Leoaică tânără, iubirea, de Nichita Stănescu (comentariu literar / analiză

literară)
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor din 1964, în care Nichita
Stanescu (1933-1983), prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului
poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se
prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Tema o
constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are
asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele totodată.

Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul
liric este puternic, marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.Titlul este exprimat printr-o
metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma
unui animal de pradă agresiv, „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea”.

Structură, compoziţie, limbaj poetic

Poezia este structurată chiar de către Nichita în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe. Prima strofă
exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare „în faţă” eului liric,
având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l „de faţă”.
Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de
eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aştepta ca
acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „mi-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat
[...] de faţă”.

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un' sentiment nou, necunoscut -
iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi
deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legi proprii, într-un joc
al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura, / Când mai larg când mâi aproape, /
ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centram mundi”, un nucleu existenţial,
care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.

Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că
apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile,
mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este
extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două”,
curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau
poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.

Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene” fiind metafora iubirii agresive,
insinuante, devoratoare pentru eul liric. Şinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare
a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai
ştie”, poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment
extrem de puternic. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, ştie că
iubirea este perfidă, are „mişcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un
deşert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime
vieţii „înc-o vreme / şi-ncă-o vreme...”. Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cât timp iubirea îl va
ferici.

Poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească
ce capătă puteri demiurgice asupra Sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se
reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment. Imaginile poetice se individualizează prin
transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru „obiectul” iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o
unică metaforă.

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică poetului Nichita Stănescu, a
cărui interpretare implică transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică prin originalitatea metaforelor şi simetria
compoziţiei, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor.

Poet neomodernist, Nichita Stănescu a scris „un imn involuntar dedicat Maiestăţii sale Cuvântul şi antinomiilor lui
Necuvântul” (Constantin Crişan), o poezie originală prin expresivitate şi imagistica de o transparenţă
surprinzătoare. Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti şi o artă poetică, deoarece lirismul
subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale de
persoana I ale verbului „mi-am dus” şi pronumelui „mi-”, „m-”, „mă”, „meu”.

1
Structura textului poetic

Poezia Leoaică tânără, iubirea este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe inegale,
prima având 6 versuri, a doua 8 versuri, iar ultima 10 versuri.

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii
poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele totodată. Poezia Leoaică tânără,
iubireaeste o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de
intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.

Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată
a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin opoziţia
„iubirea”.

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice violente, care îi sare „în
faţă” eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l
„de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era
conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se
aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „colţii albi mi i-a înfipt
în faţă”, „m-a muşcat [...] de faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă” este vai laitmotiv prin care
se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă, a sufletului atacat de agresivul sentiment.

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un' sentiment nou, necunoscut -
iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi
deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legi proprii, într-un joc
al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura, / Când mai larg când mâi aproape, /
ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centram mundi”, un nucleu existenţial,
care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.

Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că
apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile,
mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este
extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două”,
curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau
poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.

Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene” fiind metafora iubirii agresive,
insinuante, devoratoare pentru eul liric. Şinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare
a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai
ştie”, poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment
extrem de puternic. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, ştie că
iubirea este perfidă, are „mişcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un
deşert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime
vieţii „înc-o vreme / şi-ncă-o vreme...”. Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cât timp iubirea îl va
ferici.

În spirit neomodernist, poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita
Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul
lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea
transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric.

Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea
stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească. Sensul ambiguu al efervescenţei
interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă se concretizează prin elemente ale feţei:
„sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe
lumea la fel ca înainte.

Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică tânără”, „mişcările viclene”
2
potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare. Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează
sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă
temătoare a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.

Expresivitatea neomodernistă

Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea stilului, care conferă persuasiune stării
emoţionale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte şi expresii din limbajul colocviul: „mă pândise”, „i-a înfipt”
„de-a-dura”, „ţâşni”, „alene”. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor,
sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată recentă cu efecte
năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.

Imagistica inedită a liricii stănesciene este a adevărată aventură spirituală şi lingvistică, ce defineşte un inovator al
Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai „un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi
o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o
mare profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia într-un «loc» nou, cu care nu eram obişnuiţi” (Ştefania
Mincu)

Repere teoretice

Poezia, care trecuse - ca şi proza, de altfel - printr-o stare de lâncezeală în aşa-numita perioadă proletcultistă,
cunoaşte o revigorare începând cu anii ’60, când vorbim de neomodernism, orientare lirică a poeziei ce va pune în
evidenţă expansiunea imaginaţiei, revirimentul, luciditatea şi fantezia, sensibilitatea şi ironia, erotismul şi
confesiunea, elemente suprarealiste şi ermetice, universul afectiv al omului contemporan. Se diversifică şi
formulele artistice, poeţii reprezentativi identificându-se printr-un limbaj poetic inedit, surprinzător. Printre
neomodernişti se înscrie si Nichita Stanescu, poet de marcă, numit de Eugen Simion „un poet al transparenţei”.

