Personalitatea ca sistem bio-psiho-social și istoric

Personalitatea este definită în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (ediția a II a,

1996): ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane și o distingem ca individualitate
conștientă și liberă: ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o
persoană; felul propriu de a fi al cuiva.
În accepțiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumește ființa umană
considerată în existența ei socială și înzestrarea ei culturală.
Personalitatea integrează în sine organismul uman, structurile psihice și totodata,
relațiile în care omul este prins ca și mijloacele culturale de care dispune.
Personalitatea este la nivelul omului integral, un sistem bio-psiho-social și istoric, ce
se constituie fundamental în condițiile existenței și activității din primele etape ale dezvoltării
individuale în societate.
Personalitatea este subiectul uman privit din trei ipostaze ale sale:
1. subiect pragmatic, al acțiunii, cel ce transformă lumea și tinde să o stăpânească;
2. subiectul epistemic al cunoașterii, cel ce ajunge la conștiința de sine și de lume,
întrucât beneficiază de cunoștințe și participă la procesul gigantic și nelimitat de
cunoaștere realizat de omenire;
3. subiect axiologic, purtător și generator al valorilor, acea ființă care fără a se rupe de
natură a depășit-o totuși pe aceasta și a intrat sub imperiul culturii, deci a valorilor
adevărului, binelui, frumosului, călăuzindu-se după semnificații, credințe și idealuri,
conferind un sens superior propriei vieți.
Personalitatea este întotdeauna unică și originală. Aceasta întrucât fiecare pornește de
la o zestre ereditară unică, singulară și mai departe în câmpul existenței sociale concrete,
fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de variate experiențe, având anumite efecte
asupra cursului dezvoltării și construirii edificiului de personalitate.
Particularitățile tipice de personalitate se situează la un nivel intermediar și relativ de
generalitate între singular și general-uman.
În modelul general-uman de personalitate intră următoarele însușiri:
 aparteneța la speța umană;
 calitatea de ființă socială și deci de membru al societății;
 calitatea de ființă conștientă dotată cu gândire și voință;
 participarea la cultură, dotarea cu valori și orientarea după aceste valori;
 potențialul creativității.
Pe baza cunoașterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacțiilor
și conduitelor subiectului într-o situație dată în fața unei sarcini ce i se încredințează. Însuși
subiectul care se observă și se compara cu alții ajunge să-și constate capacitățile și trăsăturile
sale de carater ca și cum ar fi ale altuia. O lege fundamentală a sistemului de personalitate este
autodepășirea și realizarea de sine. Fiecare personalitate cumulează un ansamblu de
status/roluri. Personalitatea în diverse relații și acțiuni se manifestă conform rolului îndeplinit
și ținând seama de statusul său, ea apare ca un personaj.
Unitatea, coerența și echilibrul personalității se exprimă prin conștiință, structuri
subconștiente și inconștiente.
Conștiința morală, ca nucleu al conștienței, se realizează prin educație și este latura
responsabilă în viața socială a personalității. Prin ea sunt trăite deliberările, se iau deciziile
etc. Prin conștiința morală se trăiește sentimentul datiriei indeplinite sau cel al vinovăției, se
exprimă regrete și evaluări ale datoriei personale în diferite situații, deține controlul
manifestărilor psihice.
 Conștiința implicită este o conștiință în acțiune, un câmp al prezentului și al prezenței
noastre în lume. Ea implică separarea individului de ceilalți.
Conștiința reflexivă este caracteristică omului și constă în conștiința clara a unui eu
care acționează în mod responsabil. Conștiința reflexivă nu există la copilul mic, căci ea
presupune deplină conștiință de sine și o dezvoltare a gândirii abstracte. Ea solicită existența
unei capacități de discuție interioară, o conduită suprapusă, un comentariu propriu asupra
reacțiilor exterioare sau interioare.
Conștiința de sine începe cu conștiința propriului corp, având la bază senzațiile
interne: foamea, setea, durerea la care se adaugă senzațiile proprioreceptive și kinestetice
(cele legate de poziția corpului și de mișcare). Recunoașterea de sine e condiționată de
cunoașterea în prealabilș a unor persoane din jur. Chiar când copilul are cunoștință de sine, el
nu e totuși conștient de toate detaliile acțiunilor sale, de care poate deveni conștient numai în
anumite condiții, fenomen prezent chiar și la adult.
