ANTRENAMENT STRUCTURAT: ANTRENAMENT ADJUVANT

Dr Roger Font Ribas

1.1. Antrenament structurat

În antrenamentul sportiv, indiferent de nivelul echipei sau al jucătorilor, au existat

diferite filosofii și teorii care au evoluat de-a lungul istoriei. Aceste teorii ne-au spus
cum să planificăm și să organizăm antrenamentul la nivel condiționat, de calități fizice
de bază, la nivel tehnic și în principal la nivel tactic. Aceste teorii au servit drept ghid
pentru antrenori și preparatori fizici, mai ales, pentru a pregăti jucătorii în diferitele lor
fațete pentru competiție sau pentru evoluția lor ca sportivi.

În mod tradițional, aceste teorii de antrenament s-au bazat pe sporturi

individuale. Stiff și Verkhoshansky ( Stiff și Verkhoshansky , 2000); Matveev
( Matveev , 2001), Platonov ( Platonov , 2001) au fost unii dintre referenți. Una dintre
principalele probleme a fost că aceste teorii nu au fost adaptate la sporturile de echipă.
Sportul de echipă, spre deosebire de cel individual, este plin de acțiuni incerte,
schimbări de ritm, mișcări non-ciclice, haos, tulburări, luare a deciziilor etc. unde
trebuie să te adaptezi continuu la un mobil, la ceea ce face adversarul tău și la colegii
tăi. Există o gamă mult mai largă de variabilitate atât la nivel tehnico-tactic, cât și la
nivel motor. Pe baza teoriei sistemelor complexe ( Hristovski et al., 2012; Torrents &
Balagué, 2018), au fost create și alte modele de antrenament mult mai adaptate acestor
nevoi de incertitudine și variație tipice sporturilor de echipă.

Unul dintre aceste modele este antrenamentul structurat (AS), bazat pe teoriile
profesorului Seirul·lo ( Seirul·lo et al., 2017). Pe baza ideilor sale, un grup ideologic s-a
dezvoltat în 1991 la INEFC din Barcelona care a dezvoltat această filozofie de lucru
axată pe sporturile de echipă. Teoria AS se bazează pe relațiile care există între
diferitele structuri ale sportivului uman

(HD) și acțiunea motrică în practica sportivă a acestuia adaptată fiecărui sport. HD este
înțeles ca un sistem biologic dinamic complex în care toate părțile sistemului și
diferitele aplicații ale acestora la mișcare sunt interconectate, având o premisă clară că
suma părților este mult mai bună pentru rezultatul final ( Tarragó et al., 2019). Marea
paradigmă a acestei teorii este de a evolua antrenamentul rațional, analitic, liniar și
cantitativ către un antrenament mai intuitiv, sintetic, holistic, neliniar, calitativ adaptat
fiecărui sport (Seirul·lo et al., 2017).
1.2. Structurile sportivului

Pentru a pregăti omul sportiv în cel mai optim mod posibil pentru a rezista la sarcina
competiției și pentru a putea rezista la antrenament, acesta trebuie lucrat în toate
structurile sale. Aceasta înseamnă că, în toate sarcinile propuse, este necesar să se țină
cont de toate părțile sale. Seirul·lo et al., (2017) au adaptat teoriile sistemelor dinamice
la antrenamentul sportului de echipă, propunând diferite structuri de jucători care sunt
interdependenți și care acționează în timpul practicii sportive în contextul sporturilor de
echipă. În cadrul AS, diferitele structuri care alcătuiesc jucătorul sunt ( Tarragó et al.,
2019):

- Structura bioenergetică. Este legată, după cum indică numele său, de căile
energetice. Furnizează și reînnoiește bioenergie, făcând posibilă dezvoltarea tuturor
structurilor ( Michalsik și colab., 2014; Colosio și colab., 2020).

- Structura cognitivă. Este responsabilă de procesul percepție-acțiune.

Funcționalitatea sa se manifestă în eficiența captării, identificării și procesării
informațiilor relevante legate de mediul sportiv. Este de obicei legată de conceptul
de tactică (Rico-González et al., 2020).

