemente până atunci necunoscute ori ignorate
(revirimentul nu trebuie confundat cu recursul în interesul legii). Or, decizia interpretativă este și rămâne valabilă cât
timp datele și considerentele acesteia au rămas neschimbate, iar în caz contrar, ea devine, total sau par țial, caducă
(cu privire la posibilitatea schimbării jurisprudenței la nivelul instan ței supreme, a se vedea art. 26 din Legea nr.
304/2004). Pe de altă parte, revirimentul jurisprudențial este, prin natura sa problematic, deoarece el trebuie să
respecte principiul preeminenței dreptului, în speță, accesibilitatea, precizia și previzibilitatea normelor juridice (a se
vedea, în acest sens, apropo de dec. nr. IV/2006 a Secțiilor Unite privitoare la problema întreruperii cursului
uzucapiunilor imobiliare prin Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, C. Bîrsan, Drept civil …, cit. supra [nota 47], nr.
402, p. 326), aspecte asupra cărora vom reveni, sperăm, cu altă ocazie, deoarece, lucru îmbucurător, problema
„revirimentului jurisprudențial” a început să preocupe și doctrina românească, iar o discu ție deschisă pe această
temă este bine-venită (cu privire la revirimentul jurispruden țial, socotit a avea, în manieră clasică, un efect pur
declarativ, ex tunc, iar nu doar ex nunc, principiul securității juridice [sic!] nejucând aici niciun rol, deoarece „nici
părțile nici instanța nu pot deroga de la o asemenea retroactivitate”, v., I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudența ..., cit.
supra [nota 5], pp. 156158, 214-215).
În al patrulea rând, problema revirimentului extern, i.e. acela al jurisprudențelor instanțelor europene, este
expres rezolvată de art. 4 și 5 NCC, respectiv art. 3 și 4 NCPC, texte care dau prioritate reglementărilor europene
care fac, de altfel, parte integrantă din dreptul intern, inclusiv jurispruden ței instan țelor europene care asigură
interpretarea și aplicarea unitară a acestora, fără ca prin aceasta normele interne, interpretate sau nu de către Înalta
Curte, să fie automat considerate abrogate, în tot sau în parte.
În al cincilea rând, cât privește decizia mai sus citată, este de remarcat că ea interesează doar caducitatea
deciziei în caz de abrogare, expresă sau tacită, fapt deja reglementat de art. 518 NCPC, însă ea este străină de
ipoteza desuetudinii sau de aceea a revirimentului jurisprudențial, aspecte care, după cum am spus, ar necesita o
discuție separată, care, din păcate, nu poate fi ținută aici. În orice caz, desuetudinea și revirimentul jurispruden țial
sunt lucruri diferite și, deci, nu pot fi supuse aceluiași tratament juridic.
În fine, fără a nega faptul că încetarea aplicabilității deciziei în interesul legii ar trebui, poate, constatată în
toate cazurile, în mod formal, iar o prevedere legală în acest sens ar fi foarte utilă, din perspectiva accesibilită ții
dreptului, cel puțin, este de remarcat că o asemenea prevedere legală își poate găsi locul nu doar în codul de
procedură civilă, ci și în legea de organizare judecătorească ori mai degrabă în Legea nr. 24/2000, fiind vorba, aici,
de o chestiune de tehnică juridică, iar nu de o problemă propriu-zisă de drept material sau procedural.
88
În acest sens, Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, Dec. nr. 2/1998 (nepublicată), apud I. Deleanu,
Tratat …, vol. II (2007), nr. 126, p. 348.
89
I. Deleanu, Tratat …, vol. II (2007), nr. 126, p. 348. În același sens, S. Spinei, op. cit. [nota 11], pp. 310-
311.
90
Un motiv în plus pentru a respinge critica prof. Deleanu, în sensul că o asemenea „îndatorire” este
declarativă (v. supra, nota 71), câtă vreme nu e însoțită de nicio sancțiune ori prive ște autorită ți care nu pot avea o
astfel de îndatorire (ex. Avocatul Poporului). Fiind vorba de o îndatorire, iar nu doar de o simplă facultate în
exercitarea recursului în interesul legii, Înalta Curte poate cenzura retragerea recursului în măsura în care ar socoti
că, dimpotrivă, date fiind circumstanțele speței, recurentul ar fi trebuit să stăruie în continuarea solu ționării acelui
recurs.

37
deveni lipsit de obiect, întrucât textul de lege controversat a fost, între timp,
modificat sau, după caz, abrogat. În asemenea cazuri 91, continuarea procedurii este,
evident, inutilă și, deci, retragerea recursului în interesul legii este pe deplin
justificată.

III. DEZLEGAREA, ÎN PREALABIL, A UNOR CHESTIUNI DE

DREPT DE CĂTRE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

A. NOȚIUNI GENERALE

13. Definiție și justificare. a) Precizări prealabile. Instituția dezlegării, în

prealabil, a unor chestiuni de drept este nouă, fiind inspirată din dreptul francez 92,
dar reglementată în oglindă cu recursul în interesul legii, deoarece ambele
urmăresc același scop: asigurarea unei practici judiciare unitare.
Dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept este reglementată în NCPC
în art. 519-521, astfel cum au fost amendate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea
în aplicare a acestuia93.
91
A se vedea, pentru amănunte, supra, nr. 6-9, text și notele corespunzătoare.
92
A se vedea art. L. 441-1 – L. 441-4 din Code d’organisation judiciaire (2006) și art. 1.031-1 – art.
1.031-7 din Nouveau Code de procédure civile.

În esență, este vorba de următoarele texte:

– art. L. 441-1: «Avant de statuer sur une question de droit nouvelle, présentant une difficulté
sérieuse et se posant dans de nombreux litiges, les juridictions de l’ordre judiciaire peuvent, par décision
non susceptible de recours, solliciter l’avis de la Cour de cassation»;
– art. L. 441-2: «La formation de la Cour de cassation qui se prononce sur la demande d’avis est
présidée par le premier président ou, en cas d’empêchement, par le président de la chambre le plus ancien.»
– art. L. 441-3 : «L’avis rendu ne lie pas la juridiction qui a formulé la demande»;
– art. L. 441-4 : «Les modalités d’application du présent titre sont fixées, en ce qui concerne les
juridictions autres que pénales, par décret en Conseil d’État»

Cu privire la acest „aviz interpretativ” facultativ, inadmisibil în materie penală, v. I. Le ș, Instituții juridice
contemporane, Ed. C. H. Beck, București, 2007, p. 607.
93
Cu privire la această procedură (în forma originară dată de L. nr. 134/2010), a se vedea, inter alia: I. Leș,
Asigurarea ... [nota 18], pp. 30-31; I. Deleanu, Proceduri prefigurate ... [nota 18], pp. 92-96; idem, Observații
generale și speciale … [nota 18], pp. 26-30; A. Nicolae, Puterea de lucru judecat în interiorul aceluiași proces , cit.
supra [nota 84], pp. 93-95. Adde V. Belegante, D.-A. Ghinoiu, op. cit. [nota 18], pp. 25-26.
În legătură cu procedura în vigoare, a se vedea: I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, pp. 385-392; I. Leș, Noul
Cod ..., 2013, pp. 770-777; V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil …, 2013, pp. 415-416; V.
Belegante, Comentarii sub art. 519-521, în „NCPC comentat și adnotat, I”, pp. 1212-1222; O. Spineanu Matei,
Comentarii sub art. 519-521, loc. cit. supra [nota 18], pp. 1007-1014. Adde Cl. Roșu, Sesizarea Înaltei Curți de
Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , în
„Curierul Judiciar” nr. 9/2012, pp. 546-548; M. Tăbârcă, Câteva considerații privitoare la competența Înaltei Curți
de Casație și Justiție de a pronunța o hotârâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept , în vol. «In
honorem Ion Deleanu ...», cit. supra [nota introductivă *)], pp. 352-358; Ș. Beligrădeanu, Reflecții critice cu privire
la caracterul vădit dăunător bunului mers al justiției al reglementării în Noul Cod de procedură civilă a posibilită ții

38
 De data aceasta suntem în prezența unui incident procedural prin intermediul
căruia Înalta Curte este chemată să statueze, printr-o hotărâre de principiu, asupra
unei chestiuni de drept noi de care depinde soluționarea pe fond și în ultima
instanță, a unei cauze civile94.

b) Definiție. Așadar, dezlegarea, în principiu, a unei chestiuni de drept este

acel mijloc (sau instrument) procesual constând în posibilitatea instanței
judecătorești de a obține, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege,
soluționarea, la nivel de principiu, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a unei
chestiuni de drept noi de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, printr-o
hotărâre definitivă și general obligatorie.
Nu este, așadar, o cale de atac, ci un simplu instrument (sau mijloc)
procesual specific, ori, dacă vrem și o categorisire juridică, o chestiune
prejudicială95 facultativă96, care implică concursul instanței supreme chemate să
dea o dezlegare de principiu, i.e. o dezlegare care este obligatorie nu numai pentru
instanța care a solicitat hotărârea prealabilă, ci și în alte cauze similare.
Această procedură este autonomă și originală, și nu trebuie confundată cu
procedura hotărârii preliminare instituite de art. 267 din Tratatul pentru
funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată), care vizează interpretarea
și aplicarea unitară a normele europene de către toate statele membre, prin

sesizării de către anumite instanțe judecătorești a Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție în vederea pronun țării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în „Dreptul” nr. 3/2013, pp. 108-115.
94
Dispoziții similare (nu identice) există și în materie penală. A se vedea art. 475-477 1 NCPP, astfel cum au
fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a acestuia, publ. în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
95
Sau „chestiune preliminară” (A. Nicolae, op. cit. [nota 84], p. 93), însă nu „chestiune prealabilă”. Cu
privire la distincția dintre chestiune prealabilă și chestiune prejudicială, a se vedea A. Nicolae, op. cit., p. 83, text și
nota 17.
96
Aflată la îndemâna instanței de trimitere, iar nu la dispoziția păr ților interesate. După prof. I. Deleanu
(Tratat …, II, 2013, nr. 120, p. 388), «identificarea procedurii în discuție cu o „procedură prejudicială” credem că nu
este justificată, așa încât nolens-volens, recurgem și de această dată la o „explicație-refugiu”, care nici nu lămure ște,
nici nu angajează cu nimic: este o procedură sui-generis. În acest sens, câteva elemente nu trebuie ignorate:
sesizarea nu este obligatorie, precum îndeobște în cazul unei chestiuni prejudiciale; instan ța sesizată nu are o
competență materială „exclusivă” [!?]; hotărârea acestei instanțe are efecte mult mai largi, ea fiind obligatorie pentru
toate instanțele, nu numai pentru instanța în fața căreia s-a ivit incidentul.». Cf., cu o motivare contradictorie, L.
Zidaru, Comentariu sub art. 124, în „NCPC comentat și adnotat, I”, p. 366 („Sesizarea […] nu reprezintă o veritabilă
chestiune prejudicială, întrucât instanța care judecă procesul are deplină jurisdic ție asupra respectivei chestiuni de
drept; sesizarea Înaltei Curți este facultativă, necesitatea unei asemenea sesizări fiind lăsată integral la aprecierea
instanței respective; chiar dacă este vorba despre o problemă de drept nouă, cu un caracter sporit de dificultate și
susceptibilă de a antrena rezolvări neunitare, instanța este în drept [ sic!] să dea ea însăși o dezlegare respectivei
probleme juridice, însă efectele acestei dezlegări vor fi limitate la litigiul respectiv, având doar o valoare orientativă
pentru alte instanțe care se vor confrunta cu aceeași problemă”). În sensul, corect, că este vorba de o chestiune
prejudicială, asemeni întrebării preliminare din dreptul european sau excep ției de neconstitu ționalitate din dreptul
nostru, v. A. Nicolae, op. cit. [nota 84], pp. 83-84 și 93-94.

