You are on page 1of 253

AURELIAN DRĂGAN

Lector universitar doctor

OPTIMIZAREA LECŢIEI
DE ANTRENAMENT LA
DISCIPLINA FOTBAL

GALAŢI
2009
1
Referenţi: Prof. univ. dr. VIOREL COJOCARU
Prof. univ. dr. GIONI STĂNCULESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


DRĂGAN AURELIAN
Optimizarea lecţiei de antrenament la disciplina fotbal
Aurelian Drăgan,
Galati University Press, 2009
p.250; cm 14 x 20
Bibliogr.
I.S.B.N.

2
CUVÂNT ÎNAINTE

3
PREFAŢĂ
Prin această încerc să centralizez un bagaj de cunoştinţe
acumulate după 30 de ani de antrenorat, dintre care peste 20 de ani
la echipele de copii şi juniori şi 18 ani în învăţământul universitar în
paralel cu antrenoratul.
Optimizarea lecţiei de antrenament este o realitate a procesului
de pregătire actual, conferită de cercetările din domeniul fotbalului,
cât şi de contribuţia unor ştiinţe de graniţă care-i imprimă un
caracter interdisciplinar.
Încerc prin această carte publicată să vin cu o contribuţie la
completarea nivelului de cunoştinţe al studenţilor, profesorilor de
educaţie fizică şi antrenorilor de fotbal, abordând o perioadă de
vârstă 6-10 ani, mai puţin detaliată în literatura de specialitate.
Dedic această carte prietenului meu, prof. Iulian Apostol,
actualmente fotbalist profesionist la „Unirea Urziceni”, un om de
mare caracter care a fost lângă mine la conceperea şi redactarea
lucrării.
„Dumnezeu să-l odihnească” pe „nea” Traian Apostol, tatăl lui
Iulian care a făcut tot ce este posibil pentru viitorul copilului lui, care
dacă ar învia tot cu faţa spre fotbal s-ar întoarce !
În acelaşi timp, doresc să mulţumesc unor oameni de excepţie
care iubesc fotbalul şi au fost aproape de mine în editarea acestei
cărţi, patroni sau reprezentanţi ai firmelor pe care-i voi enumera în
continuare: DANIEL BANDRABUR, GHIOCEL CONSTANTINESCU – lider
sindical ARCELOR MITTAL, preşedinte F.S.S. METAROM România –Filiala Galaţi,
MIHAI HUMA şi SPIRU MANTU – ARCADA COMPANY, IVAN - GINAVIDOR,
VIOREL DAVID – D.S.U. România, MARIN ATANASIU – TOYOTA Constanţa,
NICOLA – REYNOLDS TRAIDING, CĂTĂLIN IRIMIA - IRICAD, FLORIN
ATANASIU – INSTAL TERM, SORIN RADU – TANGO, PAUL BATOG – PTB
IMPEX, DAN LEPĂDATU – CORSO, TONY COMAN – ARCELOR MITTAL
Galaţi, MARIAN MORUN – MAGENTA, MARCEL BEJENARU – CAMPUS şi
EUROPA, CRISTI SOCEANU – TRATORIA, IURI STAN – Centrul medical IRINA,
ŞTEFĂNUŢ RADU – HATMAN, FLORENTIN RADU – RIVER TRANS, MARIAN
BĂDUCĂ – DORANAMAR, DUMITRU -DUMONY.

AUTORUL

4
CUPRINS

1. Orientări şi tendinţe în procesul de pregătire al


copiilor de 6-10 ani în jocul de fotbal …………………7

2. Concepţia de selecţie şi pregătire a antrenorului


de copii, factor determinant în optimizarea procesului
instructiv-educativ…………………………………….. 9

3. Norme metodice de bază în pregătirea copiilor


de 6-10 ani………………………………………………10
3.1. Greşeli metodice în pregătirea copiilor de
6-10 ani……………………………………………..15

4. Particularităţi ale procesului de selecţie primară în


fotbal…………………………………………………….16
4.1. Criterii de selecţie a copiilor de 6-10 ani…………27
4.2. Particularităţi morfo-funcţionale la 6-10 ani…….28
4.3. Particularităţi psihomotrice la vârsta de 6-10 ani.30
4.4. Particularităţi psihice ale copiilor de 6-10 ani….. 32
4.4.1. Dezvoltarea psihomotricităţii la 6-10 ani….. 38
4.4.2. Metode de cunoştere şi evaluare a calităţilor
psihice la vârsta de 6-10 ani…………………39
4.4.3. Teste psihomotrice la 6-10 ani………………47

5. Dezvoltarea calităţilor motrice cu ajutorul jocurilor


de mişcare la vârsta de 6-10 ani………………………58
5.1. Dezvoltarea motricităţii copiilor de 6-10 ani….. 58
5.2. Exerciţii şi jocuri pentru dezvoltarea calităţilor
coordinative şi tehnica jocului………………….. 68
5.3. Materiale sportive şi instalaţii ajutătoare
cu rol în pregătirea sportivă………………..…. 148

5
6. Optimizarea procesului de pregătire la 6-8 ani……..150
6.1. Aprecieri metodice generale……………………. 150
6.2. Priorităţi şi obiective în procesul de dezvoltare
al calităţilor motrice la 6-8 ani…………………..150
6.3. Modelul jucătorului de fotbal la vârsta de
6-8 ani……………………………………………..152
6.4. Modelul de pregătire a copiilor de 6-8 ani…….. 153
6.5. Modelul de joc la 6-8 ani……………………….. 159
6.6. Evaluarea pregătirii copiilor de 6-8 ani……….. 161

7. Optimizarea procesului de pregătire la 9-10 ani……163


7.1. Aprecieri metodice generale……………………. 163
7.2. Priorităţi şi obiective în procesul de dezvoltare
al calităţilor motrice la 9-10 ani…………………164
7.3. Modelul jucătorului de fotbal la vârsta de
9-10 ani……………………………………………165
7.4. Modelul de pregătire a copiilor de 9-10 ani…….168
7.5. Modelul de joc la 9-10 ani………………………. 178
7.6. Evaluarea pregătirii copiilor de 9-10 ani……….179

8. Optimizarea procesului de pregătire prin jocurile cu


număr redus de jucători la 6-10 ani…………………180

9. Refacerea biologică a copiilor de 6-10 ani, după efort


în jocul de fotbal………………………………………216

10. Planificarea şi evidenţa pregătirii a copiilor cu vârsta


de 6-10 ani……………………………………………224

11. Rolul antrenorului în prevenirea şi acordarea


primului ajutor la copii, în procesul de pregătire…235

Bibliografie………………………………………………249

6
1. ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE ÎN PROCESUL DE
PREGĂTIRE AL COPIILOR DE 6-10 ANI
ÎN JOCUL DE FOTBAL

Progresul fotbalului mondial, noutăţile apărute în selecţia şi


pregătirea sportivilor, obligă profesorii, antrenorii să studieze aceste
orientări pe care le pot aplica în procesul instructiv-educativ.

1. Vârsta primei selecţii a scăzut în jurul vârstei de 6 ani la fotbal.


Scop: - pentru a-l îndepărta pe copil de acest hobby „calculatorul”
care răpeşte total timpul copilului;
- pentru a câştiga concurenţa cu alte sporturi (arte marţiale,
minibaschet, înot, gimnastică, patinaj);
- la vârstele mici se pot crea acele deprinderi, care bine
stabilizate vor crea mai târziu conexiuni stabile la nivelul SNC.

2. Formarea mai întâi a unui bagaj motric pentru o pregătire


multilaterală, asigurată de:
- practicarea în cadrul unui microciclu a unor sporturi
complementare pe lângă antrenamentele specifice.

Exemple: a) gimnastică: - coordonare;


- orientare în spaţiu;
- mobilitate;
- curaj.

b) patinaj (pe gheaţă sau role):


- echilibru;
- întărirea articulaţiilor;
- coordonare;
- curaj.

c) elemente de autoapărare pentru:


- curaj;
- mobilitate;
- viteză de reacţie.

d) înot pentru:- dezvoltarea armonioasă;


- curaj;
- mobilitate coloană.
7
3. Adoptarea întregului proces de pregătire la particularităţile
morfo-funcţionale şi psihice ale vârstei copiilor + nivel de pregătire
individualizat.

4. Tot procesul de pregătire bazat pe crearea plăcerii de a juca, de


a se antrena, pe încurajare.

5. Pregătirea specializată a profesorilor şi antrenorilor pe grupe de


vârstă (exemplu: 6-10 ani), presupunând:

a) capacitate de: - proiectare;


- organizare;
- conducere;
- evaluare.

b) acumulare la un nivel deosebit a competenţelor:


- teoretice;
- metodologice;
- practice.

6. Crearea acelor modele de pregătire şi joc pe grupe de vârstă, în


concordanţă cu cerinţele fotbalului de peste 15 ani !

7. Crearea unor competiţii naţionale şi internaţionale care să-i


stimuleze, dar nu rezultatul să fie primordial.

8. Crearea unor sportivi polivalenţi cu calităţi complexe, inteligenţi


şi creativi.

9. Valorificarea la maxim a calităţilor de excepţie ale unor copii de


valoare, care pot face diferenţa în viitor.

10. Perfecţionarea procesului de pregătire prin folosirea celor mai


actualizate metode şi mijloace capabile să asigure transferul pentru
dezvoltarea calităţilor fotbalistice aplicate în joc.

8
2. CONCEPŢIA DE SELECŢIE ŞI PREGĂTIRE
A ANTRENORULUI DE COPII, FACTOR
DETERMINANT ÎN OPTIMIZAREA PROCESULUI
INSTRUCTIV-EDUCATIV

2.1. Filozofia antrenorului de copii

1. Să cunoască bine particularităţile morfo-funcţionale şi psihice


ale copiilor.
2. Să iubească fotbalul, copiii şi să înţeleagă comportamentul lor.
3. Să aibă „bunul simţ al lucrurilor” în relaţia cu sportivii.
4. Să fie un exemplu pozitiv de urmat de către copii, ştiind că la
această vârstă ei sunt intuitivi.
5. Să aibă personalitate, energie psiho-fizică şi tenacitate pe care
să le transmită în timp copiilor.
6. Să aibă o bună pregătire profesională şi actualizată pentru a
contribui la formarea copiilor pentru marea performanţă, într-o
perspectivă de peste 15 ani.
7. Aptitudini psiho-pedagogice superioare.
8. Capacitate de creativitate şi talent metodic în mijloacele
folosite, care să dea transfer la joc.
9. Să facă cu pasiune şi profesionalism această muncă de căutare,
depistare şi formare a talentelor.
10. Să considere că indicii de progres individual primează înaintea
rezultatelor de echipă.
11. Să aibă capacitatea de a selecţiona copii cu un potenţial genetic
de nota 10.
12. Să nu uite că talente sunt multe în fotbal, dar aceste aptitudini,
dacă nu sunt dublate de calităţi motrice deosebite, pe un fond de muncă
până la sacrificiu şi un CARACTER BUN, nu apar în marea performanţă.
13. Să aibă dorinţă de afirmare, de autodepăşire, pe care să o
transmită şi copiilor.
14. Să fie echilibrat, să aibă o viziune clară privind perspectiva
copiilor.
15. Să aibă abilitate în relaţia cu părinţii, copiii, conducerea, putere
de decizie.
16. Să nu confunde copiii cu adulţii, atât în procesul de pregătire,
cât şi în afara lui.

9
3. NORME METODICE DE BAZĂ ÎN PREGĂTIREA
COPIILOR DE 6-10 ANI

Schema de lucru cu copiii


Aceste norme se referă la transpunerea în practică a concepţiei ce
stă la baza pregătirii echipelor de copii prin concretizarea principiilor şi
metodelor de pregătire.

NORME METODICE
1. Instruirea copiilor urmăreşte formarea fondului de
CUNOŞTINŢE ŞI DEPRINDERI TEHNICO-TACTICE necesare
practicării organizate a fotbalului şi a alcătuirii de echipe, care au ca scop
victoria în competiţii.
• Între pregătire şi joc ponderea să fie de 50 % cu 50 %;
• Să nu se facă un scop din competiţii;
• Să se asigure însuşirea unor corecte execuţii tehnico-tactice
pentru a forma jucătorul de mâine în ton cu cerinţele;
• Să se formeze o tehnică individuală deosebită.

2. Să se evite SPECIALIZAREA EXCESIVĂ pe posturi, cu


excepţia PORTARULUI la vârste mici.
● Prima explicaţie este legată de posibilele transformări ale
pubertăţii (morfo-funcţionale);
● Alt aspect este legat de necesitatea polivalenţei în fotbalul actual
(fără a neglija modelul final cu jucători specializaţi pe un post, dar care
fac faţă cerinţelor dinamicii jocului în atac şi în apărare.

3. ÎNSUŞIREA CORECTĂ A PRINCIPALELOR PROCEDEE


TEHNICE legate de aplicarea lor în condiţia jocului pentru a nu antrena
GREŞELI ÎN TIMP.
● Această normă metodică e legată de capacitatea copiilor de a-şi
însuşi STRUCTURI DE MIŞCĂRI COMPLEXE (individualizat);
● Însuşirea procedeelor tehnice să nu se facă izolat, plecând pe
linia metodică de la simplu la complex, de la uşor la greu, în legatură cu
tactica de joc şi cu cerinţele jocului;
● Însuşirea corectă a mecanismului de bază al diferitelor procedee
poate asigura stăpânirea acestora în condiţii de joc;
● Înlăturarea acelor execuţii tehnice considerate depăşite stadiului
evoluţiei fotbalului (ex. stopul-element tehnic înlocuit de „luarea cu sine a
10
mingii”- prelucrarea şi persistenţa pe pasele cu exteriorul, directe, devieri)
care sunt apanajul fotbalului modern;
● Execuţiile vor fi legate de aspectul dinamic al jocului prin
transmiteri rapide şi deplasare după pasă.

4. Exersarea PROCEDEELOR TEHNICE legate de:


a) dezvoltarea echilibrului;
b) stăpânirea multilaterală a aparatului locomotor;
c) dezvoltarea vederii periferice;
d) dezvoltarea orientării în spaţiu.

a) Dezvoltarea echilibrului:
● Fotbalul se desfăşoară într-un permanent dezechilibru;
● Jucătorul trebuie să fie capabil să facă faţă situaţiilor create de
momente neprevăzute de joc (contact, căderi, evitări, opriri, schimbări de
direcţie);
b) Stăpânirea multilaterală a aparatului locomotor – situaţii de
adversitate: direcţii şi planuri;
c) Dezvoltarea vederii periferice:
● Mărirea câmpului vizual permite jucătorului în posesie să
decidă rapid cea mai bună soluţie de joc;
● Folosirea pe linie metodică a unor mijloace menite să
mărească acest câmp, legate de câteva aspecte:
* Poziţia jucătorului în teren;
* Unghiul de joc;
* Distanţa faţă de adversar;
* Selecţionarea celor mai eficiente mijloace şi corectarea la
timp a deficienţelor semnalate.
d) Dezvoltarea orientării în spaţiu:
● La această vârstă se elimină grămezile din jurul posesorului
temporal al mingii;
● Orientarea în spaţiu în funcţie de:
* Posesia mingii;
Jocul fără minge: - susţinere, sprijin;
- spaţiu liber;
- supliniri.

5. DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE se realizează


prin:
a) exerciţii specifice – de egalitate, coordonare, forţă cu propria
greutate.
11
b) exerciţii similare jocului sau prin jocul propriu-zis.
Folosirea neadecvată a particularităţilor de vârstă a unor exerciţii
de rezistenţă, forţă sau viteză pe distanţe lungi sau scurte dau efecte
negative asupra celorlalte două calităţi, îndemânarea şi viteza de reacţie,
care se pot dezvolta la aceasta vârstă.
Legate de condiţia jocului, aceste calităţi se pot dezvolta la această
vârstă prin: lovirea mingii; pase; marcaj; executate din mişcare; demarcaj.
Alternativ pot fi folosite alergări aerobe pe distanţe între 400–2000
m în tempo-uri uniforme sau variabile, ca şi următoarele mijloace:
• Genuflexiuni;
• Alergări şi sărituri pe scările stadionului;
• Sărituri la coardă;
• Abdomen (pentru forţa abdominală, prelucrarea
diafragmei), dar şi pentru spate.

6. DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A INDICILOR


MORFOLOGICI AI ORGANISMULUI
Este impusă la copii de doi factori:
a) creşterea rapidă în lungime a corpului;
b) evitarea lucrului unilateral pentru musculatură specifică
fotbalului.

a) Creşterea rapidă în lungime a corpului:


• Efecte negative:
* Copilul pierde din viteză, pe care şi-o recapătă la 18 ani;
* Execuţia diferitelor procedee suferă datorită modificării C.G.G.
(centrului general de greutate), munca antrenorului vizând două laturi:
- reactualizarea ABC;
- corectarea greşelilor la timp.
* Capacitatea de efort scăzută;
* Forţa generală şi de contact;
* Aspecte psihice (neîncredere în forţele proprii după aspectul
fuziform);
* Potenţa scăzută în ambele faze cu efecte dăunătoare asupra
coordonării în mod special.
b) Evitarea lucrului unilateral:
● Primul aspect ar fi legat de lucrul compensatoriu pentru
dezvoltarea armonioasă;
● Alt aspect e legat de lucrul în toate planurile.

12
Dezvoltarea armonioasă implică acţionarea sistematică a tuturor
grupelor musculare, aşa că vom prezenta o schemă cu direcţiile de
acţionare ale specialiştilor.
- MEMBRE SUPERIOARE:
● Flexori şi extensori
* Flotări;
* Aruncări şi prinderi de mingi medicinale;
* Tracţiuni (fără a exagera);
● Aductori şi abductori:
* Mişcări cu/fără îngreuiere, în lateral, cu:
- gantere;
- mingi şi cordoane elastice.
● Rotatorii interni şi externi:
* Sărituri la coardă;
* Rotarea braţelor înainte/înapoi (cu/fără greutăţi).

- MEMBRE INFERIOARE:
● Flexori şi extensori:
* Genuflexiuni;
* Sărituri fără elan;
* Mersul piticului;
* Sărituri – pe un picior cu/fără deplasare
- pe ambele picioare;
* Pendulari înainte – înapoi.
● Aductori şi abductori:
* Balans lateral de sprijin pe un picior;
* Sărituri din depărtat în ghemuit;
* Forfecarea picioarelor din atârnat;
● Rotatorii interni şi externi:
* Mers şi alergare cu ducerea genunchilor sus şi lateral;
* Sărituri peste gărduleţe – cu un picior;
- cu celălalt;
* Mers şi alergare cu vârfurile în interior/exterior;
● Mobilitatea şi stabilitatea articulaţiei genunchiului / gleznei:
* Mers şi alergare pe partea internă/externă a labei piciorului;
* Îndoirea la 450 a membrului interior/exterior (încrucişat);
* Fandări: - înainte-înapoi – cu amplitudine, cu fixare;
- lateral;
* Rotări ale gleznei.

13
- PENTRU TRUNCHI:
● Flexori şi extensori:
* Arcuiri;
* Îndoiri din: stând; culcat (cu îngreuiere; fără îngreuiere;
atârnat; extensii;
* Exerciţii: individuale; cu partener;
● Rotatorii:
* Rotări de trunchi;
* Răsuciri – cu/fără : obiecte; partener;
● Pentru mişcări de lateralitate:
* Îndoiri laterale: - cu/fără îngreuiere;
- din atârnat la bară/scară fixă cu balans
lateral;
● Muşchii: expiratori; inspiratori;
● Intercalarea exemplelor de mai sus cu inspiraţii şi expiraţii
forţate, apnee voluntară;
● expiraţia se face în flexie;
● inspiraţia se face în extensie;
● ca mijloc folosit pentru aruncările de la margine.

- MUSCULATURA ABDOMINALĂ:
Exerciţiile sunt menite să crească tonusul muşchilor abdominali, în
special flexorii şi extensorii trunchiului, cu accent pe localizarea mişcării:
din culcat; atârnat; cu vârfurile fixate; simultan braţe–picioare;
compensatoriu pentru musculatura posterioară.
Dezvoltarea masei şi supleţei musculare, ca şi mobilitatea şi
stabilitatea articulaţiilor, se poate lucra analitic dar şi pentru mai multe
grupe musculare sau musculatură + articulaţie.
Continuitatea acestor mijloace cât şi lucrul alternativ sunt reguli
care trebuie respectate de către specialişti.

7. EFECTUAREA EXERCIŢIILOR PRIN INTER-MEDIUL


JOCURILOR:
- Pentru realizarea obiectivelor instructiv-educative jocul
reprezintă „Hapul psihologic” al acestei vârste;
- Întrecerea oferită: cadrul emoţional; cadrul de întrecere.
- Disciplină şi organizare în desfăşurarea jocurilor;
- Toate jocurile cu temă !
- Jocurile să vizeze pe lângă obiectivele tehnico-tactice şi pe cele
psihologice (de exemplu: atenţia, capacitatea de concentrare, rapiditatea,
gândirea, vederea periferică, etc.).
14
3.1. GREŞELI METODICE ÎN PREGĂTIREA COPIILOR
DE 6-10 ANI

Pentru a optimiza procesul de pregătire trebuie „să nu antrenăm


greşeli”.
1. Corectarea greşelilor la timp pentru a preveni crearea acelor
legături la nivelul SNC provocând deprinderi greşite.
2. Nu se lucrează pe subgrupe, ceea ce influenţează: numărul de
repetări; corectarea greşelilor; supravegherea colectivului.
3. Nu se lucrează pe calităţile dominante în jocul de fotbal, care
se pot dezvolta în această perioadă:
a) viteza de: reacţie; execuţie; decizie.
b) coordonarea.
4. Nu se respectă linia metodică în învăţare.
Efecte: - nu se stabilizează corect deprinderea;
- se folosesc structuri mai complexe decât posibilităţile
copilului.
5. Să nu se folosească acele mijloace care dau transfer negativ.
6. Atenţie la exerciţiile de forţă, coloana cât şi musculatura nu
sunt bine consolidate.
7. Să nu se lucreze mai mult de câteva secunde în poziţii statice,
deoarece capacitatea lor de concentrare e scăzută.
8. Suprafaţa de teren neadecvată vârstei:
- duritate cu efecte negative asupra ligamentelor şi coloanei;
- dimensiuni (prea mari) incompatibile cu posibilităţile
organismului.
9. Neconcordanţa dintre posibilităţile copilului şi cerinţele
profesorului.
10. Nu se respectă particularităţile de vârstă în concordanţă cu
nivelul de pregătire.
11. Folosirea unor exerciţii monotone care nu stimulează
creativitatea şi imaginaţia copilului şi care nu sunt atractive.
12. Nu se respectă raportul între durata efortului, intensitate şi
durata pauzelor.
13. Numărul de exerciţii să nu fie prea mare şi cu un grad prea
mare de complexitate.
14. Nerespectarea cerinţelor principiilor de bază ale antrenamen-
tului sportiv.
15. Folosirea exerciţiilor de viteză şi coordonare să se facă în
prima parte a antrenamentului.

15
4. PARTICULARITĂŢI ALE PROCESULUI DE
SELECŢIE PRIMARĂ ÎN FOTBAL

Selecţia la copiii cu vârsta de 6-10 ani reprezintă preocuparea


sistematică a antrenorilor desfăşurată în vederea depistării jucătorilor cu
aptitudini corespunzătoare pentru practicarea fotbalului.
M. Epuran propune un model complex de selecţie şi control
(model sistematic al aptitudinilor comportamentale sportive care
evidenţiază larga implicare a factorilor psihici şi a tuturor parametrilor
performanţei sportive), astfel:
- aptitudinile generale psiho - comportamentale sportive
(inteligenţa sportivă, capacitatea mobilizării resurselor energetice,
capacitatea refacerii după succes, insucces, efort, etc.);
- aptitudinile motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea,
elasticitatea sau supleţea);
- aptitudinile psiho – motrice (kinestezia, ideo-motricitatea,
coordonările senzoriale – motrice, viteza de anticipare, schema corporală,
echilibrul, etc.);
- aptitudinile reglatorii adaptive de tip cognitiv (atenţie,
capacităţile senzoriale şi perceptive, capacitatea de gândire în
interpretarea situaţiilor, imaginaţia şi creativitatea); de tip afectiv
(echilibrul afectiv, capacitatea de refacere psihică, capacitatea de
stăpânire, rezistenţa la factorii stresanţi, ataşamentul faţă de club,
patriotismul, responsabilitatea, dragostea de muncă);
- aptitudinile atitudinale şi temperamentale (colaborarea,
subordonarea intereselor individuale celor colective, spiritul de echipă,
capacitatea de adaptare uşoară, etc.);
Fiecare antrenor este obligat să le adopte, având libertatea de a
folosi în plus şi alte criterii de selecţie, perfecţionare sau promovare care
îi aparţin. Din raţiuni didactice şi pentru a uşura înţelegerea şi reţinerea
structurii şi a interconecţiunilor aptitudinilor psiho–comportamentale,
acestea sunt redate în schiţa următoare, în concepţia lui M. Epuran:

Sistemul aptitudinilor psiho-comportamentale sportive


1. Aptitudini generale: inteligenţa motrică; capacitatea de
învăţare şi execuţie; capacitatea de mobilizare a energiei; capacitatea de
refacere fizică şi psihică.

16
2. Aptitudini motrice şi psihomotrice:

2.1. Aptitudini motrice: viteza; forţa; rezistenţa.

2.2. Aptitudini psihomotrice: coordonarea (îndemâ-narea);


echilibrul; kinestezia; percepţiile spaţio - temporale; lateralitatea.

3. Aptitudini reglatorii adaptive:

3.1. Cognitive: atenţia; percepţiile specializate; memoria;


imaginaţia; creativitatea.

3.2. Afective: echilibru afectiv; stăpânire afectivă; refacere


după succes, eşec, accident; rezistenţă la stress.

3.3. Volitive: energia; dârzenia; perseverenţa; rezistenţa la


oboseală şi durere.

3.4. Atitudinale şi temperamentale: motivaţia de victorie;


interes pentru fotbal; răspundere; disciplină; spirit critic şi autocritic;
temperament vioi – puternic - echilibrat; caracter deschis.

3.5. Sociale: colaborare; capacitate de comunicare; capacitate


de autoapreciere.

În cadrul selecţiei în fotbal, practic se aplică două concepte şi


metode bine diferenţiate: abordarea indirectă şi cea directă. Prima
înseamnă că, tânărul ajunge la acest sport care îl interesează printr-o fază
suplimentară, în timp ce prin abordarea directă trebuie să se înţeleagă
iniţierea imediată în fotbal.
De asemenea, selecţia în fotbal are un caracter permanent. Forma
cea mai eficientă de selecţie iniţială (screening) este un sistem de
competiţii care să includă toate nivelurile, de la competiţii locale, la
întâlnirile naţionale (Campionatele şcolare), înmagazinând în mod
adecvat toate datele (R. Manno, 1996).
Potrivit cunoştinţelor actuale, ştiinţa fotbalului consideră ca
importante o serie de calităţi care pot fi considerate drept componente ce
conduc la succes. Acestea sunt: viteza de alergare 30 m, 60 m; rezistenţa
(timp sau distanţă); coordonare motrică; capacitate de joc;
multilateralitate; date antropometrice. Astfel, fişa individuală a viitorului
performer în fotbal, trebuie să conţină următoarele:
17
Fişa individuală a viitorului performer în fotbal
Compoziţia în fibre a muşchiului
Timp de avansare reflex
Forţa musculară maximă
Capacitate maximă de rezistenţă aerobă
Detenta
Alergare de rezistenţă
Consum maxim de oxigen
Capaciate de rezistenţă aerobă
Capacitate de rezistenţă anaerobă
Circumferinţa antebraţului (contractat)
Mobilitatea articulaţiei scapulo-humerală
Statura
Consum maxim de oxigen
Greutate corporală
Înălţimea din aşezat
Timp de reacţie
Alergare 60 m
Mobilitatea coloanei vertebrale
Capacitate maxomă anaerobă
Alergare 30 m
Lăţimea umerilor
Viteza învăţării motrice

Un rol activ deosebit în îndrumarea copiilor spre practicarea


fotbalului, îl joacă părinţii, profesorii şi antrenorii.
De asemenea, F.R.F., precum şi cluburile sportive concep şi
organizează procesul de identificare a talentelor, definind
calităţile/capacităţile sportive specifice care trebuie testate şi de a stabili
standardele /normele pentru fiecare test.
În tabelul următor putem observa un ghid orientativ pentru
stabilirea sectoarelor care trebuie testate în fotbal.
Importanţa sectoarelor recomandate în vederea testării are un
caracter diferit în funcţie de categoria de vârstă. Următoarele observaţii
sunt de factură foarte generală, dar totuşi importante:

Măsurătorile antropometrice: Statura şi greutatea nu reprezintă


un factor cheie în perioadele prepubertară; vă propun un model pentru
testarea deprinderilor fundamentale în fotbal.

18
Tabelul nr. 4.1. Model propus spre utilizare în testarea deprinderilor
fundamentale în fotbal
Nr. Calităţi testate Grupe de vârstă / performanţă
Crt. 6-8 8–10 10-13 14-15 16-18 19-22
1. Date antropometrice
- greutate
- înălţime
2. Calităţi motrice
- viteză
- putere
- flexibilitate
- rezistenţă
- coordonare
3. Deprinderi:
- tehnice
- tactice
4. Pasiunea pt joc
5. Calităţi psihologice
- concentrare
- motivaţie
- combativitate
- autodepăşire
- altele
6. Evaluare medic
7. Altele

Păstrarea datelor înregistrate la măsurarea înălţimii şi greutăţii


sportivilor, chiar de la o vârstă mică, va arăta procentajul/rata de creştere,
în special în timpul puseurilor de creştere.
Capacităţi fizice: În faza timpurie a testării, vârsta 6-10 ani,
calităţi/capacităţi sportive, ca viteza, mobilitatea sunt mai importante
decât deprinderile tehnico-tactice. O bună coordonare poate reprezenta o
calitate esenţială pentru dobândirea deprinderii: cu cât copilul posedă o
coordonare mai bună, cu atât mai mare este probabilitatea de a dobândi
deprinderi fine, chiar perfecte. Mobilitatea/flexibilitatea se antrenează cel
mai bine în primii ani de pregătire şi se întreţine începând din perioada
postpubertară. În schimb, o dezvoltare mult mai bună a forţei şi a
rezistenţei se realizează în perioada postpubertară, culminând în ultima
parte a adolescenţei.
Deprinderile trebuie testate permanent, ilustrând însă şi progresele
tehnice şi tactice. Forma şi acurateţea deprinderilor trebuie testate
întotdeauna cu consecvenţă.
Pasiunea pentru joc: plăcerea de joc, entuziasmul, satisfacţia de a
practica sportul respectiv, reprezintă calităţi evidente ale celui implicat
19
într-un sport. Cu toate acestea, cum pasiunea pentru joc nu poate fi testată
obiectiv, nefiind un element măsurabil concret, persoana cea mai potrivită
să facă o evaluare în această privinţă, este chiar antrenorul. Se va acorda
un punctaj de la 1 la 5 fiecărui sportiv, 1 fiind valoarea cea mai bună.
Testele psihologice, cum sunt concentrarea la antrenamente şi
meciuri, sunt deosebit de importante. Cei care nu se pot concentra pe o
perioadă mai lungă de timp, nu îşi pot ameliora deprinderile decât mai
lent sau, uneori, nu mai participă la meci („ies” din meci), au devin
participanţi inactivi. Combativitatea, denumită adesea putere de luptă,
reprezintă o calitate superioară atât pentru jucătorii ofensivi, cât şi pentru
cei defensivi, fiind apreciată de-a lungul întregii cariere sportive a unui
jucător. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capacitatea de a face faţă
stresului la antrenamente, înaintea şi în timpul meciurilor. Dacă aceste
calităţi sunt dublate de viteză, forţă şi rezistenţă, antrenorul „a pus mâna”
pe un jucător ideal.
Controlul medical şi evaluarea stării de sănătate a sportivului
trebuie să fie făcute de medic, pentru a avea siguranţa că toţi jucătorii sunt
indivizi sănătoşi. Orice probleme anatomice şi fiziologice trebuie
depistate de timpuriu, medicul fiind cel care trebuie să decidă asupra
modalităţii de remediere a acestora.
Fotbalul este un joc de echipă deosebit de complex, calităţile şi
talentul fiind esenţiale pentru succesul unui jucător. În acest sens, tabelul
următor ilustrează diferitele calităţi necesare în fotbal. Încă o dată, pentru
a-i ajuta pe cei care se ocupă de identificarea talentelor, se recomandă
folosirea grilelor de evaluare, cu punctaje care se acordă pentru fiecare
calitate şi care evidenţiază importanţa lor pentru jucătorul de succes.
Astfel, cele 11 calităţi enumerate în acest tabel pot fi puse oricând
în discuţie şi fiecare antrenor poate să vină cu propriile lui contra-
exemple. Dacă se observă fiecare din calităţile enumerate, există tentaţia
de a acorda un singur punct pentru fiecare. Pentru realizarea punctajului
corespunzător fiecărei calităţi, trebuie să se stabilească cât de determinant
este rolul acesteia în performanţa finală existentă în fotbal. De exemplu,
statura este departe de a constitui un factor determinant în fotbal, dar ea
este de netăgăduit în baschet sau volei. Să fie oare ideal ca toţi jucătorii de
fotbal să fie înalţi, puternici, rapizi, cu o bună coordonare şi o bună
rezistenţă aerobă şi anaerobă ? Cu siguranţă ! Dar dacă ne uităm la cei
mai buni jucători din lume sau din propria ţară, putem observa că mulţi
jucători excelenţi au numai 1,70 m, uneori fiind chiar mai scunzi.

20
Tabelul nr. 4.2. Calităţile necesare în practicarea fotbalului
(după Bompa-1999)
Nr. CALITĂŢI
crt.
1. Înălţime
2. Greutate
3. Agilitate / rapiditate
4. Viteză / timp de reacţie
5. Putere: picior; braţ
6. Putere anaerobă
7. Anduranţă aerobă
8. Coordonare
9. Concentrare / durata atenţiei
10. Autocontrol / disciplină
11. Combativitate

Greutatea jucătorului este esenţială pentru poziţia postului de


fundaş lateral în fotbal. De asemenea, timpul de reacţie, viteza/rapiditatea
şi forţa sunt determinante pentru orice jucător.
O importanţă foarte mare o prezintă şi rezistenţa anaerobă, iar în
ceea ce priveşte rezistenţa aerobă, aceasta trebuie să fie antrenată
corespunzător, deoarece importanţa ei nu se înregistrează numai în timpul
meciului, ci şi în procesul de refacere între unităţile de antrenament şi
după meciuri.
Cu cât rezistenţa aerobă este mai mare, cu atât mai rapidă va fi
refacerea în urma oboselii generate de antrenament şi meciuri.
Referitor la celelalte calităţi/capacităţi enumerate, coordonarea
trebuie considerată o cerinţă prealabilă pentru învăţarea şi perfecţionarea
deprinderilor. Un fotbalist cu un nivel înalt al coordonării va fi
întotdeauna un jucător de înaltă măiestrie sportivă. O singură observaţie
însă, referitoare la combativitate. Acesta trebuie să fie privită ca
însemnând putere de voinţă, agresivitate în meci, putere de luptă, în
special în condiţii de mare oboseală. Jucătorul cu un punctaj de 1 la
combativitate, nu va renunţa niciodată să lupte pentru victorie, punând
permanent în dificultate adversarul, atât în atac, cât şi în apărare. Este
jucătorul cel mai activ şi mai energic. Este o adevărată binecuvântare
pentru un antrenor să aibă o echipă alcătuită din astfel de jucători. Şi
totuşi, combativitatea este, în mare măsură o calitate moştenită. Poate fi
ea oare ameliorată? Cu siguranţă ! Prin dezvoltarea puterii anaerobe şi,
mai ales, a celei aerobe. Cu cât capacitatea de rezistenţă este mai mare, cu

21
atât mai uşor este pus în dificultate adversarul pe teren. Atenţie la
antrenamentul aerob specific !
În concluzie, identificarea talentelor se referă la procesul de
depistare a celor mai înzestraţi tineri sportivi care, pentru obţinerea celor
mai bune rezultate viitoare, trebuie să fie supuşi unui antrenament pe
termen lung, progresiv şi bine organizat. Un mod diferit de acţiune
înseamnă a face loc hazardului în abordarea antrenamentului, adesea cu
consecinţe, preferabil, de evitat.

Selecţia copiilor
Definiţie:
Selecţia copiilor reprezintă preocuparea sistematică a antrenorilor
desfăşurată în vederea depistării sportivilor cu aptitudini corespunzătoare
pentru practicarea fotbalului sau în vederea celor mai indicaţi sportivi
pentru a participa la competiţiile prevăzute în calendarul competiţional.
Cluburile, asociaţiile, federaţiile (în general cei care finanţează
sportul de performanţă) nu sunt dispuse să cheltuiască fonduri şi timp
pentru sportivii a căror şansă să devină performeri, este minimă.
Care antrenor ar fi dispus să-şi consume timpul şi energia cu
sportivii netalentaţi, al căror progres este anticipat ca necorespunzător ?
Evident, nici investitorul şi nici antrenorul nu sunt dispuşi la o
acţiune fără sorţi de izbândă. Pentru a evita o muncă şi o investiţie care nu
vor aduce rezultate, se impune un proces de selecţie foarte riguros
desfăşurat.
Pentru ca procesul de selecţie să beneficieze de şanse de reuşită
este necesar ca, pe de o parte, antrenorii să cunoască în amănunt calităţile
specifice practicării fotbalului de performanţă, iar pe de altă parte, cei
supuşi selecţiei să posede acele calităţi la un nivel cât mai ridicat,
cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste calităţi sunt perfectibile prin
antrenament, iar altele mai puţin.
În acest sens, ori de câte ori este vorba despre calităţile ce ţin de
caractere native (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza,
îndemânarea), exigenţa selecţionerului trebuie să fie maximă. De
asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată şi calităţilor psihice ale
celui observat.
Conform opiniilor profesorului Viorel Cojocaru, selecţia urmăreşte
stabilirea cât mai obiectivă a următoarelor date:
- potenţialul biofiziologic şi biometric al fiecărui copil;
- nivelul deprinderilor motrice, varietatea şi complexitatea acestora;

22
- nivelul deprinderilor tehnico-tactice;
- capacitatea intelectuală, receptivitatea şi constituţia psihică.
Aceste date exprimate prin cifre, alături de observaţiile pedagogice
şi sociologice îndreptate spre cunoaşterea mediului socio-familial în care
se dezvoltă copilul, dorinţele şi tendinţele manifestate de fiecare,
constituie tabloul de cunoaştere complexă, condiţia obligatorie conceperii
şi dirijării unei munci de pregătire cât mai aproape de realităţile practice
concrete (posibilităţile materialului uman).
Calităţile psihice pe care trebuie să le deţină copiii ce vor fi
selecţionaţi, care pot pune în valoare calităţile motrice, tehnico-tactice şi
morfo - funcţionale, sunt:
- voinţa manifestată prin perseverenţa şi dârzenia cu care se
pregăteşte să ia parte la jocuri;
- capacitatea de analiză rapidă a situaţiilor ivite în joc, urmată de
răspunsul cel mai potrivit din punct de vedere tehnico-tactic;
- încrederea în forţele proprii şi în cele ale coechipierilor;
- echilibrul afectiv.

Selecţia primară

Aceasta este dominată de:


a) starea de sănătate;
b) gradul de dezvoltare fizică.

a) Starea de sănătate:
* răspuns precis – aptitudinea sau inaptitudinea – pentru marea
performanţă;
* trebuie reţinuţi copiii perfect sănătoşi, fără sechele,
antecedente patologice.
Anamneza este foarte importantă oferindu-ne:
 date de antecedente ereditare:
 starea de sănătate a părinţilor;
 talia, greutatea;
 au practicat sport de performanţă?
b) Dezvoltarea fizică:
* nu vor fi selecţionaţi copii cu deficienţe fizice pronunţate
(scolioze, lordoze, picior plat, probleme de vedere sau auz);
* nu e bine să facem supoziţii privind dezvoltarea fizică decât
după pubertate, deoarece nu putem anticipa modificările acestei perioade.

23
 Dezvoltarea psihomotrică a copilului de la naşterea până la data
selecţiei:
 gradul de inteligenţă;
 motivaţia pentru fotbal;
 situaţia la învăţătură;
 motricitatea
 factorii de mediu social.
Fazele selecţiei în etapa primară cuprind:
1. DEPISTARE, prin:
 lecţii de educaţie fizică, campionat inter-clase,
campionatul şcolilor generale, miuţa din cartiere;
 cupe organizate în vacanţe;
 discuţii cu profesorii de educaţie fizică.
2. VERIFICARE, efectuată la Cluburile Sportive Şcolare, licee
sportive, centre de fotbal, cluburi privatizate, prin:
 convocare;
 organizarea controlului medical;
 gruparea pe echipe;
 probe de control.
3. ÎNCADRAREA COPIILOR ÎN ACTIVITATEA SECŢIILOR,
prin:
 selecţionarea sportivilor în echipe;
 urmărirea altor copii sau a celor care nu au fost
reţinuţi;
 elaborarea planului de pregătire (6 luni – 1 an);
 înlocuirea celor care nu corespund.
În această etapă nu trebuie să uitam de CRITERIILE MEDICO-
BIOLOGICE de mare eficienţă în selecţia la copii.
1. Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit prin ereditate;
2. Trebuie căutaţi copii cu potenţial genetic de nota 10, care poate
fi perturbat doar de factorii de mediu.
3. Exigenţa mai mare la fotbal, unde selecţia e limitată de factorii
ereditari stabili (viteza + îndemânarea) şi chiar talie.
4. Actul deciziei e determinat în selecţie, deoarece implică
cheltuieli în timp şi antrenăm GREŞELI.
5. Studierea vârstei biologice pe trei criterii: osos; endocrin; vârsta
somatică.
Selecţia sportivilor este impusă atât de motive BIOLOGICE, cât şi
de factori ce ţin de sportivi, deoarece:

24
- posibilităţile organismului sunt limitate datorită inter-relaţiilor
dintre factorii ereditari şi ai mediului.
În decursul anilor părerile au fost diverse:
- omul e supus predispoziţiilor ereditare;
- omul se transformă numai datorită factorilor de mediu.
În realitate, aceşti doi factori se reprezintă astfel:
EREDITATEA: - aduce o anumită formă de reacţii la condiţiile
mediului;
- stabileşte limita în care corpul omului (exemplu
înălţimea = 160–180 cm).
MEDIUL: - influenţează organismul, determinând ca el să-şi
exprime parţial sau total potenţialul genetic.
Primordiali sunt factorii ereditari, dar în corelaţie cu ceilalţi.
Posibilităţile de influenţare a factorilor ereditari prin factorii de
mediu e diferită. Astfel, factorii ereditari pot fi: stabili sau labili.
Factorii ereditari stabili:
* se modifică puţin sub influenţa mediului;
* omul îi poate modifica puţin (exemplu: înălţimea).
Factorii ereditari labili:
* se modifică mult sub influenţa factorilor de mediu;
* omul îi poate modifica după dorinţă.
Criteriile medico-sportive necesare selecţiei se pot modifica puţin.
Factori labili: dimensiunile circulare ale corpului şi dizarminiile şi
nepotrivirile cu modelul dintre lungime, grosime sau dimensiunile
segmentelor; caracteristicile fizice de forţă şi rezistenţă generală.
Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit de ereditate.
* Trebuie căutaţi subiecţi cu un potenţial genetic de nota 10;
* Exigenţa de selecţie să fie diferită în funcţie de cerinţele
fiecărui sport (exemplu fotbalul).
Spre exemplu, la sportivii la care performanţa este limitată de
factorii ereditari stabili trebuie ca exigenţa să fie mai mare, exigenţa poate
fi mai mică în cazul în care performanţa e generată de factorii ereditari
labili (forţa, rezistenţa).

Responsabilitatea actului de selecţie


Selecţia este un verdict (dau sau nu) dat sportivului şi care implică
cheltuieli. Ea se face în perioada de creştere, când se prezice (este o mare
decizie). Selecţia este făcută în etape, fiind un proces complex.
Selecţia necesită două aspecte:
1. cunoaşterea cerinţelor performanţei în fotbal;
25
2. evoluţia substratului morfo-funcţional care condiţionează
aceşti factori în organismul uman.
Se urmăreşte stadiul obţinut în fiecare an de vârstă, pe înălţime,
greutate, frecvenţă cardiacă, capacitatea vitală. Aceste valori medii sunt
numite NORMALE.
În mod normal copilul diferă de cifrele normale, ceea ce explică
greşelile care se fac la selecţie. Diferenţele între vârsta cronologică şi
stadiul la care a ajuns să se dezvolte individul reprezintă VÂRSTA
BIOLOGICĂ, care trebuie studiată în funcţie de: criteriul osos (vârsta
osoasă); criteriul endocrin; vârsta somatică.
La stabilirea acestor criterii este utilizată aceeaşi metodologie.
Pentru stabilirea vârstei biologice sunt necesare:
- data de referinţă cuprinzând media dintr-un număr mare de
cazuri a aspectelor osoase, endocrine, somatice, pentru fiecare an de
vârstă cronologică;
- examinarea subiecţilor şi stabilirea stadiului osos, endocrin şi
somatic atinse;
- căutarea în tabelele de referinţă biologică la care se găseşte
stadiul subiectului, care reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ a subiectului.
VÂRSTA BIOLOGICĂ reprezintă vârsta cronologică la care se
întâlneşte în mod normal stadiul biologic, constatat la individul examinat.
1. CRITERIUL ENDOCRIN:
• se foloseşte de stadiul endocrin atins de subiect;
• se caută în tabele de către doctor;
• e un criteriu imprecis, presupunând în plus colaborarea cu
un medic de specialitate.
2. CRITERIUL OSOS:
• se bazează pe faptul că punctele de osificare apar la vârste
diferite în oasele scheletului;
• există şi aici tabele pentru fiecare categorie;
• în practică se foloseşte radiografia mâinii stângi (în
articulaţia pumnului există un mare număr de oase care se osifică la vârste
diferite).
Acest criteriu prezintă unele dezavantaje, întrucât necesită instalaţii
şi cadre de specialitate.
Avantajele lui se referă la precizia mare şi la posibilitatea de
apreciere ulterioară a procesului de creştere (se poate aprecia starea
cartilajelor de creştere – când sunt dispărute).
3. CRITERIUL SOMATIC

26
Pe baza măsurătorilor asupra corpului se stabileşte vârsta
biologică.
Principalul criteriu e îndemânarea, care face parte din dimensiunea
pregătirii, fiind puţin modificabilă.
Criteriul somatic este accesibil (fiind răspândit). Ca dezavantaje
enumerăm: este mai puţin precis decât criteriul osos şi nu dă relaţii despre
procesul creşterii.

Vârsta primei selecţii


Criterii:
- cunoaşterea factorilor limitatori în sportul respectiv;
- vârsta când se poate prevedea stadiul final al acestor factori;
- nu există o singură vârstă a primei selecţii valabilă pentru toate
sporturile.

Factorii limitatori care impun grupe de selecţie


1. Factori somatici:
 dimensiunile longitudinale (factorii imitatori) sunt
condiţionate de factorii ereditari stabili; înălţimea corpului are implicaţii
în obţinerea performanţelor în numeroase discipline.
Vârsta la care putem face selecţia este influenţată de factorii
somatici.
2. Calităţile fizice:
„Îndemânarea este calitatea de a da rapid răspuns motric adecvat
în orice situaţie şi orice mediu, cu consum minim de energie fizică şi
nervoasă”.
Substratul biologic al îndemânării este în cortex, care elaborează
modelul mişcării şi care, prin aria motrică din scoarţă, trimite comenzile
de efectuare a mişcării.
„Supleţea este o calitate a îndemânării în care există o bună
coordonare a contracţiilor şi o mobilitate mare în toate articulaţiile.”
În FOOTBALL ASSOCIATION, sportivul este apreciat în selecţie
astfel: să fie interesat; să aibă entuziasm şi dorinţa de a fi neînvins.
Elementele marii performanţe sunt: tehnica corectă; sănătatea;
concentrarea mentală; decizia şi judecata; acţiunea.

4.1. CRITERII DE SELECŢIE

1. Starea de sănătate şi tipul constituţional:

27
 se stabilesc posibilităţile:
morfologice de adaptare la efort;
funcţionale de adaptare la efort;
 se va ţine cont de raportul înălţime-greutate;
 suplimentar se vor reţine şi copiii cu o talie mai mare
(cativa), chiar dacă nu au o îndemânare deosebită.
2. Motricitate generală şi specifică:
 numai în baza unei îndemânări generale bune şi
foarte bune putem dezvolta mai târziu deprinderi specifice;
 experienţa motrică, varietatea acesteia, la o vârstă cât mai
fragedă, stau la baza selecţiei timpurii;
 scoaterea în evidenţă a motricităţii se poate realiza prin:
desfăşurarea unor jocuri dinamice;
prin jocul de fotbal: uşurinţa în manevrarea mingii;
deplasarea în teren.
3. Capacitatea de însuşire a deprinderilor:
 receptivitatea capătă o importanţă deosebită;
 urmărim rapiditatea de învăţare şi consolidare a unui element,
procedeu, înlănţuire de procedee.

4. Tipul psihologic:
 Reliefează caracterul de concurs al viitorilor fotbalişti
concluzionat prin: iniţiativă; perseverenţă în antrenament şi jocuri;
dârzenie şi curaj
La selecţie este important de urmărit: simţul de răspundere;
aprecierea justă a unor situaţii de joc; personalitate în rezolvarea
situaţiilor de joc.

4.2. PARTICULARITĂŢI MORFO-FUNCŢIONALE


LA 6-10 ANI

4.2.1. Particularităţi morfologice la 6-10 ani

- la vârsta de 6-10 ani, sistemul muscular al copiilor este într-o


continuă dezvoltare; acesta ajunge spre 28 % din greutatea corporală;
- masa musculară se dezvoltă relativ lent, muşchii flexori sunt mai
bine reprezentaţi decât extensorii, fapt ce trebuie avut în vedere de către

28
antrenor care, prin exerciţii de fortificare a muşchilor antigravitaţionali,
va preîntâmpina instalarea deficienţelor de ţinută sau căderea umerilor;
- tonusul muscular este mai scăzut şi permite efectuarea mai amplă
a mişcărilor, dar este defavorabil mişcărilor fine şi precise;
- forţa musculară este relativ redusă, iar menţinerea echilibrului
necesita un efort suplimentar;
- structura musculaturii este similară adultului, diferă însă
proporţia fibrelor musculare şi anume: la copiii de 6 ani, fibrele lente
(roşii) ST sunt în proporţie de 55,6 la fete şi de 62,1 la băieţi, iar
capacitatea glicolitică a fibrelor musculare rapide este semnificativ
superioară la băieţi în raport cu fetele.
- capacitatea glicolitică anaerobă este redusă la copii şi aceasta este
compensată de capacitatea mărită de a utilize sistemul energetic aerob;
- la vârsta de 6-10 ani, musculatură dispune de enzimele oxidative
necesare, care permit utilizarea acizilor graşi liberi, chiar mai rapid decât
adultul, economisind astfel rezervele de glucoză;
- copiii trebuie să deţină o bună dezvoltare fizică;
- organele interne se dezvoltă apropiindu-se de pragul de maturi-
tate;
- procesul de creştere în înălţime prezintă un grad de încetinire, iar
acesta se face prioritar pe baza membrelor inferioare; talia creşte cu
aproximativ 5cm anual;
- se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult ţesut
cartilaginos şi risc crescut de deformări;
- sistemul articular se întăreşte, dar prezintă totuşi aspecte de
instabilitate;
- greutatea creşte cu aproximativ 2,3-3,5 kg anual;
- creierul copiilor de 8 ani atinge dimensiunea adultului.

4.2.2. Particularităţi funcţionale la 6-10 ani

- frecvenţa cardiacă (PULSUL) este mai mare în stadiul iniţial;


- tensiunea arterială este şi ea cu valori mici;
- muşchii intercostali nu sunt dezvoltaţi suficient;
- toracele prezintă o formă îngustă;
- căile respiratorii prezintă diametre mici;
- respiraţia reflectă o amplitudine cu valori mici;
- capacitate de adaptare la efort este din ce în ce mai bună;
- biochimismul intern se activează;
- apar primele modificări în sistemul endocrin;

29
- din punct de vedere funcţional, fenomenul esenţial este predo-
minanţa excitaţiei şi slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere, fapt ce
determină instabilitatea relativă a concentrării şi dificultatea menţinerii
atenţiei timp mai îndelungat.
- predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să
producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi
printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere.
- receptivitate în formarea deprinderilor motrice;
- capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la bǎieţi
faţă de fete.
- activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală
evidentă, influenţată şi de o plasticitate deosebită a sistemului nervos,
avantaj funcţional ce conferă copilului o mare receptivitate în comparaţie
cu adulţii;
- plasticitatea deosebită a sistemului nervos favorizează
recepţionarea unui număr crescut de noţiuni, mişcări, cuvinte, iar slaba
dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere îngreunează fixarea noţiunilor noi.
Această neconcordanţă se rezolvă printr-un număr mai mare de repetări a
noţiunilor sau a actelor motrice; astfel, copilul antepubertar fiind capabil
să-şi însuşească, într-un ritm crescut, un volum mai mare de cunoştinţe
noi decât adultul.

4.3. PARTICULARITĂŢI PSIHOMOTRICE


LA VÂRSTA DE 6-10 ANI

Nevoia de oxigen

Energia necesară pentru contracţia musculară este furnizată de


compuşii organici (fosfagenul) din muşchi. Aceştia se refac prin
degradarea glucidelor în urma oxigenării. Reacţiile chimice succesive
produc acid, iar fără oxigen acidul se transformă în acid lactic.
Oxigenul este transportat până la muşchi de către globulele roşii
(fiind importantă o bună circulaţie şi vascularizarea musculară), datorită
impulsului cardiac.

Nevoia de oxigen – Vascularizarea – Ritmul Cardiac

Marile tipuri de efort în alergare

Efort de viteză pură

30
Alergare cu viteză maximă pe o distanţă redusă: muşchiul posedă
rezerve energetice suficiente timp de 6-7 secunde.
Situaţii energetice: - anaerobie alactacidă;
- oxigen suficient; nu se produce acid lactic
Situaţii privind inima: - nu există efort cardiac

Efort de rezistenţă
Alergare cu viteză maximă pe o distanţă maximă: aportul de
oxigen este insuficient. O parte se transformă în acid lactic
Situaţii energetice: anarobie lactică: oxigen insuficient, acid lactic
Situaţii privind inima: puls cardiac intens, 160 – 180 bătăi pe
minut şi mai mult. Adaptarea cardiacă solicitată tonicitatea fibrelor
musculare

Efort de rezistenţă prelungită


Alergare cu viteză adaptată la o durată maximă; aportul de oxigen
este suficient. Se stabileşte un echilibru între cererea muşchiului şi aportul
datorat aparatului cardiovascular şi pulmonar. Teoretic efortul poate fi de
durată.
Situaţii energetice aerobic: echilibru de oxigen, nu se produce acid
lactic sau dacă se produce este foarte puţin
Situaţii privind inima: puls cardiac moderat 130 – 150 bătăi pe
minut. Adaptarea cardiacă solicitată energia contracţiilor cardiace

Pentru copiii de la 6 la 10 ani, se recomandă să acţionăm asupra:

- Anaerobiei alactice – prin jocuri de viteză pură pe distanţe


scurte: 6-7 secunde, 30-40 metri, viteză de reacţie la stimuli auditivi, să
fie ca un arc: încordat, atent, întinderi în sus, în jos, împingeri: pe un
picior, pe ambele picioare, alternativ, educaţie fizică generală.
- Aerobiei – prin jocuri de rezistenţă fundamentală: să înveţe să-şi
stăpânească pulsul, să înveţe să-şi controleze respiraţia, să înveţe sî-şi
asculte corpul, să fie sociabil pentru un efort concomitent.
Ştiind că anarobiei lactice copilul care se implică profund îşi dezvoltă
spontan această capacitate: în partide, jocuri şi competiţii.
- Orientare spre lucrul aerobic;
- Pulsul maxim trebuie să atingă 220 pe minut. Pulsul său maxim=
220 ca bază minus vârsta (la un copil de 8 ani)=220-8=212;
- Maxima aerobică=70% din 212;
- Aerobic – rezistenţă fundamentală: 60-65% din 212;
- La 15 secunde 30<P<35.
31
4.4. PARTICULARITĂŢI PSIHICE ALE COPIILOR DE 6-10 ANI

• Perioada dintre intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului


elementar este adesea descrisă, fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu
particularităţi de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare, fie ca etapa de
debut primar al adolescenţei, fie ca etapa distinctă a copilăriei.
• În copilăria timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai
importantă achiziţie de experienţă adaptivă.
• Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită
modificărilor radicale de condiţionare a dezvoltării psihice în ansamblu
sau pe care le provoacă şi ca urmare a dificultăţilor pe care copilul le
poate întâmpina şi depăşi în mod independent. Învăţarea şi alfabetizarea
constituie condiţiile majore implicate în viaţa de zi cu zi a copilului după
6 ani. Această condiţie nouă de existenţă acţionează profund asupra
personalităţii lui.
• Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi metodele sociale de a
gândi şi acţiona. Ea creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară,
cât şi condiţia de exprimare a acesteia (mai ales exprimarea verbală şi
comportamentală). Prin pregătirea pentru activităţi complexe şi variate,
şcoala formează capacitatea de activitate, respectul faţă de muncă,
disciplină şi responsabilitate ca trăsături psihice active.
• Procesul creşterii se temperează uşor între 6-8 ani, pentru a se
intensifica ulterior. La 6 ani, dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu
dentiţia permanentă. Dupa 7 ani este intensă osificarea la nivelul
bazinului la fetiţe, precum şi procesele de calcifiere la nivelul osăturii
mâinii. Articulaţiile se întăresc şi ele. Creşte şi volumul muşchilor, se
dezvoltă musculatura fină a mâinii.
• La 7 ani, creierul cântăreşte aproximativ 1200 g, lobii frontali
ajungând la 27% din totalul substanţei nervoase a creierului. Dupa 6 ani
se organizează legături funcţionale implicate în lectură şi scriere.
• Totuşi, copilul nu este robust, nici solid ca la 5 ani. Dimpotrivă,
la 6 ani este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor.
• În ceea ce priveşte îndemânarea, creşte forţa musculară şi se
accentuează caracterul ambidextru, dar şi extremele de stângaci şi
dreptaci se pun în evidenţă, creând probleme în procesul scrierii. În
această perioadă transformările psihice se fac lent, nespectacular.

32
• Prima schimbare care iese în evidenţă este latura de orientare
generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în
perioada preşcolară, ca desenul, modelajul. Există o mai mare atenţie
acordată jocului cu reguli în colectiv. Copiii trec şi printr-o excesivă
sensibilizare faţă de noi reguli.

• Uneori, conduita lor este centrată pe suspiciunea de încălcare a


regulilor impuse, de către cei din jur (colegii săi).
• La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării în
viaţa socială. Dupa 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detaşare
psihologică, o creştere a expansiunii, o mai mare extroversiune şi trăiri
numeroase euforice şi de exaltare, semn că adaptarea şcolară a depăşit o
fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit
superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. La 7 ani începe
să crească evident curiozitatea faţă de mediul extraşcolar şi faţă de mediul
stradal.
• Tot la această vârstă are loc şi o creştere uşoară a rapidităţii
reacţiilor; copilul pare mereu grăbit.
• Vârsta de 8 ani este foarte sensibilă pentru educaţia socială, dat
fiind faptul că adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a
început să treacă într-o fază de mai mult echilibru şi mai mare stăpânire a
condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează. Începe să devină
ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme, dintre care şi
aceea a provenienţei copiilor, dar şi de probleme privind apartenenţa
socială, identitatea de neam.
• Băieţii au mai mari dificultăţi decât fetiţele în învăţarea citit-
scrisului. În urma unei largi anchete a reieşit faptul că la învăţătorii care
considerau că nu există diferenţe acestea nu existau, pe când la cei ce
spuneau invers, existau diferenţele respective.

• Există diferenţe relativ importante în ceea ce priveşte gradul de


dezvoltare al limbajului copiilor la intrarea în şcoală. Acestea privesc
nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, structura lexicului,
nivelul exprimării gramaticale în litere.
• La acestea se adaugă neînţelegeri parţiale sau totale ale sensului
cuvintelor, nesesizarea sensului figurat al cuvintelor, necunoaşterea
termenilor tehnici şi ştiinţifici, confundarea paronimelor, confuzii privind
sinonimele şi omonimele, tendinţa de a crea cuvinte noi pentru noţiuni ale
căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reţinute.
• Un alt fenomen legat de particularităţile limbajului oral la copii în
primele clase constă în dificultatea de a realiza exprimări explicite.
33
Utilizarea delimitativă şi restrictivă a limbajului la situaţii mai mult de
comunicare ori dialog simplu în viaţa de familie, creează o sărăcie a
exprimării specifice, un fel de tendinţă spre exprimări eliptice,
economicoase, dar neglijente adesea, fără nuanţări şi fără caracteristici ale
vorbirii.
• Competenţa lingvistică este în genere mai dezvoltată decât
performanţa verbală. Prima este întreţinută de limbajul pasiv al copilului.
Vocabularul total cuprinde 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în
şcoală (600 cuvinte în vocabularul activ), 4000-4500 cuvinte spre sfârşitul
perioadei şcolare mici (1500-1600 în vocabularul activ).
• În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată
întotdeauna ca un factor al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau
absenţa ei – ca factor generator de erori sau eşecuri. Ea este prima
realitate psihică ce se scoate în faţă, cu titlu pozitiv sau negativ, ori de
câte ori trebuie să dăm seama de rezultatele unei acţiuni concrete sau a
alteia.
• Prin imperativul « fii atent » se înţelege modul de a ne mobiliza
şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi capacităţile în
direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării obiectivului
propus.

• Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare,


concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi
psiho-comportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi
finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de
eficienţă adaptivă.
• În mod normal, pe la 6-8 ani copilul este capabil de o atenţie
suficient de stabilă pentru a se putea integra în activitatea şcolară. Totuşi,
în primul an de şcoală, insuficienţa atenţiei elevilor este pregnantă.
• Din cauza noutăţii situaţiilor cărora trebuie să li se adapteze,
copiii de 6-8 ani se caracterizează printr-un volum deosebit de redus al
atenţiei şi prin dificultatea distribuirii ei asupra mai multor activităţi sau
obiecte.

• Datorită acestui volum redus şi a incapacităţii de distribuire a


atenţiei, copiii fac adeseori impresia că nu sunt atenţi. În acelaşi timp,
datorită faptului că întreaga ambianţă este nouă şi neobişnuită, atenţia
copiilor se distrage uşor de la sarcina principală. O altă caracteristică a
atenţiei copilului este predominarea atenţiei involuntare asupra celei

34
voluntare. Din aceasta cauză, dacă lecţia nu trezeşte suficient interes,
copii devin neatenţi.
• În fiecare clipă a existenţei sale, omul receptionează un număr
mare de informaţii venite, fie pe exterior, fie din interiorul organismului.
Astfel, elevul care se află într-o clasă primeşte informaţii asupra
luminozităţii şi temperaturii sălii, recepţionează prezenţa celorlalţi elevi.
Interesul psihologilor faţă de problema atenţiei a înregistrat mari fluctuaţii
de la considerarea acesteia ca «nerv al întregului sistem psihologic» până
la punerea sub semnul îndoielii a validităţii termenului însuşit de atenţie.

• Atenţia este un proces psihic specific real şi unitar. Evoluţia sa de


la reacţia de orientare neselectivă până la atitudinea pregătitoare sau
atenţia efectivă, este determinată de semnificaţia obiectivului supus
atenţiei petru subiectul dat.
• Întrucât atenţia nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se află în
slujba unei activităţi de cunoaştere, elaborarea şi perfecţionarea ei are loc
ca proces implicit, pe măsura antrenării exercitării activităţii date. Acest
caracter cognitiv-creativ al atenţiei ne permite să înţelegem atât efectele
sale facilizatoare asupra proceselor de cunoaştere, cât şi menţinerea sa
concentrată pe obiectul sau lucrarea efectuată.
• Fenomenul de atenţie se caracterizează printr-o îngustare a
câmpului perceptiv, prin orientarea acestui câmp înspre un anumit
obiectiv, care este selectat dintre multiplele surse de informaţii sau
acţionează simultan asupra percepţiei.
• Atenţia este o condiţie necesară pentru asimilarea cunoştinţelor.
În mod obişnuit, starea de atenţie se manifestă vizibil prin reacţii
receptoare, prin reacţii postulare şi prin mimica specifică: încordarea
muşchilor feţei, privirea concentrată. Toate aceste reacţii constituie
orientarea activă a organismului către selecţia informaţiilor. Dimpotrivă,
distragerea atenţiei se exprimă prin agitaţie continuă, ori printr-o altă
atitudine care arată absenţa mobilizării pentru activitate.
• Manifestările exterioare nu ne ajută întotdeauna să stabilim dacă
elevul este sau nu atent.
• În activitatea şcolară sunt antrenate diferite forme de atenţie.
Astfel, atenţia involuntară este condiţionată de unele particularităţi ale
obiectelor şi excitaţiilor: mărimea, intensitatea, noutatea, variabilitatea.
Atenţia involuntară nu cere eforturi speciale de concentrare, deoarece
obiectul sau fenomenul în sine îi captează şi le mobilizează procesele
perceptive. Atenţia involuntară nu asigură întotdeauna fixarea conştientă
şi temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Este necesar ca
atenţia să se bazeze pe voinţa proprie, fie când se percepe un material
35
intuitiv, fie când se transmit cunoştinţe abstracte sau se consolidează o
deprindere.
• Atenţia voluntară se caracterizează prin orientarea intenţionată,
inversă şi susţinută a activităţii psihice pentru înţelegerea problemelor şi
sarcinilor dificile, inclusiv pentru însuşirea unui material care în sine nu
pare interesant.

