MEMORIALISTICĂ

GRIGORE
GAFENCU
Jurnal
iunie 1940 - iulie 1942
Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indici de Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia
GLOBUS

EDITURA GLOBUS, BUCUREŞTI

Coperta:
BALTOC GHEORGHE
Redactor: PETRE BĂRBULESCU
M79729*
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ "PETRE DULFU" Baia Mare
Înv. nr.
GRIGORE GAFENCU
Jurnal iunie 1940- iulie 1942 vol.l
Editura GLOBUS Bucureşti, Piaţa Piesei Libere, sector 1, cod 71341
©Toate drepturile rezervate Editurii Globus
479729
Introducere
Memorialistica a devenit treptat, începînd cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
izvor al ştiinţei istorice, care pentru anumite evenimente şi determinarea locului şi
rolului unor personalităţi, în pofida caracterului subiectiv, unilateral, constituie sursa
principală de reconstituire, interpretare sau argumentare în recompunerea trecutului. In
situaţiile limită, ale absenţei documentelor oficiale, a altor izvoare, memorialistica
provenită îndeosebi de la personalităţi ale vieţii politice, culturale, ştiinţifice, contribuie
indiscutabil la întregirea faptului istoric. Valoarea notelor zilnice, a memoriilor este
deosebită mai cu seamă pentru cunoaşterea unor evenimente desfăşurate sub imperiul
confidenţialului. Desigur, aceasta nu. înseamnă promovarea în ştiinţa istorică a
„argumentului secret", „confidenţial" sau mai direct spus, a arbitrariului, incertitudinii.
Istoriografia română dispune de reale şi valoroase lucrări memorialistice datorate
regelui Carpi I, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu,
Alexandru Marghiloman, reginei Măria, pentru a aminti pe cei care au avut un rol
important în viaţa politică românească din a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi
primele decenii ale secolului XX. Aceste reale mărturii ştiinţifice, culturale întregesc
cunoaşterea vremii în care au trăit şi acţionat în slujba apărării şi dezvoltării patriei, a
înfăptuirii unităţii naţionale.
In perioada ce a urmat, deşi a existat o anumită repulsie faţă de notele zilnice, amintiri şi
jurnale, mulţi oameni politici continuă această consemnare a timpului lor. Prezintă o
importanţă deosebită „Memoriile" şi volumul „O viaţă de om aşa cum a fost" de N.
Iorga, „Amintiri politice" de I.G. Duca, „însemnările politice (1916-1939)" ale lui
Armând Călinescu, „Jurnalul" lui Miron Cristea, „Amintirile"
lui O. Goga, „Memoriile" lui Mihai Manoilescu şi ale lui Octavian Tăzlăuanu,
„Amintirile" lui C. Argetoianu, sugestiv intitulate „Pentru cei de mîine. Amintiri din
vremea celor de ieri", sau mai recent au fost descoperite „Amintirile" lui C.I.C. Brătianu
şi memoriile surorilor lui, Pia Alimănişteanu, Sabina Cantacuzino, „Notele zilnice" ale
lui Victor Slăvescu, „Jurnalul" lui Radu Rosctti, precum şi „Notele zilnice" ale regelui
Carol al Il-lca, care cuprind perioada martie 1937 - primăvara anului 1952. Pentru
cunoaşterea relaţiilor şi activităţii diplomatice clin epoca interbelică se cuvine a fi
amintiţi: Nicolae Titulcscu, Raoul V.Bossy, C.Diamandi, Cantacuzino-Nicolae Barbu,
Georgc I. Duca, Mihai Manoilescu, N.Petrcscu-Comnen, generalul Ion Ghcorghc. In
rîndul acestora se înscrie şi „Jurnalul" lui Grigore Gafencu, care cuprinde perioada mai
1941 - ianuarie 1957.
Deşi pînă acum, majoritatea acestor memorii, jurnale, nu au fost publicate integral,
multe păstrate la Arhivele Statului, Secţia Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române,
ele constituie totuşi osatura unor studii şi lucrări de istorie contemporană a României.
Această vastă literatură istorică este o componentă a ştiinţei, al cărui rol cognitiv a fost
pus în lumină la Congresele al XlV-lea (1973) şi al XV-lea (19X0) ale Comitetului
Internaţional de Istorie.
Pentru istoricii români care, timp îndelungai, nu au avut posibilitatea să cunoască
integral şi să folosească în scrierile lor memorialistica, publicarea acestor documente
constituie o adevărată şi utilă restituire, o contribuţie la îmbogăţirea ştiinţei istorice
româneşti.
Acum. la centenarul naşterii, 30 ianuarie 1992, a omului politic, diplomatului Grigore
Gafencu, socotim că cel mai înalt omagiu pe care istoricii de astăzi îl pol aduce
ilustrului înaintaş, este descifrarea şi publicarea „Jurnalului", muncă în care s-a angajat
Editura Globus, deţinătoarea dreptului de editare a operej edite şi inedite a
memorialistului.
Grigore Gafencu s-a născut la Bucureşti, la 30 ianuarie 1892 şi, coincidenţă, a murit Ia
30 ianuarie 1957 la împlinirea a 65 de ani de viaţă'. Şi-a început studiile în oraşul natal,
continuîndu-le la Geneva şi

Note:
I In Hnciclopedia ..Cugetarea" de Lucian l'reilescu sa precizează ca dată a naşterii, 31 ianuarie
1892, iar în preambulul invenlaiiilni nr. 1698 de la Direcţia Generala a Arhivelor Slinului şt
consemnează ca loc al naşterii. Bîrlad în filrasul din Actele de Deces emis de l'refecluia Seine
Aronctismc'nlul I. I'aris. se scrie: „l.a 30 ianuarie 1957. ora 2(1 a decedai la domiciliul său.
strada Kivoli ni.252 Grigore Gafencu, născut Iu Bucureşti (România), la 311 ianuarie IS<;2.
fost ministru al Afacerilor Străine al României. Mărcii Cruce a legiunii de onoare, fiul lui
Alexandru Gafencu şi a lui Kalu Costaki (a incetat din viată la 25 mai 1945, la Bucureşti)
decedaţi, văduva lilanclie M.iigucriic C'imdv. Dat la 311 ianuarie 1957". (Arhivele Statului
Bucureşti, fond Grigore Gafencu, dosar nr. 17).
Paris. A studiat dreptul la Geneva şi a obţinut în 1914 doctoratul în ştiinţe juridice la
Paris. A participat la campania din 1913, din timpul căreia se păstrează un carnet cu
unele însemnări de ordin militar/1 în primul război mondial el a fost aviator1 într-o
escadrilă franceză, distins cu ordinul militar „Mihai Viteazul", pentru reuşita zborului
său peste liniile germano-turco-bulgare, aducînd de la Paris la Iaşi, cu avionul său, pe
ambasadorul României, în ajunul ofensivei aliate în Balcani sub comanda mareşalului
Franchet d'Esperay Referindu-se la activitatea sa în timpul primului război mondial, în
1934, Grigore Gafencu scria: „Era în ultimele zile ale războiului nostru la Tecuci.
Coboram din avion după o recunoaştere pe front. Doi civili aşteptau pe cîmpul de
aterizare ştirile aduse prin văzduh - doi miniştri. Unul era Vintilă Brătianu, celălalt I.G.
Duca. Venind spre mine, Duca mi-a strîns mîna şi mi-a zis cu glas de prietenească
aprobare: «Primejdioasa armă ţi-ai ales»"'.
După încheierea războiului, Grigore Gafencu a intrat în viaţa politică, dedieîndu-se
jurnalisticii4. A înfiinţat şi condus: „Revista vremei", ziarul „Timpul" (1937-1944),
„Argus" (1918-1948). A fost fondator al Agenţiei de presă „Orient-Radio" (Rador).
/La revistele şi ziarele pe care le-a condus a atras cunoscuţi publicişti şi scriitori. La
ziarul „Timpul" au colaborat: Cezar Petrescu, Mi-hail iot», Mircea Grigorescu, Traian
Şelmaru, N.Lupu-Kostaky, N. Ca-randino, Camil Petrescu, 1. Anestin, Lucia Demetrius,
G.M. Cantacuzi-no, N.Iorga, Gh. Brătianu. Alît la ziarul „Argus" cit şi la „Timpul".
Grigore Gafencu a scris îndeosebi pe probleme de politică internaţională, începînd din
1926 acţionează în rîndurile Partidului Naţional Ţărănesc. A fost ales de mai multe ori
deputat şi din 1928 îndeplineşte funcţii în cadrul guvernului: în 1928 - secretar general
al Ministerului

Note:
1 Grigore Gafencu, Avia{iu roma/Mea, Conferinţă făculă la 31 ianuarie 1931, Fundaţia
Universitară „Regele Carol I", Bucureşti 1931 p.6.
2 Arhivele Statului Bucureşti, toiului Grigore Gafencu, dosar nr.226, fila 2. In memoriul
adresat primului ministru român, soţia lui Grigore Gafencu scria: „Grigore Gafencu, decorat
(Ordinul Mihai Vitc;i/ul) ca ofiţer aviator român - şi care a luptat pe frontul românesc, alături
de I-scadrila Iranceză în 1914-1918 (această escadrila avea ca şef, generalul francez Berthelot
şi l:ranchet d'Esperay) Grigore Gafencu a murit azi. In pămîntul României sînt înmormântaţi
tatăl şi mama sa. I'e pămîntul României el s-a născut şi pentru el totdeauna a luptat cu toată
puterea sa" (Arh. St. Bucureşti, fondul Grigore Gafencu. dosar nr.226, lila 3).
3 Grigore Gafencu. Itleea de ordini: Discursuri purlameMare. Bucureşti, Argus. 1934. p.ll.
4 In 1919 o cunoaşte la Paris pe Blanche Candy, care din 1921) i-a lost devotata soţie pînă la
sfîrşitul vieţii.
Afacerilor Străine, apoi subsecretar de stat pe lîngă Departamentul unificat al lucrărilor
publice şi comunicaţiilor (14 noiembrie 1929); subsecretar de stat pe lîngă
Departamentul Afacerilor Străine în guvernul prezidat de Al.Vaida-Voevod (9 iunie
1932 - 20 octombrie 1932); subsecretar de stat pe lîngă ministrul industriei şi comerţului
(14 iunie 1932 - 14 noiembrie 1933). în alegerile parlamentare din noiembrie 1934 a
fost ales senator de Caliacra, avînd mandat .pînă în noiembrie 1937.
/La 23 decembrie 1938 Grigore Gafencu a fost .numit ministru al afacerilor străine,
funcţie pe care a deţinut-o în guvernele: Miron Cristea, Armând Călinescu, Gheorghe
Argeşanu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu, pînă la demisia sa, la 31 mai
1940. Apărător fierbinte al politicii tradiţionale a României, de cooperare şi de alianţă
cu Franţa şi Anglia, el a refuzat să se solidarizeze cu politica statelor fasciste. în
„însemnările politice" în noiembrie 1939, Grigore Gafencu nota: „Cînd am luat în
primire Ministerul de Externe, s-a dezlănţuit ameninţarea germană. Am răspuns stăruind
asupra înţelegerii pe care o purtam «nevoilor vitale» ale Reich-ului, cît şi asupra voinţei
noastre de a ţine seama deplin de interesele noastre economice «complimentare». A
urmat acordul economic - o faptă de bună gospodărie şi un paratrăsnet politic" 1. Cu
multă claritate, ministrul afacerilor străine şi-a expus opţiunile în politica externă la 27
martie 1939 în faţa Consiliului Frontului Renaşterii Naţionale: „Avem de îndeplinit o
politică naţională asupra căreia cu toţii sîntem datori să veghem. Sînt fericit că pot vorbi
de ea în faţa demnitarilor Frontului, menit să apere şi să întărească tot ce este politică
naţională"".
Preocupat să păstreze şi să dezvolte sistemul tradiţional de alianţe, în anul 1939 Grigore
Gafencu a întreprins un îndelungat turneu politic în ţările occidentale şi apoi în statele
balcanice. Prima călătorie, începută în Polonia, a continuat la Berlin (18-20 aprilie),
Bruxelles (21-22 aprilie), Lom.ra (23-26 aprilie), Paris (27-29 aprilie), Roma şi Vatican
(29 aprilic-3 mai), Belgrad (5 mai). în aceleaşi „însemnări politice" Grigore Gafencu
nota: „Am arătat apoi voinţa noastră de a ne sprijini pe acest echilibru - ceea ce am
numit politica noastră de pace -prin călătoria pe care am făcut-o în Apus. i
Faptul de a vizita în toiul frămîntărilor europene, rînd pe rînd, Berlinul, Londra, Parisul
şi Roma era îndrăzneţ. Era şi mai îndrăzneţ

Note:
1 Biblioteca Academici Române. Secţia Manuscrise, Arhiva Gafencu, fascicola anul 1939,
fila 4.
2 Grigore Gafencu. „Politicii externă a României 1939. Cinci cuvîntări", Bucureşti, . J939,
p.20.
de a spune pretutindeni, cu aceeaşi sinceritate, cuvinte de pace. îndrăzneala a izbutit
deplin. Dosarele pe care le-am adus cu mine din călătorie - cele mai bogate dosare din
cîte au fost întocmite de un ministru de externe român - au dovedit, ca de altfel,
mărturisirile din presă şi din public, că politica noastră a fost înţeleasă şi preţuită"1.
Scopul vizitei întreprinse la Berlin şi politica ce urmărea să o facă înţeleasă de partenerii
oficiali rezultă şi din telegrama expediată din Bruxelles la 21 aprilie 1939 Ministerului
Afacerilor Străine: „Am sosit la ora 9 dimineaţa la Bruxelles. La ora 10 Majestatea Sa
Regele a binevoit să mă primească şi m-a reţinut într-o lungă şi foarte interesantă
audienţă. Am pus în curent pe Majestatea Sa cu o parte din declaraţiile ce mi-au fost
făcute de d-nii Hitler, Goering şi Ribbentrop. Am stăruit îndeosebi asupra asigurărilor
liniştitoare pe care dl Hitler le-a făcut cu privire la Belgia, la Olanda, la Elveţia şi la
statele balcanice... Am avut prilejul să pun în curent cu cele discutate la Berlin, pe dl
Bargcton, ambasadorul Franţei şi de asemenea pe ambasadorul Angliei şi pe miniştrii
statelor balcanice. Ţin să arăt cu acest prilej, că am luat cunoştinţă de toate
zvonurile'care au apărut despre angajamentele pe care aş fi fost silit să le iau la Berlin şi
despre condiţii grele pe care le-aş fi acceptat. Repet că, aşa cum am arătat în telegramele
mele din Berlin completate prin cele două rapoarte pe care vi le-am trimis, nu mi s-a
cerut la Berlin nici un angajament şi nu mi s-a pus nici o condiţie. M-am ferit de orice
situaţie care ar fi putut fi supărătoare şi consider că succesul vizitei la Berlin se
datoreşte faptului că raporturile dintre Germania şi România au fost lămurite pe cale
prietenească prin simpla expunere leală şi măsurată a politicii de pace româneşti""".
Presa din Belgia, Franţa, Anglia, Italia a comentat favorabil vizitele întreprinse de
ministrul român'. îndată după întoarcere, Grigore Gafencu a făcut un expozeu Adunării
Deputaţilor, în care, între altele, arăta: „Sînt fericit să pot împărtăşi noului Parlament
unele impresii pe care le-am cules în lunga călătorie pe care am făcut-o acum cîteva
săptămîni în străinătate. Ţin, cu acest prilej, să arăt, o dată mai mult, recunoştinţa mea
pentru primirea atît de caldă şi de sinceră pe care am avut-o la Berlin, unde am fost
oaspetele guvernului german ca şi în Belgia, în Anglia, în Franţa, în Italia, la Sfintul
Scaun şi în Iugoslavia. De unele dintre aceste ţări ne leagă prietenii vechi şi încercate.
Cu

Note:
2 Biblioteca Academici Române. Arhiva istorică, Fond XIV. dosar 1536, vol.I, filele
7-8.
3 Idem, filele 12-19.
altele sîntem bucuroşi că putem întări raportul de rodnică şi leală colaborare.
Pretutindeni am putut vedea cît de preţuite sînt legăturile politice şi economice cu ţara
noastră şi cîtă încredere se arată, în aceste zile de nelinişte şi de îngrijorare, paşnicului
cuvînt de trecere: România"1.
A doua zi neobositul Grigore Gafencu efectuează o vizită la Ankara (10-12 iunie) şi
Atena (15-18 iunie). Consemnînd concluzii în legătură cu aceste vizite în „Jurnal",
Gafencu nota: „Am căutat să întăresc poziţiile astfel cîştigate, strîngînd legăturile între
statele din înţelegerea Balcanică. Călătoria la Ankara şi la Atena nu era fără riscuri.
Puteam slăbi încrederea Berlinului şi Romei în politica noastră, schimbînd cuvinte bune
cu turcii, tocmai în toiul mult discutatelor negocieri anglo-franco-turce""".
^Strădaniile guvernului român, ale ministrului afacerilor străine nu au putut stăvili
încheierea înţelegerilor dintre Stalin şi I liller, concretizate în acordul Molotov-
Ribbentrop de la 23 august 1939, prin care soarta Basarabiei şi a altor teritorii româneşti
a fost decisă în favoarea U.R.S.S. La I septembrie 1939, în condiţiile atacării Poloniei,
pentru Grigore Gafencu au început zile de intensă şi dureroasă activitate. Alături de
Armând Călinescu a susţinut şi militat pentru neutralitatea României, respectarea
unităţii şi independenţei şi în lumina acestor principii, ajutorarea Poloniei.;
La 16 septembrie 1939 raporta primului ministru: „Ministrul Germaniei a fost însărcinat
să ridice un protest energic împotriva faptului că am lăsat să treacă aurul polon prin ţara
noastră şi am îngăduit să fie încărcat noaptea pe un vas britanic la Constanţa. Răspund
d-lui minis-tru Fabricius, că nu am ascuns niciodată hotărîrea noastră de a lăsa aurul
polon să treacă în tranzit prin ţară. Am avut prilejul să-i certific personal acest lucru""\
Succesele ministrului român, în acţiunile întreprinse, se datorau şi bunei colaborări cu
primul ministru Armând Călinescu. Această dualitate benefică a fost sfîşiată ca urmare a
asasinării primului ministru Armând Călinescu la 21 septembrie 1939 de către legionari.
Incunoştiinţat de monstruoasa crimă, Gafencu s-a dus la faţa locului. „Am găsit - nota el
- pe Armând întins pe stradă, cu faţa acoperită de un ziar plin de sînge. Alături de trupul
neînsufleţit, care părea mai mic, mai firav ca niciodată al primului-ministru, zăcea
masiv şi ciuruit şi el

Note:
1 Grigore Gafencu ..() politică vie şi înţelegătoare". Cuvîmarc ţinută în şedinţa Adunării
Deputaţilor din 9 iunie 1939, 1940. p.31.
2 Biblioteca Academiei Române, Secţia Manuscrise, fond citat, lila 16.
3 Biblioteca Academici Române. Arhiva istorică, fond XIV. dosar nr. 1536. fila 2l).
de gloanţe, credinciosul agent Andronie^în jurul lor, pe Splaiul Dîmboviţei, forfotea
zăpăcită o lume care-şi pierduse cu desăvîrşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi
din apropiere. Trupul primului-ministru era lăsat în praful însîngerat al şoselei, ca cel al
victimei unui fapt divers, pînă la sosirea procurorului. Numai la porunca mea s-a
renunţat la această sinistră formalitate. Purtat pe braţe prietene, Armând, care părea un
copil strivit printr-o lovitură fatală, pe care nimeni încă nu si-o putea realiza, era aşezat
într-o ambulanţă şi dus la Spitalul Militar .
Pentru România drama din 21 septembrie a fost preludiul crimelor ce se vor săvîrşi în
anul 1940, în contextul uriaşelor presiuni externe exercitate asupra ţării.
După demisia din fruntea Ministerului Afacerilor Străine, Grigore Gafencu a fost numit
ambasador al României la Moscova (iulie 1940 -24 iunie 1941), fiind al treilea
plenipotenţiar după Edmond Ciuntu (1934-1937), Al. Davidescu (1937-1940), în URSS,
după reluarea relaţiilor diplomatice în 1934.
î n această misiune grea, ministrul României s-a străduit să apere interesele ţării, pînă la
izbucnirea războiului germano-sovietic în 22 iunie 1941. A urmat extrădarea. După o
scurtă şedere în ţară, el s-a stabilit în Elveţia, la Geneva, continuînd - prin articole
publicate în presa elveţiană, prin conferinţe şi prin cele două cărţi scrise în acest timp -
să lupte pentru ţară şi pentru lămurirea Apusului asupra ţelurilor urmărite de URSS.
Cele două cărţi: „Preliminariile războiului din răsărit" şi „Ultimele zile ale Europei",
scrise în limba franceză şi traduse în mai multe limbi, au avut un mate răsunet în
Occident.
De la sosirea la Berna, 15 noiembrie 1941 şi pînă în august 1944, a avut strînse legături
cu ţara, inclusiv la nivelul conducerii de stat. La 1 februarie 1944, într-o scrisoare
adresată mareşalului Ion Antoncscu scria: „Cred că pentru a apăra teritoriul,
independenţa politică şi însăşi existenţa slutului nostru, nu este datorie mai imperioasă
decît aceea de a lămuri de mai înainte posibilităţile de viaţă, de înţelegere, de con-
vieţuire paşnică între România şi primejdiosul ei vecin de la răsărit. Dacă vom putea
găsi în afară prieteni care să ne ajute, cu atît mai bine. Azi nu ne putem bizui pe nimeni:
trebuie să ne ajutăm singuri - oricît de grea, de ingrată, de deznădăjduită ne-ar părea
această sarcină"".
în timpul Conferinţei de pace de la Paris, din 1946, Grigore Gafencu, împreună cu alţi
oameni politici români din exil, a supus Conferinţei două memorii, înlaţişînd drepturile
României şi s-a

Note:
1 Idem. p.2.
2 Arhivele Stalului Bucureşti, fond Grigore Gafencu, dosar nr.158, fila 3.
străduit, prin întinsele contacte personale pe care le avea în lumea politică şi
diplomatică, să lămurească pe reprezentanţii apuseni asupra drepturilor şi adevăratelor
interese ale poporului român.
După o lungă călătorie în Statele Unite, Grigore Gafencu s-a stabilit la Paris unde şi-a
continuat activitatea politică pusă în slujba ţării, făcînd parte dintr-o serie de organisme
create după 1945, ca urmare a instaurării regimurilor totalitare în estul şi centrul
Europei. A fost preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor, membru al conducerii în
„Mişcarea Europeană", Uniunea Pan Europeană, Comitetul Naţional Român.
A lucrat cu abnegaţie pentru eliberarea României, colaborînd îndeaproape cu
personalităţile emigraţiei române, ca Nicolae Rădescu, V.V. Tilea, Al. Creţeanu,
Constantin Vişoianu, Raoul V. Bossy, V.V. Pella, Ion Ghcorgb'% Mircea Eliade ş.a.ţA
muncit cu rîvnă pînă în ultima clipă a vieţii, 30 ianuarie 1957.
Ziarul „Românul", organ al Ligii Românilor Liberi, i-a dedicat lui Grişore Gafencu
numărul din februarie-iulic 1957.
In pagina 1 a ziarului se scrie: „Cu sufletul inundat de durere ne plecăm fruntea în faţa
morţii lui Grigore Gafencu. Cine l-a cunoscut i-a apreciat nobleţea de suflet, bunătatea
fără margini pe care o revărsa în jurul său şi calităţile intelectuale excepţionale care i-au
deschis calea spre cele mai înalte trepte ale vieţii de stat din Româiiia.tlA fost diplomat
clarvăzător şi gînditor politic, orator iscusit şi gazetar remarcabil. Servindu-şi ţara după
război, a devenit unul din promotorii de frunte ai mişcării federaliste europene, cerînd la
fiecare pas liberarea României şi a tuturor ţărilor din Europa răsăriteană.
Grigore Gafencu a murit precum a trăit, înveşmîntat în desăvîrşită modestie. S-a stins
luminînd şi dăruindu-se. El merită cu prisosinţă recunoştinfa neamului românesc, ale
cărui interese permanente le-a servit cu entuziastă şi pilduitoare devoţiune" 1.
Mircea Eliade, în articolul „Elogiul lui Grigore Gafencu", a scris: „încă nu ne dăm
seama cît de mult am pierdut prin moartea lui Grigore Gafencu. Nu mă gîndesc numai
la noi, românii din exil, ci la neamul întreg. Peste hotarele ţării, nimeni altul nu avea
faima şi prestigiul lui Grigore Gafencu. Nu reprezenta numai ceea ce ne-am obişnuit să
numim «interesele» româneşti, ci şi pe ale vecinilor noştri. Era purtătorul de cuvînt,
ascultat şi respectat, al tuturor neamurile* ocupate de dincolo de cortina de fier. Şi era,
în acelaşi timp, un «european», în

Note:
I Arhivele Stalului, Bucureşti, fond Grigore Gafencu, dosar nr. 177.

sensul că înţelesese de mult că, atît pentru noi cît şi pentru celelalte popoare europene,
singura soluţie era federalizarea Europei"1,
La rîndul său, generalul Ion Gheorghe, fost ambasador al României în Germania, arăta:
„Gafencu a lăsat o învăţătură în urma lui, care trebuie să fie crezul nostru de luptă, cel
puţin de aci înainte. El voise o adevărată democratizare a vieţii politice româneşti, aci în
exil, care să poată fi mîine modelul celei din patrie. Găsise şi soluţia potrivită cadrului
restrîns şi special al refugiului nostru. Pentru realizarea unei strîngeri a rîndurilor
noastre, Gafencu preconiza ridicarea tuturor barierelor artificiale ce împiedicau şi
împiedică încă să ne dăm mina unii cu alţii, toţi cei de bună credinţă şi la fel de
îngrijoraţi de soarta neamului românesc"2.
Iar René Payot, director al ziarului „Journal de Genève", bun prieten al strălucitului om
politic Grigore Gafencu, în articolul „Mărturie" scria la l februarie 1957: „Mă închin cu
profundă tristeţe în memoria marelui prieten din Geneva, Grigore Gafencu, mort
prematur, marc patriot şi apărător al valorilor spirituale ale Europei. Gafencu a iubit
Geneva, unde el şi-a făcut studiileşiagăsitazilîn 1941 ...Acest om inteligent, integru,
devotat, a făcut să triumfe dreptatea şi să se impună"3.
Preşedintele nou ales al Ligii Românilor Liberi, George Răuţ, arăta cu mîndrie şi durere:
„De la Nicolae Titulescu încoace, Grigore Gafencu a fost românul cel mai ascultat şi
considerat de opinia internaţională"4.
în 1968, prin grija soţiei, revenită în ţară, rămăşiţele pămînteşti ale lui Grigore Gafencu
au fost aduse în patrie, odihnindu-sc în veci în Cimitirul Serbau Vodă din Bucureşti.
Jurnalul lui Grigore Gafencu se înscrie în perioada 19 mai 1940 - 30 ianuarie 1957.
Primul volum se referă însă numai la intervalul 19iunie 1940 - 30 iulie 1942, marcat de
izbucnirea războiului germano-sovietic, expulzarea corpului diplomatic al Axei din
Moscova, scurta şedere în ţară, sosirea la Geneva şi începutul elaborării lucrărilor
referitoare la declanşarea celui de al doilea război mondial.
Acest prim tom, dintr-o seric care va însuma mai multe volume, relevă personalitatea
omului politic, diplomatului, analistului, vizionarului şi marelui patriot, Grigore
Gafencu.

Note:
Ion Ardeleanu Vasile Arimia
Bucureşti, 20 iunie 1991
1 Idem.
2 Idem.
3 Idem, dosar nr. 176.
4 Idem, dosar nr. 177.
Notă asupra ediţiei
Jurnalul lui Grigore Gafencu se păstrează la Arhivele Statului, în Fondul Grigore
Gafencu [»¡1698, constituit în anii 1968 - 1970, cînd au fost aduse în ţară caietele
memorialistului. Ulterior au mai fost de-clar-ate şi depuse de dl. Husein Ismail, (n.
1916) moştenitorul legal al lui Grigore Gafencu, conform decretului 472/1971, 289 de
dosare. Fondul numără 354 de poziţii.
Jurnalul, scris pe caiete „tip studenţesc" se păstrează în unităţile înregistrate la poziţiile
296-346 şi cuprind însemnări, începînd de la 19 mai 1941, cu unele întreruperi, uneori
de 2 luni la cîţiva ani, la 29 ianuarie 1957, cînd soţia sa Blanche (Nuşeta) a notat:
„Moartea lui Grigore Gafencu, astă-seară la orele opt şi jumătate, la a 65-a aniversare a
vieţii sale"1.
Caietele păstrate în fondul nr.1698 sînt scrise la: Moscova, Snagov, Geneva, New York
şi Paris. Astfel, la Moscova, Snagov şi Geneva a fost scris caietul nr.296 (în paranteză
menţionăm intervalul de timp cuprins în jurnal şi numerotarea filelor) (19 mai - 31
august 1941, f. l-177); la Geneva au fost scrise caietele: 297 (ianuarie - 17 septembrie
1942, f. 178-320), 298 (18 septembrie - 13 martie 1943, f. 320-460), 299 (14-26 martie -
17 iulie 1943, f. 461-610), 300 (18 iulie - 12 octombrie 1943, f. 61 l-720), 301 (13
octombrie - 22 noiembrie 1943, f. 721-840), 302 (23 noiembrie - 21 decembrie 1943, f.
841-960), 303 (22 decembrie 1943 -22 ianuarie 1944, f. 961-1071), 304 (23 ianuarie -
23 februarie 1944, f. 1072-1164), 305 (24 februarie 1944 - 29 aprilie, f. 1166-1305), 306
(29 aprilie - 5 august 1944, f. 1366-1491), 307 (7 august - 21 octombrie 1944, f. l-93),
308 (23 octombrie 1944 - 26 ianuarie 1945, f.1-91), 309

Note:
1 Arhivele Stalului Bucureşti. Fond Grigore Gafencu, nr.1698, dosar nr.350, f.72.
1
(28 ianuarie - 18 aprilie 1945, f. 1 -80), 310 (19 aprilie 1945 - 23 martie 1946, f.1-91),
311 (2 aprilie 1946- 18 octombrie 1946, f.1-91), 312 (21 octombrie 1946 - 18 mai 1947,
f. l-72), 313 (22 mai - 17 august 1947, f. l-69), 314 (21 august - 31 decembrie 1947, f.1-
71). Caietele nr.315 (1 ianuarie 1948 - 16 mai 1948, f. 1 -68) a fost scris la New York şi
Geneva; caietul nr.316 (25 iunie - 15 septembrie 1948, f.1-56) la Geneva. La New York
caietele: 317 (16 septembrie - 4 decembrie 1948, f.1-87), 318 (decembrie 1948 - 28
februarie 1949, f.1-114), 319 (7 martie - 16 iunie 1949, f. 1 -93), 320 (16 iunie - 16
septembrie 1949, f.1-82), 321 (18 septembrie 1949 - 8 ianuarie 1950, f.1-80), 322 (11
ianuarie - 31 martie 1950, f. 1 -84), 323 (1 aprilie - 8 iulie 1950, f.1-85), 324 (10 iulie
- 19 septembrie 1950, f. l-81), 325 (20 septembrie -18 noiembrie 1950, f. l-63), 326 (21
noiembrie 1950 - 1 martie 1951, f.1-86), 327 (5 martie
- 23 aprilie 1951, f. 1 -67), 328 (2 mai - 1 iunie 1951, f.1-36), 329 (12 iunie - 3 august
1951, f. 1 -43), 330 (5 august - 5 septembrie 1951, f.l-40), 331 (10 septembrie - 25
octombrie 1951, f.1-47), 332 (26 octombrie 1951-17 februarie 1952, f. 1 -46), 333 (24
februarie - 4 aprilie 1952, f. 1 -.22), 334 (recapitulare ianuarie 1952 - ianuarie 1954 şi în
continuare note de jurnal, 20 martie - 17 aprilie 1954, f. l-98), 335 (cîteva însemnări
redactate şi cupuri din ziare). La Paris au fost scrise caietele: 336 (18 aprilie - 3 iulie
1954, f. 1 -94), 337 (4 iulie - 1 octombrie 1954, f. 1 -98), 338 (3 octombrie 1954 - 12
decembrie 1954, f. 1 -98), 339 (15 decembrie 1954 - 4 martie 1955, f. 1 -94), 340 (21
decembrie 1955 - 6 martie 1956, f. 1 -94), 341 (10 septembrie 1955 - 17 decembrie
1955, 1.1-94), 342 (24 mai 1955 - 7 septembrie 1955, f.l- 97), 343 (4 martie 1955 - 23
mai 1955, f.l-98), 344 (8 martie 1956 - 20 iunie 1956, f.l-103), 345 (30 iunie 1956 - 14
octombrie 1956, f. 1 -99), 346 (19 octombrie 1956 - 9 ianuarie 1957, f.l-96), 350 (11
ianuarie 1957 - 29 ianuarie 1957, dosarul conţine fotocopii f.1-82).
Caietele de la poziţiile 296-306 sînt numerotate mecanic, însumînd 1491 pagini;
poziţiile 307-346 sînt numerotate cu creionul şi însumează 3005 file (6010 pagini); total
pagini manuscris - 7501.
Fragmente de însemnări se afla şi în alte dosare. Astfel, la poziţia nr. 47 se păstrează un
carnet, format mic, cu însemnări din anul 1913, scris în limba franceză, conţinînd în
primele trei pagini, sub titlul „Iubitul nostru Puişor", sfaturi date de către mamă lui
Grigore Gafencu, cum să se comporte, să se hrănească etc., iar în paginile 6-54 sînt
relatările memorialistului din timpul participării la războiul din Bulga/ia. De asemenea
şi în alte dosare se găsesc dactilografiate fragmente de însemnări pe care probabil
autorul le-a folosit în materiale publicate.
Alcătuitorii acestui volum, cu acordul Editurii Globus, care are toate drepturile asupra
operei édite şi inedite a lui Grigore Gafencu şi-au propus, într-o primă etapă, să
pregătească pentru tipar mai multe volume, cuprinzînd perioada dintre mai 1940 -
decembrie 1947.
Volumul de faţă cuprinde notele zilnice ale lui Grigore Gafencu din caietele nr.296, 297,
intervalul 19 iunie 1940 - 30 iulie 1942.
Reproducerea textului s-a făcut prin adoptarea ortografiei actuale, păstrîndu-se unele
particularităţi de exprimare, determinate şi de limba în care au fost scrise. Grigore
Gafencu vorbea şi scria, relativ foarte corect, în limba franceză precum şi engleză. Avea
bune cunoştinţe de limba germană, precum şi de limba rusă. Acolo unde au existat unele
dezacorduri gramaticale, ca urmare a grabei sau folosirea verbelor la un alt timp, le-am
corectat tacit.
La persoanele, evenimentele mai puţin cunoscute, am întocmit note pe care le-am
comentat pe pagină, numerotîndu-le cu cifre arabe. Memorialistul a întocmit puţine note
pe care le-am menţionat cu (asterisc). Unele nume au fost scrise evident în mod greşit şi
în aceste cazuri am făcut corecturile fără a le semnala.
Autorul consemnează numele persoanelor pe care le-a întîlnit frecvent, sau i-au fost
colaboratori apropiaţi, prieteni cu iniţiale pentru nume şi prenume. Unele dintre acestea
nu am avut posibilitatea să le identificăm.
La verificarea textului lui Grigore Gafencu, ca şi la semnalarea unor informaţii
bibliografice am folosit lucrările memorialistului: préliminaire de la guerre a l'Est,
Fribourg, 1944; „Derniers jours de l'Europe, Paris 1946; ,j\via{ia romantică",
Bucureşti, 1931; Raport de politică externă, expus la Cercul de Studii al Partidului
Naţional Ţărănesc, Bucureşti, 1934; Ideea de ordine. Cinci discursuri parlamentare,
Bucureşti, 1934; Politica externă a României. Cinci conferinţe, Bucureşti, 1939.
Totodată am utilizat: „23 August 1944. Documente" (vol.I-IV); România în cel de al
doilea război mondial (vol.I-III, Editura Militară, 1989); Winston Churchill, Mémoires
sur la deuxième guerre mondiale"; Charles de Gaulle, emoţii de război 1940-1942;
Histoire de la guerre 1939 - 1945, Album, precum şi dicţionare, enciclopedii, unele
studii, lucrări, culegeri de documente adiacente perioadei.
In timp ce manuscrisul se afla la tipar, am descoperit paginile din Jurnal, care se referă
la: demisia lui Grigore Gafencu din funcţia de ministru al afacerilor străine, numirea ca
ministru la Legaţia României din Moscova, vizitele de prezentare la preşedintele
Consiliului de
Miniştri al U.R.S.S., V.M. Molotov, şi întrevederile cu ambasadorii în U.R.S.S. ai
Germaniei, Marii Britanii, Franţei, Afganistanului, Japoniei şi Iugoslaviei. Ele cuprind
perioada iunie - 21 august 1940; între 22 august 1940 şi 19 mai 1941 n-au fost încă
depistate însemnări.
Tuturor celor care ne-au ajutat, îngrijitorii ediţiei le exprimă sincere mulţumiri.
LA, V. A.
1940
Bucureşti, iunie 1940
La 1 Iunie Tătărăscu1 a intrat în biroul meu de la Externe pentru a mă înştiinţa că Regele
a primit demisia mea. Mă aflam în convorbire cu Sir Reginald Hoare. Ministrul Angliei
a aflat astfel cel dintîi ştirea, care i-a pricinuit o vădită supărare. „Te invidiez, mi-a spus
Tătărăscu cu aerul lui solemn de zile mari. Ce n-aş da ca să te pot urma", l-am răspuns:
„Ce te împiedică s-o faci?"
Şederea mea mai departe la Ministerul Afacerilor Străine era cu neputinţă după cele
întîmplate în zilele din urmă. Adînc îngrijoraţi de prăbuşirea frontului anglo-franccz,
Tătărăscu şi Urdăreanu (cel dintîi sub statornica înrîurire a celui de al doilea) îmi
ceruseră în mai multe rînduri să modific politica mea de deplină neatîrnare şi să caut,
faţă de ameninţările sovietice, un sprijin la Berlin. într-o lungă discuţie pe care am avut-
o cu ei la mine acasă în noaptea de 27 Mai (de faţă fiind şi Alexandru Cretzianu)" am
expus motivele pentru care vroiam să rămîn credincios atitudinii mele. A doua zi la
Palat, Tătărăscu şi Urdăreanu au cerut din nou ca politica noastră externă „să fie
adaptată realităţilor". Regele care mă sprijinise pînă atunci fără şovăire, a declarat -cu
părere de rău - că dat fiind împrejurările atît de grave, el îşi însuşeşte punctul lor de
vedere. Am înţeles că între ei se ajunsese la un
Note:
* Textul este conform însemnărilor zilnice făcute la Bucureşti şi Moscova, cuprinse în mai
multe caiete, care s-au păstrat mai întîi la Stockholm, apoi la Geneva.
1 Gheorghe Tătărăscu (1886-1957), om politic. Lider al Partidului Naţional Liberal. A fost
succesiv, cu unele întreruperi, începînd din 1923, ministru şi prim-ministru (1934-1937) şi
(1939-194(1). Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe (1945-1947).
2 Alexandru Crefeanu, diplomat român. Secretar general al Ministerului Afacerilor Străine ale
României (1939-1941); ministru al României în Turcia (1943-1945)
deplin acord. Mi-ani oferit numaidecît demisia. Regele mi-a cerut să rămîn, la post:
„Nici mie nu-mi face plăcere să urmez o cale nouă..." mi-a spus el cu un aer îndurerat.
în aceeaşi seară, la Preşedenţia Consiliului, Tătărăscu a împărtăşit lui Fabricius1,
intenţiile cele noi ale Guvernului. De faţă eram Urdăreanu şi eu. Mai solemn ca oricînd,
şi mai sonor, Tătărăscu a vorbit de primejdia rusească şi de legăturile „tradiţionale" ale
Ţării cu Europa Centrală. A afirmat voinţa noastră de a strînge legăturile politice cu Axa.
Urdăreanu, în numele Stăpînului său, a confirmat aceste declaraţii. Fabricius mirat, se
uita de la unul la altul. Ea despărţire, am cerut, din nou, cu stăruinţă să fiu deslegat de
sarcina mea.
La 3 Iunie am predat Ministerul lui Gigurtu. în scurta mea cuvîntare de rămas bun, am
mulţumit colaboratorilor mei fiindcă mi-au înlesnit să-mi împlinesc datoria „cu
sîrguinţă şi cu onoare". Gigurtu, pe care Ministerul l-a şi poreclit „inginerul", a pus
accentul asupra nevoii de a „adapta" politica Ţării împrejurărilor.
Tătărăscu mi-a oferit Ambasada din Ankara, dacă „mă mulţumesc cu atît". Am simţit că
nu se va putea ţine de cuvînt. Politica de „adaptare" nu putea îngădui unui om atît de
primejdios ca mine să meargă în Turcia, ca să regăsească acolo prieteni din vremuri
bune.
Regele m-a poftit la dejun ca să-mi vorbească de Moscova. Am înţeles că nu se gînclea
la Legaţia din Moscova, pe care nu eram dispus s-o primesc, ci la o misiune specială în
Rusia pentru a „limpezi situaţia". Nu am respins această propunere. Un contact
neîntîrziat cu Moscova îmi părea şi mie trebuincios. (Era, dealtfel, o veche idee a mea,
de a încredinţa unui prieten o asemenea misiune în Rusia.)
Fireşte că nu-mi ascund cît de ingrată va fi, în împrejurările de azi,
0 călătorie la Moscova: Va trebui stat de vorbă cu privire la Basarabia.
In ce priveşte tălmăcirea plecării mele de la Externe, era de presupus că se va vorbi din
nou de pretinsa mea germanofobie. Nimic mai greşit. Nu am fost niciodată germanofob.
Am preţuit poporul geman - a cărui limbă şi cultură le cunosc din tinereţe -, pentru
aportul însemnat pe care l-a adus civilizaţiei europene. M-am străduit în scris şi prin
fapte, să cinstesc legăturile rodnice între acest popor şi ţara noastră. Naţional-
socialismul însă - ca ideologic şi acţiune politică - nu a stîrnit
mine nici încredere, nici simpatie. M-am temut de el fiindcă îl

Note:
1 Fabricius Wilhelm, ambasador al Germaniei în România (19 apr. 1936 - ian. 1941).

