Caracterizarea personajului principal din

romanul “Ion”
Publicat in 1920, romanul “Ion” reprezinta primul roman al lui Liviu
Rebreanu, o capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, omitand
idealizarea din proza semanatorista.
Personajul principal al operei este eponim, purtand acelasi nume, si
reprezentand simbolul unic al taranului liber, iubitor de pamant, insa cu ura si
lacomie in suflet. Fiind mereu in centrul operei, toate celelatle personaje
graviteaza in jurul sau, reactionand diferit prin expunerea directa la toate
ipostazele caracterului fluctuant al lui Ion.
Inca din incipitul operei, personajul prezinta modelul omului sarac, care se
foloseste de orice mijloace pentru a capata atat pamanturi, cat si un statut social
mai inalt. Indicii spatiali, deci imaginari, au caracter real, deoarece fac referinta la
locuri din viata reala: satul Pripas (in care se desfasoara actiunea) este des asociat
Prislopului (satul unde a copilarit autorul), atat prin asemanarea numelor, cat si
prin descrierea identica (drumul, crucea stramba, campiile inconjuratoare);
localitati adevarate care se regasesc in opera (Bucuresti, Iasi…). Pentru aceste
doua motive, si prezenta temei greutatilor intalnite de oamenii din mediul rural,
romanul “Ion” se incadreaza in curentul literar Realism.
Romanul are doua parti – Glasul Pamantului si Glasul Iubirii- reprezinta cele
doua teme ale romanului, dar si cele doua femei din viata lui Ion, Ana si Florica.
Simultan, reprezinta cele doua obsesii ale personajului: averea si iubirea. Cele
doua obsesii se manifesta succesiv, determinand conflictele exterioare cu Vasile
Baciu si George Bulbuc.
Ion este un personaj complex, cu trasaturi contradictorii: viclenie si
naivitate, gingasie si brutalitate, perseverenta si cinism. Personajul realist are o
psihologie complexa, urmata in evolutia rapida pe care o suporta. La prima
vedere, el are aceeasi pasiune pentru pamant precum Vasile Baciu,obtinand
pamant in acelasi mod, insa se diferentiaza prin atitudinea prezentata ulterior:
Vasile ramane loial sotiei sale si harnic pana la batranete, iar Ion o batjocoreste pe
Ana in ziua nuntii, apoi umbla dupa nevasta lui George, Florica.
Portretul de la inceputul romanului este favorabil, facut prin caracterizare
directa: “Desi sarac, el este “iute si harnic ca ma-sa”…”; “Munca ii era draga,
oricat ar fi de aspra”; “Pamantul ii era drag ca ochii din cap”, care prezinta
trasaturi pozitive dar si motivul dorintei sale de a avea pamant: “Toata istetimea
lui nu plateste nici cat o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult…”.
Istet, silitor si cuminte, a atras atentia si aprecierea invatatorului Herdela si ar fi
putut urma recomandarea acestuia de a merge la scoala. In ciuda acestui fapt, el
se lasa de carte pentru ca se simtea “vesnic insotit cu pamantul”.
Este cunoscut de vecinii din sat drept violent si impulsiv, motiv pentru care
este temut si respectat de aproape toata lumea din jur. Unii chiar il urasc din
aceasta cauza, precum Vasile Baciu care il numeste “hot, talhar, sarantoc” pentru
ca ii cunoaste planurile de a se insura cu fata lui si a-i fura pamanturile.
Ion isi urzeste atent planul de a-si atinge scopul prin orice mijloace. Astfel,
setea pentru pamant ii devine trasatura principala, iar lacomia, motivul mortii
sale. Dupa reusita planului datorita “iscusintei ascutie, vicleniei procedurale si mai
ales a vointei imense”(Lovinescu), Ion saruta pamantul. Acesta este un gest al
victoriei, si este descries prin secventa “iar fata ii zambea cu o placere nesfarsita”.
In capitolul “Nunta”, Ion se afla la intersectia celor doua “Glasuri” sau
“Blesteme”, devenite voci interioare. Glasul iubirii ii aduce gandul “ce-ar fi oare
daca as lua pe Florica si as fugi in lume sa scap de uratenia asta”, pe cand glasul
pamantului il face sa-si spuna “si sa raman tot calic, pentru o muiere…”. Odata
devenit posesor de pamanturi, sentimentul de iubire si brutalitatea fata de Ana
pier, iar sinuciderea Anei si moartea copilului nu-i mustra constiinta, prezentand
cinism. Sentimentele pentru Florica reinvie.
In ultimul capitol, intitulalt chiar “Sfarsitul”, Ion se foloseste din nou de
viclenie pentru a se imprieteni cu George si a se apropia de Florica. Dupa
avertismentul Savistei, George isi da seama de planurile lui Ion si ii sfarseste viata.
Loviturile cu sapa de catre George reprezinta, in aceasta instanta, pedeapsa
naratorului fata de Ion pentru perturbarea linistei unei intregi comunitati si
distrugerea vietii nevestei si copilului sau.
 Personajul este descris, infaptuit prin diferite moduri de caracterizare.
Autocaracterizarea ii evidentiaza si confirma framantarile sufletesti prin
monologuri interioare: “Ma molesesc ca o baba naroada. Parca n-as mai fi in stare
sa ma scutur de calicie…” sau “Las ca-I buna si Anuta! As fi o natafleata sa dau cu
piciorul norocului pentru niste vorbe”.
Caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele care evidentiaza
trasaturile personajului. Ion se foloseste de un limbaj popular, des intalnit “la
tara”. Gesturile si mimica ii tradeaza adevaratele intentii: “Avea ceva straniu in
privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut”. Vestimentatia ii indica
statutul social de taran, de om de rand, iar numele ii este sugestiv, fiind specific
universului rural, in care se afla. Comportamentul este fluctuant, schimbandu-se
in functie de persoana cu care vorbeste sau de ipostaza in care se afla: “o strange
pe Ana la piept cu mai multa gingasie, dar si mai prelung, decat ceilalti flacai”, ca
mai tarziu sa fie batjocoritor sau sa o loveasca cu “sange rece”.
Caracterizarea directa este realizata prin intermediul personajelor care il
descriu pe Ion. Aceasta insa nu este la fel de relevanta, deoarece prezinta doar
modul in care personajele il vad la un moment dat, ci nu felul in care este defapt
personajul. De exemplu, este descris simultan de catre doamna Herdelea ca “Este
un baiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e istet, e saritor.”, cat si de preotul
Belciug ca “un sticat si-un bataus si-un om de nimic”. Contrastul demonstreaza
punctul de vedere evidentiat in alineatul anterior, ca Ion isi schimba atitudinea si
“masca” in functie de cine ii este in apropierea imediata.
Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostaza a omului teluric, dar
supus destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui. El este
simbolul recurent al ciclului vietii, al conflictului initial ce coincide cu conflictul
final, al mortii si renasterii.