• La vârsta de 6-8 ani, atenţia prezintă încă multe laturi ce trebuie


avute în vedere. Volumul şi intensitatea atenţiei sunt relativ reduse la
şcolar. El urmăreşte excesiv persoana învăţătoarei, dar nu e la fel de atent
la ceea ce face sau ce spune aceasta. Distribuirea atenţiei este dificilă,
încât micul şcolar nu poate să cuprindă şi să rezolve în acelaşi timp mai
multe activităţi. Urmărirea vizuală a unui material intuitiv şi înţelegerea
descrierii verbale simultane constitue de fapt două operaţii, din care
elevul efectuează adesea numai una singură. Având ca sarcină de lucru să
scrie nişte litere din abecedar, elevul se concentrează numai asupra
executării formei grafice, nerespectând indicaţiile cu privire la ţinerea
instrumentului de scris în mână, poziţia caietului, a corpului la scris.

• Flexibilitatea atenţiei, ca proprietate de a trece rapid de la o activitate la


alta este slabă. Atenţia involuntară are o pondere mai mare faţă de atenţia
voluntară.
• Elevii se antrenează cu plăcere în activităţile în care folosesc
povestirea sau cele desfăşurate pe bază de materiale intuitive, dar
urmăresc destul de greu exerciţiile de analiză şi sinteză verbală sau de
predare teoretică a operaţiilor aritmetice.

• Atenţia consumă multă energie şi de aceea fenomenul de oboseală se


instalează cu precădere la nivelul acestui proces. Şcolarul mic, după o
concentrare de câteva minute la scris, abandonează scrisul şi se
îndeletniceşte cu altceva. Pe parcursul săptămânii, se observă o oscilaţie a
capacităţii copilului de a fi atent.
• Distragerea atenţiei se constată la elevii din clasa I la prima şi la
ultima oră. La şcolarii clasei a II-a, deşi scad valorile la unele feluri de
atenţie, cresc la altele.
• La vârsta de 6-8 ani, o pondere deosebită, chiar absolută se
acorda repetiţiei şi exerciţiului ca factori determinanţi ai învăţării.
Adaptarea senzorială ca şi obişnuinţele nu pot fi excluse din sfera
învăţării. Învăţarea nu se confundă nici cu actele înnăscute, nici cu
maturizarea, nici cu oboseala, motivaţia, totuşi în condiţii naturale aceasta
nu poate fi separată de factorii respectivi. Învăţarea se aşează sub semnul
36
unor acţiuni sociale speciale, cum sunt cele de instruire şi educare. Este
vorba de strategiile de instruire şi educare care se aplică sau pe care şi le
aplică cel care învaţă şi de a căror calitate depinde modul de orientare,
extensiunea şi eficienţa formativă a acţiunilor lui de învăţare, trecerea
conduitei lui sub controlul dominant al învăţării şi ridicare la rang de lege
a dezvoltării psihice prin învăţare.
• Învăţarea şcolară reprezintă forma tipică în care se efectuează
învăţarea la om, forma ei completă, deoarece la nivelul ei învăţarea nu
decurge pur şi simplu de la sine, ci este concepută, anticipată şi proiectată
să decurgă într-un fel anume ca activitate dominantă.

• Între cortex şi centrii subcorticali există o inechilibru relativ;


• Sistemul Nervos prezintă un nivel ridicat al excitabilităţii;
• Gândirea reflectă o formă intuitivă la cote ridicate;
• Diferenţierea nu exprimă o formă evoluată;
• Memoria relevă un caracter concret;
• Imaginaţia nu prezintă un grad ridicat de organizare;
• Capacitatea de observare prezintă un trend dezvoltat;
• Viaţa afectivă prezintă un grad mai mare al stabilităţii.
• După 8 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod
spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai meditativ, se atenuează
caracterul pregnant al expansivităţii în conduite.
• Şi în planul integrarii în colectiv intervin unele schimbări;
copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia de clasă.
• Între 8 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare
a copilului, spiritul critic se dezvoltă la fel. Primul aspect al modificărilor
mai semnificative pe acest plan se exprimă în schimbări ale caracterului
investigativ şi comprehensiv al percepţiei şi observaţiei ca instrumente ale
cogniţiei.
• Antrenate şi exercitate, capacităţile senzoriale, perceptive şi
interpretative (sau comprehensive) ale percepţiei devin mai acute şi
eficiente. Sensibilitatea discriminativă şi pragurile perceptive absolute se
dezvoltă.
• În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul
interior, chiar şi la nivelul clasei a IV-a, există o permanentă dialogare a
copilului în timp ce scrie. Evaluarea mărimii este încă deficitară (copiii de
8-10 ani subestimează mărimile şi distanţele).
• Spaţiul personal se structurează spre 10 ani şi este impregnat de
expansiunea personalităţii. Se semnalează creşterea volumului
simbolurilor şi apoi a conceptelor în perioada şcolară mică (dispune de
peste 300 concepte relativ valide). Cerinţa de relaţionare a însuşirilor
37
conceptelor la contextul şi obiectivele date se ajustează abia spre 10 ani,
devenind activă.
• La nivelul clasei a III-a se manifestă o scădere evidentă a
neatenţiei, scade în principal distragerea, dar creşte opozabilitatea faţă de
caracterul repetitiv, neatractiv al cunoştinţelor. Rezistenţa psihologică a
copiilor devine mai mare, iar scăderea generală a neatenţiei este evidentă.
Doar lecţiile neinteresante şi cele cu un caracter repetitiv accentuat
generează neatenţia mascată şi oboseala.

• Începe să se manifeste imaginaţia creatoare.


• Afectivitatea se maturizează.
• Control asupra emoţiilor.
• Se manifestă curajos, răbdător
• Voinţa este în continuă dezvoltare
• Apare elementul conştient, intenţionat
• Interesele se corelează cu capacităţile şi aptitudinile.

4.4.1. Dezvoltarea psihomotricităţii la 6-10 ani

Dezvoltarea maximă a aptitudinilor motrice şi a deprinderilor


psihice. Cum se caută ? Se educă.

Deprinderi psihice:

a. Conştientizarea corporală;
b. Controlul atenţiei – concentrării;
c. Antrenamentul mental;
d. Controlul emoţiilor;
e. Controlul anxietăţii;
f. Controlul energiei psihice;
g. Dezvoltarea gândirii pozitive;
h. Dezvoltarea încrederii în sine;
i. Dezvoltarea combativităţii;
j. Controlul agresivităţii;
k. Controlul stresului.

Structura aptitudinilor generale motrice:

- Capacitatea de învăţare a acţiunilor motrice;

38
- Rezistenţa la factorii perturbatori;
- Capacitatea de mobilizare a energiei fizice şi psihice;
- Capacitatea de refacere.

La sportivi:
- Calităţile biomotrice;
- Factorii afectivi;
- Cum se pregătesc;
- Integrare socială;
- Selecţie cu: creativitate; buna pregătire fizică; coordonare;
- Antrenamentul personalităţii (fără presiune în antrenament,
deoarece se reflectă în joc).
- Dezvoltarea ambidextriei;
- Antrenamentul din plăcere;
- Antrenamentul variat – joc al distanţelor, al vitezelor;
- Variatie în tehnică (un element cu alta continuitate)
- Încurajarea copiilor;
- Selecţia talentului (ce face în timpul liber, capacitatea motrică);
- Cum selecţionăm (vizual dar şi prin testări);
- Alegerea selectionaţilor (cum se va forma şi are plăcerea de
mişcare).
Aspecte psihice: dorinţa de afirmare, încredere în forţele proprii,
aspiraţie şi imagine matură, accese de încăpăţânare şi obrăznicie,
memoria logică, creşte capacitatea de asimilare, dezvoltarea capacităţii
spaţio - temporală.
- Structura personalităţii;
- Funcţiile de recepţie şi prelucrare a informaţiei sunt bine
dezvoltate;
- Buna capacitate de mobilizare a atenţiei;
- Gândirea este critică, înclinată spre problematizare.

4.3.2. Metode de cunoştere şi evaluare a calităţilor psihice


la vârsta de 6-10 ani

În jocul de fotbal, factorul psihic este prezent permanent (în


pregătire, în timpul jocului şi al refacerii după efort).
Influenţele factorului psihic sunt dependente de vârstă şi de
transformările morfo-funcţionale care apar în procesele de creştere şi de
dezvoltare.
39
Pregătirea psihologică constituie un proces complex la care
participă familia, şcoala, clubul sportiv şi nu în ultimul rând calităţile
individuale ale copilului, care trebuie cunoscute şi evaluate permanent.
Prezentăm în continuare un „model” privind aptitudinile generale
şi speciale pentru jocul de fotbal:
1. Sfera psiho-senzorială:
- percepţii spaţio-temporale: aprecierea corectă a distanţelor
şi a vitezei mingii în mişcare, precum şi cele ale jucătorilor;
- sensibilitatea kinestezică: aprecierea corectă a forţelor la
nivel de efector (picior, cap, mână).
2. Sfera psiho-motricităţii:
- coordonarea psihomotrică generală;
- activitate practică generală: precizia şi rapiditatea reflexelor
optico-motoare şi auditiv-motoare;
3. Sfera psiho-intelectulă:
- atenţia (concentrare, distributivitate, stabilitate, volum);
- plasticitatea proceselor de gândire (rapiditate, supleţe,
independenţă, caracter critic şi autocritic)
4. Dinamica şi structura personalităţii:
- echilibru temperamental;
- posibilităţile de reechilibrare după tensiuni emoţionale
(primirea şi înscrierea golului, pierderea posesiei mingii,
ratări din situaţii favorabile şi lovituri libere).

Clasificarea metodelor de cunoaştere şi evaluare


a calităţilor psihice

Empirice: convorbirea, observarea.


Ştiinţifice: teste simple şi mixte.
1. Observarea
Repere: mimică, intonaţie, gesturi. Mimica stabileşte că ceea ce se
spune, corespunde cu ceea ce simte. Intonaţia ne ajută să reducem unele
realităţi care au reieşit când se vorbeşte.
Modulaţia vorbirii indică expresivitatea momentelor de trăire
interioară şi de convingeri personale. Mimica şi fonica ne ajută la
cunoaşterea importanţei unei afirmaţii făcute. Expresia feţei şi modul de
articular a unor cuvinte permit cunoaşterea stării de spirit.
2. Convorbirea

40
Necesită adunarea de date şi informaţii privind familia, şcoala,
observări, evaluări (teste), precum şi un plan. Conţine motivaţia dorinţei
de a juca fotbal, cum se simte la echipă, familia (structură, condiţii de
hrană şi de odihnă), o scurtă anamneză a părinţilor (vârstă, ocupaţie, dacă
a practicat sportul, dacă a suferit boli).
3. Testele – necesită să fie folosite în aceleaşi condiţii pentru toţi
copiii (vârstă, înainte de efort). Se vor repeta după 3-6 luni, iar aprecierile
să nu fie definitive.

A. Cunoaşterea şi educarea calităţilor psihice


a) Atenţia (concentrarea, distribuţia, stabilitatea, volumul).
Metode: exersarea cu modificări de execuţie, număr mare de repetări,
individualizare. Mijloace: alergări cu schimbări de direcţie şi tempou
combinate cu acte motrice, executate la comenzi de fluier; acte motrice
executate la comenzi inverse, jocuri dinamice cu şi fără minge, jocuri la
patru porţi mici, deprinderi tehnico-tactice cu modificări de execuţie
(parametrii, combinaţii, repere).

Jocuri

2 4

● ● ●

1 ● 3 ● 5
Pasă în ordinea de pe tricou: 4:4 – 7:7, 2x10’, repaus 5-7’. Jocul începe de
la nr. 1 şi se continuă până la nr. 5. Punctaje: 1 pct. când pasele se
realizează pe circuitul 1-5, intercepţie a mingii, având ca variantă numărul
de atingeri ale mingii înainte de pasă.

41
○ ● ○ ●

● ○ ● ○
Joc la căpitanul echipei: 4:4 – 6:6, 2x10’, repaus 5-7’. Punctaje: 1 pct.
când se realizează pasa, când mingea iese din teren, când se atinge
mingea în joc. Se acordă 3 pct. când sea realizează tot circuitul.

Necesitate:
Pentru a realiza cerinţele fazei de joc, este necesară obişnuirea
copiilor cu ridicarea „capului din pământ” (execuţii, transmiteri), dar şi
pentru formarea şi dezvoltarea „vederii periferice”. De asemenea,
formarea simţului mingii (kinestezia) pentru o apreciere cât mai reală a
distanţelor, vitezelor de deplasare (jucători, minge), traiectorii, în special
în perioada învăţării şi consoludării deprinderilor tehnico-tactice.

b) Emotivitatea
La nivelul copiilor (vârstă, grad de experienţă scăzut sau lipsă)
apare frecvent sub diferite forme: timiditate, încordare, sensibilitate,
nervozitate, transpiraţie abundentă înainte de joc, complexare.
Principalii factori care produc emoţiile sunt de ordin fizic (frig,
ploaie, căldură), oboseală, adversar, arbitrii, spectatori, coechipieri,
succesul şi insuccesul, accidente.
Mijloace de combatere: discuţii, încurajări, exerciţii, ştafete,
concurs, jocuri în inferioritate şi superioritate numerică şi valorică,
încălzire corespunzătoare înainte de efort.

c) Memoria (volumul, organizarea, mobilitatea, rapiditatea).


Prezintă importanţă prin ponderea învăţării. O problemă deosebită
este păstrarea informaţiilor, care este influenţată „de fenomenul de
uitare”, care are o valoare mare imediat după învăţare, scade treptat, apoi
42
stagnează. Trebuie să remarcăm rezultatele studiilor recente care fac
referiri la capacitatea de reţinere a creierului uman, ale datelor şi
informaţiilor din fiecare zi. Cele mai puţin importante se uită rapid.
Valorile de reţinere sunt 10 % din ce citim; 20 % din ce auzim; 30 % din
ce vedem ; 50 % din ceea ce vedem şi auzim; 70 % din ce spunem şi 90
% din ce facem.
În joc, datorită influenţelor cerinţelor şi a condiţiilor fazelor,
memoria suferă procese de restructurare.
Necesitate: folosirea de metode şi de mijloace din pedagogie.La
planificarea lecţiei, în prima parte, se prevede o repetare a cunoştinţelor
predate la lecţia precedentă, iar unele exerciţii se repetă de mai multe ori.

d) Gândirea tactică (rapiditate, independenţă, adaptare, decizie)


Este dependentă de valoarea inteligenţei. Mijloace: analize şi
comparaţii ale antrenamentelor şi ale jocurilor; exerciţii în condiţii variate
şi deosebite (spaţii mici, spaţii aglomerate, dezechilibrări); întreceri cu
adversari de valori diferite; exerciţii şi jocuri în condiţii atmosferice
nefavorabile (orientarea jocului pe suprafeţe bune de jucat, evitarea
paselor pe jos, simplificarea acţiunilor prin lovirea mingii din aer,
folosind pase directe şi devieri).

e) Inteligenţa
Inteligenţa practică la copii se poate evalua de la începutul
pregătirii şi formării prin observări care privesc uşurinţa de înţelegere şi
de învăţare a noţiunilor teoretice şi de execuţie a deprinderilor şi a actelor
motrice; iniţiativă, cooperare; găsirea rapidă de soluţii şi de decizii
necesitate de fazele de joc.

f) Voinţa (atingerea scopului, fermitate, curaj, dârzenie, stăpânire


de sine).
Dezvoltarea se face pe seama învingerii obstacolelor şi a
greutăţilor care apar în joc.
Metode: exerciţii, ştafete, jocuri având caracter de întrecere,
execuţii cu handicap (efective, scor); exerciţii cu limitarea de execuţii
(atingeri minge, obligatorii); exerciţii în condiţii de oboseală.
Cerinţe: precizie în execuţii, jocuri de pregătire, formarea simţului
de analiză.
Exemple: în lupta pentru deposedare este necesară iniţiativă, curaj,
fermitate. Mijloace: exerciţii de tracţiuni şi împingeri, dezechilibrări,
sărituri, 1:1, sărituri la piept. Execuţii de lovituri de la 11 m pentru
stăpânirea de sine.
43
În cazul creşterii treptate a complexităţii efortului, folosim:
execuţii de acţiuni tehnico-tactice în viteză maximă şi cu precizie.
Exemplu; conducerea mingii 10-15 m, călcare, preluare pe o altă direcţie
cu tras la poartă.
Creşterea valorii efortului: alergări de rezistenţă 1200-2200 m,
efectuate la sfârşitul lecţiei, jocuri cu handicap, 3:4, 2:3.
În cazul folosirii acţiunilor de joc în condiţii de oboseală, nu se va
pune accentul pe precizia execuţiei: când se prelungeşte durata de
antrenament, nu se va modifica intensitatea. Modelarea pregătirii în
condiţii asemănătoare jocului necesită adversari, arbitraje nefavorabile.

g) Personalitatea
1. Temperamentul
Temperamentul, ca latură dinamică şi energetică a personalităţii, se
poate exprima prin mişcări, limbaj, reacţii emoţionale, mod de adaptare la
situaţii nou create, etc.
Tipurile clasice de temperament: sanguin, coleric, flegmatic şi
melancolic cu următoarele calităţi principale: forţă, echilibru şi
mobilitate. Se cunoaşte că nu există tipuri pure de temperament, ele apar
combinate, cu trăsături prodominante pentru un anumit tip. Cunoaşterea
trăsăturilor temperamentale ne pot ajuta şi orienta în stabilirea aşezării în
teren a jucătorilor şi în mod special a repartizării sarcinilor care le revin în
cadrul compartimentului şi al echipei.
Cunoaşterea se face prin folosirea fişelor de observare.
Recomandări în cazul jucătorilor cu temperament predominant
sanguin: adaptarea la antrenamente şi jocuri se obţine mai uşor; jucătorul
prezintă vioiciune, iniţiativă, spirit de cooperare, dorinţă de succes care se
manifestă puternic. Nu are conflicte în antrenamente cu coechipierii, se
încadrează uşor în disciplina echipei, nu protestează la deciziile arbitrilor,
nu manifestă agresiune faţă de adversar, dar în unele cazuri poate fi
superficial. Uneori, dacă nu este controlat, nu execută cu conştiinciozitate
exerciţiile monotone, cele care se repetă de mai multe ori, cele care
necesită eforturi deosebite. Este necesar să fie ferit de anturaje
neportrivite, cu influenţe negative spre o viaţă sportivă
necorespunzătoare. Jucătorul trebuie controlat şi să ştie acest lucru.
Jucătorul cu temperament predominant coleric suportă mai greu
monotonia în antrenamente, situaţiile stresante îl pot conduce la
manifestări şi izbucniri violente (conflicte cu adversari, coechipieri şi
antrenor). Prezintă reacţii revendicative şi contrare regulamentului.
Insuccesele repetate pot mobiliza jucătorul, dar îl pot conduce şi la

44
manifestări vilente. Antrenorul va trebui să acţioneze cu mult tact şi
răbdare.
La jucătorul cu temperament predominant melancolic apar
manifestări şi situaţii de autoexigenţă, sensibilitate mare şi înclinaţii spre
sentimentalism. În unele situaţii, jucătorul nu este realist, iar la insucces
devine visător. La unele antrenamente poate obţine rezultate mai bune
decât în jocuri. La jocurile cu miză mare se pot pierde şi pot fi dominaţi
de adversarii direcţi. La antrenamente îşi respectă riguros programul. Este
necesară prezenţa şi intervenţia antrenorului, atât la antrenamente cât şi la
jocuri.
În cazul jucătorului cu temperament predominat flegmatic, se
poate conta pe temperamentul lui, care are în general reacţii normale.
Manifestă perseverenţă în antrenamente şi jocuri, munceşte conştiincios,
nu-şi pierde stăpânirea de sine în momente dificile, dar poate fi depăşit
datorită ritmului lent de acţionare. Este necesar ca antrenorul să aibă
răbdare, deoarece rezultatele bune se obţin mai târziu. Jucătorul va fi
folosit în situaţiile deosebite ale jocului.
Unele manifestări negative ale trăsăturilor temperamentale se pot
reduce şi chiar anihila prin compensare, care se poate obţine prin
dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter şi a unor atitudini
corespunzătoare. Jucătorii trebuie să fie îndrumaţi şi orientaţi pentru a
obţine un proces de autoformare care să conducă şi la autoeducaţie.

2. Trăsăturile de caracter
Definesc comportarea şi relaţiile jucătorului în procesul de
instruire şi în jocuri. Ele se manifestă prin emoţii, sentimente, forme
diferite de exprimare a voinţei. Sunt influenţate de nivelul conştiinţei şi de
capacitatea de autoconducere.
În dezvoltarea acestora sunt folosite convorbirile, munca
perseverentă la antrenamente, consecvenţa, exigenţa, fermitatea, educaţia.
Pentru dezvoltarea personalităţii este necesară dezvoltarea şi
educarea unor trăsături pozitive. Astfel, interesele se educă prin obţinerea
unor rezultate cât mai bune pe plan profesional, şcolar şi sportiv. Pe plan
sportiv prin preătirea teoretico-metodică, iar în antrenamente să se depună
eforturi continue. Este necesar ca aptitudinile personale să fie dezvoltate
şi perfecţionate printr-o pregătire de calitate, deoarece aceasta se dezvoltă
inegal şi variat, necesitând folosirea unor elemente şi structuri din alte
discipline şi jocuri sportive.
În procesul de autoeducare accentul se va pune pe creşterea
capacităţilor de autocunoaştere şi autoobservare, pregătirea teoretico-

45
metodică, şedinţe de analize şi de pregătire a jocului, autoeducarea voinţei
prin respectarea programului de pregătire şi viaţă sportivă, învingerea
stărilor emoţionale folosind încălzirea şi pregătirea psihologică de
concurs.
Pentru antrenor, o preocupare de bază o reprezintă formarea şi
dezvoltarea gradului de asociabilitate, modelarea comportamentului în
funcţie de cerinţele şi condiţiile de joc, analize, control şi îndrumare
permanentă a activităţii.

Alte mijloace care pot determina trăsăturile de caracter

În ultima perioadă de timp, se vorbeşte tot mai des despre


capacitatea de cunoaştere a individului, folosind şi alte mijloace, diferite
de cele ale psihologiei, precum fiziognomia şi fizionomia. Acestea permit
determinarea tipurilor de caractere în funcţie de conformaţia trupului şi a
membrelor sub aspect fizionomic, la care se adaugă mimica, gesturile şi
mersul.
Fizionomia stabileşte trăsăturile de caracter şi tipurile de indivizi
după trăsăturile capului, în special ale feţei, cu unele adausuri la gesturile
capului, privire, râs, voce.
Trăsăturile de caracter sunt stabilite prin analiza celor cu caracter
pozitiv, cu cele având un caracter negativ, efectuând o compensare, în
care cele pozitive sunt dezvoltate, iar cele negative sunt compensate
printr-o înlocuire cu altele. În practică sunt cunoscute peste 170 de tipuri
de trăsături.
1. Adaptabilitatea (gândire suplă, maleabilă) faţă eliptică (ovală,
lungă), lăţimea frunţii şi a maxilarului inferior aproape egale, cap pătrat,
nas cu nări mobile, păr cafeniu închis.
2. Agitat, impetuos (schimbă mereu atitudinea şi gestul),
sprâncene dezordonate, scurte, stufoase.
3. Ambiţie (dorinţă de laude şi renume), faţă şi fruntea eliptică
(lungă, ovală), bărbie scurtă şi ascuţită, bărbie pătrată şi ieşită înainte, păr
ondulat, scurt şi aspru.
4. Analitic (meticulos) omoplaţi strânşi spre spinare, mers cu paşi
mărunţi, partea bărbiei ieşită spre în afară şi curbată în jos, păr negru
nebuclat, piele cafenie, buze uşor interdeschise, sprâncene care se ridică
cu marginile superioare în sus.
5. Aroganţa (dispreţ, sfidare, îngânfare, orgolios) dă mâna de sus,
întinde vârfurile degetelor, cap lat, sprâncene îmbinate, ureche aşezată
prea sus sau prea jos, gât aplecat înapoi, privire de sus în jos şi peste
umăr, privire dreaptă şi pătrunzătoare în ochi.
46
6. Autoritate (individualitate, personalitate, fermitate), linii
perpendiculare între orbite, nasul cu muşchi la rădăcină, ureche mare şi
pronunţată, păr cafeniu.
7. Bun simţ, faţă trapezoidală, bărbie pătrată, piele moale.
8. Calm (liniştit, flegmatic, nepăsare, sânge rece, stăpânire de sine,
tăcut), picioare „O”, atitudine şi gesturi simple, măsurate, strângere de
mână moale, frunte înaltă.
9. Capricios (inconsecvent, om dificil, schimbător, cu toane,
temperament greu de mulţumit) statura sub 1,5 m, umeri înguşti şi
ridicaţi, faţă ovală cu aspect triunghiular, frunte triunghiulară înclinată
mult înapoi, nas mare curbat şi cu vârful gros, buza de jos ieşită în afară şi
ridicată în sus, dinţii de sus ieşiţi înainte, ochi mici şi cu unghi dinpre nas,
lăsaţi în jos.
10. Curaj (bărbăţie, cutezanţă, dârzenie) braţe lungi, picioare groase
şi nervoase, vârful craniului ridicat în sus, faţa rotundă şi scurtă,
sprâncene drepte şi foarte arcuite.
11. Devotat (consecvent, credincios la principii şi idei), toceşte talpa
pe toată suprafaţa încălţămintei, faţă eliptică, buze drepte, ochi căprui mai
întunecaţi şi ochii negrii.
12. Dezordonat: mers spontan şi agitat, sprâncene dezordonate,
dese, neegale, dinţii de sus ieşiţi înainte.
13. Disciplinat (ascultător, spirit de disciplină, supus) cap îngust,
lung, faţă ovală cu aspect triunghiular având frunte lată, gât lung, slab,
drept şi palid, privire dreaptă şi pătrunzătoare.
14. Egoism (nerecunoscător, agodentrism) vârful craniului mai ieşit
în sus şi mai ascuţit, faţa ovală cu aspect triunghiular îngust, obraji
cărnoşi, frunte concavă, bărbie lungă mare şi foarte proeminentă.
15. Energic (forţă mare, puternic, robust, tărie, vitalitate).
16. Hărnicie (activ, muncitor, sârguincios).
17. Îndemânare (dibaci, pricepere practică, talent).
18. Mediocritate (ignorant, calităţi reflexive slabe, lipsă de pricepe-
re, precauţie exagerată, vitalitate psihică redusă).
19. Nesiguranţă (incert, şovăitor, fire îndoielnică).
20. Perseverent (combativ, constant, consum de energie pentru alţii,
statornic, tenace, stăruinţă).
21. Sociabilitate (spirit social, expansivitate).
La determinare se va face o analiză cu cele pozitive şi negative care
pot fi compensate.

4.3.3. Teste psihomotrice la 6-10 ani

47
Multe teste psihomotrice solicită execuţii cu piciorul preferat. De
aceea, înaintea aplicării lor se impune o prestare a caracteristicilor
lateralităţii podale, prin probe simple, uşor de executat în scurt timp.
În investigaţiile psihometrice, caracteristicile lateralită-ţii vor fi
evidenţiate prin predominarea funcţională a părţii drepte sau stângi la
nivelul membrelor inferioare (lateralitate podală).
În cazul examinării altor aspecte, cum ar fi coordonarea
segmentară, se recomandă prestarea lateralităţii, cu teste simple, chiar
dacă rezultatele obţinute prin ele sunt mai puţin riguroase.

TEST DE LATERALITATE PODALĂ


(săritura şi bătaie pe un picior)
Material: creta
Procedeul de examinare: Se desenează un dreptunghi pe sol şi, la
distanţă de aproximativ 5 m de acesta, o linie paralelă cu una din laturi.
Subiectul se aşează cu picioarele in interiorul dreptunghiului, orientat cu
faţa spre segmentul din dreapta, pentru poziţia de plecare. După ce
comandă începerea probei, examinatorul trebuie să observe piciorul cu
care s-a realizat bătaia.
Instrucţiunile date subiectului: Din poziţia în care vă aflaţi, alergaţi
până aproape de această linie şi apoi executaţi o bătaie pe un singur
picior.
Notă pentru înregistrare: în foaia de examinare se consemnează
predominarea laterală podală dreapta, sau podala stânga, în funcţie de
piciorul de bătaie.

TEST DE COORDONARE SEGMENTARĂ


(Test Bruininks - Obseretsky)
Testul este format din 8 itemi şi măsoară capacitatea de coordonare
a mişcărilor realizate simultan cu segmentele din ambele părţi ale
corpului:
Itemul 1 – mişcări concomitente : realizează simultan mişcarea
circulară a degetelor arătătoare şi loviri alternative cu picioarele în podea.
Itemul 2 - bate, sincronizat, cu piciorul şi degetul arătător în
aceeaşi parte.
Itemul 3 – bate, sincronizat, cu piciorul şi degetul arătător opus .
Itemul 4 – săritura pe loc cu mişcări sincronizate ale braţului şi
piciorului.

48
Itemul 5 - săritura pe loc, cu mişcări sincronizate ale braţului şi
piciorului opus.
Itemul 6 – execută o săritură în înălţime de pe loc, cu bătaie din
palme.
Itemul 7 - săritura pe verticală, cu atingerea călcâielor cu mâinile.
Itemul 8 - desenează simultan cruci şi linii.

TESTE PENTRU EVALUAREA COORDONĂRII

- Pe sol, un segment AB lung de 5-7 metri;


- Se solicită sportivului parcurgerea distanţei legat la ochi;
- Când a ajuns la B, sportivul se opreşte;
- Se măsoară deviaţia fără punctul B; se notează un minus dacă nu
a ajuns la B şi cu un plus dacă a depăşit linia (se notează cu zero dacă nu
e deviaţie) ;
- Se calculează două valori - numărul care exprimă tendinţa de
supraapreciere sau de aubareicere = coordonare kinestezică sau aprecierea
corectă (numărul care exprimă derivaţie spre dreapta sau spre stânga =
coordonare vestibular motorie).
TESTUL DE AGILITATE HEXAGON

Procedura: Acesta e un test al abilităţii de mişcare în timp ce se


păstrează echilibrul. Marcaţi un hexagon pe podea cu scotch alb.
Lungimea fiecărei laturi trebuie să fie de 60,5 cm şi fiecare unghi de 120
grade. Persoana ce urmează a fi testată începe cu ambele picioare în
interiorul hexagonului şi orientat către latura din faţă. La comanda
‘Porneşte’ sare peste linia din faţă şi apoi sare înapoi cu spatele în
interiorul hexagonului. Apoi, continuând să stea cu faţa spre aceeaşi linie
peste care a sărit, sare peste următoarea latură şi iar înapoi în hexagon. Se
continuă în acelaşi fel până la 3 ture complete de sărituri peste laturile
hexagonului. Faceţi testul atât în sensul acelor de ceasornic, cât şi invers.
Punctajul: Punctajul este dat de timpul consumat pentru cele 3 ture de
sărituri. Se înregistrează cel mai bun timp din 2 încercări. Compararea
timpilor obţinuti la săriturile în sensul acelor de ceasornic şi a celor
obţinute la săritura în sens invers al acelor de ceasornic va arăta dacă
există vreun dezechilibru între abilităţile de mişcare pe stânga sau pe
dreapta.
Echipamentul necesar: Metru, creta sau banda scotch pentru marcare,
cronometru.

49
Avantaje: Acesta test este simplu de făcut, fiind nevoie de puţin
echipament şi spaţiu.
Dezavantaje: Doar o persoană poate face testul o dată.

TESTUL DE AGILITATE ZIG-ZAG

Procedura: Asemănator cu Testul Sprint (alergare rapidă) acest test cere


individului să alerge un tur în cel mai scurt timp posibil. Un traseu zig-
zag are 4 jaloane în colţurile unui dreptunghi 5/8 m, cu încă un jalon
trasat în centru. Dacă numerotăm conurile de la 1 la 4 în jurul
dreptunghiului de-a lungul celei mai lungi laturi mai întâi, şi centrul e C,
testul începe în punctul 1, apoi C, 2, 3, C, 4 şi înapoi la 1.
Modificări: Procedura poate fi modificată schimbând distanţa dintre
jaloane şi numărul de ture alergate.
Echipament necesar: Jaloane marcate, cronometru şi suprafaţa
nealunecoasă.
Comentarii: Distanţa totală alergată nu trebuie să fie prea mare pentru a
nu interveni oboseala.

▲ 8m ▲
4m
▲ 5m

▲ start/finish ▲

TESTUL DE AGILITATE “ALERGARE RAPIDĂ”


(NAVETA)
Scop: Acesta este un test de agilitate şi viteză, important în multe
sporturi.
Echipament necesar: Acest test cere ca o persoană să alerge înainte şi
înapoi cât mai repede posibil între 2 linii paralele. Aşezati 2 rânduri de

50
conuri la 12 metri distanţă unul de altul sau folosiţi marcatori de linii şi să
amplasaţi 2 blocuri de lemn sau un obiect asemănător în spatele uneia
dintre linii. Începând de la linia opusă blocurilor, la semnalul ‘Pe locuri!
Pleacă!’, participantul aleargă la cealaltă linie, ia un bloc şi se întoarce şi-l
pasează în spatele liniei de start, apoi se întoarce şi ia al doilea bloc şi
aleargă cu el peste linia de start.
Punctajul: Testul se poate încerca de două sau mai multe ori şi cel mai
rapid timp se înregistrează. Rezultatele se înregistrează la zecimea de
secundă mai apropiată.
Variante: Procedeul de desfăşurare poate varia prin schimbarea
numărului de ture (navete), a distanţei dintre linii sau prin eliminatea
celor două blocuri.
Avantaje: Acest test poate fi aplicat destul de rapid la grupuri mari, cu
minim de echipament.
Comentarii: Blocurile ar trebui aşezate la linie, nu aruncate dincolo de
ea. De asemenea, asiguraţi-vă că participanţii trec linia de sosire pentru a
obţine scorul maxim.

TESTUL AGILITAŢII 505


Diagrama:

Procedura: Doi stâlpi de marcare sunt amplasaţi la 5 şi 15 metri de o


linie marcată pe sol. Individul aleargă de la marcajul de 15 m către linie
(alergare de distanţă pentru a prinde viteza) şi prin marcajul de 5 m,
întoarce pe linie, aleargă înapoi prin marcajul de 5 m. Se cronometrează
timpul de când subiectul trece de marcajul de 5 m, pentru prima oara şi
până se întoarce prin acelaşi marcaj (adică timpul necesar alergării
distanţei dintre 5 m înainte şi înapoi - 10 m în total). Se înregistrează cea
mai bună din două încercări. Ar trebui testate şi abilitatea de întoarcere pe

51
fiecare picior. Subiectul ar trebui încurajat să nu depăşească linia cu prea
mult, întrucât asta le măreşte timpul de parcurgere a traseului.
Echipament necesar: Cronometru, suprafaţă nealune-coasă, jaloane.
Comentarii: Acesta este un test pentru abilitatea de a întoarce cu 180
grade. Această abilitate nu este necesară în unele sporturi.

TESTUL DE AGILITATE 20 YARZI

Procedura: Aşezaţi 3 jaloane în linie dreaptă la exact 5 yarzi distanţă


jaloanelor B, A (centru) şi C. La fiecare jalon faceţi o linie transversală cu
banda de marcat. Cronometrul e plasat la nivelul conului central A cu faţa
spre individ. Individul stă cu picioarele depărtate de o parte şi de alta a
conului central A, la distanţă egală de o parte şi de alta a liniei şi paralel
cu linia. Când e gata, subiectul aleargă la conul B (atingând linia cu unul
dintre picioare) se întoarce şi accelerează la conul C (atingând linia) şi
termină accelerând la finish la conul A. Cronometrul se porneşte la prima
mişcare a individului şi se opreşte când trupul lui traversează linia din
centru.
Scopul: Testul acesta e o simplă măsurare a capacităţii sportivului de a
accelera, decelera, schimba direcţia şi accelera din nou.
Echipament necesar: Cronometru, metru, suprafaţă nealunecoasă,
jaloane.
Comentarii: Încurajaţi participanţii să accelereze pe final pentru a obţine
scorul maxim.
Punctajul: Înregistraţi cel mai bun timp din două încercări.

TEST CU CINCI PUNCTE


Acest test este doar un tip de antrenament pentru rapiditatea
picioarului. Practic, sunt sute de exerciţii care se folosesc, dar noi vom
prezenta aici doar câteva exemple:
Desenarea punctelor:
Desenaţi cinci puncte pe teren ca în desenul următor:

● ●
● 52

● ●
Dacă antrenaţi un grup de jucători, desenaţi destule puncte
alăturate, astfel încât să fie câte 2 jucători pentru fiecare set de puncte.
Distanţa dintre cele două puncte de la bază, trebuie să fie suficient de
mare pentru a încadra picioarele jucătorului, poate chiar un pic mai mare.
Distanţa până la punctul singur din centru este doar de o săritură, aşa cum
este şi distanţa de la punctul singur din centru până la cele două puncte de
sus.
Procedura: Individul se aşează cu picioarele depărtate pe cele două
puncte de la bază. Se execută o săritura cu ambele picioare pe punctul din
centru şi apoi încă unul, la care picioarele se depărtează şi se aşează
piciorul din dreapta pe punctul din dreapta sus şi piciorul din stânga pe
punctul din stânga sus. Apoi jucătorul face o săritură de 180 grade şi se
întoarce la poziţia iniţială, după cum reiese din desen. Jucătorul încheie 5
ture înainte ca

● ● următorul
jucător
înceapă.

L-3 R-3


L-2 R-2

● ●

L-1 ●
R-1
R-4 L-4

R-5 ●L-5

● ● 53

R-6 L-6
Variante: Săritura pe ambele picioare şi chiar pe un picior sunt foarte
solicitate. Modelul simplu prezentat anterior este pentru rapiditatea
picioarelor faţă de celelalte exerciţii descrise.

● ●
L-4 R-4 L-3 R-3

●L-5 R-5
L-2 R-2

● ●
L-4 R-1 L-6 R-6

SĂRITURI PE AMBELE PICIOARE

Procedura: Individul se aşează cu ambele picioare pe punctul din stânga


jos. Apoi efectuează o săritură pe punctul din mijloc, pe ambele picioare.
El executa încă o săritură pe ambele picioare pe punctul din dreapta sus.

54
El mai efectuează încă trei sărituri, una laterală, pe ambele picioare pe
punctul din stânga sus, una în diagonală, din nou pe punctul din mijloc şi
tot în diagonală, pe punctul din dreapta jos, terminând exerciţiul. Aceleaşi
mişcări şi sărituri pot fi executate şi pe un singur picior, ca în desenul de
mai jos.

● ●
L-4 L-3

●L-5
L-2

● ● Alte
L-4 L-6 teste care
solicită din
partea organismului reacţii prompte de restabilire a echilibrului:
1. Mers pe vârfuri, pe o linie trasată pe sol în zig-zag;
2. Mers pe vârfuri, ghemuit, cu faţa sau cu spatele pe banca de
gimnastică pe partea lată sau îngustă dispusă la diferite înălţimi de sol;
3. Mers, la semnal ghemuire, întoarcere 180o 3/4 alergare;
4. Alergare câte doi, pe o bancă, la semnal, schimbă locurile între ei;
5. Sărituri pe loc cu deplasarea picioarelor concomitent cu lovirea
palmelor înainte şi la spate;
6. Pe perechi, unul în poziţie de capră, partenerul cu o minge. Exerciţiul
începe prin aruncarea mingii in sus peste partener, săritura la « capra vie »
şi prinderea mingii înainte ca acesta să atinga solul, în timp ce partenerul
aleargă în faţa lui aşezându-se din nou capră;
7. Sărituri la coarda cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu viteză
maximă 10c-15cc;
8. Sărituri la coardă cu menţinerea picioarelor încrucişate, apoi cu
schimbări alternative, încrucişaţii şi schimbarea de mânuire a corzii;
9. Sărituri pe verticală, cu extensia amplă a corpului;
10. Sărituri cu genunchii la piept. Cât mai sus şi cu ghemuire maximă.
Dezvoltarea calităţii motrice la elevii din ciclul primar se
realizează simultan cu consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice,
55
cu efectuarea exerciţiilor de dezvoltare fizică, precum şi printr-un sistem
de acţionare special elaborat. Calităţile motrice se dezvoltă în condiţiile
alternării unor eforturi cu intervale de odihnă corespunzătoare vârstei,
prin exerciţii cu pondere asupra unora sau alteia dintre ele.
În funcţie de modul în care este efectuat, în acelaşi act motric, se
pot exercita influenţe asupra fiecăreia dintre calităţi. De exemplu:
genoflexiunile pot servi la dezvoltarea rezistenţei, în cazul în care se
repetă de un număr crescut de ori; a forţei, când se exersează cu
încărcătura suplimentară de 3-4 kg. În spate, a vitezei (de execuţie) când
se fac cu frecvenţă cât mai mare într-un timp cât mai scurt (10-15 sec).
Pentru educarea fizică şcolară, dezvoltarea calităţilor motrice
reprezintă o finalitate de primă importanţă, care se realizează în cadrul
procesului instructiv de educaţie fizică şi prin activitatea independentă a
elevilor şi nu necesită o bază materială deosebită. Poate mulţi copii,
captaţi mai degrabă de televizor, computer, Spidermen, au uitat de aceste
jocuri tradiţionale care reuşesc să aducă atâta veselie, bună dispoziţie, să
descreţească frunţile. Odată pornit jocul, celor mici le va fi greu să-l
întrerupă, căci el pune în mişcare nu doar trupul, ci şi sufletul.

TESTUL DE AGILITATE ILLINOIS


Scopul: Agilitatea este o importantă componentă pentru echipele
sportive.
Materiale: jaloane; cronometru; metru; suprafaţă ne-alunecoasă.
Descrierea: Lungimea ce trebuie parcursă de la start la finish este de 10
m. Pe orizontală, distanţa între punctul START şi punctul FINISH este de
5 m. Patru conuri sunt utilizate pentru a marca punctele de început şi de
final, precum şi punctele de întoarcere. Pe verticală, distanţa între conurile
din colţurile traseului este de 10 m. Alte 4 conuri sunt aşezate în centru, la
distanţe egale. Fiecare con este plasat la 3,3 m unul faţă de celălalt.
Procedura: Subiecţii trebuie să se analizeze în faţă, la linia de start cu
mâinile pe umeri. La comanda « PLEACĂ » cronometrul porneşte şi
subiectul porneşte în viteză şi aleargă pe traseul stabilit, în direcţii
indicate, fără să atingă conurile, până la linia de sosire, când cronometrul
este oprit.
Rezultate: Tabelul prezentat în continuare ne oferă rezultatele testului:
REZULTATELE TESTULUI (secunde)

SCORUL BĂIEŢI FETE


EXCELENT < 15.2 < 17.0

56
BUN 16.1 – 15.2 17.9 – 17.0
MEDIOCRU 18.1 – 16.2 21.7 – 18.0

SLAB 18.3 – 18.2 23.0 – 21.8

FOARTE SLAB > 18.3 > 23.0

Avantaje: Acesta este un test simplu, ce necesită un număr redus de


echipamente ce testează agilitatea indivizilor de a-şi schimba direcţiile de
alergare la diferite unghiuri.
Dezavantaje: Alegerea greşită a încălţămintei şi a suprafeţei de testare
poate afecta rezultatele testului. Rezultatele testului pot fi subiective , de
aceea se recomandă utilizarea unor echipamente numite « timing gates »
(porţi care înregistrează timpul de plecare şi sosire pe baza unor senzori
de mişcare).
Variaţii: Direcţia de plecare şi de întoarcere poate fi schimbată.

TESTUL ‘T’
Scopul: testul este de agilitate şi include alergări înainte, lateral şi înapoi.
Echipamentul: metru, 4 jaloane, cronometru
Diagrama: 5 yards = 4,5 m; 10 yards = 9 m
Descrierea/Procedura: Se pun patru jaloane. Individul începe de la
jalonul A. Când se porneşte cronometrul, individul sprintează spre jalonul
B şi atinge baza jalonului cu mâna dreaptă.
Apoi se întoarce spre stânga şi porneşte în alergare laterală spre
jalonul C, atingându-i baza cu mâna stangă, apoi porneşte în alergare
laterală spre jalonul D, atingându-i baza cu mâna dreaptă. Individul revine
la jalonul B atingându-i din nou baza cu mâna stângă şi revine în alergare
cu spatele la jalonul A. Atunci, cronometrul se va opri.
Rezultatul: Rezultatul nu va fi valabil dacă individul aleargă cu pas
încrucişat, dacă nu atinge baca unuia dintre jaloane sau nu stă cu faţa pe
tot parcusul testului. Se alege cea mai bună încercare dintre cele trei
succesive pe care individul le are.
Comentarii: Asiguraţi-vă că indivizii stau cu faţa când fac alergare
laterală şi nu-şi încrucişează picioarele şi, pentru sigurantă, observatorul
ar trebui să fie poziţionat câţiva metri în spatele jalonului A pentru a
prinde individual în caz de cădere în momentul trecerii liniei de sosire.
Avantaje: acesta este un test de agilitate uşor de făcut care cere
echipament şi spaţiu reduse.
Dezavantaje: numai o singură persoană poate face testul odată.
Alte teste psihomotrice:
57
- săritura de pe loc şi mişcări ale braţului şi piciorului opus ;
- stând pe un picior, celălalt flexat;
- joc 2 la 2 maxim 3 la 3;
- coordonarea dinamică a mâinilor (atingerea vârfului nasului cu
mâinile, dar cu ochii închişi);
- alergare înainte şi înapoi între 2 linii paralele cât mai repede
posibil ;
- stat pe vârfuri în îndoirea picioarelor;
- ridicatul sprâncenelor;
- sărituri pe loc cu mişcări sincronizate ale braţelor;
- sărituri înainte şi înapoi peste laturile unui hexagon, cu
revenirea in mijlocul hexagonului;
- alergare în zig-zag printre 5 jaloane într-un timp cât mai scurt;
- simultaneitatea mişcărilor;
- viteza mişcărilor (aşezarea a 20 de piese într-o cutie);
- sărituri la înălţime la bătaia din palme;
- stând pe vârful picioarelor cu ochii închişi;
- decuparea unui cerc din alte cercuri;
- întoarcerea una câte una a paginilor unei cărţi – viteza;
- sărituri fără elan pe ambele picioare la bătaie din palme.
5. DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE CU
AJUTORUL JOCURILOR DE MIŞCARE LA 6-10 ANI

5.1. DEZVOLTAREA MOTRICITĂŢII COPIILOR DE 6-10 ANI

Rezistenţa

Ex. 1: Să se alerge în jurul terenului, fără oprire, timp de 3 minute.


Observaţii:
- majoritatea copiilor se opresc înainte de 3 minute (efort intens);
- alternează mersul cu alergarea (efort intens);
- alternează ritmul lent cu cel rapid (lipsă regularitate);
- termină sufocaţi (lipsă oxigen).
Observaţii privind eşecul: Cum se poate atinge obiectivul?
Se vor stabili 3 mari principii:
1. Alerg pentru mine şi nu în funcţie de ceilalţi. Nu este o
întrecere
2. Alerg întotdeauna cu aceeaşi viteză (regularitate)
La sosire nu sunt sufocaţi. În timp ce aleargă, copiii pot vorbi.

58
Ex. 2: Să se alerge timp de 3 minute respectând aceste principii
Observaţie: S-au respectat cele trei principii? În cazul unui succes global,
la viitoarea şedinţă se va mări timpul de alergare la 5 minute, în caz
contrar, se menţine timpul de lucru la 3 minute.
Materiale: conuri, cronometru.
Obiective: - cunoaşterea capacităţii proprii;
- învăţarea alergării în ritm propriu.
Evoluţia: cu un număr minim de 5 şedinţe şi pornind de la cele 3
principii în 3 minute, să se ajungă la o alergare de 10 minute.

Ex. 3:

Se marchează un traseu aşezând conuri la fiecare 50 de metri. Se


formează grupe în funcţie de nivel (pe baza celor 3 „principii"). Fiecare
grupă face un tur în ritmul său, în vreme ce M controlează cu cronometru
timpul necesar unei grupe ca să parcurgă 50 de metri.
Exemplu: grupa ● - 30 de secunde pe 50 de metri; grupa O, 35 de
secunde pe 50 de metri.
Timpul acesta va fi ritmul în care vom lucra pentru rezistenţă.
Pentru grupa ● vom da un semnal cu fluierul (reper sonor) în momentul
startului şi apoi la fiecare 30 de secunde. Grupa va avea două repere,
pentru a-şi regla ritmul: sonor – vizual, fluier, conuri. Se va învăţa luarea
pulsului: se prinde carotida timp de 15 secunde. Fiecare copil va reţine
rezultatul, înainte de efort 15<P<20, iar după efort 30<P<35.
Se trece apoi la grupa 0.
Materiale: ruletă, conuri, cronometru, fluier.
Obiective: - se va învăţa regularitatea în ritm propriu;
- se va învăţa luarea pulsului la nivelul carotidei şi
importanţa sa ca mijloc de control.
Evoluţia:
Se vor schimba reperele:
- sonore: la fiecare 60 de secunde (de 2 ori 10 de secunde);
59
- vizuale: conuri la fiecare 100 de metri.
Explicaţii:
S-au dobândit până acum:
- noţiunea de ritm;
- noţiunea de regularitate;
- noţiunea de luare a pulsului;
- controlarea pulsului după efort.
Regula de aur a rezistenţei: Puls timp de 15 secunde 30 < P < 35
Posibilităţi de lucru timp de 5 săptămâni:
- prima săptămână: antrenament: 3 min + 3 min + 4 min =10 min
- a doua săptămână: antrenament: 2 min + 4 min + 4 min = 20 min
- cea de-a treia săptămână: antrenament: 4 min + 6 min =10 min
- cea de-a patra săptămână: antrenament: 3 min + 7 min =10 min
- cea de-a cincea săptămână test: 10 minute.

Ex. 4 TESTUL DE REZISTENŢĂ

Se stabileşte în prealabil un traseu. Fiecare copil va purta un număr


şi îşi va striga numărul de fiecare dată când trece prin faţa profesorului
(M), în felul acesta vom cunoaşte distanţa parcursă de fiecare. Se va lua
pulsul.

A M C
▲ ▲ ▲

● ○
● ○
● ○
● ○
● ○

▲ ▲
B D
Materiale: ca mai înainte.
Obiective: îmbunătăţirea capacităţii de rezistenţă.
Evoluţia:

60
Se stabileşte un nou program de 5 săptămâni, modificând unul din
următoarele aspecte:
- ritmul: reducerea timpului necesar pentru parcurgerea
- celor 50 de metri dintre un con şi altul (28 de secunde în loc de
30 de secunde);
- distanţa: va fi mărită;
- timpul: nu va fi niciodată mai mare de 10-12 minute globale; cu
condiţia ca la controlul cardiac să fie: 30 < P < 35 timp de 15 secunde.

Ex. 5:
1.Observaţii
În privinţa stilului de alergare: vom centra efortul pe obiective care
urmăresc îmbunătăţirea atitudinii şi a comportamentului copilului în
timpul alergării. (La început se va aborda la o şedinţă numai o temă).
- piciorul, şi genunchiul din faţă: amplitudinea pasului;
- piciorul din spate: poziţie corectă, cu „bustul relaxat";
- capul şi respiraţia: se va ridica privirea, se va privi înainte şi departe;
- exerciţii dinamice şi de echilibrare;
- aşezarea în pluton:în afară sau în interior.
2. Luarea pulsului
a) Calm înainte de efort: 15 < P < 20 timp de 15 de secunde
b) imediat după efort: 30 < P < 35 timp de 15 secunde.
Copilul apasă (degetul mare - degetul arătător) pe mărul lui Adam,
ţinând capul drept deasupra umerilor, în momentul în care simte pulsul,
ridică cealaltă mână pentru a ne indica că este pregătit să numere, închide
ochii ca să simtă mai bine, ascultă şi numără. La primul semnal de
începere a cronometrului, numără pentru el. La al doilea semnal,
memorizează rezultatul. Acest tablou ne va permite:
- în funcţie de ritmul adoptat, să stabilim distanţa de alergat în
timpul solicitat. De exemplu: cu un ritm de 44 de secunde pe 100 de
metri, va trebui să se parcurgă 1.088 de metri în 8 minute;
- în funcţie de distanţa parcursă într-un anumit timp: se deduce
ritmul alergării. De exemplu: la un parcurs de 1600 de metri în 10 minute,
ritmul va fi de 36-38 de secunde pe 100 de metri.

Viteza
Ex. 1:
ÎNTOARCERI RAPIDE: jucătorii din echipa „X” se aşează în
şir între A şi B şi vor fi la aruncare. Jucătorii din echipa „O" sunt
împrăştiaţi pe tot terenul. Primul jucător din echipa „X” aruncă mingea
cu mâna cât mai departe posibil şi apoi caută să realizeze un număr cât
61
mai mare de întoarceri între conurile A şi B. Jucătorul care recuperează
mingea se aşează în spatele conului B, cu picioarele desfăcute. Colegii lui
de echipă se aşează în spatele lui, cu picioarele desfăcute.
Jucătorii din echipa „O" trec mingea printre picioare şi din mână în
mână până ajung la ultimul din rând. Acesta strigă „stop !" când primeşte
mingea, Arbitrul numără atunci câte întoarceri între conurile A şi B a
realizat jucătorul 1 de la echipa „X”.
Jocul se reia cu jucătorul 2, apoi cu jucătorul 3 de la echipa „X”.

▲ ▲ ▲






A ▲ ▲

▲ 1 ● ▲
2 ●
3 ●
4 ●
5 ●
B ▲
Ex. 2 - Schimbarea rolurilor:
Echipa care realizează cel mai mare număr de întoarceri este
declarată învingătoare.
Materiale: o minge, conuri.
Obiective: alergare rapidă: dispunerea echipei adverse pe
teren; ocuparea unei suprafeţe.
Evoluţia: se execută aruncarea cu piciorul. Jucătorul din echipa
„O", care se întoarce cu mingea va conduce balonul cu piciorul.

● ● Explicaţie:
● A▲ ▲
● ▲B
● Ex.3 - CĂMILE ŞI CERBI: cele
▲ ▲ ● ▲ două echipe se aşează de o parte
○ ○ ○ şi de alta a liniei centrale, stând
○ ○ ○ 62
▲ ▲ ▲
CAMPO CAMPO
unii cu spatele la ceilalţi. Jucătorii din echipa ,,X" sunt „cămile", iar cei
din echipa „O", „cerbi". Când „M” (profesorul) rosteşte numele unei
echipe, aceasta trebuie să treacă linia aflată în faţa sa (AB sau CD), cât
mai repede posibil şi fără să se lasă atinsă de adversarul
direct (se acordă un punct pentru
reuşită). Se va păstra un echilibru între starturi.
Materiale: conuri.
Obiective: îmbunătăţirea vitezei. Măreşte atenţia. Se vor afla
într-o poziţie „predinamică". Se îmbunătăţeşte viteza de reacţie.
Evoluţia: se modifică poziţia de plecare: aşezaţi, aplecaţi şi întinşi.

Ex. 4: DUBLU STEAG: fiecare echipă are câte un steag (negru,


pentru echipa „X” şi alb, pentru echipa „O”, pe care va căuta să-l aducă
pe terenul ei (linia AB) înaintea echipei adverse. La început, echipa „X”
alege un jucător care să meargă să aducă steagul. Jucătorii din echipa „X”
pornesc când doresc şi se permit simulări de plecare. De îndată ce
jucătorul din echipa „X” a trecut linia terenului său, echipa „O” porneşte
în urmărire.
Două situaţii:
1. Jucătorul este ajuns mai înainte ca să fi luat steagul. Rămâne la
locul unde a fost atins.
2. Jucătorul a luat steagul: îl va păstra pe tot timpul jocului, iar dacă
este atins va rămâne în acel loc.

Ex. 5 - Schimbarea rolurilor:


Echipa „O” joacă şi jucătorii din echipa „X” se aşează în zona de
aşteptare. Echipa „X” porneşte în urmărirea jucătorului desemnat de
echipa „O”, pornit de la linia sa de start, conform procedeului mai sus
descris.
Jocul se desfăşoară succesiv: plecare, urmărire, eliberarea
purtătorului de steag şi eliberarea colegilor de echipă prinşi. Numai
jucătorul desemnat îşi poate elibera colegii. Un jucător eliberat îl poate
elibera pe purtătorul de steag sau poate intra pe terenul său fără să se lasă
atins.
Este declarată învingătoare echipa care reuşeşte să aducă steagul pe
terenul ei.
Materiale: conuri, port drapele, numere pe spate.
Obiective: îmbunătăţirea vitezei de alergare, a vitezei de reacţie şi
a fentărilor cu corpul.

63
Ex. 6:
Se marchează terenul, conform desenului, se formează perechile.
Un jucător va fi observator în apropiere de benzile de 2 metri, iar celălalt
se pregăteşte de plecare. Profesorul (M) dă semnalul de plecare, iar după
6 secunde, semnalul de stop. Observatorul se duce să se aşeze pe locul în
care colegul său de echipă se afla la semnalul de stop. Alergătorul
marchează punctele căsuţei la care a ajuns la semnalul de stop.
Se schimbă rolurile.
Materiale: conuri, numere pe spate, cronometru.
Obiective: să se alerge cât mai mult timp de 6 secunde.
Evoluţia:
1. Sunt contabilizate punctele pe echipe, adunând 2, 3, 4, etc.
2. Se va modifica lăţimea benzilor în funcţie de nivelul grupei,
păstrând întotdeauna criteriul celor 6 secunde de alergare.
Se vor repartiza jucătorii în grupe având acelaşi nivel pentru 6
secunde, după care se joacă modificând distanţa.

64
Ex. 7:
JOCUL DE ŞTAFETE: Jucătorii cu numărul 1 de la cele două
echipe, la start. Jucătorii cu numărul 2, la 10 metri faţă de primii: jucătorii
cu numărul 3, la 10 metri faţă de cei anteriori. Un con la 10 metri faţă de
jucătorii cu numărul 3.
La semnal, jucătorul 1 din echipa „X” atinge mâna jucătorului 2

din echipa sa, care la rândul său atinge mâna jucătorului cu numărul 3.
Acesta din urmă merge până la conul de la ultima linie şi se întoarce
încearcă să treacă linia de start. Un punct pentru câştigător. Jucătorul 3
din echipa „X” se află la start, jucătorul 1 din aceeaşi echipă, la linia 1, iar
jucătorul 2, la linia 2. Jocul se poate relua.
Materiale: conuri, numere pe spate, cronometru.
Obiective: - să se alerge repede: pe o distanţă scurtă, pe o distantă
mai lungă.
Atitudinea la start: predinamică. Se va verifica ca alergarea ultimului
jucător să nu depăşească cele 6 sau 7 secunde.
Evoluţia:
La fel ca şi la jocul anterior: să se adapteze unui timp de alergare
care să nu depăşească cele 6 sau 7 secunde pentru ultimul jucător.

65
Ex. 8:
HOŢII ŞI VARDIŞTII: se fac grupe de câte trei: 1 hoţ (din echipa
„O") şi 2 poliţişti (din echipa „X”). Poliţiştii îl înconjoară pe hoţ („O") pe
linia de centru. La semnal, hoţul încearcă să treacă linia de 10 metri, pe
care o alege înaintea poliţiştilor. Aceştia, atenţi la plecarea hoţului,
încearcă să treacă ei primii linia.
Pentru primul: 3 puncte; pentru cel de-al doilea: 2 puncte, iar
pentru al treilea: un punct.
Se schimbă rolurile.
Materiale: numere pe spate, conuri.
Obiective: - se învaţă fentările cu corpul.
- se aleargă foarte repede pe o distanţă scurtă,
- se urmăreşte un adversar şi se merge mai repede
decât acesta
Evoluţia: - Se fac 3 echipe: se ţine evidenţa punctelor obţinute de
flecare echipă;
- Se modifică distanţa (cel mult 40 de metri).
10 m▲ M▲ ▲10 m









66
▲ ▲

Echilibru
Ex. 1:
1. Se aleargă
o distanţă de 10
metri, oprirea fiind
echilibrată (ambele
picioare pe aceeaşi
linie; piciorul
stâng-piciorul
drept; piciorul drept-piciorul stâng). Se insistă asupra flexiunii picioarelor
pentru a se face o oprire echilibrată.
2. Se aleargă pe o distanţă de 10 metri, se ia avânt de la o linie
aflată la 10 metri faţă de punctul de plecare, se sare şi se opreşte în
echilibru în cadrul uni cerc aflat la 2 metri. Se schimbă distanţa dintre
linie sau pragul de elan şi cerc.
3. Se aleargă pe o distanţă de 10 metri cu viteze diferite (de la lentă
la rapidă) şi se trece prin fiecare cerc oprindu-se în echilibru în cel de-al
patrulea cerc. Se modifică distanţa dintre cercuri.
4. Se aleargă o distanţă de 10 metri, se opreşte echilibrat şi la un
semnal, vizual sau sonor, se execută o schimbare de direcţie.
Materiale: cercuri, conuri, cutii.
Obiective: se învaţă oprirea echilibrată după o deplasare.

67
Evoluţia: se poate face sub formă de întrecere, cu perechi sau sub
formă de ştafete.

Ex. 2:
1. Deplasare într-un picior, pe o distanţă scurtă (alternând
stângul, dreptul).
2. La fel cu obstacole mici sau cu linii trasate pe teren.
3. Deplasare cu picioarele lipite, înainte şi înapoi, într-o
parte într-alta a liniei.
4. Sărituri succesive: se va urmări lungimea pasului,
servindu-se de piciorul de sprijin şi de ridicarea piciorului liber.
Materiale: cutii, conuri, cercuri, pneuri.
Obiective: - descoperirea modului de sprijinire şi a noţiunii de elan
- îmbunătăţirea ritmului şi coordonarea deplasărilor
(segmentele inferioare).

Evoluţia:
Se poate face sub formă de întrecere.
Pentru exerciţiul 3: joc
Se ia o linie drept axă. La dreapta, sunt „în barcă", iar la stânga
„sunt pe mal".
Trecere de la
dreapta la
stânga urmând
instrucţiunile
profesorului
(M), în afara
cazului în care
profesorul ar
dori să mă
păcălească
68
spunându-mi „în mal" sau „pe barcă", într-un asemenea caz, dacă îi dau
ascultare, voi fi eliminat.

Ex. 3:
1. Alergare cu elan (3-4 paşi), sprijinirea şi elan cu ridicare; se
atinge cu capul o minge şi o batistă şi se execută o aterizare cu
echilibru, pe un culoar aproape vertical faţă de obiectivul de atins.
2. Acelaşi procedeu ca la punctul 1, dar adăugând un obstacol
înalt (o cutie pusă pe con), chiar înainte de culoar.
3. Alergare cu elan (8-10 paşi rapizi). Se va sări cât mai departe
posibil în groapa cu nisip.
4. Acelaşi procedeu ca la punctul 3, dar trecând succesiv peste
diferite obstacole lungi. Se va lucra asupra ritmului schimbând
distanţele dintre obstacole.
Materiale: minge, batiste sau numere pe spate, scaun, cutii,
conuri.
Obiective:
- coordonarea alergării cu elan, blocarea, elanul şi săritura.
- se va insista asupra flexionării picioarelor în momentul
luării elanului.
Imaginaţia: picioarele mele sunt ca nişte arcuri.
Evoluţia: se poate realiza sub formă de întrecere.