- Structura de coordonare. Referitoare la mobilitate, lateralitate și disocieri.

Funcționalitatea sa se manifesta prin posibilitatea de a executa mișcarea dorita într-
un mod eficient, indiferent de condițiile de mediu in care trebuie sa se desfășoare,
cu cea mai buna relație cu tehnica. Se urmărește eficacitatea și eficiența (Vickers,
2007).

- Structura condiționată. Are legătură cu abilitățile motorii. Funcționalitatea sa se

manifestă prin capacitatea de a genera tensiune intramusculară (forță) și diferitele
relații cu spațiu-timp de viteză și rezistență. Ea corespunde acțiunilor musculare
care vor genera mișcarea (Harper et al., 2019).
- Structura creativă. Referitoare la capacitatea expresivă și relațiile interpersonale
care apar în competiție și antrenament. Această structură construiește formele de
comunicare care sunt utile și necesare în sport. Referitoare la calitatea și experiența
superioară a jucătorilor ( Kannekens et al., 2009) și de dezvoltarea creativă a
jucătorilor de pe teren ( Orth et al., 2017).

- Structura socioafectivă. Are de-a face cu relația și identificarea cu semenii și cu

rolul pe care îl îndeplinește fiecare. Funcționalitatea sa se manifesta prin calitatea si
stabilitatea relațiilor interpersonale bazate pe sentimentele si efectele care apar in
timpul practicii sportive. Este una dintre structurile importante de lucru în cadrul
sporturilor de echipă, foarte diferită în sporturile individuale (Gorman et al., 2017;
Steiner et al., 2017).

- Structura emotiv-volitivă. Referitoare la propriile sentimente și stări diferite.

Identifică, reglează și procesează toate emoțiile și dorințele care ne determină să ne
mișcăm sau să nu facem acest lucru. Structura legata de efort, dedicarea necesara
obținerii obiectivelor dorite. Este asociat cu auto-structurarea (Pérez & Gutierrez-
Braojos, 2012) și încercarea de a oferi jucătorului feedback pozitiv și niciodată
negativ, care să nu-i permită să continue procesul de învățare care este
antrenamentul.

- Structura mentală. Referitoare la auto-organizarea pe care jucătorul o are a

structurilor. Combinația și recombinarea facultăților cognitive care permite
conștientizarea de sine și gândirea evolutivă a tuturor lumile existenței noastre.

Este necesar să înțelegem că diferitele structuri sunt legate de diferitele sisteme pe care
le putem găsi în timpul practicii sportive. Prin urmare, o lucrare corectă a tuturor
structurilor ne poate permite o evoluție a omului sportiv datorită optimizării echilibrate
a tuturor acestora. Dacă putem realiza acest lucru, jucătorii vor putea crea structuri de
diferite niveluri de sisteme în cadrul sistemelor. Cu antrenamentul căutăm să propunem
diferite situații în care apare dezechilibrul unei structuri astfel încât jucătorul să fie
capabil de auto-structură și astfel să-și optimizeze antrenamentul ( Arjol , 2012).
Figura 1 . Structuri ale omului sportiv (adaptat din Tarragó et al., 2019).

1.3.Antrenamentul adjuvant

AS este organizat în două mari domenii: antrenament adjuvant (Gómez et al., 2019) și
antrenament optimizator (Pons et al., 2020).

Diferențele dintre aceste domenii este că adjuvantul este tot antrenamentul în care
căutăm ca sportivul să obțină o protecție a sănătății care să îi permită să reziste în
fiecare zi propunerilor de optimizare a antrenamentului (Tarragó et al., 2019 ) . În plus,
sunt și toate sesiunile de antrenament care urmăresc să consolideze toate structurile și
sistemele cerute de specialitatea sportivă și care îl fac pe sportiv să atingă nivelul dorit
de performanță. Obiectivul său principal este să pregătească omul sportiv pentru a se
putea antrena și, la rândul său, ajută la îmbunătățirea structurilor și sistemelor care ne
vor ajuta să îmbunătățim performanța jucătorului, pe baza unor elemente care, a priori,
nu sunt specifice jocului.
Figura 2. Antrenament structurat. Adaptat după Tarragó et al. (2019).