39
mecanismul întrebărilor preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii
Europene97.

c) Justificare. Rațiunea și fundamentul acestei instituții sunt, în esență,

similare cu cele ale recursului în interesul legii: asigurarea supremației legii și , a
fortiori, a dreptului.
În plus, dezlegarea prealabilă a unor chestiuni de drept noi este un mijloc de
evitare a unor recursuri în interesul legii și, totodată, un mijloc în care hotărârea
instanței supreme are efecte juridice și asupra soluționării cauzei în care s-a ridicat
chestiunea prejudicială.
Prof. I. Leș, luând în discuție această procedură, remarca, încă din 2008,
când această instituție era doar o simplă propunere legislativă, cuprinsă în proiectul
de lege privind viitorul cod de procedură civilă, că:

«soluția preconizată (...) este una pozitivă și chiar salutară. În primul rând este de
observat că decizia instanței supreme a fost [este] adoptată tocmai la sesizarea instanței
aflată „în dificultate” în legătură cu interpretarea unei norme de drept. Așa fiind, de
vreme ce s-a solicitat pronunțarea unui aviz din partea instanței supreme, este firesc ca
acesta să fie eficient în plan juridic. Pe de altă parte, dezlegarea unei probleme de drept
trebuie să fie obligatorie pentru toate instanțele de judecată în scopul realizării
dezideratului de aplicare și interpretare uniformă a legii, mai cu seamă în condițiile
actuale în care justiția are unul din gradele cele mai reduse de încredere în rândurile
populației”98.

Această opinie este împărtășită și de alți autori, care au observat, în aceeași

ordine de idei, că:

«rațiunea reglementării unui asemenea mecanism a fost aceea de a asigura o

„disciplină jurisdicțională” (la care se face referire și în jurisprudența Cur ții europene, ca
parte a unui proces echitabil), precum și predictibilitatea actului de justiție. Dacă,
dimpotrivă, după interpelarea instanței supreme și pronunțarea acesteia asupra problemei
de drept, fiecare instanță va continua să aibă propria interpretare a dispoziției legale, s-ar
menține diversitatea de soluții și caracterul neunitar al jurisprudenței, ceea este de natură
să atragă vulnerabilitatea sistemului judiciar și insecuritatea juridică»99

Totuși, în doctrină, acest instrument juridic a fost aspru criticat de o parte a

doctrinei ca fiind fie o procedură extrem de discutabilă, respectiv o procedură
hibridă, care atentează grav la principiul independenței judecătorului, și totodată

97
A se vedea, pentru amănunte, I. Deleanu, Observații generale și speciale ..., cit. supra [nota 18], p. 28,
text și nota 32.
98
I. Leș, Asigurarea ..., cit. supra [nota 18], p. 31.
99
A Nicolae, op. cit. [nota 84], p. 95, nota 54.

40
contraproductivă, de natură să ducă la tergiversarea soluționării cauzei, fie o
procedură vădit dăunătoare bunului mers al justiției și prestigiului acesteia.

Astfel, după prof. I. Deleanu, «procedurii în discuție inspirată probabil de

reglementarea franceză, i s-a[u] adus însă și elemente specifice, noi și spectaculoase,
făcând-o chiar de nerecunoscut, rezultând un „melanj” din reglementarea care, probabil, a
inspirat-o și reglementarea „națională”. Înțelegem bunele intenții – existența unui
instrument „util” și „ferm” pentru a preveni heterogenitatea soluțiilor jurisprudențiale în
una și aceeași problemă de drept și, totodată, pentru asigurarea în perspectivă a
omogenității interpretării și aplicării legii, dar nu putem ignora nici consecințele cu totul
surprinzătoare și, în opinia noastră, extrem de discutabile ale notelor de originalitate
atașate reglementării în discuție. Astfel reglementată, credem că s-a mers prea departe,
„obligativitatea” hotărârii prealabile punând grav în discuție independența judecătorului
învestit cu soluționarea acelei cauze, indivizibilitatea litigiului cu rezolvarea căruia a fost
învestit, cât privește elementele de drept și cele de fapt, judecătorului rămânându-i să le
aprecieze, rezidual, „doar” pe acestea din urmă, plenitudinea de jurisdicție a instanței care
rezolvă cauza. Această „coparticipare” a mai multor instanțe la rezolvarea unuia și
aceluiași litigiu este, în opinia noastră, un exces și o dovadă de greșită înțelegere a
mecanismelor procedurale pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, fiind
recomandabil să se reexamineze procedura descrisă și, eventual, să se preia procedura
franceză, îndeosebi cât privește caracterul de „aviz” al hotărârii prealabile.
Întrucât noul Cod de procedură civilă și-a asumat dificila și mereu scadenta
sarcină de a scoate justiția din starea sa endemică de lentoare – scrie în continuare
același autor –, solicitând rezolvarea cauzelor într-un „termen optim și previzibil” (!), nu
putem ignora acest deziderat nici în contextul instituției examinate, susceptibilă să
antreneze – și ea – tergiversarea soluționării cauzei : va exista, poate, înclinația, să
zicem, din comoditate în fața obligației de a rezolva o problemă dificilă de drept sau din
prudență, să se transfere această sarcină instanței supreme, aceasta putând deveni, astfel,
cu timpul, în pofida mamutizării ei, victima propriului succes; în fața multiplelor
solicitări, suspendarea proceselor s-ar putea să iasă din spațiul rezonabilului și poate chiar
al utilității pentru partea care tinde la realizarea efectivă a drepturilor ei deduse
judecății.»100 (subl.ns. – M.N.)
La rândul său, prof. Ș. Beligrădeanu, consideră că această procedură este vădit
dăunătoare bunului mers al justiției și prestigiului acesteia, astfel încât trebuie, în mod
categoric, abrogate expres și direct, asigurându-se interpretarea și aplicarea unitară a legii
de către toate instanțele judecătorești pe calea recursului în interesul legii, socotit ca un
instrument suficient:
Această procedură – zice prof. Beligrădeanu – este un mijloc comod aflat la
îndemâna judecătorilor care «sunt îmboldiți să nu facă cea mai mică strădanie de gândire,
de raționament, de judecată, pentru lămurirea unei probleme de drept de care depinde
soluționarea cauzei pe fond și să „paseze” completului special al Înaltei Curți săvârșirea
acestui efort mintal»101, iar în acest demers «vor fi secondați, evident, și de apărătorii cel
puțin ai uneia din părți (dacă nu chiar ai ambelor părți), fiind de notorietate dorința

100
I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 122, pp. 391-392.
101
Ș. Beligrădeanu, op. cit. [nota 93], p. 110.

41
 multora dintre aceștia de a adera la un motiv „legal” de amânare a cauzei, de regulă, de
cel mult 3 luni […] și care nu presupune vreo taxă judiciară de timbru»102
Însă, aspectul cel mai grav – zice în continuare prof. Beligrădeanu – este că, fiind
vorba de o chestiune de drept nouă, pe această cale, «nu este posibilă pronunțarea unei
soluții (la un atare moment), mai presus de orice îndoială și discuție ori nuanțări – dacă
nu chiar în sens diferit, fiind axiomatic că lipsa cazuisticii în materie – problema de
drept fiind, prin ipoteză, „nouă” –, împiedică pe orice judecător să pronunțe rezolvarea
perfectă care să nu poată fi modificată în viitor» 103, căci «o rezolvare a unei „chestiuni de
drept”, care este „nouă”, poate fi uneori concepută, ințial, într-un sens, pentru ca, apoi,
după un timp, să fie soluționată fie contrar, fie cu fel de fel de nuan țări, întrucât ab initio,
nu puteau fi întrezărite, o serie de laturi ascunse („capcane”) ale textelor, aspecte ce s-au
dezvăluit, pe parcursul vremurilor, prin confruntarea normelor legale cu unele realități ale
vieții, evidențiate tractatu temporis de cazuistica judiciară»104. Or, în condițiile în care
soluțiile pronunțate sunt obligatorii pentru toate instanțele din România, câtă vreme
dispoziția legală ce a format obiectul „dezlegării” nu a fost modificată, abrogată ori
constatată a fi neconstituțională, această „dezlegare” statuată ab initio (când „chestiunea
de drept” era „nouă”) «rămâne ad infinitum „bătută în cuie”, precum piatra pe un
mormânt»105, neexistând posibilitatea revenirii asupra soluției respective, atunci când s-au
schimbat împrejurările sau considerentele aplicării normei juridice în discuție, precum se
întâmplă în cazul procedurii întrebării preliminare prevăzute de art. 267 din Tratatul
pentru funcționarea Uniunii Europene106.
Pentru aceste motive, în opinia prof. Beligrădeanu se impune abrogarea grabnică
a procedurii prealabile, iar de lege ferenda, o nouă reglementare în materie, respectiv
împrumutarea soluției franceze, sub forma „avizului” consultativ al Înaltei Cărți asupra
unei probleme de drept care prezintă o dificultate serioasă și se ridică în numeroase litigii
(art. 441-1 din Codul francez de organizare judiciară), o reglementare flexibilă, elegantă
și suplă, iar nu una cazonă și brutală, de natură să încalce flagrant principiul
independenței judecătorului și cel al indivizibilității soluționării litigiului, precum cea
română107.

Fără a intra, hic et nunc, într-o controversă pe această temă, deoarece o

socotim încă prematură, în ceea ce ne privește ne mărginim să facem scurte
comentarii, întrucât, credem că, în acest caz, practica și numai practica – singurul
și veritabilul „laborator legislativ”, cum frumos o spune undeva și prof. Deleanu –
va fi în măsură să valideze/confirme ori să infirme/invalideze intențiile
legiuitorului.
Cât privește criticile amintite, fără a ignora pertinența sau greutatea lor, se
observă că se reproșează actualei reglementări, în principal, faptul că
obligativitatea erga omnes a hotărârilor prealabile afectează independența
102
Ibidem, p. 111.
103
Ibidem.
104
Ibidem.
105
Ibidem, p. 112.
106
Ibidem, pp. 112-113.
107
Ibidem, pp. 114-115.