socoteam potrivnic ideei europene, şi prin urmare intereselor româneşti. Nu am dorit

victoria Germaniei naziste, fiindcă ştiam că va avea drept consecinţă răsturnarea
echilibrului european şi a sistemului nostru de alianţe balcanice: chezăşii de viaţă
naţională neatîrnată. Nu am dorit prăbuşirea Franţei; nu doresc prăbuşirea Angliei: cele
mai temeinice puncte de reazăm pentru o viaţă europeană liberă. Dragostea mea pentru
Franţa, aclîncă şi vie, încrederea mea în Anglia (încredere datorită tradiţiei unei familii,
care deşi a părăsit, din patriotism românesc, vechiul ei nume, a păstrat totuşi mîndria
originei ei îndepărtate) au înrîurit întotdeauna simţămintele melc. M-am ferit însă, de
cîtc ori am făcut politică românească, şi mai ales atîta vreme cît am avut cinstea să
conduc politica externă a Ţării, de a urma îndemnul simţămintelor. în cumplita viitoare
a zilelor de azi, nu am împovărat viitorul prin nici un legămînt, care ar fi putut stînjeni
lupta pentru viaţă, pe care e sortit s-o dea, atît de greu ameninţatul neam românesc.
Am impresia că plecarea mea a pricinuit surprindere şi neplăcere în ţară. Reprezentam,
pentru cei mai mulţi Români, o atitudine de demnitate liniştită şi de neatîrnare. în afară
de unii germanofili însufleţiţi şi interesaţi (speţa acestora e dealtfel, şi ca număr şi, mai
ales în ce priveşte calitatea, mult mai redusă ca în timpul războiului trecut) mai toţi şi-au
dat Seama, cu părere de rău, că schimbarea de la Externe înseamnă o supunere,
precipitată sau necesară, în faţa unei puteri străine.
Mărturiile de simpatie pe care le-am primit în acele zile mi-au arătat că chiar în neştirea
cauzelor adevărate, lumea simţea, cu inima strînsă, însemnătatea acestei schimbări.
Printre mărturiile de preţuire, m-a mişcat îndeosebi un scurt articol a profesorului Iorga
apărut în Neamul Românesc, sub titlul „Un bun soldat al României".
Trebuie să recunosc că ziarele germane s-au ferit să mă atace; ba unele au recunoscut
chiar „meritul meu de a fi ţinut România în afară de război". Ele au arătat totuşi
mulţumirea lor pentru numirea noului titular, care trece drept un prieten încercat şi
devotat al Axei. Această din urmă* notă a fost şi mai accentuată de ziarele italiene.
Ziarele franceze, greu turburate de evenimentele din Franţa, nu au reacţionat de fel. în
schimb, ziarele engleze au publicat un comunicat oficios, foarte elogios pentru mine, şi
cu o notă de nedumerire faţă de „necesitatea acestei schimbări".
Diplomaţii străini mi-au arătat în mod spontan, simpatia şi părerea

lor de rău. Foarte prietenoşi balcanicii, Colas şi Tanrioer. De asemenea apusenii. Thiery,
atît de copleşit de nenorocirile sale personale şi de cele ale ţării sale („Un malheur
n'arrive jamais seul!") priveşte, cum e şi firesc, plecarea mea ca un episod al unei
prăbuşiri generale. Fabricius foarte corect. Glugi, spre surprinderea niea, corect cu
multă întîrziere. în schimb Bardossy, cu care întreţineam raporturi personale bune,
prietenos şi sincer.
Dintre scrisorile de rămas bun, reţin un răvaş al lordului Lloyd, Ministrul Coloniilor
britanice, şi un rămas bun mişcător a lui Lady Hoare.
Din partea numeroşilor membri ai misiunei germane în ţară, m-a vizitat Hamilcar
Hofman, tînărul şef al propagandei naziste: - „Vă felicit pentru felul cum aţi plecat. Nu
aţi putut răbda presiunea noastră şi v-aţi retras. E foarte abil. Noi ştim că nu a fost nici o
presiune. Important e însă ce se crede. Lumea ştie acum că sînteţi ein lutndertprozenti-
ger Ruinănc. E foarte bine. Acum să nu vă mişcaţi de la Snagov. Nu mergeţi la Ankara:
de ce aţi speria degeaba pe italieni. Nu mergeţi la Moscova. O călătorie în Rusia costă
scump, şi de ce să plătiţi D-Voastră aceste speze? Păstraţi numele D-Voastră intact şi nu
îndepliniţi misiuni necesare dar ingrate. Deocamdată un singur program: cu barca pe
lacul Snagov. Căci va fi nevoie, în curînd, de români sută la sută".
Mica noastră aşezare de la Snagov a fost pentru noi, în aceste zile, o binecuvîntare. Aci
am înfruntat, Nuşeta şi cu mine, grozavele veşti care se abăteau ceas cu cea asupra
lumii. După nopţi de insomnie şi zile lungi de chin şi de frămîntare, am găsit în căsuţa
noastră şi în grădina cu trandafiri sălbatici de pe malul lacului, puteri nebănuite de
resemnare şi de mîngîiere.
Ce au fost pentru noi doi - ca pentru atîţi români - acele ore tragice de agonie ale
Franţei, cînd, nedeslipiţi de aparatul de radio urmam înaintarea germană pînă în inima
ţării atît de mult iubită, zdrobirea flancului stîng al apărării şi pătrunderea la Rouen,
zdrobirea frontului din Champagne şi cucerirea oraşului Reims, apoi căderea Parisului
şi invadarea Oraşului, în sfîrşit prăbuşirea întregului front, apelul disperat a lui Reynaud
către Statele Unite, înălţarea lui Pctain1, Mareşalul păcii şi al capitulării,

Note:
t Pctain, Henri, Pliilippc, Omcr, Joseph (1856-1951), mareşal francez. în calitate de general de
divizie a comandat în timpul primului război mondial armata a 11-a în sectorul Verdun. La 25
iulte 1940, în condiţiile ofensivei germane, mareşalul Petain a cerut armistiţiul. La 10 iulie
1940 a preluat puterea. La 22 iulie 1945, în urma procesului, înalta Curte l-a condamnat la
moarte. Generalul Charles de Gaulle, la 15 august 1945, i-a comuta' pedeapsa în închisoare pe
viaţă.

armistiţiul şi condiţiile lui - apoi prăpastia ce se deschide între Franţa şi Anglia, adîncă,
dureroasă, şi în care se poate prăbuşi tot ce ne-a fost drag în această lume: omenia,
libertatea, neatîrnarea; ce au fost şi ce o să mai fie pentru noi aceste ceasuri, numai
tîrziu, cînd vor începe să se tămăduiască atîtea dureroase răni sufleteşti, o vom putea
spune.
Deocamdată ne ducem viaţa cu privirea pierdută de-a lungul unui drum îngust, prins
între două rînduri de trandafiri, care din pridvorul casei duce spre apa caldă şi
strălucitoare. Linia neagră a codrului din faţă închide priveliştea. E un colţ pierdut unde
se poate simţi durerea lumii fără a desnădâjdui.
II
Vineri, 28 iunie
M-am ferit cît am fost la Externe, să părăsesc vechiul palat Sturdza, deşi palatul cel nou
era gata şi ocupat de mai toate serviciile. Mă urmărea un gînd superstiţios (pe care îl
împărtăşisem unor prieteni): să nu se întîmple cumva ca intrînd într-un palat mai mare
să avem de cîrmuit o Românie mai mică.
în clipa în care Gigurtu s-a aşezat în frumosul său birou din noua clădire monumentală, i
s-a prezentat telegrama prin care Davidescu transmitea nota ultimativă a lui Molotov 1.
Şi cîteva ceasuri mai tîrziu Consiliul de Coroană hotăra să se plece în faţa poruncii
ruseşti, jertfind două provincii: Basarabia şi Bucovina de Nord.
Fireşte, nenorocirea care loveşte neamul românesc nu se datoreşle numai lipsei de
superstiţie a d-lui inginer Gigurtu.
Fatalitatea ne pîndea de mult. Din ziua cea dintîi a marelui război, ruşii erau hotărîţi să
tragă folos din înţelegerea lor cu germanii (care le dădeau mînă liberă de la răsărit)
pentru a redobîndi teritoriile pierdute, şi a cîştiga noi poziţii de apărare şi de rezistenţă.
Pătrunderea lor în Polonia, pînă în Carpaţi, pactele impuse Statelor Baltice, războiul
împotriva Finlandei, erau atîtea fapte care dovedeau voinţa lor de a se folosi de răgazul
care le era asigurat prin războiul european. Atitudinea lor faţa de noi, refuzul brutal opus
tuturor propunerilor noastre de înţelegere, discursul lui Molotov la sfîrşitul lui Martie
trecut, nu ne îngăduiau nici o iluzie cu privire la intenţiile lor adevărate.

Note:
I Viacexlav Milutilovici Moloiov (1X90-19KH), om politic sovietic. Preşedinte al Consiliului
Comisarilor Poporului (1930-1941), ministru al afacerilor externe (1939-1949, 1953-1956) al
URSS. Preşedinte al Cominternului (1930-1934).

Atîta vreme cît am putut sprijini rezistenţa noastră pe echilibrul dintre forţele europene,
l'olosindu-ne cînd de prietenia Turciei şi de garanţia anglo-franceză, cînd de făgăduielile
Italiei, ne-a fost cu putinţă să ne sustragem presiunii ruseşti. Nici Rusia, nici Germania,
nu aveau vreun interes ca să înlesnească constituirea unui front oriental în Balcani şi în
Marea Neagră. In ziua însă cînd Franţa s-a prăbuşit, putinţa unui asemenea front s-a
năruit şi ea. Ruşii şi germanii au rămas singuri faţă în faţă, aliaţi cu interese opuse şi cu
suflete care se duşmănesc. Victoriile germane în apus au stricat socotelile ruseşti:
Germania a rămas puternică şi se poate întoarce spre răsărit pentru marca răfuială cu
Moscova. Nu mai era timp de pierdut pentru Soviete; toate poziţiile de apărare trebuiau
cîştigate şi întărite cît mai grabnic. E clipa cînd fatalitatea s-a aplecat spre noi.
Se va putea desluşi mai tîrziu, dacă s-a făcut tot ce trebuia pentru a împiedica împlinirea
acestei nenorociri. Cred că după vinovata cîrmuire a lui Goga, care în mai puţin de o
lună a rupt toate firele care duceau spre Moscova fără a le înlocui cu nimic, toţi miniştrii
de externe care au urmat s-au străduit să stabilească din nou un contact între Rusia şi
noi. în ce mă priveşte îndeosebi m-am luptat ca prin cuvinte şi fapte, să dovedesc bunele
noastre intenţii faţă de statul vecin şi să conving Guvernul sovietic (v. convorbirea mea
cu Potemkin la Bucureşti la sfîrşitul lui mai 1939) că o Românie independentă şi un
bloc balcanic puternic închegat, sînt garanţii de siguranţă şi de pace pentru Rusia. M-am
izbit însă, ca şi predecesorii mei, de o rea voinţă tot mai vădită. După înlocuirea lui
Litvinov' cu Molotov, şi mai cu seamă după încheierea acordului Mololov-Ribbentrop",
Rusia nu ne-a mai dat nici un semn de înţelegere. Drumul pe care şi-l alesese trecea
peste trupul ţării noastre. Sînt înlănţuiri de fapte care întrec puterile şi mijloacele noastre
de „apărare diplomatică" şi în viitoarea cărora, România cu politica ei bună sau rea,
cîntăreşte doar cît un fulg.
Nu e mai puţin adevărat că dacă nimeni nu poate opri mersul

Note:
1 Maksim Maksinwvici I.itvinov (1876-1951), diplomat şi om politic sovietic. Comisar al
poporului pentru afacerile externe ale URSS (1930-1939). In 1934 a semnat acordul de reluare
a relaţiilor diplomatice dintre România şi URSS. în 1941-1943 vice-comisar al poporului
pentru afaceri străine
2 liibhenimp loachim von (1893-1946). diplomat şi om politic german. La 1 1 august 1936 a fost
numit ambasador la Londra. Ministru de externe (februarie 1938 - mai 1945). A fost judecat de
Tribunalul internaţional de la Niirenberg ca mare criminal de război, condamnat la moarte şi
executat. La 23 august 1939 a semnat la Moscova cu Molotov. acordul în care se prevedea
interesul URSS pentru Ţările Baltice şi faţă de România (Basarabia).

fatalităţii, vinovat e totuşi acela care o provoacă prin fapte nesocotite. Aşezarea lui
Gigurtu în fruntea politicii noastre externe a fost o greşeală. S-a ridicat în faţa nemţilor
drapelul alb la Palatul Sturdza. Şi pentru ca nimeni să nu se îndoiască de înţelesul
acestei capitulări grăbite şi inoportune, s-a alcătuit Partidul Naţiunii, nu pentru a strînge
laolaltă toţi bărbaţii de seamă a Neamului, ci pentru a da o formă totalitară acţiunii
noastre politice interne şi externe. Această înfeudare la politica Axei nu ne-a cîştigat
sprijinul Germaniei. Prea ocupată în apus, unde joacă cartea supremă: atactul împotriva
Angliei, ea nu vrea şi nu poate să ne fie de folos. în schimb ne-am lipsit faţă de ruşi de
argumentul atît de folositor al desăvîrşitei noastre neatîrnări, chezăşie de siguranţă
pentru toţi vecinii - şi am dat ruşilor pretextul bine venit ca să spargă în Balcani o
cetăţuie nazistă, pe care nici o forţă nazistă nu o apăra. Pentru a face o politică exclusiv
germanofilă e nevoie şi de germani. A face politică germanofilă, cu ostentaţie şi cu un
zel de neofiţi, avînd pe ruşi în faţă, cu gîndul la Basarabia şi pe nemţi departe, cu gîndul
la Canalul Mînecii, dădea sorţi de împlinire primejdiei care ne ameninţa de atîta vreme.
Cu atît mai mult cu cît nici o altă putere nu mai era ispitită să ne apere. Atitudinea
noastră faţă de Anglia, din ziua plecării mele de la Externe, a fost aproape duşmănoasă.
La faptele şi măsurile administrative supărătoare, împlinite la îndemnul nemţilor, se
adaugă pamfletele veninoase din Curentul şi Porunca Vremii, îngăduite dacă nu chiar
încurajate de cenzură. Sir Reginald Hoare mi-a mărturisit nu o dată în această privinţă
uimirea şi îndurerarea lui. Politica urmată faţă de Turcia, de altă parte, a slăbit legăturile
de solidaritate între această ţară şi noi. (Astfel, la intrarea Italiei în război, Gigurtu a
transmis lui Stoica instrucţii telefonice ascultate de toată Direcţia Cifrului şi fireşte şi de
toţi intermediarii din Bulgaria, ca să împiedice Guvernul turc de a împlini
angajamentele lui faţă de Aliaţi: -Vrem pace şi linişte în Balcani - mă auzi?- linişte şi
pace, pace şi linişte. Ata tot!" Pentru funcţionarii Direcţiei care au putut preţui accentul
şi toate nuanţele gîndirii politice a Ministrului, Gigurtu a rămas poreclit: Inginerul
ATATOT). Oricît de mare ar fi fost interesul nostru ca pacea balcanică să nu fie
tulburată, nu aveam dreptul să ne amestecăm în felul acesta în treburile turceşti, pentru a
nu ne expune în cazul unui eventual atac sovietic, cînd numai de la turci sau prin Turcia
puteam primi un ajutor, ca Ankara să ne răspundă la rîndul ei: „Vrem linişte şi pace în
Balcani!"
Faptul că Guvernul nu a îndrăznit să mă numească la Ankara pentru a nu supăra pe
nemţi, ca şi faptul că Tătărăscu nu s-a hotărît să mă trimeată în misiune la Moscova,
misiunea pe care o acceptasem cînd 24 mi-a fost propusă de Rege - au contribuit să ne
lase în aceste zile critice, cînd politica noastră dezvăluia tot mai mult tendinţe germano-
file, fără nici o contra-pondere în Orient.
în zilele de criză care au urmat, nu am fost informat sau consultat de nimeni, - nici de
Tătărăscu, nici de Gigurtu, nici de Urdăreanu. Nu am ştiut nimic despre ce s-a petrecut
în Consiliile de Miniştri şi în Consiliul de Coroană, unde au fost chemaţi să-şi spună
cuvîntul atîţi Consilieri şi Miniştri care habar n-aveau despre problemele noastre ex-
terne.
Criza a scuturat Guvernul şi au căzut cîteva fructe răscoapte. Cel dintîi a căzut Gigurtu,
după 27 de zile de diplomaţie. Bătrînul Argetoianu îl înlocuieşte cu greutatea
experienţei şi a trupului său şi cu toată uşurinţa gîndirii sale politice.

29 şi 30 iunie
Zile de amărăciune, de doliu şi de îngrijorare. Ruşii pătrund în Basarabia şi în Nordul
Bucovinei. Trupele noastre se retrag căutînd să-şi salveze echipamentul şi muniţia. Se
produc ciocniri - pc alocuri sîngeroase. Ruşii sînt grăbiţi; în unele puncte coboară cu
paraşutele. Evacuarea populaţiei româneşti, îndeosebi a funcţionarilor şi proprietarilor
care vor să ajungă în ţară, e anevoioasă. între cele două armate se furişează turburători
printre care mulţi evrei, care provoacă, fură şi dau foc... Sovieticii nu împiedică
asemenea excese, după cît se aude însă nu împing la ele. Postul radio Moscova e
împăciuitor.
Problema e: se vor opri ruşii la Prut? Şi fireşte nasc şi celelalte două întrebări: ce vor
face ungurii? ce vor face bulgarii? Dar mai presus de toate se pune chinuitoarea
întrebare: Ce facem noi pentru a opri pe ruşi? Ori ne batem, ori stabilim numaidecît un
contact politic cu ei. Nu putem deslega nimic prin intermediari. Şi ce facem pentru a
împăca pe bulgari? Cum rezolvăm problema ungurească?
în ce priveşte pc unguri şi bulgari, se pare că Puterile Axei au intervenit pentru a opri o
acţiune militară care ar pune în primejdie exportul nostru de petrol şi de cereale înspre
Germania şi Italia. (Acordul Wohlthat, înţelegerile cu Clodius1 şi Neubacher, şi politica
de apropiere

Note:
1 C. Clodius, diplomat, ministru plenipotenţiar, director adjunct al Departamentului politicii
economice din Ministerul de Externe al celui de-al treitea Reich, din 1937. In 1938 a condus
delegaţia germană la tratativele economice cu România.
dc Italia, ne-au dat cel puţin această „siguranţă".) în schimb nimeni nu ne dă vreo
garanţie cu privire la ruşi. Germania păstrează în această privinţă o tăcere jenată şi
aruncă vina pe ...Anglia, care nu şi-ar fi împlinit garanţiile.
I iulie
Păreri auzite în acele zile: Argetoianu (la Externe, în noul birou din Palatul fatal). E
îngrijat de neîncetata înaintare a ruşilor - mulţumit însă că prin intermediul nemţilor a
putut opri pe unguri şi pe bulgari. Vrea să renunţe la garanţiile anglo-franceze. - De ce?
Ţi-a cerut cineva? Ţi s-a făgăduit altă garanţie în loc? &Ju e nevoie de renunţare - act
inelegant şi nefolositor - e suficientă o constatare că aceste garanţii sînt în împrejurările
de azi, inoperante. O renunţare are interesul unei repudieri - şi nu e nici măcar abil ca să
repudiem un act pe care l-amI arătat totdeauna ca fiind „spontan şi unilateral". - Toate
sînt bune, îmij răspunde Argetoianu, dar l-am anunţat deja pe Fabricius care a fost ]
îneîntat! - Cred şi eu. Pomenind din nou povestea cu garanţiile, l-ai scutit de
îndrcptăţitele regrete şi remuşcări pentru felul cum nemţii auj deschis ruşilor porţile
bazinului dunărean. (Argetoianu îmi pare obosit, I în urma zilelor istovitoare de criză, şi
gata să împlinească „cu energie", I cele mai uimitoare boroboaţe). Iorga (la el acasă).
Foarte gentil şij prietenos. - De ce te-au schimbat? Asta le trebuia? - îmi vorbeşte înl
termeni foarte măgulitori despre felul cum am dus politica externă.! Doctorul
Angclcscu, care soseşte între timp, se asociază cu multă \ căldură la aceste laude.
Iorga îmi istoriseşte apoi despre Consiliul dc Coroană în care a | susţinut cu toată
hotărîrea rezistenţa, fiind aprobat de foarte puţini. 1 Regele foarte bine. (A avut cuvinte
de laudă pentru „idealul în care al crescut" şi pentru educaţia pe care a primit-o - în
parte de la Iorga.) în j schimb militarii au fost lamentabili. Miniştrii tineri „pe care am
fost ] condamnaţi să-i ascultăm pe rînd" şi mai lamentabili; iar Tătărăscu, „pelicanul
sonor" şi Argetoianu, „odioşi". Demni au fost reprezentanţii Ardealului şi ai Basarabiei.
Iorga condamnă politica germanofilă şi e convins că Anglia nu va pierde războiul. La
cererea „ţărăniştilor", a redactat un frumos protest împotriva răpirii Basarabiei şi a
Bucovinei, pe care l-au semnat toţi membrii opoziţiei.
Hamilcar Hofman (vine să mă vadă). Se întreabă unde se vor opri ruşii şi unde, dacă nu
se opresc singuri, vor putea fi opriţi. - Nu contaţi 26 pe noi, nici acum nici după pace.
Va trebui să trăim în bună înţelegere cu ruşii - să le plătim preţul recunoştinţei. -
Hofman consideră acţiunea împotriva Angliei ca foarte grea: - Englezii sînt oamenii cei
mai încăpăţînaţi din lume; nu cedează chiar dacă-i tai în bucăţi. - Convine cu mine că
dacă războiul cu Anglia se prelungeşte, tot răsăritul Europei e în primejdie de a fi
bolşevizat. - De ce nu faceţi pace cu englezii? îl întreb. - Am vrea, dar nu vor englezii.
Urdăreanu (la Palat). E nervos, agitat şi îngrijorat. Pretinde că ar fi vrut sincer
rezistenţa. îşi dă seama de consecinţele de politică internă ale capitulării (în timp ce
stăm de vorbă, primeşte un telefon de la Fa-bricius. Aflu astfel că Guvernul a oferit
Reichului o alianţă politică şi că aşteaptă un răspuns care nu vine. S-ar părea că F. se
teme că răspunsul va fi negativ.) Atrag atenţia asupra primejdiei de a face o politică tot
mai germanofilă, fără consimţămîntul Germaniei. E o umilire care nu slujeşte la nimic.
Trebuie să pregătim calea pentru o destindere, nu pentru o slugărnicie. Cît timp
dăinuieşte războiul în Occident, trebuie să ne ajutăm singuri; şi deoarece nu am vrut să
ne batem cu ruşii, trebuie neapărat să ne hotărîm a face pace cu ei. Contact deci cu
Moscova. Insist de asemenea asupra necesităţii de a păstra ordinea în ţară şi de a nu da
vecinilor prin excese gardiste, pretextul dc a ne invada. Orice greşeală, externă sau
internă, ne poate fi în împrejurările de azi, fatală.
Malaxa (pe care-l întîlnesc la ieşire din Palat în ascensor). Mai „sumbru" ca niciodată. -
Plătim, îmi spune el, preţul prieteniilor noastre. Simţămintele costă scump, Domnule
Gafencu. înţeleg aluzia răuvoitoare şi răspund liniştit: Dacă ne ating nenorocirile după
ce se prăbuşesc unii prieteni încercaţi, aceasta dovedeşte cine ne-a sprijinit, şi cine nu ne
sprijină şi nu ne va sprijini niciodată... (îmi amintesc că M. se plîngea cînd am încheiat
acordul Wohlthat că am fi dat ţara pe mîna nemţilor...!)
La ieşire, în Calea Victoriei, dau de „Timpul" 1, ediţie specială. într-un Consiliu de
Miniştri, Guvernul a renunţat la garanţiile anglo-francezc şi a hotărît „schimbarea
politicii noastre externe". Şi cînd te gîndeşti că nemţii n-au răspuns încă nimic la toate
„avansurile" Guvernului.

2 iulie
Comunicatul Consiliului de Miniştri, reprodus azi dimineaţă de toate ziarele, spune
textual: „Domnul Argetoianu, ministru de externe,

Note:
I Ziarul „Timpul", înfiinLil de Grigore Gafencu a apărut între anii 1930-1944

a definit actuala noastră orientare politică externă, determinată de nou ordine europeană
în curs de aşezare. în cadrul acestei politici, Români renunţă la garanţiile anglo-
franceze. Consiliul, în unanimitate, aprobat noua orientare a politicii noastre externe".
Aceasta înseamnă alăturarea la Axă.
Se pun însă întrebările: Ne-a informat cineva despre felul cum s< organizează „noua
ordine europeană în curs de aşezare"? Ne-a pofti cineva ca să participăm 18 aşezarea ei?
Există un acord, de pe acun stabilit, cu Puterile Axei?
De nu, la ce servesc toate aceste declaraţii şi. comunicate? Stăruinţi de a vorbi de o nouă
orientare înseamnă că repudiem un trecut în cari nu avem nimic de repudiat. Atitudinea
noastră veşnic gata de „înnoire": e tot atît de puţin abilă clin punct de vedere politic pe
cît e de pîiţii frumoasă din punct de vedere moral. Ridicăm drapelul înfrîngerii fără< fi
fost înfrînţi, şi fără măcar a fi luptat şi ne grăbim să ne supunem fără a şti măcar dacă
aceasta ne poate fi de folos... E foarte dureros.
La Cameră (jos, în bibliotecă) Şedinţă solemnă a Comisiunilor pentru Afacerile Străine
de la Cameră şi Senat. Guvernul dă socoteală despre cele ce s-au întîmplat. Atmosferă
de jale, de doliu şi de îngrijorare. Tinerii deputaţi manifestă unele veleităţi de răzvrătire.
Parlamentarii basarabeni şi bucovineni sînt îngrijoraţi de prieteni şi asaltaţi cu întrebări.
Cei mai mulţi dintre ei nu au putut salva nimic din avutul lor.
Argetoianu face o expunere sobră a schimbului de note dintre URSS şi noi. Hotărîrea
Guvernului a urmărit salvarea fiinţei însăşi a Statului şi a Neamului. La sfîrşit,
pomeneşte, tamnesam, de repudierea garanţiilor.
Tătărăscu ţine un discurs patetic, întrebuinţînd obişnuitele sale procedee dialectice şi
vocale şi expunînd, nu fără abilitate, desfăşurarea evenimentelor şi a zadarnicelor
noastre străduinţi diplomatice. Stăruie şi el asupra orientării noastre celei noi.
Ciobanu şi Hacman vorbesc în numele Basarabiei şi a Bucovinei. Cel dintîi citeşte un
foarte lung memoriu. încheie prin cîteva cuvinte de solidaritate naţională; cere stabilirea
răspunderilor. Bucovineanu e mult mai scurt. Parlamentarii aplaudă în picioare.
lorga, care ceruse ca după comunicările oficiale să nu urmeze nici discuţie nici vot,
întrerupe de mai multe ori, cu o ironie îndurerată, pe Primul Ministru şi Ministru de
Externe.
înainte de despărţire, Argetoianu, cu o voce gravă, face un apel la unire, deoarece chiar
el, „care nu poartă nici o răspundere", a fost nevoit să lege „numele său curat" de acest
act dureros.

Seara se răspîndeşte svonul despre o nouă schimbare de Guvern. E vorba să fie înlocuit
Primul Ministru. Argetoianu ar lua Preşedenţia cu misiunea de a alcătui un Guvern
naţional (şi nu „al Naţiunii"), adică de a concentra pe fruntaşii care mai sînt din
partidele care nu mai sînt.
3 şi 4 iulie
Marele eveniment politic nu s-a produs. Tătărăscu, o dată mai mult, s-a strecurat printr-
o criză. Situaţia lui e însă foarte slăbită. Schimbarea e aşteptată. E vădit că nu problema
schimbării ci problema înlocuirii pricinuieşte întîrzierc. Mai poate fi vorba de o
garnitură a Frontului sau a Naţiunii? Opinia publică, întrucît se manifestă pe stradă, în
cluburi, pc culoarele Parlamentului, răspunde categoric: Nu! Armata, zdruncinată şi
demoralizată de pe urma retragerii fără luptă, cere o conducere nouă: o infuziune de
energie, de disciplină, de autoritate. Se spune că generalul Antonescu1 ar fi expus acest
punct de vedere, cu obişnuitul său temperament, în faţa Regelui. Ziarele cer un guvern
naţional, cu reprezentanţi autorizaţi şi cu autoritate din vechile cadre. Un asemenea
Guvern ar acoperi Coroana, ar fi o chezăşie de unitate şi de continuitate faţă de
străinătate şi o chezăşie de ordine în interior. Se pare însă că Regele şovăieşte; în ciuda
nemulţumirilor tot mai adînci împotriva „regimului", formula guvernului naţional nu s-a
impus încă la Palat.
Parlamentul s-a întrunit pentru a păstra o clipă de tăcere. Şedinţa a fost apoi ridicată în
semn de doliu. Lacrimi înăbuşite, simţăminte de supărare şi de revoltă, - mare
nervozitate.
Am citit cu băgare de seamă schimbul de note telegrafice dintre Ruşi şi noi. Notele
ruseşti sînt abile ca formă şj fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită.
Notele noastre sînt greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti
referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns
nimic:

Note:
1 Ion Antonescu (2 iunie 1882 - 1 iunie 1946), mareşal al României. Din 1902, cînda intrai în
şcoala de cavalerie şi pînă în 1941 a parcurs întreaga ierarhie militară. în timpul războiului de
reîntregire (1916-1919) a fost şeful Secţiei a 3-a operaţii a Marelui Stat Major Român. Ataşai
militar în Franţa şi Anglia, Sef al Marelui Stat Major (1932-1934). ministru al Apărării
Naţionale in guvernul Goga-Cuza. La 5 septembrie 1940 prim-ministru şi de la 6 septembrie
1940 şi conducător al statului român pînă la 23 august 1944, cînd a fost arestat; judecat,
condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946.

nici o punere la punct, nici un contra argumentat, nici un protest. Ne-aj mulţumit să
răspundem, - ..pentru a cîştiga timp", pretinde Minister de Externe,- că sîntem gata să
stăm de vorbă... Ruşii au înlăturat multă îndcmînare intenţiile dilatorii cuprinse în nota
noastră de răspu. adueîndu-ne numaidecît la cunoştinţă „programul de evacuare (Nemţii
au informat Guvernul sovietic că răspunsul nostru, dilatoriu formă, înseamnă totuşi o
acceptare.) Fapt e că ne-am plecat în faj forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra
bunului nostru drepi Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după
am luat cunoştinţă de ea, să stăm de vorbă.
Ziarele germane exploatează, cum era de aşteptat, renunţarea I garanţiile engleze, drept
o recunoaştere din partea noastră, că ai pierdut Basarabia din pricina acestor garanţii.
Această temă a fa reluată, cu toată reacredinţa, de unele ziare româneşti (Curcntu
Porunca Vremii etc.) Iar ziarele fasciste scriau: „România începe sfîrşit o politică de
realitate."
Vorbe făţarnice şi înşelătoare. S-a adresat cineva Angliei? A ceru cineva împlinirea
garanţiilor anglo-franceze? Guvernul a cerut ajutoi lui Fabricius şi lui Ghigi, - şi nu a
căpătat acest ajutor. De Anglia nimeni nu s-a sinchisit. Atunci?
Sprijinul Angliei şi al Franţei nc-a fost oferit în Martie 1939, cîteva zile după ce
Germania, pe temeiul primejdioasei teorii a spaţiului vital; a intrat în Praga. Care român
ar fi putut lua răspunderea să refuze o făgăduială de ajutor din partea celor două mari
Puteri apusene care ai contribuit în mod atît de hotărîtor la alcătuirea României Mari?
Aceste garanţii anglo-franceze ne-au ajutat să întărim poziţia noastră nu numai faţă de
ambiţiile naziste, dar şi faţă de Rusia. Sovietele au atacat rînd pe rînd pe toţi prietenii
nordici ai Germanici: Statele Baltice şi Finlanda; ele nu s-au legat de noi decît mult mai
tîrziu, după ce frontul anglo-francez s-a prăbuşit şi după ce Franţa a cerut pace Am
pierdut, deci. Basarabia:

Note:
1. fiindcă Rusia rid a renunţat niciodată la această provincie şi era hotărîtă să se
folosească de orice prilej pentru ca, sprijinită pe uriaşa ei putere, să ajungă din nou la
Dunăre. (Politica geneveză şi succesele lui Titulescu1 ne-au apropiat de Rusia, pe
temeniul unor formule abile; nu au izbutit însă niciodată să înlăture „diferendul" dintre
noi.
2. fiindcă ori care ar fi fost politica pe care am fi urmat-o faţă de
1 Nicolae Titulescu (1882-1941) om politic, diplomat şi strălucii orator român. Aluzie la
îndepărtarea lui de la externe în august 1946

Germania, Reichul ar fi sacrificat oricînd interesele noastre la DtfnltTC care sînt şi ale
sale), pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia într-un ii european. Ribbcntrop a urmat
fără şovăire această politică la Moscova, la Roma, la Berlin. El a urmat-o cu aceeaşi
consecvenţă în timpul crizei basarabene din zilele din urmă, în ciuda nenumăratelor
declaraţii prin care Mareşalul Goering făgăduise sprijinul Germaniei în caz de atac
sovietic, lui Georgcs Brătianu , lui Argetoianu şi chiar mie.
3. fiindcă Italia, care în timpul din urmă ne făgăduise ajutorul ei în caz de agresiune
rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele şi toate atitudinele
Germaniei.
4. fiindcă singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa anglo-
franceză, s-a prăbuşit.
Sînt unii care se miră că ziua de 27 Iunie ne-a găsit „singuri". Ei uită că puţine zile
înainte s-a cufundat o lume întreagă. Am fost „singuri" fiindcă cei care ar fi putut să ne
sprijine nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte), şi fiindcă cei
care ne-au sprijinit întotdeauna nu mai erau în viaţă.
5 iulie
Se aştepta un Guvern naţional, de destindere, de ordine, de răspundere. Cînd colo s-a
constituit un guvern .... Gigurtu. De unde şi pînă unde Gigurtu? Această nedumerire, ca
şi impresia că în ciuda gravelor evenimente se urmăresc mai departe metodele de
improvizare şi de surprindere, au mărit mult îngrijorarea generală. Era nevoie de un
nume cu greutate şi de bărbaţi încercaţi. Gigurtu ş^i colaboratorii săi nu întrunesc aceste
condiţii. în afară de Manoilescu"", ager, inteligent şi a cărui ambiţie neînfrîntă va avea
putinţa, poate, de a-şi croi în sfîrşit drumul, toţi ceilalţi Miniştri cu Şeful în frunte, sînt
politiceşte inexistenţi. Singurul merit a lui Gigurtu e că a fost acum patru luni la Berlin.
Eliminat de la Externe, Jupă 27 de zile de ministeriat, de îndată

Note:
1 Gheorghe Brătianu (1898-1952), istoric de mare valoare. Profesor universitar la laşi şi
Bucureşti. Membru al Academiei Române (1928). în 1930 a întemeiat Partidul Nacional
Liberal „georgist", care a reunit tineretul liberal. Această grupare a acţionat independent pînă
în noiembrie 1937. A murit în închisoarea de la Sighet.
2 Manoilescu, Milwil (1891-1950), economist neoliberal şi om politic. A fost ministru la: lucrări
publice şi comunicaţii (13 iunie - 10 octombrie 1930); industrie şi comer( (10 octombrie 1930-
12 mai 1932): guvernator al Băncii Naţionale; afacerile străine (4 iulie -14 septembrie 1940). A
fost şeful delegaţiei române şi semnatarul Dictatului de la Viena din 30 august 1940 prin care
noid-veslul României a fost răpit din trupul tarii. Aici Gafe ucu se referă la vizita pe care
Manoilescu a făcut-o în Germania.
cc s-a prezentat un caz grav, iată-l aşezat, trei zile după pierderea Basarabiei, în fruntea
unui Minister cu uriaşă răspundere. Lumea nu mai pricepe nimic.
Se spune, - deoarece orice faptă, bună rea, are o tălmăcire - că Regele a urmărit
constituirea unui guvern de „tineri" naţionalişti din Gardă sau cuzişti, încadraţi de cîţiva
militari, mai mult de încredere decît cu pricepere, şi conduşi de un om de „dreapta" a
cărui avînt reformator e ţinut în cumpănă prin greutatea zăcămintelor aurifere de la
Mica. Toate acestea, în cadrul Partidului Naţiunii şi uniforma Frontului. Se pune însă
întrebarea (chiar dacă s-ar trece peste zăpăceala pricinuită în opinia publică de măsurile
atît de contradictorii luate faţă de Gardă) dacă mai e vremea pentru asemenea jalnice
experienţe.
Nedumerirea şi supărarea generală în urma măsurilor cc se iau de către Rege (supărare
care se exprimă public în termeni tot mai violenţi) au fost aduse la cunoştinţa
Suveranului de către o delegaţie de bătrîni bărbaţi politici în frunte cu Maniu1 şi Dinu
Brătianu. Delegaţia a fost primită la Palat la ora 1, între constituirea guvernului Gigurtu
şi depunerea jurămîntului. Dinu Brătianu a arătat situaţia tot mai gravă în care se sbate
Ţara din pricina relei conduceri şi a uimitoarelor schimbări de guvern. Maniu a stăruit
asupra stării de descurajare a armatei în urma cedării Basarabiei. -l n ce priveşte moralul
armatei ţin să protestez, - ar fi răspuns Regele. Suveranul s-a plîns apoi că oamenii
politici clin vechile partide nu l-au ajutat niciodată. - Am fost totdeauna gata să ajutăm,
pe căi legale, şi sîntem gata să o facem şi acum - a răspuns Maniu. - Acum e prea tîrziu,
a declarat Regele. Am făcut apel la tineret, care e cu mine. - Vă înşelaţi Sire, ar fi spus
atunci Maniu, tineretul nu e cu Majesfatea Voastră. Tineretul e cu Ţara întreagă şi cu
noi.
Acest schimb de cuvinte mi-a fost raportat de Madgearu, cîteva ore după ce a avut loc.
în după masa zilei de azi, am primit vizita ambasadorilor Iugoslaviei şi a Greciei.
Amîndoi ini-.iu spus că sînt buimăciţi de tot ce se petrece la noi şi că nu înţeleg rostul
acestor neîncetate şi ciudate

