Suport Curs TGD

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2023-2024
Semestrul I
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei: Teoria Generală a Dreptului

Tipul disciplinei (impusă) : DI
II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină
Nume şi titlul ştiinţific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu

Contact e-mail: luiza.gavrilescu@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web
III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite
Înscrierea la curs este condiţionată de îndeplinirea condițiilor de înmatriculare în anul I

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
1. Obiective:
Obiectivul general
Însușirea noţiunilor fundamentale din domeniul dreptului în vederea aplicării normelor juridice.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Explice elementele din sistemul de drept
 Opereze cu regulile ce guvernează aplicarea normelor juridice
 Descrie procedura de legiferare
 Analizeze structura raporturilor juridice
 Aplice regulile studiate la soluționarea unor cazuri practice
2. Competențe:
Competenţe profesionale
C.1. Asimilarea noţiunilor de bază ale dreptului
C2. Înțelegerea corelațiilor dintre instituţiile fundamentale dreptului
C.3. Capacitatea de a interpreta normele juridice
C.4. Însușirea mecanismelor procesului de legiferare
C.5. Aptitudinea de a realiza încadrarea juridică a situațiilor de fapt
Competente transversale
CT1. Îndeplinirea îndatoririlor profesionale de o manieră
responsabilă și eficientă
CT2. Perfecționarea tehnicii de lucru individual și adaptarea la lucrul
în echipă
CT3. Valorificarea resurselor de informare și documentare
CT4. Dezvoltarea abilităților de comunicare și argumentație
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere(identice

cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Sistemul științelor juridice - 2 ore
Unitatea de învățare 2: Metodologia juridică - 2 ore
Unitatea de învățare 3 :Configurația dreptului -2 ore
Unitatea de învățare 4 :Raportul dintre drept şi stat- 2 ore
Unitatea de învățare 5: Principiile fundamentale ale dreptului – 2 ore
Unitatea de învățare 6: Funcțiile principale ale dreptului- 2 ore
Unitatea de învățare 7: Raportul dintre drept și normele sociale- 2 ore
Unitatea de învățare 8: Alcătuirea și acțiunea normei juridice -2 ore
Unitatea de învățare 9: Izvoarele formale ale dreptului – 2 ore
Unitatea de învățare 10: Elaborarea actelor normative – 2 ore
Unitatea de învățare 11: Formele realizării dreptului – 2 ore
Unitatea de învățare 12: Interpretarea normelor juridice – 2 ore
Unitatea de învățare 13: Raportul juridic – 2 ore
Unitatea de învățare 14: Răspunderea juridică – 2 ore
2
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs
EVALUARE FORMATIVĂ 1 – realizată pe baza efectuării fișelor aplicative
EVALUARE FORMATIVĂ 2 – constă în susținerea unui test de verificare a cunoștințelor
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
Efectuarea unor fișe aplicative pe parcursul activității de pregătire 25%
Soluționarea unui test de verificare a cunoștințelor pe parcurs 25%
Susținerea examenului final 50%
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie obligatorie:
- Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, editia 5, Ed. C.H. Beck, București, 2020
- Elena Anghel, Cornelia Ene Dinu, Laura Spătaru Negură, Teoria generală a dreptului.
Caiet de seminar,coord. Nicolae Popa, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
- Referinţe suplimentare:
1. Silviu Alexandru,Introducere în teoria dreptului, Ed. Etnans, Brasov, 2019
2. Anca Monica Ardeleanu, Teoria generala a dreptului, Ed. Universul Juridic, București,
2009
3. Alexandru Bleoncă, Teoria generala a dreptului, Ed. C.H. Beck, , Bucuresti, 2016
4. Mihai Bădescu, Teoria generală a dreptului, Sitech, Craiova, 2018
5. Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, editia 3, Ed. C.H. Beck, colectia Manuale Beck,
Bucuresti, 2013
6. Simona Cristea, Teoria generala a dreptului, Ed. C.H. Beck, colectia Curs Universitar,
Bucuresti, 2018
7. Virgil Cristea, Interpretarea și aplicarea normelor juridice, Ed. C.H.Beck, București,
2014
8. Ion Craiovan, Tratat de teoria generala a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2015
9. Dănişor D. C., Dogaru I., Dănişor Gh. (2006), Teoria generală a dreptului, Editura C.H.
Beck, Bucureşti
10. Corina Alexandra Dumitrescu, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Ed. Paiedeia,
1999
3
11. Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului (Enciclopedia juridica). Drept rational,
izvoare si drept pozitiv, Ed. All Beck, colectia Restitutio, Bucuresti, 1999
12. Lucreția Dogaru, Gheorghe Mihai, Norma juridică și interpretarea ei, Ed. Universul
Juridic, 2015.
13. Humă I. (2005), Cunoaştereşi interpretare în drept, Editura Academiei, Bucureşti.
14. Luiza-Cristina Gavrilescu, Drept civil. Parteagenerală, EdituraUniversul Juridic,
București, 2015;
15. Luiza-Cristina Gavrilescu, Drept civil. Persoanele, EdituraUniversul Juridic, București,
2017;
16. Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, Ed. Prouniversitaria, București, 2020
17. Dumitru Mazilu, Tratat de Teoria general a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2007
18. Gheorghe Mihai, Radu Motica, Fundamentele dreptului, Optima Justitia, Ed,All Beck,
București, 1999
19. Gheorghe Mihai, Radu Motica, Teoria generală a dreptului, Ed,All Beck, București,2001
20. Ionuț Nefliu, Noțiuni fundamentale de Teoria Generală a Dreptului Editura Hamangiu,
București, 2021
21. Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului și statului, Chișinău, 2017
22. Mihail Nimenschi, Teoria generală a dreptului, Editura Hamangiu, București, 2019
23. Elena Paraschiv, Izvoarele formale ale dreptului, Ed. C.H.Beck, București, 2008
24. Roberta Ploscă, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.Beck, București, 2015.
25. Vasile Bîcu, Irina Olivia Calinescu,Sevastian Cercel, Serban Diaconescu, Luiza-Cristina
Gavrilescu, George- Alexandru Ilie, Raluca -Ștefania Lazăr, Cornelia Munteanu, Lavinia
Tec, Fișe de drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2020
26. Irina Olivia Călinescu, Șerban Diaconescu, Luiza-Cristina Gavrilescu, George- Alexandru
Ilie, Raluca -Ștefania Lazăr, Oana- Andreea Motica, Cristian Paziuc; Sevastian Cercel,
Cornelia Munteanu ( coord.), Fise de drept civil. Partea Generală, Editura Universul
Juridic, București 2018
27. Mihail Dinu, Luiza-Cristina Gavrilescu, Eugen Huruba, Daniela Iancu, Codrin Macovei,
Alin Speriusi-Vlad, Andreea Tabacu; Emilian Stănișor ( coord.), Admitere în magistratură
și avocatură,Ghidul Candidatului, Editura Universul Juridic, București, 2018
4
28. Mona-Maria Pivniceru, Gabriela Răducan, Bogdan Micu, Mădalina Dinu, Karoly Benke,
Carolina Maria Niță, Alexandra Sinc, Radu Slăvoiu, Marius Voineag,Teste grilă pentru
concursuri și examene. Licență, admitere în magistratură, promovare în funcții de execuție,
admitere și definitivat în avocatură, Editura Hamangiu, București
29. Kamelia Sîrbu, Daniela Moțiu, Nicoleta Miclăuș-Bădin, Ilie George-Alexandru, Florian
Emese, Vladimir Diaconiță, coord. Moțiu Florin,Teste-grilă, minispețe pentru examenele
de admitere în profesiile juridice. Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2017
30. Mălina Tebieș, Teste-grilă - pentru examenele de admitere în avocatura și magistratură,
Editura Universul Juridic, București 2017
31. Iosif R. Urs, Teste grilă pentru examenele de an, licență și admitere în profesiile juridice,
Editura Hamangiu, București,2018
32. Viorel Voineag, Teste grila pentru magistratură, avocatură și licență, Editura Juritest,
București, 2017
5
Unitatea de învățare 1: Sistemul științelor juridice
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: încadrarea Teoriei generale a dreptului în cadrul științelor
juridice
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
 să determine elementele definitorii ale științelor juridice;
 să identifice momentele istorice care au marcat apariția sistemului juridic;
 să delimiteze principalele categorii de științe juridice;
 să recunoască trăsăturile științei dreptului ca ramură a științelor sociale
1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore
1.4. Conţinutul unităţii de învăţare
1. Rolul științelor juridice în sistemul științelor sociale
 Conceptul de știință
Știința reprezintă ansamblul sistematic de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii.
Știința stabilește, prin abstractizare și generalizare, legile proprii fenomenelor, care permit
fundamentarea acțiunilor practice. Pentru ca un ansamblu de cunoștințe să constituie o știință,
trebuie să întrunească următoarele criterii:
 Să aibă un domeniu propriu de cercetare - obiectul științei;
 Să se exprime într-un limbaj specific, care exprimă conceptele și categoriile proprii;
 Să conțină mijloace apte să elaboreze ipoteze și teorii
Se disting următoarele categorii de științe:
- științe ale naturii;
- științe despre societate;
- științe despre gândire
-
 Categorii de științe sociale
Științele sociale se împart în următoarele categorii;
- științe umaniste, cum sunt economia, sociologia, psihologia;
- științe istorice, care au drept obiect reconstituirea și interpretarea trecutului;
6
- științe juridice, care vizează aspecte de tip normativ.
 Importanța științelor juridice în sistemul științelor sociale
Științele juridice au drept obiect de studiu realitatea juridică, ca parte componentă a
științelor sociale. Prin intermediul științelor juridice se asigură organizarea și coordonarea
comportamentului uman. În vederea protejării unor valori cardinale pentru societate, dreptul
conține norme ce sunt destinate disciplinării comportamentului uman. Stabilirea acestor reguli se
face prin intermediul reprezentanților aleși de o anumită comunitate. Respectarea normelor
constituie garanția apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Ansamblul
normelor este într-o continuă dinamică, pentru a se adapta realităților sociale aflate în permanentă
transformare.
 Componentele sistemului științelor juridice
Sistemul științelor juridice conține următoarele elemente componente:
-Teoria generală a dreptului;
- științele juridice de ramură;
- științele juridico-istorice;
- științele ajutătoare
Științele de ramură cuprinde mai multe ramuri de drept, cum ar fi drept civil, drept penal, drept
administrativ. Ramurile de drept reprezintă grupări de norme care au a obiect o categorie distinctă
de relații sociale, utilizând metode și principii proprii.
Fiecare din aceste ramuri conține instituții juridice proprii, care reglementează anumite categorii
de relații sociale.
Științele juridice istorice au ca obiect de studiu dreptul din perspectiva unei anumite perioade,
al unei anumite țări sau arii geografice,sau la nivel global. Se includ în această categorie : istoria
dreptului, dreptul roman. Aceste științe analizează ideile școlilor juridice, integrate în marile
doctrine juridice. Studierea științelor istorice contribuie la înțelegerea evoluției diferitor instituții
juridice.
Științele ajutătoare sunt științe cu obiect de studiu distinct, care sprijină studiul științelor
juridice, cum sunt: logica juridică; medicina legală, criminalistica, statistica juridică. Spre
exemplu, criminalistica contribuie la procurarea unor probe științifice prin utilizarea datelor
derivate din fizică, chimie, etc.
7
2. Încadrarea Teoriei Generale a dreptului în cadrul sistemului științelor juridice
 Importanța TGD pentru științele juridice de ramură
Teoria generală a dreptului deține o poziție centrală în cadrul sistemului juridic, având rol
integrator pentru toate ramurile de drept. TGD are menirea de a extrage din cadrul fiecărei științe
juridice de ramură, un numitor comun. General valabil. Astfel, din noțiunile și principiile proprii
fiecărei ramuri de drept, TGD sintetizează conceptele și regulile comune.
Rezultă că TGD constituie acea parte a științelor juridice care studiază dreptul în manieră
sintetică, urmărind integrarea principiilor generale într-un ansamblu comun de reguli.
Principalul obiectiv al TGD îl constituie realizarea unei rețele între elementele ce formează
obiectul științelor ca ramură.
Obiectul TGD îl constituie explicarea noțiunilor elementare și a principiilor comune
diferitor ramuri ale dreptului. Interesul configurării acestui sistem de teorii unitare se relevă în
capacitatea sa de o furniza soluții precise problemelor practice determinante. Utilitatea practică a
regulilor cuprinse în TGD este evidentă îndeosebi pentru acoperirea unor lacune ale legii datorate
inexistenței unor reglementări incidente unui caz dat, sau pentru a gestiona contradicțiile dintre
diferite norme.
 Caracterele TGD
- caracter introductiv - deoarece cuprinde noțiuni generale, descrie conceptele, instituțiile și
metodologia domeniilor științelor dreptului;
- caracter general și teoretic, deoarece analizează fenomenul juridic în ansamblu;
- caracter sintetic, deoarece analizează fenomenul juridic din perspectiva conceptelor
fundamentale.
 Structura TGD
TGD poate fi structurată pe două paliere:
A. Teoria normativă a dreptului- cea care pune accent pe norma juridică, de tehnică juridică,
de aplicare pe coordonate timp, spațiu, persoane și explică conceptul de raport juridic și
cel de răspundere juridică. Această materie se predă îndeosebi în sistemele de drept din
Europa continentală.
B. Teoria analitică a dreptului – cea care se preocupă de abordarea profundă a conceptelor de
drept, dreptate, adevăr , finalități ale dreptului, izvoarele dreptului.
Această materie se predă îndeosebi în sistemele de drept bazate pe common law.
8
 Evoluția instituției TGD
Inițial, TGD a fost denumită Enciclopedia dreptului, deoarece descrie rolul său de știință
juridică universală. TGD a devenit știință la începutul sec. XIX.
În țările europene, TGD se regăsește în planurile de învățământ cu diferite denumiri.
În România, la facultatea de drept din București, în anul 1913 s-a înființat catedra de
Enciclopedia dreptului. Începând cu anul 1948, TGD este inclusă în programa de învățământ a
facultăților de drept, sub denumirea de „Introducere în studiul dreptului”. Între profesorii de
prestigiu care au predat această materie sub diferite titulaturi amintim pe G. Mironescu, M.Djuvara,
T.Ionașcu, E.Speranția, ș.a.
1.5.Rezumat
Importanța studierii științei dreptului derivă din caracterul său social și din faptul că
reglementează și protejează drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Dreptul este alcătuit din mai multe subsisteme: TGD, științele juridice de ramură , științe
juridice istorice, științe ajutătoare.
Ca ramură de drept, TGD analizează în mod teoretic și sintetic fenomenul juridic, dintr-o
perspectivă generală
1.6. Test de evaluare
 Rezolvați următoarele cerințe:
1. Analizați clasificarea științelor juridice.
2. Precizați care este obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului
3. Explicați criteriile după care se diferențiază științele juridice de ramură.
4. Enumerați principalele etape din evoluția sistemului juridic românesc
 Apreciați valoarea de adevăr a următorului enunț și argumentați alegerea:
1. Între știința dreptului și științele juridice nu există vreo trăsătură comună.
2. Știința dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând,
ca dimensiune alienabilă a existenței umane, în condiții social-istorice nedeterminate.
 Marcați prin încercuire litera din dreptul răspunsurilor corecte:
a. Științele juridice :
a. investighează fenomenul social;
b. utilizează metode proprii de cercetare;
c. au ca obiect de cercetare societatea, dreptul și religia.
9
2. Obiectul TGD îl reprezintă:
a. explicarea noțiunilor elementare și ale principiilor comune diferitor ramuri de drept;
b. analiza influenței normei de drept asupra societății umane.
c. răspunderea juridică a subiectelor de drept pentru fapte ilicite.
3. Prin conținutul obiectului său, dreptul aparține:
a. sistemului științelor despre gândire;
b. sistemului științelor ale naturii;
c. sistemului științelor despre societate.
4. Științele juridice studiază:
a) doar legile existenței și dezvoltării statului și dreptului;
doar instituțiile politice juridice și formele lor concret- istorice;
modul în care instituțiile politico- juridice influențează și suportă influența socială.
5. Sistemul științei dreptului este alcătuit din următoarele părți:
a) doar din Teoria generală a dreptului;
b) doar din științele juridice de ramură și din științele ajutătoare;
c) din științe juridice istorice, de ramură și ajutătoare.
10
Unitatea de învățare 2: Metodologia juridică
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 2 prezintă: Metodele cercetării științifice juridice: logică;
comparativă; istorică; sociologică; cantitativă
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
 să identifice principale metode de studiu a fenomenului juridic;
 să utilizeze metodele de cercetare adecvate în raport de rezultatul urmărit;
 să analizeze metodele de cercetare a fenomenului juridic;
- să urmărească rezultatele metodelor de cercetare raportat la sistemul științelor juridice
1.3. Durata
 Precizări terminologice
Complexitatea fenomenului juridic reclamă utilizarea unor mijloace de cercetare adecvate.
Metodele cercetării științifice a dreptului sunt analizate în cadrul științei despre știința dreptului,
denumită metodologie juridică.
Metodologia este sistemul celor mai generale principii de investigare a unui fenomen
social. Metodologia cuprinde totalitatea procedeelor folosite pentru analiza structurii și dinamicii
raporturilor dintre componentele acestuia.
Metodologia juridică reprezintă un sistem de factori de relativă invarianță într-un număr
suficient de mare de metode, factori, ce au ca obiect relațiile ce se stabilesc între diferitele metode
în procesul cunoașterii fenomenului juridic.
 Metodele de cercetare științifică a dreptului
Metodele de cercetare reprezintă operațiuni sau proceduri prin care specialiștii urmăresc
cunoașterea domeniului de studiu. Cercetarea științifică a dreptului utilizează anumite metode
adecvate investigării fenomenului juridic.
Dintre acestea, distingem metode specifice științelor juridice și metode comune ramurilor
științelor socio umane.
 metodele de cercetare proprii științelor juridice sunt:
11
o metoda abstractizării - constituie o operație logico - semantică cel mai frecvent
utilizată în teoria generală a dreptului. Funcționează prin înlăturarea unor note ale
unui concept, creându-se posibilitatea extinderii acestuia. Rezultatul abstractizării
îl constituie generalizarea;
o metoda determinării- constituie o operație logico - semantică cel mai frecvent
utilizată în științele juridice de ramură. Funcționează prin adăugarea unor noi note
unui concept, creându-se posibilitatea restrângerii acestuia. Rezultatul determinării
îl constituie particularizarea.
 metodele de cercetare comune și altor ramuri ale științelor socio umane sunt:
o metoda logică - constă în reflectarea și formularea datelor și concluziilor despre
aspectele suspuse cercetării pe baza legilor raționamentului corect. Metoda logică
se potrivește studierii științei dreptului, aceasta fiind o știință deductivă. Inima
oricărei deducții, analitice sau sintetice, o constituie silogismul. Metoda deducției
pleacă de la o premisă generală, pentru a soluționa cazuri particulare. Metoda
inducției pornește de la analiza cazurilor particulare și permite extragerea unor
concepte generale.
Conceptele și instituțiile juridice sunt cercetate sunt descrise sub aspect concluziv din
punctul de vedere al raționamentului corect. Metoda logică este întrebuințată în drept sub forma
ansamblului de procedee și operațiuni metodologice prin care se urmărește revelarea structurii și
dinamicii raporturilor necesare între diferitele componente ale sistemului juridic al unei societăți.
Dreptul a fost caracterizat drept o matematică a științelor sociale, datorită caracterului său logic.
Elementul comun îl constituie necesitatea probării și formării ipotezelor.
o metoda istorică -rezidă în cunoașterea fenomenului pe baza evoluției sale istorice.
Ca știință, istoria utilizează metoda inferenței, prin care se urmărește să se stabilească
adevăruri individuale , încă necunoscute, prin intermediul adevărurilor individuale, dinainte
cunoscute.
Semnificația evenimentelor din diferite perioade e timp, valorile sociale promovate au
influențat normele juridice și instituțiile juridice. Creația juridică poate constitui un model pentru
practicienii dreptului.
12
o metoda comparativă -se evidențiază prin pe studiul comparat al diverselor sisteme
sau subsisteme trecute sau actuale. Utilizare metodei comparație trebui să se realizează cu
respectarea următoarelor reguli:
 Se pot compara doar elemente comparabile, care fac parte din același sistem de drept
istoric. Prin urmare, nu se vor putea compara elemente ce fac parte din sistemul de drept sclavagist
cu cele din sistemul de drept socialist. Din același considerent, nu se vor putea compara sisteme
de drept antagonice: de exemplu, sisteme juridice bazate pe statul de drept cu sisteme juridice
totalitare;
Este necesară identificarea unor indici comuni care să ajute la descoperirea fenomenelor
identice.
Metoda comparativă are importanță în procesul de legiferare, ea furnizând informații
valoroase cu privire la reglementările cuprinse în alte sisteme de drept.
o metoda sociologică - utilizează metodologiile și tehnicile cercetării sociologice;
Metoda sociologică analizează fenomenul juridic din perspectiva influenței societății
asupra fenomenului juridic în general. Cercetarea sociologică a dreptului funcționează în dublu
sens: atât acela al cunoașterii influenței dreptului asupra societății cât și în sens invers. Astfel,
juriștii analizează dreptul din interior, iar sociologii analizează fenomenul juridic din exterior.
o metoda analizei sistemice - funcționează prin tehnica studierii relației dintre parte
și întreg, a interacțiunii dintre elementele sistemului.
o metoda prospectivă sau de prognozare- constă în observarea și interpretarea
fenomenului din perspectivă tendențială.
Instrumentele proprii cercetării sociologice care servesc și cercetării juridice sunt:
observația, sondajul de opinie, ancheta socială; chestionarul, interviul.
Domeniile de care se preocupă sociologia juridică sunt:
Domeniul creării dreptului; domeniul cunoașterii legilor; domeniul poziției subiectelor
raporturilor sociale față de reglementările în vigoare; domeniul cercetării cauzelor concrete ale
încălcării dreptului; domeniul limitelor reglementărilor juridice, al raportului dintre sfera
reglementărilor juridice și extrajuridice; al formelor juridice și meta juridice de influențare a
conduitei cetățenești.
Între temele de cercetare sociologică juridică se întâlnesc:
-documentări solicitate de organele cu competențe normative;
13
-investigații cu caracter de expertiză legală;
- investigații privind modul de administrare a justiției;
Investigații privind procesul de reintegrare socială a persoanelor care au comis fapte
antisociale.
Cu toate că toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale, nu toate fenomenele sociale
sunt fenomene juridice. Dreptul este social prin vocație și conținut. Recunoașterea colectivă care
este fundamentul dreptului contribuie la stabilirea corespondenței dintre obligațiile unora și
pretențiile altora.
 Nota bene!
 Metoda sistemica nu trebuie confundată cu sistematizarea . Metoda sistemic analizează
dreptul ca un sistem coerent de elemente, împreună cu relația acestora între ele cu întregul
. Sistematizarea se referă la ordonarea elementelor dreptului , îndeosebi a normelor juridice,
după anumite criterii.
 metode concrete:
o metode de analiză cantitativă , constau în: calcul matematic, statistică, evidența
contabilă, prelucrarea și înmagazinarea computerizată a datelor, etc.
o metode experimentale, de laborator se întrebuințează spre exemplu în
criminalistică.
Informatica juridică îmbunătățește procesul decizional prin rapiditatea efectuării unor
operațiuni. Chiar în plan decizional, sistemul informatic poate fi productiv în cazul deciziilor cu
caracter repetitiv, cum sunt cele administrative, care sunt caracterizate prin aceea că presupun
aplicarea mecanică și identică pentru aceleași categorii de fapte a unor norme juridice la situații
reductibile în formule matematice finale.
La nivel mondial, sunt realizate programe legislative și jurisprudențiale destinate
perfecționării sistemului decizional. În planul evoluției legislative, programele informatice oferă
datele necesare aprecierii corelației dintre reglementări.
Consiliul Europei și Comisia Europeană desfășoară acțiuni pentru unificarea cercetărilor
privind perspectivele legislației Uniunii Europene.
Oricât de utile se dovedesc a fi aceste sisteme și programe informație, rolul judecătorului
nu va fi preluat de un computer.
14
Metodele cantitative aplicate în drept contribuie la perfecționarea reglementărilor juridice,
la sporirea eficienței lor sociale și la îmbunătățirea activității de realizare a dreptului.
 alte metode și tehnici de muncă intelectuală :
o metoda carteziană, care funcționează după următoarele reguli:
- acceptarea unui lucru drept adevărat numai în măsura în care a fost cunoscut indubitabil că
este astfel;
- împărțirea dificultăților cercetate în mai multe părți, după cum dictează necesitatea rezolvării
lor;
-dirijarea gândurilor de la cele mai simple către cele mai complex obiecte;
- efectuarea unor enumerări complexe și revizuiri generale, încât să nu se omită elemente
importante.
o studiul de caz, pe baza jurisprudenței instanțelor românești și internaționale ;
o instruirea programată ; autointerogația, problematizarea; eroarea ca resursă a
cunoașterii;
o producția de idei – cooptarea tinerilor cercetătorii la dezvoltarea nivelului
cunoașterii;
o lectura- accesarea resurselor doctrinei prilejuiește asimilarea valorilor umanității
o asumarea rolului de judecător cu titlu de exercițiu util studierii tehnicii acuzării și
apărării.
1.5.Rezumat
Dreptul are caracter normativ și social și este analizat prin metode specifice de cercetare.
Metodologia juridică este sistemul factorilor de relativă invarianță, dedus din mai multe metode,
sistem de factori care au ca obiect relațiile care se stabilesc între diferite metode în procesul
cunoașterii fenomenului juridic. Metodele cercetării științifice juridice sunt: metoda logică, metoda
comparativă, metoda istorică, metoda sociologică și metodele cantitative. Dreptul, ca știință
sistematică, este o știință deductivă, în care necesitatea argumentării este o cerință intrinsecă.
Dreptul urmează firul evoluției sociale. Logia definește comparația ca pe o operațiune ce urmărește
constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Sociologia definește dreptul
ca un fenomen social, . Informatica juridică îmbunătățește procesul decizional prin rapiditatea
efectuări anumitor operațiuni, între care deciziile repetitive din domeniul administrativ.
15
1. Analizați metodele de cercetare științifică studiate și evidențiați rezultatul aplicării lor
fenomenului juridic.
2. Identificați metodele de cercetare științifică pe baza cărora a rezultat clasificarea ramurilor
științelor juridice. Interior, sociologia juridică
1. Comparația instituțiilor juridice se fac separat, fără a se analiza principiile de drept ale
sistemului respectiv, considerând faptul că fiecare instituție există în mod izolat față de celelalte
instituții din cadrul unei ramuri de drept.
2. Teoria generală a dreptului și științele particulare abordează de fiecare dată dimensiunea
istorică a conceptelor și categoriilor cu care operează.
3. Juristul se poate izola la adăpostul tehnicii juridice, putând ignora aspectele sociologice ale
dreptului.
4. Cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele direcții: elaborarea și
sistematizarea legislației; evidența legislativă; evidența deciziilor de practică judecătorească.
5.Științele juridice cercetează dreptul din interior, sociologia îl studiază din exterior.
 Identificați variantele de răspuns corecte și marcați prin încercuire litera corespunzătoare:
1) Metoda logică de studiere a dreptului se bazează pe:
a) calcule;
b) statistică;
c) raționamente.
2) Metodele dreptului:
a) sunt procedee sau mijloace de investigare a științei dreptului;
b) pot fi generale și concrete;
c) sunt utilizate, de regulă, în mod individual
3) Metoda abstractizării :
a) ridică elemente concrete comune la nivel general;
b) chiar dacă este o metodă generală, prin finalitatea ei devine concretă;
c) este specifică dreptului subiectiv.
4) Principiile sunt factori de relativă invarianță ce formează:
16
a) obiectul metodologiei juridice;
b) conținutul metodologiei juridice;
c) metode de cercetare științifică.
5. Știința dreptului comparat presupune:
a) analiza logică a dreptului;
b) dezvăluirea sensului evenimentelor trecute;
c) compararea sistemelor de drept din diverse state.
6. Din punct de vedere social, legile sunt:
a) fenomene juridice secundare;
b) reguli ale metodei comparative;
c) fenomene juridice primare.
7. Între temele de cercetare sociologică juridică se întâlnesc:
a) investigații cu caracter de expertiză legală,
b) sistemul izvoarelor dreptului;
c) metodele cantitative aplicate în drept.
8. Una din regulile metodei comparative constă în;
a) considerarea termenilor în conexiunilor lor reale;
b) cercetarea sociologică juridică
c) deducția.
17
Unitatea de învățare 3: Configurația dreptului
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 3 prezintă: Noțiunea de drept. Evoluție. Conținut. Sistemul de drept
 să determine sensurile în care este utilizat termenul de drept în limbajul juridic;
 să delimiteze sistemul dreptului de alte sisteme pe baza trăsăturilor specifice;
 să înțeleagă elementele caracteristice sistemului dreptului ;
 să analizeze elementele componente ale sistemului de drept și a relației dintre acestea și
întreg;
 să recunoască specificul fiecărei ramuri de drept prin intermediul criteriilor principale
și secundare de clasificare.
1.3. Durata
1. Accepțiunile și definiția noțiunii de drept
 Termenul de drept provine din latină – directus, care desemnează calea
dreaptă, ceea ce exprimă mai degrabă ideea de dreptate, de echitate. Cuvântul
care corespundea actualului drept este cel de Jus, care semnifica drept,
normă,lege.
În timp s-au cristalizat două concepte: dreptul obiectiv și dreptul subiectiv:
 Dreptul obiectiv constituie ansamblul de norme privind organizarea și funcționarea
societății, edictate în cadrul unui stat.
o De exemplu: Codul civil, Codul penal
 Dreptul subiectiv desemnează posibilitatea conferită de lege unei persane de a
pretindă unui terț să aibă o anumită conduită, recunoscută de dreptul obiectiv,
constând în a da, a face sau a nu face ceva în scopul satisfacerii intereselor sale.
o De exemplu, dreptul de proprietate asupra autoturismului propriu;
o Dreptul de a pretinde restituirea unui împrumut;
Dreptul este definit drept ansamblul regulilor create și garantate de stat , care reglementează
principalele relații sociale și care au ca scop organizarea și funcționarea societății .
18
Știința dreptului are drept obiect de studiu ansamblul de concepte și principii care le alcătuiesc.
Normele de drept limitează libertatea individuală a persoanelor în măsura în care stânjenesc
libertatea altor persoane.
 Evoluția dreptului
S-au cristalizat două concepții în acest sens.
Concepția antropologică susține că în cadrul societăților primitive existau norme de organizare
socială prestatală.
Concepția etatistă susține că dreptul a apărut odată cu statul, care este creatorul normelor
juridice și garantul respectării acestora. Această opinie este majoritară.
În antichitate, dreptul era confundat cu morala fiind definit ca arta binelui și echității.
Ulterior s-a fundamentat teoria dreptului natural, de inspirație religioasă, considerându-se
că drepturile fundamentale sunt de sorginte divină.
Această concepție a evoluat apoi spre un drept laic, încât dreptul natural a fost definit ca
rațiunea umană a fiecărui om.
Mai târziu s- a dezvoltat teoria pozitivistă, care a pus accent pe dreptul pozitiv, , creat de stat
și corespunzător relațiilor sociale.
3.Conținut
Esența dreptului constă în voința juridică a apariției sale. Voința juridică reprezintă voința
generală a societății, supusă unui proces de selecție și valorizare, care nu este doar suma voințelor
individuale.
Conținutul dreptului este format dintr-un ansamblu de elemente care dau expresie
substanței acestuia. La baza conținutului dreptului se află norma juridică, organizată în sistem , la
care se adaugă principiile dreptului. Norma de drept impune o anumită conduită are se
reglementează într-o manieră obligatorie relațiilor sociale.
3. Sistemul de drept
Dreptul este un sistem, o grupare de norme aplicabile la un moment dat pe un anumit
teritoriu, care dau expresie valorilor inerente societății umane.
Sistemul dreptului înseamnă totalitatea ramurilor și a instituțiilor juridice.
Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistemul juridic sau cu sistemul legislației:
 Sistemul juridic este o parte a realității sociale, care conține totalitatea raporturilor
juridice,
19
 Sistemul legislației cuprinde ansamblul actelor normative dintr-un stat.
Elementul de bază al sistemului de drept îl constituie norma juridică.
O grupare de norme care reglementează relații sociale înrudite constituie o instituție
juridică.
Grupările de instituții juridice formează ramuri de drept. Ramura de drept reprezintă
ansamblul normelor juridice care reglementează relații sociale dintr-un anumit domeniu, în baza
unei metode specifice și a unor principii comune.
 Din punct de vedere al evoluției istorice, sistemele de drept se clasifică în: dreptul sclavagist,
dreptul feudal dreptul modern; dreptul contemporan sau pozitiv( cel aflat în vigoare).
 Din punct de vedere al bazinului de civilizație juridică, dreptul se clasifică în sisteme
denumite familii : familia dreptului anglo-saxon, romano -germanic; musulman(islamic),
hindus; atipice( scandinav, japonez, chinez, izraelian); sistemul african.
 După criteriul relației dintre state se delimitează: Dreptul supranațional (al Uniunii
europene); dreptul internațional.
În contextul globalizării, s-a înregistrat o cooperare judiciară mai intensă între sistemele de
drept la nivel european și internațional, în materie penală, civilă și comercială.
 Domeniile dreptului
Sistemul dreptului se împarte în două domenii: domeniul dreptului public și domeniul
dreptului privat.
 Dreptul public reglementează relațiile sociale de putere privitoare la funcțiile principale ale
statului, la autoritățile care le exercită. Aparțin ramurii dreptului public:
o Dreptul constituțional – care reglementează relațiile sociale legate de instaurarea,
menținerea și exercitarea statală a puterii;
o dreptul administrativ: reglementează relațiile de executare a legii, din sfera administrației
centrale și locale;
o Dreptul financiar cuprinde relațiile privitoare la finanțele publice,
o Dreptul fiscal cuprinde relațiile privitoare la impozite, taxe;
o Dreptul internațional public reglementează relațiile dintre state, precum și dintre
organizațiile internaționale și state;
o Dreptul penal reglementează relațiile de apărare socială,
20
 Dreptul privat reglementează relațiile sociale dintre particulari, persoane fizice sau
juridice. Aparțin domeniului dreptului privat:
o Dreptul privat- reglementează relațiile patrimoniale și personal nepatrimoniale
o Dreptul comercial- cuprinde relațiile dintre întreprizători, privind operațiunile
realizate în desfășurarea întreprinderii;
o Dreptul muncii- reglementează relațiile privind contractul individual și contractul
colectiv de muncă.
Criteriile de distincție între cele două domenii sunt:
 Interesul urmărit:– care este general- în cazul dreptului public și particular- pentru dreptul
privat.
 Utilitatea socială- pentru a include în domeniul public acele bunuri care aparțin acestuia,
cum ar fi bogățiile subsolului, plajele, apele maritime interioare, marea teritorială, planul
continental, zona contiguă, spațiul aerian,
 Obiectul reglementării este reprezentat de relațiile sociale surprinse de normele juridice ce
alcătuiesc ramura de drept sau instituția juridică.
-Dreptul privat reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale.
-Dreptul public reglementează relațiile sociale patrimoniale după o metodă proprie, diferită de
cea a dreptului privat.
 Principiile comune de ramură sunt acele principii aplicabile doar unei anumite ramuri – de
exemplu, in dubio pro reo – specific dreptului civil;
 Metoda de reglementare comună se referă la modalitatea de tratament, de guvernare a
conduitei umane :
 Dreptul public aplică metoda de reglementare autoritară , care generează raporturi de
subordonare juridică
 Dreptul privat recunoaște metoda de egalitate juridică a părților.
 Normele care le guvernează au o forță juridică diferită:
 Norme imperative-obligatorii, de la care nu se poate deroga- guvernează domeniul
dreptului public;
 Norme dispozitive- lasă la latitudinea părților conduita de urmat - guvernează domeniul
dreptului privat;
 Natura sancțiunii aplicabile în caz de încălcare a normei:
21
 se aplică la cererea persoanei vătămate și constă în repararea prejudiciului prin plata de
despăgubiri sau în natură dacă este posibil- în materia dreptului privat;
 se aplică din oficiu de regulă în cazul încălcării unei norme de dreptul public;
La baza tuturor ramurilor de drept este dreptul constituțional.
1.5.Rezumat
Conceptul de drept are mai multe accepțiuni. În esență, dreptul este un ansamblu de norme
și instituții cu caracter juridic, care au drept obiect reglementarea raporturilor sociale. Dreptul este
împărțit în mai multe sisteme de drept. Domeniul dreptului public cuprinde norme apără interesele
generale iar dreptul privat conține norme care protejează interesele particulare.