1.4. Sisteme care integrează Antrenamentul Adjuvant

Taxonomia acestui model este alcătuită din:

Figura 3. Antrenament adjuvant. Adaptat după Gomez et al. (2019 ).

AA PREVENTIV
 AA preventiv este un antrenament general și/sau direcționat dedicat corectării,
ajustării, anticipării, controlului și protecției acelor factori interni și externi care pot
constitui un risc de suprasolicitare sau rănire a sportivului.

O B IECTIVE

 Realizarea unui echilibru și o predispoziție necesară a ansamblului

musculotendinos de grupe și lanțuri musculare care participă la diferitele execuții
ale fiecărei acțiuni specifice sportului (agoniști/antagoniști, tonici/fazici etc.) (Cos
și Cos, 1999 ; Cos şi Porta, 1998 ).
 Prioritizarea adaptărilor musculaturii stabilizatoare ca element esențial și
facilitator al acțiunii senzorio-motorii eficiente în orice performanță ( Borotikar et
al., 2007; Fort-Vanmeerhaeghe et al., 2016 ).
 Adaptarea mușchilor si tendoanele la solicitările produse de acțiunile de mare
intensitate, mai ales in fata unor manifestări excentrice si neașteptate precum
dezechilibre, lovituri, aterizări, decelerări etc. ( Bompa și Carrera, 2005 ).
 Creșterea eficienței capacităților de coordonare pe baza tehnicilor specifice pentru
a le adapta la condițiile schimbătoare și neașteptate tipice sporturilor de
interacțiune în spațiu comun ( Seirul lo , 2017 ).

DIFERENȚE

AA PREVENTIV PRIMAR SAU DE GRUP

Pe de o parte, există AA preventiv primar pentru aplicare în grup, care este structurat
și proiectat în funcție de cazuistica leziunilor fiecărei specialități sportive, precum și de
cerințele specifice fiecărei demarcații sau specialități sportive (Cos et al., 2015 ) .

AA PREVENTIV SECUNDAR SAU INDIVIDUAL

Pe de altă parte, există AA preventiv secundar care este structurat și proiectat pe baza
nevoilor individuale pe baza istoricului de accidentări medico-sportive a fiecărui sportiv
(Cos et al., 2015). Design-urile sesiunilor pentru acest training trebuie să fie
personalizate, adaptându-se la nevoile specifice fiecărui subiect și la cerințele diferitelor
structuri.

În prezent, conceptul de Prevenție Terțiară legat de bolile de sănătate începe să fie

dezvoltat.

AA DE REFACERE

AA de refacere este acel tip de antrenament dedicat optimizării tuturor mijloacelor de

recuperare ale sportivului după antrenamente intense și fiecare competiție. Recuperarea
menționată trebuie efectuată la nivel integral în toate structurile sale, deși de preferință
în structurile condiționate, cognitive, coordinative, emoțional-voliționale și
bioenergetice ( Calleja-González et al., 2018 ). De asemenea, aceste procese se vor
desfășura în cooperare cu alte echipe de lucru și specialiști precum medici,
kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi etc.

S COP

 Obiectivul principal de evidențiat este refacerea valorilor bioenergetice și

funcționale după competiții și antrenamente intense la niveluri de preactivitate , ca
ajutor pentru biofiziologia individuală. Aceste valori trebuie să fie clar diferențiate
în diferite momente din viața sportivă a sportivilor ( Tarragó și colab., 2005 ).

AA STRUCTURAL

AA structural înseamnă tot ceea ce are legătură cu formarea sau modificarea

morfologica a corpului jucătorului, pe baza variabilelor antropometrice ale acestora, pe
baza practicării diferitelor manifestări de forță generală decontextualizate in mare
măsura a disciplinei sportive, în funcție de vârsta acestor, genul și timpul de practică
specific pe care l-ați practicat de-a lungul vieții.

