Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica

italiană (in italiană Repubblica italiana),[12][13][14][15] este un stat unitar, republică parlamentară, aflat
în Europa de Sud. Ea acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă temperată; datorită formei părții
sale continentale, este denumită pe plan intern lo Stivale („Cizma”).[16][17] Cu 61 de milioane de
locuitori, este a cincea cea mai populată țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată[18] și are a treia
cea mai mare economie din zona Euro și a opta din lume după PIB nominal.[19]

Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul actual al Italiei,
până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de secole a rămas centrul politic și
religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul
Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar
începând cu secolul al XI-lea, numeroase orașe-stat italiene(en)[traduceți] au început să înflorească
practicând navigație, comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în
Italia medievală).[20] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând cărturari, artiști
și polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.[21] Exploratorii italieni ca Marco
Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă,
contribuind la epoca marilor descoperiri pentru europeni.[22] Totuși, Italia a rămas fragmentată în
numeroase state aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a
făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.[23] Italia va intra
astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al XIX-lea.[23]

După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea(en)[traduceți] pentru independența Italiei s-
au soldat cu unificarea unei mari părți din Italia actuală între 1859–1866.[24] Începând cu sfârșitul
secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, noul Regat al Italiei s-a industrializat
rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind Mare Putere.[25][26] Italia sudică și rurală au rămas în
mare parte însă excluse de la industrializare, alimentând o diaspora(en)[traduceți] mare și influentă. În ciuda
victoriei din Primul Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație
socială, care a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea
Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică și un război
civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și s-a bucurat de
o explozie economică(en)[traduceți], devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate țări[27][28][29][30] și a cincea
economie a lumii până în 1990.[31]

Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale[32] și este astfel
considerată a fi o putere regională majoră.[33][34][35] Italia este unul dintre membrii fondatori și unul
dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[36] fiind membră și a mai multor instituții internaționale,
între care ONU,[37] NATO,[38] OCDE, OSCE, OMC,[39] DAC(en)[traduceți], G4(en)[traduceți], G6(en)[traduceți], G7, G8, G10(en)
[traduceți]
, G20,[40] a Uniunii Mediteranei,[41] a Consiliului Europei,[39] a Inițiativei Central-Europene,
[42]
ASEM[43] și a Uniting for Consensus(en)[traduceți].[44]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate.[45] Conform uneia
dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[46] a fost împrumutat prin greaca
antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor” (cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).
[47]
Taurul era un simbol al triburilor din sudul peninsulei[48] și apărea adesea în luptă cu lupoaica
romană ca simbol al sfidării Italiei libere în timpul Războiului Social.[49] Istoricul grec Dionis din
Halicarnas afirmă aceasta odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus(en)[traduceți],
[50]
legendă amintită și de Aristotel[51] și Tucidide.[52]

Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform lui Antioh
din Siracuza(en)[traduceți], porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi: provincia Reggio, și
parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea sa Oenotria(en)[traduceți] și Italia
deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei
să folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei
lui Cezar August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi.
[53]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Italiei.

Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma Antică, Regatul
Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este

considerat a fi una dintre cele mai mari opere de arhitectură și inginerie.
Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în
perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[54] urmată de sosirea omului modern acum circa
40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la
baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții –
erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană
erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[55]

Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[56][57][58][59] iar în
secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și
în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[60] Fenicienii au stabilit
și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[61]

Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[62][63] a
evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și
cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o
civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală
și a modelat în mare măsură lumea modernă.[64] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea,
Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[65] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor
barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[66] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie
de ani.[67]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

 Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de
multe secole.
După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[68] urmați în secolul al VI-lea de o
scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[69] Invazia unui alt trib germanic, lombarzii,
spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate
(Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii
1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la
sfârșitul secolului al VIII-lea.[70] Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală.
Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului
Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de
partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.
[71]

Castel del Monte(en)[traduceți], construit de împăratul

german Frederick al II-lea.
În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală(en)[traduceți]. Dat
fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul
Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea.[72] În
1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic
Barbarossa în bătălia de la Legnano,[73] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele
din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit
în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult
în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[74]

În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-
normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și
bizantine din Italia sudică.[75] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat
unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou și, începând cu
secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[76] În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state
independente denumite Giudicati(en)[traduceți],[77] deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez
sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din
1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație.[78][79] Recuperarea din
ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a
permis înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.[80]
Începutul Epocii Moderne