1. Precizați care sunt accepțiunile noțiunii de drept.
2. Cum a fost definit dreptul
3. Care sunt criteriile de departajare între domeniul dreptului public și cel al dreptului privat.
4. Care sunt ramurile de drept incluse în sfera dreptului privat.
5. În ce constă relația dintre dreptul subiectiv și cel obiectiv.
Dreptul pozitiv este ansamblul normelor care reglementează raporturi care sunt în concordanță
cu interesele și valorile sociale ale acestei societăți.
1. Prin drept subiectiv înțelegem:
a. Posibilitatea subiectelor de drept de a-și apăra proprietatea împotriva abuzurilor statului;
b. Posibilitatea individului de a-și apăra un interes legal sau de a-și valorifica un drept consacrat
cu un terț;
c. Toate drepturile și libertățile cetățenești ocrotite de constituție
2. Dreptul pozitiv conține:
a. Toate drepturile subiective ale indivizilor;
b. Toate legile care vor produce efecte dup intrarea lor în vigoare;
c. Toate normele juridice ce se aplică de îndată.
3. Dreptul românesc este de tip:
22
a. Romano -franco-germanic;
b. Anglo-saxon;
c. Religios- tradițional,
4. Dreptul obiectiv este:
a. ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi nepatrimoniale;
b. ansamblul normelor juridice care reglementează exclusiv raporturi din sfera existenței
sociale obiective,
c. ansamblul normelor sancționate, instituite și aplicate de organele statului, care au caracter
obligatoriu și care dacă nu sunt respectate, atrag sancțiuni.
5. Dreptul public:
a) Reprezintă ansamblul normelor juridice care privesc instituțiile statului, care intră în
vigoare la un moment dat într-un anumit scop;
b) Cuprinde doar nomele juridice care au un conținut normativ propriu-zis;
c) Este format din morme juridice imperative,
6. Dreptul obiectiv este format din :
a) Dreptul public și dreptul privat;
b) Dreptul natural și dreptul subiectiv;
c) Include și dreptul subiectiv.
7. Drepturile subiective:
a) Sunt limitate ca număr;
b) Se pot exercita doar în temeiul normelor dreptului obiectiv;
c) Pot reprezenta prerogativa unei peroane de a deține un bun oarecare.
8. Dreptul originar sau primar al Uniunii Europene își are izvoarele:
a) În actele unilaterale ale instituțiilor Uniunii Europene : regulament, directive, decizii,
recomandări, avize;
b) În tratatele constitutive de la Paris și de la Roma., în tratatele și acordurile care au modificat
sau adaptat pe cele constitutive precum și în protocoalele și convențiile pe care Curtea de Justiție
le denumește ca având forță imperativă;
c) În tratatele constitutive de la Paris și de la Roma .
9. Constituie criterii obiective ale construcției unei ramuri de drept:
23
a) obiectul reglementării juridice împreună cu principiile comune ramurii respective;
b) metoda de reglementare împreună cu principiile comune ramurii respective;
c) numai principiile comune ramurii de drept respective
24
Unitatea de învățare 4: Raportul dintre drept şi stat
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 4 prezintă: Exercitarea puterii de stat. Instituțiile judiciare statale
1.2. Competențele unității de învăţare
- să opereze cu terminologia de bază privind existența statului;
- să determine elementele definitorii ale statului;
- să înțeleagă rolul organizării statale în existența societății umane;
- să identifice relația dintre stat și drept din perspectiva abordării cronologice;
- să explice modul de operare a mecanismului separației puterilor în stat;
- să delimiteze principalele autorități judiciare
1.3. Durata
1.4. Conținutul unității de învăţare
1. Noțiunea de stat
Statul este principala instituție politică a societății, întrucât constituie instrumentul conducerii
sociale. Împreună cu dreptul, statul realizează organizarea societății. Corelația între mecanismele
statale și instituțiile juridice este asigurată de principiul separației puterilor în stat. Dreptul asigură
legitimitatea organizării și funcționării structurilor statale.
Statul are o natură istorică, fiind strâns legat de transformările sociale.
Apariția statului a fost generată de transformările care au avut loc în organizarea comunei
primitive, care au dus la dispariția triburilor și a gintei și trecerea la orânduirea sclavagistă.
Primele forme statale datează de acum 6000 de ani în statele din Orientul antic – Egipt, Babilon,
China, fiind considerat de sorginte divină.
Cuvântul stat provine din latinescul status, devenit state în engleză, staat în germană, l”etat în
franceză.
În prezent, prin stat se înțelege o organizație politico socială teritorială, compusă dintr-un
ansamblu de instituții și mecanisme specifice, prin intermediul cărora se conduce o societate. Statul
garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică lezată prin activități ilicite,
exercitându-și astfel forța coercitivă.
25
2. Elementele statului
Statul este alcătuit din următoarele elemente: teritoriul; populația; forța publică.
a. Teritoriul
Spre deosebire de organizarea prestatală în care criteriul relevant pentru orânduirea socială
era legătura de sânge, în sistemul actual instituția statală este fundamentată pe elementul teritorial.
Legăturile unui stat cu cetățenii sunt stabilite prin raportare la un anumit teritoriu.
Exercitarea suveranității prin aparatul de guvernare se fixează în limitele trasate de granițele fixate
în spațiul terestru, acvatic și aerian.
b. Populația
Populația desemnează totalitatea membrilor comunității, care se raportează la stat prin
legătura de cetățenie.
c. Forța publică
Forța publică denumită și putere de stat sau forța coercitivă se exercită prin intermediul
organelor sale specializate- instanțe, poliție, jandarmerie, penitenciare , în caz de încălcare a legii,
în vederea restabilirii ordinii.
Statul are astfel misiunea de a asigura protecția valorilor fundamentale ale societății
democratice. Organele statului nu intervin cu rol represiv decât în limita impusă de restabilirea
ordinii de drept.
3. Puterea de stat
 Forme și trăsături
Puterea de stat este o formă de autoritate variabilă, determinată istoric. Termenul de
autoritate provine din latinescul auctoritas - a spori, a consolida. La Roma s-a operat prima dată
delimitarea între putere – care revenea poporului și autoritate – care revenea Senatului.
Trăsăturile puterii de stat îi delimitează atributele față de alte forme de autoritate socială:
- caracterul politic;
- generalitatea aplicării;
- specializarea agenților care o înfăptuiesc;
- suveranitatea.
4. Suveranitatea
Suveranitatea reprezintă capacitatea statului de a conduce populația proprie și de a stabili raporturi
cu alte state. Rezultă două paliere de manifestare a suveranități: la nivel intern și la nivel extern.
26
a. La nivel intern se manifestă supremația puterii de stat asupra oricărei alte puteri.
Palierul intern privește puterea de conducere la nivel teritorial asupra cetățenilor astfel:
- Decide organizarea internă;
- Determină regimul de funcționare a puterilor publice;
- Reglementează statutul juridic al cetățeanului
- Organizează cadrul legal al activității agenților economici.
b. La nivel extern se manifestă în raporturile cu celelalte state și se numește
independența puterii. Statul își organizează relațiile internaționale fără vreo ingerință din afară, cu
respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state și a normelor de drept internațional.
5. Exercitarea puterii de stat. Separația puterilor
Exercitarea puterii se realizează de către stat în calitatea sa de autoritate supremă, prin
coordonarea formelor instituționale desemnate cu acest rol, respectiv a autorităților, instituțiilor
sau a organelor de stat.
Deținătorul originar al puterii fiind poporul, puterea este unică și nu poate fi scindată.
Exercitarea puterii este doar încredințată statului, care va coordona separarea puterilor în scopul
echilibrării lor și pentru a preveni abuzurile .
Principiul separație puterilor în stat este înscris în art. 1 alin. (4) din Constituție: „Statul se
organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și
judecătorească, în cadrul democrației constituționale”.
Cele trei puteri de stat sunt: puterea legiuitoare; puterea executivă; puterea judecătorească.
Separația puterilor nu exclude lipsa de cooperare între acestea, toate fiind parte a aceluiași
întreg.
Dreptul are menirea de a stabili cadrul legal de funcționare a fiecărei puteri, stabilind și
raporturile de cooperare a puterilor.
6. Instituțiile statului
Instituțiile statului sunt constituite în vederea realizării funcțiilor statului, pentru a da
expresie puterilor publice. Funcționarea acestor instituții și departajare a competențelor lor sunt
reglementate prin Constituție și legi speciale.
Instituțiile de stat reprezintă elemente de bază a mecanismului statal și acționează în
calitate de organe de stat, cu calitate specifică: deputați, funcționari sau magistrați. Fiecare
27
categorie de organe aduce la îndeplinire o anumită formă de activitate în temeiul competenței
stabilite prin lege.
Distingem așadar categoriile corespunzătoare puterilor cu care sunt investite:
- organele puterii legislative au ca principală funcție elaborarea de acte normative. Puterea
legislativă este exercitată de Parlament, format din deputați și senatori;
- organele puterii executive au drept atribuții aplicarea legii și administrarea societății.
Puterea executivă este exercitată de președinte, de guvern, de administrația publică centrală
respectiv locală, acestea din urmă fiind conduse de miniștri , prefect și alți demnitari ;
- organele puterii judecătorești îndeplinesc o funcție jurisdicțională , având ca finalitate
asigurarea respectării drepturilor omului și a ordinii juridice în ansamblu. Puterea judecătorească
este exercitată de instanțele judecătorești și de Ministerul public, sub autoritatea Consiliului
superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenței justiției.
Curtea Constituțională are menirea de a asigura echilibrul puterilor statului . Menținerea
corespondenței între puterea publică și puterea de stat de către Avocatul Poporului.
Activitatea acestor organe este reglată prin norme care stabilesc:
- competența materială; competența teritorială; competența personală; competența
temporală.
7. Forma statului
Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, . Un
stat poate fi constituit dintr-un singur sau mai multe state membre.
Forma statului exprimă modul de organizare a conținutului puterii, structura internă și
externă a acestuia.
Laturile componente ale formei de stat sunt:
a. Forma de guvernământ;
b. Structura de stat;
c. Regimul politic
a. Forma de guvernământ se referă a modul în care sunt constituite și funcționează
autoritățile prin care se exercită puterea politică în stat, potrivit căreia regăsim:
- republica ( parlamentară sau prezidențială) ;
În cazul republicii parlamentare, președintele este numit de parlament – cazul Germaniei;
28
În cazul republicii prezidențiale, președintele este ales prin vot direct de către cetățeni.și la nevoie
poate dizolva parlamentul.
- monarhia ( absolută, parlamentară sau constituțională)
Monarhul este șeful statului și este stabilit fie ereditar, fie după proceduri specifice
tradițiilor acelui stat
În cazul monarhiei absolute, monarhul ( rege, împărat, prinț, emir) deține toate cele trei
puteri și conduce întreaga societate.
În cazul monarhiei parlamentare, familia monarhului este aleasă de parlament, care
determină și sfera competențelor monarhului.
În cazul monarhiei constituționale, monarhul se supune prevederilor constituționale.
b. Structura de stat (forma de organizare) este organizarea puterii în raport cu teritoriul,
adică împărțire a statului în unități administrativ- teritoriale sau în părți politice autonome
și raporturile dintre aceste unități și stat, conform căreia se disting:
- statul unitar ( simplu) : este constituit dintr-un singur parlament, un singur guvern, un
singur rând de organe judecătorești, o singură constituție și o singură cetățenie și doar mai multe
unități administrativ – teritoriale
- statul federativ (compus) este constituit din mai multe rânduri de organe legislative –
fiecare stat federat are autorități proprii, doar parlamentul este de regulă bicameral, iar împărțirea
internă este în părți politice autonome, state componente cu constituții proprii.
Statele membre ale uniuni își mențin o anumită independență, între acestea se stabilesc raporturi
de drept intern, reglementate prin Constituția federației – de exemplu: S.U.A., Canada, Brazilia,
Elveția, Australia.
N.B.! A nu se confunda cu confederația, care este o uniune de state independente, care
urmăresc realizarea unor scopuri comune de ordin: economic, financiar, politic, militar.
Confederația este o uniune de drept internațional, raporturile dintre state sunt reglementate prin
tratate intonaționale, . Statele sunt reprezentate de un organism comun ( dietă sau congres) pe care
îl aleg în acest scop- de exemplu, Confederația statelor americane -1778-1787, Confederația
elvețiană- 1815- 1848.
c) regimul politic este constituit din ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a
societății, care vizează raportul dintre stat și cetățean din perspectiva mijloacelor de protecție și
garantare a drepturilor subiective și a libertăților fundamentale. Din această calificare distingem:
29
- state cu regim democratic : România; Franța; SUA
- state cu regimuri autocratice (dictatoriale) – instituțiile sunt subordonate unei singure autorități,
care deține toate puterile, există un sigur partid sau o castă de exemplu China, Cuba, Coreea de
Nord .
1.5.Rezumat
Statul este o putere politică organizată, fiind instrumentul conducerii sociale. Dreptul asigură
legitimitatea necesară organizării și funcționării structurilor statale. Corelația între instituțiile
juridice și mecanismele statale este asigurată de principul separației puterilor în stat. Puterea
statului emană de la popor și aparține acestuia, însă exercitarea puterii este încredințată statului.
Scopul statului este apărarea și garantare drepturilor cetățenilor.
Elementele statului sunt teritoriul; populația și forța publică. Puterea de stat are caracter
politic, o sferă generală de aplicabilitate, o serie de agenți specializați care o realizează și este
suverană. Suveranitatea este puterea statului de a comanda populația sa în interior și de a exclude
statele din exterior de la orice ingerință.
Exercitarea puteri de stat se realizează conform sistemului separației, prin intermediul
organelor puterii legislative – Parlamentul edictează legile; executive- Guvernul asigură aplicarea
legilor; judecătorești- instanțele controlează aplicare a legilor.
Forma de guvernământ indică modul de constituire și funcționare a autorităților prin care se
exercită puterea și se constituie în republică sau monarhie.
Structura de stat indică modul de împărțire a statului în unități teritoriale și raportul lor cu
statul, putând fi reprezentată de: stat unitar; state federativ. Regimurile politice denotă modul de
raportare a statului la cetățean, sub aspectul protecției drepturilor individuale, putând fi:
democratice sau autocratice.
1. Explicați corelația dintre drept și stat.
2. Enumerați elementele statului.
3. Descrieți trăsăturile puterii de stat
4. Evidențiați formele suveranității statale
5. Delimitați coordonatele principiului separației puterilor în stat..
6. Precizați laturile componente ale formei de stat.
30
7. Comparați succint republica parlamentară cu cea prezidențială.
8. Exemplificați formele monarhiei.
9. Analizați ce reprezintă structura de stat.
10. Clasificați regimurile politice.