Enunţarea ipotezei

Concepţia despre noua poezie şi-a „declarat-o”, de multe ori, în versuri (arte poetice), preocupat fiind de raportul
artistului cu lumea, cu sine, cu materia-cuvânt. Marele Nichita a considerat că: „... a cunoaşte nu înseamnă a
elucida”; „adevărurile se descoperă, nu se inventează”; „adevărul artei este mai concret decât cel al naturii”;
„poetul trebuie să comunice unicul”, prin „modul atât de dulce de a se întâlni două cuvinte”. Printre multele volume
se înscrie la loc de cinste şi O viziune asentimentelor, ale cărui poezii surprind prin lirismul pur, lăsând impresia că
alcătuiesc „un roman al unei idile” (Matei Calinescu).

Acestea încântă prin neprefăcuta, dar complexa sinceritate lirică, ce poate fi descoperită şi în alte volume, cum ar
fi Sensul iubirii, unde îşi construieşte un original univers, datorat eului creator demiurgic, sau în dulcele stil clasic,
în care apare o întoarcere spre tandreţe şi sentimentalism. Aceasta se întâmplă după ce, în Dreptul la timp,
poeziile cunoscuseră un proces de intelectualizare şi de abstractizare a vizionarismului său.

În Oul şi sfera îşi dezvoltase „poezia despre poezie”, iar în Laus Ptolemaei propusese creaţii pe tema cunoaşterii,
acestea devenind disertaţii poetice pe tema adevărului, în timp ce în Necuvintele apar noi experienţe în sfera
cuvântului, care trebuie să rezolve „criza de identitate” ce încearcă să se lămurească prin lupta sinelui cu sine, iar
în Noduri şi semne doreşte să exprime marea experienţă a morţii, printr-o comunicare echivalentă cu aceea a
muzicii.

O viziune a sentimentelor rămâne însă „confesiunea” cea mai neprefăcută şi cea mai sinceră a unui eu aflat în
expansiune, erosul fiind prilej de comunicare a tulburării fiinţei.

Fundamentarea ipotezei

O asemenea poezie este şi Leoaică tânără, iubirea, prin titlu indicând, direct, tema iubirii. În centrul alcătuirii
poetice şi al conţinutului ideatic se găseşte întâlnirea fiinţei cu iubirea, întâlnire aflată sub semnul unor sentimente
puternice, despre care Nichita Stănescu însuşi scria: „Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi
exprima, le putem apropia de inimă sau respinge. Poezia nu este numai artă, ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul
vieţii”.

Întoarcerea spre poezia autentică şi spre marile teme ale acesteia - în poezia amintită, iubirea - este un prim
argument în favoarea încadrării în neomodernism. Noutatea viziunii poetice constă în asocierea animal sălbatic-
eros, pe baza sugestiilor de senzualitate agresivă, voluptate, tinereţe, forţă, precum şi în redarea consecinţelor pe
care le are iubirea asupra existenţei ulterioare a eului.

3
Întâlnirea eului cu dragostea are o temporalitate clară, „azi”, şi un caracter irevocabil, marcat de verbele la perfect
compus: „mi-a sărit”, „mi-a înfipt”, „m-a muşcat”. Năvala iubirii-leoaică are asupra conştiinţei şi sensibilităţii poetului
un efect devorator, contactul fiind dureros („m-a muşcat”), după ce îl pândise încordat, pregătind saltul: „mi-a sărit
în faţă”, provocându-i surprindere şi parcă nedumerire.

Urmarea este o transfigurare a eului, care cunoaşte starea a iubi, leoaica-iubire acaparându-l. Dragostea
invadează şi copleşeşte fiinţa, năruind şi realcătuind universul, după alte legi. Reinventarea unei lumi, în care se
poate desfăşura o poveste de iubire, este proprie neomodernistului Stănescu; eul lui, sensibilizat şi năucit de
violenţa iubirii, percepe altfel formele - cercul naturii; culorile - curcubeul tăiat în două şi cântecul - ciocârliile.

Natura devine „cerc de-a dura, / când mai larg, când mai aproape”. Cercul poate fi identificat cu legendara roată
ale cărei jumătăţi androginice erau în veşnică alergare şi căutare, pentru întregirea totului, a fiinţei înţelepte şi
puternice; dintr-o iubire perfectă, cercul fiind şi un simbol al perfecţiunii, nu se poate ieşi, pentru că eul îndrăgostit
nu se poate sustrage mirajului, mai ales că acesta se strânge în jurul îndrăgostiţilor. Dar cercul poate fi însuşi
ochiul poetului, care, îndrăgostit fiind, percepe altfel ceea ce se află în jurul său, îşi apropie spaţiul iubirii spre a-l
cunoaşte şi a-l supune.