O B IECTIVE

 Creșterea performanței jucătorului pentru a obține o compoziție optimă între masa

slabă, în special masa musculară, și masa de grăsime corporală
  Condiționarea articulațiilor și țesuturilor moi astfel încât să poată susține ulterior
sarcini de intensitate mare și specificitate ridicată ( Solé, 2008 ) pe diferite
suprafețe de joc.
 Identificarea nevoilor morfotipului individual.

S ISTEME CARE INTEGREAZĂ AA STRUCTURAL

AA STRUCTURAL DE ADAPTARE ANATOMICĂ

Ținând cont de configurația însăși fiziologică a corpului uman, acest tip de

antrenament contribuie la condiționarea țesuturilor conjunctive legate de stabilitatea și
mobilitatea articulațiilor.

Din punct de vedere funcțional, este vorba de a asigura individului o mobilitate

suficientă, grade de libertate și o stabilitate adecvată în diferitele articulații, optimizarea,
pe de o parte, funcționalitatea tendoanelor, ligamentelor, fasciilor și cartilajului și
echilibrarea. , pe de altă parte, performanța forței și a rezistenței la forță ( Faxon et al.,
2018 ), a grupelor musculare agoniste și antagoniste. În acest fel, un antrenament este
destinat să evite eventualele decompensări structurale generate de practica specifică
repetată. În cele din urmă, se urmărește realizarea unei înțelegeri mecanice eficiente a
tehnicilor specifice, generând posibilități de acțiuni tehnice impecabile din punct de
vedere biomecanic, kineziologic și de performanță.

AA STRUCTURAL DE HIPERTROFIE APLICATĂ

Constă în dezvoltarea structurilor musculotendinoase ale jucătorului cu scopul de a

crește procentul de masă musculară adecvat nevoilor individuale, specialității sportive și
delimitării acesteia.

Obiectivul principal este de a realiza compromiterea necesara a echilibrului muscular

in grupele necesare pentru a fi protagonisti-antagonisti ai tehnicilor specifice practicării
sportive, si, la rândul sau, atingerea hipertrofiei optime care însoțește dezvoltarea
manifestărilor de forță exploziva ( Badillo et al ., 2017 ; Young, 2006 ), care sunt
necesare în formarea calităților specifice de mișcare, luptă, sărituri și acțiuni cu mingea.

AA STRUCTURAL METABOLIC
 Această metodă, cuprinsă sub acronimul HIIT (High Intensity Interval Training),
constă în alternarea stadioanelor de intensitate foarte mare (variate în fotbal) cu perioade
variabile de recuperare. În cadrul diferitelor opțiuni de antrenament metabolic, și atunci
când obiectivul este pierderea masei adipoase, sunt frecvente sesiunile de forță care
vizează creșterea consumului de energie în orele de după efort, ajutând la atingerea
obiectivelor propuse. Adică este vorba despre acele strategii de antrenament al căror
obiectiv este creșterea temporară a ratei metabolice, și în consecință creșterea
consumului caloric, favorizând efectul termic rezidual numit și EPOC (Excess Post
exercise Oxigen Consumption).

AA DE CALITĂŢI SPECIFICE

AA calităților specifice se bazează pe o propunere metodologică adaptată după Moras

(1994), Seirul·lo Vargas (1998), Shelling y Torres-Ronda (2016), unde se propune o
defalcare a jocului în zone de lucru, conținuturi și o alternativă de antrenare a acestor
conținuturi pe baza orientării lor și a nivelurilor de aproximare care se pot obține fără a
împiedica nivelurile de execuție tehnică ale fiecărui jucător.

„Zone de lucru” sunt înțelese ca fiind cele 4 manifestări specifice ale forței necesare
în fotbal și, în general, în toate sporturile de echipă: forță pentru mișcare, sărituri, luptă
și acțiune cu mingea (modificat din Shelling și Torres-Ronda, 2016).