1. Statul a apărut ca o modalitate social-istorică de organizare prin care grupurile sociale și-
au promovat interesele comune în care și-a găsit expresia concentrată întreaga societate.
2. Populația se raportează la stat prin legătura de cetățenie- prin care se stabilesc drepturi și
obligații reciproce.
3. Puterea de stat se caracterizează prin: are o sferă generală de aplicare; are agenți specializați
care o realizează, este suverană.
4. Puterea executivă este exercitată de: Președinte, guvern, administrația publică centrală și
locală.
5. Echilibrul puterilor statului în cadrul democrației constituționale este realizat de organe ale
statului înzestrate cu anumite competențe, precum Curtea Constituțională.
1. Statul a apărut:
a. în Evul Mediu. În America de Nord;
b. în Antichitate, în Orient,
c. în sclavagism, în țările scandinave
2. În sens polito-juridic, prin stat înțelegem:
a) O organizație politico -teritorială;
b) Un organism instituțional;
c) O organizație socio-umană.
3. Puterea de stat exprimă:
a) voința poporului;
b) deciziile instanțelor;
c) opinia legiuitorului.
4. Forța publică este denumită :
a. Forță coercitivă;
31
b. Supremația puterii de stat;
c. Forța populară.
5. Separația puterilor în stat implică:
a. Lipsa de corespondență între puterile statului;
b. Echilibrarea și cooperarea puterilor;
c. Independență absolută între puterea legislativă, executivă și judecătorească.
6.Separația puterilor în stat asigură:
a) exercitarea dreptului de proprietate în afara țării;
b) echilibrul politico -juridic și social;
c) dreptul de a vota liber.
7. Republica prezidențială se recunoaște prin faptul că:
a. președintele este ales prin vot direct de societate;
b. Parlamentul numește președintele;
c. Președintele nu poate dizolva parlamentul.
8. Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că:
a. parlamentul alege familia monarhului și determină sfera competențelor sale;
b. monarhul se supune el însuși prevederilor constituționale;
c. monarhul deține toate cele trei puteri în stat.
9. În statele federative:
a. Există o singură constituție și o singură cetățenie;
b. Împărțirea internă a statului se face în unități administrativ-teritoriale,
c. Împărțirea internă se face pe părți politice autonome.
32
Unitatea de învățare 5: Principiile dreptului
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 5 prezintă: Noțiunea și rolul principiilor. Principii generale:
principiul legalității; al libertății și egalității; al responsabilității; al echității
1.2. Competențele unității de învățare
- să înțeleagă importanța principiilor dreptului;
- să identifice criteriile de clasificare a principiilor dreptului;
- să determine elementele definitorii ale principiilor generale ale dreptului;
- să explice conținutul principiilor generale: legalitatea, egalitatea, libertatea și
responsabilitatea
- 1.3. Durata
1. Noțiunea și trăsăturile principiilor generale ale dreptului
Cuvântul principiu derivă din termenul principiu din latină, care înseamnă izvor primordial,
element fundamental.
În sens juridic,prin principiu se înțelege ideea de bază, ce se regăsește în întreaga legislație
a statului.
Principiile generale ale dreptului au fost descrise astfel :
- sunt ideile conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice;
- se constituie în spiritul ideii de justiție și exprimă elementele de conținut cele mai
importante ale dreptului;
- sunt postulate călăuzitoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-un stat,
orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului;
- sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept;
- au forța și semnificația unei norme superioare ce pot fi formulate în textele actelor
normative, de regulă în Constituție, sau sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate;
- veghează la asigurarea ordinii și siguranței sociale;
- servesc la interpretarea normelor juridice
33
- Sunt flexibile, adaptabile la nevoile sociale și sprijină dezvoltarea ordinii de drept atât sub
aspect legal și instituțional
Trăsăturile caracteristice principiilor generale sunt așadar : generalitate; valoare
imperativă; acțiune interdependență și unitară. Importanța practică rezidă din faptul că principiile
conțin generalizări are pot servi drept recomandări pentru soluționarea rapidă și eficientă a unor
probleme concrete.
2. Forța juridică a principiilor generale dreptului
Forța juridică a principiilor generale ale dreptului diferă după cum sunt incluse sau nu într-
un text de lege:
- principiile incluse în actele normative au forța actului care îl consacră; constituție, coduri,
etc. Când un principiu general este reținut în legea fundamentală, problemele de constituționalitate
ale actelor normative supuse controlului constituționalității vor putea fi rezolvate și prin raportare
la acel principiu, dacă este incident în cauză.
- principiile neincluse în texte de legi devin aplicabile prin recunoașterea lor în practica
judecătorească. În acest caz, chiar dacă practica judecătorească este cea care îl va aplica în cazul
concret, totuși acest principiu nu va permite instanțelor să nu țină seama de dispozițiile contrare de
drept scris.
Principiile reprezintă un factor de stabilitate, completează lacune în ordinea juridică ,
corectează anomaliile în interpretarea și aplicarea dreptului.
3. Clasificarea principiilor dreptului
 după criteriul forței juridice, se disting:
 Principii cu valoare constituțională;
 Celelalte principii ale dreptului
 După gradul de generalitate, se disting:
 Principii generale - cele care trebuie avute în vedere atât în activitatea de normare a
dreptului, cât și în aceea de interpretare și de realizare;
 Principii concrete- cele care decurg din principiile generale, fiind suportul de materializare
al acestora.
 După sfera de aplicabilitate, se disting:
34
 Principii fundamentale sau generale, care sintetizează sfere aplicabile unor întregi domenii
cum sunt cele constituționale: principiul supremației legii, al egalității în fața legii, al
răspunderii juridice; al garantării libertății
 Principiile comune mai multor ramuri de drept : principiul prezumției de nevinovăție,
principiul dreptului la apărare; principiul autorității de lucru judecat
 Principiile specifice unei anumite ramuri de drept :principiul legalității incriminării și al
pedepsei - în dreptul penal; principiul libertății contractuale- în civil; ș.a.
4. Delimitarea principiilor generale ale dreptului
 Delimitarea de categorii și concepte juridice
- conceptele și categoriile juridice sunt procedee de conceptualizare a dreptului, are pun în
mișcare mijloacele, principiile fundamentale ale dreptului;
Acestea contribuie la evaluarea acțiunilor sau a inacțiunilor subiectelor de drept, precum și
la raportarea faptelor omului la sistemul de drept, pentru a stabili natura juridică a unui fenomen.
- principiile fundamentale ale dreptului dau conceptelor și categoriilor juridice un conținut
concret, le fac funcționale și viabile
 Delimitarea de normele juridice
- normele juridice sunt reguli de conduită a căror respectare este asigurată la nevoie prin
forța de constrângere a statului.
Normele juridice conțin principiile dreptului
. principiile dreptului sunt recunoscute în practică prin aplicarea normei de drept
- principiile inspiră adoptarea normei juridice
- principiile servesc la interpretarea normelor
- principiile nu au forță obligatorie, nu impun nimic și nu au sancțiune.
 Delimitarea de axiome, maxime și aforisme
-Axiomele, maximele și aforismele reprezintă mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai
mic decât principiile generale și cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic. De exemplu:
Pacta sunt servanta; in dubio pro reo reprezintă maxime .
Axioma este un adevăr fundamental însușit din practică, care nu trebuie demonstrat și din care
se deduc ale enunțuri,
5. Conținutul principiilor generale ale dreptului
 Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului
35
- girează premisa existenței statului de drept;
- presupune separarea puterilor în stat;
- voința poporului trebuie exprimată suveran prin alegerea reprezentanților;
- toți cetățenii trebuie sa se supună prevederilor constituționale;
- puterea de stat trebuie exercitată conform legii, prin separarea puterilor
 Principiul libertății și egalității
- cetățenii trebuie să fie tratați în mod egal de către autorități, fără privilegii și discriminări;
- statul se abține să întrebuințeze arbitrar forța publică;
-pachetul de libertăți trebuie respectat fiecărui cetățean, cum ar fi cele consacrate la nivel
constituțional: libertatea de exprimare, libertatea conștiinței, libertatea circulației;
 Principiul responsabilității
- pornește de la recunoașterea libertății , aceasta fiind însoțită de responsabilitate,
- responsabilitatea se corelează cu noțiunea de răspundere pe care cetățenii trebuie să și-o
asume față de rezultatele acțiunii lor
 Principiul echității și justiției
- privește atât edictarea cat și aplicarea normei în spiritul dreptății, al corectitudinii și
moralității;
- echitatea înseamnă dreptate și privește nu doar activitatea judecătorului cât și pe cea a
legiuitorului care elaborează actele normative
- justiția este o stare ideală a societății ce constă în satisfacerea intereselor, pentru fiecare în
parte și toți împreună.
1.5.Rezumat
- Principiile dreptului constituie expresia juridică a raporturilor fundamentale din societate;
- principiile dreptului acționează legătura dreptului cu realitatea;
- principiile generale constituie temelia celor de ramură;
- principiile de drept sunt rezultatul unor observații continue și necesare ale nevoilor
societății,
- principiile se delimitează de concepte și categorii juridice; norme juridice, maxime li
aforisme.
- principiile orientează activitatea legiuitorului și constituie un îndreptar pentru cei implicați
în realizarea justiției;
36
- principiile asigură unitatea, omogenitatea , echilibrul și congruența sistemului de drept;
- principiile generale ale dreptului sunt: asigurarea bazelor legale de funcționare a statului;
libertății și egalității; responsabilități; echității și justiției.