69
5.2. EXERCIŢII ŞI JOCURI PENTRU DEZVOLTAREA
CALITĂŢILOR COORDINATIVE
ŞI TEHNICA JOCULUI
Voi prezenta în continuare o serie de jocuri care contribuie la
dezvoltarea coordonării:

JOCURI SIMPLE

 Pământ şi foc. Joc în cerc. Din mijlocul acestuia, instructorul


aruncă, pe rând, o minge spre fiecare jucător şi strigă. Dacă strigă
« pământ », jucătorul care primeşte mingea trebuie ca, înante de a o
prinde, să numească un animal care trăieşte pe pământ, dar dacă strigă
« foc », primitorul nu trebuie să atingă mingea. Cel care greşeşte este
eliminat. Pentru nivelele A şi B se pot adăuga alte elemente: la strigatul
« aer », jucătorul care prinde mingea trebuie să numească o pasăre, iar
dacă instructorul striga « apă », o fiinţă care trăieşte în apă, etc.
 Prinde bastonul. Joc în cerc. Instructorul din mijlocul cercului
ţine, cu o singură mână, un baston vertical pe sol. El strigă un jucător şi
dă drumul bastonului. Cel numit trebuie să acţioneze cât mai rapid posibil
şi să prindă bastonul înainte ca acesta să cadă la pământ.
 Minge înşelătoare. Joc în cerc. Toţi jucătorii au mâinile la spate.
Instructorul aflat în centrul cercului aruncă sau imită aruncarea mingii
către coechipieri. Dacă coechipierul nu prinde mingea sau reacţionează la
fentă, jucătorul este eliminat.
 Închideţi uşa. Joc în cerc. Jucătorii stau cu picioarele depărtate.
Instructorul, din mijlocul cercului, încearcă să arunce mingea printre
picioarele coechipierilor. Jucătorii se pot apăra, apropiind picioarele, dar
dacă cel din centru face doar o fenta, nu au voie să apropie picioarele.
Când jucătorul lasă mingea să-i treacă printre picioare sau nu
reacţionează la fentă, este eliminat.
 Variantă: mingea la picior. Coechipierii trebuie să oprească
mingea cu talpa piciorului (joc de control).
 O minge dintr-o mie. Joc în cerc, cu jucătorii unul lângă altul.
Un jucător, cu mingea în cerc, strigă numele unui jucător din cerc şi în
acelaşi timp lasă mingea să cadă. Jucătorul care îşi aude numele se aruncă
la minge, o prinde, strigă « STOP ». Toţi ceilalţi jucători, care între timp
trebuie să fugă, se opresc. Jucătorul care are acum mingea trebuie să

70
încerce să atingă un jucător, aruncând mingea din locul în care se află.
Dacă reuşeşte, jucătorul atins este eliminat.
 Variantă: fiecare jucător fuge cu mingea la picior. Doar
jucătorul care îşi aude numele se aruncă la mijloc, opreşte mingea şi strigă
“STOP”. El încearcă să atingă mingea unui jucător “fugar”.
 Privirea. Joc în cerc. Antrenorul aruncă mingea spre un jucător.
Coechipierii din stânga şi din dreapta acestuia trebuie să se aşeze pe vine
cât mai repede. Ultimul este eliminat. Jucătorul care lasă mingea să cadă
este eliminat.
 Variantă: jucătorul din mijloc dă mingea unui coechipier.
 Urechea acoperită. Joc în cerc. Jucătorii din stânga şi din
dreapta jucătorului care primeşte mingea trebuie să-şi acopere urechea
apropiată de acesta, respectiv urechea dreaptă sau stângă. Cel care
greşeşte sau cel care este ultimul este eliminat.
 Apă şi pământ. Joc în cerc. Jucătorii aleargă pe linia unui cerc.
Dacă antrenorul strigă « pământ », ei sar în interiorul cercului. Dacă strigă
« apă », în afara lui. Cel care greşeşte este eliminat.
 Variantă: toţi jucătorii au mingea la picior. Dacă antrenorul
strigă “pământ”, ei conduc mingea în interiorul cercului, dacă strigă
“apă”, o conduc în afara cercului.
 Imită antrenorul. La semnalul antrenorului, jucătorii trebuie să
imite cât mai repede posibil mişcarea acestuia: statul într-un picior,
ridicatul unui genunchi, picioarele lipite etc.
 Variantă: antrenorul arată o mişcare anume sau un exerciţiu cu
mingea, iar jucătorii trebuie să-l imite pe antrenor.

JOCURI DE REACŢIE LA SEMNALE AUDITIVE

 Cine aude mai bine?


a. Antrenorul anunţă adoptarea anumitor poziţii, iar jucătorii le
realizează cât mai repede: aşezat, săritură, rotaţie, grupare câte 3 sau
5. Cine va fi ultimul?
b. Antrenorul anunţă anumite poziţii, iar jucătorii trebuie să realizeze,
cât mai repede, contrariul poziţiei. Exemplu: aşezat - în picioare;
culcat pe burtă - culcat pe spate etc.
c. Când antrenorul strigă o anumită poziţie, jucătorii trebuie să stea
nemişcaţi.
d. Aceleaşi jocuri, dar jucătorii au mingea la picior.
 Cap şi pajură. Jucătorii se găsesc faţă în faţă, în două grupuri.
Un grup este desenat drept « cap », iar celălalt « pajura » (sau nume de
71
club, de jucător, de culoare etc.). În momentul în care antrenorul strigă
« cap », cei din grupul respectiv încearcă să-i atingă pe cei din grupul
« pajura », înainte ca aceştia să-şi atingă casa (o parte din cele două parţi
ale terenului). Numărul de « pajure » atinse va fi numărul de puncte.
a. Puteţi formula cuvintele de acţiune dintr-o poveste, astfel încat
grupul va trebui să asculte şi să facă ce i se spune.
b. Idem, cu întuneric şi lumină. Grupurile sunt numite « întuneric » şi
« lumină ». Un zar (culorile întunecoase sau deschise) determină ce
grup vânează şi care grup fuge.
c. Cap şi pajură, cu mingea la picior. Cel de al doilea jucător încearca
să-şi atingă adversarul sau să-l atingă cu mingea (aruncaţi încet).
d. Palma. Doi jucători, faţă în faţă. Unul din cei doi ţine mâna cu palma
întoarsă în sus. Celălalt nu poate pleca decât în momentul în care a
atins mâna adversarului său. Apoi adversarul poate să încerce să-l
atingă.
 Vânatorul ABC. Jucătorii sunt repartizaţi în trei şiruri indiene,
A, B şi C, unul lângă altul. Când antrenorul strigă A, fiecare jucător din
acest şir trebuie să atingă jucătorul care se află lânga el din şirurile B şi C.
Care jucător A este cel mai rapid ? Care este cel mai lent ?
a. Antrenorul anunţă două rânduri sau două culori, care ating jucătorul
din şirul celălalt. Exemplu: animatorul strigă A şi B. Jucătorii din
aceste şiruri trebuie să atingă jucătorii din şirul C. Cine va atinge
primul?
b. Când antrenorul strigă « şirul A », rândul A trebuie să-i atingă pe
jucătorii din B şi C. Antrenorul poate să strige culoarea şirului.
 Cursa de numere cu mingea. Grupul este împărţit în două.
Fiecare jucător primeşte un număr. Antrenorul strigă un număr, iar
jucătorii strigaţi intră în acţiune. De preferinţă, maximum 4 jucători (mai
puţin timp de aşteptare). La semnalul auditiv (strigă, fluieră, bate din
palme etc.) sau vizual (lasă să cadă o minge, face semn cu braţul),
jucătorii se bat în duel pentru a putea avea mingea. Jucătorii încearcă să
marcheze într-o poartă oarecare.
 Trage la poartă.
a. Jucătorii marchează fiecare în poarta adversarului.
b. Jucătorii trebuie să conducă mingea în afara dreptunghiului.
c. Jucătorii trebuie să conducă mingea prin întoarcere spre partea lor.
 Jocul cu numere. Antrenorul strigă mai multe numere. Forma
de meci 1-1 la 4-4 cu portari titulari. Mingea în teren, pentru început.
Antrenorul poate, de asemenea, să arunce mingea oriunde în teren.

72
 Bomba. Jucătorul 1 ţine un balon lateral la înălţimea umărului.
Jucătorul 2 stă în faţa jucătorului 1, la distanţă foarte mică. Jucatorul 1 dă
drumul balonului, jucătorul 2 reacţionează cât mai repede posibil. Bomba
(balonul) nu are voie să atingă pământul.
 Boneta. Cursa cu numere. Două echipe. O bonetă la distanţă
egală de cele două echipe. Fiecare jucător primeşte un număr şi stă în
spatele liniei. Antrenorul strigă un număr. Jucătorii strigaţi se duc cât mai
repede spre bonetă. Jucătorul care reuşeşte să aducă boneta în partea sa,
fără să fie atins de celălalt, obţine un punct pentru echipa sa. Dacă este
atins, punctual va merge la cealaltă echipă.
a. Strigaţi două numere (o bonetă)
b. Strigaţi două numere (două bonete la mijloc).
 Hoţul şi poliţistul. Toţi jucătorii conduc balonul în romb.
Deodată antrenorul strigă numele unuia dintre jucători, care devine
poliţist. El trebuie să încerce să atingă cât mai mulţi jucători posibil. Hoţii
trebuie să fugă spre pădure sau spre casă. Toţi hoţii conduc balonul cu
piciorul. Poliţistul nu are balon. Cel care este atins trebuie să meargă la
închisoare. Dacă toţi hoţii au fugit, poliţistul dispare şi jocul se repetă.
 Două bastoane. La semnal, daţi drumul bastonului şi conduceţi
rapid mingea spre celălalt baston. Dacă bastonul nu cade = 1 punct
(învăţaţi să colaboraţi prin coordonare în doi).
 Între doi. Un balon între cei doi jucători. Jucătorul încearcă să
lovească mingea cu piciorul şi să se întoarcă la bastonul lui. Bastonul lui
nu trebuie să cadă la pământ.
 Un baston pentru doi. Un balon pentru doi jucători. Jucătorul 1
dă drumul bastonului lui şi conduce balonul cât mai departe posibil,
opreşte mingea şi se întoarce la bastonul lui. Bastonul nu trebuie să cadă.
Dacă bastonul cade, se schimbă jucătorul. Cine va duce mingea mai
departe?
 Patru puncte cardinale. Jucătorii conduc mingea pe o suprafaţă
delimitată. Antrenorul desemnează cele patru puncte cardinale: nord, est,
sud şi vest. Când antrenorul anunţă unul dintre puncte, jucătorii conduc
mingea, cât mai repede posibil, spre acel punct. Cine este primul ?
 Trecerea balonului din cerc în cerc. Toţi jucătorii dintr-un cerc
au câte un număr. Cel de-al doilea jucător nu poate pleca dacă primul se
află în cerc. Care grupă va termina prima ? Antrenorul strigă un număr.
Jucătorii trebuie să reacţioneze cât mai rapid posibil la primul semnal.
Trebuie atenţie în timpul efortului pentru al doilea semnal.
 Variantă: acelaşi exerciţiu, dar cu mingea la picior.

73
 Care echipă va câştiga? Jucătorul 1 aleargă în jurul conului său
şi coteşte la dreapta, spre conul celălaltei echipe. Se întoarce alergând la
echipa sa şi transmite ştafeta jucătorului 2, care o transmite jucătorului 3.
Care echipă va câştiga?
 Cursa căsuţelor. Suprafaţa de joc este împărţită în 3 căsuţe.
Jucătorii stau în căsuţa din mijloc. Antrenorul strigă o căsuţă, de exemplu:
• Căsuţa 1, 2 sau 3;
• Arată cu ajutorul unei mingi (mare, mijlocie şi mică);
• Casa, grădina, şcoala (sub formă de poveste).
Jucătorii se grăbesc în căsuţa respectivă. Cine este primul ? Cine este
ultimul ?
 Variantă: cursa căsuţelor cu mingea la picior.
 Cine e mai iute? Jucătorul 1 porneşte brusc de la centru şi trece
printr-un cerc. Continuă să alerge în jurul conului, se întoarce şi transmite
ştafeta jucătorului 2 şi acesta, mai departe, jucătorului 3, etc. Care grupă
va câştiga?
 Variantă: jucătorul 1 aleargă cu mingea în mână (sau la spate sau
la ceafă) în jurul conului, se întoarce alergând şi transmite ştafeta
jucătorului 2, şi acesta, mai departe lui 3. Care grupă va câştiga ?
 Hoţii eliberaţi. Jucătorii din închisoare pot fi eliberaţi de un hoţ,
în momentul în care poliţistul este desemnat de antrenor. Odată eliberat,
hoţul primeşte un nou balon.
 Jocul bastoanelor. Doi jucători ţin câte un baston (de 150 cm) la
vertical, la o distanţă determinată de viteză şi de abilitatea lor. La
semnalul unuia dintre jucători, cei doi dau drumul la bastoane. Fiecare
încearcă să prindă bastonul celuilalt, înainte de a cădea. Dacă acţiunea
reuşeşte, se poate mări distanţa dintre jucători cu un pas. Începeţi cu
distanţa de 1 metru.
 Alergare variată
 Jucătorul 1, cu mingea în mână, aleargă până la con (dus-venit)
şi transmite ştafeta jucătorului 2, care o transmite mai departe
jucătorului 3. Fiecare jucător aleargă diferit. De exemplu,
jucătorul 1 cu mingea pe burtă, 2 cu mingea la spate, 3 cu
mingea la ceafă, etc.
 Jucătorul rostogoleşte mingea până la con, ia mingea în mâini, se
întoarce spre grupa sa şi transmite ştafeta jucătorului următor.
 Jucătorul driblează mingea până la con, ia mingea în mâini,
aleargă în jurul conului, se întoarce spre grupa sa şi transmite.

74
 Jucătorul blochează mingea între picioare şi sare până la con, ia
mingea în mâini, aleargă în jurul conului, se întoarce spre grupa
lui şi transmite ştafeta jucătorului următor.
 Jucătorul 1 conduce mingea în jurul conului, se întoarce
conducând mingea şi transmite ştafeta jucătorului 2, iar acesta
mai departe jucătorului 3. Care grupă va câştiga?
 Jucătorul 1 conduce mingea cu piciorul în jurul conului, dă o
pasă jucătorului 2, iar acesta face acelaşi lucru cu jucătorul 3.
Care grupă va câştiga?
 Jucătorul 1 aleargă până la con, se întoarce şi împreună cu
jucătorul 2, mai aleargă odată, revin, jucătorul 1 se opreşte,
jucătorul 2 continuă alergarea cu jucătorul 3.
1 / 1+2 / 2+3 / 3.
 Jucătorul 1 aleargă până la con, se întoarce şi, împreună cu
jucătorul 2, mai face o tură, apoi şi cu jucătorul 3 continuă
următoarea tură. Mai departe, jucătorul 1 se opreşte, 2 şi 3
continuă alergarea. În final, termină cursa numai jucătorul 3.
1 / 1+2 / 1+2+3 / 2+3 / 3.
 Jucătorii aleargă câte doi, ţinându-se de mână: 1+2 / 2+3 / 3+1
 Un jucător aleargă înainte şi altul în urmă.
 Jucătorul 1 aleargă cu două mingi în mâini în jurul conului, se
întoarce alergând şi transmite ştafeta jucătorului 2, iar acesta o
transmite lui 3. Care echipă va câştiga?
 Jucatorul 1 driblează, conduce mingea dus şi întors şi transmite
ştafeta următorului jucător.
 Jucatorul 1 conduce mingea cu piciorul dus şi întors şi transmite
ştafeta următorului jucător.
 Jucătorul 1 conduce mingea în zig-zag, dus şi întors şi transmite
ştafeta următorului jucător.
 Jucătorul 1 conduce mingea cu piciorul, evitând un obstacol, dus
şi întors şi transmite ştafeta următorului jucător.
 Jucătorul 1 avansează la fiecare lovitură cu capul, prinde mingea
în mâini, dus şi întors (maximum o atingere de pământ), şi
transmite ştafeta următorului jucător.
 Jucătorul 1 avansează şi la fiecare lovitură cu piciorul urmează
prinderea mingii în mâini, dus şi întors (maximum, o atingere a
mingii de sol), şi transmite ştafeta următorului jucător.
 Jucătorul 1 conduce mingea până în cerc (cca. 1 m) şi o lasă, se
întoarce alergând şi transmite ştafeta celui de-al doilea jucător,

75
care merge să ia mingea. Al treilea jucător o lasă din nou. Care
grupă va câştiga?
 Jucătorul 1 conduce mingea până la primul cerc (cca. 5 m) şi o
lasă, se întoarce alergând şi transmite ştafeta celui de-al doilea
jucător, care merge să ia mingea din primul cerc şi o conduce
până la al doilea cerc. Jucătorul 2 se întoarce alergând şi
transmite ştafeta jucătorului 3, care conduce mingea din al doilea
cerc până la grupă. Care grupă va câştiga ?
 Ştafete cu accent pe exersarea câtorva tehnici de bază:
 Trecerea mingii de la un picior la altul.
 Progresarea laterală cu talpa piciorului preferat.
 Progresarea laterală cu talpa piciorului mai puţin puternic.
 Lansarea mingii cu talpa ambelor picioare.
 Retragerea cu talpa piciorului.
 Înaintarea în alternativă, cu interiorul sau exteriorul piciorului
preferat.
 Înaintarea în alternativă, cu interiorul sau exteriorul piciorului
mai puţin puternic.
 Conducerea mingii până la con, aducerea înapoi cu talpa,
cotitura piciorului. Tragerea mingii înaintea celui de-al doilea
jucător, etc.
 Conducerea mingii până la con, cotitură interioară cu piciorul
şi pasă celui de-al doilea jucător, etc.
 Conducerea mingii până la con, cotitură exterioară cu piciorul
şi pasă celui de-al doilea jucător, etc.
 Toţi jucătorii îşi dau mâna şi formează un lanţ. Primul jucător
conduce mingea până la con şi înapoi, schimbă locul, până
când toţi jucătorii conduc mingea. Care grupă va câştiga?
 Jucătorii sunt aşezaţi în coloană. Mingea se transmite pe
deasupra capului, ultimul jucător aleargă înainte.
 Conducerea mingii înainte de a o face să treacă printre
picioare, până la ultimul jucător. Cine va fi primul?

Sfaturi:
 Jucătorii trebuie repartizaţi în grupe de 3-4;
 Distanţa ştafetei este de maximum 10 m;
 În prealabil se va stabili numărul de ture ale fiecărui jucător,
cu scopul de a creşte gradul de dificultate; puteţi combina
câteva tehnici de bază;

76
 Folosiţi limbajul copiilor;
 În caz de grupe inegale în număr, faceţi în aşa fel încât să
aveţi un număr egal de ture, lăsând pe cineva să alerge de
două ori;
 În caz de îndeplinire incorectă a condiţiei nu se va admite o
repetare, jucătorul cu pricina va aştepta următoarea tură;
 Care grupă va câştiga?
- Cea care se va aşeza prima.
- Cea care se va alinia prima ţinându-se de mână.
- Cea care se va alinia prima cu mâinile încrucişate.
- Cea care se va alinia prima în coloană cu mâinile pe umerii
celuilalt.

JOCURI ÎN DOI (CU O MINGE)

• Se aruncă mingea de la unul spre altul şi se recuperează fără a o lăsa


să cadă;
• Se aruncă mingea de la unul la altul şi se recuperează cu consemnare
suplimentară (de atins genunchii, picioarele, pământul, de a se roti
înainte de a recupera mingea cu precizie);
• Se rostogoleşte mingea de la unul către altul ;
• Mingea se aruncă şi se recuperează deasupra capului (sărind);
• Jucătorii sunt unul în spatele celuilalt; cel care este în faţă aruncă
mingea vertical în faţa lui şi trece în spate, iar al doilea o recuperează,
o aruncă la fel şi trece în spate şi se continuă;
• Jucătorii sunt unul lângă altul, un jucător aruncă mingea în aer în faţa
lui, doi jucători schimbă poziţia astfel încât al doilea jucător să poată
recupera mingea;
• Jucătorul rostogoleşte mingea între picioarele îndepartate ale
coechipierului (faţă în faţa). În momentul în care mingea trece de
picioarele jucătorului, al doilea jucător se întoarce şi reia cât mai
rapid. După fiecare exerciţiu, rolurile se schimbă;
• Un jucător aruncă mingea în aer şi arată o cifră pâna la 5. Alt jucător
trebuie să strige cifra şi să recupereze mingea;
• Doi jucători îşi aruncă mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor
voleu, eventual lăsând mingea să salte înainte de a o pasa
coechipierului.

77
• Doi jucători îşi aruncă mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor cu un
consemn suplimentar (atingerea genunchilor, a picioarelor sau a
solului ori prin întoarcere);
• Doi jucători, unul în spatele celuilalt; primul aruncă mingea în aer şi
fuge de sub minge; al doilea o recuperează;
• Doi jucători, unul lângă altul; unul aruncă mingea în aer, cei doi îşi
schimbă locurile astfel ca cel de-al doilea să recupereze mingea;
• Unul din jucători aruncă mingea printre picioarele îndepartate ale
coechipierului (feţele în aceeaşi direcţie). În momentul în care al
doilea jucător vede mingea rostogolindu-se, recuperează mingea cât
mai repede posibil şi apoi schimbă rolurile;
• Unul din jucători (faţă în faţă) aruncă mingea printre picioarele
îndepartate ale coechipierului; în momentul în care al doilea jucător
vede mingea rostogolindu-se, se întoarce şi recuperează mingea cât
mai repede posibil, apoi schimbă rolurile.

JOCURI ÎN DOI (CU DOUĂ MINGI)

• Jucătorii faţă în faţă. Cei doi aruncă mingea cu faţa la pământ şi


recuperează mingea celuilalt, după o săritură înapoi.
• De rostogolit mingea cu ambele mâini sau cu mâna dreaptă ori
stângă, cu precizie, unul spre altul, încât baloanele să se atingă.
• Jucătorii faţă în faţă; de săltat mingea şi de schimbat mingea fără să
se oprească.
• Jucătorii faţă în faţă; de săltat mingea, de fugit în jurul mingii, a altui
jucător şi de recuperat propria minge înainte ca ea să se oprească.
• Jucătorii faţă în faţă; aruncaţi mingea în aer deasupra capului şi
schimbaţi rapid mingea.
• Jucătorii faţă în faţă; ei aruncă mingea vertical, deasupra capului şi
schimbă locurile, deplasându-se lateral (fără săritură)
• Jucătorii faţă în faţă; aruncă mingile vertical şi în faţă, şi recuperează
mingea celuilalt după un avânt/salt.
• Jucătorii faţă în faţă; jucătorul 1 aruncă mingea vertical, în timp ce
jucătorul 2 face o pasă către primul jucător; jucătorul 1 pasează rapid
către jucătorul 2 şi încearcă să recupereze mingea trimisă de jucătorul
2 înainte ca ea să atingă solul.
• Jucătorii faţă în faţă; jucătorul 1 aruncă mingea vertical, în timp ce
jucătorul 2 face o pasă precisă către primul jucător; jucătorul 1 ia

78
mingea în mâini şi o rearuncă spre jucătorul 2, care recuperează
mingea şi o întoarce cu interiorul piciorului spre jucătorul 1.

JOCURI ÎN 3, 4 SAU 5
• Aruncă mingea şi recupereaz-o la semiînălţime; urmăreşte/urmează
mingea.
• Aruncă mingea şi recupereaz-o deasupra capului; urmăreşte/urmează
mingea.
• Aruncă mingea la semiînălţime şi recupereaz-o deasupra capului,
sărind; urmăreşte/urmează mingea.
• Doi jucători faţă în faţă cu câte o minge în mână; jucătorul 1 aruncă
mingea spre jucatorul 2 cu un picior în faţă; jucătorul 2 rostogoleşte,
în acelaşi timp, o minge spre jucătorul 1.
 Variante:
• Jucătorul 2 aruncă mingea către jucătorul 1 cu un pas sărit; ritmul
trebuie să se accelereze progresiv; două grupe de minimum 2
jucători.
• Treci spre altul cu o săritura şi urmăreşte/urmează mingea.
• Saltă mingea până la jucător şi pasează mingea.
• Saltă mingea până la mijloc, încetează şi apoi aruncă mingea spre
următorul şi urmăreşte mingea.
• Doi jucători pleacă în acelasi timp, aruncând mingea (cu două mâini,
sau mâna dreaptă, ori stângă) spre altă grupă; se opresc la jumătatea
de drum unul lângă altul şi aruncă mingea spre jucătorul următor;
apoi cei doi pornesc; faceţi astfel ca cei doi jucători, care trebuie să se
privească, să pornească în acelaşi timp; jucătorii se alătură propiei
grupe.
 Variantă: jucătorii rostogolesc mingea unul spre celălalt.

ALTE EXERCIŢII
• Patru jucători cu două baloane sunt aranjaţi încrucişat; doi jucători
aruncă mingile între ei, într-un timp determinat; ceilalţi jucători
încearcă să jeneze jucătorii, aruncând propriile lor mingi; care va fi
cel mai mare număr de aruncători?
• Patru jucători, aranjare încrucişată, două mingi; doi jucători
rostogolesc mingea într-un timp determinat; alţi jucători încearcă să-i
jeneze lăsând mingile lor; care va fi cel mai mare număr de
rostogoliri?
79
COORDONAREA OCHI-PICIOR
O mare parte a materialului parcurs poate fi încadrată în exerciţiile
care ameliorează coordonarea ochi-picior. Este totuşi, important a se
insista asupra acestei relaţii, dar şi asupra coordonării dintre ochi şi mână
şi aceasta pentru că ea învaţă jucătorii să estimeze traiectoria mingii în
spaţiu şi în timp şi verifică aptitudinile şi progresele lor.
• Aruncaţi mingea în aer, lăsaţi-o să sară o dată, rearuncaţi-o în aer cu
piciorul şi recuperaţi-o în mâini (2, 3, 4, 5 sărituri).
• Aruncaţi mingea în aer şi recuperaţi-o cu ambele mâini (fără ca ea să
salte).
• Aruncaţi mingea în aer, cu mâna stângă şi dreaptă, alternativ, fără ca
ea să salte.
• Aruncaţi mingea în aer cu piciorul stâng şi drept, alternativ, şi
recuperaţi-o cu ambele mâini.
• Aruncaţi mingea în aer cu piciorul drept şi recuperaţi-o cu mâna
stângă.
• Aruncaţi mingea în aer cu piciorul stâng şi recuperaţi-o cu mâna
dreapta.
• Aruncaţi mingea în aer, atingeţi genunchiul, picioarele sau
pământul/solul şi recuperaţi-o.
• Aruncaţi mingea în aer, loviţi cu mâinile sub minge, lăsaţi-o să salte
şi loviţi mâinile deasupra mingii şi recuperaţi-o; loviţi de două ori din
mâini, de trei ori pentru cel care soseşte.
• Aruncaţi mingea în aer, recuperaţi-o cu braţele întinse deasupra
capului.
• Aruncaţi mingea în spate, pe deasupra capului, faceţi jumătate de
cerc şi recuperaţi-o.
• Aruncaţi mingea în aer, faceţi un tur (cerc complet) şi apoi
recuperaţi-o cu mâna stângă.
• Aruncaţi mingea în aer, luaţi rapid poziţia aşezat, cu picioarele
îndepartate şi întinse, lăsaţi mingea să salte între picioare, ridicaţi-vă
şi recuperaţi mingea.
• Aruncaţi mingea în aer, lăsaţi-vă rapid culcat pe spate, lăsaţi mingea
să salte între picioare, ridicaţi-vă şi recuperaţi mingea.
• Aruncaţi mingea în aer, lăsaţi-o să-şi ia avânt (să salte) şi treceţi pe
sub ea şi recuperaţi-o.
• Aruncaţi mingea în aer şi recuperaţi-o în poziţie şezândă.

80
• Conduceţi mingea şi, la semnalul antrenorului, atingeţi mingea cu
diferitele părţi ale corpului (călcâi, interiorul sau exteriorul piciorului,
talpă, genunchi, cap, piept, spate).
• Aruncaţi mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor, în voleu, eventual
lăsând mingea să salte înainte de a o pasa coechipierului.
• Aruncaţi mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor la un consemn
suplimentar (de exemplu, atinge genunchii, picioarele sau solul).
• Aruncaţi mingea în aer şi recuperaţi-o deasupra capului.
• Jucătorii sunt unul în spatele celuilalt. Primul aruncă mingea în aer şi
fuge de sub minge. Al doilea o recuperează.
• Jucătorii sunt unul lângă altul. Un jucător aruncă mingea în aer. Cei
doi îşi schimbă locurile astfel ca al doilea să recupereze mingea.
• Jucătorii faţă în faţă, cu o minge pentru fiecare jucător. Doi aruncă
mingea simultan în aer şi o recuperează încrucişat, după un
avânt/salt.
• Jucătorii aruncă mingea între picioarele îndepărtate ale coechipierului
(fetele în aceeaşi direcţie). În momentul în care al doilea jucător vede
mingea rostogolindu-se, o recuperează cât mai repede posibil. Apoi
schimbă rolurile.
• Doi jucători faţă în faţă, având câte o minge. Jucătorul 1 aruncă
mingea vertical. În acelaşi timp, jucătorul 2 face o pasă primului
jucător. Jucătorul 1 pasează rapid înapoi către jucătorul 2. Jucătorul 1
încearcă să recupereze mingea aruncată înainte ca aceasta să atingă
solul.
• Jucătorul aruncă mingea între picioarele îndepărtate ale
coechipierului (faţă în faţă). În momentul în care vede mingea
rostogolindu-se, cel de-al doilea jucător se întoarce şi o recuperează
cât mai repede posibil. Apoi se schimbă consemnele (acţiunile).
• Jucătorii îşi pasează mingea cu interiorul piciorului şi urmăresc
mingea (minimum 3 jucători).
• Doi jucători faţă în faţă. Jucătorul 1 aruncă mingea. În acelaşi timp,
jucătorul 2 dă o pasă precisă jucătorului 1. Jucătorul 1 ia mingea în
mâini şi o rearuncă spre jucătorul 2, care o recuperează şi o întoarce
cu interiorul piciorului spre jucătorul 1.
• Aruncă mingea unul spre altul, cu plecare din mâini. Mingea este
urmată şi coechipierul care recuperează mingea repetă exerciţiul
(minimum 3 jucători).
• Jucătorul 1 aruncă o minge uşoară către jucătorul al doilea, care
trimite mingea cu capul.
81
• Săritură uşoară: jucătorul 1 aruncă mingea deasupra jucătorului 2
care este culcat pe burtă. Jucătorul 1 sare deasupra jucătorului 2 şi
recuperează mingea înaintea săriturii. De câte ori a săltat mingea?
• Doi jucători conduc mingea simultan spre altă grupă şi o pasează.
Apoi, următorii doi pleacă. Faceţi astfel ca cei doi jucători să plece în
acelaşi timp (ei trebuie să se privească). Jucătorii se alătură iaraşi
echipei.

ARUNCARE PENTRU PATRU JUCĂTORI ŞI DOUĂ MINGI


• Doi jucători îşi pasează mingile cât mai des posibil, cu interiorul
piciorului, într-un timp determinat; alţi doi jucători încearcă să atingă
mingea părţii adverse, făcând să se rostogolească mingile lor.
 Variantă: În loc de rostogolirea mingii, pasare cu interiorul
piciorului. Care va fi cel mai mare număr de pase?
• Doi jucători, X1 şi X2, trimit o minge cât mai des, unul spre altul, cu
plecare din mâini, contorizaţi într-un timp determinat; alţi jucători, Y,
încearcă să jeneze acţiunile acestora cu propria lor minge; care va fi
cel mai mare număr de pase ?

EXERCIŢII DE COORDONRE OCHI-MÂNĂ-PICIOR


 Jonglaţi cu diferite părţi ale corpului (c): capul, umerii, gamba
superioară, călcâiul, interiorul şi exteriorul piciorului.
• Un jucător încearcă să jongleze cu acelaşi picior, două mingi.
• Un jucător încearcă să jongleze cu piciorul cât mai multe mingi
posibil.
• Un jucător conduce mingea între conuri şi jonglează simultan cu
mingea de cauciuc.
• Câte doi jucători îşi pasează între ei, una din mingi; între timp, după
fiecare pasă, aruncă în aer o minge, cu mâinile; balonul din aer nu
trebuie să atingă pământul.
• Doi jucători joacă mingea împotriva peretelui şi între timp, au grijă
de o altă minge din aer.
• Doi jucători joacă alternativ mingea de la sol şi pe cea din aer;
mingea poate să salte odată sau de două ori, dar nu poate atinge
pământul.

EXERCIŢII DE COORDONARE OCHI-MÂNĂ-PICIOR

82
CU MINGILE DE TENIS
• Jucătorul aruncă mingea de tenis în aer şi o recuperează.
• Jucătorul aruncă mingea de tenis în aer, loveşte palmele şi o
recuperează.
• Jucătorul lansează mingea de tenis şi o recuperează.
• Jucătorul A arunca mingea de tenis spre jucătorul B, care o
recuperează într-un con.
• Jucătorul aruncă mingea de tenis în aer şi o recuperează într-un con
întors.
• Jucătorul conduce mingea de tenis cu piciorul.
• Jucătorul conduce mingea de tenis cu interiorul sau exeriorul
piciorului.

ORGANIZAREA TERENULUI ŞI A JUCĂTORILOR


• Jucătorii trasează pe loc liniile terenului, pe lânga un con sau o piesă
metalică.
• Fiecare jucător are un balon sau o minge.
Jocul porţilor. Jucătorii conduc mingea cu piciorul = merg cu
maşina. Ei încearcă să treacă pe lângă cât mai multe porţi, dar nu de două
ori pe lângă aceeaşi poartă. Când antrenorul ridică mâna (poliţia),
jucătorul trebuie să treacă mingea prin poarta cea mai apropiată. Cine a
trecut cât mai multe porţi?
Jocul curbelor şi a liniilor frânte. Jucătorii conduc mingea cât
mai variat în zig-zag, şerpuit sau în slalom printre jaloane, în cercuri largi,
putând dribla spre lateral sau înainte ori înapoi.
Jocul podurilor. Jucătorii conduc liber mingea în jumătatea stângă
a terenului (mingea = maşina). În momentul în care antrenorul deschide
un pod (între două jaloane), jucătorii trebuie să-l treacă cât mai repede, în
cealaltă jumătate de teren. Cine va fi primul în cealaltă zonă ? Antrenorul
poate deschide şi două poduri.
Jocul triunghiurilor. Fiecare jucător conduce mingea lui în
triunghi, într-un sens şi în celălalt, păstrând distanţa între ei.
Joc în pătrat.
• Fiecare jucător conduce mingea lui în pătrat, într-un sens şi în
celălalt, păstrând distanţa între el şi ceilalţi.
• Fiecare are o minge. Jucătorii se deplasează de la o linie la alta sau de
la un con la altul.
Jocul liniilor
83
• Într-o sală cu multe linii, jucătorii conduc mingea de pe o linie. La
semnalul antrenorului, jucătorii transmit mingea liniilor apropiate.
• Rambo – un jucător fără balon vânează cât mai multe mingi posibile
ale coechipierilor, fără limite.

ŞUTURI SPRE CONURI ŞI ÎN PERETE


• Jucătorul încearcă să atingă conul (1 punct) sau să-l răstoarne (2
puncte) de la 4-5 paşi.
• Şutarea mingii la perete cât mai des posibil (efectuarea tuturor
exerciţiilor se face cu ambele picioare)
Şutarea mingii printre picioare. Coechipierul are picioarele
depărtate, iar jucătorul încearcă să introducă mingea printre picioarele lui.
Răsturnarea conului în doi
- Jucătorii încearcă să răstoarne conul de la 4-5 paşi.
• Trimiterea balonului cu capul spre o poartă, după lansarea de la
coechipier.
Joc în trei.
• Trei jucători aşezaţi în triunghi joacă mingea în sensul acelor de
ceasornic şi apoi în sens invers. Distanţă de 5-6 paşi. Jucătorul joacă
mingea şi ajunge la celălalt con (a pasa – a urmări) sub formă de joc;
într-un timp precizat se pasează mingea cât mai des posibil în
triunghi. Cine va câştiga?
• În aceeaşi formaţie, dar mingea este jucată într-un spaţiu. Jucătorul
anticipeaza mingea, plecând de la con. Urmăreşte mingea. Distanţa
triunghiului: 5 paşi, până la con 3-4 paşi.
Joc în triunghi.
• Aşezare în triunghi. Jucătorul din mijloc primeşte mingea, schimbă
unghiul de joc, duce mingea şi o pasează celuilalt jucător, care o
retrimite, etc. Distanţa 5-6 paşi. Schimbare dupa 10 pase.
Joc în romb. Aşezare în romb. Distanţa 6-7 m. Se joacă mingea şi
se urmăreşte, în timp precizat, în cât mai multe tururi complete.
Joc variat.
• Aşezare în romb. Mingea este jucată alternativ în faţă şi oblic.
Jucătorii rămân pe loc. Jucătorii urmăresc mingea (minimum 5
jucători).
• Aşezare în romb. O minge se joacă între porţi şi se urmăreşte. Se
execută în ambele sensuri.
• Variante: - Se folosesc mai multe mingi.

84
- Se foloseşte o singură minge; în mijloc un jucător poate bloca
porţile. Jucătorii trebuie să privească în ce direcţie va juca mingea.
Joc în pătrat. Aşezare în pătrat/romb; o minge pentru o grupă.
Distanţa pătratului, în care se joacă mingea, 5-6 m. Jucătorul anticipează
şi se duce la întâmpinarea mingii, care se urmăreşte.
 Variante: - se folosesc mai multe mingi.
- se exersează cu două mingi în acelaşi pătrat.
- se folosesc mai multe mingi.
Vânătoarea. Jucătorii conduc mingea cu piciorul într-un spaţiu
delimitat. Unul sau mai mulţi vânători cu mingea la picior, încearcă să
atingă mingea părţii adverse. Se schimbă locurile dacă unul dintre
vânători atinge o minge.
• Variantă: în loc să atingă mingea părţii adverse, se poate cere să
se atingă jucătorul advers sub genunchi. Învăţaţi-l pe vânător să
şuteze uşor şi precis. Nu lăsaţi ca jocul să degenereze în cazul în
care jucătorii ar şuta foarte puternic.
Jocul cu bile. Un jucător şutează sau aruncă o minge colorată,
minge de tenis sau de baschet, de la 15 m (bila=poarta). Fiecare pe rând,
jucătorii încearcă să şuteze mingea cât mai aproape de poartă. Cel care a
şutat cel mai aproape primeşte trei puncte, al doilea două puncte şi al
treilea un punct.
Variante:
• Jocul poate fi jucat şi cu două echipe şi se elimină mingea
adversarului (a se vedea regulamentul jocului cu bile);
• Jucătorul încearcă să joace mingea în cercuri, folosind cât mai puţine
lovituri. Mingea trebuie să rămână în cerc.
Fotbal – bowling. Pe o distanţă de 5-7 m, sunt aşezate nouă conuri.
Jucatorii pot şuta de trei ori. Cine va răsturna mai multe conuri?
• Variantă: câte încercări îi trebuie jucătorului pentru a răsturna
toate conurile?
Omul pe stradă. Două echipe, X şi Y, se aşează pe două rânduri,
faţă în faţă, cu o minge la fiecare pereche. Echipa Y conduce mingea cu
piciorul pe stradă (printre cele două rânduri). Jucătorii echipei X trebuie
să încerce să atingă jucătorii echipei Y, folosind partea interioară a
piciorului (dar să nu lovească deasupra genunchiului). Câţi jucători au
fost atinşi dupa cinci treceri pe stradă ? După cinci treceri se schimbă
rolurile.
Păstorul. Jucătorul X încearcă să transfere două mingi pe o
anumită distanţă, cu ajutorul propriei sale mingi. De câte ori trebuie să
şuteze jucătorul X ca să treacă cele două mingi dincolo de linia laterală ?
85
Jucătorul X poate de fiecare dată să pună mâna pe minge ca să o poată
aşeza înainte de a şuta.
Variantă: jucătorul nu poate aşeza mingea cu mâna înainte de a şuta.
Fotbal – biliard. Într-un spaţiu delimitat, se încearcă atingerea
celorlalte două mingi, cu propria minge (învaţă să tragi uşor şi precis).
Campioni la pase şi conducere. Două echipe. Echipa X pasează,
iar echipa Y conduce mingea. Câte pase poate da echipa X înainte ca
echipa Y să înconjoare de doua ori echipa X ?
Mingea – sticla. O sticlă de plastic umplută cu apă pentru fiecare
jucător. Jucătorul X încearca să şuteze în sticla jucătorului Y pentru a o
răsturna. Dacă sticla cade, jucătorul Y trebuie mai întâi să recupereze
mingea, să o aşeze lângă con şi să ridice cât mai repede sticla. Câştigător
este cel care are cât mai multă apă în sticla lui, după un timp.
Fotbal - pătrat. Echipa X este aşezată în pătrat. Echipa Y se află
pe cele patru laturi. O minge la doi jucători, jucată cu interiorul piciorului
de la o extremitate la cealaltă a pătratului. Jucătorii de pe laturi încearcă
să atingă jucătorii din interiorul pătratului sub şolduri.
Variantă: jucătorii X sunt cu mingea la picior. Jucătorii Y încearcă
să atingă mingea, lovind uşor.
Fotbal cu conuri. Jucătorul X încearcă, şutând, să răstoarne conul
jucătorului Y. Distanţa este adaptată în funcţie de nivelul jucătorilor. Con
atins = 1 punct; con răsturnat = 2 puncte.
• Variantă: la boboci, mingea poate fi, de asemenea, rostogolită
(aptitudine generală la minge).

TRECEREA PROGRESIVĂ DE LA JOCURILE INDIVIDUALE


SIMPLE LA FORME COMPLEXE

O minge pentru doi.


Percepţia corpului. Mingea se opreşte cu laba piciorului, fie pe
interior, fie pe exterior, cu gamba, prin amortizare cu pieptul, cu coapsa,
capul sau cu şezutul.
Joc de două echipe. Jucătorul X aruncă, Y controlează mingea şi
o aruncă spre Z, ş.a.m.d. Distanţa de cinci paşi.
- Variantă: jucătorul din mijloc aruncă mingea în aer, jucătorul
lateral anticipează şi apoi controlează mingea şi o pasează jucătorului
următor. Schimbă poziţia.
Joc la poartă. X şi Y conduc mingea spre poartă, trag (se opreşte
mingea la semnal), recuperează mingea, o conduc şi se alătură grupului
următor.

86
Joc interactiv. Se arunca mingea in aer spre un coechipier.
Control static- dinamic. Se ia mingea si se arunca din nou, jucatorii fiind
langa jalon (con).
- Variante:
• Se aruncă şi se urmăreşte mingea; jucătorul următor ia mingea şi
o aruncă spre jucătorul următor, distanţa fiind de cinci paşi.
• Se aruncă şi se urmăreşte mingea. Jucătorul 2 controlează
orientat şi conduce mingea spre jucătorul următor în formaţie de
romb.
Joc în lanţ. Jucătorul din mijloc aruncă mingea spre jucatorul
exterior +control şi repasează jucătorului din mijloc.
- Variante:
• Jucătorul care marchează devine portar;
• Jucătorul poate să-l dribleze pe portar (joc de dribling);
• Joc la poartă, X <>Y
Joc la poartă. Un balon pentru fiecare; doi portari (se schimbă în
mod regulat). X şi Y lovesc mingea în faţa lor; sprintează după minge;
trag la poartă; recuperează mingea şi se duc în cealaltă parte. Cine va
marca primul ? Cine va marca mai multe goluri ? Roşu sau albastru ?
Exerciţiu de adresă. Pasă la nivelul solului, control orientat, cu
interiorul piciorului, etc., pe distanţa de 7-8 m. Se poate arunca mingea
sau se trage din voleu. Control orientat, cu schimbare de poziţii.
Exerciţiu de precizie. Formaţie în triunghi. Jucătorul central X1
lansează sau trage în minge din voleu, spre X2, în poziţie de extremă, care
controlează şi pasează în spaţiu spre al treilea jucător X3. Acesta primeşte
mingea şi trage la plasă. După finalizare, se recuperează mingea şi se
alătură jucătorului central X1.
Exerciţiu în cerc. Jucătorul central X1 conduce mingea, pasează
lui X2, acesta efectuează un control orientat, conduce mingea şi pasează
lui X3, care conducea mingea şi o pasează lui X4. De fiecare dată se
alătură jalonului următor.
Exerciţiu în romb. Jucătorul X1 conduce în slalom, pasează spre
vârful de atac, care controlează orientat. X2, pasează spre jucătorul care
urcă, X3 şi acesta conduce spre poartă, încercând să marcheze.
Recuperează mingea şi se alatură jucătorului X1. Sistem de rotaţie. Cine
va marca mai multe goluri?

JOCURI DE CONTROL

87
Stop de picior. Doua echipe. Reguli de joc normale. Când un
jucător opreşte mingea cu laba piciorului, nici un adversar nu-i poate lua
mingea. Jucătorul care se află în posesia mingii are timp să privească spre
cel căruia îi va pasa. Odată ce jucătorul care posedă mingea, o opreşte şi
trebuie să dea o pasă unui coechipier. Echipa adversă nu poate să se aşeze
în faţa mingii (distanţă trei paşi). Scop: controlul balonului, învăţarea
demarcării, dezobişnuinţa de fotbal « la gramadă », percepţia spaţială.
Fotbal - volei. Forme de joc 1<>1 sau 2<>2, pe un teren delimitat.
Jucătorul aruncă mingea deasupra fileului. Partea adversă trebuie să poată
opri mingea în limitele terenului. Dacă mingea iese după control, punctul
merge la echipa care a aruncat-o. Dacă mingea este prost aruncată, în
fileu sau în afara limitelor, punctul merge la echipa adversă. Fiecare
echipă poate să arunce mingea de cinci ori peste fileu. Pe urmă, serviciul
trece la cealaltă echipă. Creşterea gradului de dificultate prin: creşterea
înălţimii fileului; reducerea dimensiunii terenului; trecerea mingii peste
fileu, cu piciorul, din vole.
• Variantă: mingea este trecută pe sub fileu.
Oprirea balonului. Dispunere în cerc. În mijloc, un jucător aruncă
mingea şi strigă numele unui jucător. Acesta sprintează spre centru şi
opreşte mingea, în timp ce ceilalţi o iau la fugă. Jucătorul care a oprit
mingea poate încerca să atingă un adversar, cu o pasă cu interiorul
piciorului. Dacă reuşeşte, are un punct şi jucătorul atins trece la mijloc.
Dacă nu, trebuie să arunce mingea în aer şi să strige din nou, fără să
câştige nici un punct. Jucătorii din cerc o iau la fugă în momentul în care
aud numele, etc.

ALTE JOCURI PENTRU COPIII DE 6-10 ANI


A căzut iepuraşul
(joc pentru dezvoltarea atenţiei)
A fugit iepuraşul, a căzut, să-şi rupă nasu, buff!

Un grup nelimitat de fete şi băieţi se prind de mâini, în formă de


cerc, ca la horă. Pe versurile de mai sus, intonate de tot grupul, cercul se
mişcă fie la dreapta, fie la stânga.
În momentul când se ajunge la “buff” întreg cercul se lasă pe vine.
Copilul, care din neatenţie a rămas în picioare, sau a întârziat trece în
mijlocul cercului şi drept pedeapsă stă într-un picior până ce alt copil a
greşit şi îi ia locul.
Dacă unul dintre ei ajunge de trei ori în mijlocul cercului, atunci el
este dat afară din joc.

88
Cloşca cu pui

Un număr nelimitat de fete şi băieţi se aşează unul în spatele altuia


în aşa fel încât, fiecare se prinde cu mâinile împreunate de mijlocul celui
din faţa lui.
Toţi aceştia se numesc “pui”, iar cel din fruntea lor “cloşca”. Ea
trebuie să fie mai voinică şi mai ageră pentru ca să poată apăra cu
îndârjire puii ”să nu-i fie luaţi de harau”.
La rândul său “uliul” trebuie să fie un copil bine dezvoltat şi ager
pentru a lupta cu cloşca. În lupta lui cu cloşca, uliul caută tot felul de
trucuri pentru prinderea puilor.
Atunci când toţi puii au fost prinşi, jocul se sfârşeşte. Pentru ca
jocul să dureze cât mai mult şi puii să nu fie prinşi, adică scoşi din joc, ei
ajută cloşca în lupta cu uliul. Lupta cloştii şi apărarea puilor se face cu
mâinile, prin împingere sau apărare.

Lupta cocoşilor

Participă un grup de 8-10 copii (perechi). Se prind fiecare cu mâna


de glezna piciorului drept ridicat şi se împing unul pe celălalt, fără însă a
lăsa piciorul jos.
Cel ce rezistă mai mult este învingător şi rămâne în continuare în
joc, ca la rândul lui să înceapă lupta cu altul, învingător la cealaltă
pereche. Ultimul este adevăratul învingător.

Lupul şi mielul

Copiii sunt aşezaţi în cerc, ca la horă, dar bine prinşi de mâini şi


distantaţi unul de altul.
În mijlocul cercului trece de obicei o fată, căreia i se spune: mielul.
În afara cercului stă un băiat numit lupul.
Copiii stau pe loc şi strigă “un’te duci tu mielule?” În acest
răstimp lupul încearcă să rupă “lanţul”, să treacă în cerc şi să prindă
mielul. Dacă reuşeşte, mielul iese din cerc rămânând acum lupul în
mijloc, încercând iarăşi să treacă în afară pentru a-l prinde. Pe tot
parcursul jocului mielul este ajutat şi protejat să nu fie prins.
Pentru perfecţionarea şi eficienţa acesteia în jocul de fotbal,
antrenorul Tr. Iordache recomandă să se ia startul din diferite poziţii: din
picioare, de pe genunchi, din şezând, din culcat pe faţă sau culcat pe spate

89
etc, alergându-se cu faţa, spatele sau în lateral, toate declanşate la
comandă.
La ştafetele de 5 plus 5 metri, 10 plus 10 metri, 15 plus 15 metri, se
urmăreşte plecarea şi întoarcerea, de fapt o nouă plecare fiind încă mai
dificilă.
Exerciţiul 1. Distanţa totală parcursă va fi de aproximativ 30 de metri.
Obstacolul A este o capră pentru gimnastică sau oricare aparat fix, solid,
la o înălţime de circa 30 metri. Jucătorii trebuie să atingă cel puţin cu un
picior capra când sare peste ea. Obstacolul B este alcătuit din patru
garduri la mică distanţă între ele, obligându-le pe sportive să le sară.
Obstacolul C îl constituie jaloanele mai apropiate, pe care jucătorii sunt
obligaţi să le ocolească, în zig-zag, fără să le atingă. Parcursul se încheie
cu o alergare în linie dreaptă, după alte patru întoarceri în interiorul unui
cerc cu diametrul de 4 metri.
Exerciţiul 2. Jucătorii trec pe sub gardurile scunde şi sar peste cele înalte,
amplasate la mici distanţe între ele.
Exerciţiul 3. Cel puţin două echipe a cinci, şase jucători stau aliniate
(unul în spatele altuia). La distanţe de 10-15 metri sunt înfipte steguleţe în
faţa fiecărei echipe. Jucătorii vor ocoli steguleţele dus-întors cu mingea la
picior şi o vor conduce până la următorul coechipier.
Exerciţiul 4. Lotul se împarte în două echipe ce se aşează faţă în faţă la
distanţă de 60 de metri între ele. La semnalul antrenorului echipele
pornesc în viteză, schimbându-şi locurile. Câştigă echipa care a ajuns mai
repede în locul celeilalte.
Exerciţiul 5. Transportul mingilor. Jocul se poate desfăşura pe orice teren
sau în sală cu un efectiv nelimitat de participanţi. Lotul se împarte în două
echipe, folosindu-se ca material “didactic” pentru fiecare dintre ele câte 3
mingi medicinale. Echipele se aşează în şir indian înapoia unei linii de
plecare. La 10-15 metri se delimitează linia de întoarcere, iar în faţa
fiecărei echipe se află la sol cele 3 mingi medicinale. La semnalul de
începere, primii jucători iau în braţe mingile şi aleargă cu ele până la
semnalul stabilit pe urmă ca un nou start, vin şi le predau următorilor în
locul plecării iniţiale aşezându-se pe sol. Următorii pleacă în cursă numai
după ce mingile se ţin bine în braţe.

JOCURI PENTRU ALERGARE

• Drum lung; cursa în cerc; ultima pereche fuge; şoarecele şi pisica;


ştafeta în zig-zag; batista; cursa în spate; alungă-l pe al III–lea;
ştafete simple; alergare în cerc; şarpele îţi prinde coada; cursa în trei
picioare.
90
Şoarecele şi pisica

• Condiţii: se joacă de obicei pe teren sau în sală cu un grup de 20-


30 elevi.
• Descriere:
Jucătorii formează un cerc cu faţa spre interior şi se apucă de
mâini. Cercul are 1-2 porţi (acolo lasă o trecere nefiind prinşi de mâini).
În cerc se află un jucător care este “şoarecele” iar în afară altul “pisica”.
Pisica încearcă să prindă şoarecele.
Jucătorii din cerc uşurează fuga şoarecelui permiţându-i intrarea
sau ieşirea din cerc prin ridicarea braţelor. Pisica poate intra sau ieşi din
cerc numai folosind cele două porţi existente.
• Reguli:
Dacă pisica a prins şoarecele, altă pereche începe jocul.
• Recomandări metodice:
Dacă după un timp de 1-2 minute pisica nu reuşeşte să prindă
şoarecele, conducătorul jocului poate schimba rolurile celor care se
urmăresc sau numai altă pereche.

Drum lung

• Condiţii: pe teren sau în sală 30-40 jucători, 3-4 popice sau ţăruşi
pentru fiecare echipă.
• Descriere:
Jucătorii împărţiţi pe echipe în flanc câte unul se aşează în spatele
unei linii de plecare. Intervalul dintre echipe este de 2-3 m. În faţa fiecărei
echipe, pe distanţa de alergare se aşează popicele sau ţăruşii la distanţa de
1-2 m unul de altul. La semnal, primul elev de la fiecare grupă aleargă
ocolind în zig-zag obstacolele şi se întoarce în acelaşi fel, atinge pe
următorul şi trece la coada şirului. Câştigă echipa al cărei ultim jucător a
trecut la întoarcere primul linia marcată în faţa echipei.
• Reguli:
Elevii trebuie să ocolească ţărusii în zig-zag. Nu au voie să atingă
sau să dărâme ţăruşii; dacă au facut-o, trebuie să-I aşeze la loc şi apoi să
continuie jocul.
• Recomandări metodice:
Jocul poate fi jucat la toate clasele, mărind numărul ţăruşilor şi
implicit distanţa de alergare.

91
Cursa în cerc

• Condiţii: pe teren sau în sală mare; 20-30 elevi


• Descriere:
Formaţie de cerc, distanţa de 1 m între elevi. La semnal elevii
aleargă urmărind să-l depăşească pe cel din faţă, atingându-l cu mâna pe
umăr.
• Reguli: - depăşirea se face prin afara cercului;
- jucătorul depăşit iese din joc;
- câştigă jucătorul care rămâne ultimul.
• Recomandări metodice:
La semnalul profesorului se schimbă sensul alergării. Pentru
păstrarea cercului se trasează pe sol cu creta un cerc pe lângă care se
aleargă.

Leapşa pe ghemuite (echipă/colectiv, viteză, curaj)

Jocul se adresează copiilor mai mici, mai ales când colectivul este
numeros. Cine vrea să se apere de urmăritor trebuie să stea ghemuit şi să
atingă cu ambele mâini pământul.
Cum se dezvoltă prin acest joc curajul? Prin folosirea cât mai rară
a poziţiei ghemuit.

Broasca ţestoasă (echipă/colectiv)

Se joacă după regulile obişnuite; cine se află în pericol,


îngenunchează pe podea, se sprijină cu cotul de pământ şi „bagă capul la
cutie”, la fel cum broasca ţestoasă îşi ascunde capul sub carapace. În
această poziţie este salvat.

Leapşa – leagăn (echipă/colectiv, viteză, forţă, curaj)

Cel ce se află în pericol de a fi atins de urmăritor se poate apăra


prin culcare rapidă pe burtă, ridicând capul, braţele şi picioarele în
extensie.
O menţinere oricât de scurtă în această poziţie este un bun
exerciţiu de forţă.

Leapşa pe încălecate (colectiv)

92
Jucătorul urmărit poate scăpa de atingerea urmăritorului sărind în
spatele unui coechipier. Astfel, ambii devin intangibili.

Cursa vrăbiuţelor (echipă/colectiv, viteză, forţă)

Urmăritorul şi cei pe care-i urmăreşte se deplasează prin sărituri pe


ambele picioare.

Alergarea în trei picioare (colectiv, viteză, curaj)

Jucătorii se împart pe perechi şi stau umăr la umăr. Cei doi


parteneri îşi leagă cu o batistă picioarele din interior.
Perechile astfel unite se deplasează prin sărituri, după regulile
obişnuite. Leapşa trebuie dată ambilor parteneri.

De-a caii (colectiv, viteză, forţă)

Jucătorii se împart pe perechi în funcţie de calităţile lor fizice. Un


jucător îl încalecă pe celălalt.
Leapşa se dă între călăreţ. În momentul în care se schimbă
urmăritorul, jucătorii inversează rolurile.

Leapşa în trei (colectiv, viteză)

Colectivul se împarte în trei grupe. Jucătorii se prind de mâini şi


aleargă. Leapşa se dă doar de către jucătorii de la margine, care au câte o
mână liberă. Este suficient să fie atins un singur jucător din altă grupă.

Alergare într-un picior (colectiv, viteză, forţă)

Presupune existenţa a doi urmăritori care sar într-un picior, restul


colectivului alergând normal. Se poate aprecia că indicarea celor doi
urmăritori reprezintă o modalitate de pedepsire a acestora. Jucătorul atins
trece în locul urmăritorului. Urmăritorul obosit are dreptul să se
odihnească câteva clipe în stând pe ambele picioare.

De-a vulpea şchioapă (echipă, viteză, curaj)

Într-un colţ se trasează un cerc care reprezintă vizuina vulpii. La o


distanţă de 20 de paşi de vizuină se va desena un dreptunghi-curtea. Se
alege un jucător mai rapid, căruia i se încredinţează rolul vulpii. Ceilalţi
93
reprezintă puii. Vulpea intră în vizuină, iar puii din curte încearcă să se
apropie de ea. Pe drum îi strigă în batjocură : „Vulpea şchioapă, vulpea
şchioapă, nu ne prinzi, nu ne prinzi”. În încercarea de a se apropia cât mai
mult de vulpe, fiecare pui dă dovadă de curaj. Atunci când ajung foarte
aproape vulpea iese din vizuină. Ea are dreptul să facă doar 3 paşi în afara
vizuinii, restul distanţei parcurgându-l în sărituri într-un picior. Puii
speriaţi fug spre curte, unde se vor afla în siguranţă. Cel atins de vulpe
înainte de a ajunge în dreptunghi devine ajutorul ei.
În momentul în care puii se află în siguranţă în curte, vulpea (şi
eventualele ei ajutoare) se întoarce în vizuină şi jocul se reia. Ultimul
jucător prins preia rolul vulpii.

De-a şarpele (echipă/colectiv, îndemânare)

Acest joc foarte vechi este destinat copiilor mici, dar prin
schimbarea regulilor poate fi jucat şi de cei mai mari. Jucătorii dispuşi în
şir se prind de mijloc. Primul jucător reprezintă capul şarpelui, ultimul –
coada acestuia. „Capul” trebuie să prindă cât mai repede „coada”, care se
fereşte, fiind ajutată şi de ceilalţi jucători. Atunci când „capul” reuşeşte să
prindă „coada”, primul jucător trece la coada şirului şi jocul reîncepe.

Prinde şarpele de coadă (colectiv, viteză, îndemânare)

Jocul este de fapt o variantă a celui anterior, organizat pe 2 echipe.


În faţa primului jucător din fiecare şir se plasează un urmăritor ales
din rândul adversarilor. La semnalul arbitrului, ambii urmăritori încearcă
să prindă cât mai repede şarpele de coadă, pentru a da leapşa ultimului
jucător din echipa adversă. Ambele formaţii se deplasează în permanenţă
pentru a-şi proteja ultimii jucători. „Şarpele” care reuşeşte să prindă mai
repede „coada” adversarului câştigă un punct pentru echipa sa. Jocul
reîncepe desemnându-se alţi doi jucători. Şirul care se destramă în timpul
jocului pierde turul respectiv.

Lupta şerpilor (colectiv)

Jucătorii se împart în 2 sau mai multe echipe, fiecare fiind dispusă


în formaţie de şir. Urmează lupta pentru echipe. Primul jucător din fiecare
şir dă leapşa câte unui adversar, eliminând astfel, pe rând, întreaga echipă
din joc. Câştigă echipa care o exclude pe cealaltă mai repede.

Şoarecele şi pisica (echipă/colectiv, viteză, îndemânare)


94
Acest joc simplu dar foarte distractiv pentru cei mici, este cunoscut
în lumea întreagă. Toţi jucătorii în afară de 2 se prind de mâini formând
un cerc. Cei doi reprezintă pisica şi şoarecele. Şoarecele aleargă în jurul
cercului, pătrunde în interior pe sub mâinile celorlalţi, apoi iese din nou
afară. Pisica îl urmăreşte, încercând să-i dea leapşa. În momentul în care
reuşeşte, rolurile se inversează. În timpul jocului, copiii îi înlesnesc
„şoarecelui” intrarea şi ieşirea din cerc, în schimb „pisicii” îi fac greutăţi.
La un moment dat, după ce „şoarecele” şi „pisica” au alergat
suficient, rolurile lor sunt preluate de alţi jucători.

Urmăritorul dă leapşa (colectiv, viteză)

Jucătorii se împart pe perechi şi se aşează în cerc cu faţa spre


interior. Membrii fiecărei perechi stau lipiţi, unul în spatele celuilalt.
Distanţa dintre perechi se stabileşte în funcţie de numărul copiilor, de
regulă fiind echivalentă cu lungimea unui braţ. Ultimii 2 jucători neincluşi
în cerc preiau rolul alergătorului şi respectiv al urmăritorului. În
momentul în care urmăritorul îl atinge pe alergător se schimbă rolurile.
Dacă alergătorul pătrunde în cerc şi se aşează în faţa unei perechi,
jucătorul din spate îi preia rolul.

Leapşa (echipă, viteză)

Jucătorii sunt dispuşi în grup. Urmăritorul se aşează la un pas în


faţa lor şi se adresează primului jucător din grup:
- Leapşa!
- Ce vrei? Întreabă primul.
- Pe cel din spate, spune urmăritorul.
- Atunci prinde-l de aripă, dacă poţi!
Acesta aleargă pentru a-l prinde pe ultimul membru al grupului. El
poate să alerge fie prin dreapta, fie prin stânga, fie simulând o alergare
spre dreapta şi alergând, de fapt, prin stânga. Dacă ultimul ajunge în
fruntea grupului se salvează, devenind jucător leapşa. Jocul continuă după
aceleaşi reguli, reprezentând un exerciţiu eficient de viteză şi îndemânare.
Şi în prezent jocul se bucură de o mare popularitate.
Orice încercare de a-l impune în formă tradiţională, copiilor mai
mari ar fi probabil sortită eşecului.

De-a prizonierul (colectiv, viteză, îndemânare)

95
Pe teren se marchează un dreptunghi cu dimensiunea de 5x10 m,
împărţit în două părţi printr-o linie. Jucătorii se împart în 2 echipe: A şi B.
echipa A se aşează la un capăt al dreptunghiului (pe latura mai scurtă), iar
echipa B în celălalt capăt.
Un jucător din echipa A îşi pune o şapcă pe cap, intră în dreptunghi
şi păşeşte peste linia de mijloc. Pătrunderea pe teritoriul adversarului este
considerată drept o provocare la duel.
Un jucător B îşi pune şapca pe cap şi primeşte provocarea. Cel care
reuşeşte să-i scoată adversarului şapca îl ia prizonier. Acesta se aşază pe
linia de margine, lângă terenul adversarului.
Locul precis este stabilit de învingător. El îşi va păstra acest loc
până la sfârşitul jocului, exceptând cazul în care va fi eliberat de vreunul
din parteneri.
În continuare, un alt jucător B îşi pune şapca pe cap şi pătrunde în
teritoriul vecin pentru a înfrunta un adversar. El are posibilitatea de a-şi
elibera partenerul captiv dacă-l atinge înainte de a înfrunta adversarul.
Rolurile alternează, evitându-se astfel solicitarea permanentă a
celui mai bun jucător. Pentru desfăşurarea corectă a jocului se recomandă
numerotarea jucătorilor.
Jocul se încheie în momentul în care una dintre echipe ia prizonieri
toţi adversarii sau după scurgerea unui interval de timp, de exemplu, 25
minute, situaţie în care învinge echipa ce a capturat cei mai mulţi
prizonieri.
Jocul de-a prizonierii a fost preluat de la greci. El poate fi practicat
atât pe terenul de sport, cât şi pe câmp. Este indicat îndeosebi în partea
finală a lecţiei de educaţie fizică sau în zilele călduroase de vară, când
mişcarea rapidă devine obositoare.

