Poetul a crescut aproape țărănește la Ipotești, sat sărăcăcios, așezat într-o vale închisă de

dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, avea pridvor larg cu trepte,
odăi cu privire de jur împrejur, șoproane, hambare, livadă, tei imenși. Frații mai mari ai
poetului umblau călare pe moșie, el se cufunda în boredeiele vecinilor, ori la stână,
cutreierând pădurile cu o carte într-o mână, doi-trei covrigi în celaltă mână, dormind pe malul
apelor. Cu frații se scălda în baltă și pe insula din mijlocul ei citeau din Robinson Crusoe, se
războiau cu broaștele, făceau marșuri pe șura de paie.
Începând cu clasa a treia primară, Eminescu începe să învețe la Cernăuți, la National-
Hauptschule, instituție pe care o absolvă în 1860 al cincilea din 82 de elevi. În 1860 e înscris
la K.K. Ober-Gymnasium, clădire lungă, un fel de ospiciu mohorât, unde vor învăța și frații
săi mai mari. Tatăl, Gheorghe Eminovici, îl pusese ”în cost” pe timpul claselor primare la
Aron Pumnul, se pare, apoi la un birjar rutean Țirțec, unde era un adevărat infern pentru
copii. Tovarășii îl speriau pe Eminescu, făcând ca stafiile, Țirțec le dădea de mâncare
porumb fiert în lapte, încât cei mici înfometați, furau mere, poetul rămânând cu obiceiul de
mânca acest fruct cu lăcomie.
Aron Pumnul era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărți românești și se purta
prietenos cu ”studenții”, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl va iubi în chip deosebit, îi
va citi cu drag ”Lepturariul” (cartea de citire) cu toate ciudățeniile ei. În general, școala
cernăuțeană nu-i plăcea lui Eminescu și se presupune că ar fi vrut să fugă chiar din clasele
primare. Clasa I gimnazială mersese binișor, a II-a rău, și ”tâlharul” fuge. Eminovici pune să
fie legat și adus înapoi la școală. Rămânând repetent, Eminescu frecventează în 1862/1863,
tot clasa a II-a, stând în gazdă la un franțuz bețiv, Victor Blanchin. După vacanța de Paști din
1863 nu mai apare în cataloage. Poetul devenise ”privatist”.
În octombrie 1864 Eminescu intră ca practicant la Tribunalul din Botoșani, stând acolo până
în martie 1865 când se duce la Cernăuți pentru ”a urma studiile colegiale”
În toamna lui 1865 Eminescu reapărea pe ulițele Cernăuțiului. Acum ședea la casa lui Aron
Pumnul, care era rău bolnav și c-o ”muiere” rea care-i scurtase zilele și-l ținuse ca pe ”Pegas
în jug”. Era bibliotecar. În epoca aceasta trimite versuri la ”Familia” lui Iosif Vulcan, care îl
prezintă cu laude în nr. din 25 februarie 1866 schimbându-i numele din Eminovici în
Eminescu. Aron Pumnul murise în ianuarie, spre jalea poetului, caruia îi dedică o poezie. În
vară Mihai Eminescu părăsește Cernăuțiul. O ia pe jos cu un băț în mână și o straiță pe
umăr, spre Ardeal, coborând probabil pe valea Dornei, se lasă pe apa Mureșului până la
Târgu-Mureș. Acolo doi seminariși, Ion Cotta și Teodor Cojocaru, îmbrăcați în straie
naționale, îl iau în trăsură spre Blaj, deoarece poetul dorea să vadă locul ”unde a răsărit
soarele românismului”. Cu un carnețel în mână, Mihai Eminescu își făcea însemnări.
”Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material”. Înainte de a sosi la Blaj, așa cum
făcuse Asachi la Roma, poetul se ridică în trăsură pe vârful Hulei și mișcând pălăria zice:
”Te salut din inimă Roma-mică. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să o pot vedea”.
La Blaj o duce greu, lipsindu-i multe. Se culca prin fân, se pieptăna cu degetele, se sătura
din mere. Ieșea la câmp să citească și se scălda ceasuri întregi în Târnava. Eminescu
venise să mai termine o clasă, dar profesorul de greacă îl respinge la un examen.
Dormitul prin grajduri, pe sub streașina mănăstirii, mâncarea proastă îi afectează sănătatea.
În august 1866 merge la Alba-Iulia la adunarea ”Asociațiunii”, dormind pe o rogojină într-o
crâșmă. Se abate și prin satul Bucerdea-Grânoasa, satul de obârșie al lui Titu Maiorescu.
Răzbit de mizerie, vine la Sibiu, unde N. Densușianu constată: ”curgeau zdrențele de pe el”,
”abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era
gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părțile,
zdrențiută de la mâneci până la coate, cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus până
jos…”. I.L. Caragiale își aducea aminte că un director de teatru ambulant (desigur Pascali) îi
spusese că găsise la Giurgiu, slujind în curtea și grajdul unui hotel, pe Eminescu. Acesta,
culcat în iesle, citea în gura mare pe Schiller, căci avea un geamantan plin de cărți. Posibil
ca Iorgu Caragiale să-l fi abandonat aici.
Un actor din trupa acestuia povestea că directorul lui, neavând sufler, îl trimisese în port și
acolo îl găsise pe Eminescu desculț și fără cămașă, doar în gheroc(haină germană) și fără
cămașă, râzând banițele de cereale. Cu Iorgu Caragiale poetul a colindat până în 1867
orașele muntene, rămânând la el încă o iarnă la București în 1867/1868. Intră în trupa mai
serioasă a lui Pascali, pornind în turneul din Ardeal în mai 1868, unde spectacolele sunt
primite cu entuziasm. Pe 29 septembrie 1868, recomandat de Pascali, Eminescu este
angajat cu 450 de lei lunar, 2700 pe stagiune ca sufler al II-lea și copist la Teatrul Național
din Bucrești, unde va juca o dată și rolul ciobanului din ”Răzvan și Vidra”. În vară, plecând cu
trupa într-un turneu moldovean, până la Cernăuți, Eminovici pune mâna pe ”tâlhar” și,
conform legendei, îl închide la Ipotești. În toamna lui 1869 este trimis la Viena să studieze la
Universitate, terminându-se astfel anii boemi ai celui care urma să fie poetul național al
României.