42
judecătorului și indivizibilitatea actului de justiție, că procedura în sine este de
natură să ducă la tergiversarea soluționării cauzei, contravenind principiului
celerității, consacrat de art. 6 NCPC ca element al dreptului la un proces echitabil
(I. Deleanu), pe de o parte, și, pe de altă parte, că o asemenea procedură este de
natură să îndemne pe judecători la lene, comoditate și fugă de răspundere, iar
dezlegarea dată chestiunii de drept noi riscă să conducă la jurisprudență fixă, rigidă
și perisabilă (Ș. Beligrădeanu).
Suntem de acord că reglementarea procedurii hotărârii prealabile este, în
raport cu cea franceză, originală, mai ales cât privește obligativitatea soluțiilor
pronunțate, dar, așa cum remarca și prof. I. Leș, această obligativitate asigură
eficacitatea hotărârii prealabile. Altminteri, demersul ar fi fost de cele mai multe
ori inutil și cu adevărat de natură să ducă în majoritatea cazurilor la tergiversarea
judecării cauzei.
O asemenea procedură nu afectează independența judecătorului108, căci,
elementele de fapt sunt lăsate la aprecierea sa suverană, întocmai ca în situația în
care ar trebui să facă aplicația unui text de lege precis și clar, indiscutabil, dar ea nu
afectează nici indivizibilitatea soluționării cauzei, întrucât, rezolvarea cauzei
rămâne tot în sarcina judecătorului, iar nu a Înaltei Curți. Dacă indivizibilitatea
soluționării cauzei ar fi, într-adevăr, afectată, ar însemna că orice chestiune
prealabilă sau orice chestiune prejudicială să fie soluționată exclusiv de către
judecătorul cauzei. Or, după cum se știe, chestiuni prejudiciale precum excepția de
neconstituționalitate, excepția de ilegalitate a unui act administrativ (în concepția
originară a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), întrebarea
preliminară etc. sunt ori pot fi soluționate de alte organe cu atribu ții jurisdic ționale
fără a afecta, în mod grav și esențial, judecata fondului.
Nu credem, de asemenea, că o astfel de procedură este un mijloc de
stimulare a comodității și de descărcare a răspunderii judecătorilor, ci, mai
degrabă, un mijloc de cooperare între judecători în vederea dezlegării unei
chestiuni de drept dificile și asigurării unei interpretări și aplicări unitare a
normelor de drept în vigoare. Legiuitorul nu poate prezuma că judecătorii sunt
leneși, comozi, iresponsabili, ci, dimpotrivă, că poartă responsabilitatea actului de
justiție.
Tot astfel, deși în cazul lipsei cazuisticii în materie există, într-adevăr, riscul
unor soluții rigide „bătute în cuie”, fără posibilitatea de a fi revizuite ori
remodelate sau, după caz, adaptate, este de observat, totuși, că acest pericol nu este
atât de grav sau atât de mare cum ar rezulta la prima vedere, deoarece, de regulă,
întrebarea va viza o chestiune de drept punctuală: dacă un text legal se aplică sau
nu într-o anumită ipoteză, sau dacă într-o anumită ipoteză se aplică sau nu un
anumit text de lege ori o anumită regulă cutumiară ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, Înalta
108
În același sens, I. Leș, Asigurarea …, [nota 18], p. 31; A. Nicolae, op. cit. [nota 84], p. 95, nota 54.

43
Curte este „legată” de sesizarea făcută, astfel încât soluția dată va avea în vedere
numai întrebarea respectivă, iar nicidecum întreaga problematică a unui text de
lege. Aici stă și deosebirea esențială dintre procedura hotărârii prealabile și
recursul în interesul legii: în primul caz, se rezolvă o chestiune de drept punctuală
de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, în al doilea caz, se rezolvă, de
regulă, o problemă de drept generică, de principiu. Cu alte cuvinte, în primul caz,
Înalta Curte, asemeni Curții de la Luxembourg, este chemată să dea și dă
răspunsuri adecvate speței, cu iz și relevanță concrete, cu un grad de abstractizare
și generalitate mai scăzut decât în cazul unui recurs în interesul legii, în timp ce în
acest din urmă caz, interpretarea este mult mai abstractă, similară cu interpretarea
autentică furnizată de către autorul normei: în primul caz, dezlegarea de principiu
este valabilă în cauza respectivă și altele similare în care circumstanțele speței
respective ar fi asemănătoare, Înalta Curte păstrându-și un spațiu de manevră
pentru interpretări ulterioare în cazul în care circumstanțele cauzei sau contextul
acesteia s-ar schimba ori nu ar mai fi aceleași; în al doilea caz, spațiul de
interpretare este, prin ipoteză, mult mai redus, căci interpretarea dată trebuie să
rezolve problema controversată și, mai ales, să prevină pe cât posibil apari ția altora
noi. În afară de aceasta, caracterul fix sau suplu al soluției depinde de chestiunea
de drept ridicată: una este să interpretezi și să fixezi înțelesul unei norme
imperative sau prohibitive de excepție, iar alta este să stabile ști în țelesul unei
norme generice; una este să stabilești întinderea unui principiu juridic (ex.
principiul bunei-credințe), al cărui conținut sau domeniu nu poate fi niciodată
determinat în mod absolut, alta este să stabilești întinderea unei reguli juridice
ordinare cu un domeniu determinat de însuși autorul său etc. În sfâr șit, și poate
paradoxal, în condițiile unei inflații legislative fără precedent, o soluție fixă ar avea
virtutea stabilității, previzibilității și securității juridice, față de un text de lege a
cărui viață este, astăzi, adeseori, efemeră, iar aplicabilitatea sa este
cvasiinexistentă.
In fine, dar nu și în ultimul rând, este de remarcat că aceste opinii omit faptul
că procedura hotărârii prealabile are avantajul – deloc de neglijat – de a
rezolva/tranșa mai rapid și cu efecte erga omnes o chestiune de drept nouă, iar o
astfel de rezolvare evită exercitarea în procese pendentes similare ori, după caz,
viitoare, a unor căi de atac (apel, recurs) pe această temă, inclusiv recurgerea, dacă
este cazul, la procedura recursului în interesul legii. Iată un avantaj cert din punct
de vedere al celerității actului de justiție.
Pentru toate acestea credem că trebuie să acordăm credit legiuitorului și să
așteptăm răspunsul practicii, pentru a face o evaluare reală a eficacității noii
proceduri.

44
 14. Caracterizare generală. În esență, noua procedură a dezlegării de
principiu a unei chestiuni de drept noi se caracterizează, în lumina NCPC, prin
următoarele trăsături generale109:

– legitimare procesuală activă: sesizarea aparține exclusiv instanței de

judecată învestită să soluționeze în fond și în ultimă instanță o cauză civilă la
nivelul tribunalului, curții de apel sau Înaltei Curți;
– obiectul special: dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept noi de
care depinde soluționarea în fond a unei cauze, judecată în ultimă instan ță la
tribunal, curtea de apel sau, după caz, la Înalta Curte;
– instanța competentă: soluționarea sesizării se face numai de către Înalta
Curte, în completul special prevăzut de lege;
– termen de exercitare: sesizarea Înaltei Curți poate fi făcută în tot cursul
soluționării cauzei în ultimă instanță la tribunal, curtea de apel sau Înalta Curte,
după caz;
– conținutul/limitele judecății: soluțiile privesc dezlegarea în principiu a unei
chestiuni de drept, iar nu și situația de fapt/circumstanțele de fapt ale cauzei;
– efectele hotărârii pronunțate de către Înalta Curte : dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de
la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României;

B. CONDIȚII DE ADMISIBILITATE

15. Enumerare. a) Dispozițiile art. 519 NCPC. Conform acestui text

110
legal :

109
Cf. V. C. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil …, 2013, pp. 415-416.
110
În forma inițială, art. 512 (devenit art. 519) avea următorul conținut:

„Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casa ție, al cur ții de
apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instan ță, constatând că o
problemă de drept de care depinde soluționarea cauzei respective nu a fost dezlegată unitar
în practica instanțelor, va putea solicita secției corespunzătoare a Înaltei Curți de Casa ție și
Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept cu care
a fost sesizată” (s.n.)

Textul modificat prevede condiții de admisibilitate suplimentare menite să limiteze aplicarea acestei
proceduri, vizând în principal, cerința unei chestiuni de drept noi («question de droit nouvelle») – similar, însă nu
identic cu reglementarea franceză (art. L. 441-1 din Codul de organizare judiciară, cit. supra, nota 92) – , respectiv a
unei chestiuni de care depinde fondul cauzei și care nu a fost tranșată în vreun fel de către instan ța supremă (a se
vedea, infra, nr. 18).

45
 „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă
instanţă, constatând că o chestiune de drept111, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va
putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea
rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” (subl. ns. – M.N.)

Darea unei hotărâri prealabile de dezlegare în principiu a unei chestiuni de

drept noi este admisibilă numai dacă se face dovada că (art. 519)112:

– există o chestiune de drept (i)

– această chestiune este nouă (ii)
– este esențială pentru soluționarea pe fond a cauzei (iii) și
111
\Din eroare, art. 97 pct. 3 vorbește de competența Înaltei Curți în solu ționarea „cererilor în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile petnru dezlegarea unor probleme de drept (iar nu „chestiuni de drept”, cum
dispune, în mod corect, art. 519 – n.n., M.N.)” – s.n.
112
Condițiile de admisibilitate și/sau formularea lor variază de la un autor la altul, ceea ce este firesc până la
un punct, deoarece interesează, în fapt, interpretarea corectă a dispozițiilor legale, iar nu modul de descriere sau
enumerare a acestora.
Astfel, pentru M. Tăbârcă (în art. cit. [nota 93], pp. 352-353), pentru admisibilitatea procedurii prealabile
se cer a fi îndeplinite mai multe condiții, respectiv:
– judecata în procesul în care este făcută sesizarea să fie ultima instan ță la tribunal, curtea de apel sau la
Înalta Curte de Casație și Justiție;
– să existe o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei;
– chestiunea de drept să fie nou-apărută; Înalta Curte de Casație și Justi ție să nu se fi pronun țat asupra
chestiunii de drept;
– chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare.
În schimb, pentru V. Belegante (Comentarii ..., cit. supra [nota 18], pp. 1214-1216), este vorba, în esență,
de existența unei chestiuni (probleme) de drept noi, constatate de către instan ța sesizată cu un litigiu, fără a impune
cu necesitatea existenței unei/unor hotărâri judecătorești, iar acest litigiu să fie în curs de solu ționare „în ultimă
instanță”.
La rândul său, O. Spineanu Matei (Comentarii …, cit. supra [nota 18], pp. 1008-1010) consideră că art.
519 fixează nu mai puțin de 5 condiții de admisibilitate:
– pricina în care se ridică chestiunea de drept să fie pendinte pe rolul unei instan țe care o judecă în ultimă
instanță;
– sesizarea să privească o chestiune de drept, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice, pentru
care să fie necesară o rezolvare de principiu;
– de lămurirea respectivei chestiuni să depindă soluționarea pe fond a cauzei;
– chestiunea de drept să fie nouă, în sensul de a nu fi fost deja solu ționată printr-o altă hotărâre prealabilă
sau printr-un recurs în interesul legii;
– asupra respectivei chestiuni de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
În fine, cât privește pe prof. Deleanu (în Tratat …, II, 2013, nr. 119, pp. 386-387, text și notele de subsol),
astfel cum rezultă din prevederile art. 519 NCPC, pentru deschiderea acestei proceduri trebuie întrunite cumulativ
următoarele 4 condiții: «să existe o judecată în curs; cauza care face obiectul acelei judecă ți să se afle în competen ța
legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justi ție, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu
soluționarea cauzei în ultimă instanță; în cursul judecății să se ivească o „chestiune de drept” – apreciată ca atare de
către instanță – de care depinde soluționarea „pe fond a cauzei respective”, o chestiune „nouă” – și asupra căreia
Înalta Curte de Casație și Justiție „nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluționare”.».