Cursa cu obstacole (echipă/colectiv, îndemânare, viteză)

În sala de sport se plasează diferite aparate – cai, capre, bănci,


bârne, saltele, avându-se în vedere realizarea unui traseu cu obstacole. În
funcţie de vârsta şi dezvoltarea fizică a copiilor, traseul poate să fie mai
lung sau mai scurt, drept ori sinuos.
Înaintea startului li se explică copiilor în ce mod trebuie trecut
fiecare obstacol; de exemplu, prima capră prin săritură cu picioarele
depărtate, a doua prin căţărare, calul prin săritură, mers şi săritură, lada
prin căţărare etc.
Concurenţii iau startul la intervale scurte de timp, care se
cronometrează. În caz de nereuşită la trecerea unui obstacol, încercarea se
reia.
96
Cursa cu obstacole în sala de sport reprezintă un examen al
pregătirii fizice multilaterale şi, în acelaşi timp, unul din cele mai
îndrăgite jocuri, îndeosebi de copiii mai mari.

Alergare – duel (echipă/colectiv, viteză)

Toţi jucătorii sunt dispuşi în formă de cerc (cu faţa spre interior, la
distanţa de minimum un braţ). Ultimul jucător, care nu are loc în cerc
provoacă un partener la duel; înconjură cercul prin spate şi în momentul
în care găseşte adversarul potrivit îl loveşte cu palma pe spate. Acesta
reprezintă semnalul de start pentru ambii jucători.
Jucătorul care loveşte aleargă în sensul acelor de ceasornic, iar cel
lovit invers. Amândoi trebuie să alerge în slalom printre ceilalţi jucători.
Cel care ajunge primul şi ocupă locul liber câştigă lupta. Învinsul
înconjură din nou cercul în căutarea unui adversar potrivit.

Alergare – duel pe numere (echipă/colectiv, viteză)

Jucătorii se împart în două sau mai multe echipe de forţe egale.


Fiecare echipă se numerotează. Distanţa dintre coechipieri se stabileşte la
alegere cu condiţia ca echipa să acopere toată suprafaţa terenului. În
momentul în care arbitrul strigă un număr oarecare, jucătorul cu numărul
respectiv porneşte în alergare spre stânga, înconjoară coechipierii, trece
prin faţa celui dintâi, revine prin dreapta spre fundul sălii, trece prin
spatele ultimului jucător, reîntorcându-se la locul de plecare.
De îndată ce îşi reia locul iniţial ridică mâna. Arbitrul acordă un
punct echipei al cărei jucător a terminat mai repede circuitul. În
continuare el strigă un alt număr. Elevii trebuie strigaţi pe sărite, astfel
încât să nu ştie când le vine rândul. Din când în când se pot striga două
sau trei numere la scurt interval de timp, înainte ca jucătorii angrenaţi în
cursă s-o fi încheiat.
Câştigă echipa care după zece minute totalizează cel mai mare
număr de puncte.
Varianta 1 – cursa se poate desfăşura sub formă de săritură într-un picior
Varianta 2 – alergarea se poate efectua cu spatele

Ştafetele (colectiv, viteză, îndemânare, forţă)

Pentru a solicita concomitent cât mai mulţi jucători se împarte


colectivul în şiruri de 7-8 membri. Fiecare echipă alcătuieşte un întreg în
cadrul căruia jucătorii îndeplinesc sarcini precis stabilite. Înainte de
97
începerea cursei, şirurile se plasează în faţa liniei de start, la o distanţă de
2-3 metri. La 10 metri, în faţa fiecărui şir se aşază o ţintă. La semnalul
arbitrului primul jucător din fiecare şir ia startul, se îndreaptă spre ţintă, o
atinge şi se întoarce înapoi. La linie jucătorii următori se pregătesc pentru
a lua startul. În momentul în care primii jucători ating palmele întinse
pornesc în alergare, ating ţinta şi revin pentru a preda ştafeta jucătorilor
cu numărul 3. Cursa continuă în acelaşi mod până când toţi jucătorii ating
ţinta, revenind la coada şirului. La terminarea cursei, ultimul jucător
ridică braţul, semnalând încheierea unui tur.
Arbitrul anunţă ordinea echipelor şi stabileşte sarcinile pentru turul
următor. Fiecare cursă este împărţită în 5-10 tururi. Rezultatele fiecărui
tur sunt notate cu puncte. Dacă participă patru echipe, prima primeşte
patru puncte, a doua trei puncte, a treia două puncte şi a patra un punct.
Grupul care nu termină turul (în caz de descalificare) nu primeşte nici un
punct. Rezultatele tururilor individuale se adună. Câştigă grupa care
totalizează cel mai mare număr de puncte.
(Notă pentru conducător: este necesar ca toţi jucătorii să
îndeplinească sarcina repartizată. La alergarea în patru labe ei trebuie să
atingă pământul cu ambele mâini. Orice încercare de a juca necinstit se
pedepseşte prin descalificarea grupei în turul respectiv. Se va urmări ca
toţi jucătorii să atingă ţinta, ce trebuie marcată vizibil. Nimănui nu-i este
permis să ia startul înainte de a fi atins de jucătorul precedent.)

Exemple de tururi:
A. Alergare spre ţintă după cum urmează:
a) alergare obişnuită;
b) săritură într-un picior, întoarcere pe celălalt;
c) săritură pe ambele picioare;
d) alergare cu spatele;
e) galop cu piciorul drept înainte, întoarcere în galop cu celălalt
picior înainte;
f) alergare în patru labe;
g) săritură ca broasca;

B. Alergare simplă spre ţintă şi înapoi; pe parcurs (sau într-un loc stabilit)
se execută:
a) rostogolire înainte pe saltea;
b) rostogolire înapoi pe saltea;
c) săritură peste capră;
d) din culcat pe spate, atingerea frunţii cu vârful piciorului stâng;

98
e) ridicarea corzii, executarea a trei sărituri şi lăsarea ei în acelaşi
loc;
f) ridicarea unui cerc, săritură prin el şi lăsarea lui în acelaşi loc;

C. Poziţiile de start ale concurenţilor:


a) stând pe genunchi;
b) aşezat cu picioarele încrucişate;
c) culcat pe spate;
d) culcat înainte;
e) sprijin pe braţe;
f) sprijin culcat cu braţele înapoi;
g) „lumânare”;

D. În cadrul fiecărei echipe doi jucători pot lua startul simultan:


a) ţinându-se de mână;
b) ţinându-se de ambele mâini;
c) primul jucător îl poartă în spate pe celălalt până în momentul
atingerii ţintei, după care inversează rolurile;
d) primul face „roaba”, al doilea o poartă la ţintă; la întoarcere se
schimbă rolurile

Mutarea popicelor (colectiv, viteză)

Colectivul se împarte în echipe de 4-7 membri. La unul din


capetele sălii de sport se marchează câte două cercuri cu diametrul de ½
metru pentru fiecare echipă. În cercul din stânga se pun 4 popice, iar cel
din dreapta rămâne gol.
Primul tur: echipele în formaţie de şir se plasează la capătul opus al
sălii. La semnalul de start, primii jucători din fiecare echipă pornesc în
alergare spre cercurile proprii, mută cele 4 popice în cercul gol, aleargă
înapoi şi în acest moment iau startul alergătorii următori.
Dacă un popic cade sau iese în afara cercului, jucătorul trebuie să
se întoarcă şi să-şi îndrepte greşeala.
Ceilalţi jucători mută popicele din cercul drept în cercul stâng:
Jucătorii cu numărul 3 le mută din cercul stâng în cel drept ş.a.m.d.
Echipei care termină prima i se acordă punctajul maxim,
corespunzător numărului de echipe participante la joc, următoarei cu un
punct mai puţin, iar ultimei un singur punct.
Turul al doilea: alergătorii mută popicele doar cu mâna stângă.
Turul al treilea: în cerc se află un singur popic. Alergătorii trebuie
să-l mute în cercul vecin cu picioarele, fără a apela la mâini.
99
Turul al patrulea: primul alergător ia din cerc toate popicele şi le
predă celui de-al doilea jucător. Acesta transportă popicele de la linia de
start în cerc şi aleargă înapoi cu braţele libere ş.a.m.d.
În final se totalizează punctele câştigate. Câştigă echipa care obţine
un punctaj maxim în cele patru tururi.

Întrecere colectivă (echipă/colectiv)

Colectivul se împarte în echipe egale de 4-10 jucători. Echipele se


aşază în şir, înapoia liniei de start. La semnalul arbitrului jucătorii aleargă
în pluton spre ţinta aflată la o distanţă de 10 metri, o ocolesc şi revin la
locul de plecare.
Dacă plutonul nu se menţine compact, echipa este descalificată:
Cea care revine prima la locul de plecare în pluton compact câştigă.
a) Jucătorii fiecărei echipe stau în şir, ţinându-se de mijloc,
deplasându-se până la ţintă şi înapoi.
b) Jucătorii cu număr impar execută un pas lateral dreapta, un pas
lateral stânga, apoi se prind de mâini şi aleargă până la ţintă şi
înapoi.
c) Jucătorii stau pe piciorul drept cu stângul îndoit înapoi. Al doilea
din şir susţine cu braţul stâng piciorul ridicat al partenerului din
faţă, cel de-al treilea piciorul celui de-al doilea ş.a.m.d. se
execută deplasarea într-un picior, înainte şi înapoi.
d) Jucătorii stau aplecaţi cu braţul drept între picioare şi cu stângul
întins pentru a prinde mâna dreaptă a partenerului din faţă. Din
această poziţie echipa aleargă la ţintă şi înapoi.

JOCURI CU MINGEA

Joc cu mingea pentru preşcolari (echipă, îndemânare)

Colectivul este dispus în formaţie de cerc. Conducătorul plasat în


centru azvârle mingea copiilor pe rând. Jucătorul care nu prinde corect
pasa se aşază în cerc cu picioarele încrucişate.
Dacă comite a doua greşeală stă în sprijin pe piciorul drept, iar la
cea de-a treia schimbă piciorul.
După cea de-a patra greşeală îngenunchează, după a cincea ocupă
poziţia aşezat iar după a şasea este eliminat din joc.

100
Dacă jocul se desfăşoară cu copii mai mici se poate introduce
următoarea regulă: în cazul în care, după comiterea unei greşeli, jucătorul
în culpă reuşeşte să prindă mingea, el are dreptul să ocupe poziţia
anterioară.

Mica ştafetă (colectiv, viteză, îndemânare)

Aceste jocuri se pot desfăşura în spaţii restrânse, deci şi în săli mici


de gimnastică. Echipele, egale numeric, sunt dispuse în formaţie de şir şi
îndeplinesc următoarele sarcini:
a) Pasă cu mingea deasupra capului. Primul jucător din fiecare şir
primeşte mingea, o ridică deasupra capului şi, la semnal, o pasează din
aceiaşi poziţie coechipierului din spate, care, la rândul său, o pasează
următorului ş.a.m.d. până când mingea ajunge în coada şirului. Ultimul
aleargă cu mingea până în faţa şirului şi o repune în joc. Cursa continuă
până în momentul în care în faţa şirului ajunge din nou primul jucător cu
mingea în mână. Acesta anunţă arbitrului încheierea jocului (GATA)
Câştigă echipa cea mai rapidă.
b) Pasă cu mingea deasupra capului concomitent cu înaintarea
jucătorilor printre picioarele coechipierilor. Jocul se desfăşoară în condiţii
similare celui anterior cu deosebirea că jucătorii stau cu picioarele mult
depărtate. Ultimul jucător se deplasează cu mingea în mână printre
picioarele coechipierilor până când ajunge în faţa şirului, apoi o pasează
următorului pe deasupra capului
c) Rostogolirea mingii. Jucătorii stau cu picioarele mult depărtate.
Primul rostogoleşte mingea printre picioarele coechipierilor către ultimul,
care o ridică, aleargă până în faţa şirului şi o trimite prin rostogolire
ultimului jucător ş.a.m.d. În continuare jocul se desfăşoară după regulile
menţionate la punctul a.

Ştafeta cu mingea (colectiv, viteză, îndemânare)

Jocul se desfăşoară după aceleaşi reguli ca ştafeta. Jucătorii aleargă


cu mingea până la ţintă şi înapoi în următoarele moduri:
a) Duc o minge sau o minge medicinală într-o singură mână;
b) Cu braţele înapoi duc două mingi, câte una în fiecare mână
c) Rostogolesc mingea medicinală cu mâna;
d) Conduc mingea cu piciorul până la ţintă şi înapoi;
e) Pasează cu capul mingea de baschet;
f) Dirijează cu un baston o minge mică;
g) Se deplasează cu mingea între genunchi.
101
Ţinta (colectiv, îndemânare)

Jucătorii se împart în două grupe, dispuse în linie, faţă în faţă, la


distanţă de 5 metri de linia de centru. Conducătorul stă pe linia de centru,
la unul din pereţii sălii şi rostogoleşte mingea, în lungul liniei, spre
celălalt perete.
Toţi jucătorii încearcă să ţintească cu mingile mici mingea
medicinală. Cei care reuşesc s-o lovească obţin câte un punct. În
continuare jucătorii recuperează mingile mici.
După ce intră în posesia mingii din imediata apropiere îşi reiau
locurile iniţiale. Între timp, conducătorul trece în partea opusă a sălii, de
unde rostogoleşte mingea medicinală pe linia de centru înapoi.
Pe parcursul jocului conducătorul rostogoleşte mingea mai rapid
sau mai lent, simulează chiar aruncarea pentru a spori atractivitatea
jocului.
Câştigă echipa care totalizează un punctaj mai mare după 20 de
tururi.
Variantă: fiecare jucător trebuie să-şi păstreze locul până la fluierul
conducătorului, când se deplasează pentru a recupera mingile. Cei mai
rapizi au dreptul să ia mai multe mingi, eliminându-i astfel din joc pe cei
mai lenţi. Jucătorii care au intrat în posesia mai multor mingi au
posibilitatea să realizeze un punctaj superior în turul următor.

Cel mai puternic câştigă (echipă/colectiv, forţă)

Se organizează un concurs pentru desemnarea celui mai voinic


membru al colectivului. Se desfăşoară câteva tururi. Pentru măsurarea
forţei se foloseşte o minge medicinală. Câştigătorul fiecărui tur i se
acordă un punctaj echivalent cu numărul participanţilor la întrecere. În
funcţie de clasament, jucătorilor li se va acorda câte un punct în minus,
astfel că ultimul va obţine un singur punct.
Primul tur: aruncare cu mâna dreaptă.
Al doilea tur: aruncare cu mâna stângă.
Al treilea tur: aruncare cu ambele mâini de la piept.
Al patrulea tur: aruncare cu ambele mâini înapoi, pe deasupra
capului.
Al cincilea tur: aruncare cu ambele mâini înainte (mingea
medicinală se aruncă din poziţia stând cu braţele ridicate). Performanţele
se încercuiesc cu creta, consemnându-se iniţialele jucătorului.

102
Jucătorul care după încheierea tururilor întruneşte punctajul maxim
este declarat cel mai puternic. I se va oferi titlul de campion şi o mică
diplomă pregătită în prealabil. Acest final cvasifestiv va conferi întrecerii
un plus de atractivitate. Ideea trebuie reţinută şi în cazul celorlalte jocuri,
deoarece prezintă interes nu numai modul de desfăşurare a jocului, ci şi
încheierea acestuia.
Dacă la fiecare aruncare jucătorii vor avea dreptul la trei încercări,
concursul va capta într-o măsură mai mare interesul participanţilor.
După terminarea întrecerii se anunţă cele mai bune rezultate
obţinute în tururile individuale.

Alergare cu două mingi (colectiv, viteză, îndemânare)

Jucătorii se împrăştie pe suprafaţa întregii săli de gimnastică.


Conducătorul fluieră, apoi azvârle în joc două mingi. Cel care intră în
posesia mingii poate s-o arunce în direcţia altui jucător. În cazul în care îl
atinge, acesta este exclus din joc. Jucătorii eliminaţi se retrag pe o bancă,
în fundul sălii de gimnastică. Dacă mingea atinge pământul, poate fi
ridicată de oricare alt jucător. Cursa continuă până când în joc rămâne un
singur concurent: învingătorul.

Cursa cu mingea mare (echipă/colectiv, îndemânare)

Mingea mare se aşează pe linia de centru. Se recomandă o minge


mare din material plastic folosită pentru jocurile în apă, la mare sau la
ştrand. La o distanţă de 5 metri de minge, de o parte şi de cealaltă se
trasează cu creta câte o linie paralelă cu linia de centru. Jucătorii împărţiţi
în două grupe se aşează în linie. Ambele grupe primesc un număr egal de
mingi mici (de tenis sau din cauciuc). La semnalul arbitrului, jucătorii
ţintesc mingea cea mare cu mingile mici, încercând s-o deplaseze dincolo
de linia adversarilor.
Dacă mingea mare trece linia unei echipe, adversarii câştigă un
punct. După fiecare punct mingea este reaşezată pe linia de centru,
mingile mici se împart în mod egal între cele două echipe şi, la semnalul
arbitrului, jocul se reia.
Jucătorii nu au voie să atingă cu mâna mingea mare, exceptând
fazele de întrerupere a jocului, când mingea trebuie reaşezată pe linia de
centru. Este interzisă, de asemenea, încălcarea spaţiului dintre cele două
linii. Mingile care ajung în această zonă sunt recuperate abia la
întreruperea jocului. Jucătorii au dreptul să folosească mingile expediate
de adversari în terenul propriu.
103
De-a cerbul (echipă/colectiv, îndemânare, viteză)

Jucătorii stau pe circumferinţa unui cerc mai mare şi încearcă să


atingă cu mingea „cerbul” – jucătorul aflat în centru, care se fereşte
printr-o săritură, pentru a nu fi lovit.
Jocul presupune o colaborare strânsă, pase precise către partenerii
care ocupă o poziţie avantajoasă. În momentul în care este atins, „cerbul”
schimbă locul cu cel care l-a nimerit.
Variantă: jucătorii pot expedia mingea la centru cu piciorul.
Şuturile trebuie să fie uşoare, dar prompte şi precise.

Jocul cu mingea în pătrat (echipă, îndemânare, viteză)

Se desenează cu creta un pătrat cu dimensiunea de circa 7x7 metri.


Se alege un jucător care-i va ţintui cu mingea pe ceilalţi aflaţi în interiorul
pătratului.
Jucătorul cu mingea are libertatea de a se deplasa pe toată suprafaţa
sălii, de a pătrunde în pătrat pentru a reintra în posesia mingii, dar nu
poate ţinti decât în afara pătratului.
Jucătorul lovit devine ajutorul celui cu mingea. Cel care reuşeşte să
rămână un timp mai îndelungat în interiorul pătratului câştigă, iar jocul
următor preia rolul ţintaşului.

Mingea în cerc (colectiv, îndemânare, viteză)

Jucătorii se împart în două grupe. Prima formează un cerc. Cei din


interior se feresc de mingea cu care jucătorii de pe cerc încearcă să-i
lovească.
Jucătorii atinşi trec în cercul format de adversari. Numărul ţintaşilor
creşte invers proporţional cu cel al jucătorilor din cercul interior. Câştigă
jucătorul care rămâne ultimul în cercul interior.
La al doilea tur, rolurile celor două grupe se inversează.

Lupta cu mingea (colectiv, îndemânare)

Jucătorii se împart în două grupe; fiecare ocupă câte o jumătate a


terenului de sport şi primeşte trei mingi. La semnal, jucătorii încearcă să
lovească adversarii cu mingile. Cei care sunt loviţi înainte ca mingea să fi
atins pământul părăsesc jocul şi se aşază pe o bancă.

104
Jocul se încheie atunci când în teren rămâne un singur jucător –
câştigătorul. Ţintaşii acoperă întreaga suprafaţă de joc.
Mingea expediată de adversari poate fi prinsă şi trimisă înapoi
imediat sau păstrată pentru a fi aruncată împreună cu celelalte într-o salvă
de mingi.

Ţinteşte cu mingea! (echipă/colectiv, viteză, îndemânare, rezistenţă)

Jucătorii se împart în două echipe. Fiecare îşi alege un căpitan,


plasându-se într-o jumătate a terenului de sport. Câte un jucător din
fiecare echipă se aşază în teritoriul adversarului.
Jocul se deschide ca la baschet. Ambii căpitani stau unul în faţa
celuilalt, în centrul terenului. Arbitrul aruncă mingea în sus, între cei doi
căpitani, care încearcă să intre în posesia ei. Echipa care obţine mingea
deschide jocul.
Ambele echipe încearcă să ţintească cât mai rapid adversarii. Este
considerat ţintit jucătorul lovit de mingea aruncată de adversar înainte ca
acesta să atingă pământul.
Dacă mingea atinge un jucător, iar acesta sau un alt partener o
prinde, jucătorul respectiv nu va fi eliminat. Cel care prinde mingea după
ce a atins pământul nu are voie să lovească adversarii. Numai cel care
prinde mingea din zbor (fie plasată de coechipier, fie aruncată de
adversar) are dreptul să ţintească cu ea.
Jucătorul lovit trece în jumătatea de teren adversă, are dreptul să
lovească, dar nu mai poate fi ţintit. Dacă în timpul jocului este atins
primul jucător, cel care a fost trimis în teritoriul advers revine printre
coechipierii săi şi continuă jocul până când este şi el, la rândul lui, ţintit.
Jucătorii care depăşesc graniţele propriului teren de joc sunt
consideraţi ţintiţi. În cazul în care un jucător ţintit pătrunde în terenul
advers, echipa din care face parte pierde mingea în favoarea celeilalte.
Jocul se încheie în momentul în care este ţintit ultimul membru al
uneia dintre echipe. Pierde echipa ai cărei jucători au fost ţintiţi până la
ultimul.

Popice cu mingea (echipă/colectiv, îndemânare)

Jucătorii se împart în două echipe. Fiecare ocupă o jumătate de


teren şi împrăştie uniform pe toată suprafaţa acestuia maxim 10 popice.
Urmează jocul cu mingea la ţintă după regulile prezentate mai sus,
de data aceasta ţintind popicele în locul jucătorilor. Dacă popicul este
lovit de un jucător sau o minge, fără ca aceasta să atingă pământul,
105
jucătorul respectiv va fi eliminat. Dacă popicul este lovit de o minge care
a atins pământul va fi pus la loc de jucătorul cel mai apropiat.
Jocul se încheie în momentul în care una din echipe pierde toate
popicele aflate în joc.

Cursa celor două mingi (colectiv, îndemânare)

Jucătorii împărţiţi în două grupe egale numeric, A şi B, sunt


dispuşi în formaţie de cerc. Distanţele dintre jucători sunt de 1,5 – 2
metri. Aceştia sunt plasaţi alternativ, unul din echipa A, celalalt din B.
La începutul jocului, un jucător A primeşte o minge, iar un jucător
din B, aflat în partea opusă – altă minge.
La semnalul arbitrului, jucătorii încep să-şi paseze mingea. Pasele
se dau de la stânga spre dreapta, întotdeauna între membrii aceleiaşi
echipe – jucătorul A pasează celui mai apropiat coechipier aflat în dreapta
sa, jucătorul B celui mai apropiat coechipier din dreapta sa.
Ambele echipe încearcă să paseze mingea mai repede decât
adversarul. Dacă unul dintre jucători este omis în timpul pasei, echipa din
care face parte este descalificată. În cazul în care unul dintre jucători
pierde mingea, trebuie s-o ridice, să-şi reia locul şi să paseze în
continuare.
Câştigă echipa mai rapidă. Jocul se reia de câteva ori. Treptat,
pasele devin mai precise şi mai rapide.

Prinde mingea ! (colectiv, îndemânare)

Jucătorii se aşează în cerc, la interval de un braţ. În interiorul


cercului, un jucător încearcă să prindă mingea pe care ceilalţi şi-o pasează
între ei. În momentul în care reuşeşte schimbă rolul cu cel care a atins
mingea.
Variante: A. mingea se pasează cu piciorul
B. se interzic pasele directe, folosindu-se doar cele cu pământul
(cel care vrea să paseze trebuie să lovească mingea de pământ puternic,
astfel încât să sară în mâinile coechipierului);
C. se folosesc două mingi şi doi jucători plasaţi în centrul
cercului. Jucătorul care trece în centru este penalizat cu un punct.

Pase cu mingea (colectiv, îndemânare, viteză)

Jocul fiind antrenant nu-i plictiseşte pe copii chiar dacă se reia.


Prin repetarea lui copiii capătă experienţă şi un plus de îndemânare.
106
Numărul optim de jucători variază între 18-20. Jocul se desfăşoară pe
întreaga suprafaţă a sălii. În cazul în care participă copii mai mari, spaţiul
de joc se poate reduce la jumătatea suprafeţei unui teren de baschet.
Participă două echipe egale ca număr, jucătorii având tricouri de culori
diferite.
Arbitrul azvârle mingea între doi jucători, reprezentanţi ai
echipelor adverse. Aceştia încearcă să paseze mingea din săritură unui
coechipier. Să presupunem că echipa A a intrat în posesia mingii.
Jucătorii îşi pasează mingea rapid între ei, străduindu-se s-o păstreze.
Arbitrul numără cu glas tare fiecare pasă: 1-2-3. În clipa în care mingea
este interceptată de jucătorii din echipa B, numărătoarea se întrerupe şi
arbitru numără în continuare pasele echipei B. La fiecare întrerupere,
numărătoarea se reia de la unu.
Jocul durează 5 minute. Câştigă echipa care în acest răstimp a
realizat, fără întrerupere, cel mai mare număr de pase. Jocul se poate
desfăşura în mai multe variante. În cazul în care copiii nu cunosc regulile
de desfăşurare a baschetului, jocul se simplifică. Astfel, deplasarea în
teren este permisă fără nici un fel de interdicţie, iar victoria nu mai
depinde de durata păstrării mingii de una din echipe, ci de numărul
paselor. Numărătoarea se întrerupe când o echipă obţine mingea printr-o
pasă imprecisă, dacă mingea cade în afara terenului de joc sau dacă un
jucător iese din teren cu mingea. Mai târziu, când jucătorii îşi însuşesc
driblingul, acesta devine obligatoriu. În cazul încălcării regulilor se
întrerup jocul şi numerotarea paselor, mingea fiind acordată adversarului.
Treptat se adaugă şi alte reguli, astfel că, în final, jocul se
transformă într-unul de baschet. În felul acesta se exersează precizia şi
rapiditatea paselor, ca şi conducerea sigură a mingii. Jocul se recomandă
şi în antrenamentul baschetbaliştilor.

JOCURI DE LUPTĂ

Calcă adversarul pe bombeu ! (viteză, îndemânare)

Jocul solicită din partea ambilor jucători o mare angajare fizică. El


durează 1-2 minute sau până la realizarea unui anumit număr de puncte.
Doi jucători stau faţă în faţă, desculţi sau cu pantofi de tenis. La
semnal încearcă să se calce reciproc pe vârfuri. Cel care reuşeşte obţine
un punct.

107
Nu este permisă folosirea mâinilor sau a corpului în timpul luptei.
Atacul şi apărarea solicită foarte mult membrele inferioare. Se execută
atacuri şi sărituri rapide.
Arbitrul are o sarcină extrem de dificilă. Este important ca jucătorii
înşişi să anunţe şi să recunoască realizarea punctului de către adversar. Se
iau în considerare numai acţiunile clare.
Variantă: se înregistrează ca reuşită fie călcarea piciorului drept,
fie a celui stâng.
Variantă: se înregistrează numai atingerea cu talpa dreaptă sau cu
cea stângă.

Loveşte adversarul peste genunchi ! (viteză, îndemânare)

Doi jucători se aşază faţă în faţă la o distanţă de 1,5 metri. Jocul


începe la semnal. Sarcina jucătorilor este să-şi lovească adversarul peste
genunchi.
Fiecare atingere este apreciată cu un punct. Pentru realizarea lui
sunt necesare atacuri prin surprindere, salturi, deplasări rapide.
Nu este permisă apucarea adversarului de mână sau acroşarea.
Lupta durează 1-2 minute (în funcţie de vârstă).
Variantă: se iau în considerare numai atingerile cu mâna dreaptă
sau numai cele cu mâna stângă.
Variantă: se iau în considerare numai atingerile genunchiului drept
sau numai ale celui stâng.

Lupta malaieză (îndemânare, viteză)

Doi jucători desculţi se plasează faţă în faţă, de mâna dreaptă


apucat. La semnal ei încearcă să lovească cu vârful piciorului stâng şoldul
drept al adversarului. Cel care reuşeşte primul câştigă.
Lupta se reia cu celălalt picior (jucătorii se ţin de mâna stângă).

Exerciţiu de echilibru (forţă, îndemânare, echilibru)

Doi jucători stau faţă în faţă cu tălpile apropiate. Braţele sunt


flectate, cu palmele orientate înainte. Fiecare împinge cu palmele în
palmele adversarului, încercând să-l dezechilibreze. Jucătorul care ridică
sau mişcă piciorul pierde întrecerea.
Variantă: întrecerea se poate desfăşura pe bancă sau bârnă. Cel
care sare de pe bancă sau bârnă.

108
Scoate adversarul din joc (forţă, îndemânare, echilibru)

Doi jucători stau faţă în faţă, cu picioarele depărtate (piciorul drept


înainte), tălpile paralele şi apropiate. Jucătorii se prind de mâna dreaptă şi
prin împingere sau tragere încearcă să se dezechilibreze.
Jucătorul care ridică sau mişcă piciorul pierde întrecerea.

„Duelul urşilor” (forţă, echilibru)

Doi jucători stau depărtat (adversarii îşi ating vârfurile picioarelor),


faţă în faţă, cu mâinile la spate.
La semnal încearcă prin apăsare cu pieptul sau printr-o împingere
uşoară a corpului să-şi dezechilibreze adversarului. Jucătorul care ridică
sau mişcă piciorul pierde întrecerea.

Duel într-un picior (forţă, îndemânare, echilibru)

Doi jucători, faţă în faţă, cu genunchiul stâng îndoit, prind vârful


acestuia cu mâna stângă în dreptul fesei. Se apucă de mâna dreaptă şi la
semnal încearcă să se dezechilibreze. Cel care coboară piciorul stâng
pierde întrecerea.

Lupta cocoşilor (forţă, echilibru)

Doi jucători sar într-un picior (dreptul sau stângul), pe celălalt


ţinându-l uşor îndoit. Braţele se încrucişează sau se duc la spate (numai
băieţii).
Prin lovituri uşoare cu pieptul, umerii sau şoldurile, jucătorii
încearcă să se dezechilibreze reciproc. Cel care coboară piciorul îndoit
pierde întrecerea.
În timpul jocului este interzisă schimbarea piciorului.

Duelul broaştelor (forţă, echilibru)

Variantă a luptei cocoşilor: adversarii execută sărituri din poziţia


ghemuit şi, împingându-se în palme, încearcă să se dezechilibreze
reciproc. Atingerea pământului cu o altă porţiune a corpului echivalează
cu o înfrângere.

Duelul crabilor (îndemânare, echilibru)

109
Câte doi, faţă în faţă, şezând pe podea cu mâinile în sprijin înapoi.
La semnal, jucătorii desprind şezuta şi încearcă să înainteze în sprijin pe
braţe şi pe picioare. Se învârtesc unul în jurul celuilalt, căutând să-şi
imobilizeze adversarul la podea. Cel care atinge solul cu altă porţiune a
corpului în afara braţelor şi picioarelor pierde întrecerea.

Duelul elefanţilor (îndemânare, forţă, echilibru)

Doi jucători îşi apucă gleznele cu mâinile. Din această poziţie se


împing şi se lovesc reciproc. Pierde jucătorul care este dezechilibrat sau
îşi desprinde mâna de pe gleznă.

Duelul cangurilor (îndemânare, echilibru, viteză)

Se desenează pe sol un cerc cu diametrul de 250 cm. În centru se


aşază doi jucători desculţi, care stau într-un picior şi se lovesc reciproc cu
piciorul ridicat. Disputa lor este asemănătoare cu lupta dintre canguri, cu
deosebirea că se foloseşte în atac doar un picior.
Se interzice lovirea adversarului cu altă porţiune a corpului.
Jucătorul care-şi pierde echilibrul sau atinge pământul cu ambele picioare
este declarat învins. De asemenea, pierde jucătorul care este scos de
adversar în afara cercului.
Ca şi în cazul celorlalte jocuri de luptă sunt interzise loviturile
dureroase sau periculoase.

Lupta la linie (îndemânare, forţă)

Se trasează pe podea o linie de 2 metri. Doi jucători se aşază în


lungul liniei, faţă în faţă, cu un picior înainte, celălalt înapoi, la o distanţă
de jumătate de braţ.
La semnalul arbitrului, ambii jucători încearcă să-şi dezechilibreze
adversarul. Pierde jucătorul care-şi desprinde piciorul de pe linie.
Lupta se desfăşoară numai cu palmele, fiind vizat doar trenul
superior.

Lupta cocoşilor în cerc (echilibru, forţă, îndemânare)

Se desenează pe podea un cerc cu diametrul de aproximativ 3


metri. Jucătorii sunt plasaţi în interiorul cercului în poziţia stând într-un
picior (celălalt, îndoit, este dus înapoi şi apucat cu mâna de gleznă). La
semnal, jucătorii încearcă să elimine adversarul din interiorul cercului sau
110
să-l determine să se sprijine pe ambele picioare. Cei care sunt scoşi din
cerc sau se sprijină pe ambele picioare sunt eliminaţi. Lupta continuă
până în momentul în care în cerc rămâne un singur jucător – învingătorul.

Duelul săritorilor (îndemânare, echilibru, forţă)

Jucătorii se împart în două grupe ce se aşază pe liniile de fund ale


sălii de gimnastică. La semnal ridică piciorul stâng, îşi încrucişează
braţele la piept şi,. Prin săritură, se deplasează spre celălalt capăt al sălii.
Cel care coboară piciorul stâng sau desprinde braţele de la piept este
exclus din joc.
În momentul în care adversarii se întâlnesc încearcă să se
dezechilibreze prin împingere, ca la „lupta cocoşilor”. Cine reuşeşte să
străbată sala de gimnastică fără piedici obţine un punct pentru echipa sa.
Câştigă echipa cu cel mai mare punctaj şi cel mai mic număr de jucători
excluşi.

Împinge adversarul (forţă)

Pe podea se trasează trei linii paralele la distanţă de 3 metri una de


alta. Doi jucători se plasează faţă în faţă pe linia de centru, cu mâinile
sprijinite pe şolduri şi încearcă să se împingă reciproc cu spatele în afara
liniei.

Împinge cu corpul (forţă)

Jucătorii se plasează faţă în faţă, la distanţă mică, cu braţele uşor


flexate înapoi. Se împing unul pe celălalt, presându-şi piepturile.
Variantă: împingerea cu umerii – jucătorii se plasează faţă în faţă,
şoldul drept al unuia atingându-l pe cel stâng al adversarului şi se împing
cu umerii.

Scoate adversarul din cerc ! (forţă)

Pe podea se desenează un cerc cu diametru de 3 metri. În centrul


cercului se plasează doi jucători, spate în spate. La semnal ei încearcă să
se scoată reciproc din cerc, împingându-se. Pierde jucătorul care
depăşeşte circumferinţa cercului.
Varianta 1: acelaşi joc din poziţia ghemuit spate în spate.
Varianta 2: doi jucători stau spate în spate, de braţe apucat. La
semnal se împing reciproc încercând să-şi scoată adversarul din cerc.
111
Lupta în cerc (echipă/colectiv, îndemânare, forţă)

Pe podea se trasează un cerc cu diametrul de aproximativ 5 metri,


în interiorul căruia este plasat întregul efectiv. La semnal jucătorii
încearcă să-şi scoată adversarii din interiorul cercului. Cel care iese cu
ambele picioare din cerc este exclus. Jucătorii sunt eliminaţi rând pe rând
până când în joc rămâne doar unul – câştigătorul. Dacă lupta se
prelungeşte pre mult sau numărul participanţilor este foarte mare se
limitează durata, de exemplu 2-3 minute. În timpul jocului este permisă
împingerea sau tragerea adversarului în afara cercului, interzicându-se
însă durităţile.
Variantă: jocul se desfăşoară după aceleaşi reguli cu deosebirea că
întreg efectivul este împărţit în două grupe adverse. Jucătorii din cadrul
unei echipe participă la acţiuni comune de atac şi apărare.

Împingerea adversarului în afara liniei (forţă)

Doi jucători aşezaţi spate în spate, în intervalul dintre două linii


marcate la o distanţă de 3 metri una de cealaltă, încearcă să se împingă
reciproc cu spatele. Au voie să se sprijine pe sol cu braţele sau picioarele,
dar fără a-şi modifica poziţia.

Lupta pentru titlu (forţa, îndemânare)

Pe sol se desenează un dreptunghi cu suprafaţa de 2/10 metri, se


împarte în patru benzi egale, care se numerotează de la I la IV. Toţi
jucătorii se plasează pe prima bandă şi la semnal încep să se împingă.
Jucătorii stau în permanenţă cu braţele încrucişate pe piept. Cel care iese
cu ambele picioare din spaţiul primei benzi trece în banda următoare
(chiar dacă a fost împins din prima bandă în altă direcţie). Lupta pe banda
I continuă până în momentul în care rămâne în joc un singur participant –
învingătorul absolut.
Ceilalţi continuă disputa după aceleaşi reguli pe banda nr. II.
Jucătorii eliminaţi trec în banda nr. III şi apoi în IV. Cel care nu se
menţine nici în ultima bandă est exclus definitiv din joc. Disputa se
încheie în momentul în care în fiecare bandă rămâne un câştigător. În
final se anunţă rezultatul într-un cadru festiv, învingătorilor decernându-
li-se titluri (luptători de clasa I, a II-a, a III-a şi a IV-a).

Împingere în braţe (forţă)


112
Se desenează pe sol patru linii paralele la distanţă de 3 metri una
de cealaltă. Pe linia centrală se plasează doi jucători care se prind de
mâini. La semnalul arbitrului încearcă să se împingă dincolo de linie.

Tracţiune într-un braţ (forţă)

Jucătorii în stând depărtat, cu faţa în direcţii opuse, se aşază de o


parte şi de alta a unei linii. Ei se sprijină reciproc în călcâiul drept, îşi dau
mâna dreaptă şi la semnalul arbitrului încep să se tragă. Câştigă cel care
reuşeşte să-l tragă pe adversar cu ambele picioare în terenul propriu.
În continuare jocul se reia cu schimbarea poziţiei jucătorilor.

Cercul periculos (îndemânare, forţă)

Jucătorii, ţinându-se de mână, formează un cerc. Conducătorul de


joc desenează în interiorul acestuia un cerc mai mic. La comandă,
jucătorii încep să rotească cercul într-o anumită direcţie, fiecare căutând
să împingă în cercul mai mic unul din jucătorii aflaţi în stânga sau în
dreapta sa. Cel care păşeşte în interiorul cercului este exclus din joc.

De-a căpitanul (echipă/colectiv, viteză, spirit de observaţie)

Jucătorul care îndeplineşte rolul căpitanului se deplasează în pas de


voie prin sala de gimnastică. Ceilalţi – subordonaţii – îl urmează la mică
distanţă. De fiecare dată când căpitanul se întoarce brusc, subordonaţii iau
poziţia ce le-a fost indicată în prealabil. Se ghemuiesc şi ating podeaua cu
palmele. Jucătorul care rămâne ultimul este penalizat cu un punct. După
ce ajunge la capătul sălii de gimnastică, căpitanul îşi reia mersul în sens
opus. De data aceasta, la întoarcerea lui bruscă, „subordonaţii” trebuie să
ia cât mai repede poziţia şezând cu picioarele încrucişate. Cel mai lent
jucător este penalizat cu un punct.
La al treilea tur se poate indica poziţia înainte culcat. La al
patrulea, fandare cu sprijin înainte ş.a.
Câştigă jucătorul care a întrunit cel mai mic număr de penalizări.
În cazul în care efectivul jucătorilor este restrâns se adoptă
sistemul eliminatoriu.

JOCURI PENTRU SĂRITURI

113
- podul; sare băţul; cursa într-un picior; lupta cocoşilor; găseşte
pantoful; ştafeta din cerc în cerc; undiţa; trenul săltăreţ; ştafeta cu coarda;
fereşte picioarele.

Podul
• Condiţii: sală, teren; număr nelimitat de jucători.
• Descriere:
Jucătorii împărţiţi pe echipe stau perechi aşezaţi în coloană câte
doi, ţinându-se de mână la distanţa de doi paşi între ei. Distanţa dintre
perechi este de 4-5 paşi. La semnal, jucătorii se aşează în ghemuit fără
ultima pereche care sare peste braţele colegilor, până ajunge în faţă unde
se aşează ghemuit, după care porneşte perechea următoare, şi tot aşa până
se termină tot şirul. Câştigă echipa care a revenit prima în formaţie.
• Reguli: - perechea care sare nu-şi va da drumul la mâini.
• Recomandari metodice:
Profesorul va stabili felul în care se va face săritura (cu bătaie pe
un picior, pe două picioare etc). Înălţimea la care se ţin braţele va fi în
funcţie de posibilităţile medii ale colectivului.

Cursa într-un picior

• Condiţii: sală, teren; număr nelimitat de jucători.


• Descriere:
Parcurgerea unei distanţe dinainte stabilite prin sărituri pe un picior
pâna la un punct fix (sau o linie trasată pe sol), întoarcerea prin săritură pe
celălalt picior sau prin alergare.
• Reguli: - piciorul ridicat să nu se pună jos.
• Recomandări metodice:
Distanţa şi variantele de deplasare se stabilesc în funcţie de
colectiv. Se acordă o atenţie deosebită modului de a executa săriturile.

JOCURI PENTRU ARUNCARE

- cursa de ochire; ţinta vie; cine aruncă mai departe; vânătorii şi


raţele; atacul cetăţii; cei mai buni aruncători; mingea la ţintă; ţinta
mişcătoare; ţinta indirectă; coşul mobil; apare şi dispare; mingea peste
graniţe; cei mai buni ţintaşi.

114
Mingea la ţintă

• Condiţii: 1-2 bănci de gimnastică; 4 mingi medicinale;


număr nelimitat de jucători; mingi corespunzătoare numărului de
jucători
• Descriere:
Pe o bancă de gimnastică se aşează la intervale egale mai multe
mingi medicinale. Jucătorii celor două echipe se dispun faţă în faţă,
înapoia unei linii trasate pe sol la 5-6 metri depărtare de banca de mingi.
La semnal, ambele echipe încep să arunce cu mingi de baschet, urmărind
să doboare mingile medicinale de pe bancă. Echipa care doboară mai
multe mingi de pe bancă, în terenul advers, câştigă întrecerea.
• Recomandări metodice:
- echipele să aibă valoare apropiată;
- mingile dărâmate se aşează pe bancă de un ajutor, jocul
reluându-se la semnal. Distanţa de aruncare se poate mări în funcţie de
posibilităţile colectivului.
- jocul se poate desfăşura contra timp.

Apare şi dispare

• Condiţii: teren sau sală mare; număr nelimitat de jucători; mingi de


oină; 1-2 lăzi de gimnastică; 2-4 ţinte de carton sau placaj.
• Descriere:
Participanţii la joc sunt împărţiţi în 2-3 grupe aşezate în şir, câte
unul cu faţa spre o ladă de gimnastică aflată la distanţă variabilă (5-10 m).
Primii trei elevi din fiecare grupă au câte o minge de oină, pe care
o aruncă pe rând la ţinta care apare prin ridicare şi dispare prin coborare,
acestea fiind mânuite de elevii care sunt în poziţie ghemuit după ladă.
Elevii care nimeresc mingea pe gura ţintei vor primi un punctaj mai mare.
Câştigă echipa care acumulează un număr mai mare de puncte.
• Recomăndari metodice:
Timpul de expunere al ţintelor variază în funcţie de vârstă şi
nivelul de pregătire al elevilor. Pentru ca jocul să fie mai atrăgător, pot fi
desenate cu figuri hazlii şi locul gurii găurit pentru a putea trece mingea.

Cei mai buni ţintaşi

115
• Condiţii: echipe de 7-8 jucători; o minge suspendată; sală de sport;
mingi de oină corespunzătoare numărului de jucători din echipe.
• Descriere:
Elevii sunt împărţiţi în echipe. La înălţimea de 2-3 m de sol se
suspendă o minge, iar de o parte şi de cealalta a acesteia se trasează o
linie la distanţa de 8-10 m.
Înapoia fiecărei linii se presează câte o echipă, fiecare din ele
având mai multe mingi de oină. La semnalul profesorului, jucătorii încep
să arunce cu mingile de oină în mingea suspendată. Elevii recuperează
aceste mingi şi le înapoiază la linia lor, de unde continuă aruncările la
ţintă. Câştigă echipa care are un număr cât mai mare de lovituri reuşite.
- Recomăndari metodice: Pentru fiecare echipă se fixează câte un
arbitru care cuantifică de câte ori mingea suspendată a fost lovită.
Distanţa de aruncare se poate mări în funcţie de posibilităţile colectivului.

Coşul mobil

Condiţii: 20-30 jucători; coş de plastic sau de nuiele; mingi


colorate; teren sau sală.
• Descriere:
Jucătorii se împart în două echipe egale, având la dispoziţie mai
multe mingi. Un alt jucător desemnat de profesor poartă un coş deasupra
capului şi se deplasează foarte repede şi variat printre jucătorii ambelor
echipe. Acestea încearcă prin aruncare să introducă cât mai multe mingi
în coş. Câştigă echipa care reuşeşte să realizeze un punctaj superior.
- Recomandări metodice: Jocul se va repeta pentru a da
satisfacţie ambelor echipe. Elevul care alergă cu coşul se
înlocuieşte după ce o echipă câştigă.

EXERCIŢII, JOCURI ŞI ŞTAFETE CARE DEZVOLTĂ


ŞI ANTRENEAZĂ ALERGAREA

Exerciţii, jocuri şi ştafete având la bază săriturile

Exerciţii, jocuri şi ştafete fără minge

Nr. 1 Lovirea adversarilor din minge ricoşată


116
Jocul se desfăşoară pe un teren cu dimensiunile de 9x10 m,
delimitat prin jaloane. La joc participă două echipe a 6 jucători.
O echipă, despărţindu-se în două grupe, se plasează în afara
terenului; a doua echipă se aşează liber în interiorul terenului.
Se aruncă o minge dintr-o parte în alta, astfel că, din ricoşare, cel
puţin o dată să atingă adversarul, scoţându-l din joc. (Lovirea fără ricoşare
nu se ia în considerare.)
Jocul se desfăşoară într-un timp stabilit (de exemplu 3 minute),
după care echipele îşi schimbă locurile şi rolurile.
Câştigă echipa care îşi scoate din joc mai mulţi adversari. Este un
exerciţiu pentru dezvoltarea atenţiei şi a vitezei de reacţie în mod
deosebit.

Nr. 2 Ştafeta cu deplasarea jucătorilor spate în spate

Jucătorii pe perechi, spate în spate, înapoia unei linii trasate pe sol.


Unul din elevi va fi cu faţa pe direcţia de deplasare, altul cu spatele. La
distanţa de 15-20 m se trasează linia de sosire.
La semnalul profesorului perechile aleargă (se ţin de braţ la nivelul
coatelor îndoite) până la linia de sosire şi de acolo înapoi schimbând
rolurile.
Perechea care ajunge prima câştigă. Jocul urmareşte realizarea unei
coordonări corecte în condiţii de alergare mai dificile.

Nr. 3 Exerciţiu pentru antrenarea săriturilor

Pe terenul de joc se marchează mai multe porţiuni cu lăţimi


diferite, din ce în ce mai mari. Distanţele pot fi scăzute până la 20 cm în
cazul în care copiii întâmpină dificultăţi.
Se dezvoltă viteza de alergare, detenta, aterizarea corectă, voinţa.

Nr. 4 Alergare prin exteriorul cercului

Jucătorii, grupaţi în perechi, sunt dispuşi în formaţie de cerc, unul


în spatele celuilalt. Între perechi se lasă un interval de 1-2 paşi.
La semnalul de începere, jucătorii din exteriorul cercului aleargă în
jurul acestuia, încercând să revină cât mai repede pe locul de plecare.
Câştigă primul sosit. Jocul se repetă cu schimbarea jucătorilor în
cadrul perechilor. Se antrenează în acest mod viteza de reacţie şi
deplasare, atenţia, perseverenţa.
117
Nr. 5 Ruperea lanţului de braţe

Un jucător (pot fi 2, 3, 4, etc.) încearcă să “forţeze” ruperea unui


lanţ de braţe alcătuit în cerc de 8-10 sportivi.
Fiecare jucător are dreptul la trei încercări pentru a reuşi măcar o
dată; dacă nu reuşeşte, el este eliminat din concurs.
Dacă participă echipe egale ca număr, după efectuarea încercărilor
se schimbă rolurile, cronometrându-se fie timpul, fie numărul reuşitelor.
Cumulându-se la final rezultatul, se declară echipa învingătoare.
Exerciţiul sau concursul de rupere a lanţului de braţe –în funcţie de
caracterul dictat de antrenor - dezvoltă şi antrenează forţa explozivă a
membrelor inferioare, dar şi forţa corporală, dârzenia, voinţa, spiritul de
colaborare (pentru cei care alcătuiesc lanţul de braţe).

Nr. 6 Prindere pe perechi

Copiii sunt aşezaţi pe perechi, unul înapoia celuilalt, la distanţa de


2 m unul de celălalt. La un semnal, cei din spate încearcă să-i ajungă pe
cei din faţă pe o distanţă de 15 - 20 m, dinainte stabilită.
Care reuşeşte să-şi ajungă partenerul, primeşte un punct pentru
echipa sa. Poziţiile de plecare pot fi diferite: stând, şezând, ghemuit,
culcat, etc.

Nr. 7 « Crabii » şi « creveţii »

Acest joc extrem de dinamic l-am practicat şi noi când eram copii;
el se joacă şi acum, având o mare priză la copii.
Două echipe alcătuite din 10-12 jucători stau aliniate pe două
rânduri, spate în spate, în centrul terenului. Distanţa dintre rânduri este de
cel mult 1 m, iar intervalul dintre jucătorii aceleiaşi echipe, de 1-2 paşi. În
faţa fiecărei echipe, la 10-12 m, se trasează o linie care este “casa”. Una
din echipe reprezintă “crabii”, iar cealaltă “creveţii”.
Antrenorul strigă numele unei echipe. Componenţii acesteia aleargă
spre propria “casă”, urmăriţi fiind de adversari. Fiecare jucător atins
înainte de a fi păşit linia casei, aduce un punct echipei adverse. Jocul
dezvoltă viteza de reacţie, concentrarea şi capacitatea de mobilizare.

Nr. 8 « Capra »

118
Doua echipe A şi B formate din câte 8-10 jucători, aşezaţi în şir la o
distanţă de 25 m de o linie trasată (poate fi marcata prin doi pioni).
La semnalul antrenorului, primul se aşează “capră”, peste care sare
al doilea, care la rândul lui se aşează “capră” la 2-3 m de primul. Al
treilea sare peste primul, peste al doilea şi se aşează şi el “capră” la o
distanţă de 2-3 m de al doilea. Jocul continuă până când ultimii jucători
au trecut linia sau pionii situaţi la 25 m, în dreptul antrenorului.
Se dezvoltă viteza de deplasare, detenta, modul în care se aterizează
în urma efectuării unei sărituri (la corner, spre exemplu).

Nr. 9 Sărituri pe un picior sau pe ambele picioare

Două grupuri de 8-10 jucători, poziţionaţi în şir unul în spatele


celuilalt, parcurg distanţa într-un picior până la un punct stabilit dinainte.
Întoarcerea se poate face fie pe acelaşi picior, fie pe celălalt, după
cum stabileşte antrenorul. Este interzis ca în timpul alergării să se pună
piciorul jos. Cei care o fac sunt depunctaţi la nivelul echipei.
Variantă: concursul se poate desfăşura şi sărind pe ambele picioare.

Nr. 10 Ştafeta de sărituri într-un picior

Colectivul de sportivi este alcătuit din echipe formate din 5 până la


8 jucători. Echipele se aşează în şir, înapoia liniei de start.
Jucătorii stau pe piciorul drept cu stângul îndoit înapoi. Al doilea şir
susţine cu braţul stâng piciorul ridicat al partenerului din faţă, cel de-al
treilea piciorul celui de-al doilea, ş.a.m.d.
Se execută deplasarea într-un picior înainte, numai la semnalul
antrenorului (fluier sau voce). Se parcurge o distanţă de 25 m, până se
trece linia de sosire marcată prin două jaloane de către una din echipe cu
întregul efectiv.
Se dezvoltă şi se antrenează detenta şi coordonarea mişcărilor.
Nr. 11 Ştafeta cu sărituri peste două bănci de gimnastică
puse cap la cap

Două echipe A şi B alcătuite din 6-8 copii, vor pleca de la linia de


start la comandă. Fiecare jucător va sări alternativ peste două bănci de
gimnastică puse cap la cap (putem utiliza o sfoară legată de două jaloane
la distanţa de 20 m unul de altul, înălţimea alegând-o antrenorul în funcţie
de calităţile motrice ale grupului), fiind urmat imediat de ceilalţi
concurenţi.

119
În momentul trecerii ultimilor jucători se declară echipa
câştigătoare. Ca variantă, la 10 m de capetele finale ale băncilor, putem
fixa doi pioni sau două jaloane, pe care jucătorii trebuie să le treacă în
mare viteză după ce au efectuat săriturile de o parte şi de alta a acesteia.
Se dezvoltă atenţia, concentrarea, capacitatea de a sări şi de a ateriza
corect. După cum ştim, săriturile şi aterizările sub diferite forme sunt
specifice jocului de fotbal.

Nr. 12 Ruperea sprijinului pe braţe

Este un joc de luptă, cu 4 până la 20-30 de participanţi, el putând fi


realizat pe orice tip de teren, inclusiv în sală.
Jucătorii se dispun în formă de cruce, partenerii aflându-se faţă în
faţă. Poziţia de plecare este aceea de sprijin pe braţe înainte culcat, braţele
întinse, picioarele întinse şi sprijinite pe vârfuri. Nu se admite sprijinul pe
genunchi.
Fiecare jucător, având poziţia descrisă mai sus, va fi încadrat atât la
stânga, cât şi la dreapta, de jucători adverşi. La fluierul sau vocea
antrenorului (START) începe lupta. Sprijinindu-se doar pe o mână,
jucătorii cu mâna liberă apucă mâna de sprijin a adversarului, încercând
prin tragere sau împingere să provoace dezechilibrarea şi căderea
acestuia. Partenerii aflaţi faţă în faţă, pot coopera pentru dezechilibrarea şi
căderea adversarului. Menţionez că picioarele nu se deplasează, ele
trebuind să rămână fixe.
În grupuri mari de 20-30 de jucători, se formează un cerc, poziţia de
sprijin fiind aceeaşi. Doi coechipieri pot coopera între ei pentru a-l
dezechilibra şi “dărâma” pe colegul aflat între ei.
Jocul este atractiv, dezvoltând în primul rând forţa unui braţ sau a
ambelor braţe, forţa membrelor inferioare, rapiditatea în execuţie,
inteligenţa.

Nr. 13 Prinde-l pe al doilea jucător !

Jucătorii se aşează în cerc, pe perechi, unul în faţa celuilalt – ambii


au faţa la centru (cerc dublu).
Doi jucători nu intră în formaţie, unul prinde pe celălalt care se
poate salva aşezându-se în faţa unei perechi. Ultimul (din exteriorul
cercului), devenit al treilea, fuge în acelaşi sens.
Dacă un jucător este prins sau atins, rolurile se schimbă, inclusiv
direcţia de alergare.
120
Dacă al treilea copil nu fuge la timp, el va deveni automat prinzător.
Cercul va fi păstrat prin deplasarea cu un pas în spate, a perechii de unde
a fugit “al treilea”.
Este un exerciţiu de captare a atenţiei şi antrenare a formelor de
viteză.

Nr. 14 Ştafeta în zig-zag

Jucătorii împărţiţi în echipe, în flanc câte unul, se aşează în spatele


unei linii de plecare. Intervalul dintre echipe este de 3-4 paşi.
În faţa fiecărei echipe, pe direcţia de alergare, se aşează jaloane, la
distanţa de 1-2 m unul de altul.
La semnalul antrenorului, primul elev de la fiecare grupă aleargă,
ocolind în zig-zag şi se întoarce în acelaşi fel, atinge pe următorul şi trece
la coada şirului.
Câştigă echipa a cărui ultim jucător a trecut la întoarcere primul
linia marcată în faţa echipelor.
Jucătorii trebuie să ocolească jaloanele în zig-zag. Nu au voie să
dărâme jaloanele, dar dacă au făcut-o trebuie să le aşeze la loc şi apoi să
continue jocul.
Jocul poate fi jucat mărind numărul jaloanelor şi implicit distanţa de
alergare.
Se antrenează viteza de reacţie şi deplasare, capacitatea de
schimbare a direcţiei de alergare.

Nr. 15 « Capul » prinde « coada » (varianta 1)

« Capul » caută să prindă « coada », care se va feri schimbând


direcţia de deplasare. Dacă « coada » este prinsă, jucătorii de la « cap » şi
de la « coadă » se schimbă. Jucătorii nu au voie să desfacă mâinile, ţinând
partenerul din faţă de jur împrejurul taliei.
Nr. 16 « Capul » prinde « coada » (varianta a doua)

Echipele, egale ca număr se aliniază prin flanc, câte unul pe două


din laturile opuse ale spaţiului delimitat. Primii jucători ai fiecărei echipe
trebuie să fie şi cei mai buni alergători.
Mărimea spaţiului de joc depinde de numărul participanţilor. Ca
formă se va prefera dreptunghiul sau pătratul, deşi se poate trasa şi un
contur mai complicat, întortocheat, marcat eventual cu pioni, care trebuie
ocoliţi ca la slalom.

121
La semnalul de începere, echipele pornesc în goană în acelaşi sens.
Jucătorii din fruntea şirului caută să prindă « coada » echipei adverse,
adică pe ultimul ei component. « Coada » atinsă de adversar părăseşte
imediat terenul. Până la urmă, câştigă echipa care a reuşit să elimine din
joc pe toţi adversarii.
Dacă dorim să complicăm jocul, putem introduce conducerea mingii
de către fiecare jucător, fie prin afara pionilor, fie în slalom printre ei.
Evident concursul se îngreunează, câştigând echipa cu o viteză şi tehnică
mai bună.
Se dezvoltă şi se antrenează conducerea mingii în regim de viteză şi
rezistenţă.

Nr. 17 Sprint peste parteneri culcaţi

Jocul este dinamic, captând atenţia în mod special. Se poate realiza


cu o grupă (8-10 sportivi), dar şi sub formă de concurs, cu două echipe
având număr egal de concurenţi.
Echipa se află în şir la o linie de plecare. În momentul startului,
primul jucător pleacă în mare viteză şi după 2-3 m se culcă de-a latul.
Urmează al doilea concurent, al treilea, ş.a.m.d. Se parcurge o lungime de
teren sau chiar două, jucătorii având datoria să fie atenţi când pornesc în
viteză şi trebuie să evite contactul cu cei care se află culcaţi. Este o
combinare între alergarea în viteză şi pasul sărit.
Cu două echipe concurente, situate în plan paralel, jocul devine
captivant, dezvoltând viteza de reacţie, echilibrul în momentul trecerii
peste colegii culcaţi, atenţia şi concentrarea.

Nr. 18 Cursa în cinci picioare

Întrecerea se poate face sub formă de ştafetă între două echipe, egale
ca număr. Fiecare echipă îşi va forma grupe de câte trei jucători. Fiecare
grupă se va pregăti în felul următor pentru cursă: doi jucători
« marginaşi » îşi prind mâinile dinspre interior, jucătorul « mijlocaş »
trece un picior peste lanţul de braţe al coechipierilor, se sprijină pe el sub
genunchi, şi braţele le pune pe umerii celor doi « mărginaşi ».
La semnalul de plecare sau schimbarea ştafetei, grupul celor trei de
deplasează prin alergarea « marginaşilor » şi sărituri pe un picior ale
« mijlocaşilor ». Cei trei jucători pot păstra rolurile lor tot timpul cursei
sau se pot schimba între ei, după ce au depăşit linia de întoarcere.
Câştigă echipa care termină prima parcursul stabilit de antrenor.
Distanţa poate fi de 15-20-25 m şi ea va fi marcată de doi pioni sau două
122
jaloane care trebuiesc ocolite de către concurenţi. Dacă numărul
jucătorilor este mic (6-9), fiecare grupă de trei va concura direct cu o
grupă adversă, atribuindu-se câte un punct echipei care a trecut prima
linia de sosire. Concursul direct dintre două grupe se va repeta de trei sau
de cinci ori, câştigând echipa care totalizează cele mai multe puncte.
Ca o regulă, menţionez că jucătorii « marginaşi » trebuie să
menţină lanţul de braţe tot timpul cursei; dacă acesta s-a rupt, grupa se va
opri pentru a reface lanţul şi numai după aceasta va continua deplasarea.
Se va avea în vedere ca fiecare jucător să treacă cel puţin o dată în postura
de « mijlocaş » şi de « marginaş ».
Concursul are caracter dinamic, fiind atractiv şi apreciat de copii,
dar şi de către juniori. El dezvoltă dârzenia, voinţa, viteza în regim de
îngreunare, forţa membrelor inferioare.

Nr. 19 Sărituri în spatele unui « lanţ » de parteneri

Este un exerciţiu-joc pentru dezvoltarea îndemânării, forţei,


curajului. La acest joc participă două echipe formate din 7-8 jucători. Prin
tragere la sorţi se stabileşte echipa care va forma un « cal » mare.
Jucătorii se aşează în şir: primul se apleacă până la orizontală cu
mâinile sprijinite pe genunchi. Al doilea se apleacă şi se prinde cu mâinile
de mijlocul celui din faţă, ş.a.m.d. Privite din lateral, spinările tuturor
jucătorilor formează o mică linie orizontală. Jucătorii stau în poziţia
depărtat pentru a-şi păstra mai bine echilibrul.
Echipa B se pregăteşte pentru a efectua sărituri la o distanţă de
aproximativ 10 m de ultimul membru al echipei A. La semnalul arbitrului,
jucătorul B1 ia startul şi sare călare pe spatele adversarilor. El încearcă să
sară cât mai departe şi se prinde bine cu mâinile şi picioarele de adversar.
Ceilalţi componenţi ai echipei B procedează identic. Fiecare este obligat
să rămână acolo unde a aterizat, neavând voie să se deplaseze nici înainte,
nici înapoi.
Iată de ce se recomandă ca primii să sară cei mai buni jucători.
Ultimul jucător, care a sărit pe « cal », numară cu glas tare până la 10.
Dacă în timpul săriturilor şi al numărătorii finale, jucătorii B nu reuşesc să
se menţină în spatele adversarilor şi ating pământul cu mâna sau piciorul,
echipa A câştigă două puncte. Dacă echipa A nu rezistă la săriturile
adversarilor, frângându-şi şirul sub greutatea lor (îngenunchează unul
dintre ei), echipa B câştigă un punct.
Jocul se reia, echipele schimbându-şi rolurile. Câştigă echipa care
realizează prima 20 de puncte.

123
Jocul, foarte vechi şi răspândit, este descris în “Istoria” lui Thomas
Hyde, editată în Anglia în 1694. Numele lui grecesc s-a păstrat până în
zilele noastre –Ippaz.

Nr. 20 Transportul partenerului pe umeri

Pot participa două, trei echipe alcătuite din 9 până la 15-18 jucători.
Concursul sub formă de ştafetă, se poate organiza atât în sală (când
condiţiile de afară sunt potrivnice – ploaie, zăpadă, etc), cât şi în aer liber,
pe un teren de zgură sau gazonat.
Echipele sunt dispuse paralel, cu jucătorii unul în spatele celuilalt.
Intervalul dintre echipe va fi de cel puţin 4 paşi. În faţa echipei se trasează
pe pământ o linie de plecare, iar la 15-20 m depărtare încă o linie, de
întoarcere, paralelă cu prima.
Echipele se formează şi se aşează ca la jocul precedent. Se va ţine
seama ca numărul participanţilor, dacă se poate, să fie divizibil cu trei.
Dupa aliniere, jucătorii se numerotează câte trei. Jocul se desfăşoară
sub formă de ştafetă, pe grupe de câte trei. La semnalul de începere,
jucătorul nr. 2 din prima grupă aşează mâinile pe umerii jucătorului nr. 1
şi picioarele pe umărul jucătorului nr. 3. Braţele celui transportat vor fi
uşor îndoite. În această poziţie se execută transportul – la semnalul sonor
al antrenorului, prin fluier sau voce – până la un punct marcat de pioni la
15 m distanţă de fiecare echipă.
Concurenţii fiecărei echipe sunt obligaţi să ocolească pionul, pentru
a reveni la punctul de plecare, unde îşi schimbă rapid locurile, urmând a fi
transportat jucătorul cu nr. 1, iar mai apoi cel cu nr. 3. Fiecare grupă va
executa transportul de două sau de trei ori, în funcţie de ceea ce va stabili
antrenorul la începutul concursului.
Este o ştafetă cu caracter dinamic, în care se dezvoltă forţa în regim
de viteză şi rezistenţa, alergarea de viteză în condiţii de îngreunare,
voinţa. Este recomandat ca ştafeta să fie executată de grupele mijlocii şi
mari, începand cu vârsta de 12 ani.
Nr. 21 Lupta în lanţ

Lupta se poate desfăşura atât în sală, cât şi pe teren (zgură, iarbă).