Note:
1 luliu Maniu (1873-1953), om politic român. Fruntaş al luptei de eliberare a românilor din
Transilvania, deputat în Parlamentul de la Budapesta; participant la Marea Adunare
Na(ională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918; preşedinte al Consiliului Dirigent din
Transilvania (decembrie 1918 - aprilie 1920); preşedinte al Partidului Naţional Român (1918-
1926) şi al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947); prim-minislru (1928-1930;
iunie-octombrie 1930; 1932-1933), ministru fără portofoliu (23 august - l noiembrie 1944). î n
1947 a fost arestat, judecat şi condamnat la închisoare. A fost întemniţat şi umilit în închisorile
de la Galaţi, Sighct, unde a şi murit, în 1953.
schimbări. Colas îmi raportează versiunea Legaţiei sovietice despre desfăşurarea
evenimentelor care au precedat criza basarabeană. Ruşii se aşteptaseră ca noul lor
Ministru să fie primit cu onoruri speciale; ei au fost surprinşi că la gară nu s-a aflat decît
un secretar de Legaţie. Supărarea lor a crescut cînd, după ce fixase ziua de luni pentru
remiterea scrisorilor de acreditare, primirea a fost amînată pentru vineri. între luni şi
vineri a fost întemeiat partidul totalitar şi germanofil al Naţiunii. Se pare ca toate
acestea au precipitat evenimentele.
Am avut o convorbire cu Fabricius pe care nu l-am mai văzut de la plecarea mea din
Guvern. Am aflat cu acest prilej că:
a. Germanii se aşteptau la ocuparea Basarabiei (F. crede că dacă m-aş fi dus la Moscova
după ce am ieşit din Guvern, condiţiile ar fi putut fi mai bune). Guvernul german nu se
aştepta însă ca Bucovina să fie şi ea ocupată, - de unde uimire şi supărare.
b. Ruşii nu vor depăşi linia Prutului. „Die sache ist erledigt". Totuşi trebuie să ne purtăm
în mod politicos cu ei. De ce n-am primit mai bine pe Ambasadorul sovietic? - Ce ne
pasă acum de Ruşi, deoarece ne sprijinim pe Axă! îi răspund ironic. - Vă înşelaţi,
răspunde cu multă vioiciune F., nu vă sprijiniţi pe nimic. Nu vrem şi nu putem să ne
certăm cu Ruşii. Raporturile între noi şi ei nu sînt „herzlich" dar sînt corecte, şi vor
rămîne astfel.
c. Germanii nu vor deocamdată să arbitreze diferendele noastre cu Ungaria şi Bulgaria.
Ei ne cer însă să luăm contact cu vecinii noştri şi să căutăm să regulăm aceste probleme
cit mai curînd. Numai dacă nu ajungem singuri la o înţelegere, Germanii ne vor da
„sfaturi" şi unora şi altora. în ce priveşte Bulgaria, înţeleg că Guvernul german se
aşteaptă ca să cedăm întreg Cadrilaterul. Problema ungurească e mai delicată. Fiihrerul
nu ar dori ca regiuni locuite de mase compacte de români să fie cedate, fiindcă cearta ar
reîncepe. Aflu că sînt două propuneri în discuţie: planul maghiar (Bardossy) cu un
coridor spre Secuime şi un alt proiect mult mai moderat, care ar avea asentimentul
german, şi care nu ar prevede decît cedarea cîmpiei Tisei, în dreptul celor trei oraşe,
Arad, Oradea, Satu Mare.
d. F. nu e de acord cu schimbările ministeriale din timpul din urmă. Ar fi dorit ca
Tătărăscu să lichideze toate problemele teritoriale, înainte ca o echipă nouă să înceapă o
nouă organizare a ţării. Are încredere în Gigurtu şi Manoilescu.
e. F. crede că situaţia evreilor va fi tot mai dificilă, fiindcă „România e profund
antisemită".
Apoi vorbind de ministeriatul meu, F. exprimă părerea sa de rău că garanţiile anglo-
franceze ne-ar fi îngreuiat colaborarea. Răspund: -Fabula cu garanţiile e la locul ei în
ziarele voastre, care caută argumente ca să lămurească cum şi de ce au fost lăsaţi Ruşii
să ajungă la Dunăre. D-ta însă cu care am lucrat un an şi jumătate, ştii prea bine că
garanţiile nu au fost îndreptate niciodată, cu intenţii agresive, împotriva voastră. -Da,
îmi răspunde F., dar de ce, după ce am lămurit Berlinul în această privinţă, ai ţinut
discursul d-tale în Parlament. (E întîia oară cînd îmi pomeneşte de acest discurs ţinut la
sfîrşitul lui Mai 1939) - Am vorbit în acel discurs despre primirea ce mi s-a făcut la
Berlin, despre însemnătatea cuvintelor lui Hitler, despre felul cum am raportat aceste
cuvinte la Londra şi la Paris, potrivit politicii noastre sincere şi absolut cinstite de pace.
Tot în acel discurs am vorbit de însemnătatea acordului nostru economic. Era firesc să
vorbesc şi de garanţiile anglo-franceze. - Foarte bine. Dar de ce Parlamentul a aplaudat
numai cînd a fost vorba de garanţii şi de Anglo-Francezi, şi nu a aplaudat cînd a fost
vorba de noi? - Fiindcă se teme de voi. Ţin să-ţi amintesc cuvintele pe care le-am spus
Mareşalului Goering: „Nimeni nu se gîndeşte să facă o politică de încercuire îndreptată
împotriva Germaniei. Se produce însă, de jos în sus, o încercuire de simţăminte. Teoriile
voastre (spaţiu vital) ca şi faptele voastre (ocuparea Boemiei), provoacă asemenea
reacţiuni populare. E datoria voastră să potoliţi şi să risipiţi temerile îndreptăţite pe care
le-aţi provocat". Mareşalul Goering a zîmbit şi mi-a răspuns: „Aveţi poate dreptate".
La plecare, F. îmi spune că Germania nu-şi va acorda prietenia României decît după ce
toate problemele în litigiu vor fi deslegate.
6 şi 7 iulie.
Manoilescu ia în primire Ministerul de Externe, şi vorbeşte. După ce face diplomaţilor
un proces de intenţii, învinuindu-i de „inerţie sufletească", stăruie asupra schimbării
politicii noastre externe, - în „cadrul Axei" (!). De ce? Politica externă nu se schimbă.
Ea urmăreşte ţeluri statornice şi apără interese permanente: integritatea teritoriului,
independenţa, demnitatea naţională. Metodele pot şi trebuie să fie adaptate
împrejurărilor şi să ţie seama de posibilităţi. Politica nu poate însă fi schimbată, afară
dacă ne gîndim să renunţăm în mare parte sau în întregime la teritoriu, la neatîrnare, la
demnitatea noastră naţională. Năzuinţa Guvernului de a-şi împlini ţelurile „în cadrul
Axei" (sic), îndreptăţeşte teama că noii noştri conducători au pornit-o pe calea
abdicărilor. Fiindcă nu noi vom avea de hotărît care e cadrul Axei şi în ce măsură el
îngăduie împlinirea năzuinţelor 34 şi apărarea drepturilor noastre. Fireşte, realitatea care
domină viaţa europeană azi e Germania. Politica noastră externă, în urmărirea ţelurilor
ei permanente, trebuie să ţină seamă de această realitate. După cum trebuie să ţină
seamă de realitatea rusească. Nu-i este îngăduit însă să accepte un „cadru" înainte de a
cunoaşte condiţiile în care ar avea să se aşeze în acest cadru, şi nici atunci nu trebuie să
vorbească de „schimbare" - ci trebuie să stăruie cu privire la caracterul ei statornic,
naţional.
Declaraţia Guvernului vorbeşte şi ea, cu o uimitoare lipsă de măsură, despre noutatea
politicii noastre externe. E o întrecere de cuvinte şi de atitudini pentru a ne lepăda de
trecut (a recunoaşte implicit păcatele noastre) şi a căuta prin zelul nostru de neofiţi să
cîştigăm buna voinţă a învingătorilor. De ce, de ce? Pe cine poate înşela această
vorbărie? Şi pe cine poate îndupleca această lipsă de caracter?
Politica noastră externă, cînd nu a fost înrîurită de salturile şi de excesele politicii
noastre interne, nu a purtat povara nici unei vini şi nici unui păcat. Ea s-a ferit să supere,
să jignească, să provoace. Pînă acum o lună, ea apărat cu «demnitate interesele Ţării în
toate împrejurările. Toată lumea a recunoscut caracterul ei paşnic şi bine cumpănit.
Presa străină, aproape în întregime, ne era prielnică.
într-o lună, toate s-au dat peste cap. Mai întîi declaraţii de dragoste către Germania, apoi
crearea Partidului totalitar germanofil fără sprijin din afară, reacţiunea rusească,
zăpăceala în faţa primejdiei ruseşti, ruşinosul schimb de note, pierderea Basarabiei,
cascada miniştrilor de externe şi manifestaţii de amor tot mai axofile; iată-ne ajunşi, în
sfîrşit, slăbiţi, umiliţi şi pocăiţi faţă în faţă cu grava problemă ardelenească şi cu
problema Cadrilaterului! Un ministru îmi destăinuieşte că declaraţiile axofile au fost
cerute de sus. Nu vreau să cred.
Legaţia sovietică îmi trimite vorbă prin ataşaţii ei de presă şi prin reprezentantul
Agenţiei Tass, că problema Basarabiei nu ar fi fost des-legată acum şi nici în acest fel
dacă nu aş fi părăsit Ministcul. Tot ce s-a întîmplat ar fi fost o reacţiune în urma unui şir
de provocări... Resping, fireşte, aceste insinuări subversive. Legaţia stăruie mr; departe,
în termeni precişi. (Corespondentul Tass pretinde că dacă „politica de provocare" nu se
potoleşte, Rusia va fi nevoită din nou să ceară explicaţii Guvernului român.)
Lavrentiev, Ministrul sovietic, e în sfîtşit primit la Palat. Cortegiul la dus şi întors, trece
prin două rînduri de jandarmi. Pe Piaţa Palatului circulaţia e ir^.rzisă.
Ghigi mă caută la Snagov. îmi vorbeşte de pretenţiile maghiare.
Teza lui e: - Aţi fi trebuit să luaţi contact de mult. Răspund că pofta maghiarilor e
neîngrădită. Ghigi suspină şi dă din umeri. E limpede: Italia îşi sprijină clienţii.
9 iulie
Mă întîlnesc cu Tătărăscu, întors de la Poiană. îmi vorbeşte de eventualitatea unor
atacuri ce s-ar îndrepta împotriva noastră fiindcă nu am fi făcut „din vreme" politică
germană. Ar dori să pregătim de pe acum apărarea noastră. E urmărit de amintirea lui
Brătianu, judecat şi condamnat în perioada marghilomanistă.
î i răspund că hîrtiile, dosarele, memoriile mele sînt la zi. Şi că la zi, de asemeni, e
conştiinţa mea, mai liniştită şi mai limpede azi ca oricînd. Tătărăscu e de părere că faţă
de cei care ne acuză, nici un argument nu are valoare, fiindcă ei nu caută adevărul, ci
„răspunzători". - Atunci, răspund eu, de ce să mai redactăm memorii? Faptele ne vor da
dreptate, fără ca să ne căznim să convingem pe cine nu vrea să fie convins.
10 iulie
Manoilescu - la Externe - pregăteşte un dosar cu actele făcute în trecut în favoarea
Germaniei, - pentru care germanii au mulţumit. E amabil, dar cu o nuanţă de ironie: -
Credeam că şi azi eşti mai bine informat despre ce se petrece aci decît mine - (Aluzie la
demisia lui Cre-tzianu şi la legăturile pe care le-am păstrat cu Ministerul). Apoi, pe un
ton de mirare: - Cum ai putut sta un an şi jumătate aci! Eu sînt de patru zile şi îmi pare o
eternitate.
Madgearu vine să mă vadă. îmi povesteşte din nou felul cum a decurs şedinţa bărbaţilor
politici din vechile partide, la Palat. Stăruie asupra supărării Regelui. - Noi am făcut ce-
am putut. Am vrut să scăpăm de învinuirea că în asemenea vremi nu sîntem gata să
slujim ţara.
12 iulie
O nouă vizită a lui Hofman. î şi dă aerul de a fi foarte îngrijat de situaţia noastră internă:
„în aceste momente, cînd de organizarea şi de rezistenţa dvs. atîrnă nu numai hotarele
dar însăşi fiinţa României, lumea dvs. politică dă dovadă de slăbiciune şi de lipsă de
coerenţă". H. se exprimă în termeni foarte puţin măgulitori cu privire la reprezentanţii
Gărzii de Fier în guvern. Socoteşte că „Statul român e în primejdie". Cuvinte sin-36
cere? Sau provocări pentru a cunoaşte gîndurile mele? Drept răspuns mă mărginesc să
exprim părerea că un stat se apără mai bine, în orice împrejurare, prin reprezentanţi
autentici ai fiinţei sale, legaţi de tradiţia naţională, decît prin instrumente docile în mîini
străine.
13 iulie
Victor Antonescu (la el acasă). Foarte amărît de „tot ce se petrece", - îndeosebi de noul
guvern, care înseamnă alunecarea pe o pantă, pe care cu greu ne vom mai putea opri. Ar
vrea să stea de vorbă cu Regele; nimeni însă nu mai cere sfatul Consilierilor Regali.
Părerii mele că Nemţii nu cer un guvern legionar ci un guvern de ordine şi cu
răspundere pentru a avea cu cine să vorbească, Antonescu opune convingerea sa că
Nemţii caută „dezordini", sprijinind şi împingînd deoparte pe legionari, denunţînd, de
altă parte, incompetenţa acestui tineret, pentru a mări zăpăceala şi a putea impune
protectoratul ca o binefacere. Victoraş e informat că Nemţii au cerut înlocuirea mea: le
trebuia la Externe un instrument. - Mergem spre vremi grele. Pierdem independenţa.
Deschidem un proces grav şi turburător între trecut şi provizoratul de azi, poreclit epoca
tineretului!
Convorbire cu Gigurtu. Caut pe Primul Ministru pentru a mă plînge de prostia unui
agent de siguranţă. Nuşeta a fost urmărită de un agent, care văzînd-o intrînd la Legaţia
sovietică, a tras „concluzia" că e în înţelegere cu ... bolşevismul! Nuşeta, care munceşte
pentru Crucea Roşie, cu aceeaşi rîvnă cu care iarna trecută a îmbrăcat şi înzestrat mai
multe regimente, a avut într-adevăr o întîlnire cu însărcinatul cu afaceri sovietic, în
urma cererii stăruitoare şi scrise a Preşedintelui Crucii Roşii, pentru a se interesa de
soarta copiilor rămaşi la Bugeac, şi de putinţa de a corespunde cu cei rămaşi în
Basarabia. Gigurtu îmi făgăduieşte că va aplica sancţiuni. Se plînge că Siguranţa face
mereu asemenea „prostii". Exprim mirarea mea că cenzura tolerează criticile lui Pamfil
împotriva politicii externe a regimului de ieri. - Mai bine te înjură pe d-ta decît pe mine,
îmi răspunde candid Primul Ministru. Aflu că Pamfil e supărat că nu a intrat în Guvern,
la Interne sau la Propagandă, (Ilie Rădulescu era de asemenea amator pentru
Propagandă) şi că spumegă acum împotriva lumii întregi. - Atunci îi voi răspunde eu! -
Nu, te rog, nu, spune Gigurtu, îl voi domoli eu.
Aflu, de la Gigurtu:
a. că Germanii ne-au asigurat că Ruşii nu vor merge „mai departe" deoarece altfel ar
izbucni un „nou război european";
b. că Generalul Antonescu se află arestat la Bistriţa, deşi Fabricius a protestat,
plîngîndu-se că nu se poate avea încredere într-un regim totalitar care arestează pe cei
mai autentici naţionalişti. (Gigurtu i-ar fi răspuns: Aplicăm metode totalitare; dacă
Goebbels ar fi atacat în gura mare pe Hitler, nu i s-ar fi rezervat şi lui un loc într-o
tabără de concentrare?);
c. că deşi Prim Ministru, a fost nevoit, din înalt Ordin, să suprime „Semnalul" şi
„Jurnalul", cu toate că trei zile înainte cumpărase „Semnalul", - cum tot el cumpărase
„Adevărul", cîteva zile înainte ca Guvernul Goga, din care făcea parte, să-l închidă.
14 iulie
Zi de doliu în Franţa. O petrecem la Snagov gîndindu-ne cu îndurerare la uriaşele
prefaceri pe care le trăim.
Cine se miră de greutăţile prin care trecem, uită că Franţa a dispărut din Europa. Cine
caută „răspunderea" pentru că nu ne-am fi azvîrlit din vreme la picioarele învingătorilor,
uită că Germania, care a pornit la război pentru a recîştiga hotarele pierdute în 1918, are
altă treabă decît aceea de a apăra hotarele pe care noi le-am cîştigat atunci. Şi cine nu
simte toată durerea prăbuşirilor apusene, îndemn de reculegere şi de veghe bărbătească,
nu va avea puterile morale trebuincioase pentru a apăra ce mai e de apărat.
Seara, la radio, un discurs mîndru, aproape trufaş, a lui Winston Churchill1. Pentru acest
vlăstar din neamul Ducelui Malborough victoria e o tradiţie naţională şi de familie la
care nu se încumetă să renunţe ...
Ziarele germane nu au încredere în totalitarismul guvernului francez şi al Mareşalului
Petain. Nici Pamfil, fireşte, nu are încredere. Cere în „Curentul", bărbaţi noi pentru
vremi noi, ca şi cum sub toate vremile un excroc nu ar rămîne tot un excroc. Biata
Franţă! după opt secole de strălucire neîntreruptă, primeşte lecţii de probitate
sufletească de la Şeicaru şi „normative" de gîndire de la Ilie Rădulescu. îmi vin în minte
cuvintele pe care mi le-a spus, cu lacrimi în ochi, un vrednic profesor universitar
german, evocînd frumoasa viaţă de altă dată în oraşele universitare ale patriei sale:
„Copiii mei sînt acum pe front şi nu ştiu ce să doresc: înfrîngerea lor şi mizeria care va
urma, sau victoria lor şi desăvîrşita prăbuşire a culturii europene".
Note:
1 Sir Winsioit Spencer Churchill (1874-1965), om politic britanic. Membru al Partidului
Liberal (1904-1924), apoi al Partidului Conservator şi lider al acestuia (1940-1955). Ministru în
repetate rînduri, începînd cu anul 1906. Şef al guvernului (1940-1945, 1950-1955). Unul dintre
iniţiatorii Coaliţiei antihitleriste.

III
Miercuri 17 iulie
Primul Ministru îmi cere să trec pe la el: Are să „mă roage ceva". Mă duc la el acasă.
îmi propune din partea Regelui, Legaţia din Moscova. Ştie că-mi cere un sacrificiu. E
neapărată nevoie însă de a înlocui pe Davidescu, slăbit şi bolnav de nervi, prin cineva
„cu autoritate".
Răspund că eram hotărît să nu-mi părăsesc îndeletnicirile mele de pe lacul Snagov: mi-
am descoperit o vocaţie de barcagiu. Nu mă pot sustrage însă de la o datorie. Mi se
oferă un post de luptă - de luptă grea. Accept în principiu. Doresc însă, înainte de a da
un răspuns definitiv, să fiu primit de Rege, de faţă fiind Primul Ministru şi Ministru de
Externe. Vreau să cunosc rostul şi înţelesul misiunii ce mi se încredinţează; vreau să fiu
lămurit asupra politicii externe care se urmează. Socotesc că atîta vreme cît nu ştim ce
vor şi ce pot Puterile Axei (şi nu vom putea şti aceasta înainte de sfîrşitul războiului
anglo-german care mai poate ţine multă vreme) orice provocare la adresa Ruşilor, fie
prin măsuri interne inoportune şi vexatorii, fie prin declaraţii externe, proptite în vînt,
poate fi primejdioasă dacă nu chiar fatală. Dacă nu sîntem hotărîţi să punem capăt unor
asemenea provocări, trimiterea mea la Moscova nu are nici un rost.
Gigurtu îmi declară că pricepe rezervele mele şi că Guvernul e hotărît să urmeze o
politică prudentă faţă de Rusia. Stabilim împreună că voi avea două zile de chibzuire şi
apoi ne vom prezenta Regelui.
întors acasă, primesc un telefon de la Alexandru Cretzianu, însărcinat de Manoilescu să-
mi vorbească în aceeaşi chestiune. E de părere că trebuie negreşit să accept. în
împrejurările de azi, cu ruşii la Prut, nu se poate şovăi. îi comunic răspunsul pe care l-
am dat Primului Ministru. Cretzianu e de părere că numirea mea dezleagă prin ea însăşi
această problemă; trimiterea fostului Ministru de Externe la Moscova e un act de
curtenie faţă de Guvernul sovietic.
La Snagov, vestesc Nuşetei neaşteptata propunere. îşi dă seama, ca şi mine, că sarcina e
grea, ingrată, dureroasă, - dar că nu putem refuza. Ne gîndim împreună cum să ne
adaptăm la aceasta, atît de hotărîtoare în viaţa, munca şi obiceiurile noastre. Ce facem
cu tot ce ne leagă de ţară? Ce facem cu ziarele?
Gigurtu, în cursul convorbirii pe care am avut-o cu el, m-a informat

că la „avansul" făcut de Tătărăscu lui Fabricius în faţa mea (două zile înainte de ieşirea
mea din Guvern), Germanii au răspuns la 2 Iunie, cerîndu-ne să începem negocieri cu
Ruşii, - sau cel puţin să intrăm în vorbă cu ei. De ce nu am urmat acest sfat? Ce măsuri
de precauţie am luat? Lămuririle lui G. în această privinţă sînt confuze. Nu am fi
întreprins nimic pentru a cîştiga sprijinul Germaniei. Am fi făcut chiar o propunere de ...
alianţă (!). Idee năstruşnică şi absurdă în împrejurările de azi. Aşadar:
a. începem prin a face o declaraţie de amor Germaniei şi îi vorbim de primejdia
rusească. (Serenada lui Gută din 28 Mai.)
b. Germania nu răspunde la amor şi ne trimite să stăm de vorbă cu Ruşii. (Ne dă astfel
de înţeles că nu vrea şi nu poate să ne ajute.)
c. Nu ascultăm sfatul german, nu stăm de vorbă cu Ruşii ne asvîrlim cu din ce în ce mai
mult amor la picioarele Germaniei.
d. Ştim că Rusia ne-a pus gînd rău. Ştim că Germania nu se gîndeşte să ne ajute. Totuşi
linguşim Germania şi provocăm Rusia: Axomanie, totalitarism, paroxism extremist.
e. Rezultatul: Rusia ne loveşte şi Germania ne cere să spunem mergi. Pierdem un sfert
din ţară.
f. Urmare logică: Ne legăm şi mai strîns de Germania care nu ne promite nimic, şi
provocăm mai departe Rusia care rămîne ameninţătoare.
De reţinut: în tot timpul de la plecarea mea din Minister pînă la 27 Iunie, deşi nu cunosc
răspunsul german din 2 Iunie, mă declar gata să plec la Moscova în misiune specială.
Nimeni nu îndrăzneşte însă să ia o hotărîre în această privinţă.
în sfîrşit se hotărăşte trimiterea mea la Moscova. E prea tîrziu. S-a pierdut tot ce era de
pierdut. Ce-mi rămîne de făcut? Cine ar putea opri înaintarea Ruşilor dacă războiul
anglo-german s-ar prelungi? Nu voi fi oare osîndit să asist neputincios la invazia
rusească, hotărîtă de mai înainte, care după ce a nenorocit treptat Statele Baltice, se
poate întinde acum spre Strîmtori?
18,19 şi 20 iulie
Mă. întîlnesc în mai multe rînduri cu Gigurtu şi Manoilescu. Par amîndoi mulţumiţi că
am primit să plec la Moscova. îmi dau seama că şi unul şi altul au priceput că nu putem
obţine nimic de la Ruşi, ş i nici împotriva ruşilor, prin graţia Axei. - Sper că vei căpăta
îndărăt Herţa, îmi spune cu multă voie bună Manoilescu.

Iar Gigurtu îmi mărturiseşte că fost informat că Guvernul german a găsit schimbarea
politicii noastre prea grăbită şi prea „excesivă". Răspund: - Se vădeşte dreptatea
punctului meu de vedere. O politică externă nu se schimbă ca o cămaşă. Pe calea urmată
pînă acum şi care nu a fost niciodată duşmănoasă statului german, puteam să dezvoltăm
în mod paşnic raporturile noastre cu Germania, fără a jigni pe nimeni, fără a provoca pe
nimeni; pînă la sfîrşit, chiar dacă nu obţineam mai mult, în nici un caz nu pierdeam mai
mult. - De aceea, îmi răspunde Gigurtu, nu am vorbit, în ce mă priveşte decît de
„adaptare". Cuvîntul „schimbare", l-au întrebuinţat alţii, cu vîrf şi îndesat. Si non e
vero....!
Ambasadorul Turciei mă caută pentru a-şi vărsa focul cu privire la „tot ce se petrece în
ţară". Se întreabă ce mai are de căutat în România? S-au năruit toate sforţările închinate
unei strìnse colaborări turco-române.
A aflat despre plecarea mea la Moscova. - De ce numai acum? De ce atît de tîrziu? -
Ţine totuşi să mă asigure că această numire va face plăcere la Ankara.
Tanrioer vine de la Lavrentiev, încă foarte agitat de toate ce a spus rusului: - Aţi lăsat să
cadă, unul după altul, pe toţi aliaţii voştri fireşti, şi azi sînteţi descoperiţi şi gata să
cădeţi şi voi. N-aţi sprijinit pe Cehi, aţi atacat pe la spate pe Polonezi, care de bine de
rău vă despărţeau de Nemţi; aţi împins pe Nemţi împotriva Franţei, care prăbuşindu-se a
rupt echilibru european şi a consfinţit hegemonia germană pe Continent; aţi aruncat pe
Români în braţele lui Hitler în loc ca să-i ajutaţi să rămînă independenţi, spre folosul
nostru şi al vostru...Vă mai rămîne acum să ajutaţi la distrugerea Angliei, care singură
mai luptă pentru libertatea noastră a tuturor, şi apoi să aşteptaţi atacul german, care se
va produce cu o siguranţă matematică. Nu vă încredeţi în cuvintele amăgitoare ale
conducătorilor nazişti; Ascultaţi ce şoptesc şi uneltesc toţi agenţii germani, aci ca
pretutindeni: Ei vestesc că va veni rîndul „inamicului adevărat" - şi că Moscova va
trebui să cadă.
- Şi ce răspundea Ministrul rus? - Şedea cu capul sprijinit pe pumnii încleştaţi, şi sorbea
cuvintele mele şi ale interpretului. Cînd am plecat a ţinut să-mi spună că a fost foarte
impresionat de tot ce i-am spus. Părerea mea e că Ruşii sînt „copţi". Primejdia germană
nu-i mai iasă să doarmă.
î n marele discurs pe care Hitler l-a ţinut în faţa Reichstagului

(19 Iulie) amintind victoriile sale militare şi făcînd un nou apel de pace către Marea
Britanie, se găseşte un pasagiu referitor la raporturile germano-ruse, care e de toată
însemnătatea pentru noi şi care spulberă în mod definitiv toate învinuirile acelor
gogomani care cred că hotarele româneşti puteau fi apărate printr-o politică sprijinită pe
Germania - şi numai pe Germania.
- „Relaţiile germano-ruse sînt definitiv pecetluite", a spus Fuhrerul. Asta nu înseamnă,
fireşte, că pecetea e în adevăr definitivă. Nu a fost oare înţelegerea cu Polonia tot atît de
„pecetluită"? Declaraţia atît de categorică a lui Hitler însemna însă că Fuhrerul ţine, în
aceste împrejurări, ca să se ştie că a fost şi că mai este legat de Rusia printr-o înţelegere
care nu e perimată. De aceea s-au înşelat şi se mai înşeală acei care se sprijină pe
Moscova împotriva Reichului, ca şi acei care se sprijină pe Reich împotriva Rusiei.
Germania nu poate ajuta pe nimeni împotriva Rusiei, fiindcă a ajuns la o înţelegere
„definitivă" cu URSS-ul.
Care este rostul acestei înţelegeri şi ce cuprinde ea? Hitler vorbeşte de o împărţire a
„sferelor de interese" (...o stabilire precisă, odată pentru totdeauna, a sferelor de interese
respective). Cuvîntul nu e nou, nici revoluţionar, nici national-socialist. „Sfera de
interese" e un instrument din arsenalul vechii diplomaţii. Doctrinarii naţionali-socialişti
vorbesc de: „Spaţiu vital". Hitler însuşi a închinat două capitole esenţiale ale cărţii sale,
„Mein Kamph", credinţei sale că spaţiul vital al Germaniei se întinde spre Răsărit,
cuprinzînd, ca o „primă etapă", Ucraina... Iată însă că formula de spaţiu a fost înlocuită
printr-o formulă de interes, şi că turburătoarea năzuinţă spre orizonturi neîngrădite a
dispărut „odată pentru totdeauna" în faţa termenilor precişi a unei socoteli de
împărţeală. Ce s-a întîmplat oare pentru ca, trecînd peste ideal şi ideologie, să se ajungă
la încheierea unei asemenea socoteli între imperiul rasei alc3o §; mult dispreţuita
comunitate judeo-bolşevistă? (Această socoteală care, după spusele lui Hitler, stabileşte
cu nepărtinire ce trebuie privit în viitor ca interes german, şi ce e, de-acum înainte,
interes rusesc, consfinţeşte în realitate o împărţeală în care Rusia şi-a rezervat partea
leului, iar Germania a renunţat, din Baltică pînă la Dunăre, la interese asupra cărora
ridicase de veacuri pretenţii stăruitoare). De ce oare a plătit Germania un asemenea preţ,
prietenia „definitivă" a Rusiei? Ne-o spune tot „Mein Kamph". Germania de mîine nu
va mai lupta decît pc un singur front, scrie Hitler. împărţeala Europei răsăritene, astfel
cum a fost hotărîtă la Moscova în ziua de 23 August 1939, e preţul pe care l-a plătit
Ribbentrop pentru a împlini planul stăpînului său. Sau mai exact e preţul pus în sarcina
vecinilor,

care au contribuit astfel, vrînd nevrînd, la victoria germană în apus.

Aceste observaţii ne îngăduie să tragem pentru politica noastră românească următoarele
învăţăminte:
1. Germania nu ar fi apărat în nici un caz (orice politică am fi urmat) Basarabia
împotriva Ruşilor. Ea era hotărîtă să plătească, cu preţul intereselor ei proprii, şi cu atît
mai mult cu preţul unor interese străine, liniştea la Răsărit. Soarta Basarabiei a fost
„pecetluită în mod definitiv" în planul de luptă al d-lui Hitler. Dacă s-a vorbit sau nu în
mod expres de Basarabia în acordurile de la Moscova, nu are mare importanţă. Fapt e,
că Hitler era gata oricînd să ratifice ocuparea de către Rusia a provinciei noastre
moldoveneşti, după cum a făcut-o în mod solemn în discursul său din 19 Iulie (adică o
lună şi jumătate după aplecarea noastră spre Axă şi trei săptămîni după ocuparea de
către Ruşi a Basarabiei) deciarînd ritos că: „Nici Germania, nici Rusia nu au făcut un
singur pas în afara zonei lor de interese".
2. Nu trebuie să ne încrcdem nici de acum înainte în sprijinul Germaniei împotriva
Rusiei. Războiul nu e încă sfîrşit. Lupta cu Anglia poate ţine încă multă vreme. Victoria
rămîne legată în gîndul lui Hitler, dc luptă pe un singur front. Germania se va feri, atîta
vreme cît ostile ei sînt împrăştiate pe întregul Continent, să provoace Rusia. Cu atît mai
mult ni se impune nouă o atitudine prudentă. Supralicitaţiile axo-file sînt tot atît de
vătămătoare azi ca şi ieri, iar provocările la adresa Rusiei (atitudini agresiv anti-
bolşeviste, excese anti-semite, ameninţări de „revanşă") sînt azi mai primejdioase ca
oricînd. Primejdia ocupării întregi a Moldovei, dacă nu chiar a României pînă la
Dunăre, - fără ca nimeni să ne vie în ajutor - nu a trecut încă.
Azi ca şi ieri, salvarea noastră atîrnă de cuminţenie şi echilibru intern, de pregătire
morală şi materială a Armatei, şi de o politică externă foarte cumpătată, sprijinită faţă de
oricine numai pe interese româneşti.
20 - 26 iulie
Săptămîna ocupată cu pregătirile de plecare la Moscova.
Guvernul sovietic a dat agrementul pentru numirea mea la Moscova în 24 de ore. Faptul
e fără precedent în istoria raporturilor noastre cu URSS. Să fie oare un semn bun pentru
sarcina atît de grea care mă aşteaptă? O doresc din toată inima.
Guvernul a luat măsuri „energice" împotriva unor ingineri englezi şi francezi, locuind
de multă vreme în ţară, bănuiţi că ar pregăti acte de sabotaj în industria de petrol. Mai
întîi au fost expulzaţi englezii, -

în 24 de ore! - fapt care a contribuit la serioasa îmbolnăvire a bietului Reginald Hoare.

Apoi, în urma publicării de către Germani a unor rapoarte secrete ale lui Wenger
(rapoarte găsite în Franţa într-un vagon părăsit de serviciile Marelui Stat Major!) au fost
expulzaţi, tot în 24 de ore, inginerii francezi. Printre aceştia se aflau foşti combatanţi din
misiunea franceză în România în 1917, care de atunci au muncit fără întrerupere în ţara
noastră.
Neglijenţa Marelui Stat Major francez e de neiertat. Ea poate da argumente
neîndreptăţite, dar totuşi foarte păgubitoare împotriva României, tocmai în aceste zile
critice, cînd sînt în cauză hotarele noastre apusene. Totuşi procedeele Guvernului sînt
lipsite de cuviinţa şi de cea mai elementară evlavie pentru amintirile trecutului.
Gigurtu şi Manoilescu au plecat la Salzburg şi de acolo la Roma, unde au fost primiţi de
Hitler şi de Mussolini1. Primul contact cu Axa. Deocamdată nu ştim decît timpul cît au
ţinut cele două întrevederi: două ore şi jumătate la Berchtesgaden, o oră şi un sfert la
Roma: e proporţia influenţei fiecăruia dintre cei doi tovarăşi în spaţiul vital care ne
cuprinde, vai!, şi pe noi.
Regele m-a primit pentru a discuta cu mine rostul misiunii mele la Moscova. I-am arătat
că succesul acestei misiuni atîrnă nu numai de Dumnezeu şi de mine, dar şi de Guvernul
Ţării. în ce mă priveşte, mă voi sili să slujesc cu toată credinţa interesele Ţării.
Nădăjduiesc însă că voi avea ajutorul Guvernului Majestăţii Sale. Şi am precizat ideea
mea: Germania e hotărîtă să nu lupte decît pe un singur front; războiul nu a luat încă
sfîrşit; nu trebuie deci să ne înşelăm bizuindu-ne pe un sprijin care nu există; nu ne mai
e îngăduit să facem o singură greşeală. Să ne amintim că din pricina războiului care îşi
urmează cursul în Apus, Germania e absentă la Răsărit, iar Rusia prezentă. Socotesc că
însăşi fiinţa statului român atîrnă de cuminţenia noastră şi de spiritul nostru de măsură. -
Regele mi-a făgăduit că mă voi putea bizui pe sprijinul său:

Note:
1 Mussolini Benito (1883-1945), om politic italian. Dictator fascist (1932-1943). între 1900-1914
a fost membru al partidului socialist: în 1919 a întemeiat primele „fascii de luptă", organizînd
fascismul ca partid politic în 1921 şi impunîndu-se în calitate de şef, de duce, în octombrie
1922. în 1935-1936 conduce războiul împotriva Etiopiei; în 1936-1939 ajută pe Franco, în
Spania. La 10 iulie 1943 a fost înlăturat. Cu ajutorul germanilor este reinstaurat şi conduce
guvernul marionetă al „Republicii de la Salo", din nordul Italiei (1943-1945). A fost prins de
partizani şi executat în 1945.

Mi-a cerut să-i scriu personal de cîte ori voi avea veşti mai însemnate. Am cerut un
ataşat militar. Cererea „va fi luată în considerare".
Vizită la Legaţia sovietică. Sînt foarte bine primit de întreg personalul Legaţiei.
Ministrul are o privire deschisă şi simpatică. Nu vorbeşte decît ruseşte. Prin interpreţi,
schimbăm amabilităţile de rigoare. Lavrentiev pare sincer. Mă salută „în calitate de
Ministru la Moscova" dar şi „în calitatea mea de fost Ministru de Externe". II asigur că-
mi voi da toate silinţile pentru ca misiunea mea la Moscova să dea roadele cele mai
bune.
După cîteva păhărele, convorbirea devine mai animată. Interlocutorii, ca şi interpreţii, se
încălzesc. Ne făgăduim reciproc că vom lucra „mînă în mînă".
Lavrentiev ar dori să ştie ce-o fi spus Hitler la Salzburg lui Gigurtu şi Manoilescu?
Răspund că nu ştiu, dar că ceea ce mă interesează pe mine, înainte de toate, e ce-mi va
spune Molotov. - Şi Domnul Molotov, răspunde rusul, aşteaptă cu interes ce-i vei spune
d-ta. - Părerea mea nu este atît de însemnată, răspund glumind, deoarece reprezint o ţară
mai mică; Domnul Molotov în schimb, reprezintă o ţară foarte mare. - Lavrentiev nu se
dă bătut: Pentru noi nu există ţări mari sau mici, toate sînt la fel! Nu facem nici o
deosebire între Ambasadori sau Miniştri. Tratăm pe toţi la fel. Veţi vedea, deşi Ministru,
veţi fi primit ca un Ambasador. - Noi în schimb, facem o mare deosebire între Miniştri
şi Ambasadori. - Da? întreabă mirat rusul. - Desigur. Trimitem Ambasadori în ţările mici
şi Miniştri în ţările mari...
La despărţire ne strîngem mîinile cu multă voie bună.
1 august
Molotov a răspuns lui Hitler. Din discursul Comisarului Poporului la Afacerile Străine
trebuiesc reţinute următoarele: „Relaţiile noastre cu Germania, în care a intervenit, în
anul trecut, o schimbare hotărîtoare, se desfăşoară mai departe, întocmai cum a fost
prevăzut în acordul sovieto-german. Acest acord pe care Guvernul nostru îl împlineşte
cu stricteţe a înlăturat posibilitatea oricăror fricţiuni în relaţiile germano-sovietice, atunci
cînd am avut de împlinit măsuri de rînduială de-a lungul hotarelor noastre occidentale,
şi în acelaşi timp, au garantat Germaniei o linişte deplină de-a lungul hotarului ei
răsăritean. Desfăşurarea evenimentelor din Europa nu numai că nu a slăbit acordul
sovieto-german dc neagresiune, dar dimpotrivă, a vădit cit de necesare sînt dăinuirea
lui şi dezvoltarea lui ulterioară."

Molotov confirmă deci şi desăvîrşeşte declaraţiile lui Hitler. El

arată însemnătatea politică a înţelegerii germano-sovietică. El
dezvăluie, pe şleau, cei doi termeni ai socotelii dintre Germania şi
URSS: Pentru Germania, pace şi linişte garantată la Est; pentru Rusia,
putinţa de a-şi aplica în voie „măsurile de rînduială" de-a lungul
hotarelor ei occidentale! în sfîrşit Molotov (ca şi Hitler), stăruie asupra
faptului că această înţelegere nu e perimată şi că e menită să dăinuiască
şi să se dezvolte mai departe. - Trei puncte hotărîtoare, şi care trebuiesc
cunoscute pentru a pricepe nenorocirile noastre de ieri şi pentru a
stabili liniile mari ale politicii noastre de mîine.
*

CAPITOLUL ÎNTÎI
LEGAŢIUNEA ROMÂNĂ DIN MOSCOVA Sosirea la Odessa; primirea
la Moscova; cele dintîi vizite la Kremlin; raportul nr.l
8 august
La ora 2 după prînz, pe o mare minunat de liniştită, sosim pe bordul „Regelui Carol", la
Odessa.
Cel dintîi contact cu împărăţia de la miază-noapte: Un soare strălucitor, un cer
mediteranean. Pe chei aşteaptă Davidescu şi cîţiva membri ai Legaţiei. Aşteaptă şi unele
autorităţi: Preşedintele ,Adjunct" al Sovietului local şi două domnişoare în „şosete" de
la Inturist. Domnişoara mai însemnată vorbeşte englezeşte şi se ocupă de bagajele
noastre. Domnişoara mai puţin însemnată, vorbeşte franţuzeşte foarte bine şi se ocupă
de noi. Preşedintele „Adjunct" nu ştie decît ruseşte, zîmbeşte, şi nu se ocupă de nimic.
Poliţia ne ia în primire, cu toată gen-tileţa dealtfel, şi ne întovărăşeşte pretutindeni.
Nuşeta revede cu emoţie oraşul unde acum 20 de ani a petrecut cele din urmă zile ale
revoluţiei şi ale războiului civil. Din balconul hotelului Londra, ea evocă Odessa de altă
dată. Cutreerăm oraşul: Străzi largi, bine croite, curate pînă în fundul unor mahalale
transformate în cartiere „universitare" sau „sanitare",- azile, ospicii, sanatorii.. Populaţia
mişună pe străzi, - vioaie dar tăcută. Pare sănătoasă. Pentru ochiul nostru, deplin şi
cumplit uniformizată: O sărăcie generală oprită la ţanc pe marginea mizeriei. Această
sărăcie în rufe de pomană dar primenite, te urmăreşte pretutindeni, pe bulevardele care
domină portul, pe şoselele 46 împrejmuitoare, prin parcurile şi grădinile de petrecere şi
de sport. Nu e bărbat cu guler, nu e femeie fără „şosete". E o monotonie apăsătoare, din
care nu se desprinde nici o fiinţă aleasă, dar nici o fiinţă părăsită: o turmă resemnată
pare să-şi fi găsit nivelul de viaţă şi de sănătate. Simţămîntul care ne copleşeşte e că
viaţa, aşa cum o cunoaştem, cum o iubim, cum a pătruns în firea şi în conştiinţa noastră,
a dispărut aci, cu toate nuanţele şi contrastele ei, cu nesfîrşita ei gamă de culori şi de
variaţiuni, izvor nesecat de frămîntări şi de mişcare. în locul ei însă nu s-au întins, cum
ne închipuim prea uşor de departe, ruine, haos sufletesc şi moarte. O viaţă nouă a prins,
în cuprinsul unei noi rînduieli. Mulţimea şi-a găsit, la un nivel scăzut pentru unii, dar
incontestabil mai înalt pentru alţi, un echilibru de trai care satisface, în aparenţă cel
puţin, nevoile ei trupeşti şi sufleteşti. Viaţă nouă pulsează pretutindeni, şi mulţimea care
munceşte, se plimbă, se înmulţeşte, e de faţă în orice loc. Cu cît se înalţă mai greu, cu
atît s-ar părea că are mai multă putinţă de a se întinde: Plafonul c jos, orizontul pare
neîngrădit. Să băgăm de seamă. Lumea aceasta, necunoscută nouă, cuprinde forţe
nebănuite. Şi greu va fi de oprit în calea ei.
Seara luăm masa pe puntea „Regelui Carol" cu musafirii noştri bolşevici. Preşedintele
Adjunct ne-a făcut o mişcătoare concesie: Şi-a pus guler şi cravată. Domnişoarele de la
Inturist şi-au dat cu roş pe buze şi poartă toalete dc muselină. Comandantul vasului,
Căpitanul Constantinescu, are o talie de pitic şi un suflet de largă ospitalitate. Vin şi
bucate din belşug. Cea din urmă masă în lumea capitalistă. Luna străluceşte pe un cer
senin. „Regele Carol" e gata să ridice ancora pentru a se întoarce în Ţară. Cu 120 de lăzi
de provizii şi vreo 30 de cufere, plecăm spre gară.
La coada celui mai lung tren pe care l-am văzut vreodată, ne aşteaptă un vagon-salon,
un păzitor, doi chelneri în haine albe, şi trei tovarăşi de la NKWD. Fusesem sfătuiţi să
luăm cu noi de-ale mîncării pentru mai multe zile, „ca să nu murim de foame pe drum".
Ne aşteaptă însă o minune: O masă întinsă cu 12 tacîmuri de argint, provizii fără sfîrşit
de icre negre şi de fel de fel de „zakuschi" gustoase, borş rusesc, fripturi de pui şi de
viţel, votcă, vinuri, şampanie din Caucaz şi nenumărate sticle de cognac... Cît a ţinut
călătoria pînă la Moscova, adică 40 de ore, masa a rămas întinsă; bucatele şi vinurile s-
au reînnoit. Semn bun. De ar fi acest gest de deosebită curtenie faţă de mine făgăduitor
şi de alte surprize plăcute!

Impresia de „viaţă nouă", lipsită de farmec dar nu de intensitate, se întăreşte în timpul

călătoriei. Ucraina îşi strìnge de pe cîmpuri bogate o recoltă excepţională. Pretutindeni
tractoare şi muncă mecanizată şi motorizată. Gările curate. Trenuri destul de numeroase.
Soldaţi, tunuri, tancuri. Gara din Kiew e un monument modern, de proporţii uriaşe, sub
bolta căruia mişună mii de călători grăbiţi. Mereu aceeaşi impresie de mulţime fără
număr, din care nu se desprinde nici o individualitate deosebită, şi care te copleşeşte, cu
atît mai mult prin forfoteala ei neîncetată şi anonimă.
10 august
La Moscova pe peron, aşteaptă personalul Legaţiei şi dl.Barkof, Şeful Protocolului
sovietic. Domnul Barkof poartă un barbişon îngrijit şi are o privire senină în care se
oglindesc nesfîrşitele orizonturi ruseşti. Nuşeta, care descifrează toate inscripţiile ruseşti
pentru a se obişnui cu alfabetul slavon, încearcă să silabisească o mare pancartă aşezată
la intrarea gării: „Fiţi bineveniţi, fii al Basarabiei şi ai Bucovinei". Inima ni se strìnge.
Domnul Barkof roşeşte ca o fată mare. Urarea nu e pentru noi, ci pentru delegaţii din
provinciile noastre ocupate, aşteptaţi în cursul serii...
Pe bulevarde uriaşe, - proporţiile ambiţiilor edilitare ale Moscovei trădează freamătul şi
năzuinţele URSS-ului - ne îndreptăm printre rînduri de case joase, deasupra cărora se
ridică, pe ici pe colo, tot mai numeroase clădiri uriaşe, spre Legaţie, o locuinţă
încăpătoare şi frumoasă, mobilată cu gust de Ciuntu, dar neglijată şi lăsată în paragină
de succesorii săi, holtei economi, strîngători de dolari.
Seara, la lumina lunii, o plimbare prin oraş. Pe străzi şi bulevarde, pînă noaptea tîrziu,
aceeaşi forfoteala a mulţimii anonime, uniforme, balaur cenuşiu şi spălăcit cu mii de
picioare prost încălţate. Din această uniformitate se desprinde, cu atît mai izbitoare,
puternica personalitate a vechii cetăţi imperiale, cu brîul de ziduri antice ale
Kremlinului şi cu turlele aurite ale bisericilor credinţei de altă dată. Minunată în
diversitatea ei de forme şi de culori, catedrala Sfîntului Vasile, pe pragul Pieţii Roşii,
sfidează monotonia revoluţionară care a pus stăpînire pe oraşul Ţarului Ivan cel
Groaznic.