1. Explicați ce se înțelege prin principiile dreptului și evidențiați trăsăturile acestora.
2. Delimitați principiile dreptului de categoriile și conceptele juridice.
3. Delimitați principiile dreptului de normele dreptului pozitiv.
4. Descrieți coordonatele principiului asigurării bazelor legale de funcționare a statului
5. Demonstrați în ce constă relația dintre libertate și responsabilitate.
6. Descrieți trăsăturile puterii de stat
1. Principiile de drept au un rol constructiv, subliniat în relația specifică momentului aplicării
dreptului.
2. În raport cu principiile, normele au valoare explicativă mult mai mare, ele conservă valori,
pe când principiile explică rațiunea acestora.
3. În situația în care judecătorul nu identifică o normă juridică aplicabilă speței cu care este
investit , va putea refuza soluționarea cauzei.
4. Principiile de drept sunt extrase din dispozițiile constituționale, neputând fi deduse pe cale
de interpretare.
1.Caracterul principiilor de drept este:
a) facultativ;
b) imperativ
c) aleatoriu.
2. Principiul legalității consacră:
a) supremația legii în toate domeniile sociale;
b) supremația cutumei;
c) supremația legii doar în domeniul juridic.
3. Principiile dreptului:
37
a) contribuie hotărâtor la cunoașterea unui sistem juridic;
b) sunt reguli de conduită obligatorii, acre pot fi aduse la îndeplinire prin forța de constrângere
a statului;
c) sunt produse ale conștiinței colective.
4. Normele juridice se deosebesc de principiile dreptului prin aceea că:
a) normele călăuzesc legiuitorul în elaborarea dreptului;
b)au valoare explicativă mult mi mică;
c) reprezintă fundamente ale conviețuiri sociale , din care derivă principiile dreptului.
5. În activitatea de interpretare a normelor juridice, principiile dreptului:
a) reprezintă un îndreptar pentru legiuitor;
b) alcătuiesc litera legii,
c) constituie repere de care judecătorul se servește când legea are caracter ambiguu.
6. Principiile de drept.
a) reprezintă reguli de conduită pur teoretice;
b) păstrează caracterul impersonal al nomei;
c) sunt aceleași în orice sistem de drept.
38
Unitatea de învățare 6: Funcțiile principale ale dreptului
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 6 prezintă: Prezentarea funcțiilor dreptului: de instituționalizare; de
apărare; de conducere; normativă
1.2. Competențele unității de învăţare
- să înțeleagă importanța funcțiilor dreptului;
- să identifice criteriile de clasificare a funcțiilor dreptului;
- să explice în ce constă funcția de instituționalizare a dreptului;
- să exemplifice cum se realizează funcția de conducere a societății
- să indice distincțiile după care operează funcția normativă a dreptului
1.3. Durata
1. Noțiunea funcțiilor dreptului
Termenul de funcție derivă din latinescul funcția care înseamnă muncă, deprindere.
Scopul social al dreptului îl reprezintă ordonarea raporturilor sociale. În vederea atingerii acestui
scop, dreptul îndeplinește mai multe funcții. Funcțiile dreptului au vizează asigurarea echilibrului
social, prin participarea subiectelor de drept și a instituțiilor competente ale statului.
Funcțiile dreptului sunt acele direcții sau orientări fundamentale ale acțiunii mecanismului
juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului ( ramurile, instituțiile și normele
dreptului) precum și instituțiile special abilitate în domeniul realizării și aplicării dreptului.
2. Clasificarea funcțiilor dreptului
Funcțiile dreptului sunt analizate din punct de vedere normativ, a conținutului, creării și
evoluției dreptului, prin raportare la împrejurările social-istorice de determinare. Sunt avute în
vedere următoarele criterii:
- extern, în raport cu care se identifică funcțiile sociale ale dreptului ( politică, economică,
educativă)
- intern, rezultate din natura dreptului, metodele de acțiune asupra comportamentului uman
( de reglementar și de apărare).
39
Se disting astfel următoarele principale funcții ale dreptului: funcția normativă, funcția de
conservare, garantare și apărare a valorilor societății; funcția de instituționalizare a organizări
social- politice; funcția de conducere sau de dirijare a societății.
3. Analiza funcțiilor dreptului
 Funcția normativă
Această funcție derivă din scopul superior al dreptului și le implică pe toate celelalte funcții .
Această funcție exprimă rolul primordial al dreptului în viața societății, scopul primordial de
organizare și conducere. Rolul jucat de funcția normativă îl reprezintă reglementarea vieții sociale
prin aparința de noi legi, sau perfecționarea celor existente.
 Funcția de conservare, garantare și apărare a valorilor societății;
Această funcție ocrotește ordinea constituțională, proprietatea și rolul individului , dreptului,
de a apărea ca un factor al dezvoltării sociale. Dreptul realizează activități specifice în acest scop
prin: stabilirea direcțiilor și modelelor de conviețuire socială, elaborarea unui sistem de norme
obligatorii; sancționarea abaterilor de la lege; în vederea restabilirii ordinii de drept, crearea unui
cadru instituțional și normativ adecvat.
 Funcția de instituționalizare a organizări social- politice;
Dreptul asigură cadrul legal de funcționare al întregului sistem de organizare socială. Prin
intermediul normelor juridice este reglementată organizarea exercitării puterii și separația
puterilor. Toate instituțiile ce fac parte din puterea publică sunt organizate și funcționează juridic .
Toată activitatea de conducere politică este subordonată regulilor de drept.
 Funcția de conducere a societății.
Dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social
politice. Juridicul emite actele normative încât ajunge să conducă domeniile sociale respective.
Astfel dreptul se circumscrie conceptului de practică socială. Ca efect al aplicării normei de drept
se produce o modificare a realității sociale . Rolul dreptului în conducerea societății se relevă deci
atât în activitatea de legiferare, precum și în cea de aplicare a dreptului de către instituțiile abilitate.
1.5.Rezumat
Dreptul are caracter normativ și social. Scopul social al dreptului îl reprezintă ordonarea
raporturilor sociale. Funcția primordială a dreptului o reprezintă legiferarea și aplicarea normei
juridice. Funcția normativă denotă că dreptul este un mijloc de a obține subordonarea indivizilor
față de un model de comportament, pentru armonizarea raporturilor sociale. Funcția de conservare
40
denotă că legea stabilește valori, edictează interdicția de vătămare a lor și prevede mecanisme de
sancționare . Funcția de instituționalizare arată că organizarea societății presupune existența unor
autorități a căror existență, organizare și atribuții sunt stabilite prin norme juridice. Funcția de
conducere a societății indică faptul că dreptul stabilește conduite tipice pe care legiuitorul le așteptă
de la indivizi și mecanisme de constrângere a lor să le respecte.
1. Enunțați principalele funcții ale dreptului.
2. Explicați în ce constă funcția de instituționalizare a dreptului.
3. Exemplificați cum se realizează funcția de conservare, apărare și garantare a dreptului.
4. Argumentați faptul că dreptul exercită funcția de conducere a societății.
5. Indicați instrumentele prin care se înfăptuiește funcția normativă a dreptului.
1. Dreptul se caracterizează printr-o flexibilitate totală a structurii sale, condiție a naturii
constrângătoare a reglementărilor pe care le conține.
2. Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale canalizarea activității oamenilor în
cadrul unor relații de interes major, n conformitate cu o voință generală.
3. Funcția normativă a dreptului derivă din rolul superior al dreptului, dreptul fiind destinat
să asigure subordonarea acțiunilor individuale față de o conduită tip.
1.Dreptul îndeplinește funcția de :
a) organizare socială;
b) analitică;
c) de conducere a societății.
2 . Dreptul are caracter:
a. normativ;
b. politic;
c. relativ.
3. Funcția normativă a dreptului vizează :
a) reglementarea vieții sociale;
b) modul de elaborare a actelor normative ;
c) clasificarea normelor de drept în funcție de impactul social.
41
Unitatea de învățare 7: Raportul dintre drept și normele sociale
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 7 prezintă:Corelația normelor juridice cu normele sociale: cu normele
etice; normele obiceiului; normele tehnice; normele religioase
1. să determine elementele definitorii ale normelor sociale;
2. să identifice raportul dintre drept și morală;
3. să delimiteze obiceiul de uzanțe;
4. să descrie particularitățile normelor tehnice;
5. Să stabilească corelațiile între diferite categorii de reglementări sociale
1.3. Durata
1.4.Conținutul unității de învăţare
1. Elementele sistemului normativ social
Acțiunea dreptului asupra relațiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare
compus dintr-o multitudine de reguli sociale. Acțiunea de reglementare se realizează concomitent
printr-o împletire și interacțiune a diferitelor categorii de norme. Existența normelor sociale este
obiectiv necesară pentru bunul mers al unei societăți. Normele sociale sunt niște reguli sau
standarde de comportament împărtășite de două sau mai multe persoane în ce privește conduita ce
trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale sunt deci expresie a voinței oamenilor
în privința reglementării raporturilor dintre ei.
Normele juridice se deosebesc de celelalte norme sociale prin faptul că reglementează cele
mai importante raporturi sociale, impunând respectarea obligatorie a acestora. În caz de
nerespectare, statul, prin intermediul forței de constrângere, impune aceste norme și îi sancționează
pe ei care le încalcă. Dreptul asigură o limitare reciprocă a voinței libere a oamenilor. În cazul
adoptării unei conduite contrare normei sociale intervine coercitivul specific. Sancțiunea aplicabilă
va fi diferită în raport de natura normei sociale încălcate.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din mai multe categorii de norme: normele etice;
normele obiceiului; normele tehnice; normele religioase, norme juridice. Între aceste norme se
impun unele distincții. Ținând cont de importanța și ponderea pe care o au în influențarea conduitei
42
sociale, precum și de raportul lor cu dreptul, se pot stabili unele corelații între aceste categorii de
norme.
2. Corelația normelor juridice cu normele etice ( morala)
Normele morale reprezintă un ansamblu de idei, percepte, reguli cu privire la corect /incorect;
bine/rău; just/injust. Ca sistem rațional de norme pentru propria conduită morala se bazează pe
convingerea personală a fiecărui individ. Valorile fundamentale ale moralei sunt: binele, dreptatea,
justiția, adevărul, datând de la începuturile societății. Nomele morale se creează spontan, fiind la
temelia dreptului. De altfel dreptul a fost definit în antichitate drept arta binelui și a echității :„jus
est ars boni et aequi” . Între drept și morală se remarcă unele similitudini dar și anumite diferențe,
dup ă cum urmează :
 Asemănări :
 vizează raporturi sociale dintre indivizi ;
 se bazează pe un sistem logic și rațional;
 protejează valori comune;
 prescriu conduita de urmat.
 Deosebiri:
 morala are drept fundament comandamente individuale sau colective iar dreptul este o
creație etatică;
 scopul moralei este îmbunătățirea virtuților umane; scopul dreptului este organizarea
socială;
 obiectul de reglementare al moralei vizează faptele interne; dreptul reglementează fapte
materiale exterioare;
 încălcarea normelor morale se sancționează prin intervenția oprobiului public; încălcare a
normelor de drept se sancționează conform legilor scrise.
 Cazuri de trimiteri la morală incluse în cuprinsul textelor normative:
 Art 26 din Constituție: persoana fizică poate dispune de ea însăți, dacă nu încalcă
drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri;
 Art, 376 C.pen incriminează bigamia,
 Art. 14 C.civ. : obligațiile trebuie executate în acord cu ordinea publică și bunele
moravuri.
43
Este preferabil a norma juridică să fie și acceptabilă din punct de vedere moral. Uneori,
acest fapt nu este posibil. Există situații în care un anumit comportament este legal, dar nu și moral.
Spre exemplu, atunci când părinții au divorțat și copilului i se stabilește domiciliul la unul dintre
ei. Separarea copiilor de către unul dintre părinți este o acțiune imorală dar legală.
Dreptul ajută la promovarea principiilor moralei, iar morala influențează atât elaborarea,
cât și aplicarea lor. Rezultă că legătura dintre drept și morală este indisolubilă, variind de lao epocă
la alta, de la o națiune la alta.
3. Corelația normelor juridice cu normele obiceiului ( uzanțele)
Obiceiurile sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale, care au apărut de la începuturile
societății și s- au cristalizat în mai multe forme:
 Obiceiul este o regulă de conduită care se formează și apare în mod spontan, ca urmare a
aplicării repetate și prelungite a unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în
viața și tradiția colectivității, fiind respectată din obișnuință, ca o deprindere. Obiceiul are
un caracter conservator: se formează încet și dispare greu.
 Uzanțele sunt alcătuite din moravuri și datini ce se referă la anumite sfere ale relațiilor
sociale, având o anumită influență asupra sistemului juridic. Nu orice obicei, nu orice uzanță se
transformă în normă de drept cutumiar. Pentru aceasta sunt necesare
- să fie practicat constant, să constituie o obișnuință;
 să fie recunoscut ca normă juridică.
Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept -cutuma. În acest caz,
nerespectarea sa atrage aplicarea sancțiunii juridice. Prin uzanțe se înțelege obiceiul ( cutuma)
și uzurile profesionale, conform art. 1 alin.(6) C.civ.
Uzurile au un caracter convențional, rezultă din înțelegerile părților , îndeosebi comercianți
(profesioniști). Cel mai adesea sunt invocate uzurile comerciale( Când se face livrarea mărfii;în ce
cantitate; ;în ce loc, etc)
 Normele de conviețuire cuprind :
 normele de bună cuviință, protocoale; de curtoazie, de politețe ;
 Norme de cultură, igienă, de bunăvoință;
 Normele de deontologie profesională
În cazul în care pentru respectarea unei norme de conviețuire socială se creează o
reglementare printr-un act normativ, atunci norma de conviețuire socială capătă forță juridică.
44
4. Corelația normelor juridice cu normele tehnice ( uzanțele)
Normele tehnice au în vedere cerințele comportamentului uman față denatură, exprimate în
legi naturale. În societatea industrializată, tehnologizată li computerizată, folosirea acestor norme
este importantă pentru buna desfășurare a activității umane. Normele tehnice se aplică producției
de bunuri și servicii. Regulile tehnice există unde există și munca,iar ignorare alor poate duce la
compromiterea rezultatului muncii.
Multe norme tehnice sau tehnologie au devenit obiect de reglementare juridică , cum sunt
cele din domeniile: ecologic; al circulației; al transportului și telecomunicațiilor. Însăși activitatea
de reglementare – de creare a normelor juridice este reglementată prin norme juridice, pe calea
unei legi speciale – norme de tehnică juridică.
În această ipoteză, au devenit norme juridice. Normele tehnice nu sunt o categorie de sine
stătătoare decât în privința obiectului la care se aplică- procesul tehnologic , însă în privința formei
se supun celorlalte categorii de norme.
5. Corelația normelor juridice cu normele religioase
Textele normative internaționale recunosc fiecărei persoane libertatea de gândire, de conștiință
și de religie. Prin urmare, dreptul nu poate ignora religia.
Există unele reguli de drept care au legătură directă cu religia, precum cele privind căsătoria.
Există cazuri în care judecătorii sunt confruntați cu anumite probleme juridice care antrenează
chestiuni religioase. De exemplu, problema dezertării unui militar musulman din armata unui stat
nemusulman, din considerente religioase.
Religia are așadar vocația de a se întâlni cu dreptul atunci când provoacă consecințe asupra
comportamentelor sociale.
1.5.Rezumat
Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii d enorme: norme etice;
norme obișnuielnice, norme tehnice, norme religioase și norme juridice.
Dreptul s-a desprins treptat din morală și din obiceiuri. .Uzurile trebuie dovedite în fața
instanțelor, deoarece au caracter convențional.
Dreptul și morala nu se confundă, dar conlucrează. Trebuie să existe un echilibru între drept
și religie.
Normele tehnice sunt reguli care conduc procesul productiv. Există și norme de tehnică
legislativă.
45
1. Analizați clasificarea normelor sociale.
2. Realizați o comparație între norma juridică și norma socială.
3. Exemplificați situații în care normei juridice îi sunt indiferente principiile moralei.
4. Precizați care este relația dintre obicei și norma juridică
5. Explicați criteriile după care se diferențiază științele juridice de ramură.
6. Enumerați normele tehnice funcționale în sistemului juridic românesc
1. Dreptul s-a desprins treptat din normele de morală și din obiceiuri.
2. Norma juridică și norma morală sunt diferite, însă sancțiunile sunt aceleași.
3. Aplicarea obiceiului se realizează prin consensul membrilor colectivității, fiind o necesitate
recunoscută de grup și un model de conduită impus acestuia.
4. Ca și uzurile, obiceiurile trebuie dovedite în fața instanțelor, ele nefăcând parte din dreptul
pozitiv.
5. Normele juridice, spre deosebire d enormele morale, nu sunt caracterizate de exigibilitate.
6. Normele tehnice juridice sunt norme care conduc procesul productiv, fiind statornicite între
oameni care participă la viața economică și social cultuală
1. Morala este:
a) un ansamblu de reguli de conduită ce arată ce este just sau injust;
b) un ansamblu de cutume și tradiții;
c) o variantă a normei de drept.
2. Scopul moralei este:
a) organizarea socială;
b) o modalitate de tragere la răspundere a infractorilor;
c) îmbunătățirea virtuților umane.
3. Morala este factor de configurare a:
a) infracțiunii;
b) dreptului;
c) stabilirii și individualizării pedepsei.
46
4. Sancțiunea morală constă în:
a) amenda administrativă;
b) oprobiul public;
c) executarea unei munci în folosul comunității.
5. Obiceiurile sunt:
a) legi aprobate de parlament;
b) o creație spontană și o conduită repetată și prelungită;
c)creații ale jurisprudenței.
6. Pot constitui izvoare de drept normele cuprinse în:
a) obiceiuri și datini;
b) obiceiuri, obișnuințe și datini;
c) obiceiuri.
47
Unitatea de învățare 8: Alcătuirea și acțiunea normei juridice
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 8 prezintă: Norma juridică: noțiune; structură; clasificare; acțiune
 să definească conceptul de normă juridice;
 să identifice locul normei juridice în cadrul general al normelor sociale;
 să descrie trăsăturile proprii normei juridice;
 să delimiteze categoriile de norme juridice dup diferite criterii de clasificare ;
 să determine elementele componente ale structurii norme juridice atât din perspectivă
logico-juridică, cât și tehnico-legislativă ;
 să analizeze mecanismul de aplicare în timp a normei juridice;
 să opereze cu principiile care guvernează aplicarea în spațiu a normei juridice;
 să aplice regulile privind acțiunea normei juridice asupra persoanei.
1.3. Durata
1. Noțiunea de normă juridică
Norma juridică reprezintă elementul de bază al dreptului. Reprezintă o regulă de conduită
obligatorie, generală și impersonală, prin car societatea impune subiectelor de drept o anumită
conduită, prin care să se asigure ordinea socială, a cărei respectare este asigurată la nevoie de forța
de constrângere a statului.
Normele juridice sunt mijlocul de realizare a idealului de justiție în conformitate cu voința
socială. Normele juridice și relațiile juridice născute în baza lor formează ordinea de drept.
2. Caracteristicile normei juridice
Normele juridice prezintă următoarele caracteristici comune esențiale: social; general;
impersonal; tipic; prescriptiv; permanent ;obligatoriu; statal; coercitiv.
 Caracterul social
Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte exclusiv relațiile ce se stabilesc
între oameni, în societate. Norma de drept are caracter volitiv deoarece ea “întruchipează şi
oficializează voința socială . Norma juridică implică un raport inter subiectiv deoarece, pe lângă
48
faptul că reprezintă „o prescripție general – abstractă şi tipică”, ea are în vedere „omul în raport
cu semenii săi” şi „schimbul just între persoane aflate permanent în relație”. „Libertatea mea se
terminã acolo unde începe libertatea altuia.” (John Stuart Mill)
 Caracter general
Norma se aplică unui număr nelimitat de cazuri. Scopul reguli este să se aplice repetat la toate
situațiile descrise prin ipoteză. Norma de drept nu are misiunea de a cuprinde și descrie toate
situațiile în care se aplică și toate conduitele posibile.
 Caracterul impersonal
Norma nu are un anume destinatar între subiectele de drept, ci se adresează tuturor
persoanelor care se includ în categoria descrisă în ipoteză. Norma este formulată într-o manieră
abstractă, fiind ignorate elementele particulare ale unei anumite persoane. Norma este opozabilă
în mod egal și continuu fiecărei persoane și se adresează impersonal destinatarilor.
 Caracterul tipic
Conduita tipică prescrisă de normă stabilește drepturile și obligațiile participanților la viața
juridică, în mod generic. Astfel, norma devine un criteriu unic de îndrumare și apreciere a conduitei
oamenilor, un etalon sau standard unic de evaluare a liceității conduitei. Caracterul tipic rezultă
din faptul că norma “reține doar trunchiul comun, ceea ce este caracteristic unei situații, fără a
evoca diferențele individuale”. Exemplu, art 200 cod penal: „1) Uciderea copilului nou-născut
imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de
tulburare psihică se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
 Caracterul prescriptiv
Norma juridică prezintă caracter prescriptiv, întrucât în majoritatea cazurilor, regula de drept
instituie o prescripție, un comandament adresat subiectului şi nu doar o simplă recomandare. Art. 259,
alin (3): „Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile”.
Nu conține întotdeauna conduita de urmat, ci și definiții și principii: Art. 259, alin. (1): „Căsătoria
este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii”.
 Caracterul permanent
Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce efecte fără încetare, continuu,
între momentul intrării sale în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare. Caracterul public constă în
faptul că, pentru a fi respectată şi eficientă, norma juridică trebuie să fie făcută publică.
 Caracterul obligatoriu
49
Regula de drept are caracter obligatoriu, întrucât prevederile normelor juridice nu sunt
facultative pentru subiectul de drept, ci ele trebuie respectate. Pentru a deveni obligatory, norma
juridică se bucură de exigibilitate. Obligativitatea este impusă prin modalități specific, diferite de
cele ale normelor sociale. Sub aspectul forței obligatorii, normele imperative se deosebesc de
normele supletive.
 Caracterul statal
Regula juridică are un caracter statal, întrucât norma de conduită devine regulă de drept doar
dacă este expresia voinței statale. Caracterul de injoncțiune rezultă din faptul că norma juridică este
considerată o “poruncă statală”.
 Caracterul coercitiv
De regulă, normele juridice sunt respectate de bunăvoie de către subiectele de drept cărora li
se adresează. Atunci când ele nu sunt respectate, intervine forța coercitivă a statului. Regula de
drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o conduită dezirabilă, “norma juridică poate fi
