Elegia este specia genului epic in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete, de

nostalgie, ajungand de la melancolie la fericire.

Poezia “ Scara la cer “ face parte din volumul de poezii a lui Marin Sorescu, intitulat sugestiv “
Puntea “ deoarece aceste creatii au fost dictate sotiei sale in timp ce poetul se afla pe patul de
suferinta, inaintea mortii.
Simtindu-se pe puntea care leaga viata de moarte, Sorescu a avut taria morala de a accepta
idea sfarsitului iminent si de a-l exprima in aceasta poezie.
Sorescu intrazareste in suferinta sa semne povestitoare de moarte. O panza de paianjen tesuta
intr-un colt al camerei de suferinta, pe tavan i se pare un semn premonitorium.
Simtindu-si sfarsitul din ce in ce mai aproape “ un fir de paianjen / … / In fiecare zi observ / Cum
se lasa tot mia jos “ .
Parca divinitatea ii trimite “ o scara la cer “, poetul fiind constient k nu se poate opune mortii si
poruncii Dumnezeiesti ; “ Mi se arunca de sus “ .
Poetul simte, asadar, chemarea si izbavirea trimise de divinitate ca o salvare si binecuvantarea
sufletului.
Memoriabile prin emotia puternica pe care o transmite sunt versurile urmatoare din care
reiese, cutremurator suferinta povocata de boala necrutatoare a “ celui ce am fost “, al carui trup slabit
de durere este totusi prea greu pentru a se inalta la cer : “ Desi am slabit ingrozitor de mult,/ Sunt doar
fantoma celui ce am fost, / Ma gandesc ca trupul meu / este totusi prea greu pentru scara asta delicata
“.
Ultimele versuri sunt de o sensibilitate unica in lirica lui Marin Sorescu, impresionand sfasietor
prin dorinta ca sufletul sau sa ajunga la Dumnezeu : “ Suflete ia-o tu inainte, / Pas! Pas ! .
Poetul se detaseaza de propria suferinta, constietizand ca sfaristul e aproape cautand in lumea
reala elemente care sa faca legatura cu cea de dincolo, semne concrete ca se afla pe drumul fara
intoarcere dintre viata si moarte. El este, ca orice crestin, increzator ca sufletul sau va fi primit in cerri,
de unde i se si trimite scara delicata pe care acesta sa urce “ Pas! Pas !.
Poezia ,,Scara la cer" face parte din ultimul volum de poezii al lui Marin Sorescu, intitulat
sugestiv "Puntea", intrucât aceste creații au fost dictate soției sale in timp ce poetul se afla pe patul de
suferință, înaintea morții. Simțindu-se pe "puntea" care leaga viața de moarte, Sorescu a avut tăria
morală de a accepta ideea sfârșitului iminent și de a-1 exprima liric în această poezie.
Titlul poeziei "Scara la cer" semnifică moartea prevestitoare a poetului, acesta interpretându-și
liric semnele morții.
Tema poeziei este chiar moartea, văzută ca o punte de legătură cu sferele înalte ale divinității,
ale lumii situate dincolo de orice determinare temporală. Poetul pășește pe nesimțite în spațiul
transcendent, trupul lui suferind un proces de imaterializare treptată, până la șoapta abia perceptibilă,
ultimă, a sufletului ce se risipește in neant.
Prima strofă reprezintă evidențierea realității care îl înconjoară pe poet, realitate ce nu i-a fost
nicio secundă străină, acest lucru fiind întărit chiar de contextul scrierii poeziei. Motivul firului de
păianjen este echivalent cu viața trecătoare, fragilă în esență. Păianjenul, văzut în calitate de demiurg,
de călăuză a sufletelor, de mijlocitorîntre două tărâmuri, lumea terestra și lumea divină, simbol al
înțelepciunii în multe mituri ale lumii. Prin intermediul fragilității firului de păianjen, este clarificată
chiar dela început delicatețea ideii poeziei, dinainte de a se concretiza în totalitate tema și de acăpăta
o direcție.
Cea de-a doua strofă înfățișează realitatea iminentă, firul de păianjen care se apropie din ce în
ce mai mult de poet, adică trecerea în neființă pe care acesta nu o poate evita. Cu toate acestea,

