CĂTRE GALATEEA (1965)

de Nichita Stănescu

Neomodernismul se manifestă în literatura română începând cu 1960; liderul generației șaizeciste este
considerat Nichita Stănescu, al treilea poet care aduce inovație în lirica românească, după Mihai
Eminescu și Tudor Arghezi. Alți reprezentanți sunt: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Iliana Mălăncioiu,
Fănuș Neagu și Leonid Dimov.

:Trăsăturile neomodernismului din lirica lui Stănescu

reinterpretarea miturilor; ludicul (jocul); ironia;

ambiguizarea limbajului până la ermetism (codificare);

utilizarea metaforei în abordarea marilor teme ale liricii;

reflecția filozofică; intelectualismul (limbaj, abordare, teme);

încercarea de a redefini poezia prin lupta cu verbul;

temă preferată este lupta sinelui cu sinele, respectiv confruntarea dintre creator și gânditor

- exemple de volume/poezii: Sensul iubirii (volumul de debut, 1960), O viziune a sentimentelor, Dreptul
la timp, În dulcele în stil clasic, Necuvintele

Îţi ştiu toate timpurile, toate
mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi
sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare
anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta,
şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi
secunda
şi nu mai am răbdare şi
genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de
tine,
atât de departe, încât nu mai
există aproape -
după-amiază, după-orizontul,
dincolo-de-marea..
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu
mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul
şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l
îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii
niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează
bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui
prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale
vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale
sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de
piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi
mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Către Galateea face parte din volumul Dreptul la timp publicat în 1965, în care lirismul este
interiorizat și reflexiv. Ea constituie o artă poetică neomodernistă deoarece prezintă concepția poetului
despre poezie și rolul poetului și raportul acestuia cu lumea și creația; astfel în poezia lui Stănescu se
observă un raport inversat creator – operă în sensul în care artistul este cel născut de operă.
 În manieră neomodernistă Nichita Stănescu reinterpretează miturile și surprinde în poezia sa
scindarea eului, conștiința sciziunii și relația creatorului-creației cu timpul. Astfel mitul lui Pygmalion,
sculptorul care s-a îndrăgostit de propria creație, este reinterpretat. În vechiul mit Pygmalion, fascinat de
une dintre statuile create de el din fildeș, a implorat-o zeița Afrodita să o însuflețească; aceasta i-a
îndeplinit dorința și din iubirea celor doi s-a născut fiu lor, Pathos. Semnificația numelui său (patimă) este
dublă, pasiune și suferință, sugerând faptul că în procesul creației artistul se dedică artei sale și se sacrifică
pentru a o realiza.

În poezia lui Stănescu mitul este reinterpretat în sensul în care raportul dintre creator și creație
este unul răsturnat: creatorul își imploră opera să-l nască „naște-mă, naște-mă”. Astfel, este surprinsă
relația creator – operă în cadrul unui cuplu inedit creator/timp – operă/femeie.

Tema poeziei o reprezintă cunoașterea – naștere revelată în procesul creației, după cum se
observă în debutul poeziei „Îți știu”, și în verbul la imperativ reluat la finalul fiecărei strofe „naște”.

Titlul poeziei trimite la mitul lui Pygmalion dar în formă inversată deoarece în acest context
poetul se imaginează în ipostaza celui născut de operă.

Modul de expunere utilizat în text este monologul adresat, fapt observat în prepoziția „către”
din titlu, prezența verbului la imperativ „naște” și persoana a II-a la verb „știi”, la pronume „îți” și la
adjectivele pronominale posesive „ta”, „tău”, „tale”.

Se observă în text utilizarea lirismului subiectiv în text prin prezența mărcilor subiectivității, al
alternarea formelor la persoana I și a II-a a verbului „știu - știi” și a adjectivului pronominal posesiv „meu
- tău”.

Din punct de vedere compozițional, poezia este organizată în trei secvențe corespunzătoare
celor trei strofe inegale ale poeziei. Simetria textului este asigurată de prezența verbului la indicativ
prezent „știu” în debutul fiecărei strofe și a structurii imperative „naște-mă” la finalul fiecăreia dinre ele.
Elementul de recurență al poeziei îl costituie „genunchiul”, un simbol al rugăciunii ce redă adorația;
astfel poetul / creatorul o invocă pe Galateea, femeia / opera, să-i dea viață, adică să-i dea „dreptul la
timp”.

Prima secvență a poeziei enumeră atributele operei știute doar de artist „îți știu” și exprimate în
formă concretă prin însușirile femeii iubite: umbra, tăcerile, sânul, mersul, melancolia, sprâncenele,
bluza, inelul. Patima (pasiunea) bărbatului se relevă în adorația femeii iubite prin adresarea directă „și
nu mai am răbdare”. Rugăciunea artistului exprimată prin structura la imperativ „naște-mă” îl plasează
pe poet în ipostaza celui nenăscut care-i cere operei / femeii viața.

În a doua secvență la fel can în prima discursul liric se organizează în jurul celor două verbe
„știu” și „naște”. Verbul „știu” îl indică pe creator iar „naște” imaginează pe operă având enigmatica
abilitate de a-i da viață creatorului, de a-i oferi „dreptul la timp”.

Indicii spațio-temporali din strofa a II-a „dincolo-de-marea”, „după-amiaza”, „după-orizontul”

exprimă metaforic faptul că artistul cunosaște inefabilul (=ceea ce nu se poate exprima prin cuvinte)
operei. Se observă aici că planul cunoașterii se aprofundează și depășește cadrul atributelor revelate,
concrete.

Jocul cuvintelor antrenează categoriile „aproape - departe”; iar vizionarismul se abstractizează:

„știu tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât nu mai există aproape”.

Se observă aici o ruptură între planul conștiinței și planul expresiei: „știu tot (...) atât de departe,
încât nu mai are nici nume.”.

Metafora „genunchiul pietrelor” sugerează o comunicare intimă în cadrul relației poet – lume.
Lumea se organizează prin cântec după chipul și asemănarea artistului, amintind de mitul lui Orfeu;
astfel, verbul „îngână” semnifică deopotrivă „cântă” și „imită”. Prin cântec / poezie lumea reală devine o
copie/mimesis a lumii plăsmuite (create) de artist.

A treia secvență a poeziei îl înfățișează pe artist ca centru / suflet al operei: „bătaia inimii care
urmează bătăii ce-o auzi”. Elementele lumii, „copacii”, „râurile”, „pietrele” sunt doar niște umbre ale
artei; materia se naște din operă, capătă (primește) sens prin ea, iar artistul constituie puntea ce leagă
opera și materia.

Opera naște propriul univers prin intermediul artistului care se oferă ca model al lumii.

Imaginarul inedit al poeziei este edificat prin reprezentarea elementelor abstracte în formă
concretă. Cele trei strofe sugerează diferite trepte ale cunoașterii de la perceptibil la imperceptibil; astfel
elementele imaginarului poetic sunt și elemente ale cunoașterii poetice.