nerespectată, ignorată, încălcată” de către subiectul de drept căruia i se adresează.
2. Structura normei juridice
Structura normei juridice se referă a elementele care o alcătuiesc, deosebindu-se două
straturi ale acesteia:
- Structura internă, logico- juridică;
- Structura externă , tehnico-legislativă.
 Structura internă, logico- juridică
Structura internă conține trei elemente: ipoteza; dispoziția și sancțiunea.
 Ipoteza
Ipoteza arată :
 Condițiile sau împrejurările în care se aplică norma (de exemplu: în caz de război,
de forță majoră etc.). După cum este formulată, poate descrie:
 calitatea subiectului (cetățean, părinte, gestionar, străin, demnitar, militar, avocat,
notar, soț, copil, contribuabil etc.);
 caracterizarea generică a subiectului ( persoană fizică; persoană juridică, acela
care.. etc.) . De exemplu, conform art. 16 alin. 2 din Constituție, „nimeni nu este mai presus de
lege”.
 După gradul de precizie a formulării se distinge:
50
 ipoteza strict determinată - stabilește cu precizie condițiile sale de aplicare. Spre
exemplu, art 373, Cod civil: „Divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi
sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ”.
 Ipoteza relativ - determinată lasă loc interpretării sau nu indică decât la modul
general condițiile aplicării ei. Art 209, Cod procedură penală: (1) Organul de cercetare penală sau
procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202.
 În funcție de număr, poate fi:
 Ipoteza simplă - prevede o singură situație în prezența căreia norma devine
realizabilă: art 1709 Cod civil: (1) Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este
obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu
împrejurările, sub sancţiunea decăderii.
 Ipoteza cumulativă: indică mai multe împrejurări prin cumularea cărora norma
devine aplicabilă. Art 304, cod civil: (1) Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule
sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui
soţ dintr-o căsătorie valabilă.
 Ipoteza unică prevede doar o singură împrejurare aptă să declanşeze aplicarea legii:
De exemplu, art. 308 C. civil: “Soții hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria”.
 Ipoteza alternativă conține mai multe împrejurări, pentru realizarea legii fiind
suficientă producerea oricăreia dintre ele. Art 229, Cod penal: (1) Furtul savarsit in urmatoarele
imprejurari:
a) intr-un mijloc de transport in comun;
b) in timpul noptii;
c) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;
d) prin efractie, escaladare sau prin folosirea fara drept a unei chei adevarate ori a unei chei
mincinoase;
e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarma ori de supraveghere, se pedepseste cu
inchisoarea de la unu la 5 ani.
 Dispoziția
Dispoziţia cuprinde nucleul normei juridice și cuprinde, de exemplu drepturile subiectelor
de drept și conduita acestora, iar sancțiunea cuprinde urmările nefavorabile care pot interveni în
condițiile nerespectării normei.
51
 constă în conduita prescrisă subiectului în condițiile ipotezei date ;
 Cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor participante la raporturile sociale;
 este exprimată prin sintagme precum: „Trebuie..., este obligat.... „Este îndreptățit...,
poate...., este autorizat...., este oprit...”. etc.
 Dispozițiile pot fi determinate strict sau relativ - determinate.
 Dispoziția determinată strict stabileşte cu precizie drepturile şi obligațiile persoanelor la
care se referă. De exemplu :
o Art. 22 : (1) La înscrierea în barou avocatul depune în faţa consiliului baroului, în
cadru solemn, următorul jurământ: Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării,
drepturile şi libertăţile omului şi să exercit profesia de avocat cu cinste şi demnitate.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu
 Dispoziția relativ - determinată stabileşte mai multe variante de conduită sau limitele
acesteia. De exemplu :
o Art 42, Codul muncii: (1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de către
angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel
prevăzut în contractul individual de muncă.
 Dispoziția onerativă: este dispoziția care obligă subiectul la săvârşirea unei (unor) acțiuni
 Dispoziția prohibitivă: este dispoziția care interzice realizarea unei (unor) acțiuni;
 Dispoziția permisivă: dă posibilitatea subiectului să aleagă conduita pe care doreşte să o
urmeze;
 Dispoziția de recomandare: este dispoziția care face anumite recomandări subiectelor de
drept vizate, fără a le obliga la o anumită conduită;
 Dispoziția de stimulare: prevede recompensarea subiectului de drept care o urmează.
 Sancțiunea
• arată consecințele nerespectării sau respectării (în cazul normelor stimulative) a dispoziției
de către subiectul de drept.
• Sancţiunile pot fi clasificate:
 după gradul de determiare :
 absolut-determinate (unde sancțiunea este clară, ca de exemplu amenda de 500 lei),
sunt stabilite precis de către normă, neputând fi făcută nici o abatere de la ele, în sensul de a fi
mărite, micşorate sau schimbate de către organul de aplicare);
52
 relativ determinate (pot fi stabilite concret de către organul care le aplică dintr-un
cadru mai larg, prevăzut între un minim şi un maxim).
 După complexitatea lor, sancțiunile pot fi:
 unice - prevăd o unică modalitate de tragere la răspundere a subiectului sau de
restabilire a ordinii de drept;
 alternative - dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă dintre mai multe feluri
de sancțiuni). (de exemplu, amenda sau închisoarea)
 cumulative - dau posibilitatea organului să aplice mai multe sancțiuni pentru
aceeaşi conduită a subiectului - (amenda și interzicerea dreptului de a conduce pe o perioadă de X
zile).
• După ramura de drept, sancțiunile pot fi: sunt penale, civile, administrative, disciplinare
etc.
 Sancțiuni penale sunt: pedepse , măsuri de siguranță, măsuri educative.
 Sancțiunile civile sunt împărțite în
• sancțiuni propriu – zise (care privesc patrimoniul subiectului) cum sunt:
rezoluțiunea/rezilierea unui contract, nulitatea absolută sau relativă a unui act etc şi
• pedepse civile (împiedică subiectul să dobândească un drept subiectiv sau suprimă
un asemenea drept) cum sunt : decăderea, nedemnitatea, dezmoştenirea etc.
 sancțiuni administrative sunt amenda contravențională şi confiscarea bunurilor de care s-a
folosit contravenientul în săvârşirea contravenției.
 Sancțiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea salariului, transferul
disciplinar şi desfacerea contractului de muncă.
• În funcție de scopul lor, sancțiunile pot fi de: anulare, reparatorii sau expiatorii
 N.B!Modelul structural al normei juridice poate fi încadrat în următoarea formulare:
 “În cazul în care....................................................., (subiectul) trebuie........................,
altfel..........................”.
 Structura externă, tehnico-legislativă (externă)
Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.
Aceasta reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi gruparea
acestora în secțiuni, capitole, titluri, cărți (părți).
Oricare act normativ (lege, hotărâre sau ordonanță a guvernului, regulament, statut etc.)
53
este împărțit pe titluri, capitole, secțiuni (care, uneori, la rândul lor, se divid în subsecțiuni şi
paragrafe) şi articole .
Unitatea structurală de bază din această perspectivă este articolul. În unele cazuri, articolul
poate cuprinde mai diviziuni, numite alineate.
Un articol cuprinde, în general, prevederi legale de sine-stătătoare, exprimând o singură
normă juridică. Acesta este cazul ideal, dar în legislație se întâlnesc şi situații când un articol
reuneşte mai multe norme juridice sau o regulă de drept este cuprinsă în mai multe articole.
3. Clasificarea normelor juridice
Normele juridice se pot clasifica după următoarele criterii astfel:
 După ramura de drept din care fac parte, distingem:
- norme de drept constituțional;
-norme de drept civil;
-norme de drept penal;
-norme de drept procesual civil;
-norme de drept procesual penal; -norme de drept administrativ;
-norme de dreptul familiei;
-norme de drept comercial;
-norme de drept fiscal;
-norme de dreptul muncii;
-norme de dreptul mediului;
-norme de drept internațional public; -norme de drept internațional privat etc
 După forța juridică a actului normativ în care sunt incluse, normele juridice se împart în:
– norme cuprinse în legile emise de Parlament. Aceste legi pot fi constituționale, organice
sau ordinare;
– norme cuprinse în decretele emise de Preşedintele României;
– norme cuprinse în hotărârile, ordonanțele şi ordonanțele de urgență ale Guvernului;
–ordine şi instrucțiuni ale ministerelor;
– norme cuprinse în actele normative (hotărâri, decizii) elaborate de organele administrației
publice locale (prefecți, primari, consilii județene şi consilii locale).
 După sfera de aplicare (şi gradul de generalitate), normele juridice se împart în :
54
 Normele generale - se aplică tuturor relațiilor sociale (raporturilor juridice) aparținând unui
domeniu sau unei ramuri de drept. Acestea se mai numesc norme de drept comun. De exemplu,
regulile juridice din dreptul civil constituie dreptul comun pentru relaţiile specifice dreptului
comercial, în situaţia în care normele acestei ramuri nu prevăd reglementări proprii.
 Normele speciale - se aplică unei sfere mult mai restrânse de relații sociale din
cadrul unei ramuri de drept ori anumitor instituții juridice. Aceste norme conţin dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun.
 Normele de excepție - reglementează situații deosebite (excepționale), cum ar fi
calamitățile naturale (inundații, cutremure, avalanşe), contexte social – politice (stare de urgență,
stare de război) etc. Normele de excepție completează normele generale sau speciale, instituind
reglementări derogatorii de la acestea.
 După structura logico - juridică pe care o prezintă, normele juridice se împart în:
 Normele complete (perfecte) conțin toate cele trei părți constitutive ale structurii
logico – juridice (ipoteza, dispoziția şi sancțiunea), având un înțeles clar, complet. Aceste norme
constituie majoritatea;
 Normele incomplete (imperfecte) - nu prezintă toate părțile constitutive ale structurii
interne. Ele fac referire la alte norme, completându-se cu acestea. Normele juridice ce completează
normele imperfecte (la care se face trimitere) pot fi norme din acelaşi act normativ sau din altul (în
vigoare sau care urmează să intre în vigoare).
La rândul lor, normele incomplete se împart în:
 norme de trimitere – ce se completează cu norme din acelaşi act normativ sau din alte
acte normative existente (în vigoare), la care trimit şi
 norme în alb – fac trimitere şi urmează să se completeze cu alte norme ce nu există încă
(nu au fost adoptate), dar care urmează să apară.
 În raport de gradul şi de intensitatea incidența lor, normele sunt:
 Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte normative fundamentale
(Constituții, Declarații etc.) sau care sunt deduse prin interpretare şi care constituie principii de
drept. De exemplu, sunt norme – principii cuprinse în acte normative fundamentale cele din
Constituția României sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, sunt
principii de drept: obligaţia respectării convenţiilor (pacta sunt servanda), excepţiile sunt de strictă
interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) etc.
55
 Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au menirea să transpună în
ordinea socială normele – principii.
 După caracterul dispoziției ce o conțin (natura conduitei prescrise subiectului de drept),
normele juridice se clasifică în:
 Normele imperative (categorice, peremptorii) sunt acelea a căror respectare a dispoziției
de către subiectele de drept se impune categoric, nefiind admisă nici o abatere de la aceasta. Normele
imperative pot fi onerative sau prohibitive.
 Normele onerative (lat. onus, oneris – sarcină) prescriu obligația de a săvârşi o acțiune.
De exemplu, conform art. 28 alin. 1 din Codul familiei “soţii sunt obligaţi să poarte în timpul
căsătoriei numele comun declarat”.
 Normele prohibitive impun subiectului să se abțină de la săvârşirea uneia sau mai
multor acțiuni (determinate). Majoritatea normelor prohibitive se regăsesc în sfera dreptului penal.
 Normele permisive (dispozitive sau facultative) nu obligă subiectul la o anumită conduită
şi nici nu îi interzic expres să facă ceva, ci doar îi oferă acestuia posibilitatea de a opta liber pentru
una dintre conduitele oferite de lege. Normele permisive pot fi supletive, de împuternicire (de
competență), de stimulare sau de recomandare.
 Normele supletive oferă subiectului posibilitatea de a opta pentru conduita pe care
o doreşte (dintre mai multe variante posibile sau în anumite limite indicate de lege), iar dacă acesta
nu optează (de regulă, într-un anumit interval de timp) norma prevede reglementarea ce se va
aplica. Normele de împuternicire sunt regulile de drept care fixează drepturi şi obligații. Acestea
stabilesc competențele subiectelor de drept.
 Normele de recomandare sunt acelea care propun o anumită conduită ce nu este
obligatorie şi care poate fi urmată şi de alte subiecte de drept decât cele vizate de norma în cauză.
 După felul sancţiunii prevăzute în norma juridică, normele se împart în:
 Normele punitive cuprind sancţiuni negative, pedepse juridice pentru subiectele de
drept care nu respectă comandamentul conţinut de dispoziţia normei juridice. Aceste norme
reprezintă majoritatea.
 Normele stimulative cuprind sancţiuni pozitive menite să stimuleze subiectele de
drept să respecte dispoziţia normei juridice. Aceste norme recompensează subiectele prin
acordarea de distincţii, decoraţii, stimulente materiale etc
56
N.B.! În doctrină s-a remarcat şi prezenţa unor norme aparte, distincte faţă de sistemul unitar
al dreptului. Acestea sunt aşa – numitele norme organizatorice care privesc organizarea instituţiilor
sociale. Ele arata scopurile respectivelor instituţii, modul de înfiinţare, competenţele, organele
reprezentative ale acestora, relaţiile cu alte instituţii etc.
4. Acțiunea normei juridice
 Acțiunea normelor juridice în timp
Orice raport juridic se naşte în baza regulii de drept aflate în vigoare la acel moment
(tempus regit actum). Toate normele juridice au limite temporale, atât pentru începutul acțiunii
lor (intrarea în vigoare), cât şi pentru sfârşitul acesteia (ieşirea din vigoare). Regula de drept
produce efecte o dată cu intrarea în vigoare şi încetează a mai produce efecte prin ieşirea sa din
vigoare.
 Intrarea în vigoare a normei juridice.
Art. 78 din Constituție dispune că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră
în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Din exprimarea folosită de textul legal indicat rezultă că, în privința intrării în vigoare a
actelor normative, se disting două posibilități:
1. Intrarea normei în vigoare la trei zile după data publicării în Monitorul Oficial al
României (regula) sau
2. Intrarea normei în vigoare la o altă dată, ulterioară, prevăzută în textul actului normativ în
cadrul dispozițiilor finale şi tranzitorii.
Indiferent de momentul ales pentru intrarea în vigoare a normei juridice, după împlinirea
acestuia, toate subiectele de drept vizate de normă sunt obligate să se supună prevederilor sale. Nu
există posibilitatea invocării necunoaşterii legii ca motiv al nerespectării ei (Nemo censetur
ignorare legem).
Până la revizuirea în anul 2003 a Constituției din 1991 regula, conform art. 78, era aceea că
“legea (...) intră în vigoare la data publicării (...)”
 Acțiunea normei juridice. Legea se aplică doar raporturilor de drept ce se suprapun
perioadei de timp în care ea este în vigoare, adică celor plasate între momentul intrării şi cel al
ieşirii din vigoare.
 Principiul neretroactivității este principiul fundamental al acțiunii legii în timp.
Odată intrată în vigoare, norma juridică acționează numai pentru viitor:
57
-art. 15 alin. 2 din Constituție :“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii
penale sau contravenționale mai favorabile”;
-art. 6 din Codul civil :“Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”.
Excepții:
 Legea penală şi legea contravențională mai favorabilă
 Legea interpretativă ;
 Legea retroactiva
 Ieşirea din vigoare a normei juridice
 Abrogarea este modalitatea de ieşire (scoatere) din vigoare a unei legi care presupune
intervenția legiuitorului printr-o altă lege. Ea constă fie în înlocuirea prevederilor legii vechi cu
altele cuprinse într-o nouă lege (regula), fie în simpla invalidare a acestora, ce nu este urmată de
înlocuirea lor cu altele noi.
 Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică expres, direct şi
limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un întreg act normativ (sau chiar mai multe acte
normative, în integralitatea lor), fie doar anumite părți ale unui act normativ (unele articole sau
chiar numai anumite alineate ale unor articole). De exemplu, la data intrării în vigoare a prezentului
act normativ se abrogă legea nr.. decretul nr.. etc.
 Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ nou se rezumă la a
face precizarea că toate actele normative vechi cu dispoziții contrare acestuia se abrogă. De
exemplu: pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ, se abrogă orice dispoziție contrară.
 Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu conține nici o
referire la abrogare, dar dispozițiile acestuia se deosebesc fundamental de cele ale actului
normativ anterior, astfel încât se consideră că legiuitorul a înțeles că, prin introducerea unor
dispoziții diferite, să abroge prevederile vechiului act normativ.
 Ultraactivitatea legii
 legea, deşi ieşită din vigoare, continuă să se aplice anumitor raporturi juridice. Aceste
excepții sunt:
 Legea penală mai favorabilă. Această lege continuă să se aplice faptelor săvârşite
în timpul în care a produs efecte, chiar dacă ea a fost înlocuită, ulterior, cu o lege mai aspră.
58
 Legea temporară. Normele juridice cu acțiune limitată în timp se vor aplica
situațiilor vizate de ele chiar după ieşirea lor din vigoare, dacă aceste situații sunt create sub
imperiul lor, dar nu au fost soluționate atât timp cât normele erau în vigoare
 Acțiunea normelor juridice în spațiu
 principiul teritorialității legii. Conform acestui principiu, legea se aplică doar pe
teritoriul statului ce a adoptat-o, excluzând acțiunea acelei legi pe teritoriul altui stat, precum şi
acțiunea legii unui stat străin pe teritoriul respectivului stat.
 Excepții: decurg din voința parților unui act juridic (de exemplu, doi comercianți ce
încheie un contract în Italia pot desemna ca lege a contractului și independente de voința părților
(de exemplu, în dreptul internațional privat, regulile de drept ce guvernează statutul personal se
aplică subiectului de drept indiferent de locul unde se găseşte acesta, pe teritoriul țării sau în afara
acestuia
 Imunitatea diplomatică. Aceasta constă în exceptarea personalului corpului diplomatic,
precum şi a persoanelor cu statut asimilat acestora de la jurisdicția statului ce găzduieşte misiunea
diplomatică respectivă.
 Regimul consular. Începând cu anul 1963, o dată cu încheierea Convenției de la Viena
privind relațiile consulare, regimul juridic al consulilor tinde să se identifice cu cel al personalului
diplomatic.
 Regimul juridic al străinilor. Cetățenii străini sau apatrizii aflați pe teritoriul unui stat străin
au un regim juridic diferit de cel al cetățenilor acelui stat.
 Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor
Normele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe teritoriul acelui
stat, indiferent că sunt cetățeni ai acestuia, străini ori apatrizi. Art 16 și art 18, Constituție.
 Regimul special. Drepturile şi obligațiile străinilor sunt stabilite în mod distinct, printr-o
reglementare specială, diferită de cea a cetățenilor statului respectiv.
 Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate. Acest regim constă în acordarea de către un
stat străinilor a unui regim juridic identic față de cel conferit cetățenilor unui stat terț, regim
considerat favorizat. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate este un regim de natură
contractuală, instituit prin acorduri bilaterale între diferite state.
1.5.Rezumat
59
Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Așadar
norma juridică este o regulă destinată să reglementeze relațiile sociale, a cărei respectare este
asigurată de bună-voie sau prin forța coercitivă a statului. O normă juridică indică condițiile de
executare a acesteia, subiectele relațiilor pe care le reglementează, drepturile și îndatoririle
reciproce ale subiecților, precum și sancțiunile pentru neîndeplinirea unei obligații în vederea
prevenirii sau combaterii comportamentului deviant.
Norma juridică are un caracter social, un caracter specific, un general și impersonal, un
caracter tipic, norma juridică implică un raport intersubiectiv și este obligatorie. Norma juridică
are și un caracter public din moment ce pentru a putea fi respectată este nevoie ca subiectul de
drept să cunoască conținutul acesteia.
Norma juridică are o organizare logică, structurată prin trei elemente: ipoteza, dispoziția și
sancțiunea. Ipoteza pregătește terenul pentru intrarea în acțiune a dispoziției și a sancțiunii,
dispoziția cuprinde nucleul normei juridice și cuprinde, de exemplu drepturile subiectelor de drept
și conduita acestora, iar sancțiunea cuprinde urmările nefavorabile care pot interveni în condițiile
nerespectării normei.
În funcție de ramura de drept din care face parte norma, sancțiunile pot fi civile,
disciplinare, administrative, financiare, penale. Sancțiunile pot fi absolut-determinate (unde
sancțiunea este clară, ca de exemplu amenda de 500 lei), alternative (de exemplu, amenda sau
închisoarea) sau cumulative (amenda și interzicerea dreptului de a conduce pe o perioadă de X
zile)
Structura tehnico- legislativă formează structura externă și dinamică a normei juridice.
Coordonatele fundamentale ale acțiunii normei juridice sunt: timpul; spațiul și persoana.
În privința aplicării în timp a normelor juridice, interesează determinarea următoarelor
momente: intrarea în vigoare; durata de acțiune; ieșirea din vigoare a normei.
După promulgare, legea se publică în Monitorul Oficial al României ș intră în vigoare la 3
zile de la data publicării sau de la o dată ulterioară prevăzută în text.
Maxima „nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii” instituie o prezumție de
cunoaștere a legi.
De regulă, normele juridice nu retroactivează.
60
Aplicarea în spațiu a normei juridice este guvernată de principiul teritorialității, conform
căruia orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului, cu excepția
existenței în textul legi a unor prevederi care să indice aplicarea doar pe anumite părți din teritoriu.
Toate persoanele trebuie să respecte legea română: cetățenii români, cei străini și cei
apatrizi.
1. Enumerați trăsăturile normei juridice.
2. Evidențiați diferențele între structura logică și structura tehnico -legislativă a normei juridice.
3. Realizați clasificare a normei juridice după criteriile cunoscute.
4. Indicați momentele esențiale ale acțiunii în timp a normelor juridice.
5. Explicați principiul neretroactivității normei juridice.
6. Exemplificați cum se poate realiza abrogarea unei norme juridice.
7. Determinați circumstanțele care definesc aplicarea legii civile în spațiu.
8. Explicați în ce mod se poate manifesta acțiunea legii civile asupra persoanelor.