12 august
Iau în primire dosarele Legaţiei. Organizez şi împart munca între cei trei Popeşti,
ajutoarele mele: Popescu-Paşcani, funcţionar migălos şi conformist, veteran al Legaţiei
din Moscova, adaptat vieţii sovietice care îi convine dar împotriva căreia mîrîie
neîncetat, slujitor credincios al tendinţelor care domină acum la Palatul Sturdza, şi
adversar neînduplecat al „bolşevismului"; Popescu Mircea, nervos şi sensibil, suferind
de un complex de inferioritate datorat unor scăderi fizice, urmărind cu o minte ageră şi
un interes înţelegător desfăşurarea evenimentelor; prietenul meu Dimi în sfîrşit, foarte
puţin Popescu, vioi şi fin, leneş dimineaţa şi mult mai activ către seară, reprezentînd cu
graţie şi cu farmec tînăra generaţie a diplomaţiei române.
Seara, o vizită la expoziţie: Proporţii mari, pavilioane frumos rînduite şi cu faţade, în
parte, minunate. Un restaurant întristător.
Idei care trebuiesc reţinute:
1. Organizarea muncii, producţiei şi consumului în URSS, corespunde unei ţări de 35-
40 milioane de locuitori. Imperiul se întinde însă peste două continente şi populaţia
întrece cifra de 180 de milioane. De aci lipsurile, golurile şi sărăcia atît de întinsă care
bate la ochi. Şi tot de aci un echilibru de viaţă instabil. Mijlocul cel mai uşor pentru a
împlini lipsurile dinăuntru, sînt cuceririle de bunuri în afară. Acordul din Moscova a
împins URSS pe calea cuceririlor. Efectul acestor cuceriri se resimte de pe acum în viaţa
economică imperiului: Magazinele, veşnic goale, ale Capitalei încep să se umple cu
bunuri ridicate în Statele Baltice şi în Finlanda.
2. URSS-se află în faţa a două ipoteze: Dacă războiul continuă, Europa slăbeşte şi
înaintarea Sovietelor spre apus se poate accentua. Unealta de căpetenie a acestei
înaintări: Ideea revoluţionară. Dacă se ajunge însă la o pace grabnică în apus, URSS-ul
va fi nevoit probabil să se apere. Unealta de apărare: simţămîntul patriotic, ideea
naţională.
Cu ideea revoluţionară se pot cîştiga cei din afară de hotare, care nu cunosc Revoluţia.
Pentru a apăra însă teritoriul statului sovietic, Revoluţia nu poate fi un sprijin fiindcă şi-
a pierdut autoritatea înăuntru: Trebuiesc deci deşteptate vechile simţăminte care leagă
neamurile ruseşti de pămîntul lor.
3. URSS-ul doreşte prelungirea războiului.
4. Deslănţuirea naţionalismului german a dat naştere unui naţionalism

sovietic. Revoluţia bolşevică a ştiut de minune să se servească de duşmanul ei de

moarte, hitlerismul. Hitler e ciocanul de fier care sparge vechea rînduială europeană şi
mondială, în folosul răsăritului.
Dacă deslănţuirea hitlerismului ar fi putut fi oprită, hotarele răsăritene ale Europei nu ar
fi fost cotropite de Sovietici. Am mai avea şi azi o Rusie liniştită, aproape prevenitoare.
Succesele militare germane au hotărît succesele diplomatice sovietice. Au dat Rusiei
simţul propriei ei puteri, - şi dorinţa de a se întinde. Dacă războiul nu ia sfîrşit în apus,
ţările răsăritene vor cunoaşte noi şi grele turburări.
5. în nici un caz hitlerismul nu poate fi un sprijin împotriva bolşevismului. Cea dintîi
înaintare masivă a bolşevismului spre vest se datoreşte politicii „europene" a lui Hitler.
E drept că Germanii pretind că au lăsat pe Ruşi să se aşeze între Baltică şi Bug, în
Galiţia şi pe Dunăre, fiindcă aveau nevoie să cîştige mai întîi războiul în Apus; se vor
întoarce apoi şi spre răsărit. Să ţinem minte însă că partida nu a fost cîştigată încă în
apus; că toate cuceririle germane îi sînt contestate, că Anglia rezistă şi că America se
pregăteşte de luptă, pe cînd nimeni nu contestă.cuceririle „paşnice" ale Rusiei, din
golful Finlandei pînă în Basarabia. Deocamdată deci, „provizoratul" pare să fie de
partea succeselor germane şi „definitivul" de partea cuceririlor ruseşti. în jocul dintre
Hitler şi Stalin, - care pe care? - Fuhrerul bolşevic a cîştigat, incontestabil, mîneca întîia.
Noua aşezare a provinciilor ocupate: Basarabia a fost împărţită în două. Tovarăşul
Konstantinof, vorbind la radio pe „moldoveneşte", lămureşte astfel rostul acestei
împărţiri: „Cerem alcătuirea unei republici sovietice socialiste moldoveneşti, cu o
populaţie predominantă moldovenească, compusă din fosta Republică Moldovenească
şi 6 judeţe din Basarabia: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca. Noua
Republică Moldovenească va avea astfel o populaţie de circa 2.200.000 de oameni,
dintre care 70 % vor fi moldoveni, şi restul ruşi, ukraineni şi alte naţii. Judeţul Hotin (la
Nord) şi judeţele Cetatea Albă şi Ismail (la Sud), care au o populaţie predominantă
ukraineană, trebuie să fie încorporate Republicii Sovietice Ukrainene.
Această versiune oficială a împărţirii Basarabiei (au şi apărut hărţi consemnînd acesta
împărţire), are pentru noi o deosebită însemnătate. Scopul Sovietelor e să formeze un
stat de propagandă, pentru a dovedi, cum spune tovarăşul Konstantinof, că „prin
alcătuirea unei republici moldoveneşti, politica naţionalităţilor urmată de Lenin şi de

Stalin a dobîndit o nouă victorie: o consfinţeşte deplina egalitate de drepturi între toate
popoarele din URSS". Argumentele acestea pot fi însă întoarse în favoarea noastră:
Sovietele recunosc că partea centrală, cea mai însemnată, a Basarabiei e un ţinut
moldovenesc, cu o populaţie moldovenească predominantă (70%).
Dosarele Legaţiei sînt mărturia clipelor grele pe care le-a trăit bietul Davidescu în
timpul dramei basarabene.
Mai întîi o perioadă de optimism, care ţine pînă la jumătatea lunii Iunie. Telegramele
trimise de Legaţie la Bucureşti, în acest timp, sînt liniştitoare: „Contele Schulenburg1 nu
se îndoieşte (telegramă din"28 Mai) de caracterul defensiv al măsurilor militare
sovietice... Ambasadorul Germaniei nu găseşte nici un motiv care ar putea determina
Guvernul sovietic ca să-şi schimbe atitudinea de neutralitate." Apoi: „Generalaul Palas,
Ataşatul Militar francez, mi-a comunicat azi (telegramă din 30 Mai), că după
informaţiunile sale nu se mai fac transporturi militare spre sud-vest." Şi în sfîrşit: „Azi
la dejun (telegramă din 31 Mai) la Ambasada Germaniei, principele Karl Eduard ' de
Coburg şi-a exprimat certitudinea că graţie înaltei înţelepciuni a M.S. Regelui, ţara
noastră va trece fără zguduiri prin frămîntările şi pericolele de azi. î n ce priveşte Rusia
sovietică, A.S.R. consideră exclus ca ea să se dedea la o acţiune ofensivă, atît timp cît
ţările din sud-est nu ar fi turburate din altă parte..."
Toate aceste veşti liniştitoare sînt un răspuns la telegrama mea din 28 Mai:
„Concentrearea trupelor ruseşti spre hotarul nostru bucovinean şi basarabean se
accentuează tot mai mult... Vă rog să urmăriţi cu stăruinţă o acţiune de lămurire a
situaţiei..." Urmează unele instrucţii precise. (în acea vreme am avut cîteva convorbiri în
acelaşi sens cu Fabricius.)
La 1 Iunie (data plecării mele din Guvern), Davidescu semnalează un simptom
îngrijorător, fără a-i atribui dealtfel o deosebită importanţă. Molotov a respins ideea
unui aranjament comercial, - „sugestia nu i se pare de actualitate". Totuşi Molotov
anunţa numirea lui Lavrentiev la Bucureşti şi Davidescu îi mulţumeşte „pentru această
bună ştire".
De la acea dată dosarul e gol pînă la 15 Iunie (în afară de cîteva
Note:
1 Schulenburg, Friedrich Werner, conte de (1875-1944), diplomat german. A intrat în
diplomaţie în 1901, fiind numit viceconsul la Barcelona, apoi la Varşovia,'în 1911 consul la
Tiflis. în anii 1914-1917, avînd gradul de căpitati, a participat la război pe frontul occidental,
apoi în Turcia şi Caucaz. Consul la Damasc în 1917, iar în 1918 ministru al Germaniei la
Teheran. în 1931 a fost numit la Bucureşti. în anii 1934-1941 ambasador al Germaniei în
URSS. După 1941 a făcut parte dn opoziţia antihitleristă, participînd la atentatul împotriva lui
A. Hitler din 20 iulie 1944.
informaţii cu privire la Lavrentiev.) La 15 Iunie Gigurtu arată oarecare îngrijorare:
„...Măsurile militare pe care le luăm vor putea părea curioase, - ele se explică însă prin
prezenţa de trupe masive la graniţa noastră. Sîntem siguri că retragerea acestor trupe ar
produce o impresie foarte bună...". Legaţia din Moscova se grăbeşte să liniştească grija
exprimată cu atîta candoare de Ministrul de Externe: „Prezenţa unor numeroase trupe
sovietice în regiunea Nistrului, (telegramă din 17 Iunie) indică modul în care Guvernul
sovietic apreciază situaţia generală. In momentul de faţă nimeni dintre colegi nu-i
atribuie o semnificaţie agresivă." O nouă pauză. La 20 Iunie, o foarte ciudată convorbire
a lui Davidescu cu Schulenburg care capătă un interes deosebit în lumina faptelor ce au
urmat. Atunci părea anodină.
Gigurtu păstrează în fundul sufletului o umbră de îndoială. La 27 Iunie telegrafiază:
„Rog binevoiţi a face pe lîngă Guvernul sovietic un demers cu caracter amical arătînd
surprinderea noastră, că se adună din ce în ce mai multe trupe la graniţele noastre...
Asemenea pregătiri militare aruncă o umbră asupra raporturilor noastre cu Sovietele ..."!
Vai, umbra era mai neagră decît o bănuia ministrul. Chiar în acea noapte de 27 Iunie,
Davidescu se zbătea la Kremlin într-o lungă şi dureroasă convorbire cu Molotov,
încereînd zadarnic să oprească în mers necruţătoarea fatalitate. Şi instrucţiile
împăciuitoare ale Ministrului de Externe se încrucişau cu telegrama istorică a
reprezentantului său la Moscova: „Comunic nota ultimativă ce mi-a fost remisă azi la
ora 10 seara de dl. Molotov. Telegrama asupra conversaţiei urmează ..."
13 august
Vizită la Kremlin, - audienţă la domnul Molotov. Un automobil ne iese înainte la poarta
de Nord a Kremlinului, şi ne arată calea de-a lungul palatelor şi a vechilor biserici pînă
în dreptul peronului întinsei clădiri în care primeşte Molotov. Un ofiţer ne întîmpină,
bate din călcîie, se prezintă, ne însoţeşte prin lungi coridoare spre sala de aşteptare. Sînt
numaidecît introdus în biroul d-lui Molotov, - o încăpere lungă îmbrăcată în lemn, la
capătul cărei se află, trasă spre fereastră, masa de lucru a Preşedintelui Consiliului
Comisaplor Poporului. în faţa mesei două fotolii: pentru musafir şi pentru interpret.
Aceştia îşi stau faţă în faţă, şi prezintă de profil d-lui Molotov. Pentru a-l privi în ochi
trebuie să te întorci pe scaun, - jumătate la stînga.
Lîngă biroul Preşedintelui, o uşă deschisă , - faimoasa uşă îndărătul căreia fantezia
diplomaţilor a aşezat cînd secretari, stenografi, poliţişti, 52 cînd pe stăpînul Stalin în
persoană.

Molotov are figura îndesată, cunoscută din fotografii, fruntea largă, părul cărunt,
aproape alb, ochelarii încrestaţi în nas, o privire absentă, uneori aproape blîndă, şi o
voce domoală, nehotărîtă.
După un schimb de politeţe, vorbesc de dorinţa mea de a contribui, din toate puterile, la
normalizarea raporturilor între cele două ţări; exprim, cu sinceritate, uimirea mea pentru
munca ce o desfăşoară pretutindeni, pe cîmpiile Ukrainei ca şi în şantierele Moscovei,
vorbesc de raporturile noastre economice şi de comunicaţii, - şi arăt în sfîrşit că hotarele
noastre comune care se întind pînă la Gurile Dunării şi la Marea Neagră ne cer raporturi
leale şi directe.
Molotov dă din cap aprobativ, - întîi, mai reţinut, apoi cu tot mai multă convingere.
Interpretul traduce cuvinte de mai înainte înţelese.
Preşedintele stăruie asupra intenţiilor paşnice ale Rusiei şi asupra voinţei ei de a
„normaliza raporturile noastre de bună vecinătate". Declară că acum e de acord cu
dezvoltarea raporturilor economice. E mulţumit să întreţină cu mine raporturi directe şi
leale.
Ne despărţim în termeni cordiali.
14 august
Vizită la Narkomindel, Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine. O casă veche,
cam dărăpănată, cu camere întunecoase, mobile de stil dar ferestre fără perdele. Doi
uşieri bătrîni, mujici din alte vremi, se ceartă între ei pentru a ne îndruma spre
Comisarul Adjunct, Lozovski. Dl. Lozovski poartă barbişon, are o privire veselă,
mucalită şi vorbeşte franţuzeşte. A stat nouă ani la Paris; din felul cum m-a întrebat dacă
am fost şi eu pe acolo, am simţit că a lăsat o parte din inima sa în oraşul îndepărtat.
Cunoaşte toate formulele de politeţe diplomatică.
La ora cinci vizitez pe celălalt Comisar Adjunct, Vladimir .Dekanozov1, care se ocupă
mai deaproape de problemele româneşti. Tînăr, mic de statură, cu o privire ageră şi o
voce domoală (ioţi fruntaşii de aci vorbesc cu voce scăzută, ca şi cum s-ar feri să
trezească umbrele trecutului). Dl. Dekanozov ia mai întîi un aer foarte grav şi se
îmblînzeşte apoi în cursul convorbirii.
Deoarece ştiu că vorbele mele, însemnate cu grijă de interpret, vor fi comunicate mai
departe, fac o largă expunere a programului meu de

Note:
1 Dekanozov, locţiitor al comisarului poporului la Ministerul Afacerilor Externe al URSS; în
1940-1941, ambasador la Berlin.

activitate, care urmăreşte „normalizarea şi dezvoltarea raporturilor de bună vecinătate

româno-sovietice". Amintesc punctele semnalate lui Molotov şi le dezvolt:
1. Se cade mai întîi să lichidăm problemele trecutului, înlesnind comisiei mixte din
Odessa să dezlege, într-un spirit de omenie şi bunăvoinţă, chestiunile de repatriere a
oamenilor şi de restituire a bunurilor. Stărui asupra necesităţii de a alina suferinţele
populaţiei, dînd putinţă tuturor ca să-şi regăsească familiile şi ocupaţiile. îmi rezerv
dreptul de a reveni cu cereri precise.
2. Trebuie cu orice preţ să împiedicăm incidentele de graniţă, care întreţin stări turburi
între noi. Grănicerii şi trupele care mai stau faţă în faţă trebuie să primească ordine
severe în această privinţă. Guvernul român a dat asemenea ordine; sînt convins că
Guvernul sovietic va face la fel, înlesnind astfel lichidarea unor incidente ca cele pe care
îmi permit să i le semnalez. (Urmează o înşirare de incidente, ce mi-au fost aduse la
cunoştinţă printr-o telegramă a Ministerului nostru de Externe.)
3. E nevoie în sfîrşit, să pregătim viitorul. Am luat act cu plăcere de declaraţia domnului
Molotov că socoteşte momentul potrivit pentru a dezvolta raporturile noastre
economice. Ne vom sili să împlinim cît mai degrabă dorinţa comună de a intensifica
schimburile între cele două ţări vecine. Trebuie să ne străduim de asemeni ca să
statornicim temeinice legături de comunicaţie.
4. în afară de problemele economice, sînt probleme politice care trebuiesc cercetate,
ţinînd seamă de anumite interese foarte apropiate, şi de faptul că atît URSS, care e un
factor atît de însemnat în răsăritul european, cît şi România, care are o menire bine
definită în sud-est, urmăresc înainte de toate pacea. Am văzut în „Pravda", că presa
sovietică se interesează deaproape de mersul negocierilor româno-bulgare. Pot să asigur
Guvernul sovietic că România duce aceste negocieri cu voinţa de a ajunge la o soluţie
care să înlăture orice neînţelegere şi să apropie prieteneşte cele două popoare, care au
interese înrudite cu cele ale URSS-ului la Marea Neagră. Am luat act cu satisfacţie, de
altă parte, că presa sovietică păstrează cea mai dcsăvîrşită obiectivitate faţă de
revendicările maghiare. Aceste revendicări, care tind să împingă hotarele ungare spre
răsărit, întîmpină o rezistenţa naţională, paşnică dar hotărîtă din partea României. Sînt
mulţumit că presa sovietică arată în această privinţă, măsură şi înţelegere.
Domnul Dekanozov mi-a mulţumit foarte călduros şi în termenii cei mai măgulitori
pentru această expunere. îmi declară că programul colaborării noastre politice şi
economice, astfel cum l-am definit, îi dă deplină mulţumire, şi mă asigură că voi putea
conta pe concursul său

prietenesc. E deosebit de afirmativ în ce priveşte viitorul raporturilor noastre

economice. Cu privire la incidentele de frontieră, îmi spune că nu voia să mă supere de
la început cu asemenea chestiuni, - care nu pot dealtfel primejdui raporturile noastre -
dar că are şi el unele incidente de semnalat. Hotărîm să confruntăm informaţiile noastre.
Aprobă consideraţiile mele politice, fără a rosti vreo părere cu privire la Bulgaria sau la
Ungaria. Nici nu mă aşteptam dealtfel la aşa ceva. E destul ca cuvintele mele să fie
transmise mai departe.
Primul contact, atît de satisfăcător, pe care l-am luat cu autorităţile sovietice, arată că s-a
dat aci un cuvînt de ordine, de a privi, deocamdată, problemele româneşti şi Ministerul
României cu bunăvoinţă.
16 august
La Opera cea mare, Balşoi Teater: Dama de Pică a lui Ceaikovski. O sală uriaşă, şase
rînduri de loji aurite - ticsită de lume. Publicul în ţinută „proletară", - pantofi de pînză,
cămăşi fără guler, femeile în „şosete" - e uimitor de bine crescut. Nici un gest nepotrivit,
nici un zgomot de prisos. Interes şi multă înţelegere pentru spectacol. Aplauze sincere,
dar măsurate şi la momentul potrivit. In haine de sărăcie, oameni de omenie.
Reprezentaţia frumoasă, redînd cu gust şi pricepere caracterul atît de romantic al dramei
lui Puşkin. Punerea în scenă, - pe o scenă de proporţii uriaşe, - foarte bine rînduită.
Costume bogate, trădînd o nostalgie pentru vremurile care nu au fost proletare.
Orchestra corectă.
17 august
La Kremlin: Remiterea scrisorilor de acreditare.
Ceremonia e simplă, dar nu lipsită de solemnitate. La ora 12, dl. Barkof, şeful
protocolului, vine să mă caute la Legaţie, într-o maşină americană, uriaşă, veche,
înceată. în automobilul meu urmează cei trei Popeşti.
Porţile Kremlinului se deschid: Un ofiţer coboară dintr-o maşină care ne-a ieşit în cale.
Un alt ofiţer ne întîmpină pe peronul Palatului „Prezidiumului Suprem"... Urcăm prin
coridoare înguste spre sala de aşteptare a d-lui Kalinin1, Preşedintele Prezidiumului

Note:
1 MihaiIvanovici Kalinin (1875-1946), om politic sovietic. Membru al Biroului Politic al CC al
PC(b) al URSS (1926-1946). Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (1938-1946)

Suprem al Sovietelor. Cîţiva înalţi funcţionari, tunşi cu maşina Nr.l ne aşteaptă. Cînd
intru în sala de ceremonii, un birou modest cu o masă verde şi cîteva scaune de lemn,
pătrunde prin uşa din faţă un bătrînel simpatic cu barbişonul bine pieptănat şi părul
vîlvoi: Dl. Kalinin. îi remit două plicuri, îi strîng mîna, îi prezint pe cei trei Popeşti.
Apoi îl însoţesc în cabinetul său de lucru unde îmi oferă un jilţ adînc şi o ţigară. Bătrînul
e drăguţ şi mucalit. Tot învîrtind între degete un creion roşu pe care nu-l pierde din ochi,
îmi spune cuvinte de bun sosit; chiar în traducerea greoaie a interpretului sînt plăcute de
auzit. Cînd îi vorbesc despre intenţia mea de a aduce la Moscova o comisie economică
română, mă întrerupe: -„Ce vor vedea aci, îi va interesa dar nu le va place!" Şi deoarece
insist, cu o formulă de politeţă, bătrînul stăruie şi el zîmbind: „Credeţi-mă, dvs. sînteţi
încă tînăr, eu am mai multă experienţă. între lumea din afară şi noi nu se pot stabili
raporturi de plăcere..."
La ieşire, o droaie de fotografi şi de cinematografişti ne ia în primire. Cot la cot cu
Kalinin, trec resemnat prin focul proectoarelor.
Seara, masă la Schulenburg, la „Datcha" lui, - casă de odihnă aşezată la vreo 40 km de
oraş. Plecăm pe un zăduf apăsător. Ajungem pe o furtună groaznică. Contele, înconjurat
de intimii săi, o cumnată nobilă, o fată tînără cu picioare lungi şi frumoase, şi un tînăr
secretar prevenitor, ne aşteaptă pe prispă, cu luminări în mîna, - ca în poveşti. Lumina
electrică fusese distrusă de trăsnet.
Ambasadorul a rămas acelaşi pe care-l cunoşteam, - ceva mai bătrîn şi mai obosit ca
înfăţişare. Boier de altă dată, primeşte cu graţie, serveşte vinuri bune, vorbeşte despre
politică glumind şi despre femei CU reculegere.
E convins că Ruşii nu vor împinge mai departe spre noi. însuşirea cea mai de preţ a lui
Stalin, care c un foarte mare bărbat de Stat, e prudenţa. Nu se încumetă să înfrunte
riscuri. Şi se fereşte, bineînţeles să supere Reich-ul. România poate fi deci liniştită.
(Acelaşi optimism la secretarul von Walter). - De ce nu s-a sfiit însă dl. Stalin să supere
pe Nemţi în chestia Basarabiei? Sau nu a fost supărare în această privinţă? - Contele
face un gest de nedumerire.
- Ce e cu Finlanda? - Alt gest de nedumerire şi de îngrijorare. Demisia lui Tanner, dorită
de Ruşi şi cerută de Paasikivi (Ministrul Finlandei la Moscova) diplomat cumpătat şi
foarte preţuit de sovietici, va aduce poate o destindere... Sînt temeri însă şi de alte
complicaţii.
î n timpul mesei, evoc cu cumnata nobilă călătoriile mele în
Germania şi farmecul oraşelor bavareze. La întoarcere, lUna străluceşte printre norii
împrăştiaţi.
18 august
Sărbătoarea Aviaţiei, o demonstraţie uriaşă de acrobaţii şi de lupte aeriene în faţa unui
public de peste un milion de oameni.
Am preţuit serviciul de ordine, uimitor de precis; 2ecj de mii de agenţi de poliţie şi de
circulaţie, mulţumită cărora mulţimea s-a scurs uşor spre cîmpul de aviaţie. Spectacolul
a fost variat şi bine „regizat". Monotonia acrobaţiilor aeriene, - acrobaţii care încep prjn
a-ţi da fiori şi apoi cîrcei la gît şi o ceafă înţepenită, - a fost întreruptă prin zborul graţios
şi domol a zeci de planoare, prin salturile a sute de paraşutişti, şi printr-un atac aerian,
respins prin focul viu şi asurzitor a nenumăratelor baterii antiaeriene.
Cu acest prilej, am luat primul contact cu Corpul Diplomatic: Un iugoslav prietenos,
vorbăreţ şi familiar, englezul zîmbitor, mulţumit de rezistenţa aviaţiei britanice, un
italian simpatic, un grec cu privirea nedeslipită de cer şi cu spatele întors spre colegi,
contele neamţ, decan amabil, atent la toţi şi la toate şi totuşi nedeslipit de o tînără
japoneză, fata Ambasadorului Togo şi a unei mame germane, purtînd în vîrful unui trup
„arian", înalt şi mlădios ca o trestie, un Cap cu zîmbet îndepărtat, asiatic... Iar în grupul
Doamnelor, trei americane, Ambasadoarea Italiei, Ministeresele Greciei şi a Danemarcei,
formînd o echipă de care nu se poate apropia decît cu greu Ambasadoarea „neariană" a
Statelor Unite.
Extrase din raportul Nr. 1 către Minister (redactat la 15 August):
„Primirea ee rni s-a făcut din partea autorităţilor la Odessa şi la Moscova a fost deosebit
de curtenitoare. In mai puţin de cinci zile am fost primit de toţi conducătorii
Comisariatului pentru Afacerile Străine, şi am putut remite scrisorile de acreditare d-lui
Preşedinte Kalinin. Demnitarii sovietici au găsit cuvinte binevoitoare pentru a ura bun
sosit Ministrului României.
Din declaraţiile cu caracter politic ce mi s-au făcut, reţin hotărîrea cu care atît dl.
Kalinin cît şi d-nii Molotov şi Dekanozov au exprimat convingerea lor că dezvoltarea
normală a raporturilor româno-sovietice, pe temei de bună vecinătate, este aciim cu
putinţă. Accentuarea acestui „acum", dă de înţeles că raporturi normale nu erau cu
putinţă atîta vreme cît „diferendul" cu privire la Basarabia nu era dezlegat pe „cale
paşnică", şi îngăduie fireasca concluzje, că de acum
înainte Uniunea Sovietică nu ar mai avea alte revendicări faţă de noi, şi se consideră
definitiv oprită în Bucovina şi pe Prut.
Aceste asigurări, ca şi buna primire ce mi-a fost făcută, nu trebuie să ne înşele asupra
stării de spirit care domină azi viaţa şi acţiunea politică a Uniunii Sovietice. Imperiul
sovietic e în creştere. Mişcarea a fost „declanşată" de războiul european. Şi va ţine cît va
dăinui războiul, poate chiar mai mult. Ocupînd Polonia de Est, Sovietele au descoperit
propriile lor puteri şi posibilităţi. Şi-au ridicat astfel, în afară şi înăuntru, atît prestigiul
lor de Mare Putere cît şi prestigiul lor revoluţionar. Cuceririle pe care l-au făcut, cu
preţul unor sacrificii mărunte, au trezit vechile tradiţii de expansiune imperialistă,
veşnic în căutarea unor hotare europene mai potrivite; au măgulit vanitatea lor deosebit
de simţitoare, de Stat proletar; şi au pus în circulaţie bunuri străine pe care o piaţă de
mult secătuită le-a înghiţit cu nesaţ în cîteva zile. Pofta vine mîncînd; plăcerea de a se
întinde ajunge să fie o nevoie. Prozelitismul revoluţionar, propaganda internă, ambiţiile
externe, insuficienţele regimului economic şi lipsurile pieţei, cer deopotrivă noi
prefaceri şi cuceriri. Şi asta cu atît mai mult cu cît mulţumită unor împrejurări
excepţionale, pe cînd Germania complice, luptă din greu şi cucereşte în mod provizoriu,
Uniunea Sovietică se întinde în pace şi îşi însuşeşte provincii, ţinuturi, ţări întregi, pe
temeiul, - Hitler a spus-o răspicat în cel din urmă discurs al său, - unor hotărîri
definitive. De aceea au căuzt rînd pe rînd şi în „etape", Finlanda, Statele Baltice, Polonia
de Est, Basarabia şi Bucovina. întinderea în spaţiu nu a fost încă oprită.
Speculaţiile cu privire la „suferinţele" populaţiei sovietice, la „dezorganizarea
serviciilor publice", la lipsa de „valoare reală" a Armatei Roşii, nu trebuie să ne ducă la
concluzii greşite cu privire la putinţa de creştere a URSS-ului. Lipsurile la care e supusă
populaţia sovietică, prost hrănită şi prost îmbrăcată, nu au slăbit cel puţin după cît se
poate vedea, nici una din facultăţile ei de viaţă activă, de muncă şi de mişcare. în ce
priveşte serviciile publice, ele se dezvoltă aci, mai mult ca oriunde, în dauna şi pe
socoteala intereselor şi comodităţilor particulare: Munca agricolă pe cîmpiile Ukrainei,
activitatea pe şantierele edilitare ale Moscovei (clădirea a mii de blocuri „uriaşe";
deschiderea pe sute de kilometri a nenumărate bulevarde „uriaşe"; croirea în afară de
oraş de şosele „uriaşe", cimentate şi betonate după toate regulile artei, spre Minsk,
Leningrad, Kiev, Harkov etc. etc.) dovedesc o desfăşurare de forţe nebănuite în
domeniul serviciilor publice. în sfîrşit armata, care nu a dat, ce e drept, probe strălucite
în
 campania din Finlanda, e de atunci obiectul tuturor preocupărilor cîrmuirii sovietice. Se
pare că s-au făcut progrese în domeniul tehnic, şi în ce priveşte comandamentul şi
disciplina. Decrete recente vădesc tendinţa de a feri armata de întruniri politice
dăunătoare şi de a exalta voinţa ei de luptă şi conştiinţa ei militară.
Iată de ce Uniunea Sovietică, în ciuda atîtor cusururi şi lipsuri, legate de străvechiul
temperament slav ca şi de distrugerile morale şi materiale pricinuite de Revoluţie, e
totuşi, în împrejurările de azi, ce-i sînt atît de prielnice, o putere ameninţătoare pentru
toate Statele vecine. Moralul e ridicat. Conştiinţa de Mare Putere e trezită. Simţămîntul
patriotic, atît de trebuincios în lupta cu caracter defensiv se deşteaptă şi se împerechează
cu trufia revoluţionară, care se potolise în anii din urmă, dar căreia, succesele recente îi
dau un nou şi turburător avînt. Statul sovietic are azi, nu mă sfiesc s-o spun, vitalitate şi
dinamism. El are voinţa şi putinţa de a creşte.
Singura Putere ce se poate opune pe Continent expansiunii sovietice e azi Germania. E
o ironie a soartei ca această Putere, care şi-a însemnat drept cel dintîi ţel al politicii ei
externe lupta împotriva bolşe-vismului, a deschis acestui bolşevism porţile Europei, a
dat Uniunii Sovietice conştiinţa uriaşelor ei posibilităţi de expansiune şi a deslănţuit im-
perialismul pan-slav - bolşevic...
Cu atît mai interesant pentru noi e să ştim unde poate fi azi limita răbdării germane,
adică pe care linie Germania e hotărîtă să oprească azi, neîngrădita poftă de înaintare a
Sovietelor? Nu poate fi vorba, dealtfel, de o linie relativă, care atîrnă de intensitatea
luptelor din Apus......
Dat fiind împrejurările generale în care se desfăşoară fenomenul de expansiune a
Uniunii Sovietice, siguranţa noastră nu se va putea sprijini decît pe noua rînduială
europeană, cînd această rînduială va fi statornicită. Pînă atunci trebuie să cîştigăm timp.
Şi să fim gata de rezistenţă oricînd. Nu-mi revine mie ca să stărui asupra folosului unui
regim de continuitate, care să urmeze o politică de afirmare şi de rezistenţă naţională,
rînduită şi cumpătată, ferită de orice frămîntări şi excese, şi dovedind o grijă deosebită,
într-un sens împăciuitor, pentru problemele sociale. (Avem în faţa noastră nu numai o
armată bine echipată, dar şi o revoluţie cu formule atrăgătoare.) Iar mai presus de toate,
trebuie să întărim în. grabă şi prin toate mijloacele, puterea de rezistenţă militară şi
morală a armatei noastre...
Misiunea mea de aci va avea scopul să înlăture tot ce pare provizoriu, vremelnic,
tranzitoriu, în raporturile ruso-române, - tot ce
întreţine o atmosferă de nesiguranţă, prevestitoare de noi schimbări. Trecînd peste
zguduirile recente, voi urmări ţeluri realiste. De aceea mă voi sili să înseninez atmosfera
şi să dau raporturilor diplomatice, politice şi comerciale între cele două ţări, pe cît îmi
va fi cu putinţă, un caracter de statornicie. în acest gînd am expus autorităţilor sovietice
programul meu de activitate. Nu voi reveni asupra acestei expuneri. Ţin doar să
amintesc unele puncte: 1. Nu am ridicat problema rectificării noului hotar. Am lăsat
doar să se înţeleagă că mai sînt şi „alte probleme" care cer neapărat „o dreaptă
deslegare". Din cele ce mi-a spus Davidescu, ca şi din dosarele pe care le-am cercetat,
mi-am dat seama că a ridica, fără altă pregătire, problema rectificării, poate duce la un
refuz definitiv. Aştept un prilej. 2. Autorităţile sovietice mi-au afirmat că doresc
dezvoltarea raporturilor noastre economice. Această atitudine e în vădit contrast cu
refuzul pe care Molotov l-a opus, la 1 Iunie, declarînd că sugestia de a intensifica
raporturile economicee ruso-române „nu îi pare de actualitate". Ţinînd seama de faptul
că în URSS, mai mult ca oriunde, politicul primează economicul, ne e îngăduit să
tragem concluzia că economicul fiind din nou azi de actualitate, politicul trebuie
considerat ca definitiv aranjat. Am luat act fireşte, cu apăsare, de această atitudine,
căreia ar trebui să-i dăm numaidecît o consfinţire. Aştept pe noul Ataşat Comercial, pe
care îl voi însărcina să reia negocierile întrerupte sub Davidescu. Aş dori să pot primi la
Moscova o delegaţie cît mai aleasă de economişti români, pentru a pregăti un eventual
tratat de comerţ. Bulgarii acum un an, iugoslavii acum cîteva luni, şi Ungurii chiar în
aceste zile, au trimis asemenea comisii. 3. Sînt convins că numirea unui Ataşat Militar
bine ales ar putea fi foarte folositoare. (Sîrbii au aci un colonel, ungurii un general.) Aş
dori ca această numire să se poată face cît mai repede. 4. în ce priveşte negocierile
noastre cu Bulgaria şi cu Ungaria, presa sovietică a luat poziţie pentru Bulgari, dar a
păstrat o deplină nepărtinire în chestia Transilvaniei. Nu e de mirare însă, dat fiind ten-
dinţele expansioniste ale URSS-ului, şi deci interesul de a păstra toate statele vecine,
inclusiv România, sub o presiune constantă, că avansurile de o stăruitoare curtenie ale
maghiarilor nu sînt respinse aci şi că îndeosebi negocierile economice şi feroviare cu
Ungaria se desfăşoară în condiţiile cele mai prielnice.
CAPITOLUL II
CORPUL DIPLOMATIC Ambasadele şi Legaţiunile din Moscova: Cele
dintîi întîlniri cu Şefii Misiunilor străine: raportul Nr. 2
19 august
Ambasadorul german.
E o figură în vechiul cadril numit: Ies visites. De ea îmi amintesc cînd în jachetă şi cu
joben străbat mulţimea prost îmbrăcată a proletarilor suverani, pentru a prezenta
omagiile mele d-lor Ambasadori.
Contele Schulenburg mă primeşte cu voie bună într-o casă boierească, liniştită şi
confortabilă cum mai sînt cîteva., în proporţii mult mai mici, în oraşele noastre
moldoveneşti. - „Aveam un palat mai luxos, îmi spune ambasadorul, - Contele Rantzau
însă n-a vrut să locuiască fiindcă Mirbach a fost ucis acolo. Era o casă fără noroc. Am
lăsat-o italienilor..."
Despre Italieni, Contele îmi istoriseşte o poveste care nu e lipsită de interes pentru noi şi
politica noastră: „Italienii au vrut acum cîteva luni să reia raporturi economice cu
Sovietele. Kremlinul însă s-a opus. Nu admite raporturi economice fără relaţii politice
ş^i diplomatice normale. (De aceea nu a vrut să primească nici pe Crips , însărcinat cu
„negocieri economice". A fost nevoie ca acest trimis economic să fie transformat
telegrafic în Ambasador al Marii Britanii, ca să fie primit la Moscova. Şi cum scrisorile
de acreditare nu i-au putut fi trimise pe nici
0 cale, s-a creeat neobişnuitul precedent ca Foreign Office-ul să le remită la Londra d-
lui Maiski.) „în ce priveşte pe italieni, care îşi retrăseseră ambasadorul de la Moscova, a
fost nevoie ca eu să mijlocesc o împăcare. Cînd m-am prezentat lui Molotov, acesta îşi
mai amintea data cînd supărarea cu Italia a izbuenit, dar uitase cu desă-vîrşire pricina
supărării. Nu mi s-au putut da preciziuni în această privinţă nici la Ambasada Italiei. Am
fost nevoit să reconstitui faptele. Iată ce am aflat. Vara trecută (vara 1939) începuse un
flirt între Moscova şi Sofia. Bulgarii ceruseră Sovietelor, după cum ceruseră şi la Berlin,
o garanţie de ajutor în vederea unui eventual atac turcesc, sprijinit de forţele lui
Weygand. Reichul a răspuns afirmativ, cum era şi firesc.
Note:
1 Sir Stafford Ricliard Cripps (1889-1952), om politic englez. Ambasador al Marii Britanii în
U.R.S.S. (1940-1942); lord al sigiliului privat şi din 1942 purtător de cuvînt al guvernului în
Camera Comunelor; ministru al producţiei aeronautice (1942-1945), preşedinte al Ministerului
Afacerilor Economice (1945-1947), ministru de finanţe (1947-1950).
.Ruşii însă, fără a refuza în principiu,"au întrebat pece temei juridic ar putea da o
asemenea garanţie? - Sîntem gata să încheiem un pact de amiciţie, au răspuns Bulgarii. -
Nu e deajuns, au replicat Sovieticii, ne trebuie un pact de asistenţă. - Bulgarii au şovăit.
Erau totuşi gata să facă unele concesii. Au trimis chiar la Moscova o comisie de
economişti. Negociau prin colonelul Boicef, o legătură aeriană. Nu erau însă prea
grăbiţi să încheie un pact de asistenţă, model „baltic".
Atunci trecu pe la Sofia, ca simplu particular, Lordul Lloyd. Flirtul bulgaro-sovietic nu
era pe gustul lui. Cum nu voia însă să intervină direct, a pus la cale o intervenţie
italiană. «Cea mai mare Putere balcanică», s-a grăbit să ridice un protest formal la Sofia,
din pricina negocierilor «suspecte» ale Bulgariei la Moscova. Efectul a fost imediat:
Negocierile «suspecte» au fost întrerupte şi Ministrul bulgar An-tonoff a fost rechemat.
Din păcate au prins şi Sovietele de veste despre demersul italian. De unde, supărare la
Moscova şi denunţarea înţelegerii economice italo-ruse. Italienii au rămas fără petrol.
Supărare şi la Roma. Se dă drumul lui Gayda. Presa italiană îşi aminteşte de ideologia ei
antibolşevică. Urmează cunoscutele declaraţii fasciste şi discursurile lui Ciano. Apoi
manifestaţiile pro-finlandeze de la Roma, întoarcerea Ambasadorului sovietic,
«concediul» lui Rosso... Toate aceste manifestaţiuni însă nu produceau petrol. De aceea
nu mi-a fost greu ca în vederea unor noi avantajii economice să împac lucrurile. Gayda
s-a domolit, Rosso s-a întors şi-aţi auzit cum a vorbit Molotov, acum de curînd, despre
îmbunătăţirea raporturilor italo-sovietice..."
Mă gîndesc la declaraţiile făcute de Ciano lui Victor Antonescu, lui Bossy, lui
Sidorovici, şi apoi la ciudata atitudine a lui Ghigi, în timpul crizei basarabene, - şi
înţeleg multe lucruri.
Contele Schulenburg pare liniştit cu privire la purtarea Ruşilor faţă de problemele
balcanice. Cunoaşte teama pe care o inspiră Ruşilor puterea germană. E convins că în
Europa, cu excepţia poate a Finlandei, înaintarea rusă e oprită. Caută să minimalizeze,
prin liniştea şi încrederea cu care le arată, însemnătatea socoteliloi încheiate la Moscova
de Ribbentrop.
Cînd vine vorba despre acesta, rog pe Ambasador să informeze pe Ministrul său despre
cuvintele amicale pe care le schimbăm, jjl.cred cam bănuitor..." adaug. - „Ştii cum e
Ribbentrop, - răspunde Contele zîmbind. E tînăr şi cam pornit; cînd aşa, cînd aşa....."
La signor Augusto Rosso1, în casa lui Mirbach, încăperile sînt

Note:
1 Augusto Rosso, ambasador al Italiei în U.R.S.S.

uriaşe şi greoiul lux moscovit întunecă farmecul frumoaselor mobile italiene.

Pretutindeni aur şi marmoră, în imitaţie şi în belşug.. î n fundul palatului, după o serie
de camere prea lu.\oase, un salonaş împodobit cu gust şi cu simţul de „home", de soţia
Ambasadorului, o frumoasă Americană. Mic de talie, gentil şi afabil, Rosso îmi
aminteşte pe Car-denas, (cu care a fost lungă vreme coleg şi prieten la Washington).
E convins şi el că ruşii vor respecta hotarul Prutului. De altfel Molotov i-a spus chiar
lui, răspicat, că nu urmăreşte altceva faţă de noi, decît dezlegarea chestiunii Basarabiei.
Curioasă istorie această convorbire Molotov-Rosso, despre care mi-a pomenit dealtfel şi
Davidescu, şi pe care Ambasadorul italian mi-o repetă cu o senină in-genuozitate. Rosso
fusese însărcinat să declare lui Molotov că Italia ţine ca pacea să nu fie turburată în
regiunile balcanice, „unde nu a existat dealtfel alt diferend, decît acel cu privire la
Basarabia" (!) -,,E tocmai chestia pe care dorim s-o dezlegăm şi noi, - cît mai curînd şi
pe cale paşnică", a răspuns rusul, care şi el s-a declarat un partizan hotărît al păcii
răsăritene. Davidescu nu a aflat despre această convorbire, decît cîteva săptămîni după
nota ultimativă.
- Dar acum, adaugă italianul, puteţi fi liniştiţi; ruşii îşi îndreaptă privirile în altă parte,
cînd spre Turcia, cînd spre Iran, nu însă spre România. Dealtfel, aţi văzut cît de
categoric a fost în această privinţă Molotov în discursul său.
- Am văzut, mai ales, din acest discurs, cît de mult s-au îmbunătăţit raporturile italo-
sovietice, răspund zîmbind. Italia a fost copila răsfăţată a discursului!
Rosso zîmbeşte şi el: - Am fost plăcut surprins de această gentileţă. Cînd mi s-a acordat
„concediul" de cîteva luni, credeam că nu mă voi întoarce la Moscova. Cumpărasem
chiar o casă la Florenţa pentru a trăi în tihnă, şi apoi Ciano mi-a cerut ca în 24 de ore să
mă întorc la post. Lucrurile s-au aranjat, după cum vedeţi.
Seara la 9, cînd tocmai mă aşezam la masă cu întreg personalul Legaţiei, am fost chemat
în grabă de Dekanozov. Cîteva incidente de frontieră, împuşcături nocturne fără
consecinţe grave, - au iritat, pare-se, pe Sovietici. Şedinţa destul de neplăcută.
Dekanozov, care ieri încă vorbea puţin franţuzeşte, a uitat cu desăvîrşire această limbă.
Un interpret fără experienţă, care se exprimă cu aceeaşi greutate în franţuzeşte şi în
ruseşte, încurcă timp de o jumătate de oră, o convorbire foarte simplă, în care mă
mărginesc să arăt că voi comunica incidentele semnalate Guvernului meu, a cărui bună
credinţă şi atitudine paşnică nu pot fi bănuite.