Nivelul inconștientului cuprinde un imens depozit de experiență de viață, impulsuri și
tendințe, deprinderi perfecționate atât de mult încât au devenit aproape automate (deprinderi
igienice, rezcțiile de politețe, etc.).
Bagajele de cunoștințe rămân întro stare latentă; unele vor fi actualizate frecvent, altele
poate niciodată. Tot inconștiențe sunt unele percepții obscure (sub pragul la care devin
conștiente), dar influențând comportamentul (mulți excitanți condiționați pot rămâne în afara
conștiinței).
Subconștientul conține totalitatea acelor evenimente ale experienței trecute care se
exprimă involuntar în toate conduitele curente. Aceasta creează rezonanțele efective și
situațiile tensionale psihice ori stările implicate în creație, inspirație, etc.
Trăsăturile psihice nu se văd direct. Ele se deduc din comportamente și activități, sunt
expresii ale structurii psihice generale și periferice sau marginale.
Trăsăturle de temperament definesc însușiri psihice de o stabilitate relativ mare ce
încorporează și sursele genetice care au fost modelate relativde condițiile vieții.
Temperamentul conferă nu numai forma, ci și stilul de exprimare a conduitelor.
Trăsăturile de caracter constituie etajul personalității legat de integrarea socială și de
educație. Sarcinile instructiv-educative se axează mai ales pe formarea unor trăsături de
caracter cum ar fi: corectitudinea, umanismul, simțul datoriei și al responsabilității,
devotamentul și abnegația pentru realizarea ideilor, etc. Caracterul se formează în activitatea
și interrelațiile din viața de fiecare zi. El se manifestă constant în: orientarea generală a
personalității, caracteristicile adaptării generale dar mai ales morale și în trăsături operative de
caracter. Între acestea există interelații complexe și o interfluență între caracter și
temperament care se observă mai ales în trăsăturile operative de caracter: hărnicia,
perseverența etc. trăsăturile de caracter sunt legate de conștiința morală și se află în nucleul
personalișății, constituind componente ale motivației interne, intriseci. Trăsăturile ideative ale
caracterului sunt laturile caracterului ce presupun entuziasm și ideologie, prin care se
depășesc sensurile și motivațiile imediate ale vieții și întâmplărilor ei și are loc subordonarea
persoanei la idealurile superioare sociale.
Structura de ansamblu a activității psihice se caracterizează prin faptul ca nu toate
însușirile au aceeași forță și frecvență de implicare în procesele psihice și în conduite. J.
Piaget a denumit acest fenomen prin termenii de decalaj transversal. El este normal în anumite
limite. În general, în structurile de personalitate pozitive sunt pe prim plan aptitudinile, ceea
ce creează un aport de contribuție a personalității.
Există o dezvoltare normală a activității psihice în decursul vieții. Procesul dezvoltării
psihice se raportează la cerințele mediului. Dificultățile de adaptare sunt cu atât mai mari cu
cât cerințale mediului (familial, școlar, social) sunt mai numeroase sau mai puțin organizate.
Există suprasolicitări ale mediului care creează tulburări discrete ale dezvoltări echilibrului
psihic. Întârzierile de dezvoltare se manifestă prin conduite mai puțin dezvoltate, trăsături și
procese psihice mai formate la o persoană dată în raport cu nivelul de dezvoltare a acestora la
marea majoritate a celor de aceeași vârstă și statusul social.
Deficiențele psihice exprimă lipsuri și incapacități de adaptare datorită factorilor
interni, a unor carențe.
Diversitatea manifestărilor psihicului este foarte mare. În principiu, se consideră că
dezvoltarea psihică este influențață de factori ereditari, de mediu și de educație. Psihologia
modernă a stabilit, în urma cercetărilor numeroase ce s-au efectuat, următoarea înțelegere a
acestei probleme: factorii de mediu și educație acționează prin intermediul condițiilor psihice,
a particularităților individuale. Condițiile interne la rândul lor, sunt constituite din ansamblul
activității psihice, iar aceasta este vorba de organizarea tuturor însușirilor și trăsăturilor
psihice, astfel încât conștiința și personalitatea să fie cât mai adecvată condițiilor de viață.
Ordinea cea mai adecvată în ceea ce privește mijloacele intelectuale, afective și
voliționale (comportamentale) o asigură educația și instrucția, care se realizează ca influențe
gradate și organizate de adaptare a copiilor la cerințale, valorile, stadanrdele culturale și
morale ale vieții sociale. Influența ereditații, mediului, educației este diferită, în funcție de
individ, etape ale vieții și situații.
Concluzii:

Importanța studierii personalității rezidă în principal din faptul că atât progresele

omenirii, cât și regresele acesteia sunt determinate de oamenii însăși. De asemenea,
importanța studierii personalității devine evidență atunci când privim omul că ființă socială
prin excelență, deoarece indiferent de profesia, locul de muncă, organizarea familială, mediul
și nivelul de trăi, omul trăiește printre alți oameni. Prin urmare înțelegerea naturii
personalității umane devine un factor esențial atât în cunoașterea de sine, dar și în cunoașterea
celorlalți.
Încă de la început ni se atrage atenția că nu există o definire unanim acceptată a
conceptului de personalitate, ci mai degrabă diferitele paradigme teoretice au avansat propriile
teorii și definiții ale personalității. Dintre aceste teorii, cele care s-au impus în psihologie sunt
teoriile psihanalitică, behavioristă, umanistă, cognitivă, teoria trăsăturilor și cea a învățării
sociale. Datorită lipsei unui consens, acest capitol introductiv se axează pe corelarea acestor
definiții teoretice cu ceea ce simțul comun desemnează prin termenul de 'personalitate'. La
nivelul utilizării cotidiene, personalitatea reprezintă acele caracteristici unice, care ne
deosebesc de ceilalți, fie ele evidente în comportament sau neexprimate comportamental, care
au o oarecare durabilitate în timp și cu ajutorul cărora conduita persoanei devine relativ
predictibilă. Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectiva personală asupra naturii
personalității, care devine astfel definiția sa de lucru. Rezumând obiectivul acestui material îl
reprezintă înțelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate și examinarea unor
variate modalități de definire a EU-lui.
De asemenea, personalitatea poate fi privită ca un concept abstract, al cărui
caracteristică principală este unicitatea: un set individual de pattern-uri de gândire, emoții și
comportamente, împreună cu procesele psihice (senzațiile, percepțiile, reprezentările, atenția,
memoria, gândirea, limbajul și imaginația).
În literatura de specialitate există o multitudine de definiții date personalității, toate
având câteva elemente comune. Tudose, F. (2011) a extras câteva noțiuni generale:
1. personalitatea este un concept global, o structură care nu se poate descrie decât
prin elementele sale generale;
2. ea are un anumit grad de permanență, o dinamică și o economie proprie;
3. este rezultata dezvoltării potențialităților înnăscute într-un mediu de dezvoltare
precizabil din punct de vedere sociocultural;
4. dezvoltarea personalității este secvențială.
Dar personalitatea este doar o componentă definitorie a ființei umane. Omul este un
sistem bio-psiho-social și istoric:
1. Componenta biologică se referă la dezvoltarea omului de la copil-adult, unde
vorbim de dezvoltarea fizică a organismului și de satisfacerea nevoilor fiziologice (gândește-
te la un bebeluș: cum comunică? Prin plâns. De ce plânge? Pentru că are nevoie de hrană, să
fie schimbat sau de afecțiune).
2. Componenta psihologică cuprinde procesele psihice menționate mai sus;
gândurile, emoțiile și comportamentele noastre.
3. Componenta socială – imaginează-ți traseul pe care-l parcurge un copil:
merge la grădi, începe să se integreze social, apoi merge la școală, liceu, facultate și după ce
scăpă de la joc, ajunge la job, job de la care nu știe cum să scăpe mai repede pentru a face
ceea ce îi place (componenta istorică).
 Toate aceste componente ne influențează felul nostru de a fi și practic personalitatea,
împreună cu celelalte elemente genetice și dobândite, este cea care ne dă unicitatea și ne
diferențiază de cei din jur.

Bibliografie:

1. Allport, G. W. (1991), Structura şi devenirea personalităţii, Editura

Didactică şi Pedagogică, București
2. Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iași
3. Golu, M. (1993), Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti
4. Opre, A. (2006), Introducere în teoriile personalităţii, Editura ASCR, Cluj Napoca
5. Șchiopu, Ursula, Piscoi, Viorica, (1989), Psihologia generală și a copilului,
Editura Didactică şi Pedagogică, București