Prin „conținut” se înțelege deprinderea tehnică specifică, cu toate variațiile ei, de

exemplu pornire deschisă, pornire încrucișată, accelerare, decelerare etc. Fiecare dintre
acestea se va referi la una sau mai multe domenii de practică.

Organizarea AA de calități specifice se dezvoltă pe baza gradului de asemănare pe

care îl au exercițiile față de practica competitivă ( Seirul·lo Vargas, 1998). Cu alte
cuvinte, propunerea acestor exerciții se va baza pe orientarea generală și pe diferitele
niveluri de aproximare.

„Orientarea generală” se referă la acele acțiuni în care se practică toate tipurile de

manifestări de forță, la viteze și trasee variabile, care nu sunt neapărat specifice
sportului antrenat (modificat din Shelling și Torres, 2016). În cadrul orientării generale,
Moras (1994) oferă următoarele niveluri de aproximare:
  Nivelul 0 (neorientat). Munca mușchilor care nu sunt implicați in primul rând in
gestul tehnic (antagoniști, stabilizatori sau fixatori). Pot fi exerciții complementare
și/sau compensatorii.
 Nivelul 0 (orientat). Exerciții care lucrează principalii mușchi ai unui gest tehnic
(agoniști și grupe musculare care asistă mișcarea), dar într-un mod nespecific și la
viteze, trasee și sarcini diferite.
 Nivelul 1. Se asociază de obicei cu exercițiile clasice de forță, dar ar trebui să
prezinte o anumită asemănare cu un gest tehnic al sportului antrenat.

De asemenea, prin „orientare dirijată” se înțelege acele acțiuni sau practici care au
legătură cu mișcările care apar în gestul tehnic ( Shelling și Torres, 2016 ). Moras
(1994) asociază nivelurile de aproximare 2 și 3 cu domeniul orientării direcționate:

 Nivelul 2. Exercițiul trebuie să imite un gest tehnic dar cu o mică suprasolicitare.

 Nivelul 3. Exerciții tehnice în care există cooperare-opoziție fără a lua sau cu
luarea unor decizii foarte simple care nu condiționează executarea.

De menționat că exercițiile de orientare specială (Nivel 4) și orientarea competitivă

(Nivel 5) nu sunt luate în considerare în AA, întrucât fac parte din AO.

Figura 5 . Niveluri de aproximare. Adaptat după Gomez et al. (2019).

 Odată definite conținuturile, se studiază orientarea și nivelurile de aproximare a
diferitelor zone de manifestări ale forței, în acest caz la fotbal. Mai jos, diferite sisteme
de practică sunt împărțite în sesiuni de antrenament adjuvant de forță specifice forței.

Formatul antrenamentului menționat constă în prescrierea a 3 tipuri de exerciții

înlănțuite pe baza propunerii inițiale a lui Seirul·lo Vargas (1993), actualizată de
către Shelling and Torres-Ronda (2016). Formatul menționat înseamnă conceperea unui
exercițiu fundamental urmat de un exercițiu complementar sau compensator și, în final,
de un exercițiu de aplicare.

 Prin „exerciții fundamentale” se înțelege acele exerciții poliarticulare care implică

o mișcare globală și afectează principalele structuri musculo-scheletice. In funcție
de specificul ședinței, exercițiile fundamentale vor prezenta mai mult sau mai
putina asemănare cu acțiunile sportului.
 Exercițiile complementare se caracterizează prin solicitarea unor grupe musculare
secundare in cadrul gestului tehnic.
 Exercițiile compensatorii, care vizează corectarea asimetriilor si dezechilibrelor,
ajuta la minimizarea riscului de accidentare; Sunt proiectate si executate după
criterii biomecanice si kineziologice riguroase astfel încât sa se adapteze
anatomiei si corectării posturale a sportivului.
 În concluzie, exercițiile de aplicare sunt cele care facilitează acțiuni musculare
asemănătoare sau identice gestului tehnic, reproducând atât traseele articulare, cât
și viteze de execuție. În funcție de nivelurile de aproximare a diferitelor exerciții,
pot fi incluse acțiuni care necesită luare de decizii.