1. Dispoziția poate să ordone o anumită conduită, poate să prevadă obligația de abținere de la
săvârșirea unei fapte sau poate să cuprindă permisiuni.
2. Sancțiunea poate conține doar urmările nefavorabile care survin în condițiile nerespectării
dispoziției sau a ipotezei.
3. Sancțiunea normei juridice este un element obligatoriu al normei juridice.
4. Acțiunea normei juridice este analizată în baza a trei coordonate: spațiu, timp și persoane.
5. Fiecare normă de drept, odată intrată în vigoare, activează numai pentru viitor și
nedeterminat în timp.
6. Retroactivitatea expresă constă în producerea de efecte juridice după ieșirea din vigoare
formală a normei de drept.
7. Abrogarea expresă poate fi indirectă, când desființarea efectelor vechii norme se face prin
precizarea în detaliu a actelor scoase din vigoare, sau directă, când se utilizează o formulă
de genul „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dis
61
1. Norma juridică are un caracter obligatoriu. Aceasta înseamnă că:
a. trebuie respectată de toţi subiecţii de drept;
b. este prevăzută întotdeauna cu o sancţiune pentru cel care o încalcă;
c. se aplică cu prioritate faţă de eventualele obiceiuri existente în materia reglementată de
ea.
2. Norma juridică are un caracter impersonal. Aceasta înseamnă că:
a) nu se cunoaşte identitatea persoanelor care au emis-o;
b) nu se cunoaşte identitatea persoanelor care vor concura la aplicarea acesteia (investite fiind
cu forţa de constrângere a statului), în cazul în care norma juridică nu se respectă de bună voie
de către subiecţii vizaţi de ea;
c) nu este concepută a se aplica unor persoane individual determinate.
3. Normele juridice onerative reprezintă:
a. acele norme care prescriu în mod expres obligaţia pentru subiectul de drept de a săvârşi
o anumită acţiune;
b. acele norme care prescriu în mod expres obligaţia pentru subiectul de drept de a se
abţine de la o anumită conduită;
c. acele norme care doar indică subiectului de drept o anumită conduită de urmat, dar fără
a-l obliga să le aplice întocmai.
4. Din punct de vedere al caracterului conduitei prescrise subiectului de drept, întâlnim norme:
a) onerative, prohibitive şi speciale;
b) generale, speciale şi de excepţie;
c) permisive, prohibitive şi onerative.
5. Nu constituie excepţii de la principiul neretroactivităţii legilor:
a) legea penală mai favorabilă și legea constituțională mai favorabilă;
b) legile interpretative;
c) constituţiile.
6. Prin derogare se înţelege:
a) situaţia în care actele normative dintr-un anumit domeniu sunt total depăşite de
dezvoltarea relaţiilor sociale reglementate;
62
b) reglementarea diferită a unui segment dintr-un domeniu de activitate, ca o abatere de
la reglementarea deja existentă în acel domeniu, pe care nu o abrogă, ci doar o
nuanţează;
c) dezinvestirea unui organ de stat de atribuţiile ce i-au fost conferite prin lege, în favoarea
unui alt organ de stat.
7. Aplicarea legii contravenționale mai favorabile constituie:
a) o excepţie de ultraactivitate a legii;
b) o excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor;
c) regula în dreptul penal.
8. Abrogarea tacită a unei norme juridice reprezintă:
a) situaţia în care legea nouă prevede că se abrogă toate dispoziţiilor contrare ei ce se
regăsesc în legile precedente;
b) situaţia în care noul act normativ nu conţine specificaţia abrogării exprese a unei legi
anterioare, dar reglementarea adusă de acesta este total diferită de legea inţială;
c) un caz de ultractivitate al legii.
Analizați următoarele articole având în vedere structura normei juridice (ipoteză, dispoziție,
sancțiune:
• Art. 12: Libertatea de a dispune
(1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.
Art. 295: Căsătoria fictivă
Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate
absolută.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2
ani de la încheierea căsătoriei.
Art. 273: Bigamia
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Art. 188: Omorul
63
(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
• Art. 228. - Furtul
• (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
• (2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în
momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
• (3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de
energie care are valoare economică.
• 1653- Cod civil
• (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii,
notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin
persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a
cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
• Art. 22 – Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
• (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman
ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
64
Unitatea de învățare 9: Izvoarele formale ale dreptului
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 9 prezintă: Noțiunea și clasificarea izvoarelor de drept: cutuma;
doctrina; precedentul judiciar; contractul normativ; actul normativ; izvoarele dreptului UE
 să determine accepțiunile noțiunii de izvor de drept;
 să realizeze clasificarea izvoarelor formale ale dreptului;
 să distingă rolul practicii judecătorești și al precedentului judiciar;
 să explice ce reprezintă contractul normativ
 să identifice izvoarele dreptului Ununii Europene.
1.3. Durata
1. Noțiunea de izvor de drept
 Noţiunea de izvor de drept are mai multe accepţiuni:
 în sens material = realităţile care au stat la baza acţiunii legiuitorului de creare a unei legi,
condiţiile sociale, politice, economice care au determinat conţinutul unui act normativ.
 formal = modalităţile concrete de exprimare a dreptului, formele pe care acesta le foloseşte
pentru a exprima normele juridice.
 Istoric = desemnează un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept (relicve,
vestigii de civilizație juridică).
 de sursă ideologică = desemnează civilizația juridică, la care se conectează un sistem
juridic național.
 Alte clasificări:
 Izvoare potențiale- exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice,
factorul potențial fiind voința socială unitară. Vs. Izvoare actuale- sunt izvoarele eficiente,
determinate, operând pe relațiile sociale concrete.
 Sursele istorice (materiale) privesc simpla cauză de ordin istoric ce a condus la apariția sau
care explică existența unei norme. De exemplu, sursa dreptului englez contemporan o constituie
dreptul roman sau canonic ori regulile morale.
65
 Surse formale (legale) ale dreptului- privesc criteriile legale de validitate acceptate de
sistemul legal în discuție.
2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului
Izvoarele de drept sunt clasificate după diferite criterii:
 După modul de transmitere deosebim izvoarele scrise de izvoarele nescrise:
- izvor nescris: obiceiul
- izvor scris: norma juridica
 .După caracterul oficial sau neoficial al izvorului de drept:
- izvor oficial:- legea
- izvoare neoficiale:- obiceiul, doctrina
 Din punct de vedere ale modului de impunere:
-izvoare directe - actele normative
- izvoare indirecte - obiceiul sau normele elaborate de organizațiile nestatale care pentru a
deveni obligatorii trebuie sa fie validate de o autoritate statala.
 .După modul de creare a normei:
-izvoare creatoare: legea si cutuma, deoarece creează legi noi
-izvoare interpretative: jurisprudența si doctrina care interpretează legile existente.
Izvoarele formale ale dreptului sunt: actul normativ; contractul normativ ;obiceiul juridic;
doctrina ;precedentul judiciar şi practica judecătorească̆.
 Obiceiul juridic
Obiceiul juridic (cutuma) este o regulă socială nescrisă care, datorită repetării într-un timp
îndelungat şi a recunoaşterii sale ca atare, dobândeşte valoarea unei reguli de drept.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. El
apare în treapta primitivă de dezvoltare a societății, fiind expresia unor necesități pe care orice
societate le resimte, necesități legate de conservarea valorilor comunității. La apariția sa, dreptul
preia o serie de obiceiuri și le adaptează realității specific unei societăți politice.
Obiceiul este rodul unei experiențe de viață a unei comunități, al repetării unei practici.
Oamenii aplică unele reguli în procesul interacțiunii lor, de multe ori în mod inconștient.
66
Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea deţine o pondere restrânsă
în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul românesc, obiceiul juridic poate fi regăsit în dreptul civil
(obiceiul locului) şi în dreptul comercial (uzanţe comerciale).
În dreptul internaţional se întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele specifice comerţului
internaţional.
 Cum devine un obicei izvor de drept?
o Statul recunoaște obiceiul și-l încorporează
o Obiceiul este invocat de părți, ca normă de conduită, în fața unei instanțe de judecată
și aceasta îl validează ca regulă juridică.
 obiceiul devine izvor de drept dacă:
o reprezintă o practică veche și incontestabilă
o are caracter obligatoriu
o caracter precis, sau cât se poate de precizabil
 cutuma se deosebește de uzanţă prin faptul că aceasta din urmă este lipsită de elementul
psihologic, de convingerea că ea reprezintă dreptul și că urmarea ei este obligatorie.
 nu se recunoaște calitatea de izvor de drept obiceiului care ar conține o regulă contrară
ordinii publice și bunelor moravuri și nici obiceiului care ar abroga o lege în vigoare.
 Doctrina
Doctrina reprezinta totalitatea principiilor ce guverneaza sistemului juridic; este un mijloc
auxiliar de determinare a normelor de drept. Cuprinde analizele, investigațiile, interpretările pe
care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic.
În general, rolul științei este teoretic – explicativ, interpretările științifice făcute materialului
normativ ajutând, pe legiuitor sau pe judecător, în procesul de creare și, respectiv, de aplicare a
dreptului. Are un rol foarte important în cunoașterea fenomenului juridic, a relațiilor sociale supuse
reglementării juridice, în interpretarea și aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea și perfecționarea
dreptului.
Doctrina are rolul de a critica, sintetiza si analiza, fara a avea competenta de a elabora norme
de drept .În anumite situații, legiuitorul este nevoit să solicite opinia unor specialiști, teoreticieni
ai dreptului, înaintea adoptării unor acte normative.
67
 Practica judecătorească și precedentul judiciar
 Practica judecătorească, denumită și jurisprudență, este alcătuită din totalitatea
hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de toate gradele.: judecătorii, tribunale, curți
de apel, ÎCCJ etc.
Potrivit scopului lor, instanțele de judecată soluționează anumite cauze ce se deduc în fața
lor și pronunță hotărâri pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept
public. Sesizat, judecătorul trebuie să judece cauza și să pronunțe sentința. El face acest loc
interpretând și aplicând o normă juridică. Judecătorul se pronunță întotdeauna strict în cauza pe
care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții generale în afara speței particulare ce se
deduce în fața sa.
În activitatea de soluționare a cauzelor cu care a fost investit, judecătorul este legat de litera
legii. Deși nu poate crea reguli de drept, judecătorul contribuie la crearea dreptului, prin umplerea
lacunelor legii, acesta neputând refuza cauza pe motiv că legea nu prevede.
 Precedentul judiciar este autoritatea pe care o poate avea o deizie judicară față de cauzele
analoage.
 Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele judecătoreşti, soluţii care, în
anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii similare ce vor fi judecate ulterior. Astfel, în măsura
în care legea permite aceasta, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală, cu rol de
creare a dreptului, nu doar de interpretare.
În sistemul anglo-saxon, o cauză poate fi soluționată pe baza unui precedent pronunțat cu
sute de ani în urmă.
În țara noastră, potrivit cu regulile de organizare judecătorească, judecătorul nu este, în
general, legat de hotărârea pronunțată de un alt judecător într-o cauză similară (și nici chiar de
hotărârile sale anterioare).
Totuși, există anumite categori de decizii care au relevanță sub aspectul precedentului
judiciar respectiv:
 Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul recursului în interesul legii:
Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele
judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să
68
ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost
soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti – art. 514 Cod proc civilă.
Astfel, sesizarea se face atunci când se constată că în practica instanțelor judecătorețti, un
anumit text de lege a fost interpretat și aplicat diferit. Aceste soluții interpretative , constante ș
unitare, sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor
soluționându-se cauzele aflate pe rolul instanțelor. Se consider că aceste soluții se încadrează în
categoria izvoarelor secundare de drept.
 Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul hotărârilor prealabile:
În cazul în care un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți
de apel sau tribunal, ce a fost învestit să soluționeze o cauză în ultimă instanță, constată că există
o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, va putea
solicita instanței supreme să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu
chestiunii de drept, în măsura în care Înalta Curte nu a statuat anterior asupra acelei chestiuni printr-
o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în
interesul legii în curs de soluționare, potrivit art. 519-521 alin (1) C. pr. Civ.
Și aceste soluții interpretative, constante și unitare sunt invocate ca precedente judiciare ,
pe baza lor soluționându-se cauzele cu care sunt investite instanțele de judecată. Pe lae de
consecință și aceste soluții se încadrează în categoria izvoarelor secundare de drept.
 Deciziile Curți Constituționale
Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de necunstituționalitate privnd legile
și ordonanțele,ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj commercial, sau direct de
către avocatul poporului.
Deciziile Curți Constituționale asupra excepțiilor de necunstituționalitate prezintă
caractersticile precedentului judiciar astfel:
 au efecte erga omnes și nu doar asupra părților din litigiu, întrucât se pronunțădoar
în drept, nu și asupra fondului cauzei;
 sunt evocate ca precedente, în sensul că un text declarant necunstituțioal nu mai poate
face obiectul unei alte excepții de necunstituționalitate, interpretarea data de Curte
fiind obligatorie.
69
 Contractul normativ
Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale convenţională. El apare ca un
act juridic cu caracter mai larg, ce conţine reglementări cu caracter generic care au valoarea unor
reguli juridice.
Contractul este un act juridic individual, în sensul că el stabilește drepturi și obligații pentru
subiecte determinate (spre exemplu: pentru vânzător și cumpărător etc.).
Art. 1166 din Codul Civil definește contractul ca un acord de voințe între două sau mai multe
persoane spre a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. În aceată accepțiune, contractul nu
poate fi izvor de drept.
 Există un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile și obligațiile unor
subiecte determinate ( ca participanți la un raport juridic), ci au în vedere reglementări cu caracter
generic. De aceea, ele poartă și denumirea de contracte normative și, în această calitate, ele sunt
izvoarele dreptului pozitiv.
Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept:
 Magna Charta Libertatum, o convenție încheiată în epoca feudală pentru îngrădirea
puterilor monarhale, s-a afirmat ca un element de bază al parlamentarismului englez
- în materie constituţională (în cazul statelor federale);
- în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă - unde se prevăd condițiile generale ale
desfășurării procesului de muncă și care stau apoi la baza încheierii contractelor individuale de
muncă )
-- în dreptul internaţional public (tratatele internaţionale).
 Actul normativ
Actul normativ (denumit uneori și Legea ca izvor de drept) are importanța cea mai mare
în sistemul izvoarelor dreptului. Locul preeminent pe care-l deține actul normativ în sistemul
izvoarelor de drept se explică atât prin cauze istorice, cât și prin rațiuni care țin de trăsăturile de
conținut și de formă ale acestui izvor juridic, în raport cu celelalte izvoare.
În societatea romană, legea ca izvor de drept apare sub forma acordului dintre magistrat și
popor. Magistratul propune și poporul acceptă. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe
ale autorității publice, învestite cu competențe normative (parlament, guvern, organe
administrative), cuprinzând norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată și prin
intervenția forței coercitive a statului.
70
 Sistemul actelor normative juridice este compus din:
 Legi constituționale
 Legi organice
 Legi ordinare
 Ordonanțele Guvernului
 Hotărârile Guvernului
 Acte normative emise de administrația publică centrală și ale autorității
administrative autonome
 Acte normative emise de organele administrației publice locale.
 Categorii de legi
 Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. Constituția fixează reguli
esențiale de organizare și funcționare a ordinii într-un stat, consacră principii fundamentale.
 Legi organice sunt cele care reglementează domenii expres prev. de art 73 alin. (3)
lit. a-t din Constituție.
 Legi ordinare sunt acte normative care reglementează orice domeniu al relațiilor
sociale, cu excepția celor rezervate legilor constituționale și legilor organice.
 Decretul este actul normativ emis de Președinte, în exercitarea atribuțiilor sale, cu
caracter strict juridic.;
 Hotărârile Guvernului este actul normativ care dezvoltă o reglementare stabilită prin
lege, asigurând punerea în executare a legii;
 Ordonanță de Guvern - participarea Guvernului la activitatea de legiferare este
aprobată de Parlament;
 Ordonanța simplă este actul normativ emis în baza legii de abilitare;
 Ordonanțe de urgență - este actul normativ emis numai în situații extraordinare. Și nu
au nevoie de o lege specială de abilitare;
 Actele normative ale organelor administrative centrale și locale - sunt ordine și
instrucțiuni ale miniștrilor, hotărâri cu caracter normativ adoptate de consiliului județean,
local etc.
 Izvoarele dreptului Uniunii Europene
 Izvorul primar sau originar îl constituie:
71
o tratatele constitutive (Tratatul de la Paris și Tratatele de la Roma) care au pus bazele
Uniunii Europene;
o tratatele de modificare a tratatelor constitutive;
o tratatele de aderare ale statelor membre la Uniune;
o diferitele protocoale, convenții, documente anexe la aceste tratate, pe care Curtea
le-a caracterizat ca având ,,aceeași forță imperativă“.
 Izvorul derivat constă în actele juridice ale instituțiilor emise pentru exercitarea
competențelor Uniunii, conform articolului 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene:
 Deciziile și regulamentele;
 Directivele;
 Recomandările nu sunt obligatorii;
 Avizele nu obligă nici destinatarul, nici autorul, scăpând controlul jurisdicțional;
 Acte atipice .
 Jurisprudența CJUE este, la rândul ei, izvor de drept unional. Caracterul de izvor de drept
al jurisprudenței se datorează poziției ocupate de Curte de asigurare a respectului dreptului
comunitar, faptului că doar Curtea de interpretare cu caracter autentic, fapt ce constituie premisa
asigurării omogenității, coerenței sistemului și construcția acquisului european.
 Principiile generale
Ca urmare a efectului direct al dreptului european asupra dreptului național, pentru fiecare
proiect de act normativ elaborat de legiuitorul român este necesară o motivare care trebuie să
cuprindă o mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările europene în
materie , determinarea exactă a acestora și, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care
se impun.
N.B.! Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că principiul efectului direct al dreptului
european, alături de principiul supremaţiei, consacrat de CJUE, permite persoanelor fizice să
invoce în mod direct dreptul european în faţa instanţelor, independent de existenţa unor acte cu
conţinut similar în dreptul naţional.
Acest principiu nu priveşte decât anumite acte europene şi face obiectul mai multor condiţii.
Efectul direct al unui act poate să privească numai relaţiile între o persoană fizică şi un stat membru
(efectul direct vertical) sau să fie extins la relaţiile între toate persoanele fizice (efectul direct
72
orizontal). În virtutea acestui principiu, persoanele fizice pot să invoce în mod direct normele
europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, fără ca statul membru să reia, în mod necesar,
norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern. Prin urmare, efectul direct al dreptului
comunitar poate fi invocat numai de particulari, iar nu de stat prin instituțiile sale.
1.5.Rezumat
Conceptul de „izvor de drept” are două principale accepțiuni:
 sensul material: realități care stau la baza acțiunii legiuitorului de creare a unei legi,
condiții sociale, politice, economice care determină conținutul unui act normativ;
 sensul formal: semnifică modalitățile concrete de exprimare a dreptului, formele pe
care le folosește pentru a exprima normele juridice;
Principalele izvoare formale sunt: actul normativ; contractul normativ; obiceiul juridic
(cutuma) ; doctrina; practica judiciară (jurisprudența) și precedentul judiciar.
 Actele normative:
-reprezintă principalul izvor de drept ;
 reprezentate de: legi (Parlament), decrete prezidențiale, HG, OG, OUG, ordine și
instrucțiuni ale miniștrilor, hotărâri ale organelor administrației publice locale ;
 Contract normativ:
 are natură convențională , se are în vedere sensul larg;
 utilizat ca izvor de drept în materie constituțională (state federale), în dreptul
muncii (CCM), în dreptul internațional public (tratate internaționale ;
 Obiceiul juridic (cutuma)
 statul recunoaște obiceiul printr-o normă sau părțile invocă obiceiul în instanță;
 condiție obiectivă (practică veche și incontestabilă) și subiectivă (obligatorie)
 drept civil, drept comercial, uzanțe diplomatice, dreptul comerțului internațional
 Doctrina cuprinde :
 totalitatea lucrărilor științifice din domeniu (cursuri, tratate, monografii, articole,
studii etc.) elaborate de specialiștii dreptului
 rol teoretic-explicativ
 Practica judiciară (jurisprudența) și precedentul judiciar
 Practica judiciară cuprinde toate hotărârile pronunțate de instanțe judecătorești
73
 Precedentul judiciar constă în soluții pronunțate de instanțe, obligatorii în situații
similare ulterioare
 Sistemul de common law acordă preferință precedentului judiciar
 Sistemul de drept continental admite ca izvoare doar deciziile ICCJ date în hotărâri
prealabile Ș recursuri în interesul legii în vederea unificării practicii judiciare