Mă despart de Comisar, cu neplăcuta impresie că stăruinţele lui ca şi bîlbîitul

interpretului, ascund ceva, - dacă nu ar fi decît intenţia de a mă plictisi. Telegrafiez
numaidecît la Bucureşti.
A sosit Paul Zănescu, care şi-a luat în primire postul de secretar de Legaţie.
20 august
Vizitele continuă. Palatul Excelenţei Sale Mahomed Saed, Ambasadorul Iranului,
aminteşte un bazar oriental. Trec printr-un şir nesfîrşit de încăperi, unde mobile aurite,
de un gust îndoielnic, acoperă covoare minunate. Mahomed Saed e un diplomat înţelept
şi cu multă experienţă, îmi face o expunere a problemei ruseşti, văzută din orient, care
mă încîntă. Aud cu uimire termenii întrebuinţaţi de mine în raportul către Minister:
Ambasadorul persan se teme de „vitalitatea" şi „dinamismul" imperiului sovietic. -
„Avîntul lor de expansiune nu e oprit şi ne ameninţă pe toţi. Rînd pe rînd îi vom cădea
oi toţii pradă. Şi vom urma mai departe jocul nostru de unul singur: Cînd Turcia va fi
atacată, Iranul se va considera în afară de primejdie; cînd va veni rîndul Iranului, vecinii
se vor gîndi numai la ei."
Apoi îmi vorbeşte de puterea de atracţie şi de asimilare a Ruşilor: „...pe unde trec ei, nu
mai rămîne alt neam în picioare, - tot ce e străin de ei e împrăştiat sau se îneacă în masa
lor. Vitalitatea şi cultura lor sînt superioare însuşirilor naţionale ale popoarelor din
Orientul Apropiat, -de aceea se impun pretutindeni. Metoda lor de înaintare e prin etape:
întîi intimidarea, apoi infiltraţiunea, în sfîrşit invazia. Nici un vecin nu e ferit de această
primejdie."
Mahomed Saed învinuieşte apoi Germania, care a trezit dinamismul bolşevic şi nu-l va
mai putea opri; şi învinuieşte Anglia, care împarte garanţii ca cecuri fără acoperire şi nu
s-a gîndit din vreme să apere ordinea britanică, necesară atîtor popoare, printr-o mare
armată, temeinic organizată. Dacă Anglia şi Germania se sfîşie între ele, Rusia rămîne
stăpîna lumii. Dacă învinge Germania, ea nu va mai avea nici voinţa, nici puterea să
îngrădească Rusia cea nouă care se ridică cu armate fără număr. Ar fi de dorit o pace,
azi, sau mai bine poate, mîine, după ce Anglia ar putea respinge Germania, păstrînd
amîndouă, cea dintîi prestigiul ei întreg, cea de a doua puteri îndestulătoare pentru a
rezista la răsărit. O asemenea încheiere a dramei mondiale ar fi o minune, şi persanul nu
mai crede în minuni. De aceea e pesimist pentru soarta 64 lumii, şi mai ales pentru
soarta vecinilor, - a tuturor vecinilor imperiului moscovit.
Două ceşti de cafea, foarte dulci, ne întăresc în timpul acestei convorbiri.
Domnul Shigenori Togo, vorbeşte nemţeşte şi ca toţi japonezii nu pronunţă litera „1".
Pentru dl. Togo, Stain domneşte la Kremin şj Hiter la Berin. E convins că ruşii vor fi
„cuminţi" şi că nu vor înainta peste Prut. Molotov i-a spus-o şi lui. în Extremul Orient,
Sovietele nu mai sînt primejdioase; sprijinul pe care l-ar putea da lui Tchang-Kai-Tchek,
nu poate trece pe mare şi nu găseşte căi deschise pe uscat. Tog0 are o soţie germană, - şi
are încredere în Germania. Războiul european, pretinde el, a fost provocat de pactul de
asistenţă anglo-polon. Cînd a auzit despre încheierea acestui pact, Ambasadorul
Japoniei a presimţit supărarea Moscovei şi fatala apropiere germano-sovietică. Pentru
România, pe care o cunoaşte, deoarece a trecut de două ori prin Bucureşti, a avut şi va
avea întotdeauna simpatie, - ca toţi japonezii dealtfel.
- E un simţămînt reciproc Domnule Ambasador, tocmai din vremea unor războaie din
copilăria noastră, cînd numele dvs. era atît de popular în Europa. - Amiralul Togo a fost
unchiul meu, răspunde Ambasadorul, înclinîndu-se.
Ceştile de cafea sînt înlocuite aci prin mai multe păhărele de porto.
Ambasada Angliei e aşezată pe cheiul rîului Moscova, în faţa palatelor din Kremlin.
Porţile sînt larg deschise. Sun, dar nu apare nimeni, înaintez singur, cu jobenul într-o
mînă şi umbrela în alta - ţinută strict britanică - în acest palat primitor şi pustiu, aşezat
chiar în inima Moscovei. Deschid o uşă: într-un salon adînc, dl. Cripps mă aştepta în faţa
unui serviciu cu ceai. Uşa din fund şi ferestrele deschise dau pe o grădină dosnică unde
doi gentlmeni în pantaloni de flanelă albă joacă tenis. „Old England" la picioarele
Kremlinului. Dl. Cripps mă primeşte ca pe un vechi prieten, - fiindcă „Ştie cine sînt".
Mă mărginesc să-i spun că sînt, în adevăr, aşa cum mă ştie. Şi ţ\ rog s§ transmită
complimentele mele Lordului Halifax. - Ştiri de pe front?
- Satisfăcătoare. Englezii rezistă şi vor rezista. - Pînă cînd? - Pînă la capăt.
- Ce se va întimpla însă la acest capăt? Va fi în stare învingătorul să oprească mersul
ameninţător al revoluţiei? Pun această întrebare fiindcă sîntem cei mai direct interesaţi.
Ea priveşte însă pe toată lumea; dacă revoluţia nu se opreşte pe pragul Europei
răsăritene, victoria nu va prii nimănui, oricine va fi învingătorul.
- Care ar fi dorinţa voastră? - Salvarea Europei. Fie, dacă e cu putinţă, printr-o pace
apropiată (dl. Cripps face un gest că aceasta e cu neputinţă: El crede că războiul va fi
lung şi nu se îndoieşte de victoria lumii anglo-saxone), fie, prin măsuri luate din vreme,
pentru ca în ziua victoriei anglo-saxone, Europa răsăriteană să nu rămîie în gol...
(Referitor la această idee, dl. Cripps îmi vorbeşte de blocul balcanic; sîntem fireşte de
acord.)
Ambasadorul Angliei nu crede că Sovieticii vor înainta spre noi: Stalin, în persoană, l-a
asigurat că se va opri pe Prut. Cripps mai crede că Sovietele se bucură de rezistenţa
Angliei, - a şi spus-o d-lui Molotov. - De unde aţi aflat aşa ceva? a întrebat rusul. -
Excelenţă, a răspuns Cripps, aveţi un serviciu de informaţii care ştie toate. Şi al nostru
însă ştie multe...
La despărţire, dl. Cripps mă învită la o partidă de tenis.
Ambasada Franţei. Dintre toate casele ciudate, ridicate de boierimea moscovită într-o
perioadă de fast, de romantism şi de prost gust, Ambasada franceză e cea mai uimitoare.
Două tapiserii minunate, moştenite de la vechea Ambasadă din Sf. Petersburg, aştern
strălucirea coloritului şi a graţiei franceze pe pereţii frămîntaţi de „boiserii" aurite ale
unui uriaş salon.
Mai straniu ca înfăţişare decît romantica sa locuinţă, dl. Eric Labonne îmi apare strîns
într-o redingotă cenuşie, şi între-un guler uriaş care îl cuprinde pînă la urechi. -„Trebuie
să fiţi uimit, că mă vedeţi pe mine, un francez, într-un asemenea cadru oriental?" - N-am
de ce să fiu uimit; tabloul se potriveşte cu cadrul. Pare o evocare a unui emigrant
francez, profesor de filosofie, de belle arte, poate chiar de dans şi de bune maniere, la
curtea unuia din acei knezi bogaţi cu năzuinţi artistice, despre care ne povesteşte
Tolstoi. Dl. Labonne are dealtfel şi un suflet de emigrant. Poartă în el, sub înfăţişarea lui
voit teatrală, o durere adîncă, peste care aşterne, cu o plăcută simplicitate, cuvinte
amabile şi glumeţe. E francezul care-şi pune o mască pentru a putea fi, la adăpostul ei,
mai simplu ca oricine, şi care reprezintă cu o emoţie reţinută o Franţă, cum nu mai e în
clipa de faţă, decît în inima lui, şi în inima acelor care îl ascultă. Mă primeşte glumind:
„Mon pauvre Gafenco, vous voilâ aussi ici!" Nu mă cunoaşte şi îmi zice pe nume. îi sînt
recunoscător că mă scoate astfel din formulele protocolare. E un intelectual şi un om de
spirit, prieten bun cu Giradoux, cu Paul Morand, cu mulţi alţi artişti. Cunoaşte Rusia, -
acest monstru atrăgător, care vorbeşte aceeaşi limbă „de la Vladivostock pînă la

Dunăre". A cunoscut-o sub toate regimurile (în tinereţe fusese reporter în timpul
războiului ruso-japonez) şi s-a împăcat cu toate. Niciodată însă Rusia nu i-a părut mai
puternică şi mai primejdioasă ca azi. - „Veţi găsi aci oameni cari ştiu să facă politică. Şi
ce bine ştiu să o facă! Nici o greşeală, nici un gest pripit. Fiecare carte e bine aleasă,-
mai ales cele trase din mînecă - şi «filată» cu multă băgare de seamă. Sînt jucători de
mare clasă: Asiatici cu mase;" europeană. Şi cînd zic «unii», mă gîndesc înainte de toate
la unul: Stăpînul!"
îmi vorbeşte apoi, în treacăt, de ţara pe care nu o mai are. „Pentru întîia oară în istoria
Franţei, egoismul burghez, inconştienţa pioletară, spiritul anarhic şi decadent al artiştilor
s-au întîlnit pe acelaşi front. Am înfruntat urgia cu braţele legate: A fost o prăbuşire cum
nu am cunoscut alta."
Apoi istoriseşte despre Germani, pe cari nu-i urăşte (geniul lui Hitler îl interesează) şi
cu cari crede că s-ar fi putut lucra, în bună înţelegere, în Africa. Se înclină în faţa
eroismului dîrz al Englezilor, de la cari, poate, va veni mîntuirea. S-a retras din politică
împreună cu toţi ai săi. Franţa e absentă; manifestaţiile ei oficiale sînt de competenţa
Contelui Schulenburg, - „un charmant homme, parait-il". Ambasadorul Franţei aşteaptă
ceasul cînd ţara sa se va întoarce în istorie.
- Toţi prietenii Franţei aşteaptă cu nerăbdare acest ceas, ca şi d-ta.
- Cher Gafenco, eşti un frate, de aceea nu trebuie să ne vedem prea mult. Ne-am
înţelege prea bine şi te-aş compromite. Ai o sarcină grea; fă-i faţă cu bărbăţie Poţi conta
oricînd pe mine. Au revoir.
Georgescu-Olenin, Ataşat Comercial, se prezintă la post. Vorbeşte ruseşte; spune că
cunoaşte şi literatura rusă.
21 august
Vizitele continuă... în pridvorul palatului Ambasadei Afganistanului miroase a fiară. O fi
un tigru închis în garderobă?
Soultan Ahmed Khan e totuşi un bărbat cu înfăţişare blîndă i binevoitoare. Ca toţi
vecinii imperiului roşu, trăieşte cu frica în sîr Pînă unde oare se vor mai întinde
buclucaşii de bolşevici? Soultan Ahmed nu crede că arta diplomatică are trecere la
Moscova. Şi îşi exprimă scepticismul în formule desăvîrşite: „A face diplomaţie
înseamnă a spune, după împrejurări, cuvinte bune sau cuvinte rele. Aici nu au trecere
nici unele nici altele. Cuvintele bune nu se aud; cuvintele rele nu sînt luate în seamă. Ce
ne rămîne de făcut? Să privim şi să

aşteptăm (....good words, they don't hier, bad words, they don't care. What shall we do?
Wait and see ...) Degeaba le servim argumente, ei aşteaptă ocazii, - nu discută şi stau la
pîndă. Totuşi, Excelenţă, vă urez din inimă succese strălucite!" Apoi ca toţi orientalii,
Ambasadorul afgan se plînge de Nemţi, de Ruşi şi de Englezi: de Nemţi fiindcă sînt
prea tari, de Ruşi fiindcă sînt prea numeroşi, de Englezi fiindcă sînt nepregătiţi şi
slabi.... E situaţia aşa cum se vede la Kabul... şi cam pretutindeni.
Domnul Gavrilovici1, colegul meu iugoslav, nu-şi ascunde dezamăgirea fiindcă în uriaşa
Rusie nu a găsit decît foarte puţini „slavi adevăraţi". Idealismul pan-slav e mort. Iar
primejdia bolşevică e aceeaşi pentru toţi.
Gavrilovici îmi mărturiseşte că reprezintă aci un Guvern germanofil, cu toate că
personal iubeşte Franţa (şi cum o iubeşte!) şi Anglia - „ca şi d-ta!" şi adaugă: „Sînt o
mînă întinsă spre Rusia, un om independent şi de bună voinţă: doresc să ascult o vorbă
bună. Nimeni însă nu-mi spune o asemenea vorbă. Misiunea mea e zadarnică. Mă tem
ca să nu fie la fel şi cu d-ta. Ţi-am urmărit activitatea. Ştiu că aştepţi un semn de aicea.
în loc de un semn de prietenie, au luat Basarabia. V-au aruncat în braţele Nemţilor. Ne
aruncă şi pe noi. Şi nu mai ştim cît vom avea de pătimit de pe urma acestei îmbrăţişări."
Gavrilovici se teme de Nemţi, - „vor să fie stăpîni pînă la Salonic." Se teme de Italieni,
cari caută gîlceavă grecilor: „O pătrundere mai adîncă a Italienilor în Balcani poate
dezlănţui şi pe ruşi". Şi plînge soarta Franţei, singura ţară pe care sîrbii o poartă în
suflet.
Note:
1 Gavrilovici, P., ambasadorul Iugoslaviei în U.R.S.S.

1941
Luni, 19 mai
Generalul Antonescu a fost mişcat de telegrama noastră de felicitare. Primesc azi
răspunsul următor: „Cu credinţă neţărmurită în viitorul poporului român vă mulţumesc
d-voastră şi membrilor Legaţiei pentru sentimentele pe care mi le arătaţi cu ocazia zilei
de Zece Mai."
General Antonescu
Nishi, ministrul japonez, cu funcţie de consilier de ambasadă, rechemat brusc, - nimeni
nu ştie de ce, - dă un ceai de plecare: Axa, americanii şi un francez, colonelul Abraham.
Von Walther [diplomat german], care e foarte rezervat faţă de mine, de cîtva timp, îmi
mărturiseşte că faptul de a fi strîns mîna d-lui Cripps, la parada de 1 mai, a fost „foarte
remarcat", şi ar putea fi exploatat de „inamicii pe care orice om îi are". Cu atît mai mult,
adăuga neamţul, cu cît acest „shake hands" pare să fi fost deosebit de cordial.
Răspund că nu am nici un motiv să nu dau mîna cu Cripps pe care-l cunosc de mult.
România nu e în război cu Anglia. întreruperea raporturilor diplomatice nu cere neapărat
şi ruperea legăturilor personale. Asemenea legături personale sînt uneori chiar o
necesitate diplomatică. Ambasada germană, de pildă, nu se desparte de americani, cu
toate că, de fapt Statele Unite sînt dc mult în război cu Germania; am luat masa cu
Steinhardt , la Schulenburg, la Rosso şi am avut, în mai multe rînduri, plăcerea să-i am
pe toţi musafirii mei. Dacă întîlnirea mea cu Cripps a părut „deosebit dc cordială" unor
martori indiscreţi,

Note:
1 Lawrence Adolph Steinhardt (1892-1950), diplomat american. A îndeplinit succesiv funcţiile:
ministru al S.U.A. în Suedia (1933-1937), ambasador în Peru (1937-1939); ambasador în URSS
(1939-1941), Turcia (1942-1944), Cehoslovacia (1944-1948), Canada (1949-1950).

este fiindcă nu ne mai văzusem de mult; în adevăr, ţinînd seama de unele „contingenţe",
nu ne facem vizite diplomatice şi nu ne poftim la masă unul pe altul.
- De ce nu ai întreba pe Antonescu cum să te porţi cu Cripps, ca să fii acoperit? stăruie
neamţul.
înţeleg că nemţii ar vrea să ne supună, nu numai pe mine, dar şi pe general, la un
examen de lealitate. Stăruinţa lui von Walther mă indispune. Răspund că voi vedea ce
am de făcut.
Nici nu mă gîndesc să întreb pe Antonescu. Raporturile, de altfel foarte discrete, dar tot
atît/de prieteneşti, pe care le-am păstrat cu Cripps, sînt folositoare ţării.
De ce aş pune pe general2 în situaţia grea de a fi nevoit să mi le interzică?
Seara, petrecere la P.P. , în noul lor apartament, pentru belgieni şi iugoslavi. Politică şi
dans. Steinhardt se laudă prea mult cu negocierile dintre Washington şi Tokio.
Perspectivele unei asemenea înţelegeri supără prea multă lume ca să nu se facă, din
toate părţile, presiuni la Tokio, pentru a zădărnici străduinţele „secrete" ale Japoniei.
Francezii sînt foarte abătuţi din pricina întîmplărilor din Siria şi a zvîrcolirilor
guvernului de la Vichy. Faptul de a fi încăput, fără o atitudine precisă, între nemţi şi
anglo-saxoni, păstrînd, cum e şi firesc, neîncrederea unora, şi provocînd, cum nu era
nevoie, supărarea celorlalţi, e în adevăr tragic, şi aşează Franţa în cea mai dureroasă
situaţie pe care a avut-o vreodată. Singura mîngîîere a membrilor ambasadei franceze e
răspunsul pe care Bergery4 l-a căpătat de la sovietici: ;,Nu colaborăm şi nu vrem să ne
integrăm în Europa, deoarece nu vrem să ajungem sub conducerea unei puteri care
nesocoteşte pe ţărani şi pe muncitori!" Acest bobîrnac la adresa ambasadorului lor,
dornic să „colaboreze" oricînd şi cu oricine, înveseleşte pe francezi (von Walther care a
auzit, desigur, şi el, despre răspunsul sovietic, mi-a spus, azi după masă, că nu crede că
Bergery va reuşi la Moscova, deoarece „nu cunoaşte pe ruşi"...)
Printre motivele pe care mi le-a înşirat von Walther, ca să înlăture perspectiva unui
război germano-sovietic, este faptul că evenimentele din Irak vor lua, după părerea sa,
„o întorsătură din ce în ce mai serioasă".

Note:
1 Toate sublinierile din text sînt făcute de autor.
2 Este vorba de generalul Ion Antonescu.
3 Diplomat român, colaborator apropiat al memorialistului.
4 Bergery, Gaston, Frank (1892-1964), om politic francez.în 1941 a fost numit de Petain
ambasador al Franţei la Moscova (1941-1942). în anii 1942-1944 a fost ambasador la Ankara.
în 1957-1958 a publicat o cronică diplomatică.
Marţi, 20 mai
Desemnarea noului rege al Croaţiei de către Victor Emmanuel1, rege al Italiei şi împărat
al fostului imperiu abisinian, s-a desfăşurat la Roma, cu o deosebită solemnitate. Era de
faţă Ducele şi şeful de bandă, Ante Pavelici .
Ducele de Spoleto s-a urcat pe tronul Croaţiei, în aceeaşi zi în care fratele său mai mare
cobora de pe vice-tronul Abisiniei. Ducele de Aosta3 a capitulat, undeva în munţii
Etiopiei, şi a fost luat prizonier de englezi. Spoleto a încăput în mîinile lui Ante
Pavelici. Dintre cei doi fraţi, parcă tot cel dintîi este în mai multă siguranţă.
Cîştigul Italiei în ce priveşte coasta dalmată e mai mare decît îl credeam. Italienii,
potrivit tradiţiei lor istorice, leagă succese diplomatice de înfrîngeri militare şi se aleg
cu toată coasta, de la Fiume pînă la Spoleto4 şi cu toate insulele, în afară de cele trei
insule din dreptul Raguzei5. Noul stat dalmat nu va putea ţine la dispoziţia Germaniei
decît acest din urmă port şi nu are dreptul nici să-l fortifice, nici să întreţină o flotă.
Tratate de comerţ şi de comunicaţii string dependenţa Croaţiei de Italia. Ce tratat va
putea îngrădi simţămintele anti-italiene ale croato-dalmaţilor şi „Drang-ul" spre
Adrîatica al vecinilor germani?
Ziaristul Poertzgen, care ia masa la noi, este de părere că succesul Italiei, în Croaţia, se
datoreşte dorinţei germane de a feri Franţa de pretenţiile şi lăcomia italiană, pentru a
ajunge mai uşor la o înţelegere cu statul mareşalului Pétain (Franţa nu-şi mai zice
republică). Franţa nu e sortită să piardă decît Alsacia şi Lorena şi bazinul minier din
nordul Lorenei. Tunisia va încăpea sub un condominium franco-italian. (Se pare că
acestea sînt liniile mari ale înţelegerii dintre Hitler şi Darían6.)
P[oertzgen] e de acord cu mine că soarta Europei (şi sfîrşitul războiului) atîrnă de simţul
de autoîngrădire a lui Hitler şi* de îndeminarea" cu care Germania se va integra, ca cea
dintîi, în Europa cea nouă.

Note:
1 Victor Emmanuel al Ill-lea (1900-1946), rege al Italiei. în anul 1946 a abdicat în favoarea
fiului său Umberto.
2 Ante Pavelici (1889-1959), organizator al ustaşilor din Croaţia. La 10 aprilie 1941, Pavelici a
declarat Croaţia „stat independent".
3 Amédée de Savoia, duce d'Ao.sta (1898-1942), prinţ şi general italian.
4 Splil, port la Marea Adriatică, oraş în Iugoslavia (Croaţia).
5 Dubrovnic, port la Marea Adriatică, oraş în Iugoslavia (Croaţia).
6 Darían, Franţois (1881-1942), amiral şi om politic francez.^Comandant suprem al forţelor
armate (august 1941) al guvernului de la Vichy. In noiembrie 1942 s-a proclamat şef al statului
francez în Nordul Africii. A fost asasinat la 4 decembrie 1942.

Poertzgen nu crede în războiul germano-sovietic. Ruşii cedează, iar nemţii nu au nici

poftă, nici iny'os, să pătrundă în Rusia. „Facem tot ce putem, ambasada şi noi, ziariştii,
ca să convingem Berlinul despre neajunsurile şi primejdiile unei campanii în URSS".
(Teno Nuşetci. Rusia nu reprezintă o primejdie ofensivă, încă pentru multă vreme, în
schimb, reprezintă de pe acum o mare primejdie defensivă - adică se poate distruge ea
însăşi, zădărnicind sforţările celor mai iuţi cuceritori).
Ziarele, din ţară pe care le primim azi cuprind discursul Fuhrerului din 4 mai, cu un
pasaj despre România, pe care nu-l cunoşteam, fiindcă lipsea din textul remis aici, de
ambasada germană. Hitler ar fi spus: „Mai întîi, România s-a lăsat momită de aceste
„garanţii" şi mai apoi statul grec. România a trebuit să plătească scump garanţia sa,
destinată cu premeditare să o înstrăineze de puterile Axei".
Este o afirmaţie mincinoasă, care ne poate fi de folos.
Puterile Axei erau atît de „înstrăinate" de ţările Micii înţelegeri2, încît au ocupat, cu o
lună înainte de aceste garanţii britanice, Cehia pe care Germania făgăduise că o va
respecta, - şi se îndreptau ameninţătoare împotriva noastră... Politica mea şi acordul
economic Wohlthat3 au împiedicat această ciocnire.
în al doilea rînd, garanţiile ne-au fost date într-o formă care nu ne impunea nici un
angajament, nici politic, nici chiar moral. Erau o făgăduinţă spontană şi unilaterală, de
sprijin, în cazul în care ne-am apăra împotriva unei agresiuni.
în al treilea rînd, am lămurit cu desăvîrşire atitudinea noastră faţă de cîrmuitorii
puterilor Axei şi le-am declarat că sîntem dispuşi să primim asemenea garanţii şi din
partea lor. Cu prilejul vizitei mele la Berlin4, cîteva săptămîni după ce ne-au fost date
garanţiile, am lămurit personal politica noastră, lui Hitler şi Ribbentrop care nu au
formulat nici o rezervă şi au dat un comunicat

Note:
1 La 13 aprilie 1939, la Londra şi Paris, prim-miniştrii A.N. Chamberlain şi E. Daladier în
declaraţii identice au dat garanţii României şi Greciei că în condiţii de pericol pentru
independenţa lor sînt gata să dea „toată asistenţa care le stă în putere".
2 Mica înţelegere, încheiată la 7 iunie 1922, reunea într-o alianţă: România, Iugoslavia,
Cehoslovacia.
3 Este vorba de „Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre România şt
Germania", semnat la Bucureşti, la 23 martie 1939, din partea română de Grigo re Gafencu,
ministru al afacerilor străine şi Ion Bujoiu, ministrul economiei naţionale, iar din partea
germană de Wilhelm Fabricius, ministru la Bucureşti şi Helmuth Wohlthat, director
ministerial.
4 Vizita lui Grigore Gafencu a avut loc la 18-20 aprilie 1940, cu prilejul aniversării vîrstei de
50 de ani a Fuhrerului Adolf Hitler.
prin care s-a afirmat deplina înţelegere la care am ajuns. Mai mult, Hitler mi-a declarat,
în mod formal şi precis, de faţă fiind Ribbeatrop, Fabricius şi Radu Cruţescu1, că
niciodată nu va sprijini revendicările maghiare împotriva României, „deoarece germanii
- singura minoritate care îi interesează - sînt mai mulţumiţi cu regimul românesc, decît
cu cel maghiar". Hitler mi-a mai spus şi Goering a întărit, o zi mai tîrziu, aceste cuvinte,
că nu cere nimic de la România, că nu vrea decît să întreţină raporturi economice
strînse, de la stat la stat, cu noi, şi că România nu şi-ar înstrăina simpatiile Axei decît
într-un singur caz: dacă s-ar înţelege cu Uniunea Sovietică!
Trei luni mai tîrziu d. Ribbentropera la Moscova .
Un an mai tîrziu, Germania ne-a sfătuit să cedăm Basarabia şi ne-a impus să dăm
jumătate din Ardeal.
Să fi fost vinovate garanţiile? Faţă de Rusia, nu noi ne-am schimbat politica, ci
Germania. Ce fel de „garanţii engleze" au primit statele baltice şi Finlanda, prietene cu
Germania de totdeauna şi care au fost jertfite pe altarul complicităţii germano-sovietice?
Am plătit cu Basarabia şi cu Bucovina, nu din cauza garanţiilor engleze (care ne-au ferit
de un atac rusesc, cît timp a existat frontul franco-britanic), ci pactul Ribben-trop.
Faţă de Ungaria, nu noi am schimbat politica, ci tot Germania. Am dat minorităţilor
germane tot mai multe drepturi (regimul Călinescu)3. în ciuda asigurărilor pe care mi le-
a dat (şi pe care le-a dat, poate, şi lui Manoilescu) şi în ciuda bine cunoscutei politici de
duplicitate a ungurilor, Hitler a sprijinit pe maghiari împotriva noastră şi le-a dăruit
jumătate din Ardeal. Iar a doua zi după arbitrajul de la Viena, un comunicat oficial
german arăta că a fost îndreptată „o nedreptate istorică." Deci, nu amintirea unei
garanţii, de mult ieşită din uz, ci preocupările sale ... istorice au îndemnat pe Fiihrer ca,
după ce consumase, atîtea luni, cerealele şi petrolul nostru, să ne ia un sfert din ţară,
pentru a fi mai aproape de petro! şi de cereale.

Note:
1 Radu Cruţescu (1892-1957), licenţiat in drept la Paris. A intrat în diplomaţie în anul 1918,
fiind succesiv: secretar de legaţie la Varşovia (1918-1920), Bruxelles (1921-1924), Praga (1924-
1930). Intre 1930-1939 a ocupat diferite funcţii cu grad de diplomat în Ministerul Afacerilor
Străine. La 1 martie 1939 a fost numit ministru plenipotenţiar la Berlin, unde funcţionează
pînă în 1942.
2 Aluzie la vizita făcută cu prilejul semnării, la 23 august 1939, a pactului germano-sovietic
referitor la ocuparea de către URSS a Ţărilor Baltice, a Basarabiei şi Nordului Bucovinei.
3 In anii 1939-1940 guvernele conduse de Armând Călinescu, G. Tătărescu şi I. Gigurtu au
acordat etnicilor germani (saşi, şvabi) o serie de drepturi şi libertăţi.

Ciudata declaraţie din 4 mai [discursul rostit de Hitler la acea dată], ne poate fi însă de
folos în caz de victorie anglo-saxonă. Vom putea atunci arăta că pierderile noastre
teritoriale sînt datorite garanţiilor britanice. Şi vom avea un titlu pe care se vor putea
sprijini îndreptăţitele noastre revendicări.
Seara, masa la Steinhardt, pentru belgieni. Cripps, iugoslavii, grecii, mulţi americani,
diplomaţi şi ziarişti. Diamantopulos e îngrijorat: nemţii au atacat Creta, azi dimineaţă,
cu avioane de bombardament şi cu o mie cinci sute de paraşutişti. Situaţia e „neclară",
spune Radio-Londra.
Cripps e pesimist. Evenimentele din Siria şi din Irak îl neliniştesc. (Pînă acum, el era
convins că răzvrătirea din Irak e uşor de potolit - azi, îşi dă seama că „tot ce se petrece
în Asia Mică e foarte primejdios".)
Atacul german se precizează tot mai mult, datorită complicităţii franceze, prin ţările
arabe, spre Suez. Nici Iranul nu e sigur: coloana a V-a germană a pregătit, în Persia,
stări ameninţătoare pentru interesele britanice. Deşi englezii dispun de forţe însemnate
în Egipt, deşi au oprit ofensiva germană din Libia, deşi au izbutit să cureţe Abisinia
nordică de trupe italiene, liberînd însemnate forţe ale lor, Suezul e în mare primejdie.
Ambasadorul grec se întreabă dacă Anglia nu ar face mai bine să renunţe la Mediterana
şi să-şi concentreze toate forţele navale şi militare pentru apărarea Insulelor Britanice şi
a Atlanticului. Oricît de dureroasă ar fi pierderea Egiptului şi a Suezului, toate aceste
poziţii nu au decît o valoare secundară, faţă de războiul principal, care se va duce, tot
mai mult, în Atlantic. Pe măsură ce americanii alunecă în război, transformînd prin im-
perialismul lor plin de avînt tineresc şi de nebănuite ambiţii, războiul european într-un
război american, lupta trebuie concentrată acolo unde poate fi dobîndită victoria, adică
în Oceanul Atlantic, unde englezii reprezintă trupele de acoperire ale Statelor Unite.
Căderea Mediteranei Orientale, care în împrejurările de altădată ar fi însemnat o
catastrofală prăbuşire, nu ar însemna mai mult decît un episod dureros, dar fără
deosebită importanţă în uriaşa învălmăşeală care se întinde tot mai mult, în spaţiu şi în
timp.
Observ la englezi o amărăciune din ce în ce mai mare împotriva francezilor. De unde,
pîn? mai ieri, erau încă reţinuţi şi măsuraţi, ei vorbesc azi pe faţă despre „duplicitatea",
despre „laşitatea" de „trădarea Franţei". Observ, de asemenea, neîncrederea şi
simţămintele dispreţuitoare faţă de sovietici. Cripps e convins că Stalin e gata să intre în
orbita germană - dacă Hitler va binevoi să-l primească. Un

Note:
1 Diamuntopulos, E., ambasadorul Greciei în URSS.
război germano-sovietic i sc parc, azi, exclus. Ruşii vor face jocul nemţilor, în Europa şi
în Asia.
Spre deosebire de Cripps, Steinhardt e, ca totdeauna, optimist şi mai încrezător ca
niciodată în „rezultatul final".
#

Miercuri, 21 mai
Colonelul Popovici, ataşatul militar iugoslav, care pretinde că, spre deosebire de
ministrul său Gavrilovici, a informat totdeauna Statul Major din Belgrad, despre lipsa
de temei ce se poate pune în ajutorul sovietic (rapoartele „optirriiste" ale lui G. au
contribuit, pare-se mult la răzvrătirea ofiţerilor sîrbi); pretinde, de asemenea, că a avut,
acum două zile, o convorbire cu generalul Jukov1, - unul dintre cei mai preţuiţi ofiţeri
.sovietici, comandant de armată, fost şef de stat major, - căruia i-ar fi făcut mustrări
pentru purtarea guvernului sovietic faţă de Iugoslavia. Generalul ar fi răspuns că ceea ce
s-a întîmplat cu Iugoslavia e numai un episod în desfăşurarea unor evenimente în care
URSS nu şi-a spus încă cel din urmă cuvînt. Rusia va avea prilejul să arate Iugoslaviei
adevăratele ei simţăminte.
în discursul său, din 4 mai, Hitler a vorbit şi de garanţiile britanice date Greciei,
spunînd, ca şi despre garanţiile date României, sfruntate neadevăruri: „Grecia, care, mai
puţin decît oricare altă ţară, nu avea nevoie de asemenea garanţii, şi-a legat soarta de
aceea a stăpînului ei regal". Cum „mai puţin decît oricare altă ţară"? Nu a dovedit oare
a-gresiunea italiană, după toate asigurările date de Italia, cît de necesară era o asemenea
garanţie împotriva uneltirilor de asuprire care se pregătesc în taină'şi se împlinesc prin
surprindere, în zori de zi? „Trebuie, în interesul adevărului istoric - continuă acest
fanatic slujitor al adevărului -, să fac o deosebire între poporul grec şi acest mic stat
constituit de o castă conducătoare, coruptă, inspirată de un rege în ascultare faţă de
Anglia..." Această linguşire demagogică este o supremă ofensă adusă eroicului popor
grec, care şi-a apărat, într-un singur gînd şi suflet, pămîntul strămoşesc, neatîrnarea şi
onoarea.

Note:
1 Jukov, Gheorghi Konstantinovici (1896-1975), mareşal sovietic. în 1941 a fost şeful Marelui
Stat Major al Armatei Sovietice. La 9 mai 1945 a primit şi a semnat capitularea Germaniei ca
reprezentant al guvernului sovietic. Ministru al Apărării al URSS (1955-1957).
„Casta coruptă" avea în fruntea ei pe bătrînul Metaxas , cel mai incoruptibil bărbat de
stat al Greciei moderne, prieten sincer al Germaniei de altădată şi care nu s-a apropiat
de Anglia decît atunci cînd şi-a dat seama că patria lui e în primejdie. Iar regele George 2
e fiul regelui Constantin3 care, ca şi tatăl său, a fost înlăturat de la tron, fiind socotit
„germanofil" şi care nu a ales calea, pe care o urmează azi, decît fiindcă îi este impusă
de simţul său regal, de datorie şi de onoare. La sfîrşit, Hitler meşterul zugrav, înalţă un
imn de slavă în faţa Acropolei: „Era pentru mine foarte penibil şi amar, ca german, care
prin educaţia primită în tinereţe şi prin profesiunea mea de mai tîrziu, aveam o adîncă
veneraţie pentru civilizaţia şi artele unei ţări, care era izvorul frumuseţii şi măreţiei
omeneşti, să văd această dezvoltare, şi să nu pot schimba nimic..." Sărmanul nevinovat!
După ce a răsturnat un ideal de înaltă omenie, stingînd, una după alta, luminile aprinse
de veacuri, la jocul sfînt din Olimpia, după ce a dezlănţuit cea mai cumplită urgie
împotriva gîndirii şi mîndriei omeneşti, moştenire nepreţuită a culturii de altădată, în
numele reacţiunilor barbare ale unor mase domestice, mecanizate şi motorizate, iată-l în
ipostaza unui fiu cucernic şi nemîngîiat al zeiţei Pallas Athena, vărsînd lacrimi pe
ruinele unei ţări „izvor de frumuseţe şi de măreţie", pe care bombardierele şi carele lui
de asalt au pustiit-o şi au răscolit-o, pînă în adîncime, din Olimp pînă în Pelopones!...
Joi, 22 mai
Ceva despre care nu se vorbeşte: expulzarea legaţiilor ţărilor „ocupate". Publicul
sovietic nu a aflat nimic despre aceasta. Radio-ul şi presa păstrează „secretul". Am auzit
un rus protestînd cu supărare împotriva „svonurilor mincinoase", care se răspîndesc în
această privinţă. Omul era de bună credinţă.
Nemţii, pe de altă parte, au luat act de aceste expulzări, fără a spune un cuvînt de
mulţumire. Dovada de pocăinţă dată de adversar nu slăbeşte presiunea tăcută ce se
exercită împotriva lui. Dimpotrivă.
Dejun la Thurston, consilier american de ambasadă, cu dl. şi d-na Steinhardt, cu
consilierul britanic G., şi cu doi ziarişti americani.

Note:
1 Metaxas, loarenis (1871-1941) general şi om politic grec, dictator al Greciei (1936-1941).
2 George II (1890-1947), fiul lui Constantin I. Rege al Greciei 1922-1924; detronat în 1924,
reinstaurat în 1933, exilat în 1941 şi revenit din nou pe tron în 1946.
3 Constantin 1, rege al Greciei, născut Ia Athena, i- a urmat la tron tatălui său George I, în
1912; exilat în 1917; a revenit pe tron în 1920 şi a abdicat în 1922.

Atacul german asupra Cretei, cu avioane şi paraşutişti, e uimitor... O divizie întreagă, -

şapte mii de oameni - pare să fi sărit, astfel, peste Marea Egee, din Pelopones pînă în
Creta. Dacă nemţii izbutesc să ocupe insula, din aer, vor putea ajunge, printr-un nou
salt, fie în Palestina, fie în Egipt. Războiul ia forme din ce în ce mai neprevăzute.
Nemţii şi italienii serbează cu însufleţire cel de al doilea aniversar al pactului de oţel .
Ribbentrop, mare şi generos, aminteşte de sprijinul însemnat pe care armaHe italiene l-
au dat cauzei comune, luptînd, în imperiu, împotriv;» „f - ţelor superioare ale Marei
Britanii", şi pregătind, în Albania, camj a lia care a dus, mai în urmă, la fulgerătoarea
victorie germano-italiană. Italienii, care ştiu mai bine decît oricine cu cît au contribuit la
această victorie prin şirul neîntrerupt al înfrîngerilor lor, sînt ditirambici: „Pactul de oţel
reprezintă voinţa spr'" imperiu a celor două mari puteri europene, care apără Europa de
prăbuşire şi care luptă pentru cultura milenară a Europei..."
Si non e vero...
Această aniversare trezeşte în mine amintirea unor zile pe care le-am trăit la Roma,
urmărind de aproape alunecarea Italiei fasciste în orbita imperiului german. Acum trei
ani, n.i-a fost dat să privesc alaiul împărătesc cu care Fuhrer-ul-cancelar, trecînd printre
ruinele Romei antice, luminate cu torţe şi cu foc bengal, a suit spre Quirinal. Am descris
în „Timpul" acest eveniment istoric. Un an mai tîrziu, în mai 1939, mă aflam iarăşi la
Roma, de această dată ca ministru de externe, în zile deosebit de însemnate pentru
politica Axei. Telegrama pe care am trimis-o la plecarea mea din capitala Italiei, lui
Tătărescu, pe atunci ambasadorul ţării la Paris, pomeneşte despre apropiata încheiere a
unei alianţe germano-italiene, în termenii următori: „...în convorbirea avută alaltăieri,
mi s-a vorbit de însemnătatea Axei, mi s-a spus, că nici un text scris nu există între Italia
şi Germania, pînă azi, şi s-a stăruit a-supra acestor două cuvinte: pînă azi. într-o nouă
convorbire avută ieri, ginerele2 mi-a amintit cuvintele socrului3, spunînd că ele aveau un
tîlc.
în adevăr, ceea ce nu e pînă azi, poate fi mîine. încheierea unui tratat precis de alianţă e
în discuţie. El poate fi încheiat în curînd. Ginerele m-a lăsat să înţeleg că socrul a spus
cuvintele «pînă azi», ca să pricep că cine vrea să ia o iniţiativă favorabilă revendicărilor
italiene,
Note:
1 Este vorba de Tratatul de alianţă politico-militară dintre Germania şi Italia, încheiat la 22
mai 1939.
2 Ciano Gallcazzo de Cortelazzo (1903-1944), diplomat şi om politic italian. în 1935 a fost
ministru al presei şi propagandei. în anii 1936-1943 a fost ministru de externe. A intrat în
conflict cu Mussolini şi a fost eliberat din funcţie. A fost executat în 1943.
3 Era Benitto Mussolini.
nu are timp de pierdut. Am aflat, de asemenea, că ginerele se întîlneşte, peste cîteva zile,
la Villa D'Este, pe lacul Como, cu von Ribbentrop. Nu ştiu dacă această vizită este în
legătură cu textul care se discută. E firesc însă că, dacă nimic nu se întîmplă, această
vizită poate contribui la perfectarea acordului germano-italian. Rog să întrebuinţaţi,
potrivit înţelegerii noastre, aceste foarte însemnate informaţii. Gafencu
- Roma - 3 mai 1939".
Această telegramă e în legătură cu o misiune pe care d.Bonnet1, pe atunci ministru de
externe al Franţei, mi-o încredinţase cu cîteva zile înainte (28 aprilie 1939), cînd am
trecut pe la Paris. îmi amintesc privirea albastră, atît de limpede şi vocea sfioasă cu care
ministrul francez
- supravegheat de un prim-ministru bănuitor şi îngrădit în iniţiativele sale, de un secretar
general cu idei potrivnice - mi-a mărturisit dorinţa sa de a ajunge cît mai grabnic la o
înţelegere cu Italia.
Găsesc în notele mele precizările următoare: „Bonnet m-a însărcinat cu o misiune
delicată, dar foarte interesantă, la Roma. Mi-a încredinţat că, la începutul săptămînii, a
avut loc o înţelegere secretă între contele Ciano şi Francois Poncet, ambasadorul Franţei
în care punctele de vedere ale celor două ţări s-au apropiat mult unul de altul. Italia s-ar
mulţumi - îmi spune Bonnet - cu o zonă liberă la Djibouti, cu două locuri în Consiliul de
Administraţie al Canalului de Suez şi cu revenirea la statutul din 1897, la Tunis. Franţa
ar fi dispusă să ajungă la o înţelegere, pe această bază, şi s-ar fi înţeles de mult, dacă
Italia nu ar fi făcut atîta zgomot în jurul revendicărilor ei. Bonnet m-a rugat să arăt
contelui Ciano şi Ducelui convingerea mea că, dacă presa italiană se potoleşte şi dacă
oficialitatea italiană înlesneşte o destindere, printr-un schimb de cuvinte bune, că Franţa
e nu numai gata, dar e şi dornică să pună capăt tensiunii absurde care opune Franţa şi
Italia în Medite-rana. După lichidarea revoluţiei spaniole şi dat fiind zdrobitoarea
superioritate de forţă a anglo-saxonilor în Mediterana, Bonnet nu vede de ce Italia s-ar
încăpăţîna să nu înlesnească o apropiere franco-italiană. Unele indicii par, de altfel, lui
Bonnet favorabile..." La sfîrşitul acestei note, se află o rezervă: „Voi sonda cercurile
italiene cu privire la buna lor voinţă faţă de Franţa; România are tot interesul să

Note:
1 Bonnet, Georges (1889-1952), om politic francez. Deputat în 1924 din partea Partidului
Radical Socialist. Intre 1925-1938 a fost succesiv ministru la: comerţ, lucrări publice, finanţe.
La 10 aprilie 1938 a fost numit ministru de finanţe în guvernul Daladier.
2 Poncet Francois, ambasador al Franţei la Berlin.
3 Este vorba de războiul civil din anii 1936-1939.