Fiecare echipă va fi formată din 10-12 jucători.
Pe teren se trasează două linii paralele, la 2 m una de alta, marcate
cu o sfoară sau o panglică. Spaţiul delimitat de aceste doua linii este
considerat « zona libera ». Se formează cele doua echipe aliniate înapoia
uneia dintre cele două linii, jucătorii aflându-se faţă în faţă.

124
Jucătorii, iniţial unu contra unu, caută să-şi apuce adversarul de
mâini şi să-l tragă pe terenul propriu. Când angajarea în luptă s-a făcut
între unele perechi, alţi coechipieri vin în ajutorul celor angajaţi,
apucându-l de mijloc pe cel ameninţat să fie tras, formându-se astfel un
adevărat lanţ. Intervenţia se poate face de către mai mulţi jucători şi la
ambele echipe.
Orice jucător, care a fost tras şi a călcat linia ocupată de adversar,
este luat prizonier. După fiecare luptă decisă, jocul se reia tot cu angajare
unu la unu.
Antrenorul trebuie să specifice concurenţilor câteva reguli, care în
mod obligatoriu vor fi respectate de către aceştia pe parcursul întrecerii.
Spre exemplu:
1. Intrarea în zona liberă este îngăduită jucătorilor din ambele
echipe.
2. În angajarea unu la unu, jucătorii pot începe lupta cu oricare
dintre adversari.
3. În situaţia în care jucătorii sunt prinşi în lanţ, iar jucătorul din
capul şirului a fost tras pe linie, sunt consideraţi prizonieri toţi
jucătorii care în momentul trecerii liniei se găseau înlănţuiţi.
Concursul ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi a picioarelor, a
voinţei, a spiritului de luptă în condiţii egale şi inegale, a tenacităţii.

Nr. 22 Ocuparea « colţului » în pătrat

Într-un pătrat cu laturile de 10 m / 10 m sunt postaţi 4 jucători, câte


unul la fiecare unghi drept. Un al 5-lea jucător (executantul), situat în
centrul pătratului, încearcă să ocupe unghiul lăsat « descoperit » de către
unul dintre cei patru, care încearcă să acopere unghiul lăsat « descoperit »
de către unul din cei patru, care încearcă să schimbe locurile între ei la
semnalul sonor al antrenorului. După 10 încercări se socotesc reuşitele (2,
4, 5, etc.). Fiecare jucător va trece prin postura celui aflat în centrul
pătratului. Este un exerciţiu pentru antrenarea şi dezvoltarea vitezei de
reacţie, atenţiei şi concentrării.
Exerciţii, jocuri şi ştafete cu minge

Nr. 1 Degajarea mingilor din cercul de la centrul terenului


În vederea desfăşurării jocului, copiii sunt împărţiţi în două echipe
de câte şase jucători.

125
Jucătorii unei echipe, numerotaţi în ordine, se culcă cu faţa la
pământ, acoperindu-şi ochii cu mâinile, formând un cerc cu spatele la
centru (în cercul de la centrul terenului).
Jucătorii celei de-a doua echipe, fiecare cu o minge în mână, se
instalează în jurul cercului de la centrul terenului.
La semnalul antrenorului, cei şase jucători degajează cât mai departe
mingea, fie cu piciorul, fie cu mâna. La un al doilea semnal, jucătorii
culcaţi în cerc se ridică în cea mai mare viteza şi aleargă după una dintre
mingi. Cine ajunge ultimul în cerc va fi declarat învins şi împreună cu
perechea sa va efectua o pedeapsă stabilită de antrenor.
Se dezvoltă şi se antrenează viteza de reacţie şi de deplasare, atenţia.

Nr. 2 Sărituri pe un picior, bătând mingea din deplasare


Sărind pe un singur picior şi în acelaşi timp bătând mingea cu mâna
de pământ, jucătorul se va îndrepta spre un punct stabilit în faţă, în spate
sau lateral.
Exerciţiul, care poate fi realizat de un singur sportiv sau în echipe
(pentru a realiza competiţia) este util şi pentru coordonarea oculo-
manuală (în special pentru portari), pentru elasticitate şi pentru echilibru.

Nr. 3 Mingea rostogolită pentru lovirea adversarilor


din cerc

Două echipe formate din 10-12 jucători se vor afla în cercul de la


centrul terenului.
Una din echipe (A) îşi va plasa jucătorii - desfăşuraţi - având
vârfurile picioarelor situate pe circumferinţa cercului.
Cealaltă echipă (B) va intra în interiorul cercului, împrăştiindu-se pe
toată suprafaţa lui.
Echipa A, având la dispoziţie o minge de fotbal, va începe să o
paseze între jucătorii ei, prin rostogolire, căutând să atingă jucătorii din
interiorul cercului.
Aceştia se feresc sărind peste minge; cei atinşi ies pe rând din joc,
până când rămân numai trei. În acest moment, antrenorul întrerupe jocul,
oprind cronometrul şi consemnând timpul scurs de la începerea acestuia.
Apoi echipa A şi B inverseaza rolurile.
Este important să respectam câteva reguli:
1. Nu se consideră valabile loviturile cu mingea dacă aceasta nu a
fost rostogolită de pământ;

126
2. Jucătorii care pasează mingea nu au voie să arunce decât din
afara circumferinţei cercului; dacă mingea, atingând un jucător, rămâne în
interiorul cercului, ea poate fi culeasă de oricare din jucătorii din afară,
dar acesta nu o poate pasa decât dupa ce a revenit pe linia cercului.
3. Jucătorii din mijlocul cercului nu au voie să se apere de minge
decât evitând-o prin săritură sau alergare.
Jocul este foarte dinamic, captând atenţia tuturor participanţilor. El
dezvoltă viteza de reacţie, precizia transmiterii mingii, forţa picioarelor
deoarece jucătorii din interiorul cercului sunt obligaţi să facă un anumit
număr de sărituri pentru a evita să fie atinşi de mingea rostogolită.
Ca o a doua variantă: putem utiliza şi pasele cu piciorul,
condiţionând ca transmiterea ei între coechipieri să se facă numai la
nivelul solului.

Nr. 4 Ştafeta cu menţinerea mingii între capetele a doi jucători

Se aleg două echipe, fiecare echipă cu număr egal de jucători,


pentru a se putea forma perechi. Echipele, aflate la interval de 4-5 paşi
între ele, se aliniază în coloane de doi (perechi), în spatele unei linii de
plecare.
În faţa lor, la o distantă de 15-20 m, se trasează o altă linie, de
întoarcere. Prima pereche din fiecare echipă primeşte câte o minge. Cei
doi jucători plasează mingea între capetele lor, o presează cu tâmplele şi
se prind de braţ.
La semnal, perechile pornesc în alergare spre linia de întoarcere, o
depăşesc şi apoi revin la echipă. Tot timpul alergării, mingea trebuie să
rămână între capetele lor.
Ajunşi înapoia liniei de plecare, ei predau mingea perechii
următoare. Când ultima pereche din fiecare echipă trece linia de plecare,
după ce şi-a parcurs traseul, cursa se încheie şi câştigă echipa care a
terminat prima.
Dacă în timpul alergării mingea este scăpată de o pereche, cei doi
jucători sunt obligaţi s-o culeagă şi, presând-o din nou între capete, să
continue cursa de pe locul unde s-a scăpat mingea. În timpul alergării,
jucătorii nu au voie să se ajute de mâini pentru a menţine mingea între
capete. Predarea mingii între perechi se va face numai înapoia liniei de
plecare. Perechile vor fi formate din jucători de aceeaşi înălţime.
Jocul dezvoltă capacitatea de coordonare şi echilibru, deplasarea în
viteză şi în condiţii îngreunate.

127
Nr. 5 Mutarea mingilor dintr-un cerc în altul

Acest exerciţiu poate fi realizat şi sub formă de concurs între 2-3


echipe alcătuite din 5-8 jucători. În faţa fiecărei echipe se aşează 3 pioni
(putem face cercuri) din 5 în 5 m. La nivelul pionilor din partea stânga se
va afla o minge, deci în total 3 mingi.
La semnalul de start, primul jucător va alerga spre pionul A şi va
muta mingea cât mai rapid lângă pionul A1, va sprinta spre pionul B,
mutând mingea la B1, repetând traseul de la C la C1. Va reveni la linia de
start, fiind cronometrat de antrenor. Acelaşi lucru îl vor face coechipierii,
care vor fi la rândul lor cronometraţi în parte, în final fiind declarat un
câştigător.
În cazul în care avem cel puţin 2 echipe aliniate la start, jucătorul
care a mutat cele 3 mingi în partea opusă, va reveni în cea mai mare
viteză la linia de start, unde va transmite ştafeta următorului coechipier
prin atingere cu palma. Se procedează astfel, până când întreaga echipă a
parcurs traseul, declarându-se câştigătoare echipa care a lucrat mai repede
şi a respectat regulile de joc.
Această ştafetă dezvoltă la copii viteza de execuţie, îndemânarea,
precizia şi spiritul de observaţie.

Nr. 6 Schimb de locuri, jucătorii conducând mingea

Pe un teren delimitat (60 m x 30 m sau 40 m x 20m), două echipe


formate din 2-4 jucători îşi schimbă locurile în cea mai mare viteză.
Startul se va da la fluierul antrenorului, iar jucătorii vor conduce
mingea la picior. Va câştiga echipa a cărui ultim jucător (nu primul) a
trecut linia opusă, acolo de unde au plecat adversarii la întrecere. Linia
poate fi delimitată printr-o sfoară, 2 jaloane sau 2 pioni.
Jocul dezvoltă viteza de reacţie şi de deplasare, conducerea mingii
în regim de viteză prin controlul ei permanent, atenţia.
Ca variantă putem introduce regula dus-întors pentru acelaşi număr
de jucători pe echipă.

Nr. 7 Joc de handbal cu temă (3 variante)

Echipele sunt alcătuite din 4, 5 jucători, terenul având 40 m x 20 m,


iar porţile dimensiunea celor de handbal (putem utiliza 2 jaloane în lipsa
acestora). Putem folosi portari la ambele variante.

128
Varianta 1 obligă jucătorii ambelor echipe să transmită mingea
numai cu două mâini, golurile marcate făcându-se în aceleaşi condiţii. Se
joacă 2 x 5 minute sau 2 x 7 minute. Câştigă echipa care a marcat cele
mai multe goluri. În caz de egalitate se prelungeşte jocul până una din
echipe înscrie.
Varianta 2 permite jucătorilor să transmită mingea cu o singură
mână, golul fiind valabil doar dacă a fost înscris cu capul. Se respectă
timpii de joc şi departajarea finală de la varianta 1.
Varianta 3 permite jucarea mingii cu mâna şi aruncarea ei peste
sfoară, cu tras la poartăa. Avem nevoie de 6 jaloane înalte, legate de la un
cap la altul cu o sfoară, două câte două.
Spaţiul de joc va fi delimitat de către antrenor în funcţie de numărul
de jucători: 3:3, 4:4, 5:5.
Mingea va fi jucată în terenul propriu prin trei atingeri obligatorii,
ultima însemnând şi trasul spre poarta adversarului. Se însumează
numărul golurilor marcate în doua reprize a 5 min (sau 7 min),
declarându-se echipa învingătoare.
Jocul de handbal, în variantele descrise, prin dinamismul său,
dezvoltă viteza de reacţie şi deplasare, detenta, precizia lovirii mingii cu
capul, spiritul de competiţie, completând rezistenţa generală.

Nr. 8 Doi contra unu

Se joacă pe un teren având dimensiunile: lungimea 20 m, lăţimea 15


m, spaţiul de prindere 5m/15m.
Jucătorul aflat cu mingea pe linia de fund, va trebui să o trimită cât
mai înalt în « zona de prindere », unde se află doi jucători consideraţi
adversari. Obligatoriu, unul dintre ei va prinde mingea şi o va transmite
cât mai rapid celuilalt coechipier, care va încerca să-l lovească cu mingea
pe « trimiţător » . Acesta va trebui ca după trimiterea mingii înalte în
« zona de prindere » să sprinteze 10 m, să ocolească un jalon şi să revină
la punctul de plecare. Dacă nu este atins de mingea jucată cât mai rapid de
cei doi, va obţine un punct.
Se joacă până la obţinerea a trei sau cinci puncte, fie de către cei doi
jucători, fie de către adversar.
Jocul dezvoltă viteza de reacţie şi de deplasare, transmiterea mingii
cu piciorul într-o zona delimitată, atenţia şi concentrarea, prinderea
mingilor înalte (de către portari în special).

Nr. 9 Ştafeta cu rostogolirea mingii cu mâna şi conducerea ei cu


piciorul
129
Două echipe A şi B alcătuite din 5-8 jucători, aşezaţi în şir, unul
înapoia altuia, se află în spatele unei linii de plecare.
Primul jucător din fiecare echipă - la fluierul antrenorului - porneşte
în viteză, rostogolind mingea cu mâna până la punctul de întoarcere,
marcat prin fanion.
De acolo, la revenire, mingea este condusă cu piciorul, fiind pasată
următorului jucător care repetă traseul, ş.a.m.d. Echipa care termină prima
traseul este declarată câştigătoare.
În rostogolirea mingii, jucătorii folosesc palma la fiecare 2-3 paşi,
pentru a o dirija în acest fel cât mai precis. Spaţiul de alergare este de 25
m, din care cei 5 m marcaţi cu 2 pioni, reprezintă suprafaţa în care
jucătorul care revine după ce a ocolit jalonul, va transmite mingea
următorului jucător din echipa sa.
Ştafeta antrenează atenţia, capacitatea de mobilizare a jucătorilor,
echilibrul, viteza de deplasare, conducerea mingii.

Nr. 10 “ Stai pe minge !”

Într-un spaţiu delimitat (15 x 15 m) un număr de 9 jucători (putem


avea până la 15) conduc mingea individual, schimbând direcţia permanent
pentru a evita coechipierii, care la rândul lor conduc mingea la picior.
La fluierul antrenorului, care se aude pe neaşteptate –dupa 10”, 25”,
40”, etc – jucătorii se aşează cât mai rapid pe minge. Ultimul jucător care
se aşează pe minge este eliminat din joc; jocul continuă la fel, până când
va rămâne un singur jucător, care va fi declarat câştigător.
Ca variante putem introduce menţinerea mingii pe un picior sau
altul şi la fluier aşezarea jucătorilor în şezând pe minge (care mai şi sare
uneori spre deliciul copiilor); fie menţinerea mingii prin lovituri succesive
cu capul şi, la fluierul antrenorului, aşezarea rapidă a jucătorilor în şezând
pe minge.
Jocul dezvoltă în primul rând atenţia şi concentrarea, viteza de
reacţie şi de execuţie, conducerea mingii care trebuie ţinută aproape de
picior, lovirea mingii cu capul.

Nr. 11 Pase în triunghi

Pe un teren aşezăm la distanţa de 5 m unul de altul, un număr de 3


pioni (vârfurile acestora vor marca un triunghi cu laturile egale). În

130
dreptul fiecărui pion se aşează câte un jucător, ceilalţi fiind aşezaţi unul în
spatele celuilalt, în şir.
Primul jucător din şir care are şi mingea o va pasa jucătorului din
faţa sa (A), luându-i locul. Jucătorul A va pasa mingea lui, luând locul
acestuia, care la rândul său va pasa jucătorului C, înlocuindu-l lângă pion.
Jucătorul C va pasa mingea următorului din şir, aşezându-se apoi în
spatele acestuia (şirului). În acest fel, fiecare jucător trece de la un pion la
celălalt, efectuând pasele în triunghiuri, urmate de deplasare. După ce a
fost însuşită deplasarea şi sensul ei, iar pasele încep să aibă precizie, se
schimbă sensul paselor şi al deplasării.
Exerciţiul dezvoltă şi perfecţionează plasarea mingii cu precizie,
preluarea ei, viteza de deplasare, atenţia, coordonarea.

Nr. 12 Fotbal în sprijin pe braţe şi picioare

Pe un teren delimitat, (20 x 20 m) cu două porţi, două echipe


alcătuite din 4 până la 6 jucători, încearcă să înscrie una în poarta
celeilalte, având următoarele obligaţii: jucătorii n-au voie să se deplaseze
în teren decât în sprijin pe braţe şi picioare, cu faţa în sus, iar transmiterea
mingii către coechipier şi înscrierea unui gol se va face numai cu piciorul.
Timpul de joc va fi de 2 x 5 min (2 x 7 min, 2 x 10 min, etc.) în funcţie de
dispoziţia jucătorilor şi atractivitatea întrecerii. Menţionez că porţile pot fi
cele de handbal, întoarse invers, spaţiul de gol fiind evident mai mic, dar
mult mai mare faţă de o portiţă de minifotbal.
Jocul este plăcut, « prinde » la copii, juniori, dar şi seniori. El poate
umple spaţiul unui program greu, cum ar fi de pildă cantonamentul de
iarnă sau de vară, de la munte în mod special. La finalul unei zile, în care
spre exemplu dimineaţa s-au făcut alergări, iar seara circuite la aparate,
putem încheia cu acest joc, 15-20 minute, pentru a crea o buna dispoziţie
şi relaxare în echipă.

Nr. 13 Exerciţii şi jocuri la zid (pentru învăţarea şi perfecţionarea


tehnicii)

Deşi în ultimii ani formula exersării unor procedee şi elemente


tehnice la zid pare depăşită, (poate şi datorită lipsei acestora, a zidurilor
de beton şi cărămidă) reconsiderarea ei este necesară. Zidul de tras oferă
posibilitatea de a lovi individual mingea (cu şiretul, cu latul, cu capul de
pe loc sau din săritura), permite efectuarea preluărilor cu pieptul, cu latul,
cu şiretul, cu genunchiul pentru a retransmite apoi mingea în zid, conform
schemelor de mai jos: lovitura la zid, preluare şi lovitura la zid.
131
Putem acţiona şi în grupuri de doi jucători: lovirea mingii de către
un jucător către zid, urmată de o preluare cu latul şi orientarea acesteia
spre un partener, care la rândul lui o preia şi o transmite in zid.
Se învaţă şi se perfecţionează preluarea, lovirea mingii cu latul,
şiretul plin, interior sau exterior.
Putem organiza şi jocuri între echipe formate din doi jucători, într-
un spaţiu delimitat.
Jocul începe prin repunerea mingii (ca la tenis cu piciorul) trimisă
puternic în zid de către unul din jucători. Al doilea jucător trebuie s-o
trimită în zid, la fel de puternic, pentru ca aceasta să părăsească suprafaţa
delimitată fără ca partenerul în trecere să reuşească să o mai atingă şi
eventual să o trimită la rândul lui in zid. Se poate juca cu o singură
atingere, sau din două atingeri, în funcţie de gradul de tehnicitate al
jucătorilor. Este un joc plăcut, dinamic, care solicită atenţia ambilor
jucători, posibilităţile de a lovi mingea fiind variate. De asemenea,
mingea este trimisă spre zid, uneori din poziţii dificile: lovire pe spate,
lovire laterală, lovire cu călcâiul, etc.
Pentru portari, pentru a le dezvolta simţul mingii, folosim exerciţiul
următor: acesta aflându-se în poziţia culcat pe spate cu picioarele la zid va
voleibala mingea în zid, cu o mână, apoi cu cealaltă, un număr de lovituri
stabilit înainte de antrenor (20, 30, 50, 100). Exerciţiul poate fi realizat şi
prin voleibalarea alternativă a mingii, cu mâna stângă şi apoi cu mâna
dreaptă.
De asemenea, putem solicita portarilor ca după voleibalarea mingii
în zid, să o oprească prin amortizare şi abia apoi să o retransmită. Pe
perechi, putem organiza jocuri asemănătoare celui de lovire a mingii cu
piciorul şi trimitere-retrimitere a acesteia spre zid. Diferenţa este că aici
utilizăm mâna, iar portarii pot învăţa şi perfecţiona transmiterea mingii cu
mâna, priza la minge, detenta, chiar plonjonul (portarul care urmăreşte
mingea trimisă de partener spre zid este obligat să o prindă, apoi o va
retransmite la rândul lui, cât mai puternic spre zid).
Individual, portarul va transmite puternic mingea în zid, o va lăsa
după ricoşare să treacă de el, răsucindu-se apoi 180 grade, va plonja şi va
încerca să o prindă prin plonjon.
Exerciţiul dezvoltă şi antrenează viteza de reacţie, forţa explozivă a
membrelor inferioare, aprecierea distanţei şi a traiectoriei mingii,
plonjonul.
Sub formă de concurs, putem organiza următoarea ştafetă:
Nr. 14 Jucătorii celor două echipe se organizează pe şiruri, prin
flanc câte unul, în faţa unui perete înalt. La un semnal, primii jucători din
echipe şutează mingea în perete şi aleargă în spatele echipei lor. Jucătorii
132
următori resping cu piciorul (şiretul, latul) mingea în perete şi cedează
locul celor ce urmează. Astfel, toţi jucătorii lovesc mingea pe rând, până
când revine la primul jucător. Acesta ridică mingea în sus, semnalând
terminarea jocului.
Antrenorul trebuie să fie atent ca mingea să nu fie transmisă
puternic în zid, iar jucătorul care aleargă spre coada şirului să o facă pe o
anumită parte: fie stânga, fie dreapta.
Este un joc specific de captare a atenţiei, de dezvoltare a vitezei de
execuţie şi de transmitere precisă a mingii spre o zonă determinată.

Nr. 15 Ştafeta pentru lovirea mingii cu capul din poziţia ghemuit

Distanţa dintre antrenor şi jucătorul aflat în faţa coloanei este de 5


m. Antrenorul va arunca mingea cu mâna spre primul jucător din şir, care
o va retrimite acestuia lovind-o cu capul, ghemuindu-se imediat la
pământ.
Antrenorul va prinde mingea, după care, printr-o aruncare boltită, va
trimite mingea celui de-al doilea jucător din şir, procedându-se la fel ca şi
cu primul jucător. Exerciţiul va continua până când toţi jucătorii sunt
ghemuiţi la pământ, dupa ce în prealabil au lovit fiecare mingea cu capul.
Putem organiza 2 sau 3 ştafete, alcătuite din 5-8 jucători, cu una sau
două treceri la lovirea mingii cu capul. În locul antrenorului putem
desemna ca aruncător al mingii câte un jucător din fiecare echipă.
Se antrenează atenţia, lovirea mingii cu capul şi transmiterea ei cât
mai precisă, viteza de reacţie şi de execuţie. Dacă condiţionăm ca lovirea
mingii cu capul să se facă din săritură, atunci antrenăm si detenta.

Nr. 16 Lovirea mingii cu capul din săritură

Este un concurs extrem de atractiv, atât pentru copii, cât şi pentru


juniori. Două jaloane aflate la 8 m unul de celălalt, legate cu o sfoară la
înălţimea de 1,5m pentru copii şi 2 m pentru juniori, vor reprezenta
« ştacheta » peste care trebuie trimisă mingea cu capul.
Echipele A şi B, care sunt alcătuite din 5 până la 8 jucători (poate
exista şi o a treia echipă C, cu condiţia să mărim distanţa între jaloane la
12 m), îşi vor desemna câte un căpitan care se va afla în partea cealaltă de
demarcaţie, reprezentată prin sfoara întinsă între cele două jaloane.
Cei doi căpitani, la semnalul antrenorului - fluier, « start » - aruncă
mingea înalt peste sfoară, primul jucător din ştafetă fiind obligat să o
retrimita NUMAI cu capul, de pe loc sau din săritură, căpitanului echipei
sale.
133
Urmează apoi al doilea jucător, al treilea şi în continuare până la
ultimul jucător din echipa. Va câştiga echipa care va finaliza prima toate
loviturile. Regula: se va ţine cont de mingile trimise pe sub sfoară cu
depunctarea echipei respective printr-un punct, respectiv un jucător mai
puţin la totalul final. Exemplu: o echipă câştigă prima concursul, având
un jucător care a trimis mingea pe sub sfoară. Daca echipa A are în
componenţă 8 jucători, va avea în final 7 execuţii corecte.
Echipa B deşi a terminat mai târziu execuţiile decât echipa A, având
toţi cei 8 jucatori care au transmis corect mingea peste sfoară, va fi
declarată învingătoare.
Se dezvoltă atenţia şi lovirea cât mai precisă a mingii cu capul de pe
loc sau din săritură, detenta.

Nr. 17 Urmărire într-un pătrat

Într-un pătrat cu laturi de 10m/10m, în colţuri diametral opuse se


vor afla 2 jucători: unul cu mingea la picior, celălalt fără minge.
La semnalul antrenorului va începe cursa de urmărire, jucătorul cu
mingea fiind obligat să pargurgă cât mai multe ture. Când va fi ajuns de
jucătorul fără minge, se vor socoti turele făcute, urmând ca apoi rolurile
să se schimbe pentru a desemna un câştigător. Putem stabili ca regulă
timpul de alergare: 30”, 45” sau 1 minut. Este posibil ca în acest interval
de timp jucătorul cu mingea să nu fie ajuns.
Acelaşi joc putem să-l realizăm cu două echipe formate din doi
jucători care se urmăresc într-un pătrat cu laturile de 10m/10m. Se va
cronometra timpul în care o echipă va reuşi să-i « prindă » pe jucătorii
celeilate echipe care conduc mingea la picior.
Ambele jocuri dezvoltă şi antrenează viteza de reacţie şi de
deplasare, atenţia, coordonarea mişcărilor, conducerea mingii în viteză.

Nr. 18 Tenis cu piciorul

În funcţie de numărul jucătorilor vor fi determinate şi dimensiunile


terenului de joc. De obicei, tenisul cu piciorul se dispută fie pe suprafaţa
mica a terenului de tenis de câmp, fie pe suprafaţa parchetată a terenului
de volei, în sală.
În ultimii ani, prin amploarea pe care a luat-o tenisul cu piciorul,
inclusiv la noi în ţară, jocurile se dispută în locuri special amenajate, pe
suprafeţe sintetice, respectându-se indicaţiile Federatiei Internaţionale
(există un Campionat Mondial al acestei discipline sportive, România
având un cuvânt greu de spus, prin clasificările la individual şi pe echipe).
134
Terenul îl constituie un dreptunghi cu laturile de 10m/5m, despărţit
în două jumătăţi prin plasa întinsă (înălţimea variază între 0,75 m la copii,
mergând până la 1 m pentru juniori şi seniori). Se poate juca fie 1:1, fie
2:2 sau 3:3).
Se trage la sorţi, unul din jucători alegându-şi terenul, celălalt
obţinând mingea.
Jucătorul care are mingea o pune în joc (serveşte) din teren sau
lăsând-o să cadă pe pământ şi apoi lovind-o cu piciorul în aşa fel încât să
treacă peste plasă şi să cadă în terenul advers.
Celălalt jucător o va trimite înapoi peste plasă, fie prin lovitură
directă cu piciorul, fie după ce mingea a atins terenul cel mult o singură
dată. Când mingea lovită de un jucător nu trece peste plasă sau iese în
afara terenului de joc, jocul se opreşte şi adversarul obţine un punct. Jocul
se reia prin « serviciul » celui care a câştigat punctul.
Se joacă mai multe reprize, fiecare dintre acestea terminându-se
atunci când un jucător a realizat 11 puncte - set « scurt ». Diferenţa
trebuie să fie de minim 2 puncte, respectiv 11-19, dar se poate intra şi la
time-break de la 10-10. Setul se poate termina şi cu 13-11, 14-12, 15-13,
etc., în favoarea unuia dintre jucători.
După fiecare repriză se schimbă terenurile şi serviciul de începere.
Setul scurt se aplică jocului individual 1:1; se vor juca 2 seturi din 3,
scorul putând fi 2-0 sau 2-1, în favoarea unuia dintre jucători.
Jocul pe echipe, 2:2 sau 3:3, se termină când una din acestea a
realizat 21 de puncte - set « lung », diferenţa trebuind să fie de asemenea
de 2 puncte, respectiv 21-19. Se poate intra şi aici în time-break, jocul
continuând până la 26-24 sau 27-25, de exemplu. Se joacă 3 seturi din 5,
scorul putând fi de 3-0 sau 3-2 pentru una din echipe.
Pentru realizarea unui joc fluent, spectaculos, trebuie să respectăm
câteva reguli simple:
• Mingea nu poate cădea într-un teren mai mult de o singură dată,
indiferent dacă acest lucru a avut loc înainte sau după preluarea
ei de către jucătorul din acel teren.
• Mingea nu poate fi atinsă cu mâna.
• Un jucător poate atinge mingea prin oricâte lovituri cu orice altă
parte a corpului decât cu mâna, cu condiţia respectării regulii de
cădere a mingii în teren o singură dată. Se înţelege că trimiterea
mingii către plasă, se poate face şi cu lovituri de cap.
• Când mingea iese în afara terenului de joc, vina este atribuită
jucătorului care a atins-o ultima dată. În cazul când mingea a

135
căzut în limitele unei jumătăţi de teren şi apoi a ieşit afară,
greşeala este atribuită jucătorului din această jumătate de teren.
• Dacă mingea a atins plasa, dar a trecut peste ea, jocul continuă.
Dacă însă, după atingerea plasei ea revine în terenul celui care a
trimis-o, jocul poate continua numai în cazul în care este reluată
din aer sau când jucătorul respectiv se bucură de dreptul de a o
lăsa să cadă pe pământ, drept care reiese din prima regulă a
jocului.
• Mingea nu trebuie să atingă plasa din serviciu: jucătorul care a
greşit are dreptul la o singură repetare a acestui serviciu.
• Toate greşelile duc la pierderea unui punct de către cel care le-a
săvârşit şi la trecerea serviciului la adversar.
• Dacă jocul se desfăşoară pe echipe de 2, 3 sau 4 jucători,
dimensiunile terenului se vor mări, ajungând până la cele ale
unui teren de volei. Regulile rămân aceleaşi, cu excepţia căderii
mingii în teren. Mingea va putea atinge terenul cel mult de atâtea
ori câţi jucători are echipa. Aceste căderi nu trebuie să fie însă
consecutive; între ele va exista contactul cu mingea a cel puţin
unui jucător. În sfârşit, acelaşi jucător nu poate atinge din nou
mingea, după ce aceasta a căzut pe pământ trimisă tot de el.
În ceea ce priveşte serviciul, el va fi executat tot din mijlocul
terenului, însă pe rând după fiecare punct, prin rotarea jucătorilor pe
teren.
Tenisul cu piciorul este un mijloc de antrenament extrem de dinamic
şi mai ales plăcut, atât la copii şi juniori, cât şi la seniori. La nivelul
copiilor şi juniorilor, el permite învăţarea şi perfecţionarea unor elemente
tehnice, cum ar fi: lovirea mingii cu capul de pe loc şi din săritură, lovirea
mingii cu latul, cu şiretul interior sau exterior, etc. Viteza de reacţie şi de
execuţie, gândirea creatoare « în criză de timp şi spaţiu », transmiterea
precisă a mingii spre un coechipier sau spre terenul advers, sunt elemente
prezente în jocul de tenis cu piciorul.

I. Exerciţii de mobilitate pentru cap şi gât

Ex. 1 Rotarea capului de la stânga la dreapta şi invers.


Ex. 2 Îndoiri ale capului înainte-înapoi, răsuciri ale acestuia la
stânga şi la dreapta.
Ex. 3 Braţe întinse lateral, îndoiri succesive (3-4-5) ale capului pe
partea stângă; după revenire, exerciţiul se efectuează pe partea dreaptă,
reluându-se apoi ciclul încă o dată.

136
Ex. 4 Îndoirea capului înainte-înapoi cu opunerea rezis-tenţei
braţelor partenerului. Rezistenţa trebuie să fie realizată prin cedare
progresivă.

II. Exerciţii de mobilitate pentru braţe

Ex. 1 Rotări simultane ale braţelor înainte-înapoi. Poziţia de plecare


a braţelor întinse în faţă, întinse deasupra capului, cu palmele orientate
înainte. Se executa întâi rotările înainte, după care se execută rotările
înapoi.
Ex. 2 Rotări alternative ale braţelor înainte-înapoi. Se execută
pentru început rotările alternative ale braţelor înainte, urmate imediat de
rotările alternative înapoi.
Ex. 3 Extensia braţelor pe spate, repetând mişcarea de 3-4 ori
succesiv. Privirea înainte: braţele vor reveni în poziţia lângă corp, după
care putem relua ciclul.
Ex. 4 Rotări ample, laterale, braţele pornind de jos, de lângă corp.
După o primă rotaţie, braţele se încrucişează prin faţa abdomenului,
urmând un alt ciclu.
Ex. 5 Braţele se duc în spate, prinzându-se între ele prin intermediul
degetelor. Se execută trageri şi extensii de către o mână pentru cealaltă,
dupa care se inverseaza rolurile.
Ex. 6 Câte doi jucători faţă în faţă, bratele îndoite, palmele orientate
înainte, în dreptul pieptului. Musculatura trebuie să fie relaxată, respiraţia
liberă. Se execută în ritm rapid (vioi) « bătaia palmelor », în faţă sau
încrucişat.
Ex. 7 Culcat pe spate, braţele lateral: aducerea lor în poziţia întinse
înainte, revenire.
Ex. 8 Flotări: braţele îndoite lângă corp, privirea înainte, picioarele
uşor depărtate, cu sprijin pe vârfuri.
Ex. 9 Flotări pe un braţ: poziţia de plecare cu braţul întins în faţă pe
sol, privirea înainte; puţin înainte de începerea execuţiei, braţul care nu va
fi utilizat va fi dus la spate. Celălalt braţ va fi sprijinit de sol într-o poziţie
convenabilă: în faţa privirii executantului sau în dreptul umărului.
Picioarele vor rămâne fie alăturate, fie unul dus puţin în sus şi în lateral.
Ex. 10 Flotări cu bătaia palmelor. Executantul va sta în sprijin culcat
cu mâinile pe sol. După întinderea bruscă a braţelor şi desprinderea
mâinilor, va urma bătaia palmelor, cât mai rapid. Se va reveni în poziţia
de plecare, exerciţiul reluându-se.

III. Exerciţii de mobilitate pentru spate


137
Ex. 1 Executantul este culcat pe abdomen; braţele se întind şi se
apucă gleznele. Prin arcuirea spatelui se încearcă menţinerea acestei
pozitii cât mai mult: 10-15 secunde. Printr-un mic balans faţă-spate, se va
executa « barca ».
Ex. 2 Ridicarea uşoară a trunchiului prin extensia spatelui; mâinile
sunt duse în faţa ochilor.
Ex. 3 Culcat înainte, se execută extensia trunchiului prin încordarea
muşchilor spatelui. Braţele se duc lateral, pieptul şi picioarele ridicându-
se în acelaşi timp de pe sol. Se menţine această poziţie cât mai mult timp.
Ex. 4 Culcat pe spate, ridicarea trunchiului şi aplecarea acestuia spre
vârful picioarelor. Prin arcuirea spatelui de câteva ori, se tonifică şi se
pregătesc muşchii spatelui.
Ex. 5 Doi jucători, spate în spate, execută împingeri, cu rezistenţă
uşoară din partea fiecăruia. Poziţia picioarelor este semiflectată.
Ex. 6 Doi executanţi şezând spate în spate, aplecare înainte cu
tracţiunea partenerului pe spate, prin apucare de mâini. Omoplaţii celui ce
se apleacă în faţă trebuie să fie sub omoplaţii celui ce urmează să fie
ridicat.
Ex. 7 Doi jucători spate în spate. Unul dintre ei flectează uşor
genunchii, şi prin prinderea degetelor sau încheieturilor mâinilor
partenerului, îl « întinde » pe spate. Mişcarea trebuie repetată de mai
multe ori, partenerul « întins » să fie relaxat, iar vârfurile picioarelor
acestuia să atingă solul. Muşchii spatelui sunt întinşi prin acest exerciţiu.
Ex. 8 Doi jucători, unul în poziţia şezând pe sol cu braţele în sus,
celălalt se află în picioare în spatele lui. Sprijinit cu genunchii în spatele
primului şi ţinându-l de mâini, îi îndreaptă spatele prin mişcări succesive.
Ex. 9 Doi parteneri, spate în spate, prinşi de vârfurile degetelor.
Braţele se află în sus, în prelungirea corpului. La un semnal, ambii fac un
pas înainte în acelaşi timp, arcuindu-şi spatele cât mai mult, prin
încordarea muşchilor acestuia.
Ex. 10 Rulare pe spate, prin mişcări înainte-înapoi. Exerciţiul se
poate executa şi din poziţia stând, urmată de « căderea » trunchiului şi
rularea acestuia pe spate.
Ex. 11 Pe un plan înalt (lada de gimnastică) sau cu picioarele fixate
la nivelul gleznelor de către un partener, extensia trunchiului pe spate.
Poziţia de plecare este culcat cu faţa în jos.
IV. Exerciţii de mobilitate a trunchiului

Ex. 1 Poziţia de plecare: braţele sus, jucătorul în stând cu picioarele


depărtate. La 1-2 trunchiul se îndoaie şi se arcuieşte spre stânga. La 3-4
138
trunchiul se îndoaie şi se arcuieşte spre dreapta. Spatele trebuie să fie
drept, capul încadrat între braţe.
Ex. 2 Se repetă exerciţiul nr.1 cu menţiunea că degetele sunt prinse
între ele, iar picioarele apropiate. Se fac 3-4 îndoiri ale trunchiului pe o
parte, după care se trece pe partea opusă.
Ex. 3 Cu braţele pe şolduri şi picioarele depărtate, se execută
răsucirea energică a trunchiului spre dreapta şi spre stânga. Se poate
insista ca o răsucire să fie realizată de 3-4 ori pe aceeaşi parte.
Ex. 4 Aplecări ale trunchiului la vârfurile picioarelor. Mişcarea
poate fi realizată o singură dată prin atingerea vârfurilor picioarelor sau a
solului, după care se revine în poziţia de plecare, care este stând. Când
vârfurile degetelor ating solul, putem repeta de 3-4 ori mişcarea de
atingere.
Ex. 5 Stând mult depărtat, braţele ţinute relaxat: rotarea amplă a
trunchiului descriind cercuri mari de la dreapta la stânga. În continuare,
exerciţiul se execută cu îndoirea alternativă a genunchilor în momentul
trecerii trunchiului deasupra piciorului respectiv.
Ex. 6 Şezând cu braţele sprijinite în spatele trunchiului, pe sol.
Extensia puternică a trunchiului. Se repetă de 4-5 ori.
Ex. 7 Poziţia de plecare: sprijin pe un genunchi, celălalt flexat. Se
execută extensia trunchiului înapoi cu braţele lateral, prin mişcări repetate
de 5-6 ori.
Ex. 8 Gleznele sunt fixate de către un partener, genunchii flexaţi.
Din culcat pe spate, executantul se ridică şi execută mişcări de răsucire
ale trunchiului spre stânga şi spre dreapta.
Ex. 9 Culcat cu faţa în jos, răsucirea trunchiului spre stânga şi spre
dreapta, cu întinderea braţului de pe partea răsucirii, capul urmărind
braţul întins.
Ex. 10 Braţele pe şolduri, rotări ale trunchiului - cât mai ample – de
la stânga spre dreapta, corpul aplecându-se cât mai mult în faţă şi în spate.
Ex. 11 Stând, picioarele depărtate. Aplecarea trunchiului înainte, cu
ducerea braţelor întinse printre picioare, privirea urmărind mâinile.
Ex. 12 Aplecarea trunchiului şi răsucirea acestuia pe orizontală, spre
stânga şi spre dreapta. Mâinile sunt fixate pe ceafă, picioarele întinse.
Ex. 13 În şezând cu picioarele depărtate, aplecarea trunchiului
înainte şi menţinerea lui 5-6 secunde pe piciorul stâng, revenire, apoi
piciorul drept.
Ex. 14 În şezând, picioarele depărtate, braţele lateral. Trunchiul se
apleacă înainte şi se execută o mişcare de forfecare stânga-dreapta, la
vârful picioarelor. Se repetă de mai multe ori.

139
Ex. 15 Din poziţia în sprijin culcat (înainte), îndoirea şi îndreptarea
trunchiului prin apropierea mâinilor de picioare şi invers, prin apropierea
picioarelor de mâini. Apropierea se face deplasând mâinile sau picioarele
pe sol, întinse din coate şi respectiv din genunchi.
Ex. 16 Varianta exerciţiului nr. 14, executantul aflându-se în
picioare. Braţul se duce la piciorul opus.

V. Exerciţii pentru mobilitatea bazinului

Ex. 1 Din poziţia stând, cu picioarele depărtate, rotări ale bazinului


de la stânga spre dreapta şi invers. Mişcările trebuie să aibă amplitudine
mare. Execuţia lor sa fie lentă.
Ex. 2 Din poziţia stând, picioarele apropiate, se execută mişcări de
împingere a bazinului spre înainte şi spre înapoi. Mişcările bazinului pot
fi executate şi lateral stânga sau lateral dreapta.

VI.Exerciţii pentru mobilitatea membrelor inferioare

Ex. 1 Din stând, ducerea piciorului drept la piept, prin trageri


succesive ale acestuia cu ambele mâini. Acelaşi exerciţiu se repetă cu
piciorul stâng. Piciorul va fi prins cu ambele mâini, sub genunchi, acesta
fiind îndoit.
Ex. 2 Mers înainte, cu fandare pe piciorul stâng. După câteva
împingeri ale bazinului înainte, se reia mersul, fandarea făcându-se pe
celălalt picior.
Ex. 3 Balansarea piciorului drept înainte-înapoi, urmând ciclul de 3-
4 ori. Se reia exerciţiul cu balansarea piciorului stâng.
Ex. 4 Din poziţia ghemuit cu mâinile sprijinite pe sol, săritura cât
mai înaltă, cu aterizare în poziţia de plecare.
Ex. 5 Greutatea corpului este schimbată alternativ de pe un picior pe
celălalt (fandare laterală).
Ex. 6 Îndoirea unuia dintre genunchi cu plecare din poziţia de
« flotare ». Printr-o mişcare scurtă şi energică, se schimbă alternativ
picioarele între ele.
Ex. 7 Fiecare picior este îndoit şi întins alternativ.
Ex. 8 Din culcat pe spate, picioarele sunt duse şi menţinute la 45 sau
90 grade. Poziţia de plecare este culcat pe spate cu picioarele întinse.
Ex. 9 Culcat pe spate, cu picioarele întinse, lipite unele de altele,
spre dreapta şi spre stânga, lateral. Picioarele sunt cât mai întinse în
momentul execuţiei.

140
Ex. 10 Culcat pe spate, picioarele întinse, braţele lateral. Printr-o
mişcare de îndoire a picioarelor, genunchii sunt duşi până la nivelul
pieptului. Exerciţiul se repetă de mai multe ori.
Ex. 11 Ridicarea membrelor inferioare în extensie, prin balans
înapoi. Este un bun exerciţiu şi pentru tonifierea muşchilor spatelui şi
abdomenului.
Ex. 12 Din ghemuit, cu sprijin pe braţe, săritura cu picioarele întinse
înapoi, revenire. Se execută de 6-8 ori.
Ex. 13 Culcat pe spate, sprijin pe omoplaţi, bazinul ţinut între mâini.
Picioarele se află întinse în sus. Se execută pendularea lor înainte-înapoi
(imitând mersul pe bicicletă).
Ex. 14 Ca la exerciţiul nr. 13, pendularea picioarelor se va face la 45
grade. Se va trece de la mişcarea lentă, la mişcare din ce în ce mai rapidă.
Ex. 15 Culcat pe spate, braţele întinse lateral. Picioarele, lipite între
ele, sunt duse la 45 grade, de unde începe rotarea lor de la dreapta la
stânga (apoi invers). Rotaţia este cât mai amplă şi se realizează din
mişcările bazinului.
Ex. 16 Stând în echer la 45 grade picioarele întinse. Depărtarea şi
apropierea picioarelor prin încrucişarea în plan lateral a acestora.
Ex. 17 Şezând cu picioarele îndoite, tălpile lipite: arcuiri apăsând cu
mâinile genunchii în jos şi în afară în vederea creşterii mobilităţii
articulaţiei coxofemurale.
Gama exerciţiilor prezentate, pentru dezvoltarea mobilităţii
corporale, reprezintă exerciţii pentru un anumit segment al corpului.
În legătură cu părţile corpului solicitate în mai mare măsură, putem
avea:
a. mobilitate a raportului spate-membre inferioare;
b. mobilitate a raportului bazin-membre inferioare;
c. mobilitate a bustului (gât, trunchi, regiunea sacro-lombară).
Astfel de exerciţii, în funcţie de circumstanţe şi de mijloacele avute
la dispoziţie, pot fi executate:
a. fără aparate, individual;
b. pe perechi, în forma activă şi pasivă;
c. cu ajutorul anumitor dotări (bare, spaliere).
Privind respiraţia, trebuie reţinut că se inspiră atunci când
segmentele solicitate se departează unul de celălalt, expirându-se atunci
când segmentele se apropie sau revin la poziţia de plecare. Mă voi opri la
un termen introdus de Nicola Comucci numit TIMP DE INSISTENŢĂ
sau ACCENTUARE PRIN REPETIŢIE. El se produce atunci când, după
ce s-a ajuns la poziţia dorită, segmentul solicitat efectuează o mică parte a

141
traiectului de revenire pentru a lua un nou impuls şi a împinge elastic
mişcarea până la limita maximă.
Executarea unui exerciţiu pentru mobilitatea bazinului şi a
membrelor inferioare: în momentul în care piciorul aflat în aer este
sprijinit pe o palieră, gard sau umărul unui partener, putem realiza
împingeri ale bazinului spre înainte prin mişcări uşoare, repetate. Se
obţine astfel o bună elasticitate şi supleţe a muşchilor interiori ai
bazinului, a muşchilor care realizează mişcarea de împingere a piciorului
de sprijin. Realizând o bună elasticitate şi suplete, evităm în primul rând
accidentările nedorite.
În funcţie de vârsta elevilor, de exigenţele ambientale şi de
predispoziţiile individuale, aceste exerciţii pot lua diferite forme. Unii
preferă forma analitică (examinarea mişcării în cele mai mici detalii din
care să se obţină maximum de efort fiziologic specific), alţii preferă
forma imitativă (executarea unei mişcări care să imite un gest
semnificativ, cum ar fi şutul, aruncarea, etc). E greu de stabilit, pentru
cele două o scară de evaluare. Tot elevii sunt aceia care, în funcţie de
aptitudinile şi capacităţile personale, preferă una sau cealaltă dintre forme.
Utilitatea acestor forme de antrenament a fost universal recunoscută
(cu rare excepţii) chiar dacă, în ce priveşte antrenamentul de fotbal, nu se
pretinde ca ele să atingă o formă exasperantă.
Allan Wade afirmă că există jucători care antrenează mult
elasticitatea şi supleţea (pentru a deveni mai flexibili), alţii care efectiv nu
fac nimic în această privinţă. Se pune întrebarea dacă cei dintâi
procedează astfel pentru că sunt deja flexibili de la natură şi dacă ceilalţi
neglijează aceste exerciţii pentru că sunt anchilozaţi.
Obiectivele principale ale exerciţiilor pentru dezvoltarea musculară
sunt acelea de a mări capacitatea de încordare a muşchilor solicitaţi. Acest
lucru se poate realiza prin:
- învingerea greutăţii propriului corp sau a unei părţi a acestuia;
- învingerea greutăţii propriului corp prin acţiunea opozantă a unui
partener.
În ciuda anumitor divergenţe care privesc formele de aplicare,
aproape toate şcolile de fotbal sunt azi orientate pe practicarea exerciţiilor
pentru dezvoltarea musculaturii. La aceasta au contribuit în mare măsură
îmbunătăţirile notabile obţinute în disciplinele sportive (acelea în care
evaluarea se face cu metrul şi cronometrul) care au inclus aceste exerciţii
în metodele lor de pregătire.
Creşterea forţei şi a puterii musculare se poate obţine cel mai uşor la
vârsta tânăra (16-18 ani), în perioada în care individul, după încheierea
dezvoltării osoase, îşi perfecţionează dezvoltarea musculară. Va trebui
142
însă să alegem exerciţii adecvate, în funcţie de particularităţile individuale
ale jucătorului.
În cursul pregătirii fotbalistice, e preferabil a se căuta perfecţionarea
rezistenţei musculare înaintea începerii perioadei de competiţie. Această
rezistenţă poate fi menţinută prin antrenamente intermitente, dar
metodice, în cursul antrenamentului fotbalistic.

VII. Exerciţii pentru învingerea greutăţii


propriului corp

Ex. 1 Genoflexiuni pe un picior (individual, stângul-dreptul). Toată


« încărcătura » corpului cade pe piciorul de sprijin.
Ex. 2 Din şezând, picioarele depărtate, răsucirea trunchiului spre
stânga şi spre dreapta cu fixarea palmelor pe sol. Picioarele rămân pe sol,
iar privirea urmăreşte braţele. Coloana vertebrală este torsionată, accentul
căzând pe regiunea lombară.
Ex. 3 Flotări, urmate de bătaia palmelor; desprinderea acestora şi a
picioarelor de la sol, revenire. Greutatea corpului va cădea pe ambele
braţe, care prin « amortizare » vor prelua surplusul efectuând şi flotarea.
Ex. 4 Căţărare pe spaliere, utilizând picioarele şi mâinile. Pentru
îngreuiere folosim « urcarea » numai cu ajutorul braţelor, din spalier în
spalier, picioarele rămânand întinse.
Ex. 5 Căţărare pe o frânghie, înălţimea 3-5m. Exerciţiul poate fi
realizat doar în sală. Pentru îngreuiere, putem utiliza la « urcare » numai
braţele, greutatea întregului corp fiind susţinută doar de acestea.
Ex. 6 Flotări executate cu grade diferite de uşurare a mişcării sau de
îngreuiere a mişcării.
Ex. 7 Tracţiuni în braţe cu grade diferite de uşurare sau de
îngreuiere a mişcării.
Ex. 8 Exerciţii pentru abdomen: îndoiri de trunchi de pe un plan
înclinat (banca de gimnastică fixată la spaliere), poziţia culcat cu faţa în
sus. Balans şi îndoiri de picioare, cu fixare la spaliere, revenire.
Ex. 9 Exerciţii pentru spate: extensii de trunchi executate pe sol, pe
2-3 lăzi de gimnastică, picioarele fiind fixate la nivelul spalierelor, braţele
fixate la nivelul ultimei spaliere. Poziţia: culcat cu faţa în jos.
Exerciţiile cu încărcătură proprie sunt indicate pentru gradul de
individualizare pe care îl oferă, sunt un bun mijloc pentru dezvoltarea
forţei pe segmente şi grupe musculare.
VIII. Exerciţii pentru învingerea greutăţii propriului corp prin
acţiunea opozantă a unui partener

143
Exerciţiile se execută pe perechi de talie şi greutate apropiate; cele
de purtare a partenerului se fac cu mare atenţie şi moderaţie la grupele de
copii.
Ex. 1 Jucătorii se află faţă în faţă, sprijiniţi reciproc în palme. Ei se
vor împinge în braţe alternativ, la nivelul umerilor, opunându-se
rezistenţă prin cedare. Variantă: îndoirea şi întinderea braţelor se poate
realiza în acelaşi timp.
Ex. 2 Câte doi faţă în faţă, de mâini apucat. Ambii executanţi
menţin braţele şi umerii relaxaţi, lăsând corpul uşor pe spate şi îndoind
puţin genunchii. Din această poziţie se execută piruete din ce în ce mai
rapide (6-8 pe stânga, 6-8 pe dreapta).
Ex. 3 Stând unul în spatele celuilalt, braţele în jos: primul ridică
braţele lateral, al doilea caută să reţină braţele opunând rezistenţă
alternativă şi în acelaşi timp cu ambele braţe. Pe poziţia A braţele
coboară, pe poziţia B ele urcă.
Ex. 4 Faţă în faţă, cu mâna dreaptă pe umărul drept al partenerului;
pendularea înainte şi înapoi a piciorului drept. Aceeaşi mişcare cu piciorul
şi mâna stângă.
Ex. 5 Stând unul în spatele celuilalt: primul cade înapoi ţinând
corpul drept; al doilea susţinându-l cu mâinile de ceafă, îndoaie şi întinde
braţele. Prinderea partenerului se poate realiza şi prin susţinerea şi fixarea
axilelor.
Ex. 6 Primul pe spate culcat, braţele înainte; al doilea în sprijin
culcat, sprijinindu-se în mâinile primului: îndoirea şi întinderea braţelor.
Îndoirea braţelor se poate face de către unul sau de ambii parteneri în
acelaşi timp.
Ex. 7 Doi jucători, din care unul stă culcat pe spate, cu picioarele
îndoite, celălalt sprijinindu-se cu mâinile pe picioarele primului. Din
această poziţie, cel de jos împinge în sus, iar cel de deasupra opune
rezistenţă.
Ex. 8 Flotări în braţe, unul din parteneri având picioarele în sprijin
pe umerii celuilalt. Flotările sunt executate de ambii parteneri în acelaşi
timp.
Ex. 9 Îndoirea trunchiului în lateral şi tracţiunea braţelor.
Ex. 10 Executanţii se află faţă în faţă, cu picioarele depărtate. Ei se
prind şi îşi fixează braţele pe umerii partenerului. Din această poziţie, ei
execută răsuciri ale trunchiului spre stânga şi spre dreapta, insistând cu
câte 3-4 repetări pe aceeaşi parte.
Ex. 11 Jucătorii se află spate în spate, braţele întinse lateral şi
prelinse între ele prin intermediul degetelor. Ei vor face câte un pas
înainte, arcuindu-şi braţele în plan orizontal.
144
Ex. 12 (variantă a exerciţiului 11). Jucătorii vor face un pas înainte,
arcuindu-şi braţele în plan vertical, la nivelul şoldurilor.
Ex.13 Executantul, aflat în picioare, va încerca să meargă sau să
alerge, fiindu-i opusă o rezistenţă din partea unui partener. Acesta se află
în spatele său, ţinându-l de mâini sau de mijloc, într-o poziţie de
semiflexie a picioarelor.
Ex. 14 Genoflexiuni pe un picior cu ajutorul unui partener. După 5-
6 repetări rolurile se schimbă.
Ex. 15 Executantul se află în ghemuit, partenerul său în picioare, cu
braţele pe umerii acestuia. Executantul va încerca să se ridice din ghemuit
în picioare, celălalt opunându-i o rezistenţă prin cedare progresivă. După
8-10 execuţii, rolurile se vor schimba.
Ex. 16 Partenerii se afla faţă în faţă, unul cu braţele pe umerii
celuilalt. Executantul va încerca să alerge, celălalt îi va opune rezistenţă
prin cedare. După 25 – 30 m parcurşi, rolurile se schimbă.
Ex. 17 Doi sportivi, spate în spate, apucat de coate, aplecare cu
ridicarea partenerului pe omoplaţi, revenire.
Ex. 18 Jucătorii se afla faţă în faţă, şezând, cu tălpile sprijinite unele
de altele. Picioarele vor fi întinse. Se execută trageri de braţe când spre
unul când spre celălalt.
Ex. 19 Spate în spate, poziţia de plecare în picioare; braţele sunt
prinse între ele. Se execută genoflexiuni simultane, partenerii fiind
obligaţi de asemenea, să se ridice în acelaşi timp.
Ex. 20 Spate în spate, braţele prinse între ele în plan orizontal. Se
execută îndoiri laterale ale trunchiului pe o parte, cu îndoirea picioarelor
pe partea opusă.
Ex. 21 Doi jucători, dintre care unul îl susţine pe celălalt de sub
coapse; acesta se lasă pe spate până atinge cu palmele solul şi apoi revine
la poziţia iniţială. La reluare, rolurile se schimbă.
Ex. 22 Doi jucători: unul îl ţine pe celălalt de glezne pentru a
efectua flotări pe braţe. La terminarea exerciţiului, partenerii schimbă
rolurile.
Ex. 23 Genoflexiuni cu un partener în spate. Executantul se prinde
cu ambele mâini de spaliere, gard sau bara porţii. După 8-10 execuţii,
rolurile se schimbă.

TESTAREA CAPACITĂŢII DE COORDONARE

145
Testul de coordonare psiho-motorie

Acesta se realizează cu o probă de control de apreciere a distantei.


Subiectul se găseşte legat la ochi, cu o bandă netransparentă, la capătul
unei linii drepte cu lungimea de 7 m, trasată pe sol.
Proba constă in parcurgerea lungimii liniei legat la ochi şi se
opreşte când apreciază că a ajuns la capătul liniei. Se înregistrează cu
semnul X între tălpi locul unde subiectul s-a oprit.
Evaluarea acestei probe se face în felul următor: dacă subiectul a
depaşit lungimea liniei sau dacă nu a ajuns la capătul acesteia se
inregistrează numărul de centrimetri, diferenţa plus sau minus, se
apreciază astfel:
- 0-10 cm foarte bine (FB)
-11-30 cm bine ( B)
- 31-50 cm satisfăcător (S)
- peste 50 cm nesatisfacător (N)

Când se efectuează calculele cifrele cu plus +, cele care depăşesc


capătul liniei şi cele cu minus – cele care nu ajung la capătul liniei se vor
lua valoarea lor absolută.

Testul Matorin

Reprezintă un test psiho-motor in care se evaluează coordonarea


generala şi constă in efectuarea unei sărituri cu desprindere pe verticală,
de pe loc urmată instantaneu de o rotaţie cat mai amplă in jurul axului
longitudinal al corpului.
Se trasează pe sol o linie de 30-40 cm, pe care se aşează subiectul
cu tălpile lipite de o parte si de alta aliniei. Măsurătoarea se efectuează cu
o riglă şi o busolă raportor cu ajutorul cărora se înregistrează valorile în
grade realizate în ambele sensuri, după efectuarea săriturilor cu rotaţie
spre stânga şi spre dreapta.
Scara de apreciere şi evaluare calitativă va fi:

- 180º-270º calificativ suficient (S)


- 270º-360º calificativ bine (B)
- peste 360º calificativ foarte bine (FB)

Testul Romberg

146
Este un test psihomotor pentru evaluarea echilibrului.
Subiectul este în poziţia stând pe un picior, celălalt cu călcâiul pe
genunchiul piciorului de pe sol, braţele întinse înainte, cu degetele
desfăcute şi întinse, ochii închişi (legat la ochi).
Se cronometreză numărul de secunde cât subiectul stă în echilibru
(nu pune piciorul jos).

Determinarea simţului de ritmicitate

Tapping-test - varianta I
Materiale: cronometru, creion, o foaie de hârtie.
Pe hârtie se desenează un pătrat cu dimensiunile 20x20 cm, care,
cu două linii, este împărţit în patru părţi egale.
Elevul se aşează la masă şi după comanda “atenţie, start!”, timp de
10 secunde, în tempo maximal, pune puncte în primul pătrat.
După 10 secunde se repetă comanda şi elevul, fără să întrerupă
lucrul trece la al doilea pătrat ş.a.m.d.
Pentru ca punctele să nu se suprapună se recomandă deplasarea
mâinii în formă de cerc. Durata totală a testului este de 40 secunde.

Pentru determinarea rezultatului se numără punctele din fiecare


pătrat. Aceasta se face mai uşor prin unirea punctelor între ele.
Micşorarea numărului de puncte de la pătrat la pătrat dovedeşte o
stabilitate insuficientă.

147
Micşorarea mobilităţii (labilităţii) proceselor nervoase se manifestă
în mărirea în trepte a frecvenţei mişcărilor în al doilea şi al treilea pătrat şi
vorbeşte despre încetinirea procesului de includere în lucru.
Pentru interpretarea statistică a datelor obţinute, se adună punctele
din cele patru pătrate şi se face media.

Tapping-test - varianta a II-a

Materiale: cronometru, creion, o foaie de hârtie.


Pe hârtie se desenează trei pătrate cu dimensiunile 5x5 cm. elevul
se aşează la masă, cu un creion în mână şi după comanda “start” execută
timp de 15 secunde cât mai multe puncteîn cele trei pătrate.
Fiecare numără în gând şi face puncte înfiecare pătrat timp de 5
secunde.
Se numără toate punctele, se face media şi se calculează câte au
fost în fiecare pătrat peste sau sub medie.

Testul “în pătrat”

Materiale: metru, cronometru, cretă.


Se trasează pe sol un pătrat cu latura de 90 cm care se împarte în
pătrăţele de 30 cm (9 pătrăţele), după care se mai trasează două de aceeaşi
dimensiune, pe laturi opuse.
Se cere sportivului ca din pătratul “0” să execute, conform
numerotării, sărituri pe ambele picioare, cât mai rapid, în pătrăţelele
respective, fără să omită un pătrăţel sau să calce liniile despărţitoare.
Se cronometreză timpul de parcurgere şi se înregistreză numărul de
erori.

148
10

4 2 5

1 9 6

7 3 8

Conducerea mingii de baschet (cu mâna îndemânatică),


în alergare cu schimbarea direcţiei mişcării

Materiale: cronometru, mingi de baschet, pistă cu lungimea de 10


m, 3 suporturi. Distanţa între suporturi, de la linia de start până la primul
şi de la ultimul până la finish este de 2,5 m.
La comanda “la start”sportivul pregăteşte poziţia de start avand o
mana pe mingea care se afla in spatele liniei de start. La comanda “start”
elevul execută conucerea mingii pe sol,cu o mana, din alergare de viteză,
ocolind fiecare din cele trei suporturi şi străduindu-se să finalizeze într-un
149
timp cât mai scurt. Rezultatul se fixează după timpul arătat la linia de
sosire.
Sportivul va executa două încercări de control.
Se va lua în consideraţie timpul cel mai bun. Dacă la conducere
elevul pierde controlul asupra mingii, care se abate la o distanţă mai mare
de 1 m faţă de suport, acestuia i se permite să repete ocolirea suportului.

Determinarea capacităţii de coordonare a mişcărilor

Drumul figurat

Materiale: cronometru, creion.


Pe o foaie de hârtie sunt desenate două linii paralele (5 mm
distanţă între ele), sub forma unei piste ondulate, lungă de 150 cm.
Forma pistei este aleasă liber. Sportivul trebuie să parcurgă traseul
cu creionul, fără să-l ridice, şi fără să atingă marginile. În timpul
executării, sportivul stă în poziţia şezând, mâna va atârna.
Pentru îndeplinirea exerciţiului sportivului i se dau 45 de secunde.
Informaţia despre scurgerea timpului se aduce pe parcursul exerciţiului.
Rezultatul se determină după numărul de greşeli comise. Este considerată
greşeală orice atingere de către sportiv a uneia din cele doua linii.

Săritura la marcare

Materiale: ladă de gimnastică (h = 70 cm), o saltea, metru.


Elevul stă pe lada de gimnastică. La distanţa de 1 m, pe saltea, este
marcată o linie (grosimea = 5 cm).
Elevul, executând o săritură, trebuie să aterizeze cât mai precis
după această linie (atingând-o cu călcâiele).
După explicare şi demonstrare i se dau două încercări de control.
Rezultatul (în cm) se determină după media devierii (din două încercări).
150
5.3. MATERIALE SPORTIVE ŞI INSTALAŢII AJUTĂTOARE
CU ROL ÎN PREGĂTIREA SPORTIVĂ

Aceste materiale şi instalaţii ajută antrenorul în aplicarea acelor


structuri de exerciţii care asigură eficientizarea procesului de pregătire.

1. Porţi mobile 5×2 m, 3×2 m, 1×1 m dotate cu plase, uşor de


transportat;
2. Conuri pentru delimitǎri ale suprafeţelor;
3. Jaloane de plastic ;
4. Gǎrduleţe cu ştachete care se pot lǎsa sau ridica;
5. Covoraşe pentru lucrul la sol;
6. Maieuri (culori diferite) cu numere;
7. Mingi numerele 3, 4 (uşoare);
8. Suport pentru mingi suspendate;
9. Corzi pentru sǎrit ;
10. Bastoane;
11. Zid de tras.

1. Porţile mobile pentru jocuri la o poartǎ, douǎ sau mai multe şi


chiar poartǎ mare sau micǎ (porţi 5 x 2 m, 3 x 2 m, 2 x 1 m).

2. Conuri pentru marcaje, delimitǎri, trasee diferite pentru


exerciţii de vitezǎ, coordonare.

3. Jaloane aşezate în linie, zig-zag, cerc, distanţe diferite pentru


conduceri cu diferite procedee sau exerciţii de agilitate.

4. Gǎrduleţe pentru diferite game de sǎrituri (un picior, ambele


picioare), din faţǎ sau lateral, conducerea mingii cu trecere pe sub
gǎrduleţe.

5. Covoraşe pentru exerciţii de mobilitate la sol, pentru exerciţii


de forţǎ, abdomen, spate, braţe-flotǎri.

6. Maieuri (mai multe culori pentru a alcǎtui mai multe echipe şi


obligatoriu cu numere şi chiar personalizate cu numele unor jucǎtori
celebri.

151
7. Mingile dacǎ nu sunt numǎrul 3 sau 4 reprezintă greşeli
metodice. La lovirea cu capul, copilul prinde fricǎ dacǎ e mingea grea şi
loveşte incorect, iar în final nu mai loveşte deloc, la trasul la poartǎ nu
întinde susţinut glezna sau poate provoca accidentǎri (entorse, luxaţii
articulare).