1
imaginea pe care Sorescu o creează pentru acest eveniment neplăcut este una care transmite o
puritate deosebită, metaforizând-o ca fiind o ,,scară la cer” care îi este aruncată, semnificând
chemarea. Acesta simte că este chemat, simte menirea și izbăvirea ce îi sunt trimise de divinitate, ca o
salvare și binecuvântare a sufletului.
Memorabile prin emoția puternică pe care o transmit sunt următoarele versuri,din care
transpare, cutremurător, suferința provocată de boala necruțătoare a "celui ce am fost", al cărui trup
slabit de durere este totuși prea greu pentru a se înălța la cer: "Deși am slăbit îngrozitor de mult, / Sunt
doar fantoma celui ce am fost, / Mă gândesc că trupul meu / Este totuși prea greu / Pentru scara asta
delicată". Acestea ar mai putea semnifica și imposibilitatea omului, ființei materiale de a se elibera de
tot ceea ce a trăit și a reușit să concretizeze de-a lungul existenței sale, de păcatele sale, de greutățile
întâmpinate, pentru că toate acestea sunt și în directă legătură cu trupul, acesta fiind singura
certitudine a existenței fiecărei ființe, și astfel, neputând avea o spovedanie completă și considerându-
se prea greu pentru a se putea desprinde de corp și a trece într-o lume ,,a sufletului”. Consider că
reprezintă o metaforă pentru nepregătirea omului pentru momentul morții sale.
Ultimele versuri sunt de o sensibilitate unică în lirica lui Marin Sorescu, impresionând sfâșietor
prin dorința ca sufletul său să ajungă la Dumnezeu: "-Suflete, ia-o tu inainte, / Pas! Pas!".
Forța poeziei constă în puterea de detașare a poetului de propria suferința, putând să
conștientizeze lucid faptul că sfârșitul e aproape, căutând în lumea reală elemente care să facă legătura
cu cea de dincolo, semne concrete că se afla pe drumul fără întoarcere dintre viață și moarte. Poetul
nu alunecă în misticism sau în fanatism religios, dar este, ca orice creștin, încrezător ca sufletul lui va fi
primit în ceruri, de unde, de altfel, i se și trimite scara delicată, pe care acesta avea să urce "Pas! Pas!
Versurile finale sunt de o frumusețe copleșitoare, care face de prisos comentariul. De o rară
simplitate, poemul are totuși o profunzime frumos conturată și menținută cu ajutorul ultimelor două
versuri. Onomatopeea repetată din ultimul vers dă cititorului o senzație aproape fizică a alunecării în
moarte. Înainte de tăcere, limbajul însuși se “îngustează” , se restrânge, moare și el, dar puterea lui de
sensibilizare rămâne aceeași, poate chiar se amplifică prin simplitatea sa.
Din propria alunecare inspre moarte, Marin Sorescu face o literatura extraordinara, avand forta
morala de a se studia si analiza, de a accepta ideea sfarsitului iminent, fixandu-l in poezie. Spectator al
propriei suferinte, poetul gaseste in jur semne premonitorii, pe care le interpreteaza si le "epuizeaza"
intr-o lirica densa, concentrata, plina de sentimentul mortii: "Un fir de paianjen/ Atarna de tavan,/
Exact deasupra patului meu.// In fiecare zi observ/ Cum se lasa tot mai jos.// Mi se trimite si/ Scara la
cer -zic,/ Mi se arunca de sus!". Poetul atinge performanta rara de a fin concomitent, subiectiv si
obiectiv, scufundat in durere si ridicandu-se din ea, pentru a o intelege, trup chinuit, in agonie, si spirit
liber, ca o flacara. Imaginea unei lumanari arzand, care se consuma intretinand flacaruia palpaitoare si
lumina raspandita de ea, este potrivita pentru a vizualiza splendidul efort al poetului. El nici nu
blestema, nici nu se inchide in tacere -deschizande-se, prin creatie, catre Marele Creator, vazad si
recunoscand intr-un fir de paianje, care atarna de tavanul unei camere de spital, o scara "delicata", o
scara "la cer", aruncata "de sus". Raspunsul si reactia lui -la acest semn de chemare- sunt antologice:
"Desi am slabit ingrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Ma gandesc ca trupul meu/
Este totusi prea greu/ Pentru scara asta delicata.// -- Suflete, ia-o tu inainte,/ Pas! Pas!".
Versurile finale sunt de o frumusete coplesitoare, care face de prisos comentariul. De o rara
simplitate, poemul are totusi adancimea unui lac fara fund. Traseul pe care il urma, in general, poezia
lui Sorescu, de la familiar si cotidian la fundamental, s-a facut aici si mai mic, s-a esentializat, poetul
pastrand insa, chiar si acum, povestea, ca o carnatie si o "incarnare" a Ideii. Onomatopeea repetata din
ultimul vers da cititorului o senzatie aproape fizica a alunecarii in moarte. Inainte de moarte, inainte de