se ajungă la o împăcare între Italia şi Franţa... Voi avea însă în vedere că Léger1, care
exprimă mai direct părerea şefului guvernului, mi-a declarat, chiar azi dimineaţă, că
atitudinea Italiei nu atîrnă de concesiile franceze, ci de înţelegerea propriilor ei interese.
De aceea, Franţa urmăreşte, faţă de Italia, o politică liniştită, dar fermă". Cu o voce
domoală şi vorbă precisă, Léger, moştenitor la Quai d'Orsay al tradiţiei lui Berthelot 2,
mi-a făcut în adevăr analiza psihologică a poporului italian, pe care se sprijină politica
franceză de aşteptare. Această aşteptare nu e datorită unor simţăminte anti-italiene, ci
dimpotrivă dorinţei sincere de a ajunge la o cît mai temeinică înţelegere cu Italia, pe
care Léger, diplomat şi poet, cu fruntea înaltă şi privirea visătoare, o cunoaşte şi deci o
iubeşte.
Pentru împlinirea misiunii mele, trebuie să mai am în vedere şi o altă „comunicare" -
dintre cele mai ciudate. La masa pe care Tătărescu a dat-o în cinstea mea, la Hotel
Meurice, Daladier3 şedea la dreapta lui Tătărescu, iar Bonnet la stînga mea (Tătărescu şi
cu mine eram vecini, prezidînd împreună, foarte impunătorul banchet). Deodată, îl văd
pe Gută [Gh. Tătărescu] întorcîndu-se spre mine, cu faţa lui de zile mari, ^înd află vreo
uimitoare poznă politică, şi, şoptindu-mi la ureche: „Ce crezi c-am auzit?! Vecinul meu
din dreapta mi-a încredinţat că nădăjduieşte să scape, peste cîteva zile, de vecinul
dumitale din stînga". Şi Gută a adăugat, cu un zîmbet de cunoscător: „Sînt mai ticăloşi
decît noi, în felul lor de a face politică!" (îşi aducea oare aminte, ambasadorul nostru de
modul cum se lepădase odinioară de Titulescu?) Am plecat la Roma, convins că situaţia
lui Bonnet e dintre cele mai şubrede. Mi-am îndeplinit totuşi misiunea pe lîngă „socru"
şi „ginere", cu toată conştiinciozitatea. Păstrez note amănunţite şi complete despre
convorbirile pe care le-am avut la Palatul Veneţia şi la Palatul Chigi, cu Mussolini şi cu
Ciano. Lui Tătărescu i-am raportat astfel rezultatul
Note:
1 Alexis Léger, pseudonimul scriitorului Marie Rene Alexis de Saint-Leger, născut în
Guadelupa, la 31 martie 1887. în 1914 a intrat în diplomaţie, fiind numit în China. A fost
secretar general la Ministerul Afacerilor Externe al Franţei (februarie 1933-mai 1940). în
ianuarie 1941 s-a stabilit în SUA, La Washington. în 1960 i s-a conferit premiul Nobel pentru
literatură.
2 Berthelot, Philippe - Joseph-Louis (1866-1936), om politic francez. A intrat în Ministerul
Afacerilor Externe în 1895. în 1911 a fost numit director general, iar în 1920 secretar general al
Ministerului de Externe al Franţei. în 1922 părăseşte MAE. Este rechemat în 1925 de către
Edouard Heriot.
3 Daladier, Edouard (1884-1970),-om politic francez. Deputat între 1919-1940; a fost ministru
între 1924-1925 la ministerul coloniilor; 1930-1934 la ministerul de război; în 1934 prim-
ministru; 1936-1937 vice prim-ministru şi ministru de "ăzboi; 1938 -martie 1940 prim-
ministru.
acestor convorbiri referitoare la negocierile franco-italiene într-o lungă scrisoare, din 2
mai, pe care i-am trimis-o printr-un curier special: „Scumpe domnule ambasador, am
avut aici o lungă discuţie cu ministrul de externe şi am fost primit, ieri, într-o foarte
interesantă audienţă, de Duce. Printre problemele pe care m-am silit să le lămuresc a
fost şi problema raporturilor franco-italiene. Am îndeplinit, în această privinţă,
însărcinarea pe care, în prezenţa dumitale, mi-a încredinţat-o dl. Bonnet. Am arătat
contelui Ciano că guvernul francez a fost plăcut impresionat de convorbirea secretă
dintre ministrul de externe italian şi ambasadorul Franţei. Am arătat că cele trei condiţii
ale guvernului italian par, în principiu, acceptabile. Am stăruit, de asemenea, că dl. Bon-
net, care mi-a părut foarte dornic să ajungă la o înţelegere cu Italia, şi-a exprimat dorinţa
ca guvernul italian să înlesnească o asemenea înţelegere, căutînd să însenineze
atmosfera dintre cele două ţări, adică moderînd polemicile de presă şi găsind prilejul de
a spune cuvinte de destindere şi de prietenie faţă de Franţa. Contele Ciano a încercat, la
început, să facă faţă acestor declaraţii cu o indiferenţă afectată. Mi-a vorbit de trăinicia
şi de eternitatea Axei, de neînţelegerea Franţei faţă de Italia, de evrei şi de francmasoni
etc., etc. Totuşi "mi-a pus unele întrebări stăruitoare cu privire la părerile guvernului
francez, care mi-au dovedit că problema îl interesează. I-am expus atunci cele două
păreri opuse, care ne-au fost lămurite la Paris, cu privire la Italia: unele cercuri
guvernamentale (punctul de vedere Bonnet) doresc o grabnică clarificare a raporturilor
franco-italiene, stăruindu-se să se găsească mijloacele potrivite pentru a da satisfacţie
cerinţelor italiene care par îndreptăţite. Alte cercuri socotesc că Franţa nu trebuie să ia
nici o iniţiativă, pentru a nu da de bănuit că ar vrea să slăbească Axa şi să deslipească
Italia de Germania (punctul de vedere Léger). Trebuie aşteptat ca procesul unei lămuriri
a situaţiei să se facă dinăuntru în afară, adică trebuie aşteptat ca Italia să-şi dea seama
deplin, după cum îşi dă seama şi Franţa, că e de dorit şi că e nevoie ca între cele două
popoare să dăinuiască, din nou, raporturi de prietenie. Contele Ciano şi-a trădat atunci
gîndul, strigînd: „Cei dintîi au dreptate! Dacă aşteptăm, va fi prea tîrziu!" Nu am împins
convorbirea mai departe. A doua zi, cînd am fost primit de Duce, nu am expus decît
problemele noastre româneşti, lăsîndu-i lui iniţiativa de a vorbi despre raporturile
franco-italiene. Ducele a ridicat, cum mă aşteptam, problema acestor raporturi. A
început, fireşte, prin a-mi vorbi din nou de eternitatea Axei, căutînd să-mi dovedească
de ce Italia nu se teme şi nu are a se teme de Germania. Este argumentarea tipică pe care
o repetă toţi
 guvernanţii italieni, pentru a nu da nimănui de bănuit că se gîndesc să părăsească Axa.
Am răspuns că nimeni nu se gîndeşte să slăbească Axa, care înseamnă o legătură
folositoare între două mari puteri. Asemenea legături sînt în interesul păcii şi nu
trebuiesc distruse, ci dimpotrivă, înmulţite. Ducele a primit cu o vădită mulţumire acest
punct de vedere, ceea ce dovedeşte că Axa nu înseamnă, pentru el, un sistem politic unic
şi exclusiv. A ţinut apoi să-mi declare, stăruind asupra fiecărui cuvînt, pentru a-mi lăsa
să înţeleg că ţine ca aceste cuvinte să fie repetate, şi anume că: problemele ce se pun
între Italia şi Franţa sînt serioase, dar nu sînt grave, deoarece sînt numai probleme col-
oniale şi nu sînt de ordin teritorial. Nu vom face război pentru ele - mi-a declarat
Ducele. Am avut prilejul să ating problema franco-italiană, azi, la Vatican, unde m-a
condus dl. ambasador Comnen1. Atît Papa , cît şi cardinalul secretar de stat, Maglione,
mi-au arătat cît de aproape se interesează ei de deslegarea acestei probleme care ar
contribui deopotrivă atît la o destindere, cît şi la o liniştire a spiritelor, în Europa, într-o
convorbire mai prelungită, cardinalul Maglione mi-a declarat că informaţiile pe care
Papa le-a avut în timpul din urmă, erau bune - evident o aluzie la convorbirile Ciano-
Poncet -, dar că de ieri, se resimte din nou o vădită îngrijorare. Nu ştiu dacă se gîndea la
vizitele militarilor germani, la Roma, care întreţin aici un spirit de nervozitate, sau la
zvonurile despre schimbarea lui Bonnet şi înlocuirea lui posibilă cu un ministru de
externe francez mai intransigent. Cardinalul Maglione a ţinut să-mi arate mai în
amănunt părerea sa care e, fireşte, şi. părerea Papei, că dat fiind condiţiile măsurate pe
care le-a formulat Italia, nu ar trebui să se piardă timpul şi că Franţa ar trebui, cît mai
grabnic, să se străduiască să ajungă la o dreaptă înţelegere pe care Vaticanul o doreşte
mai mult decît oricine".
Fusesem foarte impresionat de vizita la Vatican. Notele mele cuprind următoarele
însemnări despre Papa care mi-a apărut „în vestminte albe, la masa lui de lucru:
privirea, glasul, gesturile, ca şi întreaga lui înfăţişare ascetică şi de o uimitoare
distincţie, impun cel mai adînc respect. Dintre toate personalităţile pe care le-am văzut
în
Note:
1 N.Petrescu-Comnen (1881-1949), om politic român. în 1923 a fost numit ministru
plenipotenţiar la Berna şi reprezentant permanent al guvernului român pe lîngă Societatea
Naţiunilor. în 1928 a fost numit ministru plenipotenţiar la Berlin, unde -cu o întrerupere de doi
ani (1930-1932), în care a funcţionat în aceeaşi calitate la Vatican - a rămas pînă la 18 februarie
1938, cînd a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine şi apoi ministru (30
martie-22 decembrie 1938); ministru la Vatican (1939-1940). La 15 octombrie 1940 a fost pus
în disponibilitate.
2 PapaPiusalXJ-lea(\922-1939).
această călătorie, inclusiv cei doi dictatori, este personalitatea care, de la primul contact,
de la cea dintîi vorbă, de la cea dintîi privire, impresionează mai mult şi mai adînc." Iar
despre interesanta convorbire avută cu Cardinalul secretar de stat, în frumoasele
apartamente Borgia, împodobite cu frescele lui Pinturicchio1, am notat că: „Ma-glione e
neliniştit de acţiunea diplomatică atît de înceată şi de şovăitoare a Franţei. Cardinalul
găseşte că s-au făcut mari greşeli, de ambele părţi. Azi, niciunul dintre cele două state
nu se hotărăşte să fie cel dintîi care să întindă mîna. Italia, spune cardinalul, nu poate
face un gest decisiv. Este legată de Axă şi nu se poate desprinde de ea. Felul cum au
vorbit Mussolini şi Ciano (faţă de mine) este satisfăcător. Mai mult nu li se poate cere.
Orice iniţiativă a lor ar pune în primejdie poziţia pe care o au şi ar slăbi îndeosebi
situaţia lor faţă de Axă, fără a le aduce cu siguranţă rezultate pozitive, de cealaltă parte.
Tot ce au putut face au făcut, prin declaraţia lui Mussolini (către mine) şi prin condiţiile
atît de modeste expuse lui Francois Poncet. E rîndul Franţei să ia o iniţiativă. Cu cît o va
lua mai repede, cu atît va fi mai bine. Dacă aţi putea convinge guvernul francez - a
încheiat Cardinalul - despre necesitatea unei asemenea iniţiative, aţi face un lucru
excelent, pentru care toţi vă vom fi recunoscători".
Aceste cuvinte m-au îndemnat să sfîrşesc astfel scrisoarea către Tătărescu: „Concluziile
mele, după toate aceste convorbiri sînt: cu toate precauţiile verbale pe care le foloseşte
şi le va folosi întotdeauna, guvernul italian doreşte să ajungă la o înţelegere cu Franţa.
Nu va lua o iniţiativă în această privinţă, fiind supravegheat şi controlat de aproape de
Germania. E însă gata să facă faţă iniţiativelor franceze şi le doreşte cît mai grabnice.
Vaticanul, bine informat, doritor de pace şi serios îngrijorat de chestiunea Danzig2,
socoteşte că ar fi nevoie să fie grăbită, din partea Franţei, împăcarea cu Italia. Căderea
lui Bonnet ar face o impresie rea la Roma. Te rog să aduci aceste informaţii, în termenii
pe care îi vei socoti cei mai potriviţi, la cunoştinţa Iui Bonnet şi a lui Daladier,
asigurîndu-i că am ţinut să-mi.îndeplinesc misiunea cu toată discreţia, cu tot tactul
cuvenit, dar şi cu sincera dorinţă de a contribui, în măsura slabelor mele puteri, la
deslegarea unei probleme care interesează de aproape pe toţi bărbaţii de răspundere,
dornici de pace. D. Puricelli, senator, o persoană cu vază în Italia, vine să te vadă, în

Note:
1 Pinturicchio Bernardo (1454-1513), pictor italian. In lucrările sale mişcarea, compoziţia şi
strălucirea culorii constituie elemente de deosebită valoare.
2 La 24 octombrie 1938, Ribbentrop a cerut prin Lipski, ambasadorul Poloniei la Berlin,
restituirea Danzigului şi un coridor pentru legătură cu Prusia Orientală.
această chestiune; este un prieten sincer al apropierii franco-italiene. Cu o prietenească
strîngere de mînă, etc. Gr.Gafencu".
A doua zi după ce am trimis această scrisoare, am luat rămas bun de la contele Ciano, la
palatul Chigi. Ciano a revenit asupra convorbirii noastre şi a cuvintelor spuse de Duce,
despre raporturile franco-italiene şi mi-a atras atenţia că Mussolini a spus că: ,,între
Italia şi Germania nu a fost încă încheiat nici un text de alianţă, pînă azi. E foarte posibil
însă că dacă nimic nu intervine, vom avea foarte curînd, un text cuprinzînd principiile
precise pe care se întemeiază colaborarea italo-germană".
Am priceput atunci că „impresia rea" de care mi-a vorbit cardinalul Maglione şi
temerile Vaticanului erau datorate informaţiei precise că, în aceste prime zile de mai,
Berlinul cerea şi Roma era pe cale să accepte, încheierea unui acord, care s-a şi împlinit,
douăzeci de zile mai tîrziu, sub denumirea „pactului de oţel".
Am adăugat atunci, la scrisoarea către Tătărescu, telegrama din 3 mai, pe care am
reprodus-o în capul notei de faţă, pentru a stărui asupra urgenţei ce se impune unei
eventuale intervenţii franceze.
Nu mi-am mai făcut însă nici o iluzie cu privire la o asemenea intervenţie. François
Poncet a venit să mă vadă la legaţia noastră din Roma, chiar în seara plecării mele. „L-
am pus în curent cu cele ce am aflat şi cu impresiile mele dobîndite în zilele petrecute în
Italia. Poncet părea descurajat. Mi-a spus că situaţia lui e foarte grea deoarece italienii îi
arată foarte puţină bunăvoinţă, iar pe de altă parte, guvernul francez e şovăielnic şi nu s-
a hotărît să aleagă între politica lui Bonnet şi atitudinea Daladier- Léger. Poncet simte,
ca şi mine, că este ceva de făcut şi că ar trebui făcut numaidecît. Se îndoieşte însă că
guvernul francez va şti să profite de noul prilej, care pare să i se ofere, pentru a pune
capăt - printr-o iniţiativă curajoasă şi, potrivit unui plan de ansamblu, care s-ar întinde
din Spania pînă în Mediterana Orientală -acestei atît de supărătoare neînţelegeri franco-
italiene".
Descurajarea lui Poncet era deplin îndreptăţită. Guvernul francez nu s-a folosit nici de
acest prilej de înţelegere. Bonnet, care nu ştiu datorită căror întîmplări şi-a salvat
portofoliul, nu a avut autoritatea îndestulătoare şi nici timpul, poate, să-şi impună
politica. Supravegheat şi zorit de nemţi, care simţeau primejdia tainicelor şi atît de
şovăitoarelor negocieri latine sprijinite de Vatican, Mussolini nu a mai spus nici un
cuvînt şi nu a mai putut face nici un gest, care să împiedice împlinirea fatalităţii „de
oţel", care a aşezat cele două ţări vecine şi înrudite în doua tabere deosebite, rivale în
timp de pace, duşmane în timp de război.
Vineri, 23 mai
Rosso nu ştie nimic despre negocierile germano-sovietice. Nici nu a aflat măcar dacă
sînt sau nu asemenea negocieri. Nu am ieşit poate încă din perioada presiunii tăcute pe
care Hitler o exercită asupra Moscovei. Ambasadorul italian îmi vorbeşte cu simpatie şi
admiraţie de cei doi prinţi ai Casei de Savoia, ducele de Aosta şi ducele de Spoleto.
(Concesiunile de teritoriu dalmat nu-l încîntă: Italia a creat un iredentism împotriva ei.
De asemenea, ştirile contradictorii cu privire la Tunisia nu-l mulţumesc: dintre toate
revendicările italiene e cea mai îndreptăţită. Italia are, în adevăr, un drept vital la
stăpînirea neîmpărţită a Tunisiei.)
Seara, teatru şi apoi supeu la legaţie cu dl. şi d-na Bergery. Ambasadorul francez se
teme ca nu cumva nemţii să nu reuşească în atacul lor împotriva insulei Creta. (De trei
zile, această luptă hotărîtoare pentru soarta războiului din Mediterana, bîntuie cumplit,
în aer, pe mare, pe uscat. Nemţii aruncă bombe şi paraşutişti. Cretanii se apără cu
vitejie, prin munţi şi stînci, de musafirii nepoftiţi ce coboară din cer. Trupele greceşti şi
britanice împrăştie formaţiunile germane care caută să prindă rădăcini pe pămîntul
insulei. Pe mare, se întinde un măcel îngrozitor: nemţii încearcă „să treacă", prin fel de
fel de mijloace iscusite: bărci de pescar, bărci cu motor, vaporaşe de comerţ; flota
britanică îi urmăreşte şi îi scufundă, pe măsură ce-i prinde. Ziarele engleze vorbesc
despre succesul rezistenţei, dar pregătesc opinia publică cu eventualitatea unei retrageri.
Nemţii nu spun nimic.)
Curierii au sosit. Creţeanu îmi scrie că zvonurile de război împotriva Rusiei au frămîntat
întreaga ţară, dar că el e foarte sceptic. Generalul [Antonescu] îmi trimite instrucţii
pentru a fi cît mai ferm în chestia delimitării liniei de demarcare. La sfîrşit, adaugă însă,
cu mîna sa proprie, recomandarea - deoarece împrejurările s-au schimbat, îmi explică
Creţeanu, - să execut aceste instrucţiuni „cu multă abilitate". Se vede că nemt'i s-au
potolit şi nu mai vorbesc de război.

Sîmbătă, 24 mai
Paasikivi1, ministrul Finlandei, vine să-şi ia rămas bun de la mine. A fost rechemat, la
cererea lui. E bătrîn şi dornic de odihnă. Iuho Paasikivi trece drept unul dintre cei mai
înţelepţi oameni de stat ai
Note:
1 Iuho KustiPaasikivi (1870-1956), om politic finlandez.

Finlandei. A fost preşedinte de Consiliu, apoi ministru la Stockholm. în timpul

războiului dintre Finlanda şi URSS a negociat condiţiile de pace. Partizan convins al
unei destinderi şi al unei paşnice convieţuiri între cele două ţări vecine, s-a străduit, în
calitate de ministru la Moscova, să îmbunătăţească şi să normalizeze relaţiile ruso-
finlandeze.
Paasikivi nu crede într-un război apropiat între Germania şi URSS. După părerea sa,
Germania atacînd Rusia, ar distruge cel puţin pentru un an putinţa de a se aproviziona
cu cereale şi cu petrol. Acest argument i se pare hotărîtor. Ministrul Finlandei crede deci
că Germania va exploata pînă la capăt superioritatea situaţiei sale militare şi diplomatice
faţă de URSS, dar se va feri de a provoca un conflict.
De aceea bătrînul diplomat nu pomeneşte decît cu oarecare îngrijorare de însufleţirea
războinică ce a cuprins, la un îndemn venit din Germania, pe cei mai mulţi dintre
compatrioţii săi. Germanii au izbutit de pe acum, răspîndind zvonuri războinice, să
cîştige simpatiile poporului finlandez, care pînă acum erau foarte împărţite. Curentul pe
care l-au întreţinut astfel şi l-au întărit în Finlanda, poate fi însă păgubitor atît
raporturilor de vecinătate ruso-finlandeze, cît şi bunelor relaţii pe care Finlanda e
nevoită să le întreţină cu Anglia, de care atîrnă comerţul şi comunicaţiile ei, prin
Petsamo, şi cu Statele Unite, care i-au dat un important sprijin financiar.
Darlan a vorbit la radio. Amiralul polemizează cu francezii „care nu voiesc să înţeleagă"
şi laudă generozitatea învingătorului. Presa germană reproduce, cv o deosebită preţuire,
următoarea nemaipomenită declaraţie: „în iunie 1940, învingătorul ar fi putut să
respingă propunerea de armistiţiu şi, zdrobindu-ne, ar fi putut să radă Franţa de pe
harta lumii". învingătorul s-a arătat însă din ce în ce mai mărinimos.
Această declaraţie este nu numai o infamie. E cea mai uimitoare prostie pe care a putut-
o spune un om cu răspundere politică, fie el chiar de origină militară! Aşadar,
„învingătorul" într-un război, care încă nu s-a isprăvit, şi asupra unei ţări care mai avea
un imperiu neatins şi aliaţi răspîndiţi pe întreg pămîntul, avea putinţa - deci şi dreptul,
de ce nu? să „radă" Franţa cu istoria ei milenară, cu trecutul ei de glorie, cu strălucirea
ei, pe care imbecilii ce o stăpînesc astăzi n-au întunecat-o în sufletele credincioase ale
prietenilor ei de pretutindeni, cu sufletul ei care nu poate să moară, numai fiindcă
neamţul a trecut cu tancurile peste linia Maginot, cu izbucnirile ei de irezistibilă energie,
în clipele celor mai cumplite prăbuşiri, cu partea hotărîtoare care-i revine în cultura şi
civilizaţia europeană, ca o zdreanţă oarecare, de pe harta lumii!... Şi era nevoie ca
Darlan să terfelească

mîndria şi onoarea Franţei pentru ca „învingătorul" să se îndure de a lăsa un loc sub

soare ţărişoarei pocăite a lui moşulică Petain.
Principiul strategic de a nu lupta pe două fronturi, astfel cum amiralul îl aplică
străduinţelor sale politice, a făcut din el cel mai codoş politician: pentru a convinge pe
germani pentru a se feri de revolta opiniei publice franceze, Darlan îşi „acoperă spatele"
şi se sprijină pe inamic.
Luptele pe insula Creta sînt tot mai îndîrjite. Nemţii au dat în sfîrşit un comunicat. Ei
anunţă că vor cuceri insula.
într-o luptă navală, lîngă Islanda, noul crucişător german „Bis-mark", de 35 000 de
tone, a scufundat vechiul crucişător britanic „Hood", de 41 000 de tone, cel mai mare
vas de război din lume. Faptul va avea un răsunet dureros, în Anglia, unde înfrîngerile
navale sînt resimţite cu o deosebită emoţie. Flota engleză urmăreşte vasele germane.
Curierii se întorc la Bucureşti. Duminică, 25 mai
Petrecem ziua la „ţară", adică în dacea1 din Cereninov, pe care am moştenit-o de la
belgieni (Buguet, P.P. - Dimi şi Camil D.).
Luni, 26 mai
Ambasadorul turc [Aktai], care vine să mă vadă, îmi spune, între altele, că ofiţerul
francez care a trecut din Siria în Palestina pentru a lupta sub ordine lui De Gaulle 2, şi
anume colonelul Collet, e foarte cunoscut şi preţuit în lumea arabă - unde joacă rolul
unui Lawrence francez şi că va putea fi de mare folos englezilor. Collet a negociat, pe
vremuri, cu turcii, chestiunea Alexandriei, şi a fost pentru ei, la început, un adversar
temut, apoi un prieten leal.
Despre Irak, Aktai îmi spune că arabii s-au arătat ingraţi faţă de englezi, care i-au
îmbogăţit, la Mossul, şi le-au respectat independenţa.

Note:
1 în ruseşte, vilă la marginea oraşului.
2 Charles De Gaulle (1890-1970), general şi om politic francez. în timpul celui de-al doilea
război mondial a creat la Londra (1940) mişcarea de rezistenţă „Franţa Liberă"; şef al
guvernului provizoriu (1944-1946); prim-ministru (1958-1959) şi preşedinte (1959-1969) al
Franţei.
3 Lawrence Thomas Edward (1888-1935), colonel englez. în timpul primului război mondial a
avut misiunea în Orientul Apropiat să organizeze şi să dirijeze răscoala antiotomană a
arabilor. Din jurnalul întocmit cu acest prilej a elaborat lucrarea „Cei şapte stîlpi al
înţelepciunii"-

Consulul italian din Bagdad (sau ministrul) ar fi uneltit răzvrătirea. Aktai nu pricepe de
ce englezii reacţionează atît de încet.
Bun cunoscător al problemelor iugoslave, Aktai îmi spune că adevăratul instigator al
revoltei nu a fost generalul Simovici, ci colonelul Simici, şeful sau unul dintre fruntaşii
mai însemnaţi ai organizaţiei „Mîna Neagră", care se afla, înainte, la Moscova, şi după
izbucnirea evenimentelor, la Bagdad.
Aktai aşteaptă intrarea în război a Statelor Unite şi nu crede într-un război germano-
sovietic.
Observ cr. Buletinul Politic al Ministerului nostru de Externe este din ce în ce mai
germanofil. Miniştrii noştri din străinătate îşi adaptează din ce în ce mai mult punctul
lor de vedere şi felul lor de a informa, la interesele „învingătorului". (Ceea ce ni se
comunică, prin cel din urmă curier, este supus în prealabil deciziei ministeriale, şi
anume că trebuie să ne conformăm, în gînd şi în vorbă, politicii atît de leale pe care o
urmează guvernul, alături de Axă! Decizia are şi o notă hazlie: trebuie să ne amintim că
Axa are două capete şi că trebuie să avem, deopotrivă, pentru amîndouă, aceleaşi
simţăminte şi aceeaşi stimă... Adică, să nu plîngem cînd ne gîndim la Germania şi să nu
rîdem cînd vorbeşte domnul Mussolini. Să ne silim să iubim pe nemţi, cît nu ne putem
împiedica să nu iubim orice ar face, sau n-ar face, pe italieni.)
Rapoartele şefilor noştri de misiune, sub înrîurirea unui oportunism sănătos, sînt astfel
gîndite şi redactate, încît ar putea fi citite cu plăcere de dl. von Killinger . Cu atît mai
interesant e faptul că mai multe dintre ele vorbesc de pace. După victoria germanilor pe
continent, anglo-saxonii trebuie să înţeleagă că nu mai au sorţi de izbîndă. Pînă la
sfîrşitul anului, distrugerile vor fi atît de radicale încît Anglia şi America, desnădăjduite,
vor accepta condiţiile de pace. Iar dacă aceste ţări nu vor accepta condiţiile hitlcriste şi
dacă Germania ar ieşi cumva bătută - Doamne, fereşte ! - dintr-un război care s-ar
prelungi, atunci se va întinde bolşevismul şi lumea e pierdută. Formulele de propagandă
germană prind rădăcini din ce în ce mai bine. Victoria germană este echivalentă cu
„Ordinea" (este versiunea pentru burghezi); victoria germană este echivalentă cu
„Ordinea Nouă" (este versiunea pentru tineretul revoluţionar); înfrîngerea germană este
echivalentă cu imposibilitatea (este versiunea pentru uzul intern); înfrîngerea germană
este echivalentă cu bolşevismul (este versiunea pentru latini, pentru anglo-saxoni şi
pentru alte suflete simţitoare).

Note:
1 Manfrcd von Killirger, ministru al Germaniei în România (ianuarie '1941-august 1944). S-a
sinucis la 2 septembrie 1944 în sediul Legaţiei germane la Bucureşti.

Deocamdată, războiul continuă.

In legătură cu zvonurile de pace îmi pare interesantă informaţia dată lui M.P. de ataşatul
militar Culgar(?) că în unele cercuri sovietice isprava lui Hess şi faptul că nici englezii
nici nemţii nu mai dau nici o veste şi nici nu comentează despre „înlocuitorul
Fuhrerului", stîrnesc o vie îngrijorare fiindcă „s-ar pregăti" o pace care ar lăsa mînă
liberă germanilor spre răsărit.
Iată instrucţiunile pe care mi le-a trimis Antonescu: „Domnule ministru, guvernul român
nu este deloc grăbit de a relua negocierile româno-sovietice cu privire la delimitarea
liniei de demarcaţie. într-adevăr, este mai bine ca răpirea Basarabiei şi Bucovinei de
Nord să rămînă caracterizate ca un act de forţă pe care România nu l-a acceptat decît ca
atare1. Nu avem nici un interes de a legaliza acest act, oferind astfel sovietelor un titlu
juridic pentru deţinerea acestor provincii. Spre deosebire de concluziile raportului dv.
din 25 aprilie, guvernul român socoteşte că nu este momentul de a se proceda la o
consacrare a frontierelor noastre cu URSS, tocmai din cauza caracterului actual in-
stabil al situaţiei şi de posibilităţile de dezvoltare ulterioară a evenimentelor. Aşa fiind,
guvernul român doreşte a se amîna cît mai mult posibil reluarea lucrărilor Comisiunii de
delimitare. Veţi arăta deci guvernului sovietic că, fiind dat refuzul său de a lua în
considerare punctul de vedere românesc - refuz de altfel, în contradicţie cu asigurările
de prietenie ce ni s-au dat -, guvernul român socoteşte că o reluare a lucrărilor de
delimitare nu ar fi oportună, dacă nu s-ar fi stabilit, în prealabil, cel puţin un acord de
principiu. Este evident că, altfel, lucrările în chestiune nu ar putea să conducă la nici un
rezultat. Ori,
0 nouă întrerupere a lor, după aceea din octombrie, nu ar putea avea, prin efectul ce l-ar
produce asupra opiniilor politice respective, decît consecinţe inoportune asupra relaţiilor
dintre cele două ţări, ceea ce, în ce-l priveşte, guvernul român doreşte a le evita. De
altfel, intransigenţa guvernului sovietic înseamnă că, prin aceste negocieri, nu se face, în
realitate, decît a ni se cere dinainte să recunoaştem pur şi simplu actuala linie de
demarcaţie rezultată din acte arbitrare şi din fapte împlinite, în faţa cărora am fost puşi
de guvernul sovietic. Ori nu este în intenţia guvernului român de a renunţa la poziţia sa
de principiu, de a recunoaşte soluţiile unilaterale sovietice. întreruperea din octombrie a
lucrărilor de delimitare se datorează de altfel tocmai acestei atitudini de principiu
adoptată de guvernul român".

Note:
1 Se referă la ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei ca urmare a notelor ultimative ale
guvernului sovietic din 26- 28 iunie 1940.

Teza lui Antonescu este îndreptăţită şi bine sprijinită pe argumente. Ea este însă vădit
înrîurită de ideea că situaţia „e instabilă" şi poate avea „dezvoltări ulterioare"
(sublinierile sînt ale mele şi nu ale lui Antonescu). Pe măsura în care situaţia se
restabileşte, adică pe măsură ce scad sorţii unui atac german care să mute hotarul
sovietic dincolo de Prut, de Herţa şi de Chilia, creşte interesul nostru de a avea o linie de
demarcaţie precis delimitată peste care sovieticii să nu fie ademeniţi să treacă din nou
prin „acte de forţă", la care nu ne-am împotrivit pînă acum decît prin vorbe.
Am mai arătat părerea mea că nu avem nici interesul, nici putinţa -afară dacă ne-o cer
germanii, dîndu-ne toate garanţiile necesare - să reîncepem, cu privire la Basarabia,
jocul rusesc, adică să nu recunoaştem deslipirea ei şi să nu stabilim un hotar precis între
Rusia şi noi. Nu ne dă mîna să exercităm o presiune asupra Moscovei, aşa cum a
exercitat Moscova asupra noastră, douăzeci de ani de-a rîndul. Proporţia de forţe este de
aşa fel încît avem tot interesul să ieşim din echivoc şi să îngrădim tendinţele ruseşti,
care veşnic vor fi de a merge mai departe, prin hotar precis, unde ei înşişi vor
recunoaşte, cît mai solemn, că sînt hotărîţi să se oprească.
Dacă vom avea vreodată norocul să redobîndim ceea ce este al nostru, nu ne vor lipsi
nici argumente istorice, nici argumente de drept. Deocamdată, trebuie însă, să ne gîndim
la siguranţa noastră şi să ne ferim de a desvălui intenţii agresive care nu se sprijină pe
forţe reale. Cu atît mai mult cu cît nu se ştie în ce direcţie ne va fi dat să reîntregim mai
întîi unitatea noastră şi de care parte avem mai mare nevoie să fim acoperiţi.
Intenţia mea, cînd am redactat raportul din 25 aprilie, a fost ca, în vederea unei noi
stabilizări a situaţiei, să încercăm dacă nu putem cumva profita de dorinţa sovieticilor,
de a face, faţă de noi, un gest de prietenie - dorinţă exprimată de Vîşinsky 1, dar
desminţită apoi prin fapte - ca să îndreptăm linia de demarcaţie la Herţa şi la Chilia.
Faptul că Antonescu a ţinut să adauge la textul bătut la maşină al scrisorii sale
următoarea recomandaţie, scrisă chiar de mîna lui: „Aştept de la dv. multă abilitate în
această privinţă", îmi dovedeşte că intransigenţa generalului era legată de „instabilitatea
situaţiei" şi că situaţia stabilindu-se de atunci încoace, e nevoie de tot mai multă
„abilitate". (Această interpretare e deplin confirmată prin scrisoarea lui Creţeanu, care
îmi atrage atenţia că, între data cînd a fost redactată

Note:
1 Vîşinsky, Andrei lanuarevi i (1883-1954), jurist şj diplomat sovietic; ministru de externe
(1949-1953).

scrisoarea şi ziua cînd a fost adăugată recomandaţia, „împrejurările s-au schimbat".)

Marţi, 27 mai
Englezii au reacţionat în Irak. Se pare că arabii vor fi potoliţi: La Basra şi în
Transjordania, englezii au izbutit, în sfîrşit, să concentreze trupe însemnate. în schimb,
situaţia din Creta pare compromisă. Nemţii apără tot ce-au ocupat şi înaintează. Fără
tunuri grele şi fără tancuri, sprijiniţi numai de aviaţie, înaintează. Care sînt efectivele
britanice? Cîte tunuri şi tancuri au păstrat pe insulă? în ce fel au organizat şi întărit
această fortăreaţă naturală, atît de însemnată pentru ei? Răspunsul la aceste întrebări,
astfel cum se desprinde din evenimente, nu e măgulitor pentru arta de a duce războiul, a
strategilor britanici. (Grecii vorbesc cu supărare de „prostia" militarilor englezi.)
Laval1, într-un interviu acordat agenţiei United Press, se adresează astfel Statelor Unite:
„înainte de a vă arunca orbeşte într-o mare aventură, gîndiţi-vă la cele ce s-au întîmplat
unui popor amic, care a fost împins, în septembrie 1939, într-un război mai dinainte
pierdut".
Ce interes are Laval să împiedice intrarea în război a Statelor Unite? (în afară, fireşte, de
interesul său personal de a-şi salva situaţia, care în caz de victorie anglo-saxonă, ar
putea fi grav compromisă). Politica lui Laval, pînă la prăbuşirea Franţei, poate fi
îndreptăţită şi apărată. A urmărit, alături de Briand2, o prietenească înţelegere cu
Germania (pe atunci cîrmuia Bruning3 la Berlin şi nu Hitler). A încercat o apropiere de
Italia; politica de la Stresa4 avea sorţi de izbîndă. S-a străduit să împiedice cearta cu
Mussolini şi să deslege paşnic criza etiopiana: proiectul Laval-Hoare ar fi schimbat în
bine multe lucruri în Europa; s-a împotrivit intrării Franţei în război; a avut, poate, şi în
această privinţă, dreptate.

Note:
1 Laval Pierre (1883-1945), om politic francez. A fost prim-ministru (1931-1932, 1933-1936);
ministru de externe (1934-1935). împreună cu Petain a condus regimul de la Vichy (1940-1945).
După eliberarea Franţei a fost judecat şi condamnat la moarte, fiind executat în octombrie
1945.
2 Aristide Briand (1862-1932), om politic şi diplomat francez. A fost prim-ministru (1909-1918,
ianuarie-martie 1913, 1915-1917, 1921-1922, 1925-1926, iulie-octombrie 1929); ministru de
externe în mai multe legislaturi.
3 Bruning Hcinrich (1885-1970), om politic german. Lider al partidului catolic. Cancelar al
Reichului (1930- 1932). în 1934 a emigrat în SUA.
4 Aluzie la Conferinţa de la Stresa, din 14 aprilie 1935, la care au participat reprezentanţii
Franţei, Italiei şi Angliei, prin care s-a încercat să se impună Germaniei o limitare a
pretenţiilor sale revizioniste faţă de clauzele Tratatelor de pace de la Saint-Germain, Neuilly şi
Trianon din anii 1919-1920.
De aci însă se produce fenomenul pe care l-am cunoscut şi noi atît de bine, în 1917, la
Iaşi, şi pe care îl cunoaştem şi azi: fenomenul Marghiloman1. Politicianul inteligent,
abil, dar lipsit de orice eroism, e gata să se adapteze, el cel dintîi, la cele mai cumplite
prăbuşiri, ale căror împliniri măgulesc spiritul său de prevedere şi dezvoltă simţul lor de
nestînjenită folosinţă. E dornic să ajute, să mîngîie, să judece, să sancţioneze. Pentru
nimic în lume însă nu doreşte schimbări brutale care, salvînd patria, ar putea să
compromită reputaţia sa de profet şi misiunea sa de mîntuitor. De aceea, acceptă cu
hotărîre, cu nesaţ, cu îndîrjire, ideea de înfrîngere. Ea îi slujeşte, ca să-şi verifice
personalitatea, ca să-şi adîncească felul de a gîndi, ca să-şi întindă înrîurirea, ca să-şi
dovedească sie însuşi, ba chiar să dovedească şi altora, cît de folositor poate fi pe lume.
Şi de aceea, urăşte tot ce ar putea îngrădi, îndulci, sau şterge ideea de înfrîngere, tot ce
ar putea provoca o schimbare, tot ce este sprijin din afară, făgăduinţă de îndreptare,
nădejde de izbîndă, semn mîntuitor de eliberare din încleştarea fatalităţii. Marghiloman
a dormit liniştit, cu conştiinţa împăcată după pacea de la Bucureşti. A fost tulburat însă,
ca de un vis urît, cînd vestea despre victoria lui Franchet d'Esperey2 a izbucnit, ca o
fanfară, în jalnica restrişte de la Iaşi.
Aşa face şi Laval. Cuvintele îngăduitoare ale d-lui Abetz3 îi apar ca
0 binefacere. Mîna pe care o întinde Hitler pentru a ierta şi a stăpîni, e o minune
dumnezeiască!...
Perspectiva unui război american, care chiar dacă nu ar duce la o victorie hotărîtoare
împotriva asupritorilor de popoare, ar restabili totuşi o cumpănă atît de prielnică pentru
ţara sa, îl umple de groază.
Nu-i soartă mai cumplită decît aceea de a fi avut dreptate împotriva ţării sale. Laval nu e
singurul bărbat „prevăzător", care alunecă pe nesimţite spre trădare.
Primire la afgani: ziua naţională - ziua regelui. Ingeniosul ambasador şi-a despărţit casa
în două: o parte - saloane şi bufet - e rezervată pentru

Note:
1 Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic român. Din 1907 principalul lider al
Partidului Conservator. între 1889-1914 a fost ministru în cabinetele conservatoare. Prim-
ministru (martie-octombrie 1918). A negociat pacea de la Buftea-Bucureşti cu Puterile
Centrale, martie 1918, acţiune la care se referă şi Grigore Gafencu.
2 Louis Félix Marie-François Franchet d'Espérey (1855-1942), mareşal al Franţei; a avut o
contribuţie deosebită la obţinerea victoriei de către armata franceză în bătălia de pe Marna (6-
13 septembrie 1914); în 1916 comandant al Grupului de Armate „Est", în 1917 al Grupului de
Armate „Nord", iar din iunie 1918 comandant şef al Armatelor aliate din Orient, grăbind
sfîrşitul primului război mondial în Balcani.
3 Abetz, ambasadorul Germaniei, acreditat pe lîngă guvernul de la Vichy.
englezi, greci, iugoslavi, chinezi; cealaltă parte - bufet şi saloane -rezervată pentru
puterile Axei. Doi secretari de ambasadă, oacheşi ca doi ţigănuşi, primesc musafirii pe
prispă, şi-i îndreaptă spre bufet care corespunde nuanţei lor politice. Ambasadorul se
plimbă dintr-un salon în altul şi dovedeşte deplina lui neutralitate, zîmbind cu aceeaşi
căldură contelui Schulenburg, ca şi lui Sir Stafford Cripps.
Este o plăcere de a urmări jocul politic al domnilor diplomaţi. Beligeranţii îşi găsesc
uşor locul. Libertatea lor de acţiune le este stăvilită prin zone interzise. Diplomaţii
neutri au însă un joc mai nuanţat. Ei sînt nevoiţi să ţină seamă de alianţe, de instrucţiuni
primite de acasă, de situaţia de pe front, de legăturile lor personale, de simpatiile şi
slăbiciunile firii lor.
Suedezul vorbeşte englezeşte în salonul nr.l şi nemţeşte în salonul nr.2. Are grijă să
rămînă ceva mai mult în această din urmă încăpere. Turcul, care pînă ieri nu s-ar fi
deslipit de Cripps, gustă din prăjiturile bufetului Axei şi strînge cîteva mîini italiene şi
germane. Ungurii şi bulgarii, ca şi slovacul Tisso1 nu ies din zona de influenţă a
ambasadorului german, românii, în schimb, sînt „căutaţi" şi de unii şi de alţii şi circulă
în libertate.
Situaţia lui Bergery, care iese pentru prima oară în cercul diplomatic moscovit, este
deosebit de gingaşă. Afganii îl împing în saloanele britanice. Apariţia lui pune pe fugă
pe Cripps, care nu a recunoscut şi nu vrea să recunoască pe reprezentantul guvernului de
la Vichy. Afinităţile elective ale ambasadorului francez îl îndeamnă să colaboreze la
consumaţiile din jurul bufetului Axei. Ce n-ar da să guste din sticla de whisky pe care
contele Schulenburg a şi golit-o pe trei sferturi. După mai multe încercări neizbutite şi
după o staţionare prelungită pe coridorul care desparte cele două tabere, noul ambasa-
dor izbuteşte să scape de sub controlul celor doi afgani, care, neştiutori de nuanţele
politicii europene, stau de veghe pe linia de demarcaţie între beligeranţi, şi pătrunde în
zona pactului tripartit, folosindu-se cu îndemînare de privirile şi de simţămintele de
aprobare pe care le provoacă apariţia prea graţioasei doamne Bergery, împodobită într-o
mantilă de dantelă, foarte „Scaparelli"^. Italienii se înghesuiesc să fie prezentaţi
frumoasei ambasadoare. Bătrînul conte Schulenburg, vrăjit ca întotdeauna de eternul
feminin, aruncă priviri galeşe spre tînăra

Note:
1 Josef Tisso (1887-1947), lider al separatiştilor slovaci. După cotropirea Cehoslovaciei
la 13 martie 1939, Tisso a devenit şeful statului slovac, creat de Hitler.
2 Cunoscută casă de mode din Paris.

americană, atît de pariziană sub matila ei spaniolă, iscodită de o croitoreasă italiană. La

gêne est rompue - faites vos jeux!1. Bergery începe să colaboreze.
Ambasadorul Statelor Unite a pătruns şi el în saloanele Axei şi întîrzie mult, în această
zi, cînd Roosevelt2 trebuie să ţină o cuvîntare hotărîtoare, stînd de vorbă cu ziariştii
germani. Amicul Steinhardt are motive speciale. Vrea să-şi dea seama de impresia
produsă de scufundarea marelui cuirasat „Bismark". într-adevăr, vasul care a izbutit ca,
prin cîteva lovituri de tun, să arunce în aer uriaşul „Hood", pricinuind o jale nespusă în
lumea anglo-saxonă, a fost urmărit de englezi, trei zile-n şir, pînă cînd, în dimineaţa de
azi, a primit lovitura hotărîtoare la două sute de mile la vest de portul Brest. Această
izbîndă care a reîntărit prestigiul maritim al Marei Britanii, a ridicat, cum e şi firesc,
moralul musafirilor din saloanele bntanice ale ambasadei afgane. Steinhardt s-a putut
convinge că ştirea primită chiar acum a fost viu şi dureros resimţită de musafirii
germani. Seara, masă foarte plăcută într-un cerc intim la Asscati. Bridge cu Rosso.
Miercuri, 28 mai
Discursul pe care Roosevelt l-a ţinut ieri la Casa Albă din Washington, în faţa
Comitetului Executiv al Uniunii Pan-Americane, al ambasadorilor şi miniştrilor
republicilor americane, şi a ministrului Canadei, va însemna o dată hotărîtoare în istoria
marelui război.
Răsună prin acest discurs cuvinte de libertate, de toleranţă, de ideal creştin, de curaj
moral, care nu mai au trecere în vocabularul politic al continentului nostru, de cînd
umbra gîndirii lui Hitler se întinde de la Narvik, pînă la Capul Metapan. Cu atît mai
mişcătoare poate fi influenţa lor asupra unor bărbaţi care, în faţa primejdiei străine, sînt
gata să se strîngă laolaltă în cuprinsul celor două Americi, pentru a apăra idealul lor
comun de viaţă şi de siguranţă.
Mai însemnată însă decît aceste argumente emotive, care însoţesc şi sprijină o polemică
adesea abilă, împotriva propagandei şi oamenilor de afaceri americani, lipsiţi de curaj şi
de simţ de prevedere, e firul conducător al gîndirii politice a lui Roosevelt, care
urmăreşte vădit să convingă pe toţi americanii despre necesitatea atît de gravelor măsuri
anunţate la sfîrşitul mesajului prezidenţial.

Note:
1 Sfiala s-a rupt, făceU-vă jocurile!
2 Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), om politic american. Preşedinte al SUA (1933-1945).