Dragostea are un fel demiurgic de a transforma fiinţa, dar şi natura (lumea), impunând alte legi. Se petrece, deci, o
altă facere/geneză, când „natura / se făcu un cerc, de-a dura”. Cercul - în văzduh sau în apă -, ca semn al
armoniei originare, poate fi şi metaforă a „temniţei dorite” şi acceptate, pentru că a fi îndrăgostit înseamnă, implicit,
a fi rob al dragostei.

Erosul apare ca prilej de comunicare a tulburării fiinţei, care depăşeşte limitele temporale şi spaţiale: „Şi privirea-n
sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”. Motivul privirii este introdus prin
sugestivul verb „a ţâşni”, al cărui sens contextual este de o rară plasticitate; privirea s-a lichefiat, inundând spaţiul
„în sus”, urmărind să se întâlnească „lângă ciocârlii” - aproape de soare - cu auzul; iubirea conferă, aşadar, altă
menire simţurilor, căci îndrăgostitul poate auzi şi vedea „subt naltele, / unele, altele: erele, sferele” blagiene, pentru
că iubirea transcende limitele.

Eul (fiinţa) implică obiectele într-o relaţie imposibilă din punct de vedere logic, ca ecou al stării afective, cuvintele
mergând spre „logica extrem de îndrăzneaţă a metaforicului concentrat în jurul unui spaţiu eterat”, cât timp privirea
şi auzul se desprind de limite. O altă trăsătură a lirismului stănescian, de factură neomodernistă, este aspectul
conotativ al textului, datorat concretizării unor abstracţiuni - iubirea devine o leoaică arămie cu mişcări viclene, al
cărei spaţiu de mişcare este nisipul - şi abstractizării unor elemente concrete; astfel, sprânceana, tâmpla, bărbia
îşi pierd funcţiile concrete în starea de imponderabilitate a eului îndrăgostit, căci mâna nu le mai identifică, nu le
mai găseşte. Altfel spus, văzul (ochi, sprânceană), gândirea (tâmplă, cap) şi rostirea (bărbie, gură) sunt anulate,
rămânând doar starea de extaz, trăirea, dulcea senzaţie de farniente, prelungită „încă-o vreme, şi-ncă-o vreme...”.

Monologul liric, alcătuit din douăzeci şi patru de versuri, este diferenţiat în trei secvenţe poetice, inegale ca număr
de versuri, în funcţie de ideile şi sentimentele exprimate; prima secvenţă, cu aspect constatativ, numără şase
versuri, fiind un fel de „uvertură”; a doua, urmărind relaţia eului cu natura transformată pentru a corespunde
expansiunii acestuia, conţine opt versuri, iar ultima, dezvăluind trăirea intensă a eului extaziat, conţine zece
versuri.

Prozodia pune în evidenţă renunţarea la tiparele tradiţionale ce impuneau ca rima, ritmul şi măsura să fie perfecte.
Măsura este inegală, trădând frângerea neaşteptată a versului, ritmul nu există, iar rima - acolo unde apare - este
deosebit de comună, fără strălucire, pentru că acest aspect nu-i interesează pe neomodernişti, deci, nici pe
Nichita, declarat adept al imperfecţiunii voite (faţă/faţă, vreme/vreme, aproape/ape, bărbie/ştie).

Lirismul e despovărat de podoabele figuraţiei, limbajul poetic fiind inedit, ca şi viziunea iubirii. Poezia este o
mişcătoare confesiune despre dragoste, exprimată direct, implicând intimitatea şi senzualitatea eului. Figurile de
stil cel mai des întâlnite în lirica românească - epitetul, personificarea, comparaţia - sunt ca şi inexistente (fiind
puţine la număr, absente sau nesemnificative), dar acolo unde apar au putere de sugestie, precum comparaţia „se
făcu un cerc... când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”. Dar preferată de neomodernişti este
metafora (de toate tipurile), ca figură de stil complexă.

Astfel, metafora coalescentă din titlu (in prezentia) dezvăluie atât însuşirile iubirii - puternică, graţioasă şi vicleană
ca o felină -, cât şi trăirile eului surprins de atac şi uimit de violenţa acestuia; sugestivă este, de asemenea,
sintagma metaforică referitoare la privire: „curcubeu tăiat în două”, expresivă fiind şi metafora-implicaţie
(in absentia) „un deşert în strălucire”, acesta fiind spaţiul de mişcare al iubirii-felină, ce trece cu mişcări viclene,
acum alene (saltul încordat a dispărut); aşadar, metafora amintită poate sugera instabilitatea iubirii, care,
asemenea deşertului de nisip, devine periculoasă pentru cel ce nu cunoaşte regulile jocului şi nu le respectă, jocul
iubirii fiind viclean prin el însuşi; iubirea este ca nisipurile mişcătoare: nu-l acoperă pe cel ce lunecă prin mişcări
viclene, precum leoaica, dar poate produce „moartea” neştiutorilor ce acceptă riscurile „aventurii” erotice.