O B IECTIVE

 Realizarea in fiecare dintre cele patru manifestări psihosocial -motorii care apar in
toate sporturile de echipă cel mai înalt grad de eficacitate si eficiență
neuromusculară specifică pentru a asigura sau depăși schimburile de energie
dorite si neașteptate, atunci când aceste performante apar in timpul competiției.
 Asigurarea dezvoltării și optimizării acelor caracteristici și manifestări de forță
decisive în fiecare specialitate, cum ar fi forța utilă adecvată gestului sportiv,
diferiții indici de forță maximă (RFD), sau deficitele de forță pentru diferitele
acțiuni gestuale.
S ISTEME CARE INTEGREAZĂ AA DE CALITĂȚI SPECIFICE .

AA A L CALITĂȚII SPECIFICE FORȚEI DE DEPLASARE

AA referitor la calitatea specifică a forței de deplasare este alcătuit din toate acele
acțiuni cu si fără minge, de durata si intensitate variabile, în care deplasarea are loc în
funcție de condițiile suporturilor folosite. Include toate tipurile de alergări (în față,
laterale sau în spate), schimbări de direcție și direcție, viraj, fente, accelerare, decelerare
sau frânare etc., unde principiile de bază ale mișcărilor sunt axate pe precizie și aplicare
eficientă a unei anumite forțe într-un spațiu si timp optim .

AA AL CALITĂȚII SPECIFICE FORȚEI DE SĂRITURI

AA referitor la calitatea specifică a forței de săritură este alcătuit din toate acele
acțiuni cu si fără minge, de durata si intensitate variabile, in care se produce un salt;
Impulsul inițial menționat, care poate fi unipodal sau bipodal , static sau în mișcare,
unde apare o fază de aer a corpului însuși cu o incidență mai mare în deplasarea
verticală)

AA AL CALITĂȚII SPECIFICE PUTERII DE LUPTĂ

AA referitor la calitatea specifică a forței de luptă este alcătuit din toate acele acțiuni
cu și fără minge, de durată și intensitate variabile, în care cel puțin doi jucători își
dispută o poziție sau o traiectorie interpunând un segment al corpului sau întregul corp
pentru a ieși victorios dintr-o dispută, cum ar fi protecția mingii, încărcări, placări,
demarcări sau lupta pentru poziție.

AA A L CALITĂȚII SPECIFICE A FORȚEI IN ACȚIUNILE CU MINGEA

AA se referă la calitatea specifică a forței în acțiunile cu mingea; este alcătuit din

toate acele acțiuni de durată și intensitate variabilă în care are loc contactul cu mingea,
precum controlul, conducerea, pasele, lovirea la poartă, degajările, loviturile cu capul,
etc.
1. 5. Referințe

Arjol, J. (2012). Planificarea curentă a antrenamentului de fotbal: analiza comparativă a

abordării structurate și periodizării tactice. Motor Action Magazine, 8, 27–37.

Badillo, J. J., Sánchez, L., Pareja, F. și Rodríguez, D. (2017). Viteza de execuție ca

referință pentru programarea, controlul și evaluarea antrenamentului de forță. Madrid:
ERGOTECH

Bompa, T.O., & Carrera, M.C. (2005). Antrenamentul de periodizare pentru sport.
Planuri de forță și condiționare bazate pe știință pentru 20 de sporturi (ed. a 2-a).
Champaign: Cinetica umană.