Plecînd de la „fapta fundamentală" că războiul european se transformă într-un război

mondial, „adică într-un război pentru stăpînirea lumii", Roosevelt ridică în calea
faptelor neîngrădite ale „nazismului" principiul anglo-saxon al libertăţii mărilor,
principiu pe care Statele Unite sînt gata să-l apere cu toate forţele lor navale, militare,
aeriene şi morale. Atîta vreme cît libertatea mărilor nu va fi nimicită, puterile totalitare
şi dictatoriale nu vor putea învinge. Ele nu vor putea zdrobi Marea Britanie şi nu vor
putea ameninţa „emisfera occidentală". Ele nu-şi vor putea menţine nici măcar poziţiile
victorioase în Europa, fiindcă: „atîta vreme cît armatele dictatoriale vor fi silite să lupte
numai pe continent, forţele de ocupaţie nu vor fi în stare să ţină necontenit sub călcîiul
lor popoarele nevinovate şi subjugate şi întreaga construcţie se va prăbuşi. Cu cît
naziştii se vor întinde mai mult pe continent, cu atît vor fi în mai mare primejdie. De
aceea Hitler face sforţări disperate ca să ajungă la comanda Oceanului. Dacă nu
izbuteşte, visurile de hegemonie se vor risipi şi conducătorii criminali care au dezlănţuit
acest război vor suferi inevitabila pedeapsă".
„Sforţările" disperate pentru cucerirea mărilor se dezvoltă în două feluri, după părerea
Preşedintelui.
De o parte, germanii se străduiesc să cîştige poziţii strategice în Marea Mediterană, de
la Gibraltar, pînă la Suez, şi în Atlantic, din Islanda, pînă la Dakar, de unde ameninţă, pe
deasupra mărilor, Africa şi cele două Americi; de altă parte, scufundă, cu îndîrjire tot
mai mare, tot mai multe vase de comerţ britanice. Cifrele, pe care Roosevelt le dă cu
vădită intenţie dc a impresiona sînt în adevăr uimitoare: germanii scufundă de trei ori
mai multe vase decît poate produce industria britanică şi de două ori mai multe decît pot
produce sforţările unite ale Angliei şi Statelor Unite''laolaltă. Pentru a împiedica
Germania să cîştige pe aceste căi războiul în Atlantic, Statele Unite sînt silite, în
interesul proprjei lor apărări, să sporească producţia vaselor de comerţ şi de război'şi ,jă
ajute ca pierderile pe mare să fie mai scăzute".
Acest din urmă mijloc de apărare, carr e cerut, pare-se, în mod logic de principiul
libertăţii mărilor şi de siguranţa continentului american, cuprinde cu prisosinţă toate
elementele intervenţiei americane şi ale războiului de mîine. In adevăr, „patrulele
noastre pe mare, care au fost întărite, contribuie să asigure Angliei livrarea materialelor
necesare. Toate măsurile necesare pentru a livra aceste bunuri vor fi luate. Oricare
metode noi sau combinaţii de metode, ce vor putea fi folosite, vor fi cercetate şi rînduite
de mine şi de experţii noştri navali şi militari".
Iată cuvintele hotărîtoare. Statele Unite intervin în lupta din Atlantic

fiindcă au interesul ca această luptă, care le ameninţă direct, să fie cîştigată de unii şi
pierdută de alţii. Mijlocul intervenţiei: asigurarea unor livrări, pe care germanii sînt
hotărîţi să le împiedice cu forţa. Rezultatul nu poate fi decît acela, pe care nemţii s-au
hotărît, în sfîrşit, să-l anunţe pe faţă prin glasul amiralului von Raeder: „împotriva celor
care ajută livrările către Anglia, urmăm o singură poruncă: tragem!"
Roosevelt nu-şi face nici o iluzie în această privinţă. De aceea a şi proclamat starea de
alarmă.
Tot ce doreşte e să convingă pe toţi americanii săi de necesitatea acestui „război de
apărare". Fiindcă Statele Unite nu vor altceva decît să se apere. Preşedintele a proclamat
din nou. Nu vrea însă să lase pe adversari să se apropie „pînă ce i se va vedea albul
ochilor". Atacul împotriva Cehoslovaciei a început prin ocuparea Austriei. Atacul
împotriva Greciei s-a desemnat prin ocuparea Bulgariei1. Atacul împotriva Suezului a
început prin ocuparea Balcanilor. Atacul împotriva Americii începe în Atlantic, unde
Anglia luptă cu eroism, pe viaţă şi pe moarte.
Cine ar putea tăgădui că toată această argumentare defensivă, cinstit gîndită şi
exprimată cu o generoasă însufleţire, nu cuprinde şi unele porniri imperialiste? Vorbind
de libertatea mărilor, Roosevelt se gîndeşte cum s-au gîndit şi englezii, veacuri de-a
rîndul, la dreptul de a se folosi, în libertate, de cea mai puternică flotă din lume. Cine
pomeneşte de poziţiile strategice de unde poate fi ameninţat continentul american, pare
că se gîndeşte la putinţa ademenitoare de a aşeza aceste poziţii arctice, atlantice şi
africane sub protecţia drapelului înstelat.
A cui e vina însă dacă în cumplita vîltoare de azi fiecare popor reacţionează în faţa
primejdiei, potrivit vîrstei şi puterilor sale? Franţa, încărcată şi slăbită parcă de atîta
glorie trecută, vorbeşte prin glasul obosit şi resemnat al mareşalului Petain, prin
declaraţiile meşteşugite ale politicianului Laval şi prin strigătul de învins pocăit al
marinarului Darlan. Anglia rezistă cu încăpăţînare, cu îndîrjire, cu un eroism rece, de
neînfrînt, şi cu o patimă concentrată şi conservatoare pe poziţiile ei istorice. Statele
Unite, tinere, pline de puteri neîntrebuinţate, dornice de glorie, de strălucire, de izbîndă,
sînt gata să facă faţă ameninţărilor făţarnice de dincolo de ocean, dezlănţuire a pornirii
nebănuite de luptă, de întindere, de cucerire.
Este o ironie a soartei că Hitler, pornind cu nemăsurată trufie ca să cucerească spaţiul şi
secolul care vine, cu trupele sale mecanizate şi motorizate, a izbutit să trezească în
URSS şi în America două imperialisme

Note:
1 Este vorba în realitate de ocuparea Iugoslaviei.

mai bine înzestrate decît chiar imperialismul său, unul cu mase nelimitate, altul cu
motoare tot mai desăvîrşite.
Uimitoarea producţie americană de motoare îngăduie lui Roosevelt să vorbească de
libertate, de voinţa lui Dumnezeu, de toleranţă, de atîtea valori omeneşti care ne-au fost
scumpe odinioară, şi să fie totuşi ascultat, de la un capăt al lumii la altul, cînd declară:
„Nu vom accepta ca Hitler să domine lumea. Şi nu vom accepta o lume, ca aceea de
după războiul trecut, în care germenii hitlerismuiui au putut prinde şi creşte. Vom
accepta numai o lume consacrată libertăţii".
Iată de ce, proclamaţia ce urmează poate fi decisivă pentru soarta războiului: „Adînc
conştient de răspunderile mele faţă de concetăţenii mei şi de ţara mea, am anunţat, astă-
noapte, o stare de alarmă naţională nelimitată, care cere întărirea apărării noastre, pînă
la limita extremă a autorităţii şi a puterii noastre naţionale".
Şi acum, ce ne facem noi, faţă de aceste reacţiuni americane? am întrebat pe Bergery,
împreună cu care am vizitat, azi, după amiază, expoziţia agricolă şi unde am luat apoi
masa în sufrageria albă şi boltită a ambasadei franceze.
Prept răspuns, ambasadorul îmi întinde un extras dintr-un articol apărut în „Frankfurter
Zeitung", unde autorul, Rudolf Kirchen, declară că războiul anglo-saxon, prin blocus şi
bombardări aeriene, nu poate duce decît să desăvîrşească unirea popoarelor europene:
„Putem fi siguri, de pe acum, că nu e nici un popor în Europa dispus să moară de foame,
de dragul Angliei, sau din credinţa în victoria Angliei, şi care să nu dorească să înfrunte
greutăţile alături de puterile Axei. Englezii şi americanii ne vor ajuta astfel să trezim
conştiinţa europeană şi să dovedim eficacitatea colaborării ţărilor continentale". Ziarele
germane - îmi spune, vădit mulţumit, Bergery - vorbesc din ce în ce mai mult de
Europa.
Să ne înţelegem. E o fericire că America a ajutat pe Hitler să descopere Europa.
Metodele întrebuinţate pînă acum de Germania pentru a' trezi conştiinţa europeană de la
Varşovia pînă la Oslo, de la Haga pînă la Belgrad, de la Marea Nordului pînă pe
muntele Olimp, nu au fost însă cele mai nimerite pentru a da naştere unor puternice
simţăminte de solidaritate continentală. De dragul Angliei, nu ar muri, fireşte, nimeni de
foame. Cine ştie însă, dacă n-ar fi foarte mulţi gata să îndure foametea cea mai
cumplită, dacă ar avea mîngîierea de a şti că, împreună cu ei, se prăpădeşte şi
protectoarea lor, Germania? încercările de colaborare cu Hitler nu au dat pînă acum
roadele cele mai fericite.
Polonia a colaborat cinci sau şase ani cu politica germană. în ziua

însă cînd s-a încumetat să spună: pînă aici şi nu mai departe, a fost strivită, călcată în
picioare, tăiată în bucăţi, iar poporul ei înjosit, umilit, decimat, a rămas fără adăpost şi
fără patrie. Patru ani de-a rîndul, Iugoslavia s-a străduit să creadă pe cuvînt asigurările
lui Ribbentrop şi făgăduielile lui Ciano. La prima încercare însă de a scăpa de sub
oblăduirea puterilor vecine, a fost distrusă şi sfîşiată cu o barbară pornire care va rămîne
o ruşine a veacului în care trăim. Poporul mîndru al olandezilor e veşnic umilit de
îndrăzneala unor năvălitori care i-au răpit drepturile şi libertăţile lui seculare. în
Norvegia, un trădător imbecil1, fiindcă ridică braţul şi gîndeşte la fel cu toţi cei cu
braţele ridicate, este impus ca Fuhrer-cîrmuitor.
Toate aceste experienţe nu au dovedit pînă acum deplina „eficacitate a colaborării ţărilor
europene". Sînt mulţi, foarte mulţi europeni a căror conştiinţă, trezită de
bombardamentele germane, nu s-au putut încă adapta cu desăvîrşire la noile împrejurări
şi care aşteaptă un ajutor mîntuitor din afară. Colaborarea lor nu va putea fi dobîndită
decît prin noi acte de presiune şi de teroare. Nădejdea lor într-un război de eliberare a
popoarelor - o nouă Volkerschlach2, ca la Leipzig, - nu poate fi înăbuşită decît cu forţa.
Şi nimeni nu-i poate împiedica - dacă lucrurile rămîn aşa cum sînt - ca vorbele rostite
dincolo de Ocean să aibă ecoul cel mai fericit în sufletul lor: „Nu vom accepta ca Hitler
să domine lumea. Vom accepta numai o lume a libertăţii".
înţeleg, fireşte, interesul ce-l au ziariştii germani de a vorbi stăruitor despre Europa.
Recunosc, de asemenea, că împrejurările sînt prielnice - mai prielnice decît oricînd -
pentru speculaţii privind unitatea europeană. în adevăr, s-au împlinit două fapte necesare
procesului de închegare continentală. Germania a răstunat obstacolele interne, punînd în
valoare, prin cuceririle ei, unitatea geografică a continentului. Ameninţarea americană
poate da popoarelor unite prin forţă simţămîntul primejdiei comune, din afară. Acest
simţămînt nu poate fi decît întărit prin îndreptăţită îngrijorare că imperialismul bolşevic,
care şi-a strîns, de pe acum, forţele sale militare la hotarele europene, va trage toate
foloasele din slăbiciunea pe care blocus-ul şi lupta de întrecere industrială, cu America,
o vor pricinui forţelor de rezistenţă continentale.
Ca din aceste simţăminte să se nască însă o conştiinţă europeană, e

Note:
1 Vidkun Quislinq (1887-1945), conducătorul partidului fascist din Norvegia; prim-ministru
(1940-1945). A colaborat cu Germania hitleristă. A fost judecat, condamnat la moarte şi
executat.
2 Luptă a popoarelor; aluzie la bătălia de la Leipzig („Bătălia naţiunilor" din 16-19 octombrie
1813), în cursul căreia armatele rusă, prusiana şi austriacă au înfrînt armata lui Napoleon I,
alungînd-o peste Rin.
nevoie de o minune, fiindcă numai printr-o minune popoarele cu răni trupeşti şi
sufleteşti, deschise şi sîngerînde încă, ar putea fi convinse că răul care le ameninţă din
afară e mai rău decît răul care apasă asupra lor, cu o nesuferită cutezanţă.
Tactica nemţilor c uşor de înţeles: cînd înaintează, vorbesc de germani; cînd se simt
ameninţaţi, îşi amintesc de Europa. Unitatea spirituală a Europei nu atîrnă însă de
cerinţele de întindere, sau de apărare ale spaţiului vital german. Europa nu poate fi o
creaţie de supunere, de slugărnicie, de groază. Ea nu poate lua naştere decît în jurul unei
cauze care să nu fie îndeosebi a nimănui, ci să fie, în comun, a tuturor, şi nu poate
admite decît o singură valoare care să se suprapună valorilor naţionale consfinţite prin
atîtea lupte şi atîtea jertfe, şi anume însuşirea de a fi european. O uniune a popoarelor
europene, atît de greu încercate în timpul din urmă, nu poate fi imaginată decît prin
liberul consimţămînt al fiecăruia, pe temeiul unei ordini de drept care să limpezească şi
să îngrădească stările de fapt atît de tulbure ale zilei de azi. Poate Germania, ea cea
dintîi, să se integreze într-o asemenea unitate europeană? Consimte ea să se folosească
de împrejurările, atît de prielnice din afară, pentru a da, prin exemplul ei, un conţinut
real ideii europene? Este în stare, după ce a înfăptuit, pe jertfele altora, o unitate
geografică, să înalţe, prin jertfele ei proprii, o unitate de gînduri şi de simţiri? Iată toată
problema europeană.
Bergery obiectează că o ordine de drept „dinamică", adică ţinînd veşnic seama de
proporţia şi de raporturile de forţă, este cu putinţă; dar că o ordine de drept statică, adică
o îngrădire statornică a forţelor de viaţă şi de dezvoltare ale Germaniei, e cu desăvîrşire
potrivnică ideii naţional-socialiste, care influenţează întreaga activitate a lui Hitler.
(Germania nu va încheia niciodată o pace, ca pacea de la Versailles, menită să fie
neschimbătoare şi permanentă.)
De altfel, cum s-ar putea retrage trupele germane de pe poziţiile lor, fără a deschide
calea anglo-saxonilor de o parte, bolşevismului, de alta, şi fără a deslănţui revoluţia în
ţările eliberate, începînd cu Franţa?
Răspund că dacă nu avem de ales decît între revoluţie sau ocupaţie germană, e mai bine
să renunţam numaidecît la ideea europeană. Această idee nu are o valoare decît în
măsura aportului de disciplină şi de ordine, pe care îl putem aduce liber fiecare, cauzei
comune. în ce priveşte Rusia, un continent european împăcat şi orînduit, i se va putea
opune cu succes, oricînd, iar anglo-saxonii nu vor mai avea de ce să lupte împotriva
unui asemenea continent, care se uneşte pe temeiul unei ordini şi unui echilibru lăuntric,
nu pentru a se bate mai departe, ci

pentru a putea organiza pacea şi în afară, pe elemente de încredere şi do colaborare.

în ce priveşte însă ordinea de drept, menită să pună capăt arbitrarului care stăpîneşte şi
tulbură stările europene, ea nu se poate sustrage principiilor de statornicie pe care se
sprijină, de cînd e lumea, ideile dc ordine şi de drept. E firesc că în aceste vremi, cînd
zvastica se înalţă pe Acropole, „dinamismul" care tulbură atîtea spirite să caute sâ
„împrospăteze" şi cele mai elementare noţiuni despre raporturile rînduito între oameni şi
echilibrul gîndirii omeneşti. Acest dinamism nu duce însă decît la distrugerea Varşoviei,
la distrugerea Belgradului, la distrugerea Londrei, la distrugerea Europei. Ideea
europeană cere o minune: zvastica trebuie să dispară de pe colina dumnezeiască. Se
poate îngrădi Adolf Hitler - acest „dinamic" simbol al arbitrarului - în cuprinsul unei
lumi în care înţelegerea şi grija pentru interesele comune să nu mai ceară asuprirea nici
unui popor, înjosirea nici unui neam, umilirea nici unei fiinţe omeneşti? Atunci Europa
va putea lua naştere - poate - printr-o minune de ordine şi de dreptate.
De nu - şi cele mai multe semne nu ne îngăduiesc iluzii în aceasta privinţă -, prins, ca şi
Napoleon, între duplicitatea răbdătoare a ruşilor şj neînduplecata pornire de răzbunare a
anglo-saxonilor, Hitler, care s-a gîndit prea tîrziu, ca şi Napoleon, la Europa şi la
unitatea ei, se va prăbuşi sub povara simţămintelor europene de ură şi de răzvrătire, pe
care, după ce le-a deslănţuit, nu s-a priceput să le potolească. Mai fericit, întru cîtva,
decît dictatorul zilelor de azi, împăratul francezilor a putut să lase Europa, care nu i s-a
supus, în seama unei Sfinte Alianţe. Ce va lăsa Hitler în urma sa? Nu se va împlini oare
jalnica profeţie, pe care el însuşi mi-a făcut-o acum doi ani (chiar în ziua cînd el
împlinea 50 de ani) cu acea putere de închipuire germanică, gata oricînd să trăiască din
nou prăbuşirile catastrofale ale Niebelungilor: „La sfîrşit, învingătorii şi învinşii vor
zăcea sub aceleaşi ruine şi de toate sforţările noastre disperate nu se va folosi decît
Revoluţia".
Nuşeta e foarte pesimistă. Ea nu vede putinţa unui desnodămînt fericit. „II ne s'a agit
pas de choisir avec qui nous voulous vivre mais de quel]c sorte nous preferons mourire".
Ea a ales de mult partea celor care nu se opun.
Joi, 29 mai
Luptele din Creta bîntuie cu o cumplită îndîrjire. Comunicatul englez se miră de cît de
mulţi inamici pot cădea din cer. Situaţia c serioasă, anunţă Radio Londra. Am priceput.
Luăm masa cu d. şi d-na Steinhardt, la doi secretari de legaţie

americani, Reinhardt şi Charlie Taire. în timpul şi după masă discuţii politice

pasionante.
Steinhardt, ca întotdeauna, vede lucrurile „în bine". Germanii vor lua Creta, dar au
plătit-o scump. Pe mare, în aer, în munţii insulei, au pierdut mulţi oameni şi un material
preţios. Ambasada Statelor Unite din Berlin ştie că nemţii nu se aşteptau la o rezistenţă
atît de îndîrjită şi la pierderi atît de mari.
Englezii continuă jocul lor: hărţuiesc pe inamic cu puţine forţe şi cîştigă timp. Am ajuns
în luna iunie. Anglia nu a fost încă atacată. Celelalte poziţii britanice, nici chiar Egiptul,
nu sînt hotărîtoare. Englezii prevăd posibilitatea de a pierde multe poziţii în Orientul
Apropiat. De pe acum, se întăresc în Golful Persic. însemnată mai presus de orice,
pentru ei, este rezistenţa insulelor britanice. De acolo nu se deplasează nici un om.
Aşteaptă acolo, fără teamă, atacul german şi cu încredere, sprijinul american.
în ce priveşte intervenţia americană, Steinhardt nu o vede „iminentă". în primăvara
viitoare, momentul va fi mai prielnic. Intervenţia ar putea fi atunci hotărîtoare (Prudenţă
sau şiretenie?) E firesc că Steinhardt nu poate să-mi anunţe data intrării în război a
Statelor Unite. Nu poate însă tăgădui că discursurile războinice ale Preşedintelui
[Franklin Delano Roosevelt], dacă nu sînt urmate de fapte, slăbesc autoritatea Statelor
Unite.
Prudent cînd vorbeşte de intervenţia militară americană, Steinhardt este, în schimb, cît
mai categoric şi nemilos atunci cînd prevede efectul blocusului anglo-saxon. Europa
înfometată nu va putea să reziste mai mult de doi sau trei ani. Nicăieri, nici în Africa de
Nord, nici în Rusia, nu va găsi mijloacele de aprovizionare trebuincioase, nici căile de
comunicaţie potrivite pentru a înlocui pieţele pe care le-a pierdut dincolo de ocean.
Ambasadorul, care a studiat chestiunea în amănunte, caută să dovedească, prin cifre, de
ce Rusia nu va putea îndestula, înainte de trei sau patru ani - oricît de intensiv s-ar
pregăti, sau ar fi pregătită - nevoile de viaţă ale continentului european.
Blocusul este şi rămîne, după a lui Steinhardt părere, arma decisivă împotriva lui Hitler.
Din păcate, această armă ucide pe toţi cei din jurul lui Hitler, pe un spaţiu întins, unde
trăiesc mulţi nevinovaţi.
Ambasadorul revine cu plăcere asupra chestiunii japoneze: el e convins că Japonia nu
poate să învingă China; că e greu încurcată în Extremul Orient; că trei sferturi din flota
ei comercială sînt folosite pentru alimentarea şi întreţinerea trupelor în China; că Axa nu
poate fi de nici un folos aliatei japoneze; şi că Japonia, la primul semn al lui

Roosevelt, ar fi gata să accepte arbitrajul lui, să facă pace cu China, să renunţe la

planurile ei spre sud şi să părăsească Pactul Tripartit 1. Nuşeta şi cu mine observăm că, în
timpul discuţiei, tinerii secretari nu împărtăşeau optimismul ambasadorului lor.
Problema „victoriei anglo-saxone" li se pare mai complicată, fiindcă nu se poate face
abstracţie de factorul sovietic. Tinerii sînt mai departe decît şeful lor de argumentele
ideologice. în schimb, arată mult interes pentru realităţile europene.
Vineri, 30 mai
Bergery nu izbuteşte să stabilească un contact sufletesc cu membrii ambasadei sale.
Deosebirea de gînduri şi de simţire este prea mare. De pe acum se desemnează din
reacţiunile libere ale celor mai mulţi francezi oprobiul care va rămîne legat, în istoria
Franţei, de amintirea „guvernului de la Vichy". Am propus prietenilor noşti, Luguet, să
ia masa la noi, cu ambasadorul lor. De obicei, modeşti şi binevoitori, soţii Luguet au
păstrat o tăcere „de gheaţă". „Nu credeţi că refuzul vostru ar putea fi neplăcut
ambasadorului?" am întrebat pe d-na Luguet. „El va fi şi mai contrariat, cînd va fi
spînzurat!", mi-a răspuns dulcea noastră „Luguette", cu o privire necruţătoare.
Tragedia sufletească în care se zbate poporul francez este mai • cumplită chiar decît
prăbuşirea lui militară.
Prin Moscova trec, din cînd în cînd, tineri francezi, ofiţeri şi soldaţi, scăpaţi din lagărele
de prizonieri din Germania, slăbiţi şi flămînziţi, năuciţi de propaganda' germană; toţi au
un singur gînd: să se ducă lupta mai departe, pînă la capăt, pînă la izbîndă. Pe căi
ascunse, prin mii de greutăţi, se strecoară spre acele ţinuturi unde lupta mai este cu
putinţă. Şi se ascund de reprezentanţii guvernului de la Vichy, diplomaţi şi militari, ca
nu cumva să fie descoperiţi, opriţi, sau denunţaţi.
Sîmbătă, 31 mai
Englezii pierd Creta, azi sau mîine. în schimb, ei recîştigă Irakul. Trupele lor se apropie
de Bagdad. Guvernul „rebel" a şi fugit în Persia. Arabii, deocamdată, se supun.

Note:
1 Bazele pactului dintre Germania, Italia şi Japonia s-au pus la 25 noiembrie 1936 prin
acordul semnat la Berlin de către reprezentanţii Germaniei şi Japoniei, la care, în 1937 a
aderat şi Italia.

„Niciodată Hitler nu va face război lui Stalin. El e prea şiret ca să nu fi simţit că o

asemenea «trădare» i-ar putea fi fatală. Fiindcă ar fi o adevărată trădare faţă de ideea de
revoluţie şi faţă de cîrmuirea dictatorială, dacă aceşti doi cumetri ai prăpădului mondial
s-ar ciocni între ei. în aceste vremuri, cînd pămîntul le fuge de sub picioare, dictaturile
şi revoluţiile sînt silite să-şi dea sprijin şi ajutor. Cu atît mai mult, cu cît dictatorii se
aseamănă între ei şi se completează. Se aseamănă fiindcă şi unul şi altul îşi dezvoltă
armata şi serviciile publice, adică puterea lor de stăpînire, pe mizeria intelectuală şi
fiziologică a unor mase asuprite. Se aseamănă fiindcă unul are o dictatură mai rînduită,
mai bine organizată, mai efectivă, iar altul are o revoluţie mai adînc gîndită, mai
atrăgătoare pentru mase, mai apropiată de năzuinţele omeneşti.
Complicitatea dintre aceste două lumi înrudite a fost de folos lui Hitler. Lupta dintre ele
i-ar putea fi fatală. Fiindcă, dacă dictatura Fuhrerului ar învinge uşor dictatura
„preşedintelui consiliului comisarilor", cine poate chezăşui că revoluţia lui Stalin nu ar
învinge, tot atît de uşor, revoluţia nazistă? Trăim zile cînd conducătorii de popoare nu
mai au scrupule, dar au ideologii. Distrug fără şovăire, popoare întregi. Dar nu se
încumetă să se atingă de cele două-trei principii pe care se sprijină vremelnica lor
cîrmuire. Iată de ce pacea nu va fi tulburată la hotarul germano-sovietic".
Părerea de preţ, vin nişte zile, cînd întreg corpul diplomatic din Moscova se frămîntă ca
să afle ceva despre negocierile pe care le-ar duce Dekanozov, la Berlin.
Se pune însă întrebarea dacă interesele totalitarismului revoluţionar al lui Hitler se
potrivesc cu interesele Germaniei - ale marelui imperiu central, care a ajuns să fie azi
exponentul intereselor europene.
Germania s-a mai aflat odată în faţa problemei sovietice, pe care nu s-a încumetat s-o
dezlege, fiindcă avea ochii aţintiţi spre apus. Şi urmările nu au fost fericite, nici pentru
Germania, nici pentru Europa. Aşa, cel puţin, pretinde, într-o carte, pc care o recitesc azi
cu interes, generalul Max Hoffman, fostul şef de Stat Major al Comandamentului de
Est, în timpul primului război1 şi ofiţerul german care, cel dintîi, cu prilejul armistiţiului
şi apoi al negocierilor de pace, de la Brest Litowsk a intrat în contact cu lumea
bolşevică.
în martie 1918, înaltul comandament german avea de ales între
0 ofensivă hotărîtoare, la Vest (unde strînsese forţe superioare forţelor franco-britanice),
sau o atitudine defensivă, de aşteptare, la Vest, sprijinită pe strînse raporturi economice
cu Rusia, care ar fi
Note:
1 Gr.Gafcncu arc în vedere lucrarea „Die Aufzeichnungen des General-Majors Max
Hoffmann", p.223- 232.

putut procura „Puterilor Centrale înfometate, alimentele şi materiile prime necesare". în

Rusia însă se instaurase bolşevismul, pe care nemţii îl recunoscuscră prin pacea de la
Brest Litowsk. „Pentru a obţine ali-mente, era nevoie să te duci să le cauţi". Nemţii nu
erau dornici să înceapă un nou război la Est, nici nu doreau să pună ordine, numaidecît,
în Rusia: „Greutatea colosului rusesc a apăsat prea mult, de o sută de ani, asupra
Germaniei, ca să nu fi avut, cu toţii, un sentiment de uşurare că revoluţia şi gospodăria
bolşevică puneau capăt pentru multă vreme puterii ruseşti".
Totuşi, generalul Hoffmann îşi dădea seama de primejdia de a fi prins între forţele
apusene, la care se adăugau noi forţe americane, şi revoluţia bolşevică, la hotarele căreia
Germania era silită, cu toate tratatele de pace încheiate, să păstreze un cordon de trupe
de acoperire. De aceea, înccpînd din primăvara anului 1918, el a sprijinit cu stăruinţă
părerea „că e nimerit să limpezim stările răsăritene, adică să denunţăm pacea, să
mergem la Moscova, să aşezăm acolo un nou guvern rusesc, să-i dăm condiţii de pace
mai bune decît cele de la Brest-Litowsk, să-i restituim, de pildă, Polonia" (Hoffmann se
gîndea şi la restituirea statelor baltice) şi să încheiem, cu acest guvern, o alianţă".
Pentru a împlini un asemenea plan, nu era nevoie de trupe numeroase. Maiorul
Schubert, noul ataşat militar german în Rusia, era de părere că „se poate face ordine" la
Moscova cu două batalioane. Hoffmann se gîndea la două divizii. Şi avea un plan
pregătit în amănunte. Trebuia octipată mai întîi linia Smolensk - Petrograd.
La Petrograd, se alcătuia un nou guvern, care, sub cuvînt că ţareviciul mai trăieşte, ar fi
fost aşezat sub oblăduirea unui regent, marele duce Pavel, de preferinţă. Din vechea
capitală, noul guvern, sprijinit de trupele germane, ar fi trecut la Moscova. Ar fi fost o
„Kleinigkeit" [o nimica toată] de a mătura de acolo regimul bolşevic. „Rusia ar fi
scăpat, astfel, de o nespusă jale şi nu ar fi pierdut milioane de oameni", iar înrîurirea
acestei fapte ar fi fost „riesengross" [uriaşă].
Ludendorff' nu a ţinut seamă de această părere. El era convins că poate dobîndi o
victorie decisivă în Apus. A atacat şi nu a izbutit.
Chiar după acest insucces, adică în aprilie-mai 1918, mai era cu putinţă, după părerea
lui Hoffmann, de a executa planurile ruseşti ale comandamentului de Est. Generalul nu
crede că popoarele Antantei ar mai fi găsit energia necesară ca să continue lupta, „dacă
am fi aşezat la Moscova un nou guvern, dacă ne-am fi aliat cu el, şi dacă am fi făcut o

Note:
1 ErichLudendorff(1865-1937), general german. în timpul primului război mondial a lost ţjel
al Cartierului general al Comandantului suprem al armatei germane.

propunere de pace, care ar fi asigurat refacerea şi liberarea Belgiei, şi ar fi jertfit,

poate, unele ţinuturi din Lorena".
Ludendorff s-a încăpăţînat însă să atace la Vest şi să nu facă nimic la Est.
Situaţia de azi nu este cu totul aceeaşi ca în 1918. Frontul apusean a fost împins de pc
Somme şi din Champagne, pînă la Oceanul Atlantic. Franţa a fost ştearsă din rîndurile
inamicilor Germaniei. Nu mai apăsa, din spre Vest, presiunea primejdioasă a unor trupe
terestre.
La Răsărit, bolşevismul s-a potolit, revoluţia a statornicit situaţii mai rînduite. Schimbul
de mărfuri este cu putinţă.
Germania, datorită poziţiei ei centrale, e prinsă totuşi în aceeaşi încleştare fatală. Gura
cleştelui s-a mai lărgit, apucătura lui e tot atît de puternică. In Apus, supremaţia pe-
mare a puterilor anglo-saxone îngăduie Angliei să menţină blocusul alimentar, în timp
ce Statele Unite îşi pregătesc uriaşele lor rezerve de forţe militare, navale şi aeriene. In
măsura în care aceste forţe se pregătesc, nimic, nici chiar o invazie izbutită a insulelor
britanice, nu poate fi „decisivă". Străpungerea frontului din Atlantic, apărat de forţele
anglo-saxone e şi mai iluzorie, azi, decît era străpungerea forţelor anglo-franceze, de pe
Somme. Mijloacele Germaniei au crescut. Insă, în aceeaşi proporţie, s-a întins şi
războiul. Victoria la Vest însemna, în 1918, cucerirea Europei. Azi, însemnează
cucerirea lumii. Cine ar putea crede că lumea nu se va apăra tot atît de bine, cum s-a
apărat Europa?
De aceea, deslegarea pe care Germania o poate da problemelor şi stărilor răsăritene
prezintă azi, cel puţin, tot atît interes ca în 1918. „Făcînd ordine la Răsărit" - după cum
scrie Hoffmann -, ea poate nădăjdui să reziste mai bine şi mai multă vreme în Apus. Şi
se asigură, pentru cazul pc care trebuie să-l prevadă, că nu-i va fi dat să iasă
învingătoare pînă la capăt. Fiindcă dacă Germania îşi va slei puterile atacînd tot mai
mult şi tot mai zadarnic pe anglo-saxoni (a căror putinţă de a primi lovituri pare
nelimitată), primejdia pentru ea şi pentru întreaga Europă, din partea forţelor sovietice
care stau de veghe, de la Marea Baltică, pînă la Marea Neagră, e mult mai mare azi
decît acum douăzeci de ani.
O socoteală ca aceea pe care şi-o făcea Hoffmann cere însă nu numai spirit de
prevedere, dar şi un simţ al măsurii, de auto-moderaţie, pe care marii cuceritori nu le au
de obicei. Generalul îşi dădea seama că o acţiune, la Răsărit, punea Germania în faţa
unor probleme atît de întinse şi atît de însemnate încît „o victorie în stil mare (spre
Apus) nu ar mai fi fost cu putinţă". Aceasta este şi mai adevărat azi. O acţiune spre
Răsărit, cere forţe, timp, străduinţe de organizare şi de refacere,

care împiedică o victorie în stil mare, asupra lumii întregi. Nu e însă tocmai această
victorie, cît mai deplină, cît mai neţărmurită, ţelul pe care îl urmăreşte dictatorul
german, dacă nu are raţionamentul său de bărbat de stat, desigur însă cu puternicul lui
temperament revoluţionar? între un desnodămînt fericit, dar limitat, şi cu putinţa de a
învinge mai întîi pe un front, apoi pe celălalt, prezintă riscul de a pierde pe amîndouă.
Hitler va fi ademenit să aleagă calea din urmă şi să joace totul, pentru tot. Fiindcă
„ordinea nouă", pe care o năzuieşte, nu înseamnă ordine, ci izbîndă.
Hoffmann nu era un revoluţionar. îl interesau soluţiile „de ordine" şi „de echilibru", care
frămîntau gîndirea tuturor bărbaţilor de stat de * altădată, dornici să asigure o perioadă
de pace prelungită, după tulburările unui mare război.
Contele de Noailles, ambasador al Franţei pe lîngă împăratul Alexandru I1 după
războaiele napoleoniene, se întreţinea cu ţarul despre noua rînduire a continentului (15
decembrie 1816)2: „împăratul împărtăşeşte părerea mea că restabilirea ordinei în Europa
nu va fi desăvîrşită decît atunci cînd Franţa îşi va relua rangul şi va fi din nou o putere
independentă. Mi-am îngăduit atunci să arăt că nu văd decît două sisteme politice cu
putinţă, unul monstruos, care ar prevedea ocuparea tuturor statelor de către unul singur,
celălalt, admis pe vremuri de toată lumea şi întemeiat pe un echilibru de puteri egale.
Majestatea sa îmi pare că este pentru un al treilea sistem, şi anume acela al unei alianţe
generale (a marilor Puteri: Rusia, Anglia, Austria, Prusia plus Franţa) şi a unei garanţii
mutuale între aceste state. împăratul s-ar gîndi, deci, că la o anumită epocă, să poată
intra şi Franţa în alianţa celor patru puteri.
O sută de ani mai tîrziu, generalul Hoffmann iscodea planuri asemănătoare celor ale
ţarului Alexandru. Ideea sa de a restabili ordinea în Rusia pentru a înlesni astfel
încheierea marelui război, s-a cristalizat după război într-un complex sistem politic de
pace şi de „ordine nouă", pe care l-a expus în 1922, într-un memoriu scurt şi sugestiv, şi
care a avut oarecare răsunet.
Nu este lipsit de interes să ne amintim, în aceste zile, de Memoriul lui Hoffmann. El ar
putea fi subscris aici de mareşalul Pétain sau de

Note:
1 Alexandru 1 (¡777-1825), împăiat al Rusiei (1801-1825). A acţionat în 1914 pentru restaurarea
în Franţa a dinastiei Bourbon; în 1815 el a semnat tratatul „Sfintei Alianţe"
2 ..Rapports des Ambassadeurs de France". „Raports du C-te de Noailles, 1816-1818. Archives
du Ministère des Affaires Etrangères", Paris; însemnarea de la 15 decembrie 1816.

ingeniosul meu coleg Bergery, urmaşul contelui de Noailles, ca ambasador al unei

Frante învinse în capitala imperiului rusesc. (Deşi Bergery, prea modern pentru a se
mulţumi cu un regim de echilibru static, ar căuta să-i adaoge şi anumite elemente mai
dinamice. Sistemul de cola-borare însă - fără hegemonia nimănui - pe care l-a expus lui
Kalinin se aseamănă, în parte, cu asociaţia dintre marile puteri la care se gîndea ţarul, şi
pe care o propunea, după un secol, generalul german).
Sistemul lui Hoffmann cuprindea „două operaţii" şi anume: operaţia I-a, Asocierea
Marilor Puteri Europene. (E interesant că generalul, încă sub impresia înfrîngerii
militare, nu vorbeşte decît de Anglia, de Franţa şi de Germania, şi uită marea Putere,
Italia, viitoarea parteneră de Axă); operaţia Il-a: liberarea Rusiei.
în ce priveşte prima operaţie, generalul care îşi aminteşte că Bis-mark nu a urmărit
niciodată hegemonia asupra popoarelor europene, propune o strînsă cooperaţie
economică între marile puteri, pe temeiul interdependenţelor economice, şi sprijinită pe
o alianţă politică. Nu cere, pentru Germania, decît un regim de egalitate desăvîrşită şi
respectarea demnităţii ei naţionale. Operaţia a doua, militar' şi politică, trebuie să
integreze Rusia în Europa. Bolşevismul loveşte continentul european de cea mai întinsă
piaţă de desfacere şi de consumaţie şi împiedică, astfel, refacerea şi normalizarea vieţii
şi a raporturilor economice în lume. Bolşevismul stă la pîndă, gata să se folosească de
orice slăbiciune, şi să pătrundă acolo unde ordinea este în primejdie. Duşmanul de
căpetenie al bolşevismului, după părerea lui Hoffmann, este imperiul britanic,
apărătorul ordinei în lume: „Agitaţia Moscovei împotriva Angliei c „Kinderleicht"
/uşuratică, copilăroasă/. Neîngrădită prin nici o consideraţie morală sau etică. Moscova
făgăduieşte fiecăruia dintre sutele de popoare dependente de Anglia, ceea ce doreşte.
Inamicul vostru este numai Anglia. Liberaţi-vă de ea şi veţi dobîndi tot ce năzuieşte
inima voastră." (Ce bine şi-a însuşit aceste metode propaganda lui Goebbels1, lipsită şi
ca de scrupule şi de morală, după ce Hitler, urmînd pilda Moscovei, şi-a ales imperiul
britanic - apărătorul ordinei în lume - drept duşmanul său de căpetenie).
Cine poate spune întrucît planul generalului de a strìnge Puterile europene laolaltă,
îndreptîndu-se spre o luptă şi o muncă solidară pentru refacerea Rusiei, ar fi putut da
roade bune şi asigura pacea europeană? Este greu de a îndrepta soarta unei ţări, din
afară, înlăuntru, după cum e

Note:
1 Joseph Goe7)/;c/.v (1897-1945), om politic german, unul dintre principalii colaboratori ai lui
Hitler. ministru al propagandei şi informaţiilor (1933-1945); în 1944 a proclamat războiul
total. S-a sinucis la I mai 1945.

greu de a înăbuşi, prin operaţii militare şi socoteli economice, ideile, chiar cele mai
greşite, atîta vreme cît clocotesc încă în conştiinţa unui popor.
(Stalin e pe cale să lichideze bolşevismul, mai desăvîrşit şi mai radical decît ar fi putut
s-o facă cel mai iscusit strateg militar.)
E interesant însă de a vedea cum gîndirea politică germană trece de la o extremă la alta:
de la hegemonie, la colaborare; de la victorie „în stil mare", la un fel de Slînta Alianţă;
de la distrugerea Apusului, la reorganizarea Răsăritului, dc la triumful barbariei, la
salvarea civilizaţiei; căutînd la stînga sau la dreapta, la Est sau la Vest, să înlocuiască un
echilibru nesuferit, prin isprăvile pornirilor ei neastîmpăratc.
Conservatorul .Hoffmann, bărbat de luptă şi de acţiune, avea un prieten filozof şi
doctrinar politic, pe Haushoffer, care la rîndul său, avea un discipol, pe Rudolf Hess .
Este, oare, numai o întîmplare că, în timp Hitler se năpăstueşte cu loviturile sale cele
mai grele împotriva imperiului britanic, copilul lui dc suflet, Rudolf Hess, coboară ca un
porumbel, cu ramura de măslin în mînă, pe plaiurile Vlarii Britanii?
în aceste zile, cînd soarta Europei - prăbuşirea sau mîntuirea continentului nostru -
atîrnă de putinţa de a se potoli, a lui Hitler, îmi revin în minte declaraţiile pe care
Führend mi le-a făcut, la Berlin, în ziua de 19 aprilie 1939, prin care răsuna, ca un leit-
motiv, cuvîntul de „îngrădire" (Einschränkung).
Am însemnat într-un memoriu, aflat la Ministerul nostru de Externe, toate amănuntele
acestei întîlniri, căreia îi datorez unele dintre cele mai puternice impresii ale vieţii mele.
Hitler s-a folosit de împrejurarea că, de la Berlin plecam, prin Bruxelles, la Londra şi la
Paris - unde aveam prilejul să relatez cuvintele sale în cercurile politice conducătoare -
ca să-mi lămurească principiile sale de pace şi pregătirile sale de război. Ascultînd cu
încordare dramatica expunere de fapte, prin care răsuna bubuitul prevestitor al luptei
nimicitoare de azi, simţeam întreg adevărul cuvintelor cronicarului Miron Costin că
bărbatul, chiar cel mai puternic şi mai de-sine-stătător, nu e stăpîn pe vremi, ci stă, biet
om, cu hotărîrile şi cu patimile, cu pornirile şi cu

Note:
1 Hess Rudolf(1894-J988), general locotenent, locţiitor al lui Hitler. în 1941 în mod misterios a
ajuns în Marea Britanic. A fost judecat şi condamnat pe viaţă de Tribunalul Internaţional de la
Niirenbergîn 1946.

slăbiciunile lui, sub porunca vremilor. „Cînd potolii şi reţinut, cu glas domol şi grav,
cînd năvalnic şi ameninţător, tremurînd de -o mînie lăuntrică, Fuhrerul a desfăşurat, în
faţa noastră (erau de faţă Ribbentrop, IMeissner şi Radu Cruţescu), toată gama
uimitoarelor lui resurse oratorice, păstrînd totuşi, în orice clipă, o anumită simplicitate
care îl apropie de interlocutorii săi şi dă tuturor cuvintelor sale un caracter de omenie şi
de pătrunzătoare convingere".
Fără voie, mi-am amintit de faimoasa scenă în care Napoleon a căutat să convingă, să
ademenească, să terorizeze, rînd pe rînd, pe papa Sixtus, care i-a răspuns numai prin
două cuvinte, mai mult gîndite, desigur, decît rostite: „Comediante, Tragediante!". Este,
într-adevăr, cînd o comedie, cînd o tragedie pe care acest om, înzestrat cu un puternic
temperament dramatic, o joacă pe scena istoriei, cu soarta popoarelor şi cu soarta lumii.
„Lupta împotriva tratatului de la Versailles, este lupta vieţii mele" -îmi spune Hitler.
„Pînă azi, am învins pe toată lumea. îmi mai rămîn cîteva bătălii de cîştigat. Le voi
cîştiga. Nu lupt împotriva intereselor nici unui popor. Lupt pentru dreptatea cauzei
Germaniei. De aceea am ştiut să îngrădesc, în mod precis, pretenţiile şi pornirile mele.
Le-am îngrădit faţă de Anglia cu care am.încheiat un acord naval. Le-am îngrădit faţă de
Franţa, căreia i-am recunoscut frontierele de azi, renunţînd în mod definitiv, la Alsacia
şi Lorena. E un gest dureros pe care numai eu îl puteam face. L-am făcut fără nici o
rezervă mintală. împreună cu mine, întregul popor german şi opinia publică, şi presa, şi
tineretul, au renunţat leal, şi cu desăvîrşire, la aceste provincii, pentru care Franţa şi
Germania s-au bătut veacuri de-a rîndul.
Ne-am îngrădit pretenţiile faţă de Italia, renunţînd la germanii din Tirol. Mi-am dat
seama că, dacă ne-am bate pentru toţi germanii răspîndiţi în lume, fie în Italia, fie în
Iugoslavia, fie în România, ar trebui să ducem război după război. Eu vreau însă pace.
în luptele pe care le-am dus şi le-am cîştigat, nu a curs nici o picătură de sînge.
Ne-am îngrădit pretenţiile faţă de Iugoslavia, cu care vrem să păstrăm, de-a lungul
hotarului de azi, cele mai prieteneşti raporturi. Aceeaşi atitudine precisă o am faţă de
Ungaria. înţeleg să respect hotarele Olandei, ale Belgiei şi ale Elveţiei. Ni se atribuie
planul absurd de a cuceri aceste ţări mici, spre a lărgi frontul de bătălie, într-un eventual
război, sau pentru a cuceri coloniile lor. Nu vrem coloniile altora. Vrem numai coloniile
noastre şi vom isprăvi prin a le avea.