46
 – judecata cauzei se află „în ultimă instanță” la tribunal, curtea de apel sau
Înalta Curte (iv)

Aceste cerințe nu sunt identice recursului în interesul legii, motiv pentru care
necesită scurte considerații particulare.

16. Prima cerință: să existe o „chestiune de drept”. Ca și în cazul

recursului în interesul legii (supra, nr. 6), dezlegarea în principiu a unei chestiuni
de drept presupune existența unei probleme, a unei chestiuni de drept veritabile, iar
nu ipotetice sau aparente.
Sintagmele „probleme de drept” (în materia recursului în interesul legii) și
„chestiuni de drept” (în materia dezlegărilor de principiu) sunt, prima facie,
sinonime și, deci, nu trebuie, fundamental, disociate. Totuși, există cel puțin două
diferențe care justifică utilizarea acestora de către legiuitor. Prima diferență constă
în faptul că sintagma „probleme de drept” vizează chestiuni deja tranșate de către
instanțe, pe când expresia „chestiuni de drept” sugerează, după modelul francez 113,
că problema juridică nu este încă tranșată printr-o hotărâre definitivă. Una este
„consumată”, definitiv rezolvată într-un sens sau altul, cealaltă, dimpotrivă, este
„neconsumată”, disputată într-un litigiu pendenti. A doua diferență și poate cea mai
importantă constă în aceea că „problema de drept” poate și este, de regulă, una
113
A se vedea supra, nota 92. Reamintim că, în forma sa inițială, se vorbea tot de existen ța unei „probleme de
drept” (art. 512, cit. supra, nota 110), modificarea acestei sintagme prin Legea nr. 76/2012 trezind nedumerirea unor
autori. Cf. I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, p. 385, nota 1 (pentru care deosebirea substanțială dintre cele două
sintagme – zice reputatul autor – „ni se pare prea subtilă”); adde Cl. Roșu, op. cit. [nota 93], p. 546 care consideră că
modificarea din „problemă de drept” în „chestiune de drept” ar fi „nejustificată și nu aduce mai multă rigoare
textului de lege”. După cum am arătat în text, distincția este determinată de specificul fiecărei proceduri sub aspectul
condițiilor de admisibilitate și a efectelor hotărârii pronunțate, iar terminologia legală diferită justifică tocmai acest
lucru, procedura hotărârii prealabile nefiind o simplă „copie” a recursului în interesul legii. În fine, folosirea unei
terminologii diferite este justificată și din punct de vedere etimologic. Într-adevăr:

În limba franceză, termenul „chestiune” („question”, din lat. quæstio, -onis) este, se pare, mai larg
decât acela de problemă („problème”, din lat. problema, -æ) însemnând, în limbajul obișnuit, „întrebare”,
dar și „chestiune, problemă” sau „discuție; cauză”, în timp ce termenul „problemă” este mai restrictiv,
desemnând orice „chestiune; dificultate, greutate” de natură fizică sau intelectuală, cu grad mai mare de
abstractizare. De aici, probabil, și „ question de droit nouvelle” (în loc de „problème de droit …”), din textul
art. L. 441-1 Code d’organisation judiciare (France). Cf., pentru limbajul tehnic, de specialitate, G. Cornu,
Vocabulaire juridique, 8e éd., Paris, PUF, 2007, pp. 750-751: «Question – 1. Interrogation; question posée
à une personne, une assemblée, un conseil, etc.; demande d’explication; par ext., procédure de cette
démarche interrogative; […] 2. Question posée au juge; problème que les parties (demandeur ou défendeur)
demandent au juge de résoudre; désigne aussi bien chaque point de fait ou de droit soumis à l’examen du
juge que l’acte dans lequel ces points sont énoncés ou même la procédure à laquelle donne lieu la recherche
de leur solution.»

În orice caz, în sistemul nostru, „problema de drept”, în cadrul recursului în interesul legii interesează
exclusiv interpretarea și aplicarea unitară a dreptului, iar nu solu ționarea concretă a unui litigiu, pe când de
„chestiunea de drept” care face obiectul sesizării (sau întrebării, chestionării) prealabile ori preliminare depinde, în
primul rând și înainte de toate, însăși soluționarea pe fond a cauzei în care s-a ridicat acea chestiune.

47
generică, principială, pe când „chestiunea de drept” este, cel mai adesea, punctuală,
specifică, deoarece de ea depinde soluționarea pe fond a unei cauze pendenti. În
consecință, pe când recursul în interesul legii vizează, de regulă, interpretarea
generică, de ansamblu, a unui text legal, procedura hotărârii prealabile vizează, de
regulă, interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau
aplicațiile, deoarece întrebarea instanței este una punctuală, calificată, iar nu
generică și pur ipotetică. Din acest motiv, este posibil ca același text legal să poată
face, succesiv, obiectul mai multor întrebări prealabile, în funcție de circumstanțele
concrete ale litigiului, pe când în cadrul recursului în interesul legii se tinde la
lămurirea completă a textului în cauză, ținând seama, desigur, de problematica care
a suscitat practica contradictorie.
Nu interesează, pe de altă parte, dacă este vorba de o controversă legală sau
cutumiară, materială sau formală, nici dacă este vorba de un act normativ vechi sau
de unul nou, sau dacă ea a fost deja soluționată diferit de către instan țele
judecătorești, prin hotărâri definitive, cu excepția, desigur, a unei hotărâri
pronunțate de Înalta Curte (infra, nr. 17).
Chestiunea de drept trebuie să fie însă reală, iar nu aparentă, cum am spus
(supra, nr. 6), i.e. trebuie să privească interpretarea diferită sau contradictorie a
unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz,
incerte, ori, în fine, incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului
al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

17. A doua cerință: să fie vorba de o chestiune de drept „nouă”. Această

condiție nu exista în art. 512 NCPC (2010), fiind introdusă prin legea de punere în
aplicare a codului. Ce se înțelege prin chestiune de drept „nouă”?
Prima facie, prin chestiune de drept nouă am înțelege o chestiune de drept
care ar fi ridicată pentru prima dată în fața tribunalului, cur ții de apel sau Înaltei
Curți, după caz, într-o judecată de „ultimă instanță”.
Secunda facie, prin chestiune de drept nouă am înțelege doar o problemă
ivită în legătură cu un act normativ nou, recent, cum este cazul NCC.
În realitate, așa cum am arătat și cu altă ocazie 114, acest termen nu poate fi
înțeles simplist ci numai în legătură cu celelalte condiții de admisibilitate, în
special cu cerința ca problema de drept să nu fi fost „tranșată” de către Înalta
Curte, printr-o decizie de speță sau de principiu (fie în cadrul unui recurs în
interesul legii, fie chiar în cadrul aceleiași proceduri, dar în urma altei sesizări) 115
114
A se vedea M. Nicolae, Dispoziții privind asigurarea unei practici unitare ... , cit. supra [nota
introductivă *)].
115
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 119, p. 387, nota 1 («Chestiunea de drept
trebuie considerată „nouă” în sensul că ea nu și-a găsit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un
recurs în interesul legii»). În plus, același autor apreciază că formula „nu a statuat” din sintagma „chestiunea de
drept […] este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justi ție nu a statuat și nici nu face obiectul unui