2
tacere, limbajul insusi se "ingusteaza" , se restrange, moare si el, consumat intr-o ultima interjectie.
Ramane in urma inca o capodopera, ramane in urma opera unui mare poet.
Seninatatea presimtirii sfarsitului este, in acest poem, transpusa in limbajul parabolei, iar
gravitatea si tensiunea dramatica inerente acestui moment existential sunt mascate prin degajarea
ironica si firescul tonului (caracteristica a intregii opere a scriitoruluI).
Pastrarea subtila a echilibrului fragil intre tristete si seninatate, solemnitate si nonsalanta,
dramatism si bonomie in reprezentarea lirica a mortii aminteste de Tudor Arghezi (De-a v-ati ascuns,
De ce-as fi trist?) Limbajul parabolei presupune doua niveluri de semnificatie: unul - direct, propriu;
altul - neexprimat, sugerat, figurat.
Ca in parabola, structura poeziei este aceea a unei comparatii implicite care porneste de la
particular, ajungand sa-i atribuie acestuia o semnfficatie generala.
La primul nivel de semnificatie, remarcam un scenariu narativ alcatuit in jurul unui act cotidian
banal: contemplarea unei panze de paianjen care atarna de tavan, deasupra patului:

"Un fir de paianjen

Alama de tavan,
Exact deasupra patului meu. II in fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos".
La cel de-al doilea nivel de semnificatie, imaginile se incarca, in context, de conotatiile trecerii
spre moarte: patul, firul de paianjen - definit, prin metafora, "scara la cer" -, trupul slabit si, totusi, prea
greu "pentru scara asta delicata"; sugestia chiar a despartirii insesizabile a sufletului de trup - devin,
contextual, simboluri ale inaintarii catre moarte, percepute ca act al vietii insesi. in limbajul parabolei,
alunecarea in moarte este comparata cu o ridicare la cer, elevatie a sufletului eliberat de prea greul
trupului; pe o imperceptibila .scara" ce "se arunca de sus":
"Mi se trimite si
Scara la cer - zic,
Mi se arunca de sus! II Desi am slabit ingrozitor de mult,
sunt doar fantoma celui ce am fost,
Ma gandesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata".
Dramatismul acestui moment existential este camuflat in finetea autoironiei, in degajarea
umoristica a tonului si in oralitatea colocviala, lipsita de solemnitate, a limbajului artistic:»- Suflete, ia-o
tu inainte, Pas! Pas!"
Desolemnizarea (caracteristica poeziei lui Marin SorescU), atat in planul expresiei cat si in cel al
substantei, vizeaza locuri comune ale gandirii si poeziei.
Ca in multe poeme ale autorului, lirismul este indirect. Exprimarea confe-siva a eului poetic este
mascata prin naratie. Introducerea secventelor de monolog interior si monolog adresat se face prin
folosirea unor marci distinctive: verbul dicendi in relatie de incidenta (,,Mi se trimite si
Scara la cer - zic,
Mi se arunca de sus!") si respectiv substantivul in vocativ alaturat verbului la imperativ ("-
Suflete, ia-o tu inainte []").
Integrand procedee ale prozei narative si nerespectand structura prozodica traditionala
(poemul este scris in vers libeR), sfera de expresivitate a liricului este, in chip temerar, mult largita
dincolo de categoriile poeziei, dar nu si dincolo de poetic.