1. Clasificați izvoarele dreptului.
2. Delimitați izvoarele materiale de izvoarele formale ale dreptului.
3. Explicați poziția obiceiului raportat la diferite sisteme de drept.
4. Enumerați ipotezele în care jurisprudență are rol de izvor de drept în sistemului juridic
românesc.
5. Precizați în ce ramuri de drept contractul normativ constituie izvor de drept.
6. Indicați elementele componente ale sistemului actelor normative.
7. Argumentați cum se explică prevalența dreptului european asupra dreptului intern al
statelor membre.
1. Cutuma şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare neoficiale de drept, spre deosebire de lege sau
doctrină, care sunt surse oficiale.
2. Jurisprudenţa şi doctrina sunt izvoare creatoare, întrucât creează norme noi, pe când legea şi
cutuma, necreând norme noi, ci doar interpretându-le pe cele existente, nu au caracter novator, ci
doar interpretativ.
3. Guvernul poate emite ordonanțe în orice domeniu în care poate și Parlamentul adopta legi.
4. . În dreptul muncii şi al securităţii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma
contractelor colective de muncă încheiate între angajator şi salariat.
5. Legiuitorul nu poate ca, la apariţia unei legi noi, să înlăture obiceiuri existente, însă poate opri
formarea de noi cutume şi uzuri.
6. Una dintre modalităţile trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul
izvoarelor de drept este folosirea acestuia un timp îndelungat.
74
7. Pentru ca un obicei să fie considerat obicei juridic nu este necesar ca acea practică să fie
percepută ca având caracter obligatoriu.
8. În dreptul penal, cutuma coexistă cu principiul legalității incriminării şi a legalității sancțiunilor
de drept penal.
9. Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de judecătoriile din întreaga ţară.
10. Potrivit reglementărilor aplicabile în România, judecătorii sunt, ca regulă, legaţi de hotărârile
pronunţate în cauze similare de alţi judecători.
11. Excepția de neconstituționalitate a unui text de lege sau a unei ordonanțe se ridică doar în fața
Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde părțile își apără sau își valorifică un interes legitim.
12. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se poate face şi după soluţionarea cauzei în ultimă
instanţă.
13. Actele emise de autoritățile administrației publice locale nu pot fi ierarhizate în rândul actelor
normative, întrucât sunt exclusiv individuale, dată fiind aplicarea lor locală.
14. . Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie cu un recurs în interesul legii se face atunci când
se constată că în practica diverselor instanțe judecătorești un anumit text de lege este interpretat şi
aplicat în mod diferit.
1. Este cel mai vechi izvor de drept:
a. Doctrina;
b. Jurisprudența;
c. Obiceiului juridic (cutuma).
2. Afirmațiile corecte sunt:
a. Contractul nu este un act juridic individual;
b. Contractele care nu privesc nemijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte determinate se
numesc contracte normative;
c. Actul normativ mai este numit și Legea ca izvor de drept.
3. Sunt izvoare juridice:
a. Doctrina;
b. Contractul normativ;
75
c. Hotărârea autorităților administrației publice locale.
4. Jurisprudența mai este denumită:
a. Cutumă;
b. Practică judecătorească;
c. Lege.
5. Care dintre următoarele succesiuni de acte normative este/sunt corectă(e) din punct de vedere al
subordonării una faţă de alta (în ordinea descrescătoare a ierarhiei)?
a) legile organice, legile ordinare, ordonanţele Guvernului, hotărârile Guvernului
b) legile ordinare, legile organice, hotărârile Guvernului, ordonanţele Guvernului
c) Constituţia, legile ordinare, ordonanţele Guvernului, actele normative emise de
administraţia publică central
6. Referitor la izvoarele de drept, este fals că:
a) în sens material, reprezintă contextul social, politic, economic care determină crearea unei
norme juridice
b) obiceiul juridic reprezintă un izvor scris
c) contractul normativ este un izvor de drept nescris, care poate fi întâlnit în dreptul muncii
7. Referitor la precedentul judiciar, este adevărat că:
a) este recunoscut ca izvor de drept în sistemul de drept anglo-saxon
b) în sistemul de drept românesc, poate fi recunoscut ca izvor de drept în cazul hotărârilor
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în judecarea recursului in interesul legii
c) în sistemul de drept românesc, poate fi recunoscut ca izvor de drept în cazul hotărârilor
pronunţate de tribunale
76
Unitatea de învățare : 10 Elaborarea actelor normative
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 10 prezintă: Elaborarea actelor normative: noțiunea tehnicii judiciare
și legislative; principiile legiferării; structura actului normativ; sistematizarea actelor normative
- să realizeze distincția între tehnica juridică și tehnica legislativă;
- să explice cum funcționează principiile legiferării;
- să identifice caracteristicile limbajului juridic folosit în redactare actelor normative ;
-să enunțe părțile constitutive ale actului normativ;
- să delimiteze elementele de structură ale actului normativ;
- să descrie formele de sistematizare a actelor normative.
1.3. Durata
1. Cadrul de elaborare a dreptului
Prezența actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activității constructive desfăşurate de organe specializate, abilitate prin Constituție, legi sau
regulamente cu competenţă normativă (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-
obligatorie). Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică
juridică şi potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcţionare a mecanismului social, de
coexistență a libertăților sociale.
Dezvoltarea socială actuală, creşterea în complexitate şi volum a contactelor inter şi
intrasociale, amplifică sarcinile organelor legislative şi determină o creştere a capacităţii lor de
receptare a comandamentelor sociale, de apreciere proprie a acestor comandamente, de
perfecţionare a tehnicii juridice. Nu este întâmplător faptul că, în condițiile actuale, este tot mai
larg dezbătută problema unei direcţii specifice a ştiinţei dreptului – ştiinţa legislativă sau legistica
(formală).
2. Noțiunea tehnicii juridice
Crearea dreptului, în baza necesităților pe care viaţa le înfăţişează, reprezintă o acţiune de
mare rezonanţă socială şi cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor esențiale dintre
77
oameni. În acest proces, un rol, dacă nu exclusiv, cel puțin fundamental, îl are, mai ales în
societățile moderne, cunoaşterea ştiinţifică, teoria juridică. Au, de asemenea, importanţa lor,
procedeele tehnice, artificiile, modalitățile practice de construcţie normativă. Prin intermediul
acestora, cerinţele vieții sociale îmbracă forma specifică a reglementărilor legale.
Datorită caracterului său imperativ, dreptul cere o precizie şi o sistematizare pe care numai
perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizări şi abstracțiuni, tehnica juridică tinde la
economia gândirii sau a mijloacelor. „Tehnica juridică produce mediațiunea necesară între
perceptele schematice ale disciplinei noastre şi viaţa concretă a omenirii" .
Așadar, tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin
care necesitățile pe care le înfăţişează viața social capătă formă juridică (se exprimă în conținutul
normei de drept) și se realizează apoi în procesul conviețuirii umane. Conținutul noțiunii de tehnică
juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică momentul receptării de către legiuitor a
comandamentului social, aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei (tehnica legislativă), dar
cuprinde, de asemenea, şi momentul realizării (al transpunerii în viață) a normei de drept construite
de legiuitor (tehnica realizării şi a interpretării dreptului).
3. Principiile care stau la baza legiferării
 Principiul (cerința) fundamentării științifice a activității de elaborare a normelor
juridice
Legiferarea presupune previziune și răspundere. In sociologia românească antebelică,
Dimitrie Gusti sublinia faptul că trebuie evitată „mania" legislativă care tinde să transforme
Parlamentul într-o ,,fabrică de legi”. Pregătirea legilor implică preparare metodică, o fundamentare
a acestora pe rezultatele unor cercetări ştiinţifice serioase care să prevină și să înlăture „empirismul
rutinar".
Opera legislativă trebuie să se inspire dintr-o cunoştinţă profundă şi exactă a trebuinţelor
sociale şi naţionale şi dintr-o perspicacitate clară a sesizării faptelor reale și, numai după ce aceste
operații vor fi fost terminate, se vor construi, prin imaginația constructivă a legiuitorului, soluțiile
normative.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă: descrierea situaţiilor
de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept, analiza judecăţilor de valoare cu privire
la determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate și care se găsesc în contact
cu judecățile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea, determinarea (anticiparea) efectelor
78
posibile ale viitoarei reglementări, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa
etc.
 Principiul (cerința) asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului
În procesul elaborării normative, legiuitorul se confruntă cu presiuni sociale dintre cele
mai variate (economice, politice, culturale, ideologice). Schimbările rapide care intervin în
societate conduc la mutații în conținutul raporturilor sociale, la modificări instituționale. Rolul
regulii de drept este acela de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea şi siguranța
juridică, de a calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de linişte şi relativă stabilitate.
Pentru ca dreptul să-şi poată atinge acest scop este necesar ca regula de conduită să se încorporeze
în patrimoniul psihologic al individului şi al grupurilor sociale.
În general, legea reglementează pentru perioade lungi. În relaţiile sale cu politica dreptul
apare mai conservator, el caută să apere şi să asigure unitatea dintre existență și normă, dintre fapt
şi valoare. Având un caracter organizatoric, dreptul îşi perfecţionează necontenit tehnica de
reglementare. Ca produs al activității sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice, dreptul
poate atinge nu numai grade relativ mari de independenţă, dar poate circula de la o societate la alta,
dând naștere la difuziune şi la tradiție.
 Principiul (cerința) corelării sistemului actelor normative
Într-un stat, actele normative există într-o strânsă legătură unele cu altele. Sistemul actelor
normative (sistemul legislației sau sistemul legislativ) implică legături multiple între părțile care-l
compun. Diversele categorii de acte normative - legi, decrete, hotărâri, decizii - acţionează, în
reglementarea raporturilor sociale, în cadrul unui proces caracterizat printr-o acută interferenţă. În
cadrul acestui proces, legea asigură reglementarea relaţiilor esențiale pentru buna funcţionare a
mecanismului social. Legea însă nu exclude, ci presupune acţiunea reglementatoare şi a altor
categorii de acte normative.
În momentul apariției, spre exemplu a unei reglementări noi realizată printr-o lege, se
impune ca şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii să fie abrogate şi puse de acord cu
noua reglementare.
 Principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea normativă
Acest principiu aduce în discuție în mod nemijlocit elemente care subliniază contribuţia
mijloacelor de tehnică legislativă în fizionomia actului normativ.
Cerințele principale pe care le implică realizarea acestui principiu constau în:
79
a) alegerea formei exterioare a reglementării;
b) alegerea modalității reglementării juridice;
c) alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.
Aceste categorii trebuie să fie cuprinse, prin procedee specific juridice de conceptualizare,
în articole concrete ale actului normativ. Conceptele, categoriile și noțiunile pe care le conțin
normele juridice vor avea valoare (vor fi operaționale) atât timp cât ele exprimă necesități reale
sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condiţiile în care ele vor înceta să corespundă
acestor necesități.
4. Părțile constitutive ale actului normativ
Un act normativ este compus, de regulă, din următoarele părți:
 expunerea de motive
 titlul actului normativ
 preambulul şi formula introductivă
 dispoziții sau principii generale
 dispoziții de conținut
 dispoziții finale şi tranzitorii.
Expunerea de motive însoţeşte unele acte normative de importanţă deosebită. În ea se face
o prezentare succintă a actului normativ, a condițiilor care au impus apariţia acestuia, a finalităților
urmărite prin adoptarea respectivului act normativ.
Actele normative mai pot cuprinde şi Anexe care fac corp comun cu legea şi au aceeaşi
forţă juridică. Necesitatea lor este determinată de faptul că prin conținutul lor sunt redate
organigrame, tabele, schițe, statistici etc.
5. Elementele de structură ale actului normativ
Norma juridică, cu structura sa internă, este cuprinsă în articolele actului normativ.
Elementul structural al actului normativ il formează articolul (aşa cum norma juridică alcătuieşte
celula de bază a dreptului). Conţinutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în
mod variat. Articolul, de regulă, conţine o dispozitie de sine stătătoare.
Atunci când într-un act normativ se introduc articole noi, fără să se modifice numerotarea
veche a actului normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici.
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în cărți,
secțiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe părți (partea
80
generală şi partea specială). Cărțile, secțiunile, capitolele, titlurile au denumiri care evocă pe scurt
conținutul prevederilor pe care le conțin. În cazul în care un act normativ face referire la dispoziții
dintr-un alt act normativ, deja existent, noul act normativ nu va reproduce dispoziţiile din actul
normativ preexistent, ci va face trimitere la dispoziţiile respective printr-o normă de trimitere.
6. Procedura de elaborare și de adoptare a actelor normative
Reglementarea relațiilor sociale prin lege și prin celelalte categorii de acte normative se
realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc.
Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile
Constituției României, republicată, cu dispozițiile prezentei legi, precum și cu principiile ordinii
de drept. În vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament,
hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților
administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de
conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:
a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și cele cu caracter individual, emise de
autoritățile administrative autonome și de organele administrației publice centrale de specialitate.
7 . Rolul limbajului și al stilului în elaborarea actelor normative
Claritatea și accesibilitatea, care țin de stilul și limbajul actelor normative, constituie o
cerință fundamentală a tehnicii legislative. Pentru asigurarea accesibilității normelor de drept,
astfel încât ele să poată fi cunoscute și însusite de către toți cetățenii, actele normative sunt
redactate în formă prescriptivă, stabilind anumite drepturi și obligații într-o formulare precisă,
clară, concisă, care evita echivocurile.
În textul actului normativ trebuie să se evite folosirea cuvintelor (a expresiilor)
nefuncţionale sau a acelora cu un sens ambiguu. Limbajul juridic se apropie de cel ştiinţific, care,
la rândul lui, tinde spre un sistem de semne similar cu cele din matematică sau logica simbolică.
Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română
modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu
uşurinţă a textului de către destinataire acestuia.
8. Sistematizarea actelor normative
81
Actele normative, în ansamblul lor, formează un sistem dinamic, cu o structură complexă.
Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative, acte normative aflate într-o stare de reală
și acută interferență. Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizării lor.
Sistematizarea actelor normative este determinată de nevoia organizării acestora în baza unor
criterii precise, în scopul bunei cunoaşteri şi aplicări a normelor juridice în relaţiile sociale.
Conceptul de sistematizare a legislației, pus în lumină în cadrul preocupărilor de tehnică
juridică, răspunde unor necesități de a se pune ordine în multitudinea de acte normative, de a se
realiza o simplificare, o reducere şi o concentrare a reglementărilor.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt încorporarea şi codificarea.
9. Încorporarea actelor normative
Încorporarea este o formă inferioară (iniţială) de sistematizare şi privește o simplă aşezare
a actelor normative, în raport de criterii exterioare - cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau
instituții juridice etc. O asemenea formă de sistematizare poate fi oficială sau neoficială. Este
oficială încorporarea realizată de organe de drept (spre exemplu: colecțiile de legi, decrete, hotărâri
publicate periodic, colecții în care se îmbină criteriul cronologic cu cel al forței juridice a actului
normativ).
În conținutul acestor încorporări nu se procedează la prelucrarea materialului normativ, nu
sunt aduse modificări conținutului normelor juridice adunate în colecții sau culegeri (se corectează
doar anumite erori materiale sau eventuale greşeli gramaticale).
10. Codificarea actelor normative
Codificarea este o formă superioară de sistematizare. Ea presupune cuprinderea într-un cod
(act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor juridice aparținând aceleiaşi ramuri de drept.
Codificarea este o formă superioară de sistematizare realizată de legiuitor, întrucât ea porneşte
totdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului şi ale unei ramuri de drept, căutând să
redea, într-un singur act, cu un conținut şi o formă unitare, cât mai complet şi mai închegat, toate
normele juridice dintr-o ramură (a dreptului civil, penal, financiar etc.).
În compozitia unui cod intră patru grupe de factori:
 politici
 economici
 ideali
 juridici
82
1.5.Rezumat
Activitatea normativă nu este spontană și întâmplătoare. Ea se realizează cu ajutorul
tehnicii juridice, prin care idealurile și valorile sociale se inseră în ordinea de drept.
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, prin care necesitățile vieții
sociale capătă formă juridică și se realizează în procesul conviețuirii umane.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice și este alcătuită dintr-un
complex de metode și procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului
reglementării juridice.
Dinamica legislației, ea însăși expresie a dinamicii vieții, impune modificarea și
completarea actelor normative, ceea ce reprezintă o alta latura a tehnicii juridice, realizată după
proceduri consacrate.
Elaborarea dreptului nu poate face abstracție de exigențele privind stilul și limbajul actelor
normative, a căror respectare asigură claritatea și accesibilitatea textului de lege.
Corelarea normelor operează nu numai la nivelul unui act normativ, ci și în planul de
ansamblu al sistemului de drept, prin operațiunea de sistematizare a actelor normative
(încorporarea și codificarea). Aceasta activitate se conjugă cu aceea, complementară, a evidenței
actelor normative, asigurată de Consiliul Legislativ.
Principiile legiferării sunt:
-principiul fundamentării științifice a activații de elaborare a normelor juridice ;
- principiul asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului;
- principiul corelării sistemului actelor normative;
- principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea normativă.
Părțile constitutive ale actului normativ sunt: expunerea de motive; titlul; preambulul;
formula introductivă; dispozițiile generale; dispozițiile de conținut; mențiunea privind
transpunerea normelor Uniunii Europene; dispozițiile finale și tranzitorii; anexele.
Elementele de structură ale actului normativ sunt: articolul, alineatul, paragraful.
Formele de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea și codificarea.
1. Explicația care este relația între tehnica juridică și tehnica legislativă.
2. Enumerați principiile legiferării.
83
3. Indicați etapele fundamentării științifice a unui proiect legislativ.
4. Explicați cum se realizează corelarea sistemului actelor normative.
5. Exemplificați construcțiile tehnicii juridice.
6. Delimitați părțile de structură și elementele constitutive ale actului normativ.
7. Precizați în ce constă tehnica sistematizării actelor normative.
1. Forma legii nu diferă de la o reglementare la alta, nefiind influențată de calitatea
organului emitent, a subiectului de modalitatea de informare a destinatarilor.
2. Legiferarea este specifică activităților etatice și actului de guvernare în sine.
3. Încorporarea actelor normative se realizează în mod neoficial de către organele de stat
și specialiștii în drept.
4. Codificarea reprezintă o formă de sistematizare a normelor juridice dintr-o ramură de
drept într-un act normativ vast, denumit articol.
1. Organele legiuitoare acționează în baza:
a) hotătârilor judecătorești;
b) regulilor de tehnică juridico -legislativă;
c) Cutumelor.
2. Preambulul actului normativ reprezintă:
a) partea sintetică a legii;
b) concluziile unei reguli de drept;
c) practica judecătorească.
3. Regula de drept este cea redată în :
a) concluziile actului normativ;
b) doar prin hotărârile de guvern;
c) doar în partea dispozitivă a actului normativ.
4. Principiile tehnicii de elaborare a actelor normative:
a) sunt consacrate legislativ, doctrinar și judiciar;
b) sunt izvoare formale ale dreptului;
c) sunt obligatorii în activitatea de elaborare normativă.
5. Părțile constitutive ale actelor normative:
a) sunt identice cu părțile constitutive ale normei de drept;
b) trebuie să respecte o ordine prestabilită; diferă în funcție de autoritatea statală care le adoptă.
84
Unitatea de învățare 11: Formele realizării dreptului
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 11 prezintă: respectarea și executarea legilor; aplicarea dreptului
de autorități
 să determine formele de realizare a dreptului;
 să descrie trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de respectare a normelor juridice;
 să indice cine poate elabora acte de aplicare a dreptului;
 să explice care sunt fazele procesului de aplicare a dreptului.
1.3. Durata
1. Conceptul realizării dreptului
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit de
legiuitor, cu realitatea concretă.
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viață a conținutului normelor juridice, în
cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă și execută dispoziții normative, iar organele
de stat aplică dreptul în temeiul competențelor care le revin.
2. Formele realizări dreptului
Realizarea dreptului se poate realiza în două forme:
- prin respectarea și executarea dispozițiilor legale de către cetățeni;
- prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat și alte organisme sociale.
 Realizarea dreptului prin activitatea de respectare și de executare a legilor
Drepturi sau libertați vs. dreptul la libertate
Montesquieu definea libertatea, ca reprezentând „posibilitatea de a face ceea ce îngăduie
legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că
şi ceilalţi ar putea să facă la fel”.
- libertatea persoanei presupune exercitarea unei anumite puteri de către aceasta, ceea ce
necesită din partea celorlalţi subiecţi, numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să
împiedice exercitarea nestingherită a puterii respective, a libertăţii, de către posesorul acesteia;
85
- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi, persoane
fizice şi juridice, respectiv obligaţia de a face ceva corelativ libertăţii asociate, aşa cum presupune
un drept. Astfel, libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a asigura loc de muncă.
„Cultura juridică este parte integrantă a unui popor, existând o strânsă interdepedență între
ordinea juridică și viața spirituală a societății”.
Trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de respectare și de executare a legilor sunt:
 Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor
cuprinse în norma juridică, prin conformarea față de dispozițiile normative
 Conformarea față de conduita fixată de legiuitorul reprezintă rezultatul mai multor
factori precum acceptarea legii de societate, sporirea nivelului de cunoștințe, etc.
 Această formă este mai bogată decât cealaltă întrucât discutăm aici despre toți
cetățenii, nu doar despre organele statului.
 Prin respectarea și executarea normei, cetățeanul își valorifică un drept și poate
obține o îndatorire.
 Regulile sunt mai simple, întrucât nu trebuie să îndeplinim niște condiții de formă
sau de fond speciale.
 Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către autoritățile statului
 Noțiunea aplicării dreptului
Aplicarea dreptului este reprezentată de elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni
statale, în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și a sancțiunilor normelor de drept.
Noţiunea de “aplicare” a dreptului are două accepţiuni:
 aplicare normativă (prin adoptarea unor acte normative de aplicare a legii)
Acte de aplicare normativă sunt reglementate în plan juridic, la modul general şi
impersonal, relaţiile sociale.
 aplicare individuală (prin soluționarea individuală, de la caz la caz, pe baza prevederilor
legale aplicabile, a unor situații ivite în viața de zi cu zi), şi se realizează prin intermediul actelor
de aplicare.
Actele de aplicare individuală sunt actele care produc efecte juridice, adică determină
întotdeauna naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.
N.B.! Există unele autorităţi statale care au competenţa de a emite atât acte de aplicare
normativă, cât şi acte de aplicare individuală. De exemplu:
86
• Parlamentul, deşi este un organ de putere prin excelenţă normativ, când este cazul, emite
şi acte de aplicare individuală, când este vorba de acte de aplicare individuală a Regulamentului
Camerei Deputaţilor sau al Senatului împotriva unui anumit parlamentar. De exemplu, hotărârea
de ridicare a imunității unui parlamentar are caracterul unui act de aplicare individuală.;
• Organele puterii judecătoreşti –(instanțele de judecată din cadrul judecătoriilor,
tribunalelor, curților de apel, Inaltei Curți de Casație și Justiție) au competenţa de a emite doar acte
de aplicare individuală (hotărâri judecătoreşti, sentinţe, decizii).
Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces-verbal de contravenţie, decizie de
sancţionare, decizie de pensionare, decizie de acordare a terenului de construcţie, ordin de
percheziţionare, ordin de arest etc.
 Delimitarea actului de aplicare a dreptului de actul normativ
Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific- actul de aplicare, care
finalizează activitatea concretă a organului de stat purtător al unei atribuții de putere.
Bazându-se pe actul normativ, nu pe voința subiectivă a organului de stat care-l elaborează,
actul de aplicare are aceeași esență ca actul normativ.
 Hotarul ce separă actul de aplicare de actul normativ îl reprezintă denumirea, scopul
urmărit, conţinutul diferit, finalitatea deosebită al celor două categorii de acte. Un lucru este cert:
legea (constituţională, organică, ordinară) întotdeauna este act normativ.
 Actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale, concret determinate, referindu-se la
o situaţie de fapt. Se deosebesc astfel de actele normative, care au un caracter general, impersonal,
tipic, injonctiv şi ireproşabil,
 Actul de aplicare a dreptului, fiind individual, îşi consumă efectele odată cu
soluţionarea speţei deduse. Emiterea actelor aplicative nu este numai un drept al organelor de stat,
ci şi o obligaţie juridică. Organul de stat este obligat să emită actul de aplicare.
Actul normativ, având un caracter general, acţionează în mod repetat, continuu, în măsura în
care se produce ipoteza prevăzută de normă, producându-şi efectele impersonal şi difuz până la
abrogarea lui, expirarea termenului (dacă a fost edictat pentru o anumită perioadă), sau până la
căderea în desuetudine.
În timp ce actul normativ îşi întinde efectele pe toată perioada în care este în vigoare, actul
de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale.
87
 Actele de aplicare a dreptului, datorită marii varietăţi şi volumului impresionant, nu
pot fi codificate. Fiecare act de aplicare a dreptului urmează reguli specifice de adoptare, de
structură şi de formă. Actele normative pot fi codificate
 Fazele procesului de aplicare a dreptului
Procesul de aplicare a dreptului este unitar, fazele sale condiționându-se reciproc:
 Stabilirea stării de fapt
Implică cunoașterea circumstanțelor cauzei în lumina ipotezei normei juridice, pentru a
asigura temeinicia actului de aplicare
 Alegerea normei de drept
Presupune critica superioară și cea elementară a normei, selectarea normei (încadrarea
juridică corectă), pentru a asigura legalitatea actului de aplicare
 Interpretarea normei juridice
Cuprinde operațiunile prin care se stabilește sensul normei juridice, în vederea aplicării la
cazul concret
 Elaborarea și emiterea actului de aplicare
Reprezintă rezultatul demersului anterior și al manifestării de voință a organului de stat, cu
respectarea condițiilor de fond și de formă.
1.5.Rezumat
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit de
legiuitor, cu realitatea concretă.
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viață a conținutului normelor juridice,
în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă și execută dispoziții normative, iar organele
de stat aplică dreptul în temeiul competențelor care le revin.
Formele realizării dreptului sunt:
- prin respectarea și executarea dispozițiilor legale de către cetățeni , ceea ce reprezintă
îndeplinirea comandamentului normei prin conformarea față de dispozițiile normative;
 prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat și alte organisme sociale
ceea ce înseamnă prin emiterea de acte de aplicare a dreptului.
Acest proces de aplicare a dreptului implică următoarele faze:
(1) Stabilirea stării de fapt constă în cunoașterea circumstanțelor cauzei în lumina ipotezei
normei juridice, pentru a asigura temeinicia actului de aplicare;
88
(2) Alegerea normei de drept, implică critica superioară și cea elementară a normei,
selectarea normei (încadrarea juridică corectă), pentru a asigura legalitatea actului de aplicare;
(3) Interpretarea normei juridice are în vedere operațiunile prin care se stabilește sensul
normei juridice, în vederea aplicării la cazul concret
(4) Elaborarea și emiterea actului de aplicare reprezintă rezultatul demersului anterior și
al manifestării de voință a organului de stat, cu respectarea condițiilor de fond și de formă.
1. Delimitați formele de realizare a dreptului.
2. Precizați cine poate elabora acte de aplicare a dreptului.
3. Explicați dacă este posibil ca aplicarea dreptului să se realizeze în fapt , fără crearea unor
raporturi juridice.
4. Caracterizați actul de aplicare a dreptului.
5. Descrieți fazele procesului de aplicare a dreptului.
1. Realizarea dreptului reprezintă o confruntare a modelului general de conduită, construit de
legiuitor, cu alte texte normative similare.
2. Organul de aplicare îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile pentru corecta calificare
juridică a unei situaţii, respectiv: nominalizarea normei juridice, verificarea forţei sale juridice,
determinarea conţinutului exact al normei, fără a mai fi necesară verificarea autenticităţii, aceasta
fiind prezumată.
3. Alegerea normei de drept în cadrul realizării dreptului prin aplicare asigură temeinicia
actului de aplicare.
4. Aplicarea dreptului cunoaşte două faze: interpretarea normelor juridice şi elaborarea actului
normativ.
5. Hotărârile Guvernului reprezintă acte de aplicare a dreptului, elaborate pentru executarea
legilor şi pentru crearea cadrului organizatoric propice aplicării legii.
6. Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale, în
vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor, însă nu şi a sancţiunilor normelor de drept.
89
1. Referitor la realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat,
este adevărat că:
a) actele de aplicare rezultate pot fi supuse controlului ierarhic şi controlului judecătoresc
b) actele de aplicare a dreptului sunt acte de putere cu caracter individual, concret
c) pot îmbrăca forma hotărârilor de Guvern, elaborate pentru executarea legilor şi pentru
crearea cadrului organizatoric propice aplicării legii
2. Alegerea normei de drept în cadrul realizării dreptului prin aplicare:
a) asigură temeinicia actului de aplicare
b) reprezintă selectarea aleatorie a unei norme juridice din ramura de drept corespunzătoare
obiectului raportului juridic
c) se referă la acţiunea organelor de aplicare, care procedează la critica normei, în vederea
calificării juridice exacte a situaţiei de fapt stabilite.
3. Organul de aplicare îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile pentru corecta calificare juridică
a unei situaţii, respectiv:
a) nominalizarea normei juridice
b) verificarea forţei juridice a respective norme
c) determinarea conţinutului exact al normei, fără a mai fi necesară verificarea autenticităţii,
aceasta fiind prezumată
4. Stabilirea stării de fapt în cadrul realizării dreptului prin aplicare:
a) este o etapă care nu prezintă interes, ea putând fi omisă
b) implică un demers riguros pentru cunoaşterea circumstanţelor cauzei respective
c) asigura legalitatea actului de aplicare.
90
Unitatea de învățare 12: Interpretarea normelor juridice
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 12 prezintă: Interpretarea normelor juridice:feluri; metode;
rezultate
 să justifice necesitatea interpretării;
 să delimiteze principalele categorii de interpretare;
 să distingă interpretarea oficială de cea neoficială:
 Să demonstreze cum se invocă argumentele logicii formale;
 Să exemplifice cum funcționează analogia;
 să clasifice interpretarea în raport de rezultatul acesteia.
 1.3. Durata
1.4. Conținutul unităţii de învăţare
1. Noțiunea și importanța interpretări normelor juridice
 Noțiunea de interpretare a normelor juridice
Interpretarea constituie o etapă importantă în procesul de aplicare al legii, clarificând și
concretizând conținutul unei reguli de drept. Folosim sintagma interpretarea normei juridice, nu
interpretarea dreptului.
 Importanța interpretării normelor juridice
Prin interpretare dorim eliminarea ambiguității. Interpretul explică și aplică norma, în
contextul în care ea acționează. Interpretarea este necesară îndeosebi atunci când:
- situația la care urmează să se aplice nu corespunde exact cu cea generală și abstractă vizată
de normă;
- se remarcă prezența în textul normei a unor formulări generale (e.g. ,,motive temeinice)
- se observă un sens diferit al termenilor în limbajul juridic față de vorbirea curentă;
- Norma juridică poate fi căzută în desuetudine.
2. Felurile interpretării normelor juridice
Interpretarae normelor se clasifică în:
 Interpretare oficială
91
Interpretarea oficială este obligatorie, fiind realizată de organe de stat care prezintă
competențe fie in procesul de elaborare al legii, fie in cel al aplicării acesteia. Aceasta poate fi legală
sau cauzală:
 interpretarea legală – este realizată de organele care emit acte normative (organele
legiuitoare sau administrative). Este înfăptuită în cazul în care organul emitent face interpretarea
propriului act prin intermediul actelor normative interpretative ( legi interpretative).
„Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială.” art. 9
alin. (1) c. civ.
Legea interpretativă este adoptată de către legiuitor cu scopul de a clarifica norme juridice
cuprinse într-o lege în vigoare. Explică o lege existentă, neaducând nimic nou si necreând drepturi
noi. Face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se și pentru trecut, de la data intrării în
vigoare a legii interpretate. Actul normativ interpretativ poate confirma, infirma sau modifica
deciziile instanțelor judecătorești pronunțate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câstigate
. Intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-o lege
interpretativă de același nivel cu actul vizat.
 Interpretarea cazuală este realizată de către instanțele judecătorești sau de organele
administrației. Este realizată de către instanțele judecătorești cu prilejul soluționării unei cauze
concrete Este cazuală pentru că privește cazul în sine, nu norma în general. Interpretarea va avea
forță juridică obligatorie pentru cauza respectivă, față de participanți.
„Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus
judecății” art. 9 alin. (3) C. civ.
Practica judiciară se uniformizează prin intermediul soluțiilor pronunțate în cazurile
stabilite de lege cu acest scop, respectiv prin intermediul: deciziilor instanței supreme în recursul
în interesul legii; hotărârilor prealabile ale instanței supreme; hotărârilor preliminare ale C.J.U.E.
 Interpretare neoficială
Aceasta interpretare este facultativă, nu are forță juridică și poartă denumirea de interpretare
doctrinară. Cuprinde și pledoariile avocatului cu privire la cauza pe care o reprezintă Organul de
aplicare nu este ținut de ea, iar soluția sa nu se poate întemeia pe o atare interpretare, ci pe norma
juridică selecționată a se aplica în cazul respectiv.
92
3. Metodele interpretării
Din perspectiva teoriei generale a dreptului, deosebim următoarele metode: metoda
gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică;,metoda logică și metoda bazată pe analogie.
 Metoda gramaticală
Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului curpins în norma juridică, prin analiza
gramaticală a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a
acestora, accepțiunea lor comună sau specific juridică. Organul de aplicare va lua în considerare
sensul specific al unor termeni, care poate fi diferit în diverse ramuri ale dreptului. Se desprind
sensuri diferite ale normei din constructția propoziției sau a frazei
De exemplu:
„Fapta se pedepsește cu închisoare și amendă...”- pedeapsă cumulativă, nu alternativă.
Dacă regăsim în text„ părțile trebuie să fie reprezentate de avocat” trebuie= ne obligă.
Dacă spune părțile pot fi reprezentate de avocat= posibilitate.
Actul juridic este nul= nulitate absolută; anulabil= nulitate relativă.
 Metoda sistematicală
Reprezintă modalitatea de stabilire a sensului normei prin:
- încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte;
- raportarea sa la economia altor acte normative , în funcție de ierarhie și felul acestora;
- Încadrarea în sistemul general al legislației.
De exemplu, normele juridice care vizează infracțiunile se vor aplica prin raportare la
normele juridice din partea generală a codului penal.
 Metoda istorică
Constă în stabilirea întelesului unei norme prin analiza împrejurărilor social istorice care
au stat la baza elaborării și adoptării legii. Se procedează la identificarea scopului și mijloacelor
normative ale respectivei reglementări. În acest scop, se poate recurge la:
- compararea normelor din reglementarea actuală cu cele din reglementările anterioare,
evocarea principilor de drept și sentimentul de echitate;
- la documente, lucrări preparatorii, amendamentele propuse, etc.
 Metoda logică
Reprezintă cel mai larg răspândit procedeu de interpretare. Relevă ratio legis+ mens legis.
- Raționamentele logice dau naștere unor reguli juridice ale interpretării: excepțiile sunt de
93
strictă interpretare, legile excepționale trebuie interpretate restrictiv etc. Argumentul :
- Ad absurdum- reducerea la absurd- stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin
infirmarea tezei care o contrazice. Se demonstrează că o anumită soluție propusă prin interpretare
este singura posibilă, deoarece orice altă soluție duce la consecințe inadmisibile. Exemple: dacă
debitorul devine mostenitorul unic al creditorului, datoria se stinge; „Dacă tatăl din afara căsătoriei
nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească”. Prin
reducere la absurd, paternitatea stabilită printr-un acord al părților= nulă.
- A majori ad minus- cine poate mai mult, poate și mai puțin. De exemplu, puțin (e.g. dacă o
persoană, în virtutea dreptului de proprietate poate să înstrăineze un bun, ea va putea implicit să-l
și inchirieze; dacă cneva poate vinde, poate și ipoteca, ipoteca fiind un act civil cu efecte mai
restrânse decât vânzarea.
- A minori ad minus- dacă legea interzice mai puțin, ea interzice implicit mai mult. Pornim
de la special la general. De exemplu: dacă minorul nu are dreptul de a vine, atunci nu are nici
dreptul de a dona.
- per a contrario: afirmarea unui anumit lucru prin intermediul unei norme juridice duce la
negarea contrariului. Acest argumentul se întemeiază pe legea terțului exclus- în cazul noțiunilor
contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una dintre ele este adevărată, cealaltă fiind fală, iar
a treia posibilitate exclusă. De exemplu, art 5 Cod civil: „ nu se poate deroga prin convenții sau
dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”= se poate
deroga de la celelalte, dacă nu sunt imperative. Are o valoare relativă și doctrina prevede utilizarea
lui doar pentru normele cu caracter de excepție sau cele ce implică o enunțare limitativă.
- a fortiori: rațiunea aplicării unei normei se poate extinde și la o altă situație juridică decât
cea prevazută în textul ei, justificându-se cu mai multa tărie aplicarea ei la respectiva situație (e.g.
art. 383 alin (1) C. civ: ,,La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele
purtat în timpul căsatoriei. Instanța ia act de aceasta întelegere prin hotărârea de divorț”, a fortiori,
soțul supraviețuitor poate sa mentința numele din căsătoria încetată prin decesul celuilalt soț); sau
: dreptul de proprietate poate fi dobândit prin uzucapiune, cu atât mai mult și un dezmembrământ
al acestuia;
- a pari: situațiile identice necesită soluții identice: când textul conține o regulă de principiu
și de drept comun, o dispoziție cu caracter general: de exemplu: întrucât minorii și majorii aflați
94
sub tutelă au nevoie de protecție din cauza lipsei de discernământ, norma juridică aplicabilă unora
le va fi aplicabilă și celorlalți.
 Analogia
Organul de aplicare, negăsind o norma corespunzătoare situației pe care trebuie să o
soluționeze, face apel la:
- o normă asemănătoare (analogia legis) sau, dacă aceasta nu există,
- la principiile generale ale dreptului (analogia juris);
Art. 5 alin. (2) C. proc. civ.: ”Niciun judecător nu paote refuza să judece pe motiv că legea
nu prevede, este neclară sau incompletă”;
Analogia nu se poate aplica in dreptul penal (se invocă principiul legalității incriminării și
principiul legalității pedepsei). Judecătorului nu i se permite să declare noi fapte ca și infracțiuni
și nici să stabilească alte pedepse decât cele prevăzute expres de legea penală;
În dreptul civil, conform art. 10 C. civ., analogia este interzisă în cazul legilor care derogă
de la o dispoziție generală, a acelora care restrâng exercițiul unor drepturi civile, cât și în cazul
legilor care prevăd sancțiuni civile.
 Metoda teleologică
Constă în descoperirea sensului unei dispoziții neclare prin luarea în considerare a scopului
legii, a rațiunii sale. De exemplu: normele cu privire la adopție trebuie interpretate avându-se în
vedere faptul că adopția se face în interesul adoptatului.
4. Rezultatele interpretării normelor juridice
 Interpretare literală
Se întrebuințează când organul de aplicare constată că textul normei juridice se mulează, în
mod corespunzător, conținutului raporturilor sociale pe care le reglementează. Legea este limpede,
organul de aplicare are doar sarcina de a o aplica, întrucât textul corespunde conținutului normei
și voinței legiuitorului.
De exemplu: art 21 Constituție: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea
drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime”.
 Interpretarea extensivă
Se întrebuințează când textul normei este mai restrâns decât voința legiuitorului, ceea ce
face ca ea să fie extinsă , printr-un argument analogic. Intenția legiuitorului era ca aceasta să
acopere un număr mai mare de situații decât reiese din conținutul ei .
95
Este inadmisibilă în cazul normelor ce prevăd excepții de la reguli generale, enumerări
limitative sau care sunt restrânse la anumite situații juridice.
De exemplu: art. 1, alin. (5) Constituție: „În România, respectarea Constituției, a supremației
sale și a legilor este obligatorie”. În acest caz, prin lege nu se are în vedere nu numai sensul restrâns
al acestei noțiuni, ci sensul larg de lege, adică act normativ emis conform competenței unui organ
determinat.
 Interpretare restrictivă
Se întrebuințează când textul legii mai larg decât voința legiuitorului- Intenția legiuitorului
era ca norma să se aplica la mai puține situații juridice decât prevede textul ei.
În acest caz, legea se va aplica doar la cazurile dorite în realitate de legiuitor.
De exemplu: Textul potrivit căruia copiii sunt obligați să-și îngrijească părinții aflați la
nevoie, trebuie interpretat în sensul că nu toți copiii au această obligație, întrucât unii sunt minori
sau incapabili.
1.5.Rezumat
Interpretarea normei juridice apare atunci când se aplică dreptul. Este o condiție crucială
avută în vederea aplicării corecte a dreptului.
Felurile interpretări sunt stabilite în raport de autorul acesteia: oficală și neoficială.
Interpretarea oficială este realizată de către organe de stat care au atribuții fie în procesul
elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice
Interpretarea neoficială este cuprinsă, de obicei, în opere științifice (în doctrină).
Metodele de interpretare formează fundamentul pentru o artă ce garantează transpunerea
cerințelor și exigențelor normelor de drept în circuitul civil într-un mod concret.
Distingem mai multe metode de interpretare care pot fi aplicate distinct sau cumulat:
metoda gramaticală ;-metoda sistematică; metoda istorică ; metoda logică ; metoda teleologică;
metoda analogiei.
În raport de rezultat, interpretarea poate fi : literară; extensivă și restrictivă.
1. Argumentați necesitatea interpretării.
2. Precizați în e constă interpretarea cazuală.
3. Realizați o comparație între interpretarea oficială și interpretarea neoficială.
96
3. Exemplificați cum funcționează metoda sistematică.
4. Enunțați argumentele logicii formale în contextul interpretări.
5. Arătați cum se realizează aplicarea dreptului prin analogie.
6. Efectuați o clasificare a interpretării în raport de rezultat.