48
ori să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare 116. De aici
rezultă că această cerință trebuie legată de faptul dacă a făcut sau nu obiectul
judecății instanței supreme117, căci numai statuările acesteia pot constitui repere de
interpretare și aplicare a normelor juridice de către toate instan țele judecătore ști.
Această modificare este benefică, pentru că obligă instanțele la cunoașterea
practicii instanței supreme și asigură acesteia statutul și prestigiul de care avea și
are atâta nevoie, ridicând hotărârile Înaltei Curți la rang de precedente judiciare.
Numai cunoscând și respectând statuările instanței supreme se poate realiza, în
timp, o practică judiciară unitară și previzibilă. În prezent, acest lucru este facilitat
recurs în interesul legii în curs de soluționare” (subl. ns. – M.N.) este pleonastică, iar «pleonasmul este absolut
supărător: dacă este o chestiune „nouă” înseamnă că, bineînțeles, instan ța supremă nu a statuat asupra ei» ( ibidem).
În realitate, pentru a fi logic, textul – în mod evident deficitar – trebuie „citit” cursiv făcând abstrac ție de conjunc ția
„și”, întrucât condiția noutății este condiționată, cum observă, de altfel, excelent, prof. Deleanu, de lipsa „statuării”
instanței supreme asupra chestiunii respective Deci, formula corectă este următoarea: „[…] chestiunea drept […]
este nouă [în sensul că/dacă] asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul
unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.” (subl. ns. – M.N.). Spre deosebire de prof. Deleanu, prin
„statuarea” Înaltei Curți noi înțelegem orice soluție juridică, fie de speță, fie într-o hotărâre prealabilă sau într-un
recurs în interesul legii, iar nu doar soluțiile de principiu, deoarece o asemenea interpretare restrictivă este lipsită de
suport legal.
În sensul că instanța supremă trebuie să fi dat o decizie în recursul în interesul legii prin care să fi impus o
anumită interpretare, nefiind suficientă eventuala pronunțare printr-o decizie de spe ță”, a se vedea și M. Tăbârcă,
art. cit. [nota 93], p. 354. Adde O. Spineanu Matei, Comentarii …, cit. supra [nota 18], pp. 1009-1010, cu mențiunea
că acest din urmă autor apreciază, totuși, că „atunci când asupra problemei de drept vizate instan ța supremă s-a
pronunțat printr-un număr de decizii suficient de mare cât să contureze o jurisprudență constantă, nu va fi îndeplinită
condiția ca Înalta Curte să nu fi statuat și, de cele mai multe ori, nici condiția noutății”.
O asemenea opinie care condiționează admisibilitatea sesizării numai dacă nu există deja vreo hotărâre
prealabilă ori una pronunțată într-un recurs în interesul legii nu poate fi reținută, deoarece textul de lege este, în
această privință, cât se poate de limpede. Într-adevăr, art. 519 prevede că asupra chestiunii de drept, instan ța
supremă „nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de solu ționare” (subl. ns. – M.N.).
A statua însemnează a te pronunța, a decide asupra a ceva, în speță, asupra unei chestiuni juridice, indiferent dacă
statuarea s-a făcut într-o decizie de speță sau de principiu. Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Pe
de altă parte, cât privește susținerea existenței unei jurisprudențe constante, dincolo de faptul că ea nu este cerută de
textul de lege discutat, aceasta exclude prin ea însăși cerin ța „noută ții”, astfel încât, prin ipoteză, ea nu este
îndeplinită în mod absolut
În sensul, corect, că „prin chestiunea de drept nouă urmează să se aibă în vedere acea problemă de
interpretare și aplicare a a unei dispoziții legale asupra căreia instan ța supremă nu a mai statuat (recurs în interesul
legii sau recurs în casație) și care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de solu ționare”, a se vedea și
V. Belegante, Comentarii ..., cit. supra [nota 18], p. 1214. În același sens, Cl. Roșu, op. cit. [nota 93], p. 546, care,
legând această problemă de ideea inexistenței unor cereri nejustificate, reține că „una dintre condiții este ca sesizarea
să nu fie o chestiune care a făcut obiectul unei hotărâri a instanței supreme și nici al unui recurs în interesul legii,
care încă nu a fost soluționat. Prin această precizare, fie cele statuate anterior de instanța sunt deja tranșate și nu
mai pot fi repuse în discuție , fie sunt în curs de soluționare și urmează să fie decisă solu ția asupra aplicării și
interpretării unitare a problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instan țele judecătore ști” (subl.ns. –
M.N.).
116
Această condiție negativă se verifică foarte simplu: înainte de sesizarea Înaltei Cur ți instan ța de trimitere
trebuie să consulte site-ul instanței supreme sau al Ministerului Public, deoarece cererile de recurs în interesul legii
se publică pe pagina de internet a acestor instituții. Nu este, desigur, necesar ca instan ța supremă, sesizată pentru
lămurirea chestiunii de drept să informeze ea însăși instan ța de la care provine sesizarea că, în legătură cu această
chestiune, există un recurs în interesul legii (sau chestiunea de drept a fost deja tran șată printr-o decizie de spe ță). A
se vedea, totuși, pentru o asemenea sugestie, I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, p. 387, nota 2.
117
Este posibil ca problema de drept să fie tranșată diferit chiar la nivelul instan ței supreme. În acest caz,
evident, chestiunea de drept nu este „nouă”, în sensul art. 519 NCPC, dar remediul se află în alte institu ții

49
de faptul că soluțiile instanței supreme, atât de speță, cât și de principiu, sunt
disponibile, putând fi consultate pe site-ul instituției la secțiunile corespunzătoare.
Aceasta însemnează că, înainte de sesizare, instanța de trimitere trebuie să verifice,
pe site-ul Înaltei Curți, dacă n-a verificat deja, dacă chestiunea de drept ridicată în
ultimă instanța a fost sau nu tranșată de către instanța supremă.

În concluzie, după părerea noastră, chestiunea de drept este nouă, dacă și

numai dacă nu a fost tranșată de către Înalta Curte și nici nu este susceptibilă
de a fi tranșată în cadrul unui recurs în interesul legii pendenti causa (infra, nr.
19-20).
Așadar, noutatea nu este (și nu trebuie să fie) o condiție pur temporală, ci o
condiție de calificare, circumstanțiere, care trebuie raportată la problema existen ței
sau absenței unei hotărâri a instanței supreme asupra chestiunii respective 118, fiind
indiferent faptul că această chestiune controversată a fost sau nu rezolvată de către
alte instanțe. Din acest motiv calificativul (și „cerința”) noutății din sintagma
„chestiune de drept nouă” ar trebui, de lege ferenda, eliminat119.

18. A treia cerință: chestiunea de drept să fie esențială pentru

soluționarea pe fond a cauzei. Chiar dacă este vorba de o chestiune de drept nouă
ea trebuie să fie și esențială, determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei. A
contrario, dacă de soluționarea nu depinde rezolvarea pe fond a cauzei, sesizarea
Înaltei Curți este inadmisibilă120.

procedurale: recursul în interesul legii sau schimbarea de jurisprudență (art. 26 din L. nr. 303/2004).
118
În materie penală, soluția este parțial diferită. Se cere să „existe o chestiune de drept, de a cărei lămurire
depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casa ție și Justi ție nu a statuat
printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul
legii în curs de soluționare” (art. 475 Noul Cod de procedură penală, astfel cum a fost mod. prin L. nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a acestuia) – subl. ns., M.N.
119
În sensul că «atributul adjectival introdus [prin legea de punere în aplicare – n.n., M.N.] – „nouă” – mai
mult încurcă decât descurcă, putându-se înțelege că nu este vorba pur și simplu de o problemă de drept controversată
în practica judiciară și care, eventual, după acumulări „cantitative” semnificative ar putea face obiectul și al unui
recurs în interesul legii, ci ar fi vorba de o „chestiune de drept”», a se vedea I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, p. 387,
nota 1. Menționăm din nou că după prof. Deleanu, în acord și cu alți autori (v. supra, nota 115), «chestiunea de drept
trebuie considerată „nouă” în sensul că ea nu și-a găsit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un
recurs în interesul legii» (ibidem). Pentru motivele arătate în text (supra, inclusiv nota 115), nu putem împărtăși, în
integralitate, această opinie.
120
Această limită a fost criticată în literatura de specialitate, pe motiv că o chestiune de drept poate privi sau
depinde și de interpretarea și aplicarea unor norme străine fondului cauzei (I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, pp. 386-
387, nota 8), cum este cazul regimului noilor dispozi ții procedurale, în contextul NCPC, care vor fi în în țelese,
interpretate și aplicate diferit de instanțele judecătorești. Or, pentru justi țiabili „este la fel de vătămător să primească
în cauze identice soluții diferite, indiferent că este vorba despre fondul cauzei sau nu” (O. Spineanu Matei,
Comentarii …, cit. supra [nota 18], p. 1009). O asemenea critică este, în sine, justificată, însă redactorii textului au
vrut să evite aglomerarea Înaltei Curți, apreciindu-se că pentru în ipotezele semnalate se va putea recurge la alte
instrumente juridice, cum este recursul în interesul legii.

50
 În doctrină s-a afirmat că, întrucât privește soluționarea pe fond a cauzei
chestiunea de drept nu poate viza decât interpretarea unor norme de drept
material121.
În ceea ce ne privește soluția depinde de ceea ce se înțelege prin „fondul”
cauzei? Un litigiu poate privi exclusiv o chestiune de drept material (substan țial)
sau se poate ivi și în legătură cu o chestiune de drept formal (procesual sau
conflictual)? Este de natura evidenței că există și litigii pur formale, astfel încât
problema interesează și procedura hotărârii prealabile. Deci, dacă problema de
procedură influențează soluționarea cauzei „pe fond” (nu „în fond”), în sensul că în
funcție de dezlegarea sa, acțiunea formulată este fie admisibilă, fie inadmisibilă,
sesizarea întrunește, din acest punct de vedere, condiția de admisibilitate.
După cum am arătat deja cu altă ocazie 122, nu interesează dacă litigiul este
unul de drept material sau de drept procesual, ci numai dacă fondul său depinde de
o chestiune de drept nouă. Prin urmare, chestiunea de drept poate privi nu doar o
normă de drept material care atribuie ori fixează un drept sau obligație în
beneficiul sau în sarcina unei persoane, ci și o normă de drept procesual, indiferent
dacă aceasta are sau nu efecte de drept material. Intră aici, exempli gratia,
litigii/controverse legate de regimul unor mijloace de probă 123, admisibilitatea unei
plângeri împotriva încheierii registratorului de carte funciară sau a unei acțiuni de
carte funciară124, aplicarea regulilor de partaj judiciar125, condițiile de înscriere a
drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii126, evacuarea din imobilele folosite sau
ocupate fără drept127, luarea măsurilor asigurătorii și provizorii128 etc.).

Spre exemplu, dispozițiile procedurale simplificate privind înscrierea drepturilor

tabulare dobândite în temeiul uzucapiunii extratabulare sunt aplicabile, ratione temporis,
numai uzucapiunilor începute după intrarea în vigoare a NCPC, la 15 februarie 2013, sau

121
În acest sens, M. Tăbârcă, art. cit., nota 93, p. 354, care arată că «problema de drept în legătură cu care
poate fi declanșată procedură este una de drept material, iar nu de drept procesual, de vreme ce „solu ționarea pe
fond” a cauzei este influențată de chestiunea de drept respectivă». Cf. O. Spineanu Matei, Comentarii …, cit. supra
[nota 18], p. 1008 – „Acest mecanism de unificare a practicii pare a fi rezervat numai chestiunilor de drept
material”. Adde Ș. Beligrădeanu, op. cit. [nota 93], p. 112, nota 7: «Observând că art. 519 se referă exclusiv la
„soluționarea pe fond a cauzei respective, apreciem că procedura art. 519-521 din noul C. pr. civ. nu poate fi
incidentă dacă „dezlegarea” ar privi reglementări de procedură, textul în discuție având caracter de excepție, deci de
strictă interpretare.»
122
A se vedea M. Nicolae, Dispoziții privind asigurarea unei practici unitare … , cit. supra [nota
introductivă *)].
123
Reglementate unitar în NCPC (art. 249 și urm.).
124
Acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în justificare tabulară sau ac țiunea în rectificare. V. art. 896 și
urm., art. 907 și urm. NCC. Cu privire la acțiunile de carte funciară, a se vedea, pentru amănunte, M. Nicolae, Tratat
de publicitate imobiliară, vol. II, Noile cărți funciare, ed. a doua revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, nr. 346 și urm., p. 603 și urm.
125
Art. 669 și urm. NCC, art. 979 și urm. NCPC.
126
Art. 1.049 și urm. NCPC.
127
Art. 1.033 și urm. NCPC.
128
Art. 951 și urm. NCPC.

51
 și celor începute înainte de această dată? Nu este vorba de o problemă de drept material,
ci de drept intertemporal, de care depinde modul de soluționare a cererii de constatare a
dobândirii unui drept real imobiliar, în temeiul uzucapiunii, respectiv conform procedurii
de drept comun, sau conform noii proceduri speciale?129
Tot astfel, dacă rezolvarea pe fond a cauzei depinde de o chestiune procedurală,
de ex., de admisibilitatea sau nu a probei testimoniale (art. 255, 309,310 NCPC), atunci
această chestiune, în sine procedurală, poate face, indiscutabil, obiectul unei sesizări, pe
terenul art. 519 NCPC ș.a.m.d.