8. Suport reglabil pentru mingi suspendate în vederea lovirii


mingii cu capul la înǎlţimi diferite.

9. Corzi de sǎrit pentru coordonare pe un picior, pe ambele,


alternative cât şi forţǎ în membrele inferioare.

10. Bastoane pentru diferite jocuri, exerciţii de mobilitate, exerciţii


de coordonare.

11. Zid de tras având marcat prin pătrate anumite zone unde
copilul trebuie să trimită mingea.

Consider că materialele sportive şi instalaţiile ajutătoare pot


reprezenta o formă sigură prin care antrenorul şi sportivii lucrează eficient
atât pentru factorul fizic, cât şi cel tehnic.
Exemplu: La zidul de tras, numărul de repetări prin venirea rapidă
a mingii înapoi poate asigura o fixare mai rapidă a tehnicii preluării şi
lovirii. Tot numărul de repetări ne poate asigura şi o pregătire fizică
superioară.

152
6. OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE
LA 6-8 ANI

6.1. APRECIERI GENERALE METODICE LA 6-8 ANI

1. În ceea ce priveşte numărul copiilor cu care se lucrează în lecţia


de antrenament, acesta trebuie să fie de 12-15 copii pentru:
- a supraveghea uşor colectivul;
- a reduce numărul greşelilor prin efectuarea corectărilor la
timp;
- asigurarea unui număr de repetări necesar în faza de învăţare;
- a se adapta condiţiilor de spaţiu (se poate lucra pe ¼ teren de
fotbal);
- a se adapta condiţiilor materiale:
a) aparate ajutătoare: - jaloane;
- gărduleţe;
- porţi de dimensiuni diferite.
b) materiale sportive: minge; maieuri; conuri; corzi
elastice; covoraşe (pentru exerciţii la sol).
2. În metodica pregătirii este bine să se aloce timpul egal între
pregătirea multilaterală, în care şcoala alergării şi a săriturii sunt aspecte
de maximă importanţă, şi 50 % deprinderilor de ordin tehnic;
- atenţie la metoda de lucru pe grupe, individual;
- se recomandă 120 lecţii/an; 3 antrenamente/săpt.
3. Jocurile dinamice au un rol important în dezvoltarea motricităţii,
dar şi a calităţilor motrice combinate (accent pe jocurile de V + Î).
4. Jocurile pe teren redus, de 1x1 la 4x4 – 5x5 maxim;
- spaţiu de lucru adaptat vârstei şi nivelului de acumulări, cu
porţi de 1m/1m, 2 x 2 m, 2 x 1m, 3 x 2 m;
- toate jocurile cu TEMĂ;
5. Educarea interesului de grup (ţinută, încadrare).
6. Să nu se lucreze din poziţii statice.
7. Explicaţiile clare dublate de demonstraţie.

6.2. PRIORITĂŢI ŞI OBIECTIVE ÎN PROCESUL DE


DEZVOLTARE AL CALITĂŢILOR MOTRICE LA 6-8 ANI

153
Ţinând cont că viteza şi îndemânarea sunt calităţi ereditar stabile,
determinate genetic şi că se pot dezvolta la această vârstă, au prioritate:
1. Viteza:
- exerciţii şi jocuri pentru viteza de: reacţie; repetiţie; decizie;
deplasare pe distanţe scurte;
- viteza lucrată şi cu îndemânarea mai ales în jocuri dinamice,
ştafete, parcursuri utilitar aplicative;
- datorită slabei dezvoltări a masei musculare, viteza de repetiţie
şi deplasare pe distanţe mai mari au acumulări mai mici.

2. Îndemânarea generală:
Ţinând cont de faptul că îndemânarea în fotbal, sau abilitatea,
este o componentă a îndemânării generale şi ţinând cont de
particularităţile copiilor la această vârstă, pot spune:
- se pot lucra acţiuni motrice care pot fi efectuate atât individual,
pe perechi sau grupe de jucători;
- ţinând cont de dorinţa copiilor de a descoperi ceva, este bine ca
mijloacele folosite să dea posibilitatea copiilor de a avea creativitate,
orientare în criză de timp la solicitări;
- jocurile de mişcare, cât şi traseele aplicative sunt recomandate.
- folosirea obstacolelor (jaloanele, bastoanele, gărduleţele
măresc gradul de complexitate)

3. Rezistenţa – particularităţi:
- această calitate motrică se realizează prin alergări în ritm
moderat cu creşterea progresivă a distanţelor, în funcţie de elementul de
progres, pe un fond de bună dispoziţie.
- rezistenţa se poate dezvolta şi prin ştafete, jocuri de mişcare,
cât şi în jocurile cu număr redus de jucători în inter-relaţie efort-odihnă;
- ca o apreciere din punct de vedere al fiziologiei efortului la 6-8
ani, putem semnala că greutatea corporală este mică, dar volumul inimii
mare, ceea ce permite efectuarea unor eforturi de rezistenţă deosebite
(progresiv de la 3’ la 10’ şi în serii).
- de asemenea, rezistenţa se poate dezvolta şi prin sporturi
complementare absolut necesare pentru dezvoltarea armonioasă a
organismului, cum ar fi: înotul, gimnastica aerobică, patinajul sau lucrul
cu rolele, elemente din sporturi de autoapărare.
- având în vedere că selecţia se face la vârste mici, profesorul,
antrenorul, trebuie să prevadă trăsături de ordin biologic faţă de
capacitatea organismului de rezistenţă la efort atât în condiţii de
antrenament cât şi în joc.
154
- rezistenţa cât şi dezvoltarea armoniosă se realizează şi prin
complexe de exerciţii stabile de dezvoltare fizică în sală sau afară.
4. Forţa:
- prima remarcă ar fi că forţa flexorilor este mai mare decât a
extensorilor, de aceea eforturile suprasolicitate sunt contraindicate;
- având în vedere că musculatura nu este suficient de bine
dezvoltată, se recomandă exerciţii cu propria greutate sau jocuri cu
partener;
- ca o indicaţie metodică este lucrul dinamic pentru forţă;
- ca mijloace (genuflexiuni, flotări, extensii, spate, sărituri pe un
picior sau pe ambele).

6.3. MODELUL JUCĂTORULUI DE FOTBAL


LA VÂRSTA DE 6-8 ANI

După părerea colectivului de autori din „Ghidul antrenorului de


copii”, un model al jucătorului după criteriile bilogice la 6-8 ani, ar fi:

Criterii antropometrice

INDICI 6 ani 7 ani 8 ani


Talia (înălţimea) 125 cm 130 cm 135 cm
Greutatea 22 kg 25 kg 30 kg

Criterii fiziologice

INDICI 6 ani 7 ani 8 ani


Repaus 55 cm 60 cm 63 cm
Inspiraţie 59 cm 64 cm 67 cm
Expiraţie 54 cm 59 cm 62 cm
Diametru bitrohanterian 19 cm 20 cm 21 cm
Capacitate vitală 1000 ml 1200 ml 1400 ml

Criterii motrice
INDICI 6 ani 7 ani 8 ani
Viteză pe 25 m. 4,7 sec. 4,6 sec. 4,5 sec.

Lungime de pe loc 125 cm. 135 cm 145 cm.


Naveta 5 x 5 m 8,6 sec. 8,5 sec. 8,4 sec.
Rezistenţa 600 m 800 m 1000 m

155
fără timp fără timp fără timp
Aruncarea mingii 23 m. 25 m. 27 m.
De tenis la distanţă
Criterii tehnice

INDICI 6 ani 7 ani 8 ani


Conducerea mingii
printre 5 jaloane 13,00 sec. 12,5 sec. 11,5 sec.

- jaloanele la 2 m unul de celălat, în linie dreaptă.

A. Modelul jucătorului 6-8 ani


1. Perfect sănătos, fără deficienţe;
2. Somatic – armonios dezvoltat;
3. Coordonarea diferitelor segmente ale corpului şi formarea
deprinderilor motrice;
4. Capacitate de execuţie corectă a mecanismelor elementelor
tehnice de bază;
5. Elemente de tactică incipientă (evitarea aglomerărilor, simţul
spaţiului, dă şi du-te) prin jocuri;
6. În cadrul jocurilor să domine dorinţa de victorie, combativitate,
entuziasm;
7. Pentru elementele foarte dotate, depăşirea normelor de evaluare;
8. Elemente de igienă personală, reguli ale jocului pe teren redus.

B. Modelul portarului de 6-8 ani

- portarul trebuie să plonjeze fără teamă, atât la stânga, cât şi la


dreapta sa;
- la această vârstă, portarul trebuie să reuşească să prindă mingea la
nivelul corpului;
- portarul trebuie să fie capabil să transmită mingea unui coechipier.

6.4. MODELUL DE PREGĂTIRE LA 6-8 ANI

156
6.4.1. Pregătirea fizicǎ

- dezvoltarea armonioasă a segmentelor;


- dezvoltarea vitezei sub diferite forme, dar şi în special (reacţie,
execuţie, repetiţie);
- dezvoltarea rezistenţei aerobe în etape, cu efort moderat;
- dezvoltarea forţei dinamice, dar cu propriul corp;
- mare importanţă „şcoala alergării”:
a) să înveţe să alerge corect pe partea anterioară a labei piciorului;
b) diferite forme de alergare (cu faţa, cu spatele, lateral, cu paşi
adăugaţi, încrucişaţi, cu opriri, cu întoarceri);
c) alergare cu genunchii sus, pendularea gambei înapoi, pas săltat,
pas sărit;
Aceste mijloace pot fi introduse în diferite ştafete, concursuri,
jocuri de mişcare.
- „şcoala săriturii”:
- toată gama de sărituri, fără sau peste obstacole mici (pe un
picior, pe ambele, alternativ);
- foarte importante atât pentru coordonare, forţă, membre
inferioare, săriturile la coardă (de pe loc şi din mişcare).

6.4.2. Pregătirea tehnică

- formarea mecanismelor de bază:


- intrarea în posesie;
- lovirea mingii cu piciorul;
- simţul şi controlul mingii.

Exerciţii pentru tragerea mingii cu talpa, din lateral,


stângul, dreptul
- cu mingea între picioare, lovirea cu partea interioară a labei
piciorului drept şi stâng;
- tragerea mingii cu talpa (se lucrează pentru ambidextrie, atât cu
piciorul drept, cât şi stâng);
- din mers, rularea mingii cu talpa înainte;
- cu latul piciorului drept se rulează mingea cu talpa spre piciorul
stâng, după care se opreşte şi se reia invers;
- aceste exerciţii pot fi lucrate în spaţii delimitate (ex. 5x5 m); în
acest fel putem ordona mai bine colectivul şi-l supraveghem cu uşurinţă;
157
- astfel, pe o lungime a terenului de 50 m intră 10 careuri numai pe
latura de lângă linia de margine şi 20 de copii raţionalizând bine spaţiul
de lucru.

Exerciţii de menţinere a mingii


- stând cu mingea în mână, se dă drumul mingii spre sol şi când
ricoşează încearcă să menţină mingea cu piciorul îndemânatic şi apoi
alternativ;
- mingea într-o sacoşă cu găuri ţinută în mână, după care încercăm
menţinerea;
- ridicarea mingii cu piciorul şi încercarea de menţinere;
- menţinerea mingii din mers alternativ, dreptul, stângul;
- menţinerea mingii din mers pe un traseu de 5 m lungime, cu
ocolirea unui jalon;
- trecerea mingii de pe laba piciorului pe coapsă şi invers.

Exerciţii de conducere a mingii cu partea interioară sau


exterioară a labei piciorului
- conducerea mingii cu dreptul interior, exterior; acelaşi lucru cu
stângul – în linie dreaptă;
- acelaşi exerciţiu pe un spaţiu limitat (5-10 m) cu întoarceri prin
călcarea mingii;
- acelaşi exerciţiu cu întoarcere pe dreapta sau stânga cu exteriorul
piciorului;
- conducerea mingii printre cinci jaloane aşezate la 1 m unul de
celălalt: în linie dreaptă; în zig-zag; în cerc;
- diferite: - cu interiorul la dreptul şi stângul;
- cu exteriorul la dreptul şi stângul;
- alternativ interior dreptul sau stângul;
- alternativ exterior dreptul sau stângul.
- conducerea mingii cu procedeu la alegere, oprire şi apoi reluarea
conducerii;
- combinarea conducerii cu trasul la poartă (ca indicaţie metodică să
se tragă de aproape 3-4 m pentru a stimula golul);
- conducere cu procedee diferite în suveică faţă în faţă.

Exerciţii de intrare în posesie


- învăţate în primul rând la această vârstă, preluările pe joc;
- se lucrează la început de pe loc, apoi cu blocarea mingii;

158
- preluarea efectuată cu interiorul, exteriorul, talpa;
- exerciţii de preluare combinate cu transmiteri sub forma lucrului:
cu partener; suveică faţă în faţă; pătrat;
- este foarte important de alternat atât preluarea cu piciorul de unde
vine mingea, pe poziţia viitoare unde va fi transmisă; exemplu: când se
lucrează în pătrat mingea vine din stânga preluare cu stângul, pas dreptul
în dreapta;
- acelaşi exerciţiu: - preluare cu stângul, pas stângul;
- preluare cu dreptul, pas dreptul;
iar procedeele (lat sau interior);
- se poate schimba sensul;
- copilul care pasează poate trece la coada şirului propriu, unde
pasează sau de unde primeşte pasa.

Exerciţii de lovire a mingii cu latul, interiorul sau şiretul


- metodic: - de pe loc;
- din mişcare sub forma suveicilor;
- atenţie la tehnica lovirii pentru a nu instala o deprindere greşită;
- atenţie la distanţa de lucru între copiii care nu trebuie să-i forţeze
execuţia.
- să insistăm pe lovire corectă, număr de repetări, pe diversificarea
exerciţiilor şi nu pe pregătire fizică fără minge.

Exerciţii de lovire a mingii cu capul


- la 6-8 ani, musculatura copilului (gât, trunchi) nu este pregătită ca
forţă;
- obligatoriu mingea nr. 3 la 6-7 ani şi nr. 4 la 8 ani;
- dacă copilul prinde frică deoarece mingea este grea, atunci nu va
lovi corect sau va evita să lovească cu capul;
- de învăţat corect tehnica de lovire, motiv pentru care profesorul,
antrenorul va folosi exerciţiul pe o linie metodică corespunzătoare;
- să nu uităm că la 6-8 ani copiii sunt intuitivi, aşa că demonstraţia
este importantă;
- exerciţii:
* de pe loc, din minge aruncată din faţă de coechipier;
* din mers acelaşi exerciţiu din alergare uşoară;
* lucrul cu finalizare cu capul din minge aruncată de portar, este
atractiv, stimulativ;
* acelaşi exerciţiu cu plonjare este util, atractiv şi eficient,
deoarce trebuie să controleze căderea.
159
Exerciţii de tras la poartă din înlănţuire simplă,
conducere, tras la poartă
- fără tras la poartă şi fără gol, fotbalul nu ar fi fotbal, adică sportul
rege;
- important este ca distanţa faţă de poartă să-i permită copilului să
marcheze şi să înţeleagă de mic, că 90 % din goluri se marchează ori de
sus, ori de jos la nivelul gazonului;
- să se schimbe unghiul de unde trag la poartă;
- exerciţiu de tras la poartă: conducere din diferite feluri şi procedee;
din 1-2 cu antrenorul;
- important este ca viteza să crească numai dacă elementul de
progres ne permite;
- va trebui să încurajăm în permanenţă reuşitele copiilor pentru a-i
supermotiva;

Fentele sau mişcările înşelătoare


- în jocul de fotbal, dezechilibrarea adversarului nu se poate
întotdeauna prin pase sau automatisme de joc, aşa că relaţia 1 x 1 devine
decisivă;
- prin aceste fente se încearcă dezechilibrarea adversarului, creând
superioritate numerică;
- aceste fente pot fi din privire, cu mâna atrăgând atenţia
adversarului în altă parte, cu trunchiul simularea plecării într-o parte şi
deplasare în alta, cu membrele inferioare;
- exerciţii: trecerea mingii peste minge spre interior sau exterior,
odată sau de mai multe ori (se poate executa la început fără minge de pe
loc, din mişcare uşoară, cu adversar pasiv sau semiactiv).

Ca indicaţii metodice pentru exerciţii:


- având în vedere că se formează mecanismul de bază la diferite
elemente ale jocului, corectările trebuie făcute la timp pentru a nu forma
deprinderi greşite;
- să avem capacitatea de a sesiza momentele de monotonie pentru
a schimba exerciţiile;
- să depistăm dacă exerciţiile depăşesc capacitatea lor de învăţare
şi să folosim o linie metodică adaptată particularităţilor de vârstă şi nivel
de pregătire;
- eşalonarea pregătirii pe perioade scurte încheiate cu testări;
- gradarea instruirii prin dificultăţi crescânde;
160
- verificarea indicilor de execuţie raportaţi la modelul de
pregătire.

6.4.3. Pregătirea tactică

- gândirea tactică se formează progresiv dacă mijloacele sunt


folosite pe o linie metodică care să permită elementul de progres şi
creativitate;
- este bine ca jocurile să plece de la 1 x 1 spre 5 x 5 pe grupe
valorice, deoarece copiii n-au cunoştinţe despre combinaţiile în 2-3
jucători, dar pot găsi SOLUŢII;
- aprecierea spaţiilor în teren, a zonelor libere (înainte, înapoi,
lateral) reprezintă preocuparea profesorilor, antrenorilor pentru ca micii
sportivi să le evite;
- folosirea suveicilor cu preluare-transmitere, deci un fel de „DĂ ŞI
DU-TE” ne conduce la primele elemente de tactică;
- să-l lăsăm pe copil să dribleze pentru că are timp până se lasă de
fotbal, să joace cu 1-2 atingeri;
- pasa pe poziţie viitoare în cuplu, precedată de intrare în posesie.

6.4.4. Pregătirea teoretico- metodică

- noţiuni simple despre regulile jocului pe teren redus şi descrierea


jocului de fotbal;
- reguli de igienă personală (duş după antrenament, săpun şi prosop
propriu, papuci, o cană pentru a bea apă plată sau ceai, tricou de schimb,
ciorapi, încălţăminte);
- acasă: să se spele pe dinţi dimineaţa şi seara, alimentaţia
corespunzătoare acestei perioade de creştere trebuie să fie bogată în
carbohidraţi, cât şi în proteine vegetale, adecvată efortului fizic şi psihic
depus;
- să folosească posturile de televiziune ca un câmp de informaţii
eficient, dar în mod special intuitiv dacă mă refer la meciurile de fotbal
vizionate. Ştim că la vârstele mici, ei pot folosi aceste vizionări care
reprezintă exemple în viitorul fotbalistic pe care ei şi-l construiesc;
- să le creem acea bucurie a copilului care vine să se joace;
- să folosim CD-uri metodice cu elementele jocului.

6.4.5. Pregătirea psihologică

161
- să cunoaştem bine particularităţile psihice la această vârstă pentru
a-i putea înţelege şi lucra cu copiii;
- copiii vin să se joace, iar profesorul, antrenorul va trebui să-şi
realizeze obiectivele de pregătire foarte discret, folosind acele jocuri şi
structuri de exerciţii care să dea transfer pozitiv pentru fondul unui
echilibru emoţionale pozitiv;
- deci, mijloacele trebuie să fie dinamice, atractive şi schimbate în
funcţie de răspunsul copiilor pentru a nu-i plictisi.

6.4.6. Pregătirea biologică

La această vârstă copilul trebuie să ştie:


- să se odihnească la prânz dacă îi permite programul;
- să înţeleagă că somnul între 22 şi 24 este cel mai odihnitor;
- să respecte o dietă adecvată efortului fizic şi psihic pe care-l
depune, dar şi o ritmicitate a orelor de masă;
- să aibă o consecvenţă dusă până la automatism privind igiena
personală.

6.5. MODELUL DE JOC LA 6-8 ANI

1. Să fie încurajat să dribleze;


2. Să perceapă spaţiile libere din teren;
3. Să creeze primul lanţ tehnico – tactic, un-doi-ul;
4. Să controleze intrările în posesie, conducerea şi pasarea mingii;
5. Să aibă entuziasm în joc, iar golul să fie o bucurie imensă;
6. Să respecte coechipierii, dar şi adversarii.

Regulamentul jocului de fotbal la 6-8 ani


joc (4 + 1)

1. Obiectivul jocului
O echipă trebuie să reuşească să înscrie cât mai multe goluri şi, în
acelaşi timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să
intre în posesia mingii şi să înscrie.
Copiii trebuie să înţeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât
mai multe goluri şi să practice un fotbal ofensiv.

2. Numărul de jucători

162
Fiecare echipă are cinci jucători: un portar şi alţi patru jucători. Se
vor putea folosi mai multe rezerve care nu vor putea să intre pe teren
decât la întreruperea jocului. Plasarea celor patru jucători pe teren este la
latitudinea fiecărui antrenor.

3. Durata jocului
Partida are două reprize de 15 minute fiecare, cu pauză între ele de
5 sau 10 minute.

4. Oficiali
Un arbitru conduce jocul. El este singurul stăpân pe teren.
Arbitrajul dirijează jocul din exteriorul terenului, asigurând şi
supravegherea unei tuşe.
Un antrenor supraveghează şi cealaltă tuşă.

5.Terenul
a) dimensiuni: dimensiunile convenabile sunt 20x30 m. Maximum
30x50 m;
b) marcarea: se va efectua cu var;
c) porţile: lungime 3 m, înălţime 2 m.

6. Echipamentul
Adidaşi sau tenişi. Cu toate acestea, pentru întâlnirile în aer liber,
pantofi de fotbal, cu crampoane de cauciuc sunt admişi.

7. Mingea
Mingea este mai mică şi mai uşoară decât una regulamentară. Este
o minge numărul 3.

8. Reguli
Regulile sunt cele ale fotbalului în 11: cu toate acestea, am adus
câteva modificări, pentru a da acestui joc valoarea educativă pentru
„ ucenicii fotbalişti”.

Repunerea in joc
Dacă mingea trece linia de tuşă, repunerea în joc, cu piciorul
(lovitură liberă directă), în locul unde mingea este ieşită.
Copiii vor evita să trimită balonul către poarta adversă (soluţie
utilizată adesea pentru a împiedica un atac advers, dar lipsită de eleganţă
şi putând fi considerată ca un gest anti-joc).
163
Copilul trebuie să „joace jocul” şi să nu caute să-l „distrugă”.
Aceste dispoziţii sunt valabile având ca scop favorizarea jocului ofensiv.
În zona de 6 m, repunerea în joc cu mâna este dictată prin decizia
arbitrului, noţiune indispensabilă fotbalului în 11.

Cornerul
Cornerul va fi, de asemenea, sancţionat printr-o repunere de la
margine, cu piciorul, din colţul de „corner”.
Aici, însă, se caută soluţia cea mai avantajoasă pentru terenul
advers. Este evident că, un corner nu va putea să fie direct transformat în
gol; va trebui ca înainte de a intra în poartă, balonul să fie atins de un
jucător.

Zona de tuşă
Zona de pedeapsă (6 m) va fi singura zonă în care portarul va avea
dreptul de a se servi de mâinile sale. Această zonă corespunde, pentru
portar, careului de 16 m pentru terenul mare.

Lovitura liberă directă şi lovitura de pedeapsă (cu


piciorul)
Toate greşelile de joc vor fi sancţionate printr-o lovitură liberă
directă care se va executa din locul unde s-a produs greşeala.
Totuşi, arbitrul va sancţiona printr-o lovitură de pedeapsă, cu
piciorul, greşelile grave, voluntare, comise în timpul jocului. Lovitura de
pedeapsă va fi executată de la 7 m. Nici un jucător nu va avea voie să fie
în zona haşurată şi adversarii vor fi la o distanţă de 6 m (aceeaşi distanţă
impusă pentru alte lovituri directe şi repuneri de la margine cu piciorul
sau cu mâna).
Această folosire a loviturii de pedeapsă este foarte importantă. Este
necesar ca jucătorul copil să înveţe să joace în cel mai bun spirit posibil.
Ştiind că toate greşelile intenţionate vor fi sancţionate printr-o lovitură de
pedeapsă, copilul va înţelege că nu are interesul să joace cu „omul”, ci cu
„mingea”.

Minge scoasă
Toate mingiile scoase în afara liniei porţii sunt repuse în joc cu
piciorul, de către portar, în zona de 6 m.

Pas de joc în afară, fără offsaide


Acesta simplifică jocul şi evită erorile de judecată şi arbitraj care
atrag incidente ce nu trebuie sa existe în întâlnirile de copii.
164
Câştigarea meciului
Echipa care a marcat mai multe goluri câştigă. Într-un turneu (sau
într-o Cupă), echipele pot fi departajate prin 5 lovituri de la 7 m,
executate de către cinci jucători din fiecare echipă. În loc de a obosi copiii
prin prelungiri, această execuţie (lovitura de la 7 m) îi va departaja.
Concluzii: Aceste reguli sunt simple. Un singur principiu director:
„A FACE SĂ SE JOACE CU LOIALITATE ÎNAINTE DE TOATE”

6.6. EVALUAREA PREGĂTIRII LA 6-8 ANI

Evaluarea la 6-8 ani vizează două aspecte:


- capacitate fizică;
- abilităţile tehnice.
După testările prof. I. Ionescu prezentate în „Succesul în fotbal”,
am selecţionat o parte pe care le consider edificatoare:
- viteză 25 m;
- naveta 5 x 5m;
- sărituri legate, în lungime de pe loc;
- alergare de rezistenţă fără timp.
Astfel:
- la proba de viteză se cronometrează la mişcarea piciorului din
spate: 4,7” – 4,5” (6-8 ani);
- lungimea de pe loc – două sărituri, se notează cea mai lungă
săritură: 1,25 m – 1,45 m (6-8 ani);
- aruncarea mingii de tenis la distanţă: 23 m – 27 m (6-8 ani);
- naveta 5 x 5 m: 8,6” – 8,4” (6-8 ani);
- rezistenţa fără timp: 600 m – 1000 m (6-8 ani);
- conducerea mingii printre 5 jaloane aşezate din cinci în cinci
metri, în zigzag (30 m total). De la 6 ani la 13”, la 8 ani 11,5”;
- testele psihometrice adecvate vârstei de 6-8 ani.

165
7. OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE
LA 9-10 ANI

7.1. APRECIERI GENERALE METODICE LA 9-10 ANI

- În ceea ce priveşte numărul jucatorilor cu care se poate lucra este


14-16. De ce? Pentru că este bine ca în partea a doua a antrenamentului
jocul cu temă poate ajunge până la 8×8, teren 60×40 m.
- Numărul antrenamentelor pe săptămână la fotbal poate fi de 3
antrenamente, o zi numai de jocuri şi o zi pe săptămână sporturi
complementare care pregătescdin punct de vedere multilateral un copil,
asigurând o dezvoltare fizică armonioasă.
Când fac aceste aprecieri o spun din experienţă, deoarece cu
generaţiile cu care am lucrat nu făceam 3 antrenamente, ci 6 şi cred că au
avut acumlări deosebite ajungând să joace majoritatea in Liga I sau a II-a.
- este recomandat ca la aceste grupe, mai ales dacă sunt mai
mulţicopii, să lucreze 2 antrenori pentru a avea calitate, corectări la timp,
supraapreciere atentă, eficientă.
- ca pondere se alocă 45% pentru şcoala alergării şi a săriturii,
45% pentru deprinderile tehnice şi tehnico-tactice, 10% pentru pregătirea
teoretică.
- în această perioadă se dezvoltă troficitatea şi tonicitatea
musculaturii.
- dacă la 6-8 ani se recomandă 50-60 minute, la 9-10 ani creşte
odată cu vârsta şi durata antrenamentului la 70-80 minute; durata este
dictată şi de duritatea antrenamentului, de intensitatea lui.
- accent deosebit pe dezvoltarea sistematică a calităţilor motrice
de bază.

166
- este o perioadă în care formarea tehnicii de bază devine
primordială ţinând cont şi de disponibilităţile copiilor la această vârstă
printre care şi capacitatea de concentrare crescută.
- corectarea greşelilor reprezintă o altă preocupare a profesorilor-
antrenori pentru a nu antrena greşeli
- apariţia sistemului competiţional presupune şi o nouă etapă în
evoluţia copiilor
Astfel copilul se confruntă cu :
- adversari care-i solicită adoptare superioară la diferite momente ale
jocului;
- se verifică nivelul de acumulări din punct de vedere fizic, tehnico-
tactic, dar şi psihologic (dârzenia, respectul faţa de colegi de echipă,
dar şi şi faţă de adversari)
- copilul învaţă să câştige, dar şi să piardă.

7.2. PRIORITĂŢI ŞI OBIECTIVE ÎN PROCESUL DE


DEZVOLTARE AL CALITĂŢILOR MOTRICE LA 9-10 ANI

Priorităţi şi obiective ale lecţiei de antrenament:


1. Folosirea exerciţiilor analitice pentru prelucrarea selectivă (membre
superioare şi inferioare, abdomen, spate);
2. Folosirea exerciţiilor globale pentru lanţurile şi grupele musculare
3. Folosirea unor ştafete, jocuri de mişcare, jocuri pregătitoare care
contribuie la: dezvoltarea calităţilor motrice, dezvoltarea
combativităţii prin întrecere, respectarea regulilor pe care le au
jocurile;
4. Lecţia de antrenament pentru dezvoltarea coordonării sau mai bine
spus al calităţilor coordinative nu va lipsi din pregătirea fiecărui
antrenament;
5. Antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei va pune accentual pe:
- viteza maxima pe distanţe scurte - cu minge;
- fară minge;
- dezvoltarea agilităţii (schimbarea direcţiei de deplasare)
- viteza de execuţie a unor procedee tehnice cât şi a activităţilor
tehnico-tactice
6. Antrenamentul pentru dezvoltarea rezistenţei la 9-10 ani are ca scop:
- dezvoltarea volumului inimii şi rezistenţei generale în care pe
lângă eforturile continue apar şi intervalele dar într-un ritm moderat
- rezistenţa se va dezvolta atât prin mijloace tehnico-tactice
(număr de repetări şi pauza de revenire fiind factori de decizie) cât şi prin

167
metode şi mijloace clasice adaptative la particularităţile de vârstă şi nivel
de pregătire.
7. Dezvoltarea forţei la 9-10 ani:
- raportul dintre greutate şi masă musculară care are o pondere
mai mare, ne permite lucrul pentru forţă
- pe lângă o dezvoltare generală armonioasă, se va acorda o mare
atenţie dezvoltarii masei musculare a membrelor inferioare
- după cum am mai menţionat exerciţiile trebuie să fie dinamice,
cu greutatea propriului corp
- exerciţiile cu partener sub forma jocurilor motrice pot dezvolta
forţa creând şi o bună dispoziţie generală
8. În ceea ce priveşte mobilitatea şi supleţea trebuiesc folosite exerciţii
dinamice cuamplitudine în toate articulaţiile mari cu schimbarea planului
de lucru.
10. Conţinutul pregătirii pentru dezvoltarea motricităţii vizează jocurile
complementare, ştafetele, elemente din gimnastica acrobatică.

7.3. MODELUL JUCĂTORULUI DE 9-10 ANI

Criterii antropometrice

INDICI 9 ani 10 ani


Talia (înălţimea) 138 cm 148 cm
Greutatea 33 kg 35 kg

Criterii fiziologice
Vârsta 9 ani 10 ani
Repaus 67 70
Inspiraţie 71 75
Expiraţie 65 66
Capacitate vitală 1500-1700 ml 1800-2000 ml
Diametru 23 cm 25 cm
bitrohanterian

Criterii motrice

Vârsta 9 ani 10 ani


Viteză 25 m 4.7" 4.5"

168
Săritura de pe loc 155 cm 165 cm
Rezistenţă
600 m şi 800 m
Aruncarea mingei 30 m 35 m
de tenis
Menţinut atârnat 52" 56"
Abdomene 30" 22 24
Mobilitatea 56 cm 58 cm
Coxo-femurala
Probe fizice la 9-10 ani

1. Viteză 25 m, start din picioare pe primul pas: 4,6”-4,5”


2. Naveta 5 x 5 m: 9,5”-9,4”;
3. Lungime de pe loc
4. Alergare rezistenţă: - 9 ani: 800 m – 3’30”;
- 10 ani: 1000 m – 4’15”.
5. Aruncare minge tenis: - 9 ani: 34 m;
- 10 ani: 36 m.

Probe tehnice la 9-10 ani

1. Menţinerea mingii în aer cu piciorul:


- loc: cu piciorul drept sau stâng: - 9 ani: 50 jonglări
-10 ani: 60 jonglări
- alternativ loc: - 9 ani: 100 jonglări
-10 ani: 120 jonglări
2. Menţinerea mingii pe cap: - 9 ani: 30 lovituri
-10 ani: 40 lovituri
3. Conducerea mingii printre 5 jaloane aşezate la 2 m distanţă între
ele.
Se poate executa:
- alternativ cu partea interioară a piciorului, la piciorul drept şi
stâng;
- alternativ cu partea exterioară a piciorului drept şi stâng;
- alternativ cu piciorul drept (interior, exterior);
- alternativ cu piciorul stâng (interior, exterior).
4. Tras la poartă (trei încercări) din conducerea uşoară cu şiretul
plin (corectitudinea execuţiei).
5. Joc 1 x 1, 2 x 2 – aprecierea driblingului, protejării, combinaţiile,
capacitatea de deposedare.

169
Teste psihomotrice 9-10 ani
Fizic:
- stare de sănătate perfectă şi o dezvoltare armonioasă a segmentelor,
iar musculatura coapsei reliefată
- bun nivel de dezvoltare al capacităţilor coordinative (viteză de
reacţie, orientare spaţio-temporală, echilibru, coordonare segmentară)
care-l vor ajuta în stabilizarea corectă a deprinderilor tehnico-tactice
- o capacitate de efort aerobă dezvoltată progresiv pentru volumul
inimii, fundamental rezistenţei generale
- un jucător fără viteză nu poate fi conceput în modelul de peste 10-15
ani sub formele ei (reacţie, deplasare pe distanţe scurte 5-10 m în
regim de coordonare tehnico-tactică, execuţie, repetiţie, decizie)
- la această vârstă copii care au forţă prin dotarea lor le dă încredere în
contactul cu adversarul, dar în primul rând de învingere a propriei
greutăţi
- toate calităţile motrice nu se pot dezvolta la un sportiv rigid; rezultă
că mobilitatea articulară cât şi elesticitatea musculară vor asigura atât
amplitudinea cât şi suplţea necesară pentru viitorul fotbalist.

Tehnic:
- copilul la aceasta vârstă trebuie să execute corect principalele
elemente tehnice ale jocului : intrarea în posesie, lovirea mingei cu
piciorul şi cu capul, conducerea mingei, mişcările înşelătoare, cât şi
driblingul.
- înlănţuiri de elementeale jocului (preluare – transmitere, preluare –
conducere – tras la poartă, conducere – tras la poarta)

Elemente de tactică:
- sarcinile de bază ale postului;
- dă şi dute, combinaţii de 2 jucători (1 - 2);
- depăşirea individuală;
- plasament în faza de apărare.

Calităţi psihice:
- capacitate de învăţare;
- echilibrul emoţional în rezolvarea relaţiilor de joc 1×1;
- inteligenţă motrică;
- combativitate, dar şi fair-play având în vedere că apare
competiţia în activitatea lor.

170
Cunoştinţe teoretice:
- să cunoască regulile jocului de la 6×6, la 8×8 specific
vârstei competiţiilor;

7.4. MODELUL DE PREGĂTIRE LA 9-10 ANI

7.4.1. Pregătirea fizică


Viteza:
- reprezintă o prioritate în pregătirea fizică, adică 8 minute;
- atenţie! – exerciţiile de viteză nu trebuie să depăşească 10 secunde
ca efort maxim pentru a nu solicita forţa inimii;
- dacă dorim dezvoltarea vitezei, trebuie avut în vedere că pauza
este de 20 de ori mai mare decât timpul de lucru;
- în cadrul jocurilor motrice, viteza se dezvoltă sub forma unor
calităţi combinate deoarece refacerea est incompletă,
- combinarea vitezei cu întoarceri, cu opriri, cu sărituri atât cu
minge sau fară minge,
- alternarea vitezei: înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, cu faţa, cu
spatele, lateral,
- să considerăm viteza prioritară şi pentru a antrena fibrele albe care
trebuie să fie în număr mai mare decât fibrele roşii, conform tipului de
efort din joc.

Coordonare:
- intensificarea exerciţiilor de coordonare este o prioritate, având în
vedere că această calitate îşi induce activitatea nervoasă privind
acumulările în jurul vârstei de 14 ani şi totodată reprezintă o calitate
genetic determinată.
- coordonarea generală trebuie îmbinată cu cea specifică şi chiar cu
exerciţii de coordonare tehnică fără minge;
- faptul că apelăm la elemente din gimnastica acrobatică (gama de
rostogoliri fără şi peste obstacole, sărituri fără şi cu obstacole, exerciţii de
ritmicitate, echilibru, coordonarea membrelor superioare şi a celor
inferioare);

171
- tot coordonarea poate fi dezvoltată prin alte sporturi
complementare (înotul, patinajul, cicloturismul);
- exerciţiile de coordonare, sărituri peste gărduleţe mici cu ocoliri
printre jaloane, cu o combinaţie şi finalizare cu piciorul sau capul care
ridică gradul de complexitate, solicitând disponibilităţile copiilor.

Rezistenţa:
- trebuie avut în vedere că fără o temelie care o reprezintă,
capacităţii de efort nu i se pot instala alte calităţi în perspectivă;
- dezvoltarea rezistenţei aerobe va reprezenta şi baza pentru
rezistenţa anaerobă, motiv pentru care metodica dezvoltării ei trebuie
testată periodic;
- având în vedere că este o calitate perfectibilă, dezvoltarea se face
în timp, ea dezvoltând şi calităţi psihice (voinţa de a depăşi nişte
dificultăţi dictate de efort);
- concluzionând, rezistenţa se poate dezvolta astfel:
- alergări de anduranţă în tempo uniform;
- complexe de dezvoltare fizică generală,
- circuite fizice sau fizic-tehnice,
- repetarea unor procedee tehnice pentru stabilizarea
mecanismului de bază;
- folosirea jocurilor 1×1, 8×8 cu temă pe spaţii diferite;
- individualizarea pe grupe de copii a dezvoltării rezistenţei
pentru a crea acumulări programate

Forţa:
- dezvoltarea armonioasă a musculaturii întregului corp cu accent
pe membrele inferioare pentru a face faţă procesului de pregătire, cât şi
sistemului competiţional.
- dezvoltarea musculaturii posturale,
- lucrul în circuit, cu partener, cât şi individual sunt formele de
lucru prin care se dezvoltă această calitate.
Ex: pentu lovirea mingei cu capul (întărirea musculaturii gâtului şi
spatelui). Ca mijloace se folosesc: flotări, genuflexiuni, sărituri;
- împreună cu alte calităţi, forţa se dezvoltă şi prin jocuri de
mişcare, jocuri complementare;
- jocul de fotbal pe un teren greu sau cu zăpadă, dezvoltă o calitate
care este perfectibilă şi devine importantă într-un joc în care apare
contactul.

172
Mobilitate şi supleţe:
- dezvoltarea musculaturii solicitate de joc, cât şi compensatoriu
presupune şi dezvoltarea unei mobilităţii în articulaţia capului (necesară
în lovirea mingei cu capul), a coloanei în plan antero-posterior şi sagital,
coxo-femurale în diferitele de lovire a mingei;
- supleţea musculaturii permite execuţii rapide, execuţii cu uşurinţă
şi este o calitate care se obţine greu şi se pierde uşor;
- sunt indicate exerciţiile individuale în care fiecare copil
controlează întinderile, cele pe perechi care sunt stimulative sau în grup
coordonate care urmăresc şi ritmicitatea.

7.4.2. Pregătirea tehnică

Dacă pregătirea începe la 6 ani, atunci la 9 ani avem deja 3 ani de


pregătire, de acumulări aşa că pretenţiile sunt justificate. O notă aparte o
reprezintă exigenţa privind abilităţile tehnice.
- de la 6 la 9 ani centrul general de greutate al corpului aflat în
bazin îşi mută poziţia, iar creşterea în înălţime presupune lovirea mingei
în alte condiţii; dacă creşterea nu e dublată de o masă musculară
corespunzătoare, atunci apar probleme delicate în procesul de pregătire;
problema se duce atât la profesorul-antrenor care trebuie să corecteze, cât
şi la jucător care trebuie să repete şi să aibă răbdare să o facă permanent.
- astfel intrarea în posesia mingei trebuie lucrată din toate poziţiile,
dar şi înălţimile (joasă, semi-înălţime, înălţime); la început din poziţii
statice, apoi din poziţii dinamice, fără fentă şi cu fentă.
- lucrarea preluării cu transmitere se lucrează prin "dă şi du-te" în
spaţii diferite şi chiar intercalat cu o combinaţie (exemplu unu doi).
- în general în metodică, numai la învăţare sau la corectare se
lucreză pe un singur element al jocului.
- stabilizarea loviturilor duce la o etapă superioară în care gradul de
complexitate este dat de legarea elementelor de joc, preluare transmitere
cu diferite procedee pe jos, semi-înalte sau sus;
- conducere - combinaţie – transmitere;
- conducere, ocolire obstacole, transmitere;
- conducere – tras la poartă (metodic distanţa faţă de poartă, cât şi
un lucru care trebuie exersat este tacticizarea loviturii).
Treptat de la condiţiile izolate de joc pe linie metodică apare
adversarul pasiv, semiactiv în aceste elemente ale jocului.
Adversarul activ apare în jocurile cu număr redus de jucători pe
spaţii diferite şi cu teme diferite.

173
7.4.3. Pregătirea tactică

Cea mai bună pregătire tactică se realizează prin jocuri de la 1×1 la


8×8 şi îmbracă de fapt un conţinut specific vârstei, tehnico-tactic.
Lucrul în careuri ne ajută pe lângă o eficientă folosire a spaţiului de
lucru, cât şi la un bun control al colectivului care să realizeze această
pregătire tehnico-tactică pe spaţii adoptate particularităţilor colectivului.
Orice pasă, dribling, şut la poartă, în momentul când i se dă un scop
îmbracă nuanţă tactică.
Tot în careuri se învaţă mai bine totdeauna marcajul, driblingul în
spaţiu, combinaţiile.

7.4.4. Pregătirea teoretico-metodică


- Regulile jocului 7 x 7 sau 8 x 8 faţă de 4+1, 5+1;
- Dezvoltarea gândirii tactice presupune şi un sistem informaţional
cu complexitate în creştere ;
- Folosirea casetelor metodice le permite copiilor comparaţia cu alţi
copii de la cele mai mari şcoli de fotbal din lume, creând feed-backul:
vizualizare – antrenament propriu - joc
exerciţii fizice, tehnico-tactice.
Am folosit în cadrul lecţiilor de antrenament această metodă şi a dat
rezultate excelente, copiii având senzaţia că sunt mai buni decât cei de la
Ajax – Olanda, Marseille – Franţa, Germania.
- expunerea teoretică a unor sarcini tactice privind jocul pe linie
metodică pentru a putea fi uşor fixate.

7.4.5. Pregătirea psihologică

- Acestui factor al antrenamentului trebuie să i se acorde din ce în


ce mai multă atenţie, deoarece în momente decizionale este determinant;
- Pregătirea psihologică trebuie să antreneze copilul prin mijloace
nespecifice şi specifice care să ne ofere un profil care ar trebui să ne arate:
- inteligenţa motrică;
- capacitatea de învăţare şi de execuţie;
- capacitatea de mobilizare a energiei;
- capacitatea de refacere psihică şi fizică;
- nivelul de dezvoltare al capacităţilor coordinative;
- capacităţile spaţio-temporale;

174
- capacitatea de concentrare a atenţiei, dar şi atenţia distributivă;
- disponibilităţi privind percepţiile specializate;
- creativitatea;
- imaginaţia;
- memoria;
- echilibrul afectiv;
- capacitatea de refacere după eşec, dar şi succes;
- rezistenţa la stress;
- rezistenţa la oboseală şi durere;
- combativitatea;
- perseverenţa;
- motivaţia.
Dacă din acest tablou vom antrena pozitiv aceste calităţi psihice,
putem conduce un sportiv bine pregătit spre marea performanţă.
În continuare voi prezenta educarea acestor calităţi psihice prin
următoarele mijloace:

A. Inteligenţa:
- Formulare de întrebări pe situaţii de joc;
- Solicitare de explicaţii de ce a realizat o anumită acţiune de joc;
- Solicitarea altor situaţii de joc;
- Solicitarea de a explica anumite situaţii de joc;
- Expunerea funcţiilor specifice ale unui post în cadrul echipei;
- Evidenţierea lecturii corecte a jocului;
- Evidenţierea capacităţii de a lua decizii importante;
- Stimularea discuţiei între jucători cu scopul de a fi „prompţi”
pentru a înţelege jocul în scopul luării deciziilor inteligente.

B. Atenţie – concentrare:
- Informarea şi conştientizarea jucătorului privind erorile de
atenţie;
- Indicarea punctelor de referinţă ale fiecărui post;
- Identificarea elementelor din jur pe care se focali-zează atenţia;
- Învăţarea de focaliza atenţia pentru a pricepe detaliile jocului;
- Corelarea atenţiei cu acţiunea;
- Amplificarea şi reducerea punctelor de focalizare a atenţiei;
- Blocarea distragerilor externe;
- Blocarea distragerilor interne (gândurile);
- Evidenţierea dezvoltării corecte a atenţiei;
- Corectarea erorilor de atenţie;
175
- Utilizarea activităţii practice imaginative.
C. Adaptarea la tensiune:
- Informarea şi aducerea la cunoştinţa jucătorului despre excesiva
sau insuficienta lui tensiune;
- Ridicarea nivelului de activare sau mărire a tensiunii;
- Utilizarea respiraţiei abdominale pentru controlarea anxietăţii;
- Utilizarea exerciţiului de relaxare Breve (metoda Jacobson) pen-
tru controlarea anxietăţii (neliniştii);
- Evidenţierea nivelului de tensiune apt, potrivit;
- Evidenţierea faptului de a fi implicat în propria acţiune de joc,
izolat de tot, înţelegându-şi propriul corp;
- Utilizarea activităţii practice imaginative.

D. Motivaţia pentru întrecere:


- Specificarea în mod clar a funcţiilor fiecărui jucător, concre-
tizând lecţiile de dezvoltare în teren;
- Specificarea clară a fiecărui compartiment, concreti-zând lecţiile
de dezvoltare în teren;
- Precizarea clară a funcţiilor echipei, concretizând lecţiile de
dezvoltare în teren;
- Indicarea obiectivelor ce implică corecţii în conduită (com-
portament);
- Specificarea altor funcţii (direcţia în teren, sprijinul colegilor,
funcţiile conducătorului);
- Prezentarea obiectivelor către jucător în funcţie de ordinea lor de
obţinere;
- Evidenţierea intenţiilor şi apropierea de funcţia care a fost dorită;
- Evidenţierea funcţiei sau a lecţiilor bine realizate;
- Evidenţierea atitudinii la competiţie, la luptă;
- Informarea jucătorului despre venitul său, conştien-tizând ceea
ce face bine pentru a-l apropria de ceea ce i s-a cerut şi pentru a i se arăta
ceea ce trebuie încă îmbunătăţit;
- Aprecierea şi recunoaşterea atitudinii de concentrare pentru ur-
mătoarea partidă;
- Solicitarea, cererea, grăbirea, stimularea jucătorului pentru a se
gândi să se pregătească intens pentru competiţie;
- Evidenţierea valorilor şi potenţialului său pentru a putea învinge
adversarul;
- Evidenţierea forţei, precum şi a potenţialului maxim şi constant
la efort;
176
- Evidenţierea forţei şi capacităţii de luptă cu mingea
- Evidenţierea forţei şi dispoziţiei de a se ciocni şi a avea contact
fizic cu adversarul.

E. Încrederea în el însuşi:
- Specificarea şi elogierea jucătorului sau a echipei pentru propria
lor calificare;
- Susţinerea şi încurajarea după eroare;
- Analizarea şi elogierea muncii bine desfăşurate;
- Analizarea motivelor ce au determinat ultimul succes;
- Traducerea posibilelor dificultăţi în soluţii de aplicare;
- Evidenţierea atitudinii de recunoaştere completă a propriului
potenţial, cu intenţia de stimulare şi de a continua îmbunătăţirea;
- Evidenţierea atitudinii de a acţiona cu decizie, cu determinarea
unui jucător care este în stare să reuşească, sau va reuşi într-un mod care
nu prezintă dubii;
- Evaluarea adversarului considerat „a priori” inferior şi calcularea
riscului pentru evitarea supra-aprecierii;
- Utilizarea activităţii practice imaginative.

F. Asumarea iniţiativei şi luarea deciziilor:


- Solicitarea jucătorului să ia iniţiativă şi decizii pe parcursul
jocului;
- Evidenţierea curajului sau iniţiativei de a lua decizii;
- Evidenţierea deciziei luate corect;
- Analizarea deciziei luate şi sugerarea de a lua altă decizie.

G. Tăria de a înfrunta dificultăţile


- Comentarea şi explicarea valorii de păstrare a bunei dispoziţii şi
continuarea de a căuta soluţii când apar dificultăţi;
- Evidenţierea unei valori;
- Evidenţierea acelor jucători ale căror acţiuni sunt caracterizate de
tenacitate, de forţă, de vigoare, de perseverenţă, de constanţă, precum şi
de control emoţional înaintea înfruntării dificultăţilor;
- Crearea la jucători a calităţii de a învinge dificultăţile şi deci a
încrederii lor în găsirea soluţiilor.

177
H. Controlul emoţional
- Discutarea necesităţii de controlare a propriilor emoţii;
- Evidenţierea şi controlul emoţiilor în situaţii de mare dificultate;
- Mustrarea pierderii controlului (agresiunile şi plângerile la
arbitri);
- Desemnarea unui jucător de a ajuta un alt coleg să-şi controleze
emoţiile;
- Identificarea situaţiilor în care este mai frecventă pierderea
controlului propriilor emoţii;
-* Jucătorul trebuie să identifice primele semnale (senzaţiile fizice
şi gândurile) de avertizare a pierderii propriului control;
-* Învăţarea controlării anxietăţii cu ajutorul tehnicilor de relaxare;
-* Învăţarea de a genera gânduri pozitive ce sprijină autocontrolul;
- Învăţarea de a opri şi devia gândurile negative, deci de la cele
care duc la pierderea controlului emoţional;
- Utilizarea practicii imaginative.
* Activităţile menţionate cu asterisc sunt făcute de psiholog, printr-o
muncă individuală cu un singur jucător, pe propria răspundere sau la
sugerarea antrenorului. Alte acţiuni pot fi realizate direct de antrenor şi de
preparatorul fizic, asistat şi sfătuit de un psiholog sportiv.

I. Toleranţa la oboseală şi durere:


- Informarea efectului oboselii în vederea îmbunătăţirii condiţiei
fizice;
- Evidenţierea faptului de a se ridica repede fără să piardă timp cu
plângerile, după o intrare dură;
- Încurajarea şi continuarea efectuării efortului;
- Evidenţierea efortului maxim;
- Evidenţierea jocului de contact;
- Ignorarea plângerilor pentru dureri uşoare.

J. Receptivitatea şi asimilarea:
- Evidenţierea atitudinii de a asculta şi a pune între-bări;
- Formularea întrebărilor după o explicaţie pentru a vedea ce
jucători au înţeles;
- Evidenţierea rezultatelor pozitive privind ceea ce a fost explicat
şi cerut;
- Evidenţierea acceptării criticilor;
- Evidenţierea acceptării greşelilor.

178
K. Identificarea şi integrarea în grup:
- Culegerea de informaţii ce ajută la cunoaşterea mai bună a
jucătorului;
- Solicitarea punctului de vedere al jucătorului;
- Darea de informaţii pentru a înţelege rolul fiecărui jucător în
cadrul echipei;
- Stabilirea regulilor de bază ce conduc la convieţuirea în grup;
- Stabilirea obiectivelor echipei;
- Simularea unui conflict între jucător şi echipă, cu propunerea de
a-l convinge şi a-l compromite în încercare de a găsi soluţii;
- Distribuirea rolurilor informale între membrii echipei;
- Analizarea dinamicii interne a echipei;
- Organizarea meselor în sala de prânz;
- Organizarea camerelor;
- Propunerea de a organiza împreună câteva activităţi extra -
fotbalistice;
- Organizarea unor reuniuni periodice cu propunerea de a analiza
cum stau lucrurile la echipă;
- Evidenţierea respectării normelor interne;
- Evidenţierea sacrificiului individual în beneficiul echipei.

7.4.6. Pregătirea biologică

- Păstrarea echilibrului organismului dintre consumul de energie


într-o perioadă lungă de timp şi cantitatea de energie produsă de
organism;
- Organismul are nevoi calitative asupra consumului de energie;
- Alimentaţia trebuie să cuprindă elemente nutritive esenţiale,
necesarul nutriţional să fie satisfăcător;
- Pregătirea biologică devine un factor educativ care intervine
pentru organismul copilului şi care va conduce la o refacere
corespunzătoare;
Refacerea parametrilor sferei vegetative (exemplu respiraţia şi
circulaţia) care se refac în timpul efortului specific în secunde şi minute
astfel:
- parametrii vegetativi în câteva minute;
- parametrii metabolici în câteva ore;
- parametrii neuroendocrini (2-3 zile).
Formele refacerii :

179
- prin repaos (nu efectuează activitate);
- prin odihnă (se referă la perioada de după efort);
- prin somn (deconectarea de mediul extern, refacere fizică şi
psihică);
- colectivă (forme organizate);
- alimentaţia (raport consum energetic – consum caloric).
- refacere prin vitamine – susţinătoare de efort (energetice şi
protectoare);
- refacere prin mijloace balneo-hidroterapeutice;
- regimul de viaţă al copilului (raportul dintre efort sportiv, efort
psihic şcolar, alte preocupări cum ar fi calculatorul, deplasările; igiena
personală).

Modelul portarului de 9-10 ani

1. Copilul trebuie să ştie să aprecieze traictoria mingii şi să ştie


să intervină în consecinţă;
2. Când intervine, să ştie să poziţioneze mâinile astfel încât să
întrerupă traiectoria mingii (cu traiectorie înaltă, joasă şi de
înălţime medie);
3. Să ştie să acopere mingea cu corpul ;
4. Să se arunce fără frică (spre dreapta şi spre stânga sa);
5. Să perceapă pe cât posibil coechipierii demarcaţi, având o
bună vedere periferică.
6. Să posede capacitatea de decizie.
7. Să fie curajos în contactul direct cu adversarul la ieşirile din
poartă sau la centrări, incluzând aici şi blocajele la picioarele
adversarilor adverşi.
8. Să închidă cât mai corect unghiurile de şut ale adversarilor
printr-o poziţie în spaţiul din poartă sau în afara porţii.
9. Să se plaseze corect la loviturile libere directe şi indirecte, să-
şi facă corect zidul dintr-un număr corespunzător de jucători.
10. La loviturile de colţ să ştie să-şi plaseze apărarea, inclusiv
jucătorii la cele două bare.
11. Să ştie să anticipeze momentul ieşirii din poartă.
12. Să ştie să iasă pe centrările înalte prin aprecierea distanţelor
(fără a intra sub centrări).
13. Să ştie să centreze mingea cu un pumn sau cu ambii.
14. Să dea indicaţii precise, oportune şi rapide, coechipierilor.
15. Să joace rolul liberoului dacă faza i-o cere.

180
16. Să ştie să analizeze o situaţie de joc, chiar o întreagă partidă,
incluzând aici şi jocul adversarului cu părţile bune şi cele
vulnerabile.

7.5. MODELUL DE JOC LA 9-10 ANI

1. Ca să poată face faţă cerinţelor jocului, copilul trebuie să fie


dezvoltat armonios, cu masa musculară a coapselor mai proeminentă.
2. Să aibă o capacitate aerobă care să-i permită să rezolve jocul în
ambele faze.
3. Să reuşeasă îmbinarea unor elemente ale jocului cum ar fi:
- preluare – transmitere;
- preluare – conducere – transmitere;
- preluare – dribling - transmitere;
- preluare – conducere -1 –2 – transmitere;
- preluare – 1 – 2 – tras la poartă;
- conducere – dribling – tras la poartă.
4. Să aibă o bună orientare în spaţiu, anticipând mişcările
adversarilor şi ale coechipierilor.
5. Să fie capabil să dribleze şi în joc încurajat să-şi depăşească
adversarul.
6. Să înceapă să gândească jocul, atât creativitate, cât şi imaginaţie.
7. Să aibă încredere în posibilităţile proprii şi ale coechipierilor,
creând spiritul de echipă.
8. Să joace 7+1 evidenţiindu-se prin calităţi specifice vârstei:
dribling, calitate în preluare, transmitere, dăruire în joc.

Regulamentului jocului de fotbal la 9-10 ani


joc (7+1)

Obiectivul jocului
O echipă trebuie să reuşească să înscrie cât mai multe goluri şi, în
acelaşi timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să
intre în posesia mingii şi să înscrie.
Copiii trebuie să înţeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât
mai multe goluri şi să practice un fotbal ofensiv.

181
Numărul de jucători
Fiecare echipă este alcătuită din opt jucători, din care unul este
portar. De asemenea, fiecare echipă poate să prezinte mai multe rezerve.
Rezervele pot sa intre în joc în orice moment al patidei, cu condiţia să
aştepte întreruperea jocului şi să se prezinte la arbitru.

Durata partidei
- pentru copiii între 8 şi 9 ani - două reprize de 15 min, fără
prelungiri;
- pentru copiii între 9 şi 10 ani - două reprize de 20 min, fără
prelungiri.
Pauza dintre reprize va fi de max. 10 min.

Oficiali
Identic fotbalul în 11.

Terenul de joc
Lungime: de la 50 m până la 70 m;
Lăţime: de la 40 m până la 55 m;
Poarta: lungime 5 m şi înălţime 2 m;
Cercul central: raza de 6 m.

Recomandări: să utilizaţi pe cât posibil o jumătate de teren


regulamentar, să vedeţi cele două jumătăţi simultan, prevăzând o zonă
neutră între cele două suprafeţe de joc.

Echipamentul de joc
Identic fotbalului în 11.

Mingea
Folosirea unei mingi nr.4 este recomandată pentru categoriile de
copii mici.

Reguli
- Lovitura de incepere
Identic fotbalului în 11.

- Mingea in joc
Identic fotbalului în 11, dar nu se aplică regula offsaidului.

182
- Gol marcat
Identic fotbalului în 11.

- Greşeli şi incorectitudini
Identic fotbalului in 11.

De menţionat: Dacă un jucător comite intenţionat una din cele nouă


greşeli de referinţă, în afara propriei suprafeţe de pedeapsă, de ex.:
- dacă se face vinovat de brutalităţi;
- dacă opreşte un atac în terenul advers atingând mingea cu mâna
sau pune piedică adversarului când este depăşit, arbitrul apreciind
gravitatea greşelii, va putea să acorde echipei adverse fie o lovitură liberă
directă, fie o lovitură de pedeapsa.

- Lovituri libere
Toate loviturile libere sunt directe. Identic fotbalului în 11, cu
excepţia distanţelor: 6 m în loc de 9,15 m.

- Lovitura de pedeapsă de la 9 m
Identic fotbalului în 11. O lovitură de pedeapsă va putea să fie
dictată de arbitru.

- Recuperarea de la margine
Identic fotbalului in 11.

- Lovitura de la poarta
Identic fotbalului in 11.

- Lovitura de la colţ
Identic fotbalului în 11, cu excepţia distanţei: 6 m în loc de 9,15
m.

7.6. EVALUAREA PREGĂTIRII LA 9-10 ANI

Am prezentat la modelul jucătorului prin nişte date care pot


reprezenta aptitudinile, modelul biomotric al copilului.
Aceste forme susţinute periodic ne oferă date concrete privind
stadiul, acumulările, progresele copiilor.
În testele de evaluare ne interesează:

183
1. Elementul de progres al copilului;
2. Capacitatea de a efectua corect testele, eliminând cât mai
multe greşeli.
3. Dorinţa de autodepăşire.
4. Reacţia neuromotorie independentă de voinţa copilului.
5. Capacitatea de învăţare, inteligenţa motrică.
8. OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE
PRIN JOCURILE CU NUMĂR REDUS DE JUCĂTORI

Jocurile de la 1 x 1 la 11 x 11 reprezintă o metodă de pregătire pe


spaţii diferite care dau cu temă transfer la jocul normal şi permit copiilor
să înveţe elemente tehnice şi tactice ale jocului pe un fond fizic deosebit.
Temele şi spaţiile de lucru, timpul de lucru sunt adaptate de
specialişti la particularităţile colectivului şi nivelul de pregătire.
Jocul 1 x 1 reprezintă un joc pregătitor care reuşeşte să realizeze
prima verigă, dar de maximă importanţa a jocului de fotbal, solicitând:
concentrare şi lupta de autodepăşire +depăşirea adversarului. Se joacă în
mai multe variante: exemplu – 1 x 1 pe un teren delimitat (10 x 10 m.
metoda antrenamentului în careuri).

Avantaje şi indicaţii metodice:

- se controlează colectivul cu uşurinţă;


- realizarea individualizării problemelor jocului;
- înregistrarea perfectă a timpului sau numărului de repetări;
- folosirea raţională a spaţiului de antrenament;
- rotaţia grupelor de jucători se face cu uşurinţă.

Descriere:

- jucătorii situaţi la marginile opuse ale careului;


- jucătorul cu mingea se deplasează spre celălalt, încercând să se
ducă pe linia de margine adversă;
- se poate lucra în funcţie de valoarea colectivului cu un număr
repetat de acţiuni 5 – 10, pentru fiecare;
- în caz de recuperare a mingii de către jucătorul în apărare, se reia
acţiunea sau apărătorul devine atacant.

Ce urmărim ?

184
Pentru jucătorul în atac:

- driblingul, fente, mişcările înşelătoare cu sau fără minge;


- inteligenţa de a depăşi adversarul;
- concentrare şi putere de luptă;
- protejarea mingii (lateral sau cu spatele la adversar).
Pentru jucătorul în apărare:

- tatonare (poziţia fundamentală) + acroşaj;


- viteza de reacţie;
- cum deposedează când adversarul este lateral, cum face
marcajul când adversarul este cu spatele la joc (strict, nu-i permite să se
întoarcă);
- urmărirea mingii, nu a fentei;
- intenţie de a deposeda, cu rămânere în posesie.
În fotbal jucătorii pot primi pas din lateral şi urmează 1 x 1 din
lateral cu rezolvarea sarcinilor sau primirea pasei cu spatele la joc şi
rezolvare, deci nu numai cu faţa la joc.

Exersarea celor trei modalităţi de primire:

- 1 x 1 cu faţa;
- 1 x 1 din lateral;
- 1 x 1 cu spatele la joc;
sunt trei soluţii practice care lucrate metodic de la careul 10 x 10 în
condiţii pasive, semi-active, active, obişnuieşte jucătorul de la A la Z cu
situaţiile concrete ale jocului.

Alte precizări metodice:

a) La 1 x 1 cu faţa la joc

Jucătorul în posesia mingii trebuie să caute spaţiu în care să


dribleze.
ATENŢIE ! Una dintre greşelile care trebuie corectate este forţarea
driblingului direct în adversar, ea având două dezavantaje:
- posibilitate de blocare a acţiunii;
- îngustarea unghiurilor de joc care vor duce la alegerea unor
soluţii reduse pe spaţii mici;
- încetinirea ritmului acţiunii.
185
b) Când jucătorul primeşte 1 x 1 (careu 10 x 10 m.) din lateral:

- preluarea pe spaţiu liber;


- folosirea corpului la protejare (blocare cu braţele, piciorul de
lângă adversar, corpul);
- câştigarea spaţiului cu corpul, după care urmează preluarea;
- atenţie la contact pentru a obţine fault dacă nu sunt şanse reale
de a continua acţiunea.

c) Când jucătorul primeşte 1 x 1 cu spatele la joc:

- desprinderea de adversar (fentă corelată cu ieşirea în


întâmpinarea mingii sau simulare de ieşire şi demarcare pe spaţiul liber);
- simţul distanţei de contact cu adversarul;
- folosirea tuturor armelor de protejare (braţe, lăsarea greutăţii
corpului pe adversar);
- primirea mingii cu piciorul depărtat de adversar;
- folosirea armelor strategice (inteligenţă de joc corelată cu
tehnică x adversitate);
x – fault la contact;
x – câştigarea mingii prin out folosind distanţa faţă de
adversar;

1 x 1 – în careu 10 x 10 m. poate fi exemplificat şi prin jocul de tenis


cu piciorul

- lovire din drop, volé (ambidextrie);


- lovire cu capul;
- lovirea mingii cu toate părţile labei piciorului, coapsei, capul,
în condiţii de joc, deci spiritul de competiţie.
- Temă: se poate juca direct sau cu o preluare. Jocul obişnuieşte
jucătorii cu lovirea în condiţii de joc (cu piciorul sau cu capul) din diferite
poziţii. Pe lângă perfecţionarea tehnicii de lovire, un aspect important este
tactica pe care o abordează în timpul jocului, cât şi echilibrul emoţional.