4
Concluzii

Eugen Simion consideră poezia „o romanţă cu ingenuităţi calculate, deconspirate în desfăşurarea versurilor, apoi
iar închise, pentru a face plăcere spiritului subţire”. Nichita Stănescu îşi „trăieşte” poezia; şi dacă el este doar „o
pată de sânge care vorbeşte”, creaţia lui închide în tăcere sensuri ce se cer descifrate, dar care - chiar şi atunci
când sunt luminate - rămân cu satisfacţia că tăcerea lor adâncă nu poate fi tulburată.

Referinţe critice

Ovid S. Crohmălniceanu, comentând noutatea creaţiei stănesciene, ajunge la concluzia că: „N. Stănescu îşi
propune a practica un lirism în care sentimentele, esenţializate, să fie trăite cu o asemenea intensitate, încât să
devină perceptibile ochiului minţii, să se organizeze într-o adevărată viziune [...]. Iubirea sensibilizează la
maximum întreaga noastră fiinţă. În ordinea viziunii, ea i se relevă poetului ca o nouă organizare a universului într-
un spaţiu contractat”.

Constantin Ciopraga subliniază că „N. Stănescu este un neliniştit, dar unul care-şi proiectează dramele pe un
ecran universal, eliberându-se oarecum de ele prin raportare la destinul uman în genere. [...] Timpul, Iubirea,
Moartea sunt nişte aproximaţii atâta vreme cât nici cifrele (matematică poetică) nu pot comunica precis, exact”.
Indiferent ce şi cât scrie, Nichita Stănescu îşi va concepe creaţia în funcţie de ceea ce crede despre poezie şi
despre rolul acesteia.

Poezia Leoaică tânără, iubirea, de Nichita Stănescu, făcând parte din volumul O viziune asentimentelor, apărut
în anul 1964, e o capodoperă a liricii erotice româneşti, prin transparenţa imaginilor, proiecţia cosmică,
originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei.

Poezia se compune din trei părţi echilibrate la modul simfonic, în prima parte, sentimentul iubirii, vizualizat, ia
forma agresivă a unei tinere leoaice. În partea a doua se evocă efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri
cu un sentiment nou. Poetul devine un centrum mundi, natura se transformă într-un cerc de-a dura, iar privirea se
înalţă lângă ciocârlii, mod de a spune că apariţia iubirii corespunde cu o geneză şi o înălţare spre bucuria pură. În
partea a treia se revine la motivul iniţial: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie / dar mâna nu le
mai ştie. / Şi alunecă-n neştire, / pe-un deşert în strălucire / o leoaică arămie / cu mişcările viclene / înc-o vreme şi-
nc-o vreme...”

Poezia e o romanţă cantabilă, celebră, dar şi o meditaţie a cărei temă e definiţia iubirii, în concepţia poetului,
iubirea nemaifiind un lung prilej pentru durere, nici suferinţă dureros de dulce (Eminescu), ci o leoaică tânără,
agresivă, un sentiment puternic ce înalţă pe poet la dimensiuni demiurgice, aşezându-l în centrul lumii, o supremă
bucurie, un proces care spiritualizează, o descindere în zonele abisale ale sufletului, acolo unde se nasc miturile
(Freud).

Poezia poate fi receptată, în prelungirea lui Mihai Eminescu şi Lucian Blaga, ca un mit erotic modern, sentimentul
iubirii nemaifiind înfăţişat ca un zburător (Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu), ci ca o leoaică tânără regală
proiectată, ca într-o emblemă nobiliară, pe un deşert în strălucire. Cercetată mai adânc, poezia poate fi şi o
cosmogonie. Poetul, adică demiurgul, trezit, prin impactul cu iubirea, transformă haosul în cosmos, într-o rotire de
cercuri concentrice, când mai larg, când mai aproape, mod poetic de a exprima ideea că universul s-a ivit din
iubire.

Având un uşor aer etic, poezia evocă un proces de transformare a eului poetic, de la ipostaza de somnolenţă
paradisiacă sau somnolenţă pregenezei, la ipostaza centrală a unui demiurgos ce trăieşte la modul euforic bucuria
creaţiei. Imaginile se definesc prin transparenţă, dinamism şi aerul lor polisimbolic. Poezia este valoroasă prin
originala vizualizare a sentimentului, imaginile poetice sunt şocante, compoziţia e simfonică transformând poezia
într-o amplă metaforă.