Fac excepție, desigur, chestiuni pur procesuale (i.e. străine fondului cauzei),
cum ar fi cele legate de compunerea și constituirea instanței, competența, regulile
de desfășurare a procesului, pe scurt, chestiuni de care nu depind niciodată și nu
pot să depindă soluționarea pe „fond” a cauzei, indiferent dacă aceste chestiuni ar
face motivele unui apel sau recurs, întrucât ele nu vizează „fondul” pricinii sau
cauzei deduse judecății. Pentru asemenea chestiuni se poate recurge la recursul în
interesul legii, iar nu la procedura hotărârii prealabile.

19. A patra cerință: judecata cauzei să fie „în ultimă instanță” la

tribunal, curtea de apel sau Înalta Curte, după caz. Această cerință limitează, în
chip formal, domeniul de aplicare a procedurii, condiționând admisibilitatea
sesizării de existența unei judecăți de „ultimă instanță”, fie că e vorba de tribunal,
de curtea de apel sau chiar Înalta Curte. Dacă pricina se judecă în ultimă instan ță la
judecătorie130 sesizarea este inadmisibilă.
Această cerință este însă strâns legată de cerința legitimității procesuale
active, urmând a fi acolo analizată (infra, nr. 20, lit. a).

C. PROCEDURA DE JUDECATĂ

20. Sesizarea Înaltei Curți. a) Dreptul de a sesiza Înalta Curte. Conform

art. 519 NCPC, acest drept aparține exclusiv instanței de judecată, iar nu păr ților
sau altor participanți la proces.
Se cere însă ca judecata să aibă loc la nivelul tribunalului, cur ții de apel sau,
după caz, a Înaltei Curți. Deci, este exclusă judecătoria, chiar dacă există și aici

129
În doctrină, s-a formulat recent opinia, discutabilă, că procedura specială privitoare la înscrierea drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii se aplică „numai după îndeplinirea cerin țelor prevăzute în art. 56 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011” (V. Stoica, Dreptul potestativ de uzucapiune imobiliară extratabulară, în „Revista română de
drept privat” nr. 3/2013, p. 17), i.e. doar după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-
teritorială.
130
Cum ar fi cazurile prevăzute de art. 94 pct. 3 (judecarea căilor de atac împotriva hotărârilor autorită ților
administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de
lege), dacă hotărârea pronunțată de judecătorie rămâne definitivă.

52
cauze, e drept, pricini mărunte, care se soluționează în „ultimă instan ță” sau „în
primă și ultimă instanță”131.
Ce se înțelege prin sintagma „ultima instanță”? Prima facie , este vorba de
judecata, după caz, „în primă și ultimă instanță”, „numai în apel” (fără drept
recurs) sau „în recurs”, căci, se are în vedere cursul firesc al procesului, iar nu toate
căile de atac susceptibile de a fi exercitate de către lege, cum ar fi revizuirea sau
contestația în anulare – căi extraordinare –, care nu figurează în ciclul procesual
normal al unei cauze132.
Secunda facie, este de observat însă că și într-o revizuire sau contestație în
anulare – căi extraordinare de atac – se pot ivi chestiuni de „fond”, de care depinde
însăși admisibilitatea acestor căi de atac, în special în materia revizuirii 133, astfel
încât, dacă instanța care judecă revizuirea se pronunță printr-o hotărâre definitivă
este pe deplin îndreptățită să sesizeze Înalta Curte cu o cerere de a da o hotărâre
prealabilă într-o chestiune de drept nouă.
In fine, cum s-a remarcat deja134, dacă revizuirea sau contestația în anulare
sunt exercitate împotriva unei hotărâri definitive, după admiterea acestora, în
cadrul soluționării pe fond a cauzei se poate de asemenea pune în discu ție
necesitatea obținerii unei hotărâri prealabile.
Rezultă, așadar, că instanța de trimitere poate fi tribunalul, curtea de apel sau
o secție a Înaltei Curți care judecă pe fond în ultimă instanță o cauză, indiferent
dacă e vorba de apel, recurs, revizuire etc., dacă și numai dacă este vorba de
soluționarea definitivă pe fond a pricinii respective.
Instanța poate sesiza Înalta Curte, din oficiu sau la cererea părților interesate,
în ambele cazuri după dezbateri contradictorii, deoarece de dezlegarea de principiu
depinde soluționarea pe fond a cauzei.
De reținut că instanța nu este obligată să dea curs cererii părților, însă e
ținută să motiveze acest refuz prin încheiere interlocutorie.
În toate cazurile, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac (art. 520 alin.
1, teza a doua).

131
V., pentru această formulă, fostul art. 94 pct. 2 NCPC, în prezent abrogat prin Ordonan ța de urgen ță a
Guvernului nr. 4/2013, după ce Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul corespunzător din vechiul
Cod de procedură civilă, introdus prin Legea „micii reforme” (Legea nr. 202/2010).
132
Cf. M. Tăbârcă, art. cit., nota 93, p. 353: „întrucât darea hotărârii prealabile poate fi solicitată numai
asupra unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, în etapa revizurii și a
contestației în anulare nu s-ar putea uza de această procedură, pentru că în căile de atac de retractare nu pot apărea
asemenea probleme (sic!).” – subl. ns., M.N.
133
Art. 509 pct. 1, 2, 3, 4, 10 și 11. A se vedea pentru amănunte, Tr. C. Briciu, Comentariu sub art. 509, în
„Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, I”, pp. 1163-1178. Chiar și în materia contesta ției în anulare
unele din motivele de admisibilitate nu sunt pur procedurale (cf. art. 503 pct. 3 și 4 NCPC); cu privire la motivele de
admisibilitate a contestației în anulare, a se vedea Tr. C. Briciu, Comentariu sub art. 503, ibidem, pp. 1147-1157).
134
A se vedea M. Tăbârcă, art. cit., p. 353.

53
 b) Obiectul sesizării. Asemenea recursului în interesul legii, prin sesizarea
făcută Înaltei Curți, instanța de judecată solicită darea unei hotărâri prealabile în
vederea dezlegării în principiu a unei chestiuni de drept de care depinde
soluționarea pe fond a unei cauze actuale și viitoare.

c) Motivarea sesizării. Încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele

care susțin admisibilitatea sesizării, respectiv condițiile de fond și formale cerute
de art. 519, punctul de vedere al completului de judecată – care, subliniem, nu
însemnează antepronunțare – și al părților (art. 520 alin. 1).

d) Suspendarea cauzei. Dacă este sesizată Înalta Curte, judecarea cauzei se

suspendă prin chiar încheierea respectivă, până la pronunțarea hotărârii prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept (art. 520 alin. 2).

e) Publicitatea încheierii de sesizare. După înregistrarea cauzei la Înalta

Curte, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a instanței supreme
(art. 520 alin. 3).
Cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate
până la soluționarea sesizării, suspendarea fiind în acest caz facultativă (art. 520
alin. 4).

f) Timbraj. Procedura sesizării Înaltei Curți în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile în chestiuni de drept noi este scutită de taxa judiciară de timbru
sau de timbru judiciar (art. 520 alin. 13)135.

21. Instanța competentă. a) Competența aparține Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Potrivit art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte asigură interpretarea
și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit
competenței sale. În dezvoltarea acestei prevederi constituționale NCPC prevede
că Înalta Curte este exclusiv competentă să judece nu numai recursurile în interesul
legii (supra, nr. 11), ci și sesizările privind darea unor hotărâri de principiu în
chestiuni de drept (noi). Diferă însă compunerea completelor de judecată, în cele
două cazuri (b).

b) Completul de 13 judecători. Spre deosebire de recursul în interesul legii

care este dat în competența unui complet mixt, a „Micului Plen”, dezlegarea în
principiu a unor chestiuni de drept se judecă de un complet special al secției în a
135
Prevederea art. 520 alin. 13 este superfluă, deoarece sesizarea se face de către instan ță, iar nu de către
părți, fiind vorba de o inadvertență, care trebuia suprimată odată cu eliminarea prin legea de punere în aplicare a
dreptului părților de a sesiza Înalta Curte.

54
cărei competența intră chestiunea respectivă format din 13 judecători, cu
mențiunea însă că, tranzitoriu, respectiv până la 31 decembrie 2013, conform art.
XIX din Legea nr. 2/2013, sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulate în procesele pornite începând
cu data de 15 februarie 2013 și până la data de 31 decembrie 2015, se judecă de un
complet format din președintele secției corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și
Justiție sau de un judecător desemnat de acesta și 8 judecători din cadrul sec ției
respective136.
Cât privește Completul de 13 judecători, acesta este format din (art. 520 alin.
6):
– președintele secției sau un judecător desemnat de aceasta, care este
președintele completului;
– 12 judecători desemnați în mod aleatoriu.
Atunci când chestiunea de drept privește activitatea mai multor secții ale
Înaltei Curți, de regulă, cele două secții civile, Completul de 13 judecători va fi
alcătuit din președintele sau, după caz, de unul dintre vicepreședinții instan ței
supreme, care va prezida completul în calitate de președinte, din pre ședin ții
secțiilor interesate în soluționarea chestiunii de drept, precum și câte 5 judecători
din cadrul secțiilor respective desemnați aleatoriu de președintele completului (art.
520 alin. 8, tezele I-II)137.

136
În doctrină s-a exprimat temerea că textul art. XIX din Legea nr. 2/2013 este deficitar, deoarece ar fi
„rămas deschisă problema alcătuirii completului atunci când chestiunea de drept interesează mai multe sec ții sau
toate secțiile instanței supreme” (I. Deleanu, Tratat …, 2013, p. 398, nota 3; aceeași critică este reluată ad litteram
într-un editorial, Avatarurile punerii în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, în „Revista română de
jurisprudență” nr. 1/2013, p. 26). În ceea ce ne privește temerea este nejustificată, deoarece art. XIX a amânat
intrarea în vigoare numai a alin. 6 al art. 520 NCPC, mai sus citat, iar nu și alin. 8 și 9 ale aceluiași articol referitoare
la situația în care chestiunea de drept nouă interesează activitatea mai multor sec ții (sau chiar a tuturor sec țiilor, ceea
ce nu este cu desăvârșire exclus, chiar în condițiile diviziunii fundamentale a dreptului nostru în ius privatum vs. ius
publicum, diviziune în raport de care o chestiune de drept poate fi, de regulă, fie drept privat, fie de drept public, dar,
dacă acea chestiune este una complexă și/sau indivizibilă, implicând atât aspecte de drept civil, cât și aspecte de
drept public, ea va antrena pentru dezlegarea ei toate secțiile instanței supreme), dispoziții care sunt și rămân integral
aplicabile și pe perioada 15 februarie 2013-31 decembrie 2013. În sensul că dacă problema prezintă interes pentru
mai multe secții sau nu există o secție anume pentru problema respectivă, completul se stabile ște potrivit
dispozițiilor art. 520 alin. 8 și 9, a se vedea și V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil …,
2013, p. 416.
137
În doctrină s-a afirmat că „textul este incident, de pildă, atunci când chestiunea de drept a cărei
rezolvare de principiu se solicită privește activitatea ambelor sec ții civile ale instanței supreme” (M. Tăbârcă, art.
cit. [nota 93], p. 356.) – subl. ns., M.N. Formula este însă defectuoasă, deoarece inculcă ideea că sec țiile civile ale
Înalte Curți, deși civile, ar avea (sau ar putea să aibă) competen ță diferită în materie civilă, ceea ce nu este și nu
poate fi cazul, nu numai în raport de prevederile NCC (art. 1-3), dar și în raport de prevederile NCPC, care distinge,
sub aspectul competenței, între materia civilă, pe de o parte, și contenciosul administrativ și fiscal, pe de altă parte.
V., în acest sens, art. 94 și urm. NCPC, iar pentru amănunte, Gh.-L. Zidaru, Comentarii, în „NCPC comentat și
adnotat I”, p. 258 și urm.