1 x 1 – careu 10 x 10 m. cu încercarea depăşirii liniei de fund

- se joacă pe număr de acţiuni;


- se pot schimba perechile pentru dozare după 2 – 4 exerciţii;

186
- în faza de apărare, dacă interceptează jucătorul primeşte un
punct sau poate declanşa atac;
- acelaşi exerciţiu, dar jucătorul în atac este obligat să aşeze
mingea într-unul din colţuri; astfel, jucătorul în atac este obligat să
protejeze, să dribleze şi să se adapteze mişcărilor apărătorului obligat la
rândul său:
- să nu se elimine;
- să se apere cu paşi mici;
- să anticipeze;
- să acroşeze sau să deposedeze;
- să încerce să rămână în posesie.

1 x 1 careu 10 x 10 m.

- se pleacă dintr-un colţ şi fiecare jucător apără două laturi ale


pătratului;
- unul trimite mingea în toate situaţiile create de limita careului,
celălalt o retransmite direct;
- exerciţiul perfecţionează driblingul, protejarea, viteza de
execuţie şi de decizie, puterea de luptă;
- se poate juca pe număr de atacuri;
- dacă adversarul interceptează, devine atacant;
- se pot schimba perechile la 5 atacuri;
- se poate juca contra-cronometru: cine câştigă mai multe atacuri
1 minut;
- condiţionare specială: retransmite cu alunecare cu atac lateral
(atenţie la ambidextrie);
- acelaşi exerciţiu pentru jocul cu capul.
1. Pentru tehnica deposedării: - de pe loc;
- din deplasare
2. Pentru lovire plonjon sau plonjon + lovire săritură:
- pase în doi cu diferite procedee de lovire:
1. Joc de gleznă, poziţia corpului.
2. Ieşire în întâmpinare, lovire, retragere poziţia iniţială.
- un jucător aruncă mingea, celălalt loveşte din aer cu piciorul
(latul, lat interior).
Deci, am încercat să exemplificăm o parte dintre exerciţiile care se
pot lucra într-un careu de 10 x 10 m., în condiţiile în care colectivul fiind
numeros şi spaţiul redus se poate organiza mai bine un antrenament
eficient. De asemenea, am trecut de trecut de la lucrul pe perechi la
exerciţii în condiţii de adversitate.
187
Nu voi mai insista în continuate pe amănuntele pe care le puteţi
observa la acest mijloc în careu 10 x 10, cu aplicabilitate pe zone diferite
de teren.

CAREU 20 X 10 m. 1 x 1

Caracteristici: lăţimea aceeaşi, dar careu dublu.

1. Dribling cu depăşirea adversarului şi oprirea mingii pe colţul


careului mic, dreapta sau cel de 20 m. stânga (se pot inversa colţurile).
Aspecte speciale:
* Jucătorul în atac:
- poate acţiona pe diagonală pentru depăşirea adversarului,
având două soluţii în spaţii diferite.
* Jucătorul în apărare:
- trebuie să apere cu inteligenţă ambele spaţii, luând decizii
rapide în regim tehnic.
- apare în viteză maximă de la margine.
2. Joc la două portiţe de 1 m.:
- suplimentar apare finalizarea;
- finalizarea combinată cu precizie în execuţie chiar de la
distanţă;
- înlănţuirea (fentă, dribling, protejare, finalizare) în condiţii de
adversitate ne oferă complexitatea exerciţiului.

3. Pase în 2 în careu 20 x 10 m.- peste limita careului de 10 m. în


care se află jucătorul;
- sau pe jos.
- cu preluare pas - preluare dreptul, pas dreptul;
- preluare stângul, pas dreptul;
- preluare dreptul, pas stângul.
- cu pas direct;
- cu procedee diferite (rist interior, exterior).
Indicaţii metodice la preluare pas:
- preluare direct pe pas precedată de ieşire în întâmpinare;
- precizia pasei la limita careurilor;
- jucătorul transmite pasa cu capul sus după preluare pentru a
sesiza deplasarea coechipierului;
- numărul de repetări în funcţie de nivelul de pregătire şi
particularităţile colectivului;
- 1 x 1 cu portarul: conducere, dribling, finalizare.
188
1 x 1 careu 20 x 20 m. cu portari

- Zonă apropiată cu cea din teren normal;


- Driblingul în spaţiu, protejare, responsabilitate;
- Efortul specific apropiat de jocul oficial;
- Apare finalizarea foarte repede, dacă se poate din prima situaţie;
- Valorificat culoarul, fracţiunea de secundă pentru a trage la poartă
din poziţii diferite şi a marca.
- Presupune jocul atac –apărare;
- Atenţie la numărul de repetări, fiind solicitant;
- Pot fi folosite două perechi de jucători pentru a asigura dozarea
corespunzătoare.

1 x 1 cu minge aruncată de antrenor pe ½ teren la o poartă de la


centru

- Zone diferite de acţionare şi unghiuri de primire în condiţii de


adversitate;
- Perechi (F-M , F-A , M-A) pentru intrarea în posesie; variante: dacă
jucătorul în apărare intră în posesia mingii devine atacant;
- Stimularea acţiunii: cine marchează 5 puncte, cine reuşeşte să tragă
la poartă 2 puncte, cine ajunge la 16 m. 1 punct sau alte stimulări ori
pedepse;
- Altă variantă la exerciţiu: un jucător pleacă de la centru, apărătorul
de la 16 m., se joacă în continuare în condiţii apropiate de joc (indicaţii
metodice: se observă exact ca la careuri diferenţa de intrare în posesie
care se poate face şi cu minge din lateral);
- Număr de încercări dictat de particularităţile colectivului.

1 x 1 careu 40 x 40 m. (4 pătrate 10 x 10m.)

- 4 sportivi vor fi în roşu şi ceilalţi 4 vor fi în albastru;


- Jucătorul încearcă să paseze mingea unui coechipier din celelalte trei
pătrate aflaţi în luptă 1 x 1;
- Se poate juca semi-activ, dar şi activ;
- Un lucru important este corelarea momentului pasei cu cel al
desprinderii de adversar;
- Se joacă liber sau cu număr limitat de atingeri.

Efectele practice ale jocului 1 x 1:


189
1. Pentru tactica echipei şi pregătirea individuală.
2. Fizic – ne oferă date despre disponibilităţile de a juca ambele faze
cu aceeaşi dârzenie.
3. Tehnic – are mijloacele tehnice de a-şi depăşi adversarul?
4. Tactic – are inteligenţa de joc pentru a-şi cântari bine şansele în
ambele faze ale jocului?
1 x 1 apare frecvent în jocul de fotbal fiind veriga de bază, ea fiind
folosită şi în alte situaţii de antrenament – dar în acest feed-back cu efecte
teoretico-practice şi invers.
Ex. – 1 x 1 din centrare – scurt (fără ieşire din cadrul porţii;
- lung – adversar pasiv;
- adversar semi-activ;
- adversar active.
- pas înapoi.
- 1 x 1cu ieşire la intercepţie sau pe preluare din minge transmisă
din unghiuri diferite, spaţiu limitat sau zone diferite.

Indicaţii metodice

- Aprecierea corectă a momentului lovirii.


- Jocul în contact cu adversarul în special la mingile înalte venite
din faţă.
Numărul mijloacelor este infinit mai mare pentru 1 x 1, însă
consider că acest început lasă liberă creativitatea celor care vor studia
acest material.

1 x 1 (spaţiu 20 x 20 m.)

- A trebuie să-i marcheze lui B în trei porţile cât mai multe goluri
într-un minut, (1,5 m.);
- Rolurile se inversează după 1 minut.

2 x 1 şi 1 x 2

- Jocul 2 x 1 reprezintă celula de bază a fiecărei echipe;


- Fiecare jucător în drumul spre poarta adversă încearcă combinaţia
cu un coechipier.
- Perfecţionarea în - cuplu;
- tandem reprezintă una dintre combinaţiile de
valoare în eliminarea adversarilor.

190
- În toate variantele în care se joacă trebuie să avem ca bază 1 x 1,
să valorificăm la maxim unghiurile de joc, distanţa faţă de adversar,
apariţia coechipierului ca superioritate, din lateral, din poziţia avansată.
- Calitatea execuţiei este condiţionată de bagajul tehnic, inteligenţa
tactică şi viteza de joc.

2 x 1 (careu 10 x 10 m.)

Scop – eliminarea adversarului cu dribling, pas, 1-2 învăluiri şi


încrucişări, şi ajungerea la linia de fund adversă sau într-unul din colţuri.
- Adversarul – tatonare între cei doi atacanţi;
- modalităţi de: închidere a unghiului de pas; intercepţie;
deposedare; atac de preluare.
Variante:

2 x 1 (menţinerea posesiei mingii)

- Liber;
- Număr limitat de atingeri.

Sarcini:
- demarcaj;
- joc direct, deviere, combinaţie;
- obişnuirea cu adversarul, deci relaţia de adversitate;
- susţinerea posesorului temporar al mingii.

Indicaţii metodice

- Poziţia celui de-al doilea jucător este foarte importantă dacă apare
din spatele adversarului, lateral sau superioritate pe spaţiul liber pe un 1 x
1 cu fixare.
- Importantă este şi intrarea în posesie a unuia din jucători (dacă i
se transmite pasul pe spaţiul liber 1 x 1, după care este susţinut cu pas din
lateral, în tandem.
- Acelaşi exerciţiu pe spaţii mai mari 20 x 10 m., favorizând jocul
în adâncime: atingerea liniei de fund; menţinerea posesiei; finalizarea la
o poartă mică (1 m.).
Lucrul practic şi de subtilitate ar fi eficienţa 1-2-ului, cât şi unghiul
+ viteza în care se execută, distanţa între coechipieri, eliminarea
adversarului prin pas, acţionarea lor simultană.
191
- Actualmente reprezintă jocul din devieri subtile având ca
argumente eficienţa prin surprinderea adversarului, aceşti adversari care
în fotbalul mondial şi-au îmbunătăţit considerabil mijloacele tehnice de
apărare, să nu mai vorbim de dublaje, triplaje, constrângeri, etc.
- Surpriză în combinaţii sunt şi: învăluirile; blocările; demarcările
false.
- Dar revenind la 1-2, voi exemplifica câteva tipuri: 1- 2 cu unghi
(jucător care iese la primire); 1- 2 clasic – jucător fix în adâncime; 1- 2
din mişcare liniară.
- Să nu neglijăm faptul că este un mijloc cu relaţie de superioritate,
în comparaţie cu 1 x 1 – egalitate numerică, acest plus care trebuie
valorificat.
2 x 1 pe zone de teren specifice combinaţiilor din teren M+A x F

- Variantele sunt cele menţionate mai sus privind unghiurile şi


poziţia jucătorului fără minge;
- Şansa de reuşită e legată de fenta cu capul, cu braţul, cu piciorul,
cu mingea, cu privirea care poate fixa şi duce în eroare adversarul, cât şi
de calitatea execuţiei coechipierului, precum şi de modul cum şi când se
demarcă pentru a primi pasa.

2 x 1 careu 10 x 10 sau 20 x 10 (control menţinere)

- Joc pentru simţul mingii;


- Ca o indicaţie metodică: schimbarea zonelor, ca şi prezenţa
adversarului pasiv, semi-activ, activ, e determinată de linia metodică şi
particularităţile colectivului;
- 2 x 1 este principala relaţie de superioritate pe care jucătorii
urmăresc să o realizeze în cele două momente fundamentale ale jocului
(atac şi apărare) şi solicită pe lângă efort, o tehnică corespunzătoare, o
inteligenţă tactică deosebită, cât şi o atenţie concentrată şi distributivă
adaptată cerinţelor fazei de joc respective.

1x2
- Este unul din mijloacele de mare actualitate mai dificil de realizat,
dar prezent în situaţiile de joc actuale, când jucătorii sunt nevoiţi să
rezolve în criză de spaţiu şi timp situaţiile de joc ivite în inferioritate
numerică PE FAZĂ;
- În acest joc, arma de bază o reprezintă driblingul şi lupta pentru a
realiza depăşirea adversarilor;

192
- Este un joc bun şi pentru apărătorii care rezolvă marcajul,
dublajul, pressing-ul (constrângerea posesorului de minge);
Faptul că jucătorul pleacă cu mingea la picior sau intră în posesie
sub marcaj este o diferenţă importantă, antrenorul perfecţionând ambele
situaţii în jocul pe fază.

1 x 2 din centrare (dreapta, stânga), 1 x 2 din minge recuperată în


teren advers şi centrare cu finalizare:

- Apărătorul dacă recuperează, trebuie să degajeze mingea cât mai


departe de zona proprie de teren;
- Variante: 1 x 2 spaţiu 15 x 15 m. la două porţi mici.

1 x 3 careu 15 x 15 m.

- Un jucător în posesie are o latură şi încearcă să depăşească pe unul


din cei trei adversari care-şi apără liniile lor;
- Exerciţiu util pentru dribling, schimb în direcţie inteligenţa în joc;
- În faza de apărare, puterea de a apăra zona şi de a scoate mingea
de la adversar.
- Se poate juca cu trei atacuri pentru jucătorul în posesie sau 1’
lucru, apoi rolurile se schimbă;

1 x 3 pe ½ teren la o poartă cu portar

- Se pleacă de la centru şi se încearcă prin dribling forţarea depăşirii


adversarilor şi finalizarea.

2x2

- Foarte important în jocurile cu număr egal de jucători, apare


combinaţia tactică;
- Relaţia de cuplu în atac sau apărare este esenţială, fiecare jucător
căutând acest lucru în ambele faze ale jocului;
- Succesiunea în cadrul acestui joc pleacă de la 1 x 2, trece prin 1 x
1, poate ajunge la superioritate.
Exemplu: 2 x 2 careu 10 x 10 m.
- menţinerea posesiei mingii;
- combinaţii în 2 jucători – 1-2;
- învăluire;
- blocare;
193
- dribling, protejare;
- unghiuri favorabile;
- demarcări;
- preluare cu adversarul
din poziţii diferite.
- psihologic: anticipare, inteligenţă, viteza de decizie, vedere
periferică, atenţie distributivă, spirit de echipă, dorinţa de a învinge;
- fiziologic: adaptarea la efortul solicitant pe spaţiu mic în condiţii
de adversitate;
- apărare - marcaj;
- dublaj;
- pressing;
- deposedare cu alunecare;
- spirit de echipă.
- se poate lucra pentru o dozare corespunzătoare cu altă grupă 2 x
2, raportând la particularităţile colectivului.

2 x 2 spaţiu 20 x 20 m. la 2 portiţe mici aşezate la 5 m. în interior de


laturile pătratului

- Se poate marca la porţi atât din interior, cât şi din exterior;


- Jocul permite acumulări privind:
- combinaţiile pe cuplu;
- pasa decisivă, execuţia la finalizare;
- puterea de decizie;
- demarcajul, dar şi marcajul.

2 x 2 – 20 x 10 m.

- Se acordă un punct pentru echipa care depăşeşte prima linia la


10 m. şi 2 puncte la a doua.
- Exerciţiul are sens pe jocul în adâncime pe spaţii mai mari..
Altă variantă - menţinerea posesiei;
- cu două portiţe de 1 m;
- tenis cu piciorul peste plasă, bară.
Sarcinile de la exerciţiul în careu 10 x 10 m.:
- lovire din drop cu piciorul;
- lovire cu capul;
- dezvoltarea tehnicii x joc; combinaţii în cuplu.

2 x 2 – 30 x 20 m. cu portari la două porţi


194
- Jocul are sens;
- Apariţia rapidă a finalizării cu sau fără combinaţie;
- Exerciţiul ce poate valorifica combinaţiile rapide în 2 jucători,
urmate de tras la poartă;
- 2 x 2 – pe zonele în care joacă fotbaliştii în timpul jocului oficial.
Ex.: M- A x M - F, etc.
Teme:
- cine marchează dintr-o atingere din prima situaţie de joc;
- gol dublu din 1-2, încrucişare, învăluire;
- gol dublu din finalizare cu capul;
- 3 goluri dacă marchează din volé, foarfecă;
- se poate juca la început cu finalizare; echipa în atac prin număr
stabilit de atacuri (5), apoi continuând cu jocul atac-apărare.

2 x 2 la o singură poartă ½ teren

Sarcini:
1. Combinaţiile la finalizare.
2. Dacă apărătorii interceptează, pot ieşi pe contra-atac cu 10 pase
sau aducerea mingii la centru (2 x 5 atacuri).
3. Variante de apărare (unul tatonează, celălalt dublează, marcaj
om/om) cu scopul în prima fază de a-l întârzia pe adversar la construcţie,
iar în al II-lea, de a bloca adversarul pentru a-l aduce pe al III-lea la
superioritate.
- Altă variantă: 2 x 2 la o poartă din minge aruncată de antrenor
(cine câştigă mingea, e în atac) – spaţiu ½ teren.

3x2

1. Pe spaţiu limitat 10 x 10, 20 x 20.


Temele metodice – liber număr de atingeri, 3, 2, 1 atingere; 3
atingeri al II-lea pas direct sau al III-lea.
Sarcini:
- Jocul liber - cu apărători desemnaţi (reprize fixe);
- cu schimbarea apărătorilor pe recuperare.
- dribling în spaţiul liber;
- formarea combinaţiilor în triunghi;
- combinaţii 2 –3 jucători – 1-2;
- 1-2 pentru al III- lea;
- învăluiri;
195
- blocări;
- devieri;
- protejare.
Totul în criză de spaţiu şi timp.
Jucătorii fără minge - pressing la recuperări pe unghiuri închise
- deposedări, dublaje.
- Limitarea numărului de atingeri este o sarcină metodică pentru
sportivii noi avansaţi, alternarea lor cu pasul direct duce la apropierea de
realitatea jocului pe fază în anumite momente ale lui.
- Acest joc pe lângă faptul că este atractiv, rezolvă prin exactitatea
temelor posibilitatea de a fi uşor controlabil în ceea ce priveşte
îndeplinirea sarcinilor de mai sus.
- În acelaşi timp, el dezvoltă calităţi psihice ale sportivului
(alegerea rapidă a celei mai bune soluţii sub presiune, concentrare a
atenţiei, atenţie distributivă, etc.)
- Am lăsat la urmă, dar nu în cele din urmă, efectele acestui
exerciţiu asupra pregătirii fizice sportive în condiţii de joc.
* Acelaşi exerciţiu se poate desfăşura pe spaţiu nelimitat cu
aceleaşi teme, dar cu o singură precizare: jucătorii fără minge sunt
obligaţi să susţină purtătorul balonului în funcţie de poziţia mingii,
păstrând distanţele zonei (15 – 20 m.), dozarea e raportată la
particularităţile colectivului.
* Dacă dorim să-i dăm sens, acest exerciţiu se poate executa cu
finalizare - la o poartă;
- la două porţi - ½ teren;
- ¼ teren.
- Executat la o poartă pe ½ teren poate fi realizat în mai multe
variante:
- Zone diferite de acţionare (dreapta, centru, stânga);
- Limitare număr de atingeri:
- tot exerciţiul;
- pe zona centrală în apropierea careului de 16 m.
- Exerciţiu executat 2 x 2+1 care apare nemarcat cu mingea,
superioritate sau fără minge.
- Se joacă cu sau fără ofsaid.
- Temă suplimentară (orice pas înapoi, urmat de şut la poartă
din prima situaţie).
- Altă condiţionare (gol dublu din 1 x 2, centrare colţ lung, scurt, 3
goluri din 1 x 2 pentru al III-lea, etc.).

196
- Aceeaşi precizare ca la 2 x 2, exerciţiul poate deveni complex
dacă apărătorii interceptează (devine 2 x 3) cu posibilitate de finalizare, 5
pase sau să ajungă cu mingea la centru.
Această variantă rezolvă o problemă importantă a jocului
(recuperarea rapidă a mingii în zona în care a fost pierdută sau întârzierea
atacului advers).
* 3 x 2 executat din conducere pe zona laterală cu centrul pe 2 x 2
şi centrare (scurt, lung sau înapoi).
Acest exerciţiu 3 x 2 lucrat pentru contra-atac poate fi condiţionat
de timpul în care se trage la poartă, număr de pese, forţând jocul direct pe
poartă.
* 3 x 2 se poate exersa şi la executarea repunerilor de la margine
cu schemă tactică - blocare;
- încrucişare;
- scurt-lung;
- lung-deviere pe interior.
* 3 x 2 (Joc 2 x 2 la două portiţe mici, teren 20 x 20 m., cu al III-
lea jucător la echipa care are mingea):
- joc care stimulează jocul în atac în superioritate numerică, dar
şi obişnuirea apărătorilor cu inferioritatea numerică.
- stimulativă este trecerea jucătorului alternativ la echipa care
are mingea, ceea ce creează surpriză;
- reprizele scurte 3–5’, cu teme variate creează acumulări,
atractivitate, transfer la joc.

2x3

- Este posibil oricând, dacă adversarul reuşeşte să realizeze un


principiu al jocului (crearea superiorităţii numerice pe fază).
- Ţinând cont că este din ce în ce mai actual, trebuie găsite şi
soluţiile de rezolvare deoarece aceste situaţii tactice pot apare atât în atac,
cât şi în apărare.
- Armele de bază sunt : - driblingul;
- viteza combinaţiei;
- puterea de luptă.
- Executat pe contra-atac presupune spaţii mari de joc:
- mai uşor pentru atacanţi;
- mai uşor pentru apărători.
- Pe lângă viteza de acţionare, respectarea principiului de
valorificare a unghiurilor de joc poate anihila această superioritate, mai
ales că el trece prin fazele 1 x 1, 1 x 2, lăsând perechea în 1 x 1.
197
- Acest exerciţiu are ca variantă 2 x 2 cu +1 venit din spate,
recuperare pe purtătorul de balon, realizând un pressing, o încercare de
recuperare cu forţarea adversarului de a lua decizii pripite.
- Mingea este aruncată de la centru de antrenor , iar pe intercepţia
uneia din echipe apare un jucător, ceea ce creează superioritate în faza de
apărare.
3 x 1 spaţiu 5 x 5, 10 x 10 m.

- Pentru începători este o relaţie de superioritate evidentă.


- Numărul de atingeri nelimitate realizează jocul cu minge sau fără
minge.
- Într-un stadiu mai avansat 3 x 1 cu o atingere, pe lângă
atractivitate rezolvă viteza de execuţie x viteză de găsire a celei mai bune
soluţii.
- Pentru jucătorul din mijloc, anticiparea, recuperarea cu mijloacele
de apărător, lucru intensiv.

3x1

- Dacă jucătorul este în apărare, sub pressing va încerca degajare


lungă spre poarta opusă.
- Dacă este în terenul advers:
1. Încearcă să caute spaţiu de luptă 1 x 1 pentru a putea mai
departe să continue acţiunea.
2. Dacă este un jucător cu viteză şi dribling va încerca să spargă
zidul de trei:
- trece de adversari în dribling, viteză;
- scoate fault;
- dă în adversar şi scoate out, corner;
- trage la poartă la primul spaţiu găsit.
Este o noutate recuperarea colectivă a mingii în out, în trei jucători,
aşa că jucătorul în posesie trebuie să fie antrenat şi pentru asemenea
situaţii.

3x3

- Exerciţiu cu egalitate numerică.


- Reprezintă esenţa modernă a jocului, atât în atac, cât şi în
apărare.
- Jocul presupune în esenţă trecerea eşalonată de la 1 x 1 la 2x 1, 2
x 2, 3 x 2, 3 x 3.
198
- Dacă jocul 1 x 1 rezolvă soluţii unitare, dacă 2 x 2 rezolvă 1 x 1
+ cuplu, jocul 3 x 3 rezolvă relaţia suplimentară de acţiune în doi, plus
posibilitatea pentru al III-lea.

Spaţii de lucru:

1. 10 x 10, 20 x 20 m. - fără portari (4 careuri 10 x 10 ) - teme


legate de:
a) Număr de atingeri (liber, 2 atingeri, două al treilea pas):
- 1-2;
- învăluire;
- 1-2 pentru al III-lea.
- încrucişare.
b) Joc cu mingea - spaţiu liber;
c) Joc fără minge - anticipare (inteligenţă);
- demarcare faza I şi faza a II-a.
Aceste teme pot oferi realizarea sarcinilor antrenamentului şi
organizarea superioară a colectivului în cele două variante:
- dotare materială:
- teren (spaţiu bine raţionalizat);
- mingi (cu un număr redus de
mingi realizarea temelor).
- profesionalism legat de tactica de grup.
Temele diferite de la liber, la teme speciale, reprezintă adaptarea
colectivului în funcţie de particularităţi şi progresul realizat.
2. 30 x 30 m. – 3 x 3
Sarcini suplimentare:
- Se joacă la două porţi cu portari;
- Construcţia legată de finalizare rapidă şi mai ales combinaţii
surpriză între cei trei jucători.
Având în vedere că ½ terenului reprezintă 15 m., este simplu de
gândit că se poate marca din prima situaţie sau orice combinaţie, dar
legată de marea creativitate sau decepţie, boala nr. 1 a fotbalului –
FINALIZAREA.
Făcând o paranteză la acest mijloc vreau să amintesc că ultimul
Campionat European Portugalia 2004 a dovedit concret că toate echipele
participante s-au dovedit:
- bine pregătite fizic - capacitate de realizare a sarcinilor de
joc;
199
- constituţie.
- bine pregătite ca angrenaj tehnico-tactic.
a) Faza de apărare în variante:
- marcaj, dublaj, recuperare zone diferite + declanşare, organizare
spontană în funcţie de sisteme diferite de acţionare ale adversarului cu
decizii în extremis.
- mobilitate mare în compartiment pentru creare de superioritate
în ambele faze, cu personalitate şi decizie, ajungând de la recuperare la
finalizare.
b) Faza de construcţie - finalizare.
- varietate în funcţie de particularităţile fiecărei echipe, dar legate
şi de cele ale adversarilor;
- legat de 3 x 3, atât la construcţie, cât şi la finalizare a rămas
combinaţie sigură cu posibilităţi deosebite, legate atât de inteligenţă,
execuţie + viteză de joc pe fază.
Revenind la ideea iniţială 3 x 3 cu portari, se poate lucra pe spaţiu
limitat: - 20 x 20 - zona centrală sau ½ teren - zona laterală.
- creativ fără temă specială;
- în funcţie de zona de teren:
a) apărare - rezolvarea de posesie - tehnică + mijloace de rezolvare;
- teama de adversar legată de zona de teren;
- căutarea spaţiului liber pentru demarcare în adâncime.
- rezolvare defensivă: * marcaj;
* deposedare;
* recuperare;
* recuperare + declanşare atac.
b) atac - temele prezentate anterior;
- automatismul în triunghi;
- apariţia rapidă a finalizării;
- rezolvare x adversitate a jocului: * cu minge;
* fără minge.

Joc 3 x 3 pe spaţiul de 3 m. de la volei

- Se joacă :
- numai cu capul;
- cu capul şi piciorul;
- numai cu piciorul.

3 x 3 tenis cu piciorul, spaţiu delimitat 10 x 10 m. , 15 x 15 m.

200
- în funcţie de particularităţi.

4 x 1 careu 3 x 3 m.

- Se joacă cu o singură atingere numai din deviere;


- Dacă jucătorul din mijloc atinge mingea, se schimbă cu cel care a
greşit;
- Se poate juca pe 5 x 5 m. sau 10 x 10 m. în funcţie de nivel de
pregătire libere sau cu număr limitat de atingeri;
- Exerciţiu liber: pentru un colectiv cu un bagaj de cunoştinţe
limitat într-o relaţie clară de superioritate;
- 20 x 20 m. acelaşi ex. : jucătorul în posesie iniţiază acţiuni de joc
(1-2, 1-2 pentru al III-lea, încrucişări, învăluiri, etc.);
- 4 x 1 se poate efectua şi 4 x portar, care încearcă într-un spaţiu 20
x 20 m. să intercepteze mingea cu orice mijloace. Jucătorii în posesie au
ca scop marcarea loviturii, iar portarii, reflexul, anticiparea, ieşirea la
blocaj, plonjonul;

4 x 1 menţinerea mingii într-un spaţiu 10 x 10 m., 15 x 15 m.

- liber, 2, 1 atingeri.
- Exerciţiul dezvoltă simţul mingii, dar poate fi şi exerciţiu de
relaxare pentru sportivii avansaţi, creând bună dispoziţie.

4x2
- „Mâţa din copilărie” a fost evaluată şi analizată de specialişti,
dându-i valenţe deosebite acestei relaţii de superioritate.

4 x 2 pe spaţiu limitat 5 x 5 m., 10 x 10 m., 20 x 20 m.

- Număr de atingeri: în funcţie de scopul urmărit şi valoarea


colectivului, liber, 2 x 1, atingere. Numărul de atingeri dictează şi efectele
tactice:
- LIBER: învăluire, 1-2, 1-2 pentru al III-lea, blocare, devieri,
dribling, pase redublate, încrucişare, jocul diagonal.
- Fără minge în atac: demarcări pe spaţii libere + susţinere, sprijin,
anticiparea fazei următoare.
- La apărare: recuperare cu mijloace specifice pe unghiuri închise în
doi, deposedare, intercepţie.

4 x 2 pe perechi de 2 jucători
201
- Exemplu: (2 galbeni, 2 roşii, 2 albaştri);
- 2 în mijloc şi 2 + 2 pe margini; la orice greşeală intră în mijloc
ambii jucători;
- Se poate juca cu atingerea mingii sau intrarea în posesie de către
jucătorii din mijloc.

4 x 2 din mişcare cu păstrarea distanţelor dintre jucători


4 x 2 în careu 20 x 20 m.

- Pentru control, menţinere în relaţie de adversitate (liber,


condiţionat: * cu capul;
* cu piciorul – număr de atingeri).

4 x 2 pe ½ teren la o poartă

Variante:
2 x 2 cu un 1 jucător care apare în superioritate, celălalt rămânând
la susţinere:
- favorizează crearea superiorităţii numerice prin apariţia unui
jucător din spate;
- se poate juca cu mingi pe unul din cei doi jucători avansaţi, cu
continuările specifice:
* finalizează dacă are spaţiu;
* combină cu celălalt jucător avansat;
* redublează pentru jucătorul la susţinere şi este evoluat
jucătorul apărut, superioritate pe spaţiul liber;
* direct cu jucător superioritate.
Acest exerciţiu favorizează exersarea jocului la margine, cu
finalizare în condiţii apropiate de joc:
- scurt (câştigarea prim-planului adversarului fără ieşire din cadrul
porţii);
- lung - cu soluţii de aşezare sau de finalizare.
- înapoi cu finalizare pentru jucător venit din spate, lansat şi
nemarcat.

4 x 2 - ½ teren la o poartă:

- grupa formată din 2 atacanţi + 2 mijlocaşi;


- soluţie (finalizează atacanţii sau mijlocaşii);
- numărul de atacuri este stabilit de antrenor;
202
- favorizează jocul la margine cu variantele care pot urma şi este
raportat la numărul de repetări pe care-l doreşte sau particularităţile
colectivului.

- pentru apărători:
* rezolvarea 2 x 4;
* luptă în careu în condiţii - semi-active;
- active.
- se poate da libertate fundaşilor dacă interceptează să joace 2 x 4
cu:
* 5 pase;
* ieşire cu mingea la centru, obişnuindu-i cu apariţii
surpriză din linia a III-a şi crearea de superioritate numerică cu faţa la joc.
Această variantă trebuie să obişnuiască jucătorii în atac cu:
- încercare de recuperare pentru jucătorii cei mai avansaţi, apropiaţi
de minge, în frunte cu cel care a pierdut mingea;
- blocarea celuilalt jucător care pleacă pe spaţii libere.

4 x 2 cu varianta 2 x 2 + 2 extremităţi:

- Spaţiu 40 - 50 x 20 m. (se poate juca în zone diferite);


- Număr de atingeri: liber, 3, 2, 1 alternând cu 2 atingeri, al II-lea
pas: direct; 1- 2; lung.
- Jucătorii din extremităţi: * o atingere;
* joacă cu cei în posesie.
- Se joacă: * liber;
* marcaj om/om.

Jucătorii în atac fără minge (căutarea spaţiului liber în ambele


sensuri).
- ieşirea la primit cu adversar: * unghiuri joc;
* protejare.
- orientarea în spaţiu;
- demarcări simultane.

Jucătorii în atac cu minge

- devieri;
- 1-2, 1-2 pentru al III-lea;
- pase redublate, scurt, lung;
- trecerea de la dribling la jocul direct;
203
- schimbarea direcţiei de joc;
- susţinere - sprijin.
Apare tactica colectivă în atac în relaţia doi-trei-patru jucători, cu
spaţiul îngustat în lăţime, obligând alternarea jocului scurt – combinaţia
cu jocul lung.

2x4

- Una din variante am amintit-o la jocul 4 x 2.


- Rezolvarea soluţiilor:
* dribling;
* dribling + viteza combinaţiei;
* căutarea pasei valorificând unghiurile de joc.
- Situaţii frecvente în anumite momente de joc şi nu numai pe
contra-atac.

4x3

- Trecerea la relaţia de 4 jucători;


- Careu 20 x 20 m. - liber - 30 x 30 m.;
- Liber numărul de atingeri;
- Este încurajat: * driblingul;
* combinaţia de 2, 3, 4 jucători;
* alternarea.
- Jocul este aşa cum se întâmplă în condiţiile unei zone cu
superioritate;
- Se poate juca 3 x 3 + 1 la echipa în atac cu sarcini speciale (ex. o
atingere);
- Se joacă cu marcaj om la om, prezenţa jucătorului în plus
favorizând crearea superiorităţii numerice pe fază.

4 x 3 – ½ teren la o poartă similar cu 3 x 2

- Se poate juca cu zonă la cei 3 din apărare;


- Om la om şi apărare + 1 cu număr limitat de atingeri sau apariţie
surpriză pe pas înapoi, pe spaţiu liber în adâncime;
- Este o combinaţie puternică în atac, cu soluţii creative din partea
celor care o utilizează;
- Se lucrează pe zone diferite aşa cum apare şi în jocul oficial:
- soluţii diferite: * centru;
* zone laterale.
204
- viteza acţiunilor determinată de modul de realizare a jocului
cu minge, fără minge.
Cu minge: - inteligenţa calitatea combinaţiilor;
- execuţia la finalizare.
Fără minge: - anticipare;
- demarcări simultane.
- Fundaşilor pe intercepţie li se permit 10 pase sau să ajungă cu
mingea la centru pentru a câştiga;
- Acest tip complex de exerciţii atac-apărare pot pregăti jocul pe
contra-atac, ca şi modalitatea demarcării jucătorilor din linia a III-a
apăruţi pe spaţii libere, surpriză, cu faţa la joc;
- Atenţie la blocarea jucătorilor fără minge, mai periculoşi decât cel
cu mingea la picior care trebuie întârziat cu jucător paravan.

4 x 3 la două porţi cu doi portari

- Spaţiul pe axul longitudinal al terenului de la centru la poartă;


- Atacul + apărarea în superioritate sau inferioritate numerică;
- Se poate introduce regula jocului la ofsaid pentru a acţiona
compact şi a pregăti echipa pentru a dejuca această situaţie de joc.

4 x 4 - relaţia de egalitate

- Spaţiu: ¼ teren;
- Tema: conservarea posesiei mingii;
- Număr de atingeri: liber, 3, 2, 1 sau alternând numărul de atingeri
cu: jocul direct; pasa lungă; combinaţiile: * 1-2, 1-2 pentru al treilea;
* scurt-lung.
- Sarcini:
- Fără minge: - demarcări în ambele sensuri căutând spaţiu liber;
- demarcări simultane: * pentru intrarea în posesie;
* false.
- susţinere-sprijin;
- unghiuri de demarcare.
- Se joacă cu: - marcaj om/om;
- recuperare pe condiţionarea numărului de atingeri;
- numărarea paselor unei echipe.

4 x 4 – ¼ teren sau ½ teren + portari.

- În primul caz terenul mai îngust dictează:


205
* jocul în adâncime;
* apariţia rapidă a finalizării;
* combinaţiile x adversitate la finalizare.

De la 1 x 1 raportat la viteza de joc plecând spre 4 x 4

- Responsabilitatea în ambele faze;


- 4 x 4 + portar pe ½ teren la o poartă;
Întrebarea nr.1: Cum creăm superioritate ?
- acţiune 1 x 1 (dribling);
- cu apariţia unui jucător + 1 în zonă;
- prin pase rapide dezechilibrarea adversarului;
Întrebarea nr. 2: De unde pleacă acţiunea ?
- centru;
- dreapta;
- stânga.
Întrebarea nr. 3: Cum se apără cei 4 ?
- om la om;
- zonă;
- zonă, om la om.
Întrebarea nr. 4: Cum rezolvă apărătorii problema tactică ?
- individual;
- colectiv.
- Apărătorii au voie pe recuperare un număr limitat de pase (5-10)
sau să iasă cu mingea la centru, rezolvând şi:
- ieşirea organizată în apărare;
- contra-atacul.
- În acelaşi timp, apare solicitarea echipei care a pierdut mingea:
- recuperare sau întârziere;
- blocarea jucătorilor fără minge demarcaţi în adâncime sau pe
spaţii libere

4 x 4 la o poartă mare şi două mici pe ¼ teren

- Ce rezolvăm: * schimbarea direcţiei de joc;


* apărarea zonei;
* rezolvarea 1 x 1, 1-2, 2 x 1.
* crearea superiorităţii de fază.
* echilibrul numeric în diferite zone.
- Exerciţiul poate deveni foarte complex în condiţiile:
* marcajului om/om;
206
* limitarea numărului de atingeri.
- Dozare raportată la particularităţile colectivului şi scopului
urmărit.

4 x 4 pe ½ teren la 2 porţi

- reprize 3-5’ cu temă în care nu lipseşte marcajul om/om, numărul


de atingeri.
- combinaţiile pe spaţii mari în 2,3,4 jucători.

Două echipe 4 x 4 la două porţi aşezate pe linia de fund şi la marginea


careului de 16 m.

Tema: 1. pasa cu mâna, gol cu capul;


2. pasa din drop, gol cu capul;
3. se joacă numai cu capul şi se marchează cu
capul sau cu piciorul;

Două echipe 4 x 4 pe axul central la două porţi aşezate pe linia de


fund şi la marginea careului de 16 m. şi două perechi, una în dreapta
marginii careului, cealaltă în stânga

- Portarul aruncă mingea cu mâna la margine, de unde se centrează


cu finalizare sau se respinge cu pas la margine şi atac la cealaltă poartă;

4 x 4 pe acelaşi spaţiu + 4 în spatele porţilor, câte unul lângă fiecare


bară

- Jucătorii pot combina între ei şi finaliza sau pot folosi jucătorii


din spatele porţii (se joacă cu două atingeri, accelerare după pas, marcajul
om/om sau zonă agresivă);
- Se joacă cu portari.

4 x 4 + un portar pe acelaşi spaţiu + câte un pasator pentru fiecare


echipă, ce stă în afara careului (Jolly-Jocker)

- Cei din careu pasează cu „Jolly” şi încearcă să finalizeze;


- A doua variantă: „Jolly” intră în combinaţie cu cei 4 dintr-o
echipă, în locul lui coborând alt jucător.

207
- În toate variantele, finalizarea apare în criză de spaţiu şi timp din
1-2-3 pase, din poziţii neprevăzute, aşa cum se întâmplă şi în timpul
jocului;
- Efortul mare în ambele faze, concentrarea permanentă, viteza de
decizie şi execuţie sunt câteva dintre caracteristicile acestor mijloace.

Joc 4 x 4 din şezând – 20 x 20 m. + portari

- Se înscrie cu piciorul şi cu capul;


- Joc bun pentru atractivitate, la care se adaugă arta braţelor, plus
cea a membrelor inferioare.

5x5

- Joc cu număr redus de jucători, egalitate numerică.

1. ¼ teren pentru conservarea posesiei mingii:


- Numărul de atingeri:

- pentru cei în posesie:


- Liber (nelimitat):
- dribling pentru crearea de superioritate;
- combinaţiile de 2-3-4 jucători;
- găsirea celor mai bune şi rapide soluţii cu scopul ca
mingea să rămână în posesia echipei proprii;
- demarcări simultane în toate sensurile, căutând spaţiul
liber sau susţinere-sprijin; ele îmbracă cele două forme: - pentru intrare în
posesie;
- pentru crearea de spaţii libere;
(demarcări false).

- pentru jucătorii în apărare:


- marcaj om/om;
- recuperare pe unghiuri închise sau între careuri 70 x 30.
Deci, se joacă 50 x 30 m. mai îngust, favorizând jocul pe spaţii mai
mici, dar predominant în adâncime cu schimbarea direcţiei de joc.
* Acelaşi joc, dar cu număr limitat de atingeri (3-2-1) sau alternativ
3 atingeri al II-lea, al III-lea pas 1-2, lung, etc.
- Numărul de atingeri cere mărirea vitezei de joc pentru jucătorul în
posesie, cât şi pentru cei fără minge;

208
- Complexitatea exerciţiului e dată de prezenţa adversarului activ,
creând o fracţiune de joc pe zonă laterală, în cadrul concepţiei de joc.
* Un joc important pentru finalizare este realizat într-un spaţiu
limitat la două porţi, în criză de spaţiu şi timp. Exerciţiile de la 1 x 1 la 5
x 5 în într-un spaţiu cum ar fi 20 x 20 m., 20 x 30 m., 30 x 30 m., etc.
Jocul poate începe de la 5 x 5 şi când se marchează iese pe margine câte o
pereche, până când se ajunge la 1 x 1 şi reîncepe jocul.
Temele vor fi adaptate posibilităţilor jucătorilor ca şi durata
reprizelor de lucru.
Variante:
- liber numărul de atingeri;
- liber numărul de atingeri, dar marcaj om/om;
- trei, două atingeri şi accelerare după pas:
* fără marcaj;
* cu marcaj om/om;
* cu recuperare colectivă.
- o singură atingere sau acţionare în viteză cu mingea la picior;
- o singură atingere;
- golul valabil dacă se marchează după efectuarea a maxim
două pase;
- în funcţie de solicitările antrenorului: gol dublu din pas
înapoi, execuţie cu capul, gol direct din minge degajată de portar.
Efectul asupra factorilor antrenamentului:
- dezvoltă viteza sub toate formele ei (reacţie, execuţie,
decizie, V x F, F x V (detenta la pornire);
- dezvoltă Rs x V x F x I;
- dezvoltă forţa în condiţii de contact;
- dezvoltă calităţi psihice cum ar fi: atenţia (concentrată şi
distributivă), puterea de decizie în criză de spaţiu şi timp, orientarea
rapidă în funcţie de situaţii neprevăzute, puterea de luptă, dorinţa de a
câştiga.
Acelaşi exerciţiu de la 1 x 1 la 5 x 5 se poate efectua
suplimentând câte un jucător aproape de fiecare bară, cu care jucătorii din
teren pot pasa, însă în acel moment sunt obligaţi să tragă la poartă (model
de aşezare).

5 x 5 pe ½ teren tot pentru conservare, dar ½ teren cu spaţii mai mari

- Cu unghiuri asemănătoare jocului (în condiţiile marcajului


om/om, dozarea în reprize scurte 3-5 raportat la posibilităţile
colectivului).
209
- Calitatea pasei pe distanţe mai mari (precizie, tărie) este de mare
importanţă şi diferită faţă de spaţiile mici, la fel ca şi procedeul tehnic de
transmitere.

5 x 5 la o poartă pe ½ teren

- Posturi apropiate din compartimentele diferite A, M, F;


- Jocul are sens;
- Temele pentru jucătorii în atac condiţionate de zona de teren: ex.
zona centrală (orice minge venită din lateral se joacă direct);
- Pe zone laterale nu se admite decât accelerări cu mingea, viteza
maximă (dribling, combinaţii, centrări);
- Se pune accent şi pe jocul fără minge privind mobilitatea
jucătorilor atât în sens lateral, cât şi longitudinal;
- Se poate condiţiona ca orice pas înapoi să fie urmat de şut la o
poartă sau centrare;
- Se pot realiza unele automatisme: * zona centrală;
* zona laterală.
Exemplu: Cu doi atacanţi:
- unul iese la primit, celălalt pleacă la sprijin în adâncime;
- încrucişare;
- combinaţie între ei;
- manevre false cu demarcări în viteză pe spaţii moarte în condiţiile
marcajului om/om, pentru a permite intrarea în dispozitiv a unor jucători
cu faţa la joc, dar fiind gata pentru reactivare;
Ceea ce aminteam mai înainte, pot marca numai atacanţii, deci tot
jocul canalizat pe ei în faza finală.
Cu atacanţii am dat un exemplu, însă temele pot fi diferite cu scopul
final de a introduce creativitatea, dar condiţionată de cerinţele fazei şi ale
zonei:
- cu faţa la joc;
- cu spatele: * în careu;
* în afara careului;
- cu primire din lateral;
- cu primire în adâncime.
Jocul ne arată la finalizare în condiţii de adversitate, chiar 1 x 2 pe
fază:
- disponibilităţile de informare în criză de spaţiu, timp;
- dribling, forţă de angajament, decizii rapide;
- finalizare sau combinaţie de apărare.

210
Jucătorii în faza de apărare:
- marcaj: * zonă om/om;
* om/om cu sarcini speciale:
- cu doi atacanţi;
- 1 A + 1 M coordonare;
- ieşirea din apărare:* 10 pase;
* ajunge cu mingea la centru.
Jucătorul care interpretează, accelerează pe spaţii libere pentru a
câştiga spaţiu, timp, după care urmează valorificarea conservării sau
ajungerii la centru cu mingea.
Jucătorii care au fost în atac încearcă recuperare sau întârziere, fiind
atenţi la jucătorii plecaţi pe spaţii libere în adâncime, valorificând şi
unghiurile de joc.
Pentru o dozare corespunzătoare se poate juca:
a) cu număr de acţiuni numai pentru echipa în atac;
b) cu atac – apărare;
c) cu trei echipe 5 x 5 pe tot terenul, 5 x 5 la o poartă echipa în
apărare devenind în acţiunea următoare echipă în atac cu o a III-a echipă
pe ½ cealaltă de teren.
Se realizează o mai judicioasă repartizare a efortului.

5 x 5 la patru porţi (două mari şi două mici), suprafaţa de joc 50 x 30


m. (un sfert de teren)

- Se poate juca şi la trei porţi mici;


- Tema: numărul de atingeri: liber, 3,2,1 sau două atingeri, sau în
viteză cu mingea la picior;
- Se poate juca cu marcaj om la om sau în zonă, pentru că au de
apărat o poartă mare, dar se poate marca şi la celelalte două porţi mici
laterale;
- Foarte importante două aspecte de orientare în joc:
- în atac: (crearea superiorităţii numerice prin accelerare şi
eliminare a unui adversar, prin combinaţii sau prin schimbarea direcţiei de
joc pentru valorificarea la maxim a unghiurilor de joc);

- în apărare:
- echilibru defensiv, acoperirea şi anticiparea jocului
adversarului;
- faptul că se joacă în toate sensurile, obligă jucătorii să se
informeze permanent;

211
- efortul solicitant presupune dozarea corespunzătoare a
reprizelor de lucru.

4x5

- Deci apare în apărare pe ½ de teren la o poartă, sarcinile le-am


prezentat la 5 x 4.
- Se poate juca 4 x 5 cu cei patru în atac.
Scop-dezechilibrarea echipei adverse pentru a-i anihila
superioritatea:
a) acţiuni individuale;
b) combinaţii în viteză;
c) schimbarea rapidă a direcţiei de joc;
d) apariţia surpriză la limita ultimului apărător a unui jucător
în viteză cu faţa la joc.
e) valorificarea la maximum a finalizării mergând pe 1 x 1, în
care prin valoare jucătorul în atac este superior celui în apărare (joc de
cap, de exemplu viteză 1 x 1).
- Se poate lucra şi pentru conservare pe ¼ teren sau pe 30 x 30 m.,
spaţiul limitat de scopul urmărit.

6x3

- Se poate juca în cercul de la centrul terenului, mijloc de încălzire,


siguranţa posesiei, fiind un bun exerciţiu de conservare cu superioritate
evidentă +3;
- Numărul de atingeri limitat în funcţie de nivelul colectivului
(liber, 2, 1) sau 3 atingeri al II-lea, al III-lea pas:
* direct;
* pas lung;
* 1-2;
* învăluire.
- Echipei în atac i se consolidează simţul posesiei;
- Echipei în apărare recuperare în 3 jucători;
- Se poate juca pe spaţii diferite 30 x 20 m., 40 x 20 m., 30 x 30 m.,
care împreună cu numărul de atingeri ne poate realiza tema
antrenamentului;
- De asemenea, se poate juca pe echipe de trei jucători, ceea ce
măreşte responsabilitatea jucătorilor în cele două faze, creând acel spirit
de echipă;

212
- 6 jucători plasaţi pe marginea careului pasează între ei, încercând
să lovească cu mingea pe cei trei din mijloc; mingea circulă numai pe jos;
- Pentru jucătorii fără minge dezvoltă viteza de reacţie, atenţia
distributivă, anticiparea;
- Pentru cei cu mingea dezvoltă precizia în lovire, ca şi viteza de
decizie.

6 x 6, 7 x 7, 8 x 8

1. Exerciţiu pentru conservare, tipic:


- ½ teren;
- între careurile de 16 m.;
- între careurile de 16 m., dar pe zona laterală. Ex.: 6 x 6, 7 x 7
(70 – 30 ).
Temele:
- Număr de atingeri: * nelimitat;
* 3, 2, 1 atingeri;
* 3, 2, 1 al II-lea, al III-lea pas:
- 1-2, 1-2 pentru al III-lea;
- direct;
- lung.
- Condiţionat de numărul de atingeri, apar sarcinile jucătorilor în
atac şi apărare;
- Joc liber pentru ambele echipe între careuri;
- Deci condiţii de conservare apropiate de joc cu adversar activ;
(Concurs cine face mai multe pase).
- Joc liber cu număr de atingeri, dar:
* marcaj om/om;
* încercare recuperare 2 - 3 jucători;
* valorificând unghiul de joc.
- În atac cu mingea apar combinaţiile tactice în atac şi pasele (în
adversitatea lor).
- Acest exerciţiu dă încredere jucătorilor în forţele proprii fără a
intra în panică, indiferent de zona de teren, prin prezenţa adversarilor
activi;
- Libertatea de a se demarca prin schimbarea zonei şi căutarea
spaţiului liber sau susţinere – sprijin.
- Temă suplimentară (pas după ce dublează un jucător).
- Pentru a ajunge la jocul liber, jucătorii trebuie pregătiţi cu teme
legate de numărul de atingeri, creând pe reprize fracţiuni de joc.
Exemple: 7 x 7, 8 x 8 între careuri. - cu două atingeri.
213
- Dacă ne uităm la modelele create de marile echipe ale lumii vom
observa că în mare, timpul de contact al jucătorului cu mingea a scăzut în
favoarea calităţii procedeelor (preluare-pas, preluare-tras la poartă,
preluare-centrare, dribling-pas la poartă), în mare parte condiţionate de
criza actuală de spaţiu şi timp.
- Dacă facem o analiză a fiecărei dintre aceste acţiuni luată
metodic, de la condiţiile izolate până la cele apropiate de joc, vom reuşi să
aducem jucătorii în posibilitatea de a realiza mai uşor jocul.
- Deci, două atingeri presupun:
1. Informare: * când eşti în posesia mingii;
* când nu eşti.
2. Execuţia (precizie, alegerea rapidă a procedeului de
transmitere);
3. Creativitatea: * inteligenţă de joc;
* decizia cea mai bună foarte repede în condiţii
de presiune a adversarilor.
- Antrenorul poate solicita:
* dă şi du-te (cu accelerare după pas);
* al treilea pas să fie lung în special pe schimbarea direcţiei de
joc (pregătit jocul scurt-lung).
- Exemple: al treilea pas 1-2 sau 1-2 pentru al treilea;
- Jocul cu temă deosebită pentru cei fără minge cu sarcini de:
a) a bloca adversarii;
b) a crea superioritate;
c) demarcări simultane pentru a primi mingea;
d) crearea de spaţii libere (demarcări false):
* pentru coechipier;
* pentru aceeaşi jucători.
- În acest sens, un exemplu sugestiv îl reprezenta în ansamblul
echipei naţionale cel referitor la jocul lui Hagi, care a fost lăsat de obicei
1 x 1 pe diferite zone de teren, de unde rezolva crearea superiorităţii
numerice;
- Încercarea adversarilor de a-l bloca cu 2-3 jucători a eliberat alţi
coechipieri, acţiunea continuând cu superioritate. Alte exemple EURO
2004: Figo, Cristian Ronaldo, Rozinski.

7 x 7, 8 x 8 pe ½ de teren

- Golul este valabil dacă toată echipa trece de jumătatea terenului;


acest exerciţiu este folosit pentru a obişnui echipa să acţioneze compact,
în bloc funcţional;
214
- Prin realizarea unor distanţe mici între jucători este facilitată
recuperarea colectivă, dar şi construcţia bine susţinută.

8x8

- Se poate juca cum am amintit cu alternarea numărului de atingeri.


Exemple: 3 atingeri pentru al II-lea, al III-lea pas direct;
- Pentru echipa în posesie, pregătirea pentru jocul direct corelat cu
pressing (încercare rapidă de recuperare a mingii din partea adversarului),
totul legat de unghiurile de joc;
- Această alternare a libertăţii de gândire şi execuţie cu criza de
spaţiu şi timp ne apropie mai mult de condiţiile jocului pe fază;
- Deci, diversitatea reprizelor raportate la particularităţile
colectivului presupun trecerea eşalonat printr-un principiu al
antrenamentului sportiv de la uşor la greu, de la simplu la complex.
- Această diversitate este pregătită pentru a obişnui colectivul cu
condiţiile diverse ale jocului în diferite momente, jucătorul să fie pregătit
pentru pressing, marcaj cu mijloace specifice de a-l dejuca (acţiune
individuală, combinaţie, pas direct, devieri, pasă lungă, degajare, etc.)
- Exemplu: pentru un joc pe teren propriu antrenorul pregăteşte
construcţia jocului prin:
- 1-2 ţinând cont de tehnicitatea echipei proprii şi 1-2 pentru al
treilea, masivitatea adversarului mai lent, uşor de dirijat cu combinaţii în
viteză;
- Cu învăluiri + încrucişări nu numai pe zonele laterale, ci şi în
cele centrale pentru a scăpa de marcaj şi a crea acel „+1”, temă pe care o
introduce la conservare (joc acasă sau în deplasare);
- Cu joc scurt-lung pentru joc în deplasare contra unui adversar
care apare cu pressing, pentru a-l surprinde pe spaţiile libere, în special pe
schimbări ale direcţiei de joc;
- Pentru apărători pregătirea dublajului contra echipelor specializate
pe combinaţii scurte 1-2, 1-2 pentru al treilea;
- Marcajul (poziţia atacantului determină şi tactica individuală a
jucătorului în apărare cu faţa la joc, cu spatele ½ întors, distanţa faţă de
poartă + sarcinile speciale);
- Să nu uităm efectele sub aspect fizic de pregătire specială;
- Jocul cu o atingere 8 x 8 presupune pe aceeaşi suprafaţă de teren
16 x 16 m.:
- demarcaj, susţinere rapidă a purtătorului temporar al mingii;
- anticipare rapidă a fazei de joc cu mijloacele tehnico-tactice pe
care le presupune faza respectivă;
215
- capacitatea colectivului de a realiza această sarcină complexă,
mai ales dacă adversarul încearcă:
a) recuperare colectivă;
b) marcaj strict om/om.
- apare obligatoriu dă şi du-te, chiar cu sprint după pas pentru a
susţine şi a se elibera de marcaj.

8 x 8 cu sens tactic la o poartă apărând finalizarea pe ½ teren pe axul


longitudinal la o poartă

- Numărul mare de jucători creează spaţii mici asigurând avantaje


strategice de verificare a construcţiei şi finalizării pentru echipa în atac, a
fazei de apărare pentru echipa în atac.
- Tema: se poate juca cu 2 atingeri pentru echipa în atac.
- Avantajul ar fi construcţia şi finalizarea rapidă cu o demarcare
rapidă simultană, dar în condiţiile aglomerate o echipă nu reuşeşte să
câştige spaţiu, să elimine adversari numai prin dezechilibrare sau
combinaţii, aşa că apare importantă şi acţiunea individuală.
- Completare la temă ar fi 2 atingeri sau acţiunea individuală în
viteză maximă cu mingea la picior; pe fondul unui joc colectiv bine pus la
punct (demarcări simultane), accesul lor chiar pe zona centrală poate fi
eficient.

8 x 8 pe ½ teren pe care sunt aşezate 8 portiţe mici oblice 2 m. pe


această suprafaţă

- Pasa nu se poate da decât prin portiţă la un coechipier, situaţie în


care se acordă un punct;
- Este important cum se ocupă spaţiul de joc, atât în faza de atac,
câţ şi în cea de apărare;
- Numărul de atingeri este condiţionat de nivelul de pregătire al
colectivului, cât şi de sarcinile urmărite de antrenor;
- Se realizează automatismul pe cupluri de jucători, cât şi crearea
superiorităţii numerice prin schimbarea direcţiei de joc (pasa lungă);
- Se poate juca şi cu două mingi.

8 x 8 pe ½ teren cu două porţi + doi portari (50-65 m.)

- La marginile laterale ale careului de 16 m. apar nişte delimitări în


trei zone (axul central, spaţiul careului şi zonele laterale);
- Temă: În zona centrală se poate juca:
216
- liber în ceea ce priveşte numărul de atingeri, sau condiţionat 2,
1 atingere;
- două atingeri sau liber, dar conducând mingea în viteză;
- o atingere de minge în axul central şi liber pe zone laterale, dar
conducând mingea în viteză maximă;
- De menţionat că în zonele laterale jucătorii nu pot fi atacaţi, dar
nici nu pot sta pe loc; care intră sunt obligaţi să apară pe acel spaţiu liber
şi să acţioneze în viteză pentru a centra sau combina cu jucătorii din axul
central;
- Pe zonele laterale poate apare şi învăluirea urmată de centrare;
- În axul central:
* se poate juca în zona agresivă;
* se poate face marcaj om/om;
* se poate juca cu ofsaid.
- Solicitarea este deosebită, deoarece pe 50 m. jucătorii trebuie să
atace careul advers şi imediat să-şi apere propria poartă;
- Faptul că linia de centru este la 25 de m., permite o derulare
rapidă a acţiunilor de finalizare, ca şi a frecvenţei atacurilor la ambele
porţi.

8 x 8 la 4 porţi mari pe ½ teren

- Marcajul poate fi: * om/om;


* zonă.
- Se pune accent pe schimbarea direcţiei de joc;
- Accelerări cu creare de superioritate numerică;
- Acţionare cu şi fără minge în toate sensurile jocului;
- Valorificarea unghiurilor de joc;
- Se poate juca şi cu două mingi.

8 x 8 pe tot terenul la şase porţi + 2 portari

- Porţile sunt cele două normale de la joc şi încă patru porţi mobile
aşezate la 25 m. pe părţile laterale în ambele jumătăţi de teren; aşadar,
sunt poziţionate în ambele părţi faţă de cele două porţi normale;
- Temele pot fi diferite:
1. Fiecare echipă apără poarta de pe lungimea terenului şi poate
marca în celelalte porţi;
2. Fiecare echipă apără cele trei porţi din propria jumătate şi
poate marca numai la celelalte trei porţi din terenul advers.

217
- Teme:
* Liber numărul de atingeri şi marcaj în zonă;
* Liber numărul de atingeri şi marcaj om/om;
* Două atingeri şi accelerare după pas marcaj zonă;
* Două atingeri şi accelerare după pas marcaj om/om;
* Două atingeri sau conducere în viteză cu mingea la picior, iar
pe apărare una din forme.
- Exerciţiile contribuie la dezvoltarea capacităţii de orientare în
spaţiu şi la alegerea celei mai bune soluţii pentru finalizare, valorificând
prin schimbarea direcţiei crearea superiorităţii numerice şi dezechilibrarea
adversarului;
- Pe faza de apărare, acoperirea prin echilibru numeric tuturor
zonelor apărând porţile unde adversarul poate marca.

218
9. REFACEREA BIOLOGICĂ A COPIILOR DE
6-10 ANI, DUPĂ EFORT ÎN JOCUL DE FOTBAL

REFACEREA ÎN SPORT
Refacerea este o componentă importantă a antrenamentului sportiv
deoarece este o etapă a procesului de adaptare a organismului la efort, iar
la 6-10 ani, copilul trebuie educat pentru a avea nivelul de cunoştinţe care
să-l ajute pentru pregătire şi joc.

PRINCIPIUL SUPRACOMPENSĂRII:
- STIMUL;
- OBOSEALĂ;
- REFACERE (parametrii revin la valorile iniţiale aplicării
stimulului);
- ADAPTARE – SUPRACOMPENSAŢIE (parametrii au valori
mai bune ca cele iniţiale).

ROLUL REFACERII:
- Este esenţială în obţinerea performanţei sportive. Timpul alocat
refacerii este esenţial pentru realizarea supracompensării;
- Rol important în prevenirea traumatismelor şi a supra-
antrenamentului. Oboseala produsă de o refacere incompletă este
înalt corelată cu riscul de traumatisme şi cu supraantrenamentul.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN TIMPUL EFORTULUI:


- Microleziuni: * musculo-ligamentare;
* surselor energetice.
- Acumulare de produşi de metabolism (acid lactic, radicali liberi,
etc.);
- Pierderi lichidiene;
- Consum de vitamine şi minerale.

ÎN TIMPUL REFACERII SE REALIZEAZĂ ADAPTAREA LA


STRESUL EFORTULUI:
- Refacerea rezervelor energetice consumate de efort şi chiar
supracompensarea lor;
- Refacerea pierderilor lichidiene;
- Repararea leziunilor tisulare şi chiar supracompensare prin
dezvoltarea fibrei musculare;
- Înlăturarea produşilor de metabolism.
219
REFACEREA ASISTATĂ:
- Îmbunătăţeşte şi accelerează refacerea naturală a organismului;
- Foloseşte procedee specifice în diferite domenii (balneo-
terapeutice, dietetice, medicamentoase, etc.).

TIPURI DE REFACERE:
- Refacerea pe termen scurt:
* refacerea imediată după un antrenament sau o competiţie:
- Refacerea pe termen lung:
* refacerea după o săptămână sau etapă de antrenament

OBIECTIVE ALE REFACERII PE TERMEN SCURT:


- Spălarea metaboliţilor produşi de efort;
- Refacerea surselor energetice consumate de efort;
- Refacerea pierderilor lichidiene;
- Optimizarea sintezei proteice pentru repararea leziunilor
musculare.

MIJLOACE DE REFACERE IMEDIATĂ:


- Refacerea activă;
- Rehidratare;
- Duş cald;
- Nutriţia post-efort;
- Medicaţie de refacere;
- Masaj;
- Somn.

REFACEREA ACTIVĂ:
- Constă în exerciţii de intensitate scăzută la sfârşitul şedinţei de
antrenament;
- Determină înlăturarea mai rapidă a lactatului produs de efort;
- Intensitatea exerciţiilor este la 30% din cea din antrenament pe o
perioadă de 10-15 min.

REHIDRATAREA – de ce este importantă ?


- Pierderea unui procent de numai 2% din fluidele organismului
determină scăderea capacităţii aerobe de efort cu 10-15%;
- Deschidratarea este înalt corelată cu apariţia oboselii;
- Setea nu est eun indicator fidel al stării de hidratare a
organismului.

220
SOLUŢII DE REHIDRATARE:
- Cantitatea de lichide administrată trebuie să fie egală cu 1,5 litri
pentru fiecare kilogram pierdut în antrenament (cel puţin 500
ml);
- Soluţia de rehidratare optimă conţine;
- 6% glucoză (suc de fructe îndulcit cu miere).

DUŞUL POST-EFORT:
- Rol: stimularea circulaţiei pentru spălarea produşilor de
metabolism, relaxarea musculară;
- duş cald, 370 timp de 15 min (minim);
- duşuri alternative cald-rece (2 min cald şi 30 sec. rece cu 1 min
de temperatură medie între, repetate de 4 ori).

NUTRIŢIA POST-EFORT:
- Carbohidraţi: * pentru refacerea glicogenului;
- Proteine: * pentru repararea leziunilor tisulare;
- Radicali alcalini: pentru a combate acidoza indusă de efort. Se
administrează la o oră după efort (max. 2 ore).

NUTRIŢIA POST-EFORT:
- Primele 15 minute post-efort: suc de fructe îndulcit cu miere
(realizează rehidratarea, aportul de carbohidraţi şi radicali
alcalini);
- După o oră (maxim două): „masa de refacere” (conţine
carbohidraţi şi proteine în proporţie de 4:1).

MEDICAŢIA DE REFACERE:
1. Minerale;
2. Vitamine;
3. Carbohidraţi;
4. Proteine (aminoacizi);
5. Diverse:
* nespecifice (Gerovital, Aslavital, Ginseng, Folcisteina –
U, Vitamina B 12;
* musculotrope (Antioxidante: Vit. A,C,E, Seleniu);
* neurotrope (Piracetam – Nootropil, Piravitan);
* hepatotrope (Aspartat de Arginina 1 g);
* alcalinizante (Bicardonat de Sodiu 5-10 grame după
antrenament).