1. Ultima fază a procesului de aplicare a dreptului este interpretarea normelor juridice, urmată de
elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
2. Interpretarea normelor juridice reprezintă o etapă în aplicarea dreptului prin care se stabileşte
sensul normei, pentru includerea în tratate de specialitate sau în coduri comentate.
3. Interpretarea normelor juridice, ca etapă în aplicarea dreptului, reprezintă o formă de interpretare
oficială.
4. Pentru interpretarea normelor juridice, ca etapă în aplicarea dreptului, se poate folosi doar
metoda gramaticală, întrucât organele statului sunt ţinute de text, aşa cum a fost redactat de
legiuitor.
1. Interpretarea normei juridice:
a) este o etapă în procesul de aplicare al legii;
b) verifică dacă o norma juridică a fost sau nu abrogată;
c) are forță juridică în toate cazurile.
2. Interpretarea legală se mai numește si:
a) autentică, atunci când cel care aplică legea face și interpretarea acesteia;
b) generală;
c) cauzală;
3. Legea interpretativă este elaborată de către:
a) organele legislative, printr-o lege interpretativă de același nivel cu actul vizat;
b) instanțele judecătorești;
c) orice jurist.
4. Interpretarea judiciară:
a) organele de aplicare a dreptului;
b) organele administrației;
97
c) legiuitor.
5. Uniformizarea practicii judiciare pe teritoriul țării se face prin:
a) deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție;
b) deciziile interpretative ale Curții Constituționale;
c) hotărârile preliminare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.
6. Printre metodele de interpretare, se regăsesc:
a) metoda gramaticală;
b) metoda interpretării restrictive;
c) analogia.
7. Metoda sistematică:
a) examinează structura propoziției sau a frazei ce constituie textul de lege;
b) cercetează legătura cu alte norme juridice din alte acte normative, în funcție de ierarhie și
felul acestora;
c) nu reprezintă o metoda de interpretare a legii;
8. Metoda istorică:
a) stabilește întelesului normei analizând împrejurările vremii când a fost elaborată;
b) nu este o metodă eficientă de interpretare a legii;
c) se poate face comparând normele din reglementarea actuală cu cele din vechea
reglementare.
9. Cu privire la argumentul a majori ad minus, este fals că:
a) aparține metodei logice de interpretare a normelor;
b) stabilește că dacă legea interzice mai putin, interzice implicit și mai mult;
c) stabilește că dacă legea permite mai mult, permite implicit și mai puțin.
10. Analogia legii:
a) este aceeași cu analogia dreptului;
b) nu poate fi folosită în ramura dreptului penal;
c) este interzisă în întreaga ramură a dreptului civil, conform art. 10 C. civ..
11. Interpretarea extensivă nu este permisă:
a) în cazul normelor ce prevăd excepții de la reguli generale;
b) când în conținutul normei se regăsește o enunțare enunțiativă;
c) în niciun caz.
98
Unitatea de învățare 13: Raportul juridic
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 13 prezintă: Raportul juridic: trăsături; subiecte; conținut; dovada;
obiect; izvoare
 să determine trăsăturile specifice ale raportului juridic în comparație cu celelalte relații
sociale;
 să identifice condițiile necesare pentru nașterea unui raport juridic;
 să descrie elementele componente ale structuri raportului juridic;
 să delimiteze principalele categorii de subiecte ale raportului juridic;
 să realizeze o clasificare a drepturilor și obligațiilor din conținutul raportului juridic;
 să exemplifice în ce poate consta obiectul unui raport juridic.
 1.3. Durata
1.4. Conținutul unității de învățare
1. Definiția și caracterele raportului juridic
 Noțiunea de raport juridic
Raportul juridic reprezintă o relație socială care se realizează după anumite reguli de drept și
care dă naștere la drepturi și obligații subiecților de drept între care s-a stabilit raportul.
Drepturile și obligațiile subiectelor de drept pot fi înfăptuite, atunci când este necesar, și prin
forța de constrângere a statului.
 Caracterele raportului juridic
Raportul juridic prezintă mai multe caractere: caracter social, volițional, valoric.
 caracterul social al raportului juridic se referă la faptul că raportul juridic se stabilește
doar între oameni, fie între persoane fizice, fie ca participanți în cadrul unor persoane juridice, ce
pot fi chiar instituțiile statului. Raportul juridic nu se stabilește între oameni și bunuri nici măcar în
cazul dreptului de proprietate.
 caracterul volițional rezultă din faptul că raportul juridic se naște din voința subiectelor
de drept. Voința subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu voința
statului care este autor al normelor de drept în baza cărora se nasc raporturile juridice. Acesta este
99
motivul pentru care considerăm că raportul juridic prezintă un dublu caracter volițional.al
raportului juridic.
 caracter valoric deoarece prin intermediul său sunt fie concretizate, fie protejate
principalele valori sociale. Raporturile juridice – fie cele mai numeroase, prin care se realizează
dispozițiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se realizează sancțiunea normelor
de drept – pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor de
drept în planul relațiilor sociale concrete și reale.
 de suprastructură - este prezent în toate domeniile vieții economice, politice,
administrative, de familie etc. Dreptul reglementează raporturi politice, raporturi din viața de
familie, culturale, raporturi care privesc apărarea socială. Raporturile juridice intră în compoziția
suprastructurii juridice și influențează și sunt la rândul lor influențate, de celelalte categorii de
raporturi sociale (materiale sau ideologice). Raporturile juridice pot influența dezvoltarea socială
în măsura în care reglementarea normativă corespunde realităților sociale și totodată ele pot deveni
o frână atunci când sunt în dezacord de conținut cu acestea.
 de categorie istorică întrucât fiecare tip de organizare socială generează raporturi
juridice proprii:
 în cadrul celor constituite conform dreptului roman: sclavul era un bun, iar stăpânul
avea drept de viață și de moarte asupra sclavului;
 în cadrul celor constituite conform dreptului feudal: nobilimea nu are drept de viată și
de moarte asupra țăranului iobag, dar depedențele restrângeau posibilitatea participării țăranului la
raporturile juridice;
 în cadrul celor constituite conform dreptului burghez: egalitatea oamenilor în fața legii,
principiul autonomiei de voință.
3. Structura raportului juridic
Orice raport juridic prezintă o structură ce include trei elemente: subiectele raportului,
conținutul și obiectul.
 Subiectele raportului juridic
Subiectele raportului juridic pot fi doar oamenii , priviți individual (în calitate de persoane
fizice), fie grupați în structuri colective (statul, organele statului, persoanele juridice).
Subiectele raportului juridic se împart in doua categorii :
 Subiecte individuale : persoana fizică
100
 Subiecte colective: statul; organele statului; persoanele juridice
• Persoanele fizice sunt oamenii priviți individual, ca titulari de drepturi și obligații.
Individul este recunoscut ca titularul unei capacități juridice ce reprezintă aptitudinea
generală și abstractă a persoanei de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații.
Persoana fizică este omul, titular a drepturi si obligaţii si care este deţinător a unei capacităţi
juridice .
Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii juridice.
În raport de calitatea cerută subiectului, capacitatea poate fi :
- capacitate juridică generală - necondiționată de anumite calități ale subiectului titular;
- capacitate juridică specială -implică anumite condiții cerute subiectului titular
Capacitatea juridică poate fi de mai multe feluri: capacitate electorală, capacitatea de a
moșteni, capacitatea de a răspunde etc. În materia dreptului civil există o distincție între capacitatea
de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de folosință reprezintă capacitatea individului de a fi subiect de drept, titular
de drepturi și obligații în cadrul raportului juridic. Această aptitudine se dobândește prin naștere
sau chiar din momentul concepției- capacitate anticipată. Capacitatea de folosință încetează odată
cu moartea persoanei.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita singură drepturile și
obligațiile. Capacitatea de exercițiu se dobândește la vârsta majoratului (18 ani). Totuși, persoanele
cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani dobândesc o capacitate de exercițiu restrânsă, care le permite
să execute în mod independent anumite drepturi și să își asume anumite obligații.
Persoana fizică se distinge prin atributele de indentificare: numele şi prenumele, data şi
locul naşterii, domiciliul, starea civilă şi codul numeric personal (CNP). Acestea au rolul de a
identifica persoana pentru a nu fi confundata cu altcineva.
 Persoanele juridice
Persoana juridică constituie un subiect colectiv de drept.
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi de obligaţii civile" .Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau
grupări de persoane fizice în vederea realizării unui scop.
Modurile de înființare a persoanelor juridice:
101
 prin act normativ emis de către unul dintre organele puterii de stat;
 prin manifestarea de voință a mai multor persoane fizice sau juridice, realizată în
conformitate cu legea.
Persoanele juridice au o capacitate juridică care este de cele mai multe ori limitată la
obiectul lor de activitate.
Și în cazul persoanelor juridice avem atribute de identificare:
 denumirea;
 naționalitatea;
 sediul;
 contul bancar;
 număr de înmatriculare în anumite evidențe specifice;
 codul de identificare fiscală.
 Statul participa in calitate de subiect de drept atât in raporturile juridice interne cât şi în al
celor externe. Statul este subiect de drept în raporturile din: dreptul constituțional; dreptul
civil; dreptul succesoral.
Statul apare ca subiect de drept constituţional în raporturi de cetăţenie, si cu persoanele care
au cetăţenie romană (in cazul României); statul are o serie de drepturi si obligaţii faţa de cetăţenii
lui.
Statul participa în raporturile de drept civil cu prin Ministerul Finanţelor ( afara de cazul în
care legea stabileste anumite organe de specialitate) și apare ca "persoana juridică" sau "persoana
morală
 Organele statului sunt reprezentate de organele legislative, administrative- executive,
judiciare.
În procesul de realizare a dreptului, participarea autorităţilor: organele puterii legislative,
administrative executive, precum şi a celor judiciare, se realizeaza in raport de competenţa
rezervată prin Constitutie.
Ca subiect de drept, autorităţile publice îndeplinesc cel putin trei categorii de competente;
- exercitarea conducerii de stat in diverse domenii;
- soluţionarea problemelor privind temeinicia lagala a pretenţiilor unor subiecte fata de altele
- asigurarea constrângerii se stat, restabilirea ordinii de drept încălcate.
102
In relatiile administartive apar ca subiecte de drept organele administraţiei centrale sau
locale.
 Conținutul raportului juridic civil
 Noțiune și elemente
Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce revin
subiectelor într-un raport juridic determinat , drepturi şi obligaţii prevăzute de norma juridică
Drepturile și obligațiile subiectelor de drept între care s-a stabilit raportul sunt corelative,
acest lucru face referință la faptul că drepturile uneia dintre părți sunt în mod automat obligațiile
celeilalte părți.
Există raporturi juridice în care doar un subiect poate fi titular de drepturi, celălalt este titular
de obligații. În alte raporturi subiectele sunt în același timp titulare atât de drepturi cât și de
obligații. De asemenea putem să avem situații juridice (cum ar fi căsătoria) în care subiectele au
aceleași drepturi și obligații unul faţă de altul (soţii).
 .Drepturile subiective
• Noțiune și prerogative
Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa unui subiect de a face sau de a nu face ceva, să
pretindă altui subiect să facă, să nu facă, sau să îi dea un lucru. De asemenea și posibilitatea de a
apela la forţa de constrângere a statului în cazul nerespectării drepturilor sale. Rezultă următoarele
consecințe juridice:
Dreptul subiectiv, numit și îndrituire, prilejuiește titularului său o seamă de posibilități,
ocrotite juridicește:
- să aibă o anumită atitudine față de dreptul său (să dispună de acel drept) ;
- să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat;
- să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat.
Dreptul subiectiv poate fi conceput: fie ca o facultate de a face ceva , fie ca o pretenție ca altul
să îndeplinească ceva în virtutea unei obligații. Titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ.
Dreptul obiectiv este aşa cum s-a arătat, independent faţă de subiectele raportului juridic
concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
• Clasificarea drepturilor subiective:
 După criteriul provenienței lor drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii:
- drepturi fundamentale;
103
- drepturi care decurg din inserția individului în viața socială;
- drepturi care derivă din însăși voința individului;
 După gradul de opozabilitate drepturile subiective se împart în:
- drepturi absolute – opozabile erga omnes; sunt cele cărora le corespunde obligaţia tuturor
subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă, la proprietate, la libertate etc.)
- drepturi relative – opozabile inter partes; sunt cele care sunt opozabile numai unei anumite
persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul care a fost plătit, drept ce este opozabil doar
faţă de vânzător.
Titularul dreptului subiectiv este subiectul activ.
Titularul obligației juridice (îndatorirea subiectului de a face, de a nu face sau de a da ceva
altui subiect) este subiectul pasiv.
 După conținutul drepturilor subiective:
- drepturi patrimoniale- există posibilitatea evaluării lor în bani, au un caracter economic;
pot fi împărţite în
-drepturi reale (cel mai important fiind dreptul de proprietate) şi
- drepturi de creanţă – cele decurgând din contracte, delicte;
- drepturi nepatrimoniale – nu pot fi evaluate în bani deoarece nu au un caracter economic;
pot fi împărţite în drepturi care privesc
- existenţa şi integritatea persoanei: dreptul la viață, la sănătate, la onoare, la
reputație;
- drepturi care privesc identitatea persoanei – dreptul la nume, domiciliu, stare civilă;
- drepturi care decurg din creaţia intelectuală: dreptul de autor, de inventator, de
interpret, etc
 După criteriul corelației dintre ele:
- drepturi principale – pot fi exercitate de sine stătător, independent de alt drept- de
exemplu dreptul de proprietate ș dezmembrămintele sale,
- drepturi accesorii -existența și exercitarea lor depinde de cea a unui drept principal- de
exmplu, garanțiile: gajul , ipoteca, dobânda,arvuna;
 După gradul de certitudine conferit titularului:
- drepturi eventuale;
- drepturi în curs de formare;
104
- drepturi afectate de modalități și a căror existență sau exercițiu depind de un eveniment
viitor;
- drepturi câștigate.
 Obligațiile corelative
• Noțiunea de obligație
Obligația este corelativul dreptului în cadrul raportului juridic, constituind celălalt element
al acestuia. În sens juridic, prin obligaţie înţelegem acea îndatorire pe care o are subiectul pasiv,
pretinsă de subiectul activ al unui raport juridic (îndatorire care poate să constea în a da, a face sau
a nu face ceva), şi care, în caz de nerespectare, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Se înţelege că atât drepturile subiective, cât şi obligaţiile ca elemente ale conţinutului unui
raport juridic, reprezintă o concretizare a prevederilor normelor de drept.
În majoritatea raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative, se presupun şi se
condiţionează reciproc. De exemplu, în cazul vânzării-cumpărării: vânzătorul are dreptul să
primească preţul şi are obligaţia de a da bunul vândut cumpărătorului, iar cumpărătorul are
obligaţia de a plăti preţul vânzătorului şi are dreptul să primească bunul cumpărat.
Titularul obligaţiei juridice poartă denumirea de subiect pasiv.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are un cetăţean conform legilor în vigoare
constituie statutul juridic al persoanei.
• Clasificarea obligațiilor juridice:
 În funcție de obiectul lor, obligațiile pot fi de mai multe feluri:
- obligația de a da, a face sau a nu face;
- obligații pozitive și negative;
- obligații de rezultat și obligații de diligență.
 În funcție de opozabilitatea lor, obligațiile pot fi:
- obligații obișnuite;
- obligații opozabile terților;
- obligații reale.
 După criteriul sancțiunii aplicabile, obligațiile se clasifică în :
- obligații perfecte;
- obligații imperfecte sau naturale.
105
 Obiectul raportului juridic
 Noțiune
Obiectul raportului juridic este elementul sau fenomenul în legătură cu care se naşte raportul
juridic respectiv, în legătură cu care subiectele îşi stabilesc sau revendică anumite drepturi şi
obligaţii prevăzute în normele de drept.
Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul ori finalitatea drepturilor şi
obligaţiilor corelative din conţinutul raportului juridic.
Obiectul raportului îl reprezintă conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care este
îndreptăţit subiectul activ sau de care este ţinut subiectul pasiv
Obiectul raportului juridic reprezintă conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele
acestuia. Aceasta reprezintă acțiunea sau inacțiunea la care are dreptul subiectul activ și la care
este obligat subiectul pasiv.
4. Izvoarele raportului juridic
 Premisele raportului juridic
Pentru ca un raport juridic să se nască, să se desfășoare și să existe trebuie să îndeplinească
anumite condiții obligatorii: norma juridică, subiectele de drept, faptele juridice.
Norma juridică reprezintă condiția fundamentală a nașterii unui raport juridic, este cea care
determină apariția acestuia. Norma juridică are o contribuție decisivă la prefigurarea raportului
juridic, întrucât ea este cea care determină conținutul acestuia. Norma juridică nu poate fi aplicată
decât în și prin raporturi juridice.
 Faptele juridice
Pentru ca un raport să ia naștere în baza unei norme de drept, este necesar să se producă
anumite fapte, pe care norma le prevede în mod ipotetic.
Aceste fapte juridice sunt denumite și izvoarele raporturilor juridice și sunt evenimente sau
acțiuni de care este legată nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Este de remarcat
faptul că nu orice fapt, eveniment sau acțiune produce efecte juridice și are valoare de fapt juridic,
ci numai acelea pe care, norma de drept le consideră astfel, fapte juridice de care sunt legate
nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
După criteriul structurii lor, faptele juridice, pot fi clasificate ca fapte juridice simple si
complexe.
106
Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale prevăzute în norma juridică) care se
produc independent de voința omului și de care norma leagă nașterea, modificarea sau dispariția
unor raporturi juridice concret.
Acțiunile reprezintă actele oamenilor, manifestările de voință ale acestora, care pot da
naștere, modifica sau stinge anumite raporturi juridice. În cadrul acțiunilor un loc important îl dețin
actele juridice. Acestea sunt manifestări de voință făcute în scopul de a naște, modifica sau stinge
un raport juridic.
 Diferite categorii de raporturi juridice
În funcție de izvorul care l-a generat și de norma care îl consacră, raportul juridic poate fi
de mai multe feluri.
Deosebirea între diferitele categorii de raporturi juridice se va face în funcţie de
natura normei de drept care guvernează relaţia socială ce se constituie în raport juridic.
În temeiul unei reguli de drept civil se va naşte: un raport de drept civil. Ca exemplu, dintr-
un delict civil se naşte întotdeauna un raport de drept civil.
Dintr-o regulă de drept penal se constituie un raport de drept penal,
spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni.
1.5.Rezumat
Raportul juridic este relația socială reglementată de norma juridică.
Premisele raportului juridic sunt: norma juridică; subiectele de drept; faptele juridice.
Raportul juridic este un raport social, de infrastructură, volițional, valoric și reprezintă o
categorie istorică.
Structura raportului juridic este alcătuită din subiectele de drept, conținutul și obiectul
raportului juridic.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii , fie individual, fie grupați în forme
organizate.
Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor ș obligațiilor subiectelor
într-un raport juridic determinat, drepturi și obligații prevăzute în norma juridică.
Nu orice împrejurare din natură sau din viața socială este fapt juridic, ci numai acele
împrejurări de existența cărora normele de drept leagă consecințe juridice.
Faptul juridic constituie permisa oricărui raport juridic și reprezintă orice împrejurare care
produce efecte juridice în temeiul unei norme juridice.
107
1. Explicați caracteristicile raportului juridic.
2. Exemplificați faptele juridice ca izvoare ale raportului juridic.
3. Evidențiați distincția între capacitatea de folosință ș capacitatea de exercițiu
4. Delimitați drepturile și obligațiile din conținutul raportului juridic civil.
5 . Evidențiați particularitățile raporturilor juridice de constrângere.
1. Caracteristica normelor prohibitive constă în faptul că apără și influențează relațiile sociale prin
metoda impunerii unor abstențiuni de la săvârșirea unor fapte care pun în pericol ordinea de drept.
2. Încălcarea normelor prohibitive determină crearea unor raporturi de constrângere, apariția
raportului juridic fiind rezultatul încălcării normei prohibitive.
3. Voința statală exprimată prin intermediul normelor de drept consacră drepturile și obligațiile
participanților la raportul juridic.
4. Dreptul absolut impune obligația generală ce incumbă subiectelor de drept de a se abține de la
acțiuni care să împiedice exercitarea acestor drepturi de către titulari.
1. Următoarea trăsătură nu reprezintă o trăsătură a raportului juridic:
a) este o categorie istorică;
b) este un raport valoric;
c) este general și impersonal.
2. Pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor de drept în
planul relațiilor sociale și reale raporturile juridice:
a) atât cele prin care se realizează dispoziția normelor de drept, cât și cele prin care se realizează
sancțiunea acestora;
b) doar cele prin care se realizează dispoziția normelor de drept;
c) doar cele prin care se realizează sancțiunea acestora.
3. Capacitatea juridică apare ca o premisă a calității de subiect al raportului juridic, fiind o condiție:
a) relativă a drepturilor și obligațiilor concrete ce le revin subiectelor;
b) obligatorie a drepturilor și obligațiilor concrete ce le revin subiectelor;
c) dezirabilă a drepturilor și obligațiilor concrete ce le revin subiectelor.
108
4. Nu sunt subiecte de drept colective:
a) statul și autoritățile publice;
b) persoanele juridice și indivizii;
c) organizațiile nestatale.
5. Dreptul subiectiv determină pentru titularul său o serie de posibilități ocrotite juridic:
a) să dispună de dreptul său, să pretindă o anumită atitudine din partea subiectului corespunzător
obligat și să solicite apărarea dreptului său pe cale statală, în caz de nerespectare sau încălcare a
dreptului;
b) să-și facă dreptate fără a mai apela la autoritățile statului;
c) doar să dispună de dreptul său.
6. Care sunt premisele raportului juridic?
a) Norma juridică, subiectele raportului juridic, faptele juridice
b) Conținutul raportului juridic, obiectul raportului juridic, subiectele raportului juridic
c) Ipoteza, dispoziția și sancțiunea
7. În ce constă conținutul raportului juridic?
a) Subiectele raportului juridic, obiectul raportului juridic, sancțiunea raportului juridic
b) Capacitatea juridică a părților raportului juridic, norma juridică, obiectul raportului juridic
c) Drepturile și obligațiile subiectelor într-un raport juridic concret determinat, care sunt
prevăzute de norma juridică
8.Ce reprezintă obiectul raportului juridic?
a) Totalitatea drepturile și obligațiilor subiectelor intr-un raport juridic
b) Acea împrejurare, stare de fapt reală sau acel eveniment care creează, modifică sau stinge un
raport juridic
c) Conduita părților, adică acțiunile sau inacțiunile la care este îndreptățit subiectul activ sau de
care este ținut subiectul pasiv
9. Cum se clasifică subiectele raportului juridic?
a) Subiecte cu capacitate juridică și subiecte fără capacitate juridică
b) Subiecte individuale și subiecte colective
c) Cetățeni români, străini și apatrizi aflați pe teritoriul României
10. Ce este caracterul volițional al raportului juridic?
109
a) Este un element care se stabilește între oameni, fie priviți individual ca persoane fizice, fie ca
participanți în cadrul unor persoane juridice, ce pot fi chiar instituții ale statului
b) Este un element care prescrie o conduită standard
c) Este un element care se naște din voința subiectelor de drept
110
Unitatea de învățare 14: Răspunderea juridică
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 14 prezintă: Răspunderea juridică: forme; condiții
 să determine elementele definitorii ale răspunderii juridice juridice;
 să stabilească scopul răspunderii juridice;
 să înțeleagă corelația între responsabilitate și răspundere juridică;
 să identifice condițiile răspunderii juridice;
 să delimiteze principalele forme de răspundere juridice;
 să recunoască principiile comune ale formelor de răspundere juridică;
1.3. Durata
1. Noțiunea răspunderii juridice
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale; reprezintă una din categoriile
principale ale dreptului .
Apare ca un raport stabilit în baza legii între subiectul de drept care a încălcat o prevedere
legală și stat, care este reprezentat de organele de cercetare penală, instanțele judecătorești și de
diferiți funcționari publici, prin care subiectul de drept suportă o sancțiune de la care nu se poate
sustrage, iar statul urmărește prin aplicarea sancțiunii restabilirea ordinii.
Răspunderea are la bază imperativitatea dreptului și capacitatea coercitiva a aparatului de
stat. Declanșarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura și și
amploarea lor, constituind privațiuni de ordin material sau moral ce pot duce la pierderea
temporară a exercițiului unor drepturi, a libertății individului sau chiar suprimarea vieții acestuia.
Elementele determinante în configurarea ei sunt distincția de alte forme ilicite, încalcarea
uneoi norme judiciare prin comiterea respectivei abateri și intervenția organelor de stat după o
procedură strict determinată.
111
2. Formele răspunderii juridice
Răspunderea juridică este prezentă în forme specifice în toate ramurile de drept astfel că
distingem: răspundere civilă; răspundere penală; răspundere contravențională; răspundere
administrativă.
 Răspunderea civilă
Răspunderea civilă constituie o sancțiune ce se aplică în cazul încălcării unor norme civile,
sancțiune ce este asigurată de stat prin constrângere și prin convingere. Constituie o instituție
juridică distinctă. Scopul - restabilirea raporturilor care au fost vătămate.
Are caracter sancționator (rezoluțiunea, rezilierea, nulitatea actelor juridice, etc). Se
sancționează o conduită antisocială, condamnabilă.
 Principii:
- Principiul legalității sociale răspunderea intervine doar când individul încalcă obligația ce
rezultă din lege; se realizează prin respectarea strictă a legilor noastre socialiste
- Principiul reparațiunii integrale :se urmărește obligarea celui ce a cauzat un prejudiciu sa
îl repare pentru înlăturarea urmărilor provocate de conduită ilicită.
Este de două tipuri: Răspundere civilă contractuală și răspundere civilă delictuală
 Răspunderea civilă contractuală
- Rezultă din nerespectarea clauzelor stipulate în contract;
- Apare ca prejudiciu ce rezultă din neîndeplinirea unei obligații
contractuale;
- Intervine numai în cazul în care debitorul nu a executat întocmai și la timp obligația pe
care o avea în contract față de creditor;
- Cauzele de exonerare de răspundere sunt: Forța majoră, Cazul fortuit, Fapta victimei sau
a terțului și Exercitarea abuzivă a exercițiului unui drept.
Art. 1350 C.civ. Răspunderea contractuală
(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligațiile pe care le-a contractat.
(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplinește această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în
condiţiile legii.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea
regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
112
 Răspunderea civilă delictuală
- Rezultă din crearea unui prejudiciu printr-un fapt ilicit săvârșit în afara oricărei legături
juridice victimă-autor;
- Apare ca sancțiune prevăzută de o regulă generală;
- Intervine în cazul răspunderilor ce rezultă din faptele proprii și a celor ce se află sub
supravegherea unei persoane;
- Poate fi răspundere civilă delictuală și cvasidelictuală (Fapt ilicit care, comis fără intenția
de a vătăma, cauzează totuși o daună, putând da naștere la o acțiune civilă pentru daune-
interese)
- Art. 1349 C.civ. Răspunderea delictuală
- (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
- (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
- (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul
cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina
edificiului.
- (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege
specială.
Pentru fata proprie- Art. 1357 C.civ. Condiţiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul
prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Pentru fapta altuia- Art. 1.372. C.civ. Raspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus
sub interdictie (1) Cel care in temeiul legii, al unui contract ori al unei hotarari judecatoresti este
obligat sa supravegheze un minor sau o persoana pusa sub interdictie raspunde de prejudiciul
cauzat altuia de catre aceste din urme persoane. (2) Raspunderea subzista chiar in cazul cand
faptuitorul, fiind lipsit de discernamant, nu raspunde pentru fapta proprie.(3) Cel obligat la
supraveghere este exonerat de raspundere numai daca dovedeste ca nu a putut impiedica fapta
prejudiciabila. In cazul parintilor sau, dupa caz, al tutorilor, dovada se considera a fi facuta numai
113
daca ei probeaza ca fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decat modul in care si-au
indeplinit indatoririle decurgand din exercitiul autoritatii parintesti.
. Raspunderea comitentilor pentru prepusi Art. 1.373. C.civ (1) Comitentul este obligat sa
repare prejudiciul cauzat de prepusii sai ori de cate ori fapta savarsita de acestia are legatura cu
atributiile sau cu scopul functiilor incredintate. (2) Este comitent cel care, in virtutea unui contract
sau in temeiul legii, exercita directia, supravegherea si controlul asupra celui care indeplineste
anumite functii sau insarcinari in interesul sau ori al altuia. (3) Comitentul nu raspunde daca
dovedeste ca victima cunostea sau, dupa imprejurari, putea sa cunoasca, la data savarsirii faptei
prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nicio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor
incredintate.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri- Art. 1376 C.civ. (1) Oricine este obligat
să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri
similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai
celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
Răspunderea pentru ruina edificiului Art. 1378 C.civ. Proprietarul unui edificiu sau al unei
construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea
unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
 Răspunderea contravențională
Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice al cărui conținut îl
formează dreptul statului de a trage la răspundere pe contravenient precum și obligațiile acestuia
din urmă de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restaurării
autorității legii.
Cadrul legal al reglementării contravențiilor este constituit prin art.1 din O.G.nr.2/2001
privind regimul contravențiilor, act normativ care cuprinde :
o reguli generale în baza cărora anumite fapte pot constitui contravenții;
o reglementări privind stabilirea, constatarea și sancționarea contravențiilor;
o căile de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției;
o prevederi în legătură cu modul de sancționare a plângerilor contravenționale.
- Noțiunea de contravenție
- fapta săvârșită cu vinovăție, stabilă și sancționată prin lege;
114
- se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul
normativ care stabilește și sancționează contravenția.
- se sancționează indiferent de forma vinovăției are o latură obiectivă (acțiunea sau
- inacțiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase) și una subiectivă (vinovăția
Principiile contravenției
1. Principiul răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție
2. Principiul răspunderii personale
3. Principiul justeței sancțiunii
4. Principiul celerității tragerii la răspundere
Condițiile îndeplinirii contravenției
a. Capacitatea juridică;
b. Responsabilitatea contravenientului;
c. Libertatea de decizie și acțiune;
 Răspunderea disciplinară
 Noțiune
- Răspunderea disciplinară este o forma de răspundere care intervine în cazurile în care
salariatul încalcă în mod culpabil obligațiile de serviciu, fapta constituind abatere
disciplinară.
 Trăsături
- este de natură contractuală; constituie o constrangere, în principal materială, dar și de
ordin moral;
- are caracter exclusiv personal determinat de caracterul intuitu persone, al contractului
individual de munca - intervine pentru încălcarea de către funcționarii publici și a persoanelor care
nu dețin funcții publice, dacă vizăm dreptul muncii;
- exercită atât o funcție sancționatorie cat și una preventivă și educativă.
 Abaterea disciplinară
Condiția necesară pentru declanșarea răspunderii disciplinare este abaterea disciplinară,
care reprezintă o faptă, o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care
acesta încalcă normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau cel colectiv
aplicabil, ordinile și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
 Sancțiuni disciplinare generale
115
- avertismentul scris;
- suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăși 10 zile,
perioadă în care salariatul nu primește remunerație;
- reducerea salariului de bază pe o perioada de 1-3 luni cu 5 sau 10%;
- desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Amenzile disciplinare sunt interzise.
Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune
Angajatorul poate aplica aceste sancțiuni însă trebuie să țină cont de:
- descrierea faptei ce prezintă abatere disciplianară; temeiul de drept în baza căruia
sancțiunea disciplinară se aplică;
- termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
- instanța competentă la care se poate contesta sancțiunea;
- precizarea prevederilor din statul personal, regulamentul intern sau contractul de muncă
aplicabil, care au fost încălcate de către angajat; lipsa oricărui element atrage nulitatea absolută a
măsurii dispuse de către angajator.
 Răspunderea penală
 Noțiunea de infracțiune
Răspunderea penală se declanșează ca urmare a săvârșirii de către subiect de drept a unui
fapt considerat ilicit de legea penală, numit infracțiune. Infracțiunea este singurul temei al
răspunderii penale. Art.17, Codul Penal.
Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea
penală. Fapta trebuie să fie săvârșită cu vinovăție, să fie nejustificată și imputabilă persoanei.
Răspunderea penală- este un raport juridic de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii
infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului
de a trage la răspundere pe infractor, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta
sa și de a se supune sancțiunii aplicate.
 Pedepsele
Răspunderea penală- este cea mai gravă formă a răspunderii juridice, care implică obligația
unei persoane de a răspunde în fața organelor de urmărire penală și apoi în fața instanței de judecată
pentru fapta pe care a săvârșit‑o prevăzută de legea penală, obligația de a suporta măsurile de
116
constrângere penală prevăzute de lege pentru săvârșirea infracțiunii și obligația de a executa
pedeapsa aplicată.
- Pedepse principale: închisoare; amendă
- Pedepse accesorii: interzicerea exercitării unor drepturi;
- Pedepse complementare: degradarea militară; publicarea hotărârii de condamnare
Cauze justificative: legitimă apărare; stare de necesitate; exercitarea unui drept.
Cauze de neimputabilitate: constrângerea fizică/morală; minoritatea făptuitorului;
responsabilitatea.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituţii ale dreptului penal, ce
reglementează anumite stări, situaţii sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care au ca
efect înlăturarea răspunderii penale, deşi există temeiul acesteia
De exemplu, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei
plângeri înlătură răspunderea penală.
3. Condițiile răspunderii juridice
- Existența unei conduite ilicite a făptuitorului ;
- În urma conduitei ilicite să apară un rezultat vătămător pentru una din valorile sociale;
- Vinovăția subiectului de drept, care este autorul actului ilicit;
- Între conduita ilicită și rezultatul vătămător trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
 Conduita ilicită
 Noțiune:
Conduita ilicită a subiectului de drept poate fi exprimată printr- o acţiune sau o inacţiune ce
nu respectă cadrul legal. De exemplu, o acţiune este ilicită dacă un subiect de drept acţionează cu
nerespectarea legii.
Inacţiunea unui subiect este ilicită doar atunci când acesta avea obligaţia să facă ceva şi nu
realizează respectiva acţiune. De exemplu, este ilicită nedenunţarea de către un funcţionar public
a anumitor fapte penale despre care ia cunoştinţă în timpul serviciul său.
 Formele conduite ilicite: cauzarea de prejudicii; abaterea disciplinară;
contravenția; infracțiunea
 Rezultatul vătămător
 Noțiunea de prejudiciu
117
Rezultatul vătămător al conduitei ilicite se concretizează în atingerea adusă anumitor valori
sociale care sunt protejate de lege și este denumit prejudiciu
 Formele prejudiciului
Rezultatul vătămător se poate materializa într-un prejudiciu: material, moral, fizic, etc., fie
unei persoane determinate, fie societății în ansamblu.
În ramura dreptului civil este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit,
fie el material sau moral.
 Vinovăția subiectului de drept
 Noțiune:
Vinovăţia subiectului de drept este o condiție subiectivă a răspunedrii juridice.
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a unui subiect de drept față de conduita sa ilicită.
Orice acțiune sau inacțiune a omului trebuia raportată la caracterul conștient sau
inconștient al acesteia, precum si la libertatea vinovăției acesteia.
Vinovăția presupune recunoașterea capacităților oamenilor de a acționa cu discernământ,
de a-și alege modul de comportament, în raport de scopul urmărit în mod conștient. În acest
context, atunci când factorii naturali, procesele sau mecanismele biologice și fiziologice exclus
posibilitatea subiectului de a acționa conștient, cu discernământ, răspunderea juridică nu se va
declanșa.
 Formele vinovăției în dreptul penal sunt : intenția culpa.
Intenția poate fi:
- directa (subiectul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui)
- indirectă (subiectul prevede rezultatul faptei, nu urmărește producerea acestuia ,dar
acceptă survenirea lui)
Culpa este de doua feluri :
- culpă prin imprudență culpă sau cu prevedere (subiectul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu–l urmărește și acceptă producerea lui și consideră fără temei ca acesta nu se va produce;
- culpă prin neglijență sau fără prevedere (subiectul nu prevede rezultatul faptei sale deși
putea și trebuia sa-l prevadă).
Dreptul penal mai cunoaște și un concept hibrid al vinovăției numit ,,praeter intentie
''(intenție depășită).
118
În dreptul civil ,vinovăția poartă generic numele de culpă. Formele vinovăției civile sunt:
dolul, imprudența și neglijența.
 Legătura de cauzalitate
- existența acestei legături între acțiunea ilicită și rezultatul vătămător pentru valorile sociale
este obligatorie pentru antrenarea răspunderii juridice;
- raportul cauzal dintre acțiune-inacțiune și consecințele periculoase este un raport obiectiv,
de la cauză la efect, o relație de determinare și este uneori ușor de stabilit;
Exemplu:
Cauza: lovirea violentă a victimei - Efect: provoacă obligatoriu decesul acesteia - acest
lucru este concurs de cauze și evenimente întâmplătoare, accidentale _ urmarea imediată fiind
determinată în mod direct de faptă – între ele existând un element de cauzalitate.
1.5.Rezumat
Respectarea normei juridice reprezintă o obligație. Orice faptă antisocială generează
răspundere juridică. Răspunderea juridică este un raport de constrângere între autorul fapte licite
și stat.
Răspunderea juridică este raport stabilit în baza legii între subiectul de drept care a încălcat
prevederea legală și stat, prin care subiectul de drept suportă o sancțiune de la care nu se poate
sustrage, iar statul urmărește restabilirea ordinii juridice prin aplicarea sancțiunii.
Răspunderea juridică antrenează un complex de drepturi și obligații conexe care, în
conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
Răspunderea juridică poate fi antrenată numai dacă toate condițiile sale sunt întrunite
cumulativ. Acestea sunt următoarele: conduita (fapta) ilicită; rezultatul vătămător (prejudiciul);
raportul de cauzalitate dintre faptă și rezultat; vinovăția - intenție (directă/indirectă) - culpă (cu
prevedere/fără prevedere; neglijență/ imprudență) - praeterintenția (intenția depășită).
Sancțiunile aplicate sunt doar de natură legală. Subiectele răspunderii juridice pot fi
persoane fizice sau juridice.
Forme de răspundere corespunzătoare raporturilor juridice afectate sunt următoarele:
•Civilă: contractuală/delictuală (pentru fapta proprie, pentru fapta altor persoane, pentru
prejudicii cauzate de animale, pentru prejudicii cauzate de lucruri, pentru prejudicii cauzate de
edificii)
119
•Penală
•Administrativă
•Disciplinară ș.a.
1. Precizați care sunt accepțiunile noțiunii de răspundere juridică.
2. Evidențiați corelația între răspundere și responsabilitate juridică
3. Enunțați criteriile de departajare între diferite forme de răspundere juridică.
4. Analizați condițiile răspunderii juridice.
5. Argumentați dacă este posibilă cumularea mai multor forme de răspundere.
6. Identificați modalitățile de săvârșire a faptei ilicite și formele răspunderii corespunzătoare.
1. Responsabilitatea juridică are diferite forme de manifestare: responsabilitate morală, religioasă,
politică, culturală.
2. Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecinţele pe care le produce, răspunderea juridică
apare ca o formă agravată de răspundere socială.
3. Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are întotdeauna în vedere
condiţiile în care norma poate şi trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele
umane, direcţionându-le spre o finalitate utilă social.
4. Răspunderea civilă delictuală incumbă debitorului unei obligaţii contractuale de a repara
prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligaţii.
5. Răspunderea juridică intervine în cazul în care o persoană săvârşeşte o faptă ilicită, deşi era
expusă unui atac material, direct, imediat şi injust, iar acţiunea sa a reprezentat o ripostă imediată
şi spontană.
6. Intenţia indirectă există atunci când subiectul acţionează deliberat, urmărind producerea
rezultatelor, cunoscând şi asumându-şi riscurile.
1. Constituie principii comune tuturor formelor de răspundere:
a) principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport de gravitatea faptei;
b) principiul legalităţii incriminării;
c) principiul legalităţii pedepsei.
120
2. Răspunderea juridică intervine:
a) numai în cazul unei acţiuni – comiterea unei fapte ilicite;
b) numai în cazul unei inacţiuni;
c) şi în cazul unei inacţiuni, atunci când neexecutarea este deliberată.
3. În cazul în care subiectul nu a prevăzut consecinţele faptei sale, deşi trebuia şi putea să le
prevadă, suntem în prezenţa:
a) intenţiei indirecte;
b) culpei prin imprudenţă;
c) culpei prin neglijenţă.
4. Răspunderea civilă delictuală:
a) poate fi fundamentată pe prevederile art. 1357 C.civ.: „cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”;
b) poate interveni pentru fapta proprie, pentru fapta altor persoane, pentru prejudicii cauzate de
animale, pentru prejudicii cauzate de lucruri, precum şi pentru prejudicii cauzate de edificii;
c) incumbă debitorului unei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin
neexecutarea acestei obligaţii sau executarea ei necorespunzătoare.
5. În cazul răspunderii penale, formele de sancţionare în cazul săvârşirii unei infracţiuni pot fi:
a) măsuri privative de libertate, transferul disciplinar;
b) reduceri salariale, retrogradări din funcţie, suspendări din funcţie;
c) pedepse privative de libertate, amenda penală, interzicerea exercitării unor drepturi.
6. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unei fapte ilicite, dacă:
a) fapta ilicită a fost săvârşită cu praeterintenţie;
b) subiectul a cunoscut urmările şi le-a privit cu indiferenţă;
c) se reţine existenţa cazului fortuit.
121

Suport Curs TGD

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Suport Curs TGD

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Teoria Generală a Dreptului

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de îndeplinirea condițiilor de înmatriculare în anul I

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere(identice

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

1.6. Test de evaluare

 Apreciați valoarea de adevăr a următorului enunț și argumentați alegerea:

1.6. Test de evaluare

 Apreciați valoarea de adevăr a următorului enunț și argumentați alegerea:

1.6. Test de evaluare

 Apreciați valoarea de adevăr a următorului enunț și argumentați alegerea:

You might also like