Borotikar, B., Newcomer, R., Koppes, R., & McLean, S. (2007). Efectele combinate ale
oboselii și luării deciziilor asupra posturilor de aterizare ale membrelor inferioare ale
femeilor: contribuții centrale și periferice la riscul de rănire a LCA. Clinical
Biomechanics, 23(1), 81-92. doi:10.1016/j.clinbiomech.2007.08.008

Calleja-González, J., Mielgo-Ayuso, J., Sampaio, J., Delextrat, A., Ostojic, S.,
Marquez-Jiménez, D., ... Terrados, N. (2018). Scurte idei despre recuperarea bazată pe
dovezi în sporturile de echipă. Journal of Exercise Rehabilitation, 14(4), 545-550.
doi:10.12965/jer.1836244.122

Colosio, A. L., Lievens, M., Pogliaghi, S., Bourgois, J. G. și Boone, J. (2020). Indicele
frecvenței cardiace estimează metabolismul aerob la jucătorii profesioniști de fotbal.
Journal of Science and Medicine in Sport, 23(12), 1208–1214.
https://doi.org/10.1016/j.jsams.2020.04.015

Cos, F., Gómez, A., Guitart, M., & Pons, E. (2015). Ghidul clinic al leziunilor
musculare 3.0. În Futbol Club Barcelona & Aspetar (Eds.), Prevenirea leziunilor
musculare (pp. 30-41). Barcelona.
Cos, F., & Porta, J. (1998). Gama optimă de mișcare în antrenamentul de forță pentru
sănătate. ROȘU, XII(3), 5-10.

Cos, M., & Cos, F. (1999). Interpretarea alterărilor sistemului musculo-scheletic.

Beneficiile lucrului excentric și concentric. Efectele inactivității și imobilizării asupra
mușchilor. Arhivele Medicinei Sportive, XVI(74), 633-638.

Faxon, F., Sanni, A. și McCully, K. (2018). Rezistența mușchilor ischio-coardei la

subiecții cu leziuni anterioare cunoscute. Journal of Functional Morphology and
Kinesiology, 3(56). doi:10.20944/preprints201810.0186.v1

Fort-Vanmeerhaeghe, A., Romero-Rodríguez, D., Lloyd, R., Kushner, A., & Myer, G.
(2016). Antrenament neuromuscular integrativ la sportivii tineri. Partea a II-a: Strategii
pentru prevenirea accidentărilor și îmbunătățirea performanței. Strength and
Conditioning Journal, 38(4), 9-27. doi:10.1519/SSC.0000000000000234

Gómez, A., Roqueta, E., Tarragó, J. R., Seirul lo, F., & Cos, F. (2019). Antrenament de
e-sport în echipă: antrenament coadjuvant la FCB. Apunts Educació Física i Esports,
138, 13–25. https://doi.org/10.5672/apunts.2014-0983.cat.(2019/4).138.01

Gorman, J.C., Dunbar, T.A., Grimm, D. și Gipson, C.L. (2017). Înțelegerea și

modelarea echipelor ca sisteme dinamice. Frontiers in Psychology, 8 (JUL), 1–18.
https://doi.org/10.3389/fpsyg.2017.01053

Harper, D.J., Carling, C. și Kiely, J. (2019). Cereri de accelerare și decelerare de

intensitate ridicată în sporturile de echipă de elită Jocul competitiv de meci: o revizuire
sistematică și meta-analiza studiilor observaționale. Medicină sportivă, 49(12), 1923–
1947. https://doi.org/10.1007/s40279-019-01170-1

Hristovski, R., Balague, N., Daskalovski, B., Zivkovic, V., & Naumovski, M. (2012).
Abordarea sistemelor complexe liniare și neliniare a sportului. Diferențele explicative și
aplicații. Cercetare în educație fizică, sport și sănătate, 1(1), 25–31

Kannekens, R., Elferink-Gemser, M.T., & Visccher, C. (2009). Abilități tactice ale
echipelor de fotbal de tineret de clasă de cuvinte. Journal of Sports Sciences, 27(8),
807–812.

Matveev, L. (2001). Teoria generală a antrenamentului sportiv (Paidotribo).

Michalsik, L.B., Madsen, K. și Aagaard, P. (2014). Performanța meciului și capacitatea
fiziologică a jucătoarelor de handbal de echipă de elită. Jurnalul Internațional de
Medicină Sportivă, 35(7), 595–607. https://doi.org/10.1055/s-0033-1358713

Moras, G. (1994). Pregătire integrală în volei. Barcelona: Paidotribo.