221
MASAJUL:
- produce relaxarea musculară;
- stimulează circulaţia locală;
- stimulează înlăturarea produşilor de metabolism prin creşterea
întoarcerii venoase;
- efect anti-stress şi anti-algic prin eliberarea de endorfine;
Durata 15-60 min.

SOMNUL:
- Scade nivelul cortizonului (hormon de stres);
- Creşte nivelul hormonului de creştere (rol în reparaţia tisulară);
- Creşte sinteza de glicogen;
- Refacere psihologică.

REFACEREA PE TERMEN LUNG:


- La sfârşit de săptămână şi la sfârşit de etapă;
- Este mai complexă;
- Activităţi sportive complementare (ex: înot) – după o competiţie
importantă;
- Cură la altitudine 600-800 m;
- Psihoterapie;
- Oxigenoterapie;
- Sauna;

Refacerea organismului după efort poate fi definită drept acel


complex de mijloace naturale şi artificiale, provenite din mediul intern
sau extern, dirijat în scopul accelerării proceselor de re-echilibrare a
funcţiilor organismului şi chiar a depăşirii vechiului plafon funcţional.
Conform opiniilor lui Bota C:
- Refacerea este o componentă a antrenamentului sportiv,
cuprinzând două laturi:
a) componenta de muncă (ergotropă): efortul propriu-zis;
b) componenta de refacere (trofotropă), cu durata de câteva
minute (refacerea în timpul efortului de 90 de minute al jocului sau al
antrenamentului) ori care durează până la ore şi chiar zile;
- Refacerea parametrilor sferei vegetative, cum sunt: respiraţia şi
circulaţia, care se refac în timpul efortului specific fotbalului, în secunde
şi minute, astfel:
a) parametrii sferei vegetative: în câteva minute;
b) parametrii metabolici: în câteva ore;

222
c) parametrii neuroendocrini: în 2-3 zile după efectuarea efor-
tului.
- Formele refacerii pentru activitatea fotbalistică sunt:
a) refacere spontană – naturală, realizată prin odihnă pasivă, pe
baza transformărilor biochimice şi psiho-fizice, individuale ale
jucătorilor;
b) refacere dirijată – cu mijloace externe adăugate, care creează
cea mai importantă parte a refacerii „supra-compensaţia”;
Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori:
gradul de antrenament şi starea fotbalistului; nivelul vârstei: jucătorii
tineri se refac uşor; vechimea în fotbal cu întregul său evantai de
modificări funcţionale; complexul de factori extra - sportivi (alimentaţia,
regimul de viaţă, excitanţi naturali ai mediului extern).
De obicei, antrenorii îşi apreciază lucrul în funcţie de cât de bine
îşi antrenează jucătorii, în timp ce multe dintre elementele
antrenamentului sunt, deseori, bine făcute, cei mai mulţi antrenori
neglijează să acorde atenţia cuvenită metodelor şi tehnicilor de refacere,
deşi folosirea tehnicilor de refacere este la fel de importantă ca
antrenamentul.
Cu cât jucătorii se refac mai repede după antrenamente sau jocuri,
cu atât se poate lucra mai mult, iar nivelurile crescute se antrenamente se
traduc printr-un joc mai eficace. De aceea, toţi cei implicaţi în
antrenamente ar trebui să-şi schimbe mentalitatea referitoare la
importanţa odihnii şi a refacerii.
Se pot folosi multe metode şi tehnici de refacere în urma oboselii
antrenamentului şi a jocurilor. Cu cât se înţeleg şi se folosesc mai bine
aceste tehnici, cu atât se controlează mai bine oboseala şi astfel, se
previne efectul nedorit al antrenamentului excesiv.
Multor jucători li se impune un program foarte încărcat de jocuri,
de călătorii şi de antrenamente. De aceea, ar trebui să folosim metodele de
a depăşi ceea ce micşorează eficienţa jucătorilor. Pentru a mări beneficiile
antrenamentului şi eficienţa jucătorilor în timpul jocurilor, ar trebui să
avem tot timpul în minte lanţul evenimentelor dinainte de joc şi după joc.
Astfel, va trebui: să ne antrenăm cât de des posibil; să ne relaxăm
înainte de fiecare joc pentru a elimina oboseala fizică şi mentală; să jucăm
şi să folosim tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată
în timpul jocului.
Folosirea tehnicilor adecvate de refacere accelerează viteza de
refacere şi revenire, şi scade nivelul oboselii şi al frecvenţei
accidentărilor. Trebuie să reţinem că, atunci când jucătorii sunt obosiţi,
coordonarea lor slăbeşte şi nivelul de concentrare este mai mic şi de
223
scurtă durată, ajungându-se la mişcări necontrolate şi ineficiente, în
consecinţă, şansele accidentărilor putând creşte.

9.1. Metode de refacere

Înaintea folosirii diferitelor tehnici de refacere, antrenorul ar trebui


să lucreze în strânsă cooperare cu doctorii şi personalul medical aferent
(fizioterapeuţi şi maseuri). Astfel, se poate ajunge la maximum de
eficacitate a regenerării jucătorilor prin aplicarea unor anumite tehnici,
dar şi prin evitarea unor concepţii greşite.
Formele refacerii variază după posibilităţile echipei, după
conţinutul şi metodele folosite. Dintre acestea desprindem următoarele:
a) refacerea prin repaus se referă la un număr de ore în care
jucătorul nu efectuează nici un fel de activitate fizică;
b) refacerea prin odihnă se referă la perioada de după repaosul
imediat efortului;
c) refacerea prin somn pune organismul în repaus cvasitotal şi
determină – pe lângă refacerea fizică şi refacerea sistemului nervos –
deconectarea acestuia de mediul extern;
d) refacerea dirijată se referă la formele organizate, colective;
e) refacerea prin alimentaţie este un mijloc important de refacere.
Între consumul de energie şi consumul caloric alimentar trebuie să existe
un echilibru permanent;
f) refacerea medicamentoasă se referă la substanţele de susţinere a
efortului, a unor substanţe energetice sau protectoare;
g) mijloace fixe de refacere sunt factorii balneo-hidroterapeutici
sau naturali care stimulează sau uşurează procesele de refacere;
h) regimul de viaţă al fotbalistului prezintă un deosebit interes în
refacere.

9.2. Mijloace naturale de refacere

- Activitate aerobă – după microcicluri de antrenamente dure sau


jocuri dificile şi/sau turnee, se pot face 1-2 şedinţe uşoare de efort aerob.
Astfel, jucătorii vor fi ajutaţi să elimine mai repede substanţele nocive din
organism. Aceste şedinţe vor reumple depozitul de energie mai repede
decât o odihnă totală (pasivă);
- Odihna totală – sau pasivă este mijlocul principal de restabilire
a capacităţii de lucru a jucătorilor. Un jucător care are dorinţa de a avea
succes într-un joc de fotbal trebuie să se odihnească 9-10 ore, mai ales
noaptea. De asemenea, trebuie să nu adoarmă mai târziu de 10.30 p.m.
224
Se pot folosi mai multe metode pentru a avea un somn relaxant.
Tehnicile de relaxare, un masaj sau o baie caldă înainte de culcare, toate
ajută. Este necesar ca dormitorul să fie întunecat, fără zgomot şi cu aer
oxigenat (aer proaspăt).
Trebuie folosite apărătoarele de ochi când se doarme, pentru a
împiedica pătrunderea luminii în ochi. Este bine ca jucătorul să se
trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă.
Somnul bun din timpul nopţii poate fi afectat de:
- tulburări fizice – nelinişte, insomnie, artrită, o durere cronică,
astm şi exerciţii efectuate cu 3 ore înainte de ora de culcare;
- dificultăţi fiziologice – coşmaruri, depresie, stres, tulburări de
anxietate, discuţii impresionante sau certuri înainte de culcare, stres
permanent;
- mediu necorespunzător somnului – zgomot, temperatura came-
rei prea ridicată sau prea scăzută, pat prea tare sau prea moale, pături prea
uşoare sau prea grele, sforăitul sau agitaţia în pat a colegului, etc.
- obiceiuri inadecvate pentru somn – prea mult timp petrecut în
pat citind sau privind la TV în timpul zilei (mai lung de 1 oră 4 p.m.),
program neregulat, neeliminarea substanţelor nocive din organism înainte
de culcare;
- pe parcursul antrenamentelor, ca antrenor, trebuie să evitaţi să
vă exprimaţi emoţiile sau sentimentele negative, cum ar fi frica de joc,
nehotărârea şi lipsa de voinţă, deoarece acestea se adaugă la stresul
jucătorilor.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru jucători, pentru că ei se pot
afecta reciproc. Dacă un jucător are asemenea emoţii stresante, se va
declanşa secreţia de hormoni care răspund la stres. Aceştia la rândul lor
provoacă o varietate de probleme fiziologice care pot inhiba creşterea şi
refacerea ţesutului, pot mări tensiunea musculară, pot micşora răspunsul
la inflamaţii şi pot afecta coordonarea neuromusculară în timp.
Luând în considerare toate acestea, antrenorul trebuie să se asigure că
jucătorii nu se epuizează fizic sau psihic în timpul antrenamentelor şi
jocurilor.
Existenţa şi folosirea vitaminelor şi a mineralelor, precum şi a
stimulenţilor principali pot avea impact asupra procesului de refacere.

9.3. Mijloace de refacere fizioterapeutice

Masaj – masarea sistematică a muşchilor având ca scop relaxarea


şi îndepărtarea substanţelor toxice adunate în timpul antrenamentului. Se

225
pot folosi 15-20 de minute înainte de antrenament, 10 minute după duşul
de antrenament şi puţin mai mult după o baie fierbinte sau saună.
Fie că este făcut de un masor profesionist, fie că este auto-masaj
(trebuie să se înveţe procedurile), masajul are un efect foarte pozitiv
asupra jucătorilor prin reducerea oboselii, furiei, stării depresive şi de
anxietate. Prin tehnicile specifice, masajul creşte circulaţia sanguină,
aducând mai mult oxigen şi substanţe nutritive celulelor muşchilor,
îndepărtând inflamaţiile excesive şi înlăturând oboseala musculară.
Terapia la cald – modalităţile de folosire a căldurii apar sub forme
diferite, cum ar fi: sauna, băile fierbinţi şi de aburi, precum şi împachetări
umede la cald. Baia de aburi şi sauna au efect atât asupra corpului, cât şi a
minţii.
Duşurile fierbinţi (36-42 grade Celcius) timp de 8-10 minute
relaxează musculatura şi îmbunătăţeşte circulaţia sanguină.
Adâncimea de pătrundere a căldurii, în timpul saunei, este de
aproximativ 4 cm. şi se stimulează transpiraţia care înlătură toxinele din
organism şi îmbunătăţeşte somnul.
Dacă toxinele nu ar fi eliminate, atunci se prelungeşte starea de
oboseală, afectându-se stimularea sistemului nervos central.
Terapia prin căldură nu trebuie să se aplice imediat după
antrenament când sunt traume sau când un jucător are febră.
Băi-reci calde – prin alternarea terapiei la rece cu cea la cald.
Jucătorii beneficiază de acţiunea de „pompare” a muşchilor (vasodilataţie
şi vasoconstricţie) care face ca sângele să circule prin corp mai repede,
furnizând substanţe hrănitoare şi oxigen celulelor musculare.
Băile reci-calde alternează duşul rece timp de 1 minut, cu cel
fierbinte timp de 5 minute, începând şi sfârşind cu rece, pornind de la
extremităţi şi apoi trupul.
Sunt adecvate pentru rănirile superficiale, pentru relaxarea
muşchilor şi îndepărtarea toxinelor din corp.
La fel ca celelalte modalităţi, băile reci-calde pot fi folosite la 1-2
ore după antrenament sau după un joc, acasă sau la o cameră de hotel.
Presopunctura – este un masaj energetic care se bazează pe
mobilizarea energiei vitale ce există şi circulă în organismul uman.
Laseroterapia – reprezintă una din cele mai moderne metode
utilizate în medicina clasică şi în cea sportivă. Laserul produce o serie de
efecte ca: anti-inflamator, antiedemos, vasodilataţie locală.
Sauna, masajul cu jet rece, sauna uscată şi duşul tradiţional sunt
accesibile multor jucători. Prin folosirea lor, jucătorii se vor reface mai
repede, vor fi mai energici şi pregătiţi pentru o altă sesiune de
antrenament sau alt joc.
226
10. PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA PROCESULUI DE
PREGĂTIRE PENTRU JUCĂTORII DE FOTBAL
DE 6-10 ANI

Planificare şi evidenţă la copii

Documentele de planificare şi evidenţă sunt obligatorii pentru


profesorii-antrenori în munca de formare a copiilor, pentru urmărirea
evoluţiei lor, cât şi pentru autocontrolul antrenorului.
Cel mai important document este « Caietul antrenorului », în care
sunt incluse:
1. Nominalizarea sportivilor;
2. Evidenţa lor (present, absent, învoit, bolnav):
- număr de antrenamente
- număr de jocuri: - şcoală;
- pregătire;
- oficiale.
3. Fişe personale ale copiilor:
- date personale:
- ziua, luna, anul naşterii;
- locul naşterii, şcoala, clasa;
- număr certificat de naştere;
- număr carnet de legitimare;
- dacă are fraţi, surori;
- locul de muncă al părinţilor;
- condiţiile de acasă: (alimentaţie, medic de familie);
- telefon de acasă şi individual al părinţilor;
- anamneza;
- o caracterizare a copilului;
- calităţi dominante şi deficiente;
- urmărirea în timp a evoluţiei indicilor de viteză
pe o anumită distanţă, cât şi a rezistenţei în
comparaţie cu modelele existente.
- care este perspectiva sportivului.
4. Ciclul săptămânal (microciclul);
5. Planuri de antrenament;
6. Observaţii periodice (lunare);
7. Rezultatele la probele şi normele de control;
8. Sportivii noi în evidenţǎ;
9. Evidenţa accidentării şi data reînceperii respectivilor copii.
227
Planurile anuale de antrenament şi metodologia elaborării
acestora
În practica antrenamentului sportiv al copiilor ce au vârsta de 6-10
ani, se întocmesc următoarele tipuri de planuri: planul anual (cu unul sau
mai multe macrocicluri); planul pe mezociclu (numit până nu demult „de
etapă”); planul pe microciclu sau ciclu săptămânal de antrenament şi
planul de lecţie. Propriu-zis aceste tipuri de planuri concretizează
structura antrenamentului.
Planurile anuale sunt primele forme ale planificării în care se
concretizează programele. Elementele componente ale acestor planuri
sunt: obiectivele de instruire şi de performanţă propuse a se realiza în
macrociclurile planului; calendarul competiţional (datele, locurile de
desfăşurare a jocurilor); mezociclurile de pregătire şi tipul acestora;
microciclurile de antrenament şi caracterul lor; zile şi ani de pregătire şi
refacere; locurile de pregătire; formele de pregătire şi cine o asigură;
probele de control şi datele aplicării lor; datele controlului medical
(investigaţii de teren, analiză complexă, etc.); curba formei sportive pe
fiecare macrociclu; mijloacele şi indicatorii principali de volum şi
intensitate.
Numărul mare al factorilor ce intră în componenţa planului de
pregătire anual, determină şi o anumită dificultate în procesul de
elaborare, deoarece aceştia trebuie concepuţi corelativ, încât să conveargă
spre realizarea celor două tipuri de obiective, amintite mai sus.
Metodologia stabilirii obiectivelor anuale respectă demersul
prezentat anterior la elaborarea obiectivelor pentru programe de pregătire.
Reamintim necesitatea efectuării unei analize amănunţite a activităţii a
activităţii desfăşurate în anul anterior, evidenţiind, pe componente ale
antrenamentului, atât aspectele pozitive, cât şi lipsurile manifestate în
pregătire. Deficienţele constatate devin automat în anul următor obiective
de instruire (este de la sine înţeles că se pot enunţa ca obiective de
instruire şi unele aspecte pozitive, în direcţia menţinerii lor la un nivel
ridicat). De reţinut, că acestea condiţionează randamentul viitor
concretizat în obiectivele de performanţă.
Mezociclurile de pregătire sunt structuri concrete de pregătire
rezultate din conceperea şi reunirea a 3-4 microcicluri sau cicluri
săptămânale. Orientarea şi conţinutul fiecărui mezociclu sunt date de
cerinţele metodice generale ale desfăşurării antrenamentului. Acesta se
concretizează în obiectivele mezociclului (numite şi intermediare sau
sarcini) şi conţinutului antrenamentului pe fiecare din săptămânile

228
respective. Obiectivele mezociclurilor cuprind în enunţul lor, de obicei, şi
metodele şi mijloacele prin care se realizează.
Microciclurile de antrenament reproduc cu exactitate conţinutul
lecţiilor de antrenament, în funcţie de orientarea macrociclului pe care îl
compun. În ce priveşte forma lor de alcătuire, nu există unitate. În jocurile
sportive se practică sistemul enumerării mijloacelor de pregătire
raţionalizate şi standardizate pe componente ale antrenamentului şi
dozarea acestora în lecţiile programate nu numai pe săptămână, ci pe
întreg mezociclul.
Volumul de antrenament se concretizează în numărul de zile de
antrenament, de efort, zile de concurs şi zile de refacere, toate acestea
fiind repartizate pe structurile antrenamentului. Locurile şi formele de
pregătire evidenţiază localităţile care pot asigura prin climat şi bază
materială cele mai bune condiţii de pregătire. Aceasta după formă, poate
fi concretizată sau descentralizată, variante preferate în funcţie de
sarcinile antrenamentului.
Curba sau graficul formei sportive reprezintă sub formă intuitivă
evoluţia capacităţii de performanţă a sportivului, în concordanţă cu
sarcinile pregătirii şi mai ales cu datele de desfăşurare ale jocurilor
oficiale. Aşa cum aminteam în capitolele anterioare, cel mai înalt nivel al
formei sportive se preconizează a fi atins cu prilejul celui mai important
joc, obiectiv sau perioadă.

CAIETUL ANTRENORULUI
Este documentul de evidenţă al antrenorului şi în acelaşi timp de
verificare a muncii de zi cu zi.
Nr. FIŞĂ INDIVIDUALĂ – MODEL
crt.
1. NUMELE ŞI PRENUMELE
2. DATA ŞI LOCUL NAŞTERII
3. ADRESA
4. TELEFON
5. ŞCOALA
6. POSTUL ÎN ECHIPĂ
7. TALIA
8. GREUTATEA
9. ANVERGURA
10. DIAMETRUL BIACROMIAL
11. DIAMETRUL BITROHANTERIAN
12. CAPACITATEA VITALĂ
13. CAPACITATEA AEROBĂ-ALACTACIDĂ
14. VITEZA DE REACŢIE
15. VITEZA DE EXECUŢIE
16. VITEZA DE DEPLASARE (30 m)
229
17. LUNGIME DE PE LOC
18. ARUNCAREA MINGII CU MÂNA
19. DEGAJĂRI CU PICIORUL
20. FLOTĂRI
21. TRACŢIUNI ÎN BRAŢE
22. GENUFLEXIUNI PE UN PICIOR STÂNG DREPT
23. TESTUL COOPER
LOVIREA MINGII CU PICIORUL
CU STĂNGUL CU DREPTUL
CU LATUL
CU ŞIRETUL PLIN
CU ŞIRETUL EXTERIOR
24 CU ŞIRETUL INTERIOR
DIN VOLE
DIN DEMI-VOLE
CU CĂLCIUL
DIN DEVIERE
PRELUAREA MINGII ROSTOGOLITE
CU STĂNGUL CU DREPTUL
CU LATUL
25 CU EXTERIORUL
CU INTERIORUL
2 PRELUAREA MINGII VENITĂ CU BOLTĂ PRIN AMORTIZARE
26 CU CAPUL
CU PIEPTUL
CU COAPSA ST DR
CU ŞIRETUL PLIN ST DR
7 DEPOSEDAREA ADVERSARULUI DE MINGE
27 DIN FAŢĂ ST DR
DIN LATERAL ST DR
DIN SPATE ST DR
28 CONDUCEREA MINGII CU STÂNGUL CU DREPTUL
CU ŞIRETUL PLIN
CU ŞIRETUL EXTERIOR
CU ŞIRETUL INTERIOR
29 PROTEJAREA MINGII
DE PE LOC
DIN MIŞCARE
30 MIŞCAREA ÎNŞELĂTOARE PE PARTEA ST. PE PARTEA DR.
SIMPLĂ
DUBLĂ
31 LOVIREA MINGII CU CAPUL
DE PE LOC CU PICIOARELE PE ACEEAŞI LINIE
DE PE LOC CU UN PICIOR ÎN FAŢĂ
DIN SĂRITURĂ CU BĂTAIE PE UN PICIOR
DIN SĂRITURĂ PE AMBELE PICIOARE
DIN ALERGARE
DIN PLONJON

230
32 ARUNCAREA MINGII DE LA MARGINE
DE PE LOC
CU ELAN
CU PICIOARELE PE ACEEAŞI LINIE
CU UN PICIOR ÎNAINTE
33 MARCAJUL
STRICT
LA INTERCEPŢIE
34 DEMARCAJUL

PROPUNERI FIŞĂ INDIVIDUALĂ LA FOTBAL


PENTRU COPIII DE 6-10 ANI

1. Sportivul:
2. Vârsta:
3. Clubul:
4. Ani de instruire:
5. Adresa:
6. Postul în echipǎ :

Scurtă caracterizare :

Nota/Calificativ
Protejarea şi preluarea mingii a. aflat cu spatele la adversar
1.
cu adversar în condiţii de joc b. aflat lateral în conducere

2. 1 x 1 (cum rezolvă) în

fără adversar
a. careu
Trasul la poartă din unghiuri Cu adversar
3.
Diferite
b. în afara fără adversar
careului Cu adversar
Calitatea şi varietatea a. fără adversar
4.
centrărilor b. cu adversar
lateral
degajare
Lovirea mingii cu capul în Din faţă
5.
condiţii de adversitate
Finalizare
1. Scoaterea mingii de la adversar Faţă
Lateral
Spate
4. Siguranţa în păstrarea şi
transmiterea mingii în condiţii
de joc
5. Clarviziune în joc
6. Pasa decisivă

231
7. Zonele de teren în care poate
acţiona
marcajului
11. Calitatea spaţii libere
demarcajului
adâncime
Calitatea pressing-ului şi
12.
recuperării colective
Participarea la ambele faze ale
13.
jocului
14. Talie, aspect somatic
Rezistenţă la efortul specific de
15.
joc
5-10 m.
16. Viteză deplasare condiţii izolate
30-50 m.

cond. de joc 5-10 m.


(conducerea cu 30-50 m.
adversar)
17. Forţa detenta la pornire
pe verticală
de contact
de lovire
18. Abilitatea pe spaţii mici
19. Voinţa (autodepăşirea) la antrenament
la joc
20. Stabilitatea emoţională în joc
21. Curaj în condiţiile contactului
cu adversarul
22. Calitatea concentrării atenţiei
pe parcursul unui joc
23. Tenacitatea
24. Personalitatea în joc
25. Caracterul
26. Temperamentul
27. Comportamentul disciplinar Joc
în viaţa
extra-sportivă
28. Relaţiile de grup
29. Anticiparea fazei de joc
30. Jocul fără minge
31. Calităţi deosebite, perspectiva
32. Rezultate, probe şi norme de
control (fizice, fizico-tehnice)
33. Concluzii
PLAN DE ANTRENAMENT

232
Ziua, luna, anul
Ora
Condiţii materiale:
Grupa: 8 ani; Nr. sportivi: 12
Durata: 60’ m f.th.
Sarcini: - Dezvoltarea vitezei de reacţie şi deplasare pe distanţe scurte;
- Învăţarea conducerii mingii.

- 15’ – Încălzire: două ture teren = 600 m alergare uşoară;


- Mobilitate individuală dirijată de profesor-antrenor, din mişcare;
- Şcoala alergării (exerciţii speciale şi alte exerciţii de coordonare
braţe picioare).
- 15’ – Dezvoltarea vitezei: sprinturi pe 5-10 m din diferite poziţii cu
întoarceri, opriri, cu faţa, cu spatele, cu partener, la semnale
auditive sau vizual.
- 15’ – Învăţarea conducerii mingii: conducerea mingii în linie dreaptă,
pas şi trecere la coada şirului opus (cu şiretul plin, exterior,
interior – exterior, cu piciorul drept, stâng sau alternativ).
- 10’ – Joc 4 x 4 teren 20 x 20 m teren 20 x 20 m porţi mici 2 x1 m cu
plase
- 5’ (3’ alergare uşoară) + 2’ observaţii, aprecieri.
Observaţii:
1. – încălzirea adecvată primei teme din partea fundamentală (viteză)
2. – paşi mici la întoarceri în cadrul ştafetelor, iar centrul general de
greutate (C.G.G.) prin flectarea genunchilor.
3. – la preluare corectări (laba piciorului moale), ca şi la conduceri.
4. – loc încurajarea golului şi crearea unui entuziasm caracteristic
vârstei.
5. – aprecierea permanentă a realizărilor pozitive ale copiilor.

PLAN DE ANTRENAMENT

233
Ziua, luna, anul
Ora
Condiţii materiale:
Grupa: 8 ani (2 ani de pregătire); Nr. sportivi: 12
Durata: 60’ m f.th.
Sarcini: 1. Dezvoltarea motricităţii;
2. Învăţare intrare în posesie – transmitere.

Încălzire - 15’
10’ – Joc 6 x 6 teren 40 x 20 m (posesie cu mîna, gol cu piciorul);
5 – Mobilitate cu partener;
- 15’ – Dezvoltarea motricităţii prin jocuri de mişcare, jocuri pentru
viteză şi îndemânare.
- 15’ – Învăţarea tehnicii de bază (preluare-transmitere)
suveici în 3 jucători (variante);
- preluare cu dreptul, pas cu latul cu dreptul;
- preluare cu stângul, pas cu latul cu dreptul;
- preluare cu stângul, pas cul latul cu stângul.
Aceleaşi variante, dar lucrându-se în triunghi.
Aceleaşi variante, dar în 4 jucători, în pătrat.
- 10’ – Joc careu 20 x 20 m, 3 x 3 (două careuri) la porţile mici;
- 3’ – Alergare în grup 2/4;
- 2’ – Revizuirea organizării, aprecieri.
Observaţii:
- copiii au lucrat dinamic şi cu plăcere jocurile;
- corectările efectuate la timp pentru a nu forma deprinderi greşite la
tehnica de bază ;
- se încearcă dezvoltarea unor relaţii incipiente de joc în care iniţiativa
copiilor e pe primul plan.

PLAN DE ANTRENAMENT

234
Ziua, luna, anul
Ora
Condiţii materiale:
Grupa: 10 ani; Nr. sportivi: 16
Durata: 80’ m f.th.tc
Sarcini: Dezvoltarea coordonării; Învăţarea combinaţiilor cu tras la poartă

Încălzire - 15’ - 4 x2 careu 15 x 15 m – 3 careuri;


- Tema 1: liber număr de atingeri;
- Tema 2: liber, dar cu accelerare după pas;
- Tema 3: două atingeri şi deplasare: - susţinere;
- spaţiu liber.
- 5’ – Mobilitate cu mingea între mâini (aplecări şi extensii, ratări,
răsuciri, trecerea mingii rostogolite cu mâna printre picioare,
îndoiri laterale, sărituri peste minge).
- 15’ – exerciţii de coordonare segmentară;
- exerciţii cu frecvenţă maximă peste 8 conuri aşezate la 20 cm
(cu faţa, cu spatele);
- sărituri cu genunchii blocaţi peste conuri (cu faţa, cu spatele,
în V maxim);
- sărituri cu depunerea picioarelor în dreptul conului şi apropierea
lor în spaţiul dintre conuri şi cu întoarcere;
- alergare cu frecvenţă maximă, paşi mici, ocolind conurile
(cu faţa şi cu spatele);
- alergare cu frecvenţă maximă peste conuri, copilul poziţionat
lateral faţă de direcţia de alergare (odată pe dreapta, apoi pe
stânga).
- 15’ – săritură peste un gărduleţ, trecere mingii pe dedesubt, 1-2 şi
tras la poartă;
- ocolire printre trei jaloane, 1-2 cu tras la poartă.
- 20’- joc 3 x3 + (temă: gol dublu din 1-2);
- 6’ – alergare uşoară (revenire);
- 4’ – aprecieri, observaţii.

PLAN DE ANTRENAMENT
235
Ziua, luna, anul
Ora
Teren:
Condiţii materiale:
Grupa: 10 ani; Nr. sportivi: 16
Durata: 75’ m f.th.tc
Sarcini: Dezvoltarea agilităţii; Învăţarea lovirii mingii cu capul.

- 15’ – 300 m alergare normală combinată cu diferite forme de alergare


g.s., p.g.î, p.sl., alergare laterală pe perechi;
- 300 m alergare normală cu diferite forme de coordonare
segmentară;
- Mobilitate – supleţe, exerciţii individuale pe covoraşe la sol
(mărirea amplitudinii în marile articulaţii, inclusiv cea a capului,
coloanei).
- 15’ – Dezvoltarea agilităţii:
* alergare maximă în triunghi.

x x

0 0 x x

0 x
- dublă cu schimbarea sensului
* alergare maximă printre 5 jaloane aşezate la 2 m între ele
(o dată cu faţa, a doua oară alternativ un jalon cu faţa, unul cu
spatele)

236
X X X

X X

X X

X X X

15’ – Învăţarea lovirii mingii cu capul:


1. De pe loc din minge aruncată de profesorul-antrenor sau coechipier;
2. Din mers sau alergare uşoară, lovirea mingii şi trecerea la coada
şirului propriu sau advers;
3. Din minge aruncată, lovirea mingii cu capul în poartă.

15’ –Joc 2 x 10 cu temă (gol dublu la acţiune din viteză sau cu capul).

7’ – Exerciţii forţă abdominală şi spate (ridicări ale trunchiului din


culcat 20 cm de la sol alternativ cu extensia spatelui);
- Exerciţii de rotări ale membrelor inferioare spre dreapta, stânga;
- Exerciţii de ridicare simultană braţe – membre inferioare
(se lucrează compensatoriu spate).
3’ – alergare uşoară + observaţii.

Observaţii:
- la exerciţiile pentru agilitate corectări privind frecvenţa paşilor şi
poziţia trunchiului la schimbări de direcţie;
- la exerciţii cu capul corectări (bărbia în piept, extensia trunchiului
în lovituri, membrelor inferioare uşor flexate);
- la joc vom corecta jocul fără minge, cât şi capacitatea de creaţie
1 x 1, 2 x 1

237
11. ROLUL ANTRENORULUI ÎN PREVENIREA
ŞI ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR LA COPII,
ÎN PROCESUL DE PREGĂTIRE

Prezenţa activă a antrenorului în procesul de pregătire prin


supravegherea atentă a sportivilor va duce la evitarea unor accidentări
care să nu aibă repercursiuni.
Rolul antrenorului este de a pregăti sportivii şi din punct de vedere
teoretic, pentru a putea evita aceste traumatisme.
Rolul antrenorului se regăseşte şi în conştientizarea copiilor cu
privire la refacerea lor după efort, evitând: febra musculară, întinderile,
şi rupturile musculare, în relaţia tip de efort, tip de alimentaţie.

11.1. Febra musculară


Febra musculară se prezintă ca o senzaţie de constricţie dureroasă
localizată la anumite grupe musculare aparând de regulă a doua zi după
executarea unui efort fizic neobişnuit pentru persoana în cauză, în ceea ce
priveşte intensitatea şi durata lui sau punerea în acţiune a unor grupe
musculare pe care le foloseşte de obicei în mică măsură.
Aceasta se poate exacerba în următoarele două, trei zile,
diminuând apoi progresiv. Această senzaţie dureroasă poate avea o
intensitate şi durată variabilă în funcţie de caracteristicile efortului
executat şi de particularităţile individuale de adaptare.
Febra musculară poate să apară ca o jenă resimţită în timpul
contracţiilor musculare, exacerbându-se atunci când exercităm o presiune
asupra muşchiului. În alte cazuri mai severe durerea este intensă,
spontană, mult exacerbată la presiunea sau contracţia muşchilor,
determinând scăderea preciziei şi limitarea mişcării. Uneori, când
interesează numeroase grupe musculare şi este foarte intensă, febra
musculară se poate însoţi de o creştere a temperaturii corpului la 38°-
39°C.
Febra musculară apare de cele mai multe ori după contracţii
musculare mai intense şi repetate de multe ori, însă se poate să apară şi
după eforturi moderate ale unor grupe musculare pe care persoana în
cauză nu le execută în mod curent.
Febra musculară este un simptom localizat şi tardiv al procesului
fiziologic de oboseală. Factorii care condiţionează apariţia şi
particularităţile în diferite împrejurări, sunt variaţi. Ei depind de natura
efortului executat şi de particularităţile individuale de reacţie. În efortul

238
de lungă durată, factorii fiziologici care contribuie la apariţia febrei
musculare sunt: acumularea produşilor rezultaţi din procesele biochimice
ale contracţiei musculare, scăderea rezervelor energetice şi dezechilibrul
ionic din musculatura activă.
În timpul efortului se elimină o cantitate crescută de săruri
minerale. Mai ales scăderea clorului sanguin dă crampe musculare şi
senzaţie de astenie. Toate aceste modificări influenţează desfăşurarea
obişnuită a proceselor biochimice, repercutându-se asupra sensibilităţii
muşchiului, provocând febră musculară.
La persoanele antrenate există o economie deosebită a proceselor
fiziologice de adaptare la efort şi o mare rezistenţă a proprioceptorilor
aparatului locomotor faţă de procesele fizice şi biochimice ce au loc în
timpul efortului, febra musculara instalându-se numai atunci când
intensitatea şi durata efortului sunt deosebit de mari. La persoanele mai
puţin obişnuite cu efortul fizic sau la persoanele care execută munci fizice
unilaterale, ea apare frecvent atunci când se prezintă condiţiile de efort
arătate până acum.
Febra musculara determină un consum crescut de energie în timpul
activităţii datorită tulburării stereotipului dinamic şi întăririi în acţiune în
scop compensator a unor grupe musculare care nu sunt solicitate în
aceeaşi măsură în mod obişnuit. Precizia executării actelor motrice scade,
ceea ce duce la scăderea randamentului de lucru favorizând
traumatismele.

Primul ajutor medical:


Pentru prevenirea febrei musculare, primul şi cel mai important
mijloc este antrenamentul fizic. Pentru aceasta, în cadrul antrenamentului
trebuiesc respectate principiile fiziologice fundamentale (multilate-
ralitatea, continuitatea, progresivitatea, etc.). De asemenea, este necesară
respectarea regulilor de igiena a alimentaţiei, evitarea surmenajului. Este
utilă folosirea mijloacelor ajutătoare pentru restabilirea organismului,
cum ar fi: băile călduţe (37°-38°C) şi masajul general.
Pentru tratamentul febrei musculare ne stau la dispoziţie
următoarele mijloace:
- exerciţiile fizice de intensitate şi de durată moderată, aplicate sub
forma lecţiilor de gimnastică igienică. Atunci când simptomele sunt
severe, se recomandă chiar întreruperea antrenamentelor sportive.
Exerciţiile fizice moderate prezintă un mijloc de odihnă activ, care
favorizează procesele de restabilire ale organismului.

239
- băile sau duşurile calduţe au efect favorabil prin stimularea
circulaţiei şi prin acţiunea calmantă asupra extero şi proprioceptorilor. Ele
au un efect analgetic şi relaxator înlaturând contractura musculară.
11.2. Leziunile musculare
După gravitatea lor, leziunile musculare pot fi clasificate astfel:
întinderi musculare; rupturi fibrilare; rupturi fasciculare; rupturi totale.

11.2.1. Întinderile musculare


Reprezintă forma cea mai uşoară a leziunilor musculare şi sunt
produse prin acţiunea acută a forţelor interne care întind excesiv ţesutul
muscular.
Leziunile sunt microscopice interesând formaţiuni intracelulare.
Continuitatea ţesutului muscular nu este întreruptă.
Diagnosticul de întindere musculară se pune pe baza datelor:
* anamneza care indică modul de producere, semnele subiective,
agentul cauzal;
* semnele clinice generale şi locale.

Semnele clinice locale:


1. Subiective:
- Durerea spontană. Sportivul declară că în timpul efectuării
bruşte a unei mişcări, a simţit o durere localizată precis, într-o anumită
zonă a muşchiului, sub formă de arsură.
- Impotenţa funcţională este parţială sau totală.
2. Obiective:
- Mişcările active ale segmentului lezat sunt posibile, dar au o
amploare redusă şi produc dureri la nivelul leziunii.
- Mişcările pasive nu sunt dureroase, decât în momentul în care
amplitudinea mişcării este atât de mare, încât întinde muşchiul lezat.

Primul ajutor medical:


1. Punerea în repaus a muşchiului lezat, prin imobilizarea
segmentului de membru, cu ajutorul unei atele.
2. diminuarea durerii plin aplicaţii locale reci (comprese reci,
pungă cu gheaţă, kelen).

Contraindicaţii:
Este contraindicat masajul regional, deoarece agravează leziunea şi
măreşte hemoragia, prin vasodilataţie.

240
Este contraindicată aplicarea de căldură locală, care deşi e
analgetică şi relaxantă (pentru că nu există întinderi musculare pure – ele
se asociază cu rupturi ale capilarelor) deoarece aceasta produce
vasodilataţie, favorizând hemoragia.
Evoluţia:
Se vindecă în 5-10 zile fără complicaţii; pentru a grăbi vindecarea
după 24 de ore de la accident se recomandă aplicarea unor mijloace ce
activează circulaţia în zona lezată (aplicaţii calde, fizioterapie, masaj
uşor).
Reluarea antrenamentului:
Este permisă după dispariţia completă a durerii, reluarea efortului
în timpul antrenamentului se face gradat prin exerciţii adecvate pentru
încălzirea muşchiului lezat.

11.2.2. Rupturile fasciculare

Constau în ruperea fibrelor unui fascicul muscular. Diagnosticul se


pune pe baza datelor culese prin:

- anamneza care indică agentul cauzal, modul de producere,


semnele subiective
- examenul clinic local.

Semne clinice locale:

a) Subiective:
- durerea spontană: violenţa ca o lovitură de bici primită
asupra muşchiului;
- impotenţa funcţională totală pentru segmentul de membru
lezat.
b) Obiective:
- inspecţia:
* poziţia antalgică luată de membrul respectiv imediat după
accident (flexia articulaţiilor învecinate muşchiului lezat).
* depresiunea în plină masă musculară apare imediat după
accident. La scurt timp după accident depresiunea dispare, fiind înlocuită
cu lichid (sânge, limfă).
* echimoza localizată local şi la distanţă (decliv) faţă de
locul leziunii
- palparea:
* durerea provocată este localizată la nivelul leziunii;
241
* depresiunea are o formă rotundă sau ovală la palpare cu
marginile dure.

Primul ajutor medical:


- imobilizarea segmentului lezat în poziţie antalgică cu ajutorul
atelelor;
- diminuarea durerilor prin administrare de antialgice pe cale
orală (antinevralgice) sau local (pulverizaţii cu kelen, infiltraţii cu
novocaină);
- diminuarea hemoragiei prin: bandaj compresiv, aplicaţii reci;
- transportul de urgenţă la spital.

11.2.3. Rupturile musculare totale

Sunt accidente care apar sub acţiunea forţelor externe şi în mod


excepţional sub acţiunea forţelor interne.
Diagnosticul se pune pe baza datelor culese prin:
- anamneza care indică agentul cauzal, modul de producere,
semnele subiective
- examenul clinic local.
Semnele clinice locale:
a) Subiective:
- durerea spontană violentă, sincopală, localizată la nivelul
muşchiului respectiv;
- impotenţa funcţională totală pentru membrul respectiv.
b) Obiective:
- inspecţia:
- poziţia antalgică a segmentului de membru lezat (poziţia
de flexia a articulaţiilor învecinate muşchiului lezat);
- depresiune profundă in masa musculară ce apare imediat
după accident, iar la scurt timp dispare fiind înlocuită de sânge sau limfă;
- echimoza apare imediat după accident şi cuprinde toată
suprafaţa membrului traumatizat.
- palparea:
- durerea provocată este foarte vie pe segmentul de membru
ce cuprinde muşchiul lezat;
- depresiunea în masa articulară este profundă, rotundă sau
ovală, cu marginile dure.

Primul ajutor medical:


242
- imobilizarea segmentului lezat în poziţie antalgică.
- diminuarea durerilor prin: administrarea de antialgice.
- diminuarea hemoragiei prin bandaj compresiv, apli-caţii reci.
- transportul de urgenţă la spital.
11.3. Entorsele

Entorsele sunt traumatisme articulare acute produse prin


exagerarea unei mişcări fiziologice peste limitele ei, sau prin executarea
unei mişcări nefiziologice din articulaţia respectivă.
Raporturile anatomice dintre suprafeţele articulare pot fi pentru
moment modificate, dar ele revin spontan, imediat după traumatism la
poziţia normal anatomică. Într-o entorsă sunt posibile următoarele leziuni:
- leziuni ale elementelor articulare: ligamente, capsula articu-
lară, membrana sinovială, suprafeţe articulare, etc.
- leziuni ale ţesuturilor celular subcutanat, muşchi, nervi, vase
de sânge şi limfatice, moi periarticulare: tegumente, ţesut.

Clasificarea entorselor:
După gravitatea lor entorsele se clasifică în:
- entorse de gradul I (uşoare). Leziunile ligamentare sunt
minore, se văd numai la microscop fiind rupture fibrilare ligamentare.
Articulaţia îşi păstrează stabilitatea şi apare normală la examenul
radiologic.
- entorsele de gradul II (medii). Leziunea caracteristică este
ruperea parţială (incompletă) a ligamentelor. Articulaţia are o stabilitate
micşorată şi examenul radiologic efectuat în poziţie forţată a articulaţiei,
pune în evidenţă lărgirea spaţiului articular.
- entorsele de gradul III (grave). Ligamentele sunt complet
rupte sau smulse din punctele lor de inserţie de pe os, articulaţia devine
instabilă şi examenul radiologic efectuat în poziţia în care se găsesc
articulate, evidenţiază lărgirea spaţiului articular şi posibile fragmente
osoase smulse
Examenul clinic se face prin comparaţie cu articulaţia omoloagă,
descriindu-se semnele subiective şi obiective locale. Examenul radiologic
se face obligatoriu în cazul entorselor pentru a depista fragmentele osoase
posibil smulse, fisurile şi fracturile.

Semnele clinice locale:


- durerea spontană este foarte vie, imediat dupa traumatism, şi
este localizată la nivelul articulaţiei lezate, iradiind proximal şi distal de
articulaţie;
243
- durerea provocată de examinator în scop diagnostic prin
palparea articulaţiei, permite localizarea leziunilor ligamentare, eventual
depistarea unor fragmente osoase;
- impotenţa funcţională reprezintă incapacitatea de a efectua
mişcări voluntare în articulaţia lezată. Ea apare imediat dupa accident. În
entorsele de gradul I dispare repede, rămânând doar o jenă funcţională,
pentru că în entorsele de gradul III impotenţa funcţională să fie totală de
la început, persistând vreme îndelungată.
Mişcările pasive, efectuate de examinator în scop diagnostic sunt
posibile, dar evidenţiază o laxitate articulară anormală (deplasarea
capetelor osoase păstrează poziţia anatomică).
- tumefierea articulaţiei este datorată tulburărilor circulatorii
de la nivelul articulaţiei, manifestându-se prin:
a) edem – acumulare de lichid, în ţesut celular subcutanat,
cu infiltraţia hidrică a pielii;
b) acumulare de lichid intra-articular, ce poate fi
HIDRARTROZA (hipersecreţie de lichid sinovial) sau HEMARTROZA
(acumulare de sânge provenit de la vasele rupte de la nivelul capsulei
articulare).
Când lichidul se acumulează rapid intra-articular, presupunem că
este sânge, iar când lichidul se acumulează în timp intra-articular,
presupunem că este lichid sinovial (deoarece lichidul sinovial se secretă
treptat).
În cazul edemului, pielea este lucioasă şi transparentă cu ştergerea
cutelor obişnuite şi pierderea elasticităţii. Prin apăsarea ei pe un plan osos
profund, apare o depresiune locală, numită GODEU.
La 24 de ore după accident apar echimozele (vânătăile) localizate
periarticular şi distal de circulaţie, reprezentând manifestarea clinică a
vaselor de sânge rupte extracapsular. Apariţia echimozei este un semn
obligatoriu pentru indicaţia de a efectua un examen radiologic al
articulaţiei, pentru a exclude o fractură.
- temperatura locală a tegumentelor de la nivelul articulaţiei
este crescută datorită vasodilataţiei produsă direct de agentul cauzal sau
reflex datorită durerii.

Primul ajutor medical:

Constă în repaos articular, prin imobilizarea provizorie în poziţie


antalgică a segmentului de membru respectiv (semiflexie luată spontan
după accident); combaterea durerii cu antialgice şi infiltraţii de

244
niovocaină; diminuarea hemoragiei prin aplicaţii locale reci, bandaj
compresiv şi liniştirea (sedarea) accidentatului cu romargan, etc.

Evoluţie şi tratament:
În entorsele de gradul I, tratamentul constă în imobilizare
provizorie 3-4 zile cu vindecare în 7 zile. La 48 de ore după accident se
aplică fizioterapie, masaj al musculaturii regionale şi exerciţii de
tonificare a musculaturii.
Exerciţiile vor fi făcute în aşa fel încât să nu pună sub tensiune
ligamentele lezate. Se vor utiliza proceduri foarte simple de fizioterapie,
ca de exemplu: aplicarea de căldură uscată pe articulaţia respectivă
(punga de cauciuc cu apă caldă, săculeţ cu sare sau cu nisip încălzit).
Entorsele de gradul II necesită imobilizarea în aparat gipstat 2-4
săptămâni, după care sunt indicate 2-3 săptămâni de fizioterapie,
gimnastică medicală şi masaj.
Entorsele de gradul III necesită imobilizarea în aparat gipsat 1-3
luni şi/sau intervenţia chirurgicală, dupa care urmează 1-2 luni de
recuperare prin: fizioterapie, gimnastică medicala şi masaj.
Reeducarea funcţională trebuie să înceapă încă din perioada
imobilizării, prin contracţii statice alternate cu relaxări ale musculaturii
regionale şi exerciţii de întreţinere generală pentru segmentele sănătoase
ale corpului.

11.4. Leziunile ligamentelor laterale

Leziunile ligamentelor laterale sunt leziunile cele mai frecvente în


entorsele genunchiului, şi anume, cel mai frecvent este lezat ligamentul
lateral intern. Lezarea lui se produce în vag (abducţie) a genunchiului.
- leziunile ligamentului lateral intern se manifestă prin durere pe
faţa internă a genunchiului care se accentuează în flexia peste 45° şi
tumefacţie a articulaţiei. Abducţia pasivă forţată a gambei provoacă
durere violentă. Punctele dureroase la palpare sunt pe faţa cutanată a
condilului femoral intern şi pe faţa internă a extremităţii proximale a
tibiei. Dacă ligamentul este rupt complet, abducţia pasivă a gambei cu
genunchiul în extensie permite o mişcare anormală în acest sens.
Genunchiul este instabil la sprijin.
- leziunile ligamentului lateral extern se manifestă prin durere pe
faţa externă a genunchiului, punctele dureroase la palpare fiind la nivelul
inserţiei ligamentului; tumefacţia întregii articulaţii. Mişcările pasive
forţate de abducţia gambei, provoacă dureri violente.
245
Primul ajutor medical:
Constă în aplicarea unei comprese reci în primele 24-48 de ore şi
miobilizarea provizorie cu o faşă trasă în forma cifrei 8 a genunchiului.
În entorsele de gradul I se indică după 48 de ore de fizioterapie, iar
după un repaus de 4-5 zile (timp în care se face masajul coapsei) se trece
la mişcări de tonifiere a musculaturii coapsei care ajută funcţia
ligamentelor genunchiului. Activitatea sportivă se reia după dispariţia
tuturor simptomelor.
Entorsele de gradul II necesită imobilizarea în aparat gipsat 2-3
săptămâni, iar entorsa de gradul III necesită imobilizare în aparat gipsat 2-
3 luni. În entorsele de gradul III este preferabilă intervenţia chirurgicală
care scurtează timpul imobilizării la 45 de zile. În aceste cazuri este foarte
importantă reeducarea funcţională în timp şi după imobilizare.

11.5. Leziunile de menisc

Meniscurile sunt formaţiuni cartilaginoase semilunare care se


găsesc între suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei.
a) meniscul intern se rupe când piciorul este fixat pe sol, încarcat
cu greutatea corpului, cu genunchiul în flexie şi se imprimă coapsei o
mişcare bruscă de rotaţie internă şi de extensie. Meniscul este strivit între
cele două extremităţi (femur şi tibie).
b) meniscul extern se rupe când în aceleaşi condiţii coapsa
execută o mişcare de rotaţie externă, bruscă şi de extensie. Leziunile
meniscului intern sunt cele mai frecvente.
Leziunile de menisc se manifestă clinic prin: blocajul genunchiului
în semiflexie, durere şi tumefacţia articulaţiei. Blocajul genunchiului
poate ceda la o mişcare la scurt timp sau la câteva zile după accident. La o
nouă mişcare identică cu cea care a produs accidentul, blocajul reapare.
Profesorul de educaţie fizică, respectiv antrenorul, trebuie să
cunoască împrejurările în care se pot produce leziunile meniscurilor, să
cunoască semnele clinice importante, pentru a trimite sportivul în timp
util la medicul specialist.

Primul ajutor medical:


Atunci când se instalează blocajul genunchiului se administrează
antialgice, calmante şi decontracturante, încercand deblocarea
genunchiului, prin mişcări de pendulare a gambei, însoţite de mişcări mici
de rotaţie. După blocare se imobilizează articulaţia cu o atelă plasată
posterior genunchiului, după care se transportă accidentatul la spital. Dacă
246
nu s-a reuşit deblocarea, se imobilizează genunchiul în flexie şi se
transportă accidentatul la un serviciu medical, unde se face deblocarea cu
ajutorul anesteziei locale şi imobilizarea corespunzătoare. Tratamentul
leziunilor de menisc presupune imobilizarea în aparat gipsat 4-6
săptămâni, şi după caz intervenţia chirurgicală.

11.6. Fractura femurului

Fracturile diafizei femurale: deplasarea fragmentelor este


frecventă, ea făcându-se sub acţiunea grupelor musculare astfel încât
fragmentul proximal se deplasează în abducţie şi uşoară flexie, iar
fragmentul distal îl încalecă pe cel proximal şi se aşează în abducţie.
Membrul inferior lezat se prezintă în rotaţie externă accentuată,
coapsa deformată prezentând o convexitate externă, iar membrul inferior
este scurtat cu 2-6 cm faţă de omologul său. Palparea pune în evidenţă
anormală, durerea vie la nivelul liniei de fractură şi crepitaţiile osoase.
Fracturile supracondiliene de femur şi condiliene se manifestă prin
deformarea şi tumefierea genunchiului.
La palpare se simte pe faţa anterioară a coapsei, în fracturile
supracondiliene sau pe feţele laterale ale genunchiului, în fracturile
condiliene, linia de fractură. Genunchiul se găseşte în semiflexie.
Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu o atelă în
poziţia de semiflexie a genunchiului, atela întinzându-se de la călcâi până
la bazin, fiind aşezată pe faţa posterioară a membrului inferior.

11.7. Fractura rotulei

Se produce prin traumatism direct sau prin smulgeri (în săriturile


de la înălţime). Accidentatul prezintă dureri strict localizate la nivelul
rotulei, fragmentul proximal al rotulei este deplasat în sus, fiind tras de
contracţia cvadricepsului.
Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu o atelă
aşezată în plan posterior, pentru a fixa genunchiul în extensie.

11.8. Fractura gambei

Fracturile diafizei peroneului sunt rar singulare şi se produc prin


mecanism direct.
Fracturile diafizelor ambelor oase al gambei.

247
Liniile de fractură ale celor două diafize se află la acelaşi nivel sau
cea a peroneului este mai sus situată, fragmentele osoase sunt de obicei
încălecate.
Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu 3 atele,
una aşezată posterior, care se întinde de la călcâi până la jumătatea
coapsei şi celelalte două atele se aşează lateral, imobilizându-se şi piciorul
pentru a nu se face mişcări de lateralitate ce ar putea să complice fractura,
calmarea durerilor, sedarea şi transportul de urgenţă la spital.
Fracturile maleolelor: mecanismele de producere sunt prin
abducţie sau abducţie forţată a piciorului.
a) fracturile unimaleolare: sunt fără deplasare şi se manifestă prin
durere, tumefacţie ce apare imediat după accident, impotenţa funcţională
este mică, accidentatul putând să meargă fără ajutor. Palparea pune în
evidenţă durerea vie de la nivelul bazei şi vârfului maleolei.
b) Fracturile bimaleolare: se manifestă după modul de producere:
- produse prin abducţie se manifestă prin durere vie,
impotenţa funcţională şi tumefierea gleznei. La inspecţie se poate observa
o deplasare în abducţie a piciorului. Palparea pune în evidenţă durerea la
nivelul ambelor maleole. Dacă se prinde cu o mână partea inferioară a
gambei şi cu cealaltă, laba piciorului de sub maleolă, imprimându-se
mişcări fine de lateralitate, se observă o mobilitate anormală şi se simt
crepitaţiile osoase.
- produse prin abducţie prezintă la inspecţie o deplasare în
afara piciorului, asociată cu o rotaţie externă a piciorului.

11.9. Răul de căldură

Răul de căldură este o stare patologică produsă de temperatura


ridicată a mediului înconjurător, care determină creşterea temperaturii
centrale a corpului peste limitele fiziologice. Răul de căldură se instalează
când sistemul termoreglator nu mai poate face faţă cerinţelor impuse de
expunerea prelungită a corpului la temperatura ridicată a mediului
înconjurător, datorată razelor solare sau unei alte surse de caldură
artificiale.
Corpul omenesc cedează direct căldura sa mediului prin:
- iradiere-emiterea de raze calorice;
- conducţie-transmiterea din aproape, în aproape;
- convenţie-transmiterea prin intermediul curenţilor de aer.
Singura posibilitate de răcire a tegumentelor o reprezintă
evaporarea transpiraţiei. Umiditatea crescută a mediului înconjurător şi
lipsa curenţilor de aer, stânjenesc puternic răcirea tegumentelor, ducând la
248
instalarea răului de căldură. Răul de căldură în activitatea sportivă apare
în urma unui efort prelungit, cu transpiraţie abundentă în condiţii în care
pierderea de căldură (termoliza) este stânjenită. Se observă instalarea lui
în zilele foarte calde, umede şi fără vânt.

Semne clinice:
Sportivul simte o senzaţie de oboseală accentuată şi progresivă,
cefalee, ameţeli, palpitaţii, crampe musculare. Transpiraţia este foarte
abundentă şi neputându-se evapora, rămâne pe tegumente în cantitate
mare, astfel încât sportivul pare a fi ca scos din apă. Pulsul este frecvent şi
slab bătut, tensiunea arterială este uşor scăzută, iar temperatura centrală a
corpului este mult crescută. Această creştere a temperaturii centrale a
corpului, exprimă incapacitatea sistemului termoreglator de a menţine
crescută şi în limite fiziologice, temperatura centrală a corpului.
Starea generală a sportivului este alterată, acesta răspunzând greu
la întrebări sau neadecvat. În cazurile grave devine înconştient, ajungând
până la comă.

Primul ajutor medical:


Sportivul va fi transportat de urgenţă într-o cameră răcoroasă unde
va fi stropit tot cu apă rece sau înfăşat în cearşafuri ude sau i se vor face
duşuri în cadă, cu apă rece.
O metodă eficientă o constituie stropirea capului sau înfăşarea lui
cu o pânză îmbibată în alcool (favorizează evaporarea). Se folosesc
ventilatoare sau curenţi de aer produşi prin orice alt mijloc, şi oxigeno-
terapie. Tratamentul accidentatului la spital este obligatoriu.
Prevenirea răului de căldură se face prin: programarea activităţilor
sportive într-un cadru în care temperatura mediului nu este excesiv de
ridicată, cu o umiditate scăzută şi cu curenţi de aer. Se va utiliza un
echipament sportiv adecvat, care să nu stânjenească evaporarea
transpiraţiei. Fotbaliştii care trebuie să participe la meciuri ce se
desfăşoară în condiţii de mediu nefavorabile, vor fi adaptaţi progresiv,
într-o perioadă anterioară competiţiei. Înainte şi în timpul efortului se va
consuma apă sărată (2 gr. de sare la 1 l de apă) care diminueazǎ
transpiraţia şi previne apariţia crampelor musculare.

11.10. Degerăturile

Degerăturile sunt tulburările şi leziunile locale produse de


temperatura scăzută a mediului înconjurător, care a determinat coborârea
temperaturii unor părţi ale corpului sub limitele fiziologice. În cazul
249
degerăturilor, temperatura centrală a corpului are valori normale.
Tulburările şi leziunile caracteristice sunt localizate numai la nivelul
ţesuturilor şi organelor asupra cărora acţiunea frigului este foarte
puternică, determinând modificări în funcţionarea celulelor.

Factorii favorizanţi:
1. Factorii care diminuează circulaţia locală de sânge:
- distribuţia săracă a reţelei vasculare, de la nivelul
extremităţilor membrelor, urechilor, nasului;
- stânjenirea circulaţiei locale prin încălţăminte prea strânsă;
- oboseala prin mecanisme neuro-endocrine tulbură atât
producerea de căldură, cât şi reglarea circulaţiei locale.
2. Factorii care măresc conductibilitatea termică a aerului
(umiditatea şi curenţii de aer):
- în aer uscat şi imobil, temperaturi coborâte până la -40°C pot
fi suportate.
- în aer umed la 0°C apar degeraturi datorită faptului că apa
este de 20 de ori mai bună conductoare de căldură decât aerul.
- în aer uscat dar cu vânt de 140km/h, puterea de răcire este de
25 de ori mai mare decât în aerul cald uscat.
- puterea de răcire este şi mai mare la aceeaşi temperatură, dacă
se asociază umiditatea şi curenţii de aer, explicându-se apariţia
degerăturilor la temperatura de 0° C.

Clasificarea degerăturilor după gravitatea lor:


1. Degerăturile uşoare sau de gr. I, se caracterizează prin:
culoarea roşie a tegumentelor, sensibilitate crescută, mâncărimi, usturimi,
arsuri şi dureri. Temperatura locala a regiunii degerate este apropiată de
cea normală.
2. Degerăturile medii sau de gr. II se caracterizează prin: culoarea
palidă a tegumentelor, scăderea sensibilităţii acestora (anestezie),
scăderea temperaturii locale cu păstrarea supleţii ţesutului.
3. Degeraturile grave sau de gr. III.

Evoluţia:
Degerăturile de gr. I dispar rapid şi nu lasă nici un fel de tulburare
locală.
Degerăturile de gr. II au o evoluţie mai lentă, de 24-36 de ore, după
expunerea la frig. Regiunea prezintă edeme dureroase şi vezicule cu lichid
seros sau sanguino-lent care se numesc flictene, nu se sparg, dar se retrag
spontan în câteva zile şi nu lasă urme. În timp, pereţii vasculari din zona
250
degerată se îngroaşă, se micşorează lumenul şi scade debitul de sânge
local, dând culoarea palidă a tegumentului. Leziunile filetelor nervoase
duc la scăderea sensibilităţii zonei degerate.
Degerăturile de gr. III produc moartea celulelor, evoluând spre
necroză şi amputarea spontană a zonei degerate. Necroza neinfectată,
uscată, apărută în urma degeraturilor, se prezintă clinic prin tegumente
cianotice, uscate, ca după câteva săptămâni sau luni de zile să se detaşeze
singure de pe corp. Necroza infectată, umedă, apare ca o complicaţie
infecţioasă a formei uscate ce agravează evoluţia.

Primul ajutor medical:


- în cazul degerăturilor de gr. I zona degerată va fi uşor mascată
de mână sau cu o ţesătură moale. Este permisă intrarea directă, de afară
într-o cameră cu temperatura normală.
- în cazul degeraturilor de gr. II, regiunea va fi încălzită progresiv,
prin masarea cu o blană sau ţesatură de lână moale, până îşi recapată
culoarea normală şi sensibilitatea.
Se va evita intrarea directă într-o cameră cu temperatura normală,
deoarece se produc tulburări circulatorii în zona degradată şi anume,
vasodilataţia bruscă ce agravează leziunile.
Semnul principal al corectei treceri în camera încălzită îl constituie
culoarea tegumentelor regiunii degerate. Trecerea treptată a culorii de la
alb-gălbui, la culoarea normală a tegumentelor, certifică corectitudinea
încălzirii.
Apariţia cianozei tegumentelor indică vaso-dilataţia locală bruscă
cu stagnarea sângelui în zona prea repede încălzită. În acest caz, se va
trece la răcirea prin aplicaţii locale reci a regiunii degerate, până la
apariţia cianozei, după care se reia încălzirea treptată a tegumentelor.

251
BIBLIOGRAFIE

1. Alexe N. (coord.) - „Studii de sociologie, psihologie, biochimie şi


metodica educaţiei fizice şi sportului” - Sport-Turism. - Bucureşti,
1971
2. Baştiurea E. –„Handbal – Concepte, principii şi căi de
perfecţionare”, Ed. Academica, Galaţi, 2007.
3. Bompa T.O. –„Periodizarea – Dezvoltarea calităţilor biomotrice”,
Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.
4. Bompa T.O. –„Periodizarea – Teoria şi metodologia antrenamentului
sportiv”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.
5. Bota C. – „Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic” -
„Medicală” - Bucureşti, 2002.
6. Cojocaru V. –„Fotbal de la 6 – 14 ani. Metodica pregătirii” – Ed.
Axis Mundi, Bucureşti, 2002.
7. Colibaba Evuleţ D. –„Praxiologie şi proiectare curriculară în
educaţie fizică şi sport”, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2007.
8. Demeter A. – „Fiziologia efortului sportiv” // „Medicina sportivă
aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994.
9. Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chişinău, 2006.
10. Drăgan A. –„Fotbal – concepţii, metode şi mijloace”, Ed. Mongabit,
Galaţi, 2006.
11. Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica,
Galaţi, 2007.
12. Drăgan I. - „Selecţia medico-biologică în sport” – Sport-Turism. -
Bucureşti, 1990.
13. Drăgan I. - „Pregătirea biologică de concurs şi refacerea în sport” //
„Medicina sportivă aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994.
14. Dragu M. – „Jocuri pentru elevi şi studenţi” – Ed. Fundaţiei
Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006.
15. Epuran M. – „Asistenţa psihologică în sport” // „Medicina sportivă
aplicată” – Editis.- Bucureşti, 1994.
16. Gheorghiu G. – „Jocuri de mişcare în pregătirea hocheiştilor” – Ed.
Valinex, Chişinău, 2006.
17. Hoştiuc N., Drăgan A. –„Fotbal – specializare”, Ed. Fundaţiei
Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002.
252
18. Ionescu V.I., Demian M. –„Succesul în football”, Ed. ARTPRESS,
Timişoara, 2007.
19. Manolache G. –„Fotbal – lucrări practice”, Ed. Mongabit, Galaţi,
2003.
20. Motroc I. –„Fotbal la copii şi juniori”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1994.
21. Nadori L. – „Talentul şi selecţia lui” – „Scuola dello Sport”, 1993
22. Niculescu M. – „Psihologia sportului”- „Culegere de lecţii” - EX
PONTO - Constanţa, 2000.
23. Ploieşteanu C. –„Fotbal – Curs de bază”, Ed. Fundaţiei Universităţii
„Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003.
24. Popescu C. – „Antrenorul. Profilul, personalitatea şi munca sa” -
Sport-Turism. – Bucureşti, 1979.
25. Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de
fotbal la copii şi juniori”, Ed. Axis-Mundi, Bucureşti, 2003.
26. Rădulescu M.–„Fotbal, tehnică–factor prioritar”, Ed. Răzeşu, 2007
27. Stănculescu V. – „Aspecte moderne de antrenament şi joc”, Ed.
Sport-Turism, 1977.
28. Şiclovan I. –„Fotbal la copii”, Ed. Stadion, 1971.
29. Thomas R., Eclache J.P., Keller J. – „Aptitudinile motrice. Struc-
tură şi evaluare”, C.C.P.S. - Bucureşti, 1995.
30. Verza Emilian (în colaborare) – „Repere psihogenetice şi
psihodinamice în cunoaşterea şi evaluarea copilului”, Bucureşti, Ed. Pro
Humanitate, 2000.
31. Verza Emilian (în colaborare) – “Psihologia vârstelor”, Ed. Pro
Humanitate, Bucureşti, 2000.
32. Zapletal Milos – “Mică enciclopedie a jocurilor”, Ed. Sport Turism,
Bucureşti, 1980.

253

You might also like