55
 În fine, dacă la Înalta Curte nu există o secție corespunzătoare în competen ța
căreia intră chestiunea de drept sesizată, se aplică în mod corespunzător dispozițiile
art. 520 alin. 8 teza I și II NCPC (art. 520 alin. 9)138.
Deși legea nu prevede expres, în cazul în care există motive obiective,
judecătorii desemnați pot fi înlocuiți cu respectarea regulilor prevăzute pentru
numirea/desemnarea lor (art. 520 alin. 11).

22. Judecata sesizării. a) Pregătirea dosarului. În vederea examinării

chestiunii de drept sesizate, președintele completului ia măsuri pentru pregătirea
dosarului și desemnarea a unui judecător raportor dintre membrii completului și,
dacă este cazul, va solicita unor specialiști cunoscuți opinia scrisă asupra
problemei de drept care face obiectul sesizării (art. 520 alin. 7, 8 teza III, 11).
Raportul va cuprinde soluțiile diferite problemei de drept date de instanțele
inferioare și argumentele pe care ele se fundamentează, dacă există, jurisprudența
relevantă a Curții Constituționale, a CEDO sau a Curții de Justiție a Uniunii
Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum și opinia speciali știlor
consultați (art. 520 alin. 11).
Totodată, judecătorul raportor va întocmi și va motiva proiectul soluției ce se
propune a fi dată chestiunii de drept sesizate (art. 520 alin. 11).
Judecătorul raportor nu devine incompatibil (art. 520 alin. 5, teza finală).
Raportul se comunică fiecărui membru al completului, precum și părților,
care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin
avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind
chestiunea de drept supusă judecății (art. 520 alin. 10 și 11).

138
Dintr-o regretabilă inadvertență art. 520 alin. 9 vorbește de ipoteza în care la Înalta Curte „nu există o
secție corespunzătoare aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica
instanțelor” (subl. ns. – M.N.), caz în care sunt aplicabile, prin analogie, dispozi țiile alin. 8 al aceluia și articol. Este,
evident, că sesizarea privește o dezlegare de principiu a unei chestiuni de drept noi, de care depinde soarta unui
proces pendenti, iar nu chestiunile de drept deja tranșate, într-un fel sau altul, și care pot face obiectul unui recurs în
interesul legii. Inadvertența se explică prin faptul că, ini țial, i.e. ab origine, fostul art. 512 NCPC (L. nr. 134/2010),
prevedea drept condiție de admisibilitate (v. supra, nota 110), faptul că „problema de drept de care depinde
soluționarea cauzei respective [în ultimă instanță – n.n., M.N.] nu a fost dezlegată unitar în practica instanțelor …”
(subl. ns. – M.N.). Prin urmare, modificându-se fostul art. 512 trebuia modificat, în mod corespunzător, și alin. 9 al
fostului art. 513, devenit art. 520 după republicare. Este vorba, așadar, de o simplă problemă de corelare legislativă,
astfel încât alin. 9 al art. 520 trebuie „citit” prin prisma art. 519 și nu invers [V., totuși, I. Deleanu, Tratat …, II,
2013, p. 389, nota 1, care afirmă, zeflemist, că „Această formulare de la alin. (9) al art. 513 (recte, art. 519 – M.N.)
C. pr. civ., cel puțin formal, contrazice art. 519 C. pr. civ.: dacă chestiunea de drept care face obiectul sesizării este
„nouă” (!), chiar nu înțelegem cum se poate să fi fost dezlegată neunitar în „practica instan țelor”. (Legiuitorul ne
pune, iarăși, imaginația la încercare)»; după cum am arătat nu e vorba de trezirea sau provocarea imagina ției
lectorului ori, după caz, a interpretului, ci de o simplă chestiune de tehnică legislativă, desigur, regretabilă, cum am
spus deja, dar care, din fericire, nu este perturbatoare pentru sistemul procedurii hotărârii prealabile; în acela și sens,
V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil …, 2013, p. 415: „Faptul că în art. 520 alin. 9 se
vorbește de împrejurarea că o chestiune de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instan țelor nu schimbă
condițiile de sesizare stabilite de art. 519, referirea interesând exclusiv formarea completului de judecată”].

56
 b) Judecata sesizării. Sesizarea se judecă fără citarea părților, în cel mult 3
luni de la data învestirii.
Decizia de admitere sau respingere se adoptă cu cel puțin două treimi din
numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri de la vot (art. 520 alin.
12).
Dispozițiile de drept comun privind judecata în primă instanță (art. 192 și
urm. NCPC) rămân aplicabile, desigur, în măsura în care sunt compatibile cu
soluționarea acestei instituții procedurale speciale.

c) Soluțiile care pot fi pronunțate. Completul de 13 judecători se pronunță

printr-o decizie de admitere sau de respingere a sesizării.
Sesizarea poate fi respinsă dacă nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate
prevăzute de lege (supra, nr. 15).
Dacă recursul este admis, decizia se pronunță numai „în drept” cu privire la
chestiunea de drept supusă dezlegării (art. 521 alin. 1).
Decizia se redactează și motivează în termen în termen de cel mult 30 de zile
de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare (art. 521 alin. 3).

D. EFECTELE JURIDICE ALE HOTĂRĂRII PREALABILE

23. Obligativitatea deciziei. Ca și în cazul recursului în interesului legii

(supra, nr. 12), decizia Completului de 13 judecători nu este facultativă, ci
obligatorie.
Potrivit art. 521 alin. 3 NCPC, dezlegarea dată chestiunilor de drept este
obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării 139
deciziei, iar pentru celelalte instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Ce se întâmplă dacă dezlegarea dată de instanța supremă este nesocotită de
către instanța care a solicitat obținerea hotărârii prealabile sau, după caz, de către
alte instanțe?
În doctrină, considerându-se că cele două proceduri reglementate pentru
asigurarea unei practici judiciare unitare se exclud reciproc, în sensul că, dacă prin
decizie asupra recursului în interesul legii a fost interpretată o chestiune de drept,
sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra aceleiași probleme
de drept este inadmisibilă, s-a susținut că „dacă o problemă de drept a fost
dezlegată în procedura hotărârii prealabile, chiar dacă ulterior se constată că sunt
date soluții care nesocotesc hotărârea prealabilă, recursul în interesul legii este
139
Cu privire la critica acestei soluții, v. I. Deleanu, Tratat …, II, 2013, nr. 122, p. 390, nota 3; Cl. Roșu, op.
cit. [nota 93], p. 548.

57
inadmisibil, pentru că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în
ambele proceduri sunt, în egală măsură, obligatorii pentru toate instanțele”140.
Un recurs în interesul legii pentru acest motiv este, într-adevăr, inadmisibil,
dar, în opinia citată, în mod regretabil, nu se spune nimic despre ceea ce se
întâmplă dacă recursul în interesul legii este inadmisibil, iar hotărârea prealabilă a
fost nesocotită de către instanțe?
După părerea noastră, în astfel de cazuri, hotărârea este ilegală, fiind, în
baza art. 521 alin. 3 NCPC, atacabilă, cu apel sau recurs, după caz, pentru violarea
dispozițiilor normative incidente, astfel cum au fost interpretate de către Înalta
Curte. Dacă însă hotărârea prealabilă ar fi nesocotită de către instanța de trimitere
sau, după caz, de către o altă instanță care ar judeca în ultimă instan ță, hotărârea
pronunțată fiind definitivă, nesusceptibilă de apel sau recurs, nu mai există, practic,
nici un remediu procesual, ceea ni se pare regretabil [v., infra, nr. 26, lit. b)
propunerea de lege ferenda, privind introducerea unui motiv nou de revizuire].

24. Particularitățile caracterului obligatoriu al deciziei interpretative.

După cum am văzut deja (supra, nr. 12, lit. c), obligativitatea141 deciziilor
pronunțate de Înalta Curte în cadrul sesizărilor prealabile constă în faptul că
dezlegarea dată problemelor de drept trebuie respectate de către toate instan țele de
judecată, inclusiv de către instanța care a solicitat dezlegarea. Această din urmă
particularitate se explică prin faptul că sesizarea Înaltei Cur ți are caracterul unei
chestiuni prejudiciale.
Pe scurt, ca și deciziile pronunțate în recursurile în interesul legii, aceste
decizii sunt și devin obligatorii142 erga omnes, trebuind să fie respectate nu numai
de instanțe, ci și de particulari, precum și de orice alte autorități și instituții publice,
cât timp dispoziția legală care a stat la obiectul interpretării și dezlegării nu a fost
modificată, abrogată sau declarată neconstituțională (art. 521 alin. 4).
Deciziile își încetează efectele la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării (art. 520
alin. 4).
140
M. Tăbârcă, art. cit. [nota 93], p. 354.
141
Cu privire la natura juridică a „autorității” hotărârii prealabile – autoritate de lucru judecat ( erga partes
litigantes) vs. autoritate de lucru interpretat (erga omnes) –, a se vedea I. Deleanu, Tratat …, 2013, nr. 122, pp. 390-
391, nota 3, împreună cu reperele doctrinare acolo citate. În sensul că ar fi vorba, mai degrabă, doar de o „autoritate
de lucru interpretat”, deoarece Înalta Curte „nu a dat o dezlegare jurisdic țională, ca urmare a învestirii sale cu un
litigiu concret (nu a spus dreptul faptelor concrete deduse judecății), ci a dat o dezlegare de principiu unei probleme
de drept, interpretarea urmând să se aplice ca atare, în toate procesele a căror rezolvare ar presupune aplicarea
respectivei chestiuni de drept”, a se vedea A. Nicolae, op. cit. [nota 84], p. 94.
142
Cum, judicios s-a remarcat, numai «prin asigurarea obligativită ții hotărârii prealabile, instan ța supremă î și
poate îndeplini menirea constituțională, aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanțe judecătorești, potrivit competenței sale” (conform art. 126 alin. 3 din Constitu ție)» – A. Nicolae, op. cit.
[nota 84], p. 95, nota 54. Pentru detalii cu privire la problema constitu ționalită ții obligativită ții deciziilor instan ței
supreme în recursul în interesul legii, a se vedea supra, nota 84.