Orth, D., van der Kamp, G. J. P., Memmert, D. și Savelsbergh, G. J. P. (2017). Acțiunile
motorii creative care apar din variabilitatea mișcării. Frontiers in Psychology, 8 (OCT),
1–8. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2017.01903

Pérez, H. S., & Gutierrez-Braojos, C. (2012). Competența de a învăța să înveți și de

învățare autoreglată. Poziții teoretice. Editorial. Facultatea, 16(1), 5–13.

Platonov, V. (2001). Teoria generală a antrenamentului sportiv olimpic (Paidotribo).

Pons, E., Martin, A., Guitart, M., Guerrero, I., Tarragó, J. R., Seirul lo, F., & Cos, F.
(2020). Antrenament în sporturi de echipă: optimizarea antrenamentului la Fútbol Club
Barcelona. Apunts Educație fizică și sport, 142, 55–66.

Rico-González, M., Pino-Ortega, J., Nakamura, F. Y., Arruda Moura, F., Rojas-
Valverde, D. și Los Arcos, A. (2020). Trecutul, prezentul și viitorul metodelor de
urmărire tehnologică pentru evaluarea variabilelor tactice în sporturile de echipă: o
revizuire sistematică. Proceedings of the Institution of Mechanical Engineers, Part P:
Journal of Sports Engineering and Technology, 234(4), 281–290.
https://doi.org/10.1177/1754337120932023

Seirul·lo Vargas, F. (1993). Pregătirea fizică aplicată sporturilor de echipă: handbal.

Caietele Tehnice Pedagogice ale INEF de Galicia nr. 7.

Seirul·lo Vargas, F. (1998). Pregătirea fizică în sporturile de echipă. Curs

postuniversitar de pregătire fizică. La Coruna. manuscris nepublicat

Seirul·lo Vargas, F. (2017). Antrenament în sporturi de echipă. Barcelona: Biocorp

Europe.

Schelling, X. și Torres-Ronda, L. (2016). O abordare integratoare a antrenamentului de

forță și putere neuromusculară pentru baschet. Strength and Conditioning Journal,
38(3), 72-80. doi:10.1519/SSC.0000000 000000219
Steiner, S., Seiler, R. și Cooke, N.J. (2017). Editorial: Înțelegerea coordonării cu succes
a comportamentului echipei. Frontiers in Psychology, 8 (OCT), 1–2.
https://doi.org/10.3389/fpsyg.2017.01869

Stiff, M.C., & Verkhoshansky, Y. (2000). Superantrenament (Paidotribo).

Solé, J. (2008). Teoria antrenamentului sportiv. Barcelona: Sicropat Sport.

Tarragó, J. R., Cos, F., Gordillo, A., Lizarraga, M. A., & Martín, J. A. (2005). Patologia
musculară în sport. În R. Balius (Ed.), Reabilitarea fizică a leziunii musculotendinoase.
Diagnostic, tratament și recuperare funcțională (p. 83-89). Barcelona: Masson.

Tarragó, J. R., Massafret-Marimón, M., Seirul lo, F., & Cos, F. (2019). Antrenament
pentru sporturi de echipă: antrenament structurat la FCB. Apunts Educació Física i
Esports, 137, 103–114. https://doi.org/10.5672/apunts.2014-0983.cat.(2019/3).137.08

Torrents, C., & Balagué, N. (2018). Teoria sistemelor dinamice și antrenament sportiv.
Baltic Journal of Sport and Health Sciences, 1(60), 72–83.
https://doi.org/10.33607/bjshs.v1i60.609

Vickers, J.N. (2007). Antrenamentul percepției, cogniției și deciziei: Ochiul liniștit în

acțiune (H. Kinetics, Ed.).

Young, W.B. (2006). Transferul antrenamentului de forță și putere la performanța

sportivă. Jurnalul Internațional de Fiziologie și Performanță Sportului, 1(2), 74-83.
doi:10.1123/ijspp.1.2.74