58
 IV. CONCLUZII GENERALE

25. Comparație între recursul în interesul legii și dezlegarea de

principiu a unor chestiuni de drept noi. a) Asemănări. Din cele ce precedă
rezultă că cele două proceduri judiciare prevăzute de NCPC mai sus analizate
prezintă următoarele trăsături comune:
– ambele sunt instrumente de asigurare a unei practici judiciare și, adăugăm
noi, extrajudiciare, unitare;
– ambele privesc interpretarea unor norme juridice de origine legală sau,
după caz, cutumiară, nestatală, în vederea soluționării unor probleme de drept sau,
după caz, a unor chestiuni de drept noi;
– ambele sunt guvernate de reguli procesuale comune (competența
materială, reguli de judecată);
– ambele au un efect general obligatoriu, în sensul că deciziile pronunțate
sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești și, deopotrivă, și pentru justițiabili.

b) Deosebiri. Între cele două proceduri există și elemente distinctive, care

conturează și asigură individualitatea lor, și anume:
– sub aspectul condițiilor de admisibilitate; recursul în interesul legii
presupune soluționarea unei probleme abstracte de drept, pe când hotărârea
prealabilă o chestiune de drept concretă, pendenti causa; în cazul recursului în
interesul legii, este vorba de orice problemă de drept material (substanțial) sau
formal (instrumental), pe când hotărârea prealabilă vizează numai soluționarea
unei chestiuni de drept, material sau formal, de care depinde soluționarea pe fond a
unei cauze pendenti; în fine, recursul în interesul legii poate privi orice problemă
de drept controversată, pe când hotărârea prealabilă vizează doar chestiunile de
drept noi (netranșate de către Înalta Curte);
– sub aspectul legitimării procesuale active: recursul în interesul legii poate
fi exercitat de un cerc mai larg de autorități și instituții publice, în timp ce hotărârea
prealabilă poate fi pusă numai de către instanța care soluționează în ultimă instan ță
cauza care depinde o chestiune de drept nouă;
– sub aspectul componenței completelor care judecă sesizările; recursul în
interesul legii se soluționează într-o compunere diferită de aceea a hotărârii
prealabile.

26. Concluzii și propuneri de lege ferenda. a) Scurte concluzii. Din cele ce

precedă rezultă că NCPC oferă instrumente juridice nu numai moderne, ci și utile,
59
în principiu, în vederea asigurării unei practici judiciare unitare, mai ales, în
contextul intrării în vigoare a noilor coduri.
Alături de recursul în interesul legii, care a fost perfecționat, dar și
simplificat, totodată, din punct de vedere al regulilor privind organizarea
completelor de soluționare a acestuia, renunțându-se la competența Secțiilor Unite,
dar și a unor reguli de procedură îmbunătățite, a fost reglementat un nou
instrument procesual – dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept noi –,
menit de a preveni, în principal, o practică judiciară divergentă.
Aceste instrumente traduc dreptul și îndatorirea fundamentale ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanțe judecătorești (art. 126 alin. 3 din 3 din Constituție).
Cele două proceduri nu sunt identice, ci complementare, între ele existând,
așa cum am văzut (supra, nr. 25), atât asemănări, cât și deosebiri.
Elementul comun și definitoriu este acela că dezlegările Înaltei Cur ți date în
cadrul acestor proceduri sunt general-obligatori, trebuind să fie urmate nu numai
de către instanțe, cum spune noul cod, dar și de justițiabili, care nu pot să le ignore
decât cu riscul ca acțiunile și actele lor juridice să fie socotite ilicite sau, după caz,
nule ori anulabile. Prin urmare, nerespectarea statuărilor Înaltei Curți în materie
civilă constituie motiv de casare a hotărârilor judecătorești date cu „încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material” (art. 488 alin. 1 pct. 8; art. 517 alin.
4 și 521 alin. 3 NCPC).
Totuși, așa cum s-a remarcat de multe ori și de către sursele cele mai
autorizate, nu aceste proceduri sunt cheia rezolvării unificării practicii instanțelor
judecătorești, ci recursul în casație, al cărui domeniu ar trebui să fie extins, pe
măsură ce procedura filtrului va deveni operativă, iar Înalta Curte va face din
recursul în casație un mijloc de control efectiv al „legalității” hotărârii atacate, iar
nu al temeiniciei acesteia.
În afară de acestea, ar trebui și o pregătire continuă a magistraților, a
avocaților și altor practicieni ai dreptului, care ar trebui să cunoască nu numai litera
legilor, dar, cum spunea odată Portalis, să pătrundă și spiritul acestora, iar
legiuitorul, la rândul său, să adopte legi cât mai accesibile, clare și previzibile,
reducând la minimum riscul unor interpretări și aplicări neunitare a acestora.

b) Propuneri de lege ferenda. Din analiza condițiilor de admisibilitate și a

regulilor de procedură aplicabile rezultă că ambele proceduri sunt susceptibile de
perfecționare.
Astfel, în ceea ce privește recursul în interesul legii, ar trebui să se prevadă,
expres, în acord cu art. 1 NCC și art. 5 NCPC că este vorba nu doar de
interpretarea și aplicarea a legii, ci a dreptului în general, deci, a oricărei norme
juridice general-obligatorii, indiferent de izvorul său formal (legea, uzanțele,
60
principiile generale ale dreptului). Totodată, pentru motivele arătate, ar trebui să
recunoască ministrului justiției posibilitatea de a sesiza direct Înalta Curte cu un
recurs în interesul legii, iar nu doar prin intermediul procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta presupune
reformularea art. 514
Pe de altă parte, cât privește hotărârea prealabilă de rezolvare a unei
chestiuni de drept noi, principala problemă, în opinia noastră, este aceea a
clarificării condiției privitoare la noutatea chestiunii de drept, în sensul suprimării
acestui termen din art. 519 din noul cod, deoarece noutatea privește în realitate
faptul dacă instanța supremă a statuat într-un fel sau altul asupra acesteia, fie în
cadrul unei decizii de speță, fie printr-un recurs în interesul legii sau printr-o
hotărâre prealabilă.
Sub aspectul competenței, ar trebui prevăzut că, dacă anumite probleme sau
chestiuni de drept nu intră în competența actuală (sau eventuală) a unei anumite
secții, acestea să fie soluționate fie de o anumită secție (ex., secția de contencios
administrativ fiscal), fie prin desemnarea a câte 5 judecători din cadrul fiecărei
secții. Totodată, ar trebui să se prevadă, că, în materie civilă, sunt competente
secțiile civile, indiferent dacă acestea soluționează sau nu în recurs vreo cauză
civilă, de genul aceleia în care s-a născut practica neunitară ori s-a ivit o chestiune
de drept nouă, după cum în materie de contencios administrativ-fiscal, spre ex., ar
trebui să rămână competentă secția corespunzătoare, chiar dacă anumite probleme
sau chestiuni de drept nu sunt, la un moment dat, susceptibile de a fi solu ționate în
cadrul unui recurs în casație la instanța supremă. Nu este firesc ca o problemă de
drept sau o chestiune de drept care nu e recurabilă la secția normal competentă să
fie soluționată în recurs în interesul legii sau în procedura sesizării prealabile cu
nesocotirea principiului specializării.
Cât privește efectele deciziei pronunțate în ambele cazuri, ar trebui să se
prevadă, in terminis, că nerespectarea acestora este motiv de casare, prin
modificarea (completarea) art. 488 pct. 8 NCPC („când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ori, după caz, cu
nerespectarea deciziilor date în recursul în interesul legii sau în procedura
sesizării prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept noi”)
sau, după caz, de revizuire, prin introducerea unui motiv nou (art. 509 alin. 1, pct.
12), constând în nerespectarea deciziilor date în recursul în interesul legii sau în
procedura sesizării prealabile, în condițiile art. 519, de către instanțele ale căror
hotărâri judecătorești nu ar fi recurabile.
În toate cazurile, efectele deciziilor pronunțate nu trebuie să aibă efect
retroactiv, ci numai ex nunc, deoarece nu este vorba de soluții de speță, ci de
decizii de principiu. O altă soluție, așa cum vom arăta, sperăm, cu altă ocazie,
încalcă, inter alia și în funcție de circumstanțele cauzei, principiul egalității în fa ța
61
legii, principiul securității juridice sau principiul ocrotirii încrederii legitime. De
aceea, se impune completarea art. 517 alin. 4 și 521 alin. 3 cu o mențiune expresă
în acest sens, după modelul art. 147 alin. 4 din Constitu ție pentru ipoteza efectelor
deciziilor Curții Constituționale (text care prevede că „[…] De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” – subl. ns.,
M.N.).
De asemenea, fie în cod, fie mai degrabă în Legea de organizare judiciară, ar
trebui introdus un text prin care Înalta Curte să constate caducitatea deciziilor date
în cadrul acestor proceduri, atunci când dispozițiile normative care au prilejuit
pronunțarea lor au fost modificate ori și-au încetat obligativitatea ori, după caz,
reexamineze problema sau chestiunea de drept, atunci când împrejurările ori
considerentele care au stat la baza pronunțării lor s-au schimbat.
In fine, din punct de vedere tehnic, art. 97 pct. 3 trebuie reformulat și pus în
acord cu prevederile art. 519 (prin înlocuirea sintagmei „problemă de drept” cu
aceea de „chestiune de drept”), iar alin. 9 al art. 520 trebuie, la rândul său, pus de
acord cu art. 519 (prin eliminarea referirii la ipoteza alcătuirii completului în cazul
în care „chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanțelor”,
deoarece, prin ipoteză, o asemenea ipoteză nu constituie o condiție de
admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării hotărârii prealabile). În plus, se
impune și abrogarea alin. 13 al art. 520, deoarece procedura sesizării prealabile nu
este deschisă părților interesate, astfel încât în această materie nu se pune problema
timbrajului, textul fiind, așadar, lipsit de obiect.
Toate aceste propuneri sunt de natură, credem, să asigure perfecționarea
reglementării în materie, însă, ele chiar dacă ar fi însușite de către autorită țile
competente, n-ar fi materializate prea curând. Până atunci, imperfecțiunile
semnalate nefiind grave sau insurmontabile, ci, dimpotrivă, așa cum am încercat să
demonstrăm, printr-o interpretare rațională a textelor și, mai ales, prin aplicarea lor
cu bună-credință de către destinatarii lor, în primul rând, de către Înalta Curte, ele
pot fi acoperite și depășite. Acest lucru stă în puterile lor, căci, așa cum excelent
spunea cu altă ocazie prof. Deleanu, „grandoarea sau decadența instituțiilor
juridice depinde numai de oamenii care le creează, le populează sau le profesează.
Cum sunt oamenii, așa sunt și instituțiile …”.

62