în ce priveşte frontul de luptă nu avem nici un interes să-l lărgim. Dimpotrivă. Vom
concentra toate energiile noastre acolo unde trebuie. Nu există sistem de apărare peste
care să nu se poată trece, cu mijloacele militare de azi. Ne-am îngrădit, în sfîrşit, faţă de
Polonia încheind, cu mareşalul Pilsudski1, un tratat de prietenie, pe care l-am semnat
leal, deşi statornicea unele stări ce tăiau în două trupul ţării. Sîntem gata, de asemenea,
să declarăm că nu avem nici o pretenţie de ordin politic sau teritorial, împotriva ţărilor
din Sud-Estul european, cu care dorim să trăim în cea mai deplină înţelegere. Am întins
Reichul german în limitele lui fireşti, cuprinzînd şi Boemia în aceste limite, nu din
plăcerea de a cuceri, ci din nevoia de a nu avea înfipt în trupul Reichului un stat străin şi
ostil".
Iată însă că, după aceste declaraţii, făcute pe un ton potolit şi cu vădită mulţumire de a
se înfăţişa în ipostaza unui om atît de cuminte, atît de modest, atît de dezinteresat,
Fuhrerul îşi dă arama pe faţă, denunţînd primejdia britanică. Vocea i se umflă. Privirea i
se aprinde. Gîndirea îi scapă de sub îngrădirile ce îşi impusese. Conflictul cu Anglia este
grija de căpetenie a Germaniei. Supărarea lui Hitler împotriva Angliei e mare şi se
exprimă prin cuvinte tari şi ameninţătoare: „Anglia nu ne înţelege; şi în loc să ajungă,
cu noi, la o învoială, ne urmăreşte pretutindeni, şi se străduieşte să ne taie calea. Nu
acceptă puterea noastră politică. Se opune dezvoltării noastre economice. Ne urmăreşte
peste tot cu gînduri ostile, întreţine împotriva noastră o campanie de ură. Ce vrem noi?
Coloniile noastre, de care avem nevoie, şi care sînt necesare vieţii economice germane
şi sentimentului nostru de onoare şi de putere! Şi mai vrem ca, aşa cum sîntem gata să
respectăm imperiul britanic, Anglia să ne respecte, la rîndul ei, sfera noastră de interese
în care sîntem siliţi să muncim pentru viaţa noastră de toate zilele". Am însoţit această
declaraţie de următoarea însemnare: „Felul cum Hitler expune problema engleză
dovedeşte că, în ciuda furiei sale de azi - care ar putea duce, de altfel, la un conflict - a
păstrat gîndul că încă mai este cu putinţă o împărţire a zonelor de influenţă în lume, cu
Marea Britanie". Este vechea idee germană care exprimă necumpătata poftă de întindere
şi de stăpînire a unui neam puternic, ajuns cel din urmă la împărţirea lumii, şi care nu se
mulţumeşte cu partea rezervată de Dumnezeu nemţilor - ideea pe care împăratul

Note:
1 Josef Pilsudski (1867-1935), mareşal şi om politic polonez. Lider al Partidului socialist
polonez, Şef al statului din 1918. în 1926 a instaurat un regim de dictatură.
Wilhelm o împărtăşise, pe vremuri, bătrînului Chamberlain şi apoi regelui Eduard',
îndemnîndu-i, cu o mişcătoare nevinovăţie: Hai, să împărţim lumea!
Mult îngrăditul Hitler are şi el o ieşire, pe unde gîndirea lui se avîntâ în zona ei de
influenţă, în spaţiul ei vital, adică în infinit. îngrădirile vremelnice pe care şi Ie impune,
de o parte şi de alta, îngăduiesc pornirii sale să răzbată cu atît mai multă putere în
direcţia pe care şi-o alege.
Cînd a pătruns în România, Hitler s-a îngrădit faţă de Austria. Cînd a intrat în Viena, el
s-a îngrădit faţă de Cehoslovacia. Cînd a cerut pe sudeţi, a garantat pe cehi. Cînd a
năvălit la Praga, el a dat Poloniei o parte din fosta republică a Cehoslovaciei, şi o altă
parte Ungariei, ştiind că, poate peste puţin va avea toată Polonia şi Ungaria toată.
Nouă, nu ne-a cerut nimic altceva decît Basarabia, cu care el a plătit o poliţă pe care o
avea la ruşi; apoi ne-a cerut Ardealul, pentru a-l stăpîni prin unguri, petrolul, pîinea,
dreptul de trecere spre Răsărit, dreptul de a se aşeza în România şi de a se întinde în
ţară, dreptul nostru de a fi români şi de a fi aşa cum am fost.
în ziua răfuielii generale, îngrădirile Fuhrerului cad ca atîtea zăgazuri neputincioase, în
faţa revărsării apelor mari şi astfel potopul trece peste Belgia, peste Olanda, peste
Polonia, peste Iugoslavia, peste Franţa, peste Balcani, ca şi cum niciodată gîndirea lui
Hitler nu s-?' fi oprit pe pragul acestor ţări.
Pornirea lui deslănţuită îşi urmăreşte ţelurile tot mai întinse, tot mai depărtate, cu o
voinţă pătimaşă de a învinge cele mai uimitoare greutăţi şi fără a da înapoi, în faţa
primejdiei întrevăzute şi a celor mai catastrofale prăbuşiri.
Cu o voce de profet, Hitler mi-a descris perspectivele apocaliptice ale războiului cc avea
să vie: „Dacă Anglia vrea războiul, îl va avea. Nu va fi un război general, aşa cum îl
doreşte, fiindcă o jumătate din lume e cu noi. Dar va fi un război nimicitor, cum nu şi-l
închipuie. Vom lupta cu alte mijloace decît acelea din ,¿914. Vom lupta fără
menajamente şi fără nici o reţinere, pînă la capăt. Niciodată nu am reprezentat o forţă
atît de mare ca azi. La puterea noastră militară, se adaugă ştiinţa inginerilor şi a
chimiştilor noştri. Lumea va fi uimită de

Note:
1 Wilhelm al ll-lea, rege al /'rusiei si impurul al Germaniei (1888-1918). A avui un rol principal
in declanşarea primului răzhoi mondial. A fost răslunat de revoluţia din noiembrie 1918, cînd a
abdicat, apoi a fugit în Olanda.
2 Jascph Chamberlain (1836-1914), tatăl lui Austen şi al lui Neville.
3 EJuunlul VH-lea, rege al Marii Britanii (1901- 1910).

invenţiile noastre, puse în slujba războiului. Ştiu însă că nici o aviaţie clin lume nu se
poate măsura cu aviaţia noastră. Vor dispărea cu desăvîrşire oraşele inamice".
Hitler întrerupse o clipă'acest plan de nimicire pe care îl expune cu gesturi şi cu priviri
înfricoşătoare, pentru a se întreba, cu glas mai potrivit: „Şi cui ar sluji acest prăpăd?
Numai Moscovei, care şi-ar putea întinde bolşevismul peste ruinele Europei, sub care
vor zăcea învingătorii şi învinşii".
Din acest prevederi întunecate, unele s-au împlinit. Altele sînt pe cale de împlinire.
Viziunea lui profetică nu a oprit pe Hitler pe pragul catastrofei. L-a îndemnat cel mult să
cerceteze toate datele problemei.
Declaraţiile pe care mi le-a făcut, la 19 aprilie, au cuprins cele din urmă cuvinte, rostite
împotriva vechiului său duşman, bolşevismul. După cîteva zile - la sfîrşitul lunii aprilie
- el a ţinut un mare discurs, răspunzînd preşedintelui Roosevelt, cînd a dezvoltat pe larg
problema Danzigului. Darea de seamă a acestei cuvîntări mi-a sosit la Paris. Am căutat
zadarnic, împreună cu conducătorii de la Quai d'Orsay pe care îi vizitam, obişnuitele
diatribe împotriva Moscovei. Lipseau.
încă din zilele acelea, hotărîrea lui Hitler era luată: nu va intra în război decît cu spatele
acoperit. Avînd de ales între Apus şi Răsărit, între Europa şi Asia, Fiihrerul era hotărît să
înfrunte lumea veche, cu spatele sprijinit pe revoluţie.
Duminică, 1 iunie
Iarna ne însoţeşte dincolo de luna mai. Copacii nu au înfrunzit încă. Natura leneşă şi
amorţită nu se hotărăşte să se trezească la o viaţă nouă. Se mişcă fără grabă, anevoios,
cum se mişcă toate în această ţară fără Dumnezeu. Intrăm în vară pe vreme de ploaie
rece şi de vînt, cu inima în dinţi. încercăm totuşi să facem o plimbare în afară de oraş.
Ducem pe d. şi d-na Bergery la Arhanghelskioi, frumoasa fostă proprietate a prinţului
Iusupov şi ne folosim apoi de o rază de soare pentru a face cîţiva paşi prin pădure.
Bergery discută politică. Doamna Bergery descoperă flori sub frunzişul veşted din anii
trecuţi. Luăm ceaiul pe canalul Volga.
Luni, 2 iunie
La o petrecere oferită de P.P. pentru Axă, Ninikov îmi spune că
Antonescu pregăteşte un nou guvern. Ar fi vorba de Mihalache , George Brătianu.
Nume vechi, dar nu învechite, ar da girul lor noului curs, contribuind la deplina
lichidare a gardismului (mişcării legionare). (Bergery îmi spusese, ieri, că ştie, din
Bucureşti, că Antonescu se zbate, dar pînă acum fără succes, ca să-şi consolideze
regimul. Eu nu ştiu nimic şi această ignoranţă e insuportabilă.)
Ce se întîmplă cu Banatul iugoslav? mă întreabă Novikov. (E o problemă care
interesează cercurile sovietice. întrebarea asta mi-a fost pusă de mai multe ori.)
Examinăm împreună ipoteza unui schimb maghiaro-român de teritoriu (adică: Banatul
iugoslav, pentru unguri, în schimbul Clujului şi a Someşului), care ne-ar îngădui să
rotunjim hotarul nostru transilvan, tras atît de absurd, la Viena .
Ar fi bine, îmi spune Novikov, să tăiaţi degetul acela care arată spre petrolul românesc
şi spre Gurile Dunării!
Rusul se plînge că unele ziare româneşti duc o campanie pătimaşă împotriva Uniunii
Sovietice. (Raza? Ziarul Basarabiei?)
La rîndul meu, mă plîng că guvernul sovietic nu se arată mai înţelegător în chestia liniei
de demarcaţie. Ridic din nou problema Herţei.
Ce înseamnă un petic de pămînt?, spune rusul.
Pentru URSS nimic. Pentru România,, ceva mai mult: un colţ de ţară şi de istorie.
Pentru Grigore Gafencu, foarte mult: putinţa de a convinge pe români despre bunele şi
cinstitele intenţii ale ruşilor şi despre folosul unei destinderi şi al unei înţelegeri.
Schulenburg vorbeşte de pace. E convins că ar fi cu putinţă, în condiţii mulţumitoare
pentru toată lumea, dacă englezii s-ar arăta ceva mai înţelegători. Toţi nemţii, diplomaţi
şi ziarişti vorbesc de Europa. E reacţiunea firească împotriva ameninţărilor americane.
Se dezvoltă la noi, în presă şi în cercurile politice, curente tot mai europene - mă asigură
Pourtzgen. Mascia ştie că unul dintre şefii serviciilor de aprovizionare ale armatei roşii
a plecat la Berlin pentru a face o mare comandă de praf de puşcă. Este semnul că
războiul dintre Axă şi URSS nu bate la uşă.

Note:
1 Ion Mihalache (1882-1965), om politic. Fost ministru în mai multe rînduri: agricultură şi
domenii (decembrie 1919-martie 1920, noiembrie 1928-octombrie 1930), interne (octombrie
1930-martie 1931, august 1932-ianuarie 1933). Preşedinte al P.N.Ţ (1933-1937). î n 1947 a fost
arestat, judecat şi închis. A fost eliberat în 1954 cu sănătatea zdruncinată.
2 Este vorba de dictatul fascist de la Viena, impus României de Germania, Italia şi Ungaria, la
30 august 1940, prin care 43 500 km^ şi o populaţie de peste 2 600 000 locuitori, majoritatea
români, au intrat sub asuprire horthystă.
3 Luciano Mascia, diplomat italian acreditat la Moscova.
Tot Mascia mai ştie că Cordell Huli ar fi spus ambasadorului italian la Washington că
intrarea Statelor Unite în război este o chestiune de zile.
Cum? Tocmai acum, la sfîrşitul operaţiilor? ar fi exclamat italianul.
Ce-are-a-face!, a răspuns americanul. Nu e prea tîrziu. Războiul va mai ţine zece ani.
Marţi, 3 iunie
Ninge. Ne-am deşteptat azi dimineaţă cu un strat de zăpadă pe acoperişuri.
Două operaţii militare sînt definitiv lichidate: 1. nemţii sînt stăpînii insulei Creta.
Luptele au încetat. Isprava nemaipomenită de a fi cucerită
0 insulă, pe calea văzduhului, le-a reuşit. Victoria a fost, pare-se, foarte scump plătită.
Dar face.
2. Englezii au încheiat pacea cu Irakul. Luptele au încetat. Rebelii politici şi militari au
fugit în Persia. (Saed e încîntat. Se temea că Iranul ar fi putut fi atras în vîltoare. îmi
istorisea despre englezi, ieri seară -între două dansuri - că „faptul de a-şi fi consolidat
poziţiile în Asia Mică şi în Golful Persic, este o binefacere pentru întreg Orientul
Apropiat. Beneficiarii unei prăbuşiri britanice nu ar fi germanii, ci ruşii. Acum, numai
de s-ar încheia mai repede pacea anglo-germană!".)
Se lichidează azi două legaţii prietene.
Gavrilovici a plecat la prînz spre Ankara. N-a fost însoţit la gară decît de puţină lume.
Se izolează în timpul din urmă, trăia departe de colegii săi şi în singurătate pierdut în
gîndurile sale negre. Emoţiile prin care a trecut, în lunile din urmă, acţiunea însemnată
pe care a dus-o în răzvrătirea ţării sale, succesele sale diplomatice, urmate de jalnica
prăbuşire a Iugoslaviei, îmbrăţişarea sa cu Stalin, urmată de concedierea sa din URSS,
şirul de întîmplări dramatice de care au fost legate speranţele, apoi desnădejdea sa, care
a ilustrat activitatea sa zbuciumată de diplomat şi politician, zelos şi imprudent, au
contribuit să întunece şi mai mult firea sa bănuitoare şi posomorită. Cu toată prietenia
pe care i-am arătat-o, în orice împrejurare, fără a ţine seama de poruncile trecătoare ale
politicii sale, ţării şi legaţiei sale, el nu a găsit de cuviinţă să-şi ia rămas bun de la mine.
Plecarea belgienilor - Guy şi Yvonne Heyndrickx - a fost în schimb prilejul unei
mişcătoare manifestaţii de prietenie şi de solidaritate a
Note:
1 Cordell Huli (1871-1955), om politic american, secretar al Departamentului de Stat al SUA
(1933-1944); Premiul Nobel pentru pace în 1945. •

corpului diplomatic, pe care necazuri şi petreceri trăite împreună îl unesc atît de strîns în
tabăra de concentrare, Moscova.
La gară, unde prietenii noştri s-au suit în trenul transiberian, se întruniseră toţi şefii de
misiune, cu familiile şi colaboratorii lor (în afară de Axă, de unguri şi de bulgari),
pentru a-şi lua, cu inima îndurerată, rămas bun de la distinsul şi blîndul lor coleg, de la
soţia sa, plină de farmec, care pleacă într-un lung exil. E ceva ciudat şi tulburător în
aceste despărţiri moscovite: cei care pleacă plîng legăturile sufleteşti şi deprinderile
dragi, pe care le lăsa în urma lor, în închisoarea de lux a vieţii diplomatice, din URSS -
iar cei ce rămîn simt cum creşte singurătatea lor în această închisoare, printre gratiile
căreia au scăpat pentru a se pierde în nesiguranţă şi în necunoscut tovarăşi buni de viaţă
grea.
Un vînt aprig, încărcat cu ploaie şi ninsoare, tulbură şi mai mult aceste clipe dureroase.
Nici un sovietic nu a găsit de cuviinţă să se afle la gară. Heyndrickx a stat şase ani, la
început consilier, apoi ministru la Moscova.
Luptele pe insula Creta nu încetaseră încă, şi legaţia Greciei a şi primit avizul
„Narkomindelului", că nu mai are ce căuta în URSS. Lipsa de demnitate şi de cel mai
elementar simţ de ospitalitate al marei Puteri sovietice faţă de micile popoare care luptă
pentru libertatea lor întrece orice închipuire. Pierdem din nou doi prieteni.
Hitler a întîlnit pe Mussolini. Ce va ieşi din această consfătuire? O propunere de pace?
Un plan european? Continentul este cucerit, ocupat, „curăţat". Nu mai rămîne de cucerit
decît lumea - patru continente
- şi cam tot atîtea oceane. Anglia mai ţine. America intră în horă. Rusia stă la pîndă.
Operaţiile militare nu mai slujesc la nimic. Ele pot adăuga, cel mult, una sau două
victorii noi în angrenajul victoriilor care duc la prăbuşire. („Vom lupta pînă la moarte",
se spune de pe acum la Viena.) E nevoie, cît mai degrabă, de o victorie politică. Ceasul
„Europei" a bătut. Cine îl pierde, pierde şi Europa.
Masă mare la ambasada Statelor Unite, în cinstea lui Bergery. Doi sovietici: Lacovski şi
Berkov, patru ambasadori: persanul, afganul, japonezul şi oaspetele de onoare, doi
miniştri, succesorul şi eu. După masă
- şi după obişnuitul film american -, diplomaţii se strîng la taifas. Bergery se plînge
colegilor săi că nu are cu cine sta de vorbă, la Kremlin şi la Nar-komindel. Demnitarii
sovietici sînt mulţi: ascultă, dar nu răspund. Este un fel nesuferit de a înţelege
totalitarismul. Nemţii sînt şi ei totalitari, dar nu refuză să discute, dimpotrivă, sînt
dornici să schimbăm cîte o idee.

Ambasadorii asiatici urmăresc cu o mulţumire de abia tăinuită mărturisirile noului venit.

Ochii de jăratic ai afganului, Soultan Ahmed Khan, aruncă scîntei. înţeleptul Mahomed
Saed îşi scarpină nasul, zîmbind. Rînjetul de veselie care zbîrceşte faţa micului general
Yoshituga Tatekava, acoperă sub cute de grăsime flacăra privirii sale.
Afganul se hotărăşte, în sfîrşit, să dea reprezentantului guvernului de la Vichy o lecţie
de diplomaţie orientală: „Desamăgirile d-tale ne sînt cunoscute. Nu eşti nici cel dintîi,
nici cel din urmă ambasador care vine la Moscova, dornic dc a face ceva şi a sta de
vorbă cu cineva. Aici însă, nu se vorbeşte şi nu se ascultă. Cel mai iscusit diplomat este
acela care ştie să se îngrădească îndeajuns, ca, prin activitatea sa, să nu strice raporturile
sale cu URSS. Toţi cei care au venit aici, cu o falcă în cer şi alta în pămînt, s-au izbit de
uşi închise, s-au supărat pe gazde, s-au îndoit apoi de ei înşişi, şi în sfîrşit, s-au
resemnat".
Aşa e, aşa e, aprobă cu însufleţire Tatekava.
Afganul profită de această întrerupere pentru a se lega de japonezi.
- îl vezi pe d. general Tatekava. De ce crezi că au semnat un pact de neutralitate cu el?
De dragul lui? Nu! de dragul şi pentru interesele lor, cînd le convine, vorbesc, ascultă şi
iscălesc. Cînd nu le convine, sau nu le pasă, nu-i găseşti nicăieri.
- Aşa e, aşa e, aprobă cu tot mai mare plăcere Tatekava. S-au temut de presiunea
germană şi au iscălit cu noi. Dar cine-i crede?
Soultan Ahmed Kahn e în vorbă. îşi continuă lecţia: „Vorbeai de totalitarism bolşevic.
Ştii ce e bolşevismul? Rusul urmăreşte un ideal, o stea seînteietore de pe cer. Cu ochii
pierduţi în zări, înaintează pe un drum greu, plin de gropi şi de prăpăstii. Ca să nu cadă
în ele, ar trebui prin muncă, ştiinţă, străduinţe conştiincioase să umple golurile şi să
netezească drumul. Nu vrea însă să coboare ochii din cer, nici să se cîrmească de prisos.
Astupă gropile cu tot ce are mai puţin preţ în uriaşa împărţire: cu vieţi şi suflete
omeneşti. De-a lungul drumului ce duce spre un ideal pierdut în nori, cîrmesc pe şanţuri
sute dc mii de victime şi putrezesc milioane de cadavre".
Bergery ascultă cu uimire. Apoi mă întreabă dacă o asemenea atitudine a Rusiei nu are
cumva „un nouveau renvei>ement des alliances"? (Ideea schimbărilor de alianţe îl
urmăreşte).
Ar cere, poate, - dacă lumea ar fi cuminte şi Rusia nebună. Se întîmplă însă tocmai pe
dos: Rusia e cuminte şi lumea din ce în ce mai nebună.
Mă desprind cu greu din acest careu de ambasadori, pentru a însoţi la gară pe consilierii
legaţiei iugoslave, prietenii noştri Vladislav şi Leila Markovic, care pleacă la
Stochkolm.

Miercuri, 4 iunie
D.N.B. anunţă ca un simplu fapt divers, moartea „fostului împărat Wilhelm al II-lea". E
o umbră care dispare. Peste amintirea înfrîngerilor trecute se întinde lumina
strălucitoare a războinicilor de azi. Germania victorioasă se grăbeşte să uite. Ea uită
războiul cel din urmă. Şi uită prea lesne că războiul de azi nu a luat încă sfîrşit.
Plecările diplomatice se ţin lanţ. Dimineaţa, a plecat Paasikivi; seara, slovacul Tisso.
Am fost la gară pentru a lua rămas bun de la colegul cu o voce de bariton. Părintele
Brown, preotul bisericii catolice, nemîngîiat de plecarea cîntăreţului credincios, care
împreună cu Yvonne Hayndrickx sprijinea slujba de duminică dimineaţă cu vocea sa
plăcută, m-a întrebat dacă n-aş fi cumva dispuns să cînt în locul lui? - Vai, părinte? am
şi aşa destule păcate pe conştiinţă. Notele mele false m-ar îndepărta şi mai mult de rai!
Axa, mulţumită că poate şi ea, în sfîrşit, însoţi pe cineva la gară, e reprezentată prin
stăpîni, vasali şi ziarişti. Sovieticii au delegat pe Barkov. în timp ce reprezentanţii unor
ţări vechi şi eroice părăsesc Moscova, ca nişte anonimi, în timp ce ministrul Iugoslaviei,
pînă ieri frate, prieten, aproape aliat, se stecoară pe uşă dosnică - sovieticii dau toate
onorurile cuvenite reprezentantului unei ţărişoare ocupată şi stăpînită de nemţi, care s-a
rupt prin trădare din trupul ciopîrţit al unui fost aliat. Mîine cine ştie, Barkov va primi la
gară pe ministrul Croaţiei? Deocamdată, îl aud cum şopteşte la urechea contelui
Schulenburg, fără să-şi dea seama de prezenţa mea apropiată: „Diamantopulos îşi face
pregătirile de plecare". Complicitate sau exces de curtenie? Ambasadorul mă zăreşte şi
îmi arată multă amabilitate. Se întreabă desigur dacă am auzit. Cînd trenul porneşte,
Rosso are un fior de nerăbdare: „Cînd va veni oare şi rîndul meu?"... E sătul, se vede, de
politica „realistă" şi de ploaia care cade neîncetat.
Joi, 5 iunie
Europa? O alcătuire totalitară impusă de sus în jos? Un „Fuhrer comun", simbol şi
întruchipare a ideii europene, cum e azi întruchipare şi simbol al ideii germane. Şeful ar
avea, în fiecare ţară, oamenii săi, partidul său. Unitatea europeană: identitatea persoanei
şefului, înrudirea de ideologie şi de metode, dintre partidele conducătoare. Principiul de
cîrmuire „viu" şi „dinamic". O singură armată = arm.ata Fuhrerului. O singură
constituţie: înţelepciunea Fuhrerului. O or-116 ganizare financiară şi economică unitară.
E Europa pregătită pentru o asemenea „soluţie"? A izbutit Hitler să distrugă
particularismele Europei cum a distrus particularismele germane? Poate reprezenta
ideologia totalitară un principiu politic serios şi constructiv în toate ţările? Poate avea
revoluţia nazistă un erou înviorător în toate sufletele europene?

Dacă nu, Europa totalitară nu poatejua fiinţă. Trecutul va ucide prezentul. Alcătuirea
arbitrară se va prăbuşi sub loviturile din afară şi răzvrătirile dinăuntru. Atunci? Un stat
federativ, pe temeiul unei ordine de drept, cu o capitală comună. (Viena de pildă, în
cuprinsul unui canton European = Austria), cu organe executive şi informative comune
(armată, finanţe, diplomaţie) şi cu state autonome, liber unite între ele şi cîrmuite fiecare
după principiile sale politice şi tradiţiile sale istorice. Poate o asemenea alcătuire - care
nu exclude rolul îndrumător al puterilor învingătoare de azi, să se potrivească, cu
metodele şi spiritul dominator al nazismului şi fascismului? Poate să nască pe ruinele
lumii vechi, ideea comunităţii europene şi a unei grupări voită şi liber consimţită? Pot
oare poftele şi năzuinţele europene ale poporului german, astfel cum au fost auzite prin
revoluţia nazistă şi prin victoriile militare să se împace cu ideea unei Europe unite care
îşi salvase civilizaţia bizuită pe măsură, pe echilibru, pe justiţie?
Audienţă la Vîşinski. Comisarul e bine dispus, expeditiv şi precis ca totdeauna, mai
amabil ca niciodată. Vorbim de repatrieri. Atît de înceată maşină administrativă
sovietică începe să se mişte: în luna aceasta, au fost repatriaţi o mie de persoane. (Sînt
mulţumit. Mă întreb însă ce s-ar întîmpla dacă Sovietele ne-ar restitui cei patruzeci de
mii de oameni reclamaţi de noi, împingînd aceste mase, în ţara noastră înfometată de
nemţi?). Vorbim apoi de schimbul de deţinuţi politici. Cer şi ofer Ana Pauker1 contra lui
Moş Ion Codreanu2. Vîşinski îmi mai cere cîţiva străini: „Cred că nu te vei împotrivi,
dacă îţi cerem şi doi-trei nemţi". Comisarul zîmbeşte. Novikov rîde. Nuanţa axofiliei
mele pare bine cunoscută. Nici un cuvînt despre linia de demarcaţiune. Răsuflu uşurat.
Note:
1 Ana Pauker (1894-1960), lider al mişcării comuniste, studii de medicină la Ziirich, în Elveţia.
A trăit în emigraţie; în 1935 s-a întors în România, unde este arestată, judecată şi condamnată
la închisoare. în iunie 1943 a semnat în numele PCR autodizolvarea Cominternului. După
efectuarea schimbului de deţinuţi politici, s-a întors în România în septembrie 1944. între
1947-1952 a fost ministru al afacerilor externe al României.
2 Moş Ion Codreanu, agricultor, debutat în 1918 în „Sfatul Ţării" din Basarabia. Delegat al
ţăranilor din Basarabia la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919- 1920. A fost m«mbru
marcant al Partidului Ţărănesc Radical.

Vineri, 6 iunie
Spuneam că nemţii au nevoie de o victorie politică. O caută la Vichy. Aportul
„colaborării" franceze le poate fi de mare folos pentru organizarea Europei şi pentru
dezarmarea forţelor de luptă şi de rezistenţă anglo-saxonă. Hitler va putea deci oferi
francezilor „ceva" mai mult. Şi Petain va putea găsi ceva mai multe scuze faţă de
conştiinţa sa - că de o opinie publică franceză nu mai poate fi vorba -, pentru a urma
sfaturile lui Darlan. (întrevederea Hitler-Mussolini poate să fi avut tocmai acest rost de a
hotărî condiţiile „integrării" Franţei în Europa axistă?).
Mă tem că Darlan, care e nu numai un apucat, un anglofob pătimaş, un ambiţios, dar şi
un prost (toate declaraţiile şi discursurile sale o dovedesc), se va folosi de împrejurări
pentru a întări cauza sa politică şi poziţiile sale personale şi va încurca Franţa, pentru
unele cîştiguri mărunte într-o „colaborare" fără orizont, care va compromite definitiv
raporturile ei cu lumea anglo-saxonă, fără a-i asigura rolul european ce i se cuvine.
Lozinca lui Darlan, ca şi a legionarului Lucă (Sturdza)1: „S-a isprăvit cu politica
planetară". Franţa nu mai poate fi „jandarmul Europei". Franţa nu mai poate face decît
politică franceză, adică în împrejurările de azi, o politică franco-germană.
E un complex de neînvins. Pentru o linişte şi o siguranţă mişcătoare cîrmuirea din Vichy
e gata să renunţe nu numai la ambiţii nemăsurate dar la orice înrîurire îşi apără (de o
misiune istorică nici nu mai poate fi vorba) care să-i asigure, în jocul de forţe
internaţionale, fiinţa, neatîrnarea, siguranţa reală şi trainică2. Moşulică Petain nu mai are
pentru Franţa, pe care o simte bătrînă şi obosită ca şi el, decît o năzuinţă de pensionar: o
grădiniţă la marginea Capitalei sau un „bureau de tabac" într-o mahala sigură, bine
păzită de ppliţie - fie şi de o poliţie nemţească. Iar Darlan, mulţumit că poate stăpîni o
Franţă pe măsura sa, e beneficiarul acestui vis de slăbiciune şi de bătrîneţe.
Ce poate da o asemenea stare de spirit fată de dinamismul nesăţios, viclean şi lipsit de
scrupule al Germaniei naziste, e uşor de înţeles. Lipsa de rezistenţă morală a Franţei
înlesneşte jocul unor propagandişti abili, cu o reputaţie bine ticluită de „francofilie",
care au misiunea să cîştige Franţa prin presiuni, ademeniri sau vorbe bune, pe

Note:
1 MihaiStiirdza (1897-1958), ministru plenipotenţiar în Danemarca, ministru secretar de stat la
Ministerul Afacerilor Străine (14 septembrie 1940-ianuarie 1941). A acţionat în slujba mişcării
legionare, a realizării programului Gărzii de Fier în relaţiile internaţionale.
2 Aşa în text .

cît mai ieftin, şi dacă e cu putinţă, pe degeaba. Ce e mai trist în această eclipsă a Franţei,
care aruncă o umbră dureroasă pe întregul continent, e că prin politica lor de resemnare
(cînd o politică de simplă aşteptare întărea poziţiile franceze faţă de Germania, prin
raportul tot mai însemnat al rezistenţei anglo-saxone), cîrmuitorii de la Vichy trădează
nu numai cauza lor, ci cauza întregii Europe. Fiindcă „ordinea nouă" astfel cum e pe
cale să fie rînduită, fără o înţelegere în comun a tuturor statelor europene, fără un ideal
de unire liber consimţită, fără o bază de justiţie şi de ordine de drept, ci numai prin
învoieli deosebite, o colabo-rare germano-franceză de o parte, un diktat german de altă
parte, pentru ţările nordice, cu eventuala dispariţie a unor state de veche civilizaţie şi cu
tradiţii istorice seculare, un diktat germano-italian pentru statele dunărene şi balcanice,
cu schimbări de hotare absurde şi arbitrare ca cele hotărîte prin Diktatul de la Viena şi
prin tratatul italo-croat, creează cel mult un continent german, cu o uşoară şi vremelnică
nuanţă italiană, spre Miazăzi, dar nu dă naştere unei Europe unite şi unitare, care să
poată rezista ameninţărilor din afară, sau atît de îndreptăţitelor porniri lăuntrice de
răzvrătire şi de răzbunare. Legăturile de vasalitate pe care Hitler, reînnoind tradiţii din
Evul Mediu, le stabileşte cu „oamenii săi" din diferitele ţări europene, sprijinindu-le pe
autoritatea trupelor sale de ocupaţie, nu sînt nici potrivite, nici îndestulătoare pentru a
alcătui stări statornice. Popoarele nu urmează decît la suprafaţă îndrumările „realiste"
ale conducătorilor lor. în adîncime, rămîn răzvrătite. Şi simţămintele lor adevărate vor
ieşi la iveală de îndată ce rezistenţa din afară va creşte. Nimeni nu se gîndeşte, în
Europa, în afară de cîţiva gazetari vînduţi,' să dea vina, pentru lipsa de alimente, în
sarcina anglo-saxonilor. Vina este şi rămîne „a nemţilor care mănîncă tot". Această stare
de spirit atît de firească, dat fiind felul cum au fost siluite mai pretutindeni deprinderile,
legile, gospodăriile statelor continentale, de către cotropitorii germani, arată cum stăm
cu „simţămintele de solidaritate" şi cu „conştiinţa europeană". Ea arată de asemeni cît
de prielnică pare situaţia, pentru o rezistenţă franceză, în numele unei adevărate uniri
europene, liber consimţită înăuntru, şi cu o autoritate reală, în afară. Din păcate,
francezii au pierdut, împreună cu celelalte puteri, capacitatea lor de imaginaţie. Pentru
prima oară, în istorie, bătrînii Franţei sînt cu adevărat bătrmi.
Cripps şi lady Cr[ipps] au plecat în zbor spre Londra, prin Suedia, la chemarea
guvernului englez.

Seara, masă la Rosso, în cinstea lui Bergery. Ambasadorul Franţei în sînul Axei.
Schulenburg, von Walther, Poertzgen, diplomaţia, partidul, presa, erau de faţă, din
partea nemţilor. Erau de faţă, de asemeni, membrii ambasadei italiene în păr. Potrivit
obiceiului său, Rosso a ţinut să „neutralizeze" această adunare prin cîteva perechi
americane. Rosso, Nuşeta şi cu mine eram legătură între noul venit şi foştii săi
adversari. Rosso nu a putut pofti pe nici un alt francez, fiindcă „nu ştie dacă ei ar fi
acceptat". In realitate, membrii ambasadei franceze stau deoparte rezervaţi şi urmează
calea de colaborare a şefului lor.
Intîlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă de voie bună, ca între oameni bine crescuţi, dar
fără o deosebită căldură. Schulenburg s-a retras după masă, într-un salonaş unde a jucat
bridge, cu Nuşeta şi cu doi italieni. Rosso a jucat ping-pong, cu două americane şi cu
mine. Doamna Bergery, înconjurată cu simpatie de tineretul italian, a ascultat în salonul
cel mare, concertul de pian al doamnei Bombassi. Bergery a stat de vorbă cu o ziaristă
americană, apoi cu Poertzgen şi cu Mascia.
Am întrebat pe tînăra ziaristă dacă lunga convorbire pe care a avut-o cu ambasadorul
Franţei i-a fost. de folos. Americanca, frumuşică, îndrăzneaţă şi rea de gură - stîrnise
tocmai un val de indignare, fiindcă declarase în faţa unei doamne italiene că ofiţerii
italieni nu sînt buni decît să facă curte femeilor - mi-a răspuns zîmbind: „You don't
know how exciting it is to speak to a trăitor"!
Misiunea de colaborare e grea şi ingrată.
Sîmbătă, 7 iunie
Dejun la Paillard. Asserson, Bergery, Bărbier (care pleacă), şi noi.
„Surtout pas de politique"2 ne-a rugat doamna Paillard, din teama ca deosebirea de
vederi dintre ambasadorul Franţei şi ambasada sa, să nu se adîncească.
S-a dezlănţuit, fireşte, cea mai pasionată şi'rnai interesantă discuţie politică.
Am încercuit şi am asediat< cu multă curtenie, de altfel, poziţiile lui Bergery. Francezul
se apăra cu spirit şi cu abilitate. Paillard asculta în tăcere, tupilat în barba sa, bucurîndu-
se din ochi, de cîte ori „şeful" trecea printr-o greutate.
Negocierile germano-sovietice, despre care nimeni nu ştie nimic, dar despre care se
vorbeşte tot mai mult, au fost punctul de plecare al discuţiei.

Note:
1 „Nu ştiţi cît este de pasionant să vorbeşti cu un trădător!"
2 „Vă rog, mai ales, nu vorbiţi politică".

Bergery crede că, la Berlin, se va ajunge, în curînd, la o înţelegere însemnată, pe temeiul

căreia experţi şi specialişti germani vor putea pătrunde în URSS şi „colabora" în diferite
centre industriale. Asserson a auzit că, la Kiev, s-ar şi afla o delegaţie germană de
ingineri şi ofiţeri. (Bergery a cerut în scris, pentru el şi pentru noi, autorizaţia de a vizita
Leningradul, la 21 iunie, de ziua nopţilor albe. „Narkomindelul" a refuzat telefonic:
zonă interzisă. Bergery a cerut un refuz scris. De ce această interdicţie atît de
categorică? Fiindcă nemţii se plimbă prea mult, spun unii. Ca nimeni să nu poată vedea
cît de mult se plimbă nemţii - răspund alţii. Noua înţelegere „economică" germano-
sovietică poate duce chiar, crede Bergery, potrivit unor ştiri apărute în presa bulgară, la
o întrevedere Hitler-Stalin. De ce nu? Complicitatea Hitler-Stalin se bizuie pe
identitatea lor de gîndire şi de acţiune politică. E singurul element statornic, în viitoarea
acestor vremi atît de tulburi. (Teza despre atît de apropiata înrudire între dictatura
revoluţionară a lui Hitler şi revoluţia dictatorială a lui Stalin.)
Bergery e „în dificultate". îi convine să pomenească despre teama pe care Hitler o
inspiră sovieticilor, fiindcă tot ce contribuie la întărirea poziţiei Germaniei slujeşte teza
sa despre necesitatea de a „colabora" la aşezarea ordinei noi. Atotputernicia Fiihrerului
e imperativul categoric al filozofiei tuturor „colaboratorilor".
Identitatea Hitler-Stalin nu poate conveni însă acestui occident, dornic să vadă în Hitler
un erou european şi nu asiatic, şi hotărît să se apere de învinuirea că „ordinea nouă"1 pe
care o sprijină înseamnă cucerirea Europei de către revoluţia asiatică. De aceea,
ambasadorul încearcă să scoată la lumină deosebirea dintre revoluţia bolşevică,
sprijinită pe proletariat, şi mişcarea hitleristă, sprijinită pe clasele de mijloc şi pe mica
burghezie - revoluţii care au în comun înlăturarea „capitalismsului" perimat şi anacronic
- (Bergery e mulţumit de termenul pejorativ şi polemic de „plutocraţii" şi
„Demoplutocraţii"), dar care se deosebesc prin faptul că revoluţia claselor de mijloc se
poate uşor adapta la civilizaţia şi la stările europene şi este, din această cauză, mai
aproape de Apus decît de Moscova.
Vom vedea de care parte trage. Deocamdată această „revoluţie europeană" distruge
Apusul, şi se sprijină pe Moscova. (E uşor de arătat, de altfel, că ceea ce apropie pe cei
doi dictatori nu e atît „fondul" credinţei lor revoluţionare - mai are oare acest fond vreo
însemnătate? -cît felul de a înţelege la fel şi de a exercita la fel neîngrădita putere
dictatorială. Presupuşii beneficiari ai revoluţiei bolşevice, adică

Note:
1 Aluzie la Pactul tripartit.

proletarii, se bucură de exact aceleaşi puteri politice, ca şi beneficiarii revoluţiei naziste,

aşa-zisele clase mijlocii: şi unii, şi alţii nu au nici un drept şi nici o putere! Stăpînii se
apropie, fiindcă mijloacele lor de stăpînire sînt aceleaşi, fiindcă ideea şi faptul de a
stăpîni au căpătat în mintea lor acelaşi înţeles şi aceeaşi însemnătate covîrşitoare,
fiindcă primejdiile care ameninţă aceste dominaţii sînt asemănătoare. Stăpînii se
apropie, cum se apropiau pe vremuri monarhii. E ,.Sfînta Alianţă" menită să apere, ca şi
în trecut, „adevăratele" principii de cîrmuire, care erau odată tradiţiile conservatoare,
sprijinul puterii absolute, cum sînt azi lozincile revoluţionare, temelia puterii
neîngrădite şi arbitrare. „Dumnezeu şi regele", spuneau absolutiştii de altădată. „Poliţia
şi pro-paganda",.pot răspunde, într-un singur glas, Stalin şi Hitler, stăpîni cum nu au fost
alţii în istorie, pe viaţa, avutul, gîndirea şi credinţa supuşilor lor.
Am intervenit atunci pentru a spune că ne vom putea da seama de care parte se aplecă
gîndirea lui Hitler, cînd vom cunoaşte planurile sale europene, despre care se vorbeşte
tot mai mult. Vom şti atunci în ce măsură „ordinea nouă" se poate adapta la civilizaţia
europeană, de care vorbea Bergery . Această civilizaţie, .şa cum o cunoaştem, pare să
ceară două lucruri de la reformatorul stărilor europene: mai întîi, o ordine de drept, pe
temeiul căreia fiecare ţară să poată şti în mod precis ce e datoare să dea pentru cauza
comună şi ce poate păstra, pentru ea, şi apăra împotriva oricăror încălcări sau siluiri din
afară. Nimic mai primejdios, în adevăr, decît nerînduiala în fapte şi în idei, pe care o
pricinuieşte neîngrădita putinţă de interpretare a unor termeni nelămuriţi ca: zonă de
influenţă sau spaţiu vital.
In al doilea rînd, e nevoie de un „spirit european" care să strîngă în jurul unui ideal
comun şi a unor interese comune toate popoarele europene. Un asemenea spirit nu se
poate naşte dintr-o colaborare forţată între „învingători", „învinşi" şi „suprimaţi". El
cere o înţelegere întemeiată pe justiţie, pe toleranţă, pe un simţămint de solidaritate care
nu poate lua fiinţă decît din raporturi de încredere, de sprijin mutual şi de egalitate.
Ideea europeană exclude orice teorie şi cu atît mai mult orice faptă care urmăreşte
ierarhizarea raselor, sau alcătuirea în cuprinsul comunităţii continentale a unor state
privilegiate. Numai interesul comun, simţul de solidaritate, noţiunea de „european" se
pot suprapune valorilor şi intereselor naţionale ale fiecărui stat.
Aceste două condiţii nu împiedică unele state, în măsura aportului mai însemnat pc care
îl aduc cauzei comune, să aibă o înrîurire mai mare decît altele asupra stărilor şi a
politicii generale europene. Ele nu împiedică, de asemenea, ca un stat să joace, în
anume împrejurări, şi în

măsura care se poate identifica cu interesele europene, un rol conducător. Nici un stat
nu poate însă, fără a nesocoti aceste condiţii, de care atîrnă temeinica şi trainica aşezare
a unei ordine noi şi unitare, să lege interesele europene de ale sale proprii şi să ceară, ca
printr-o colaborare generală, să se înlesnească atingerea scopurilor lui de război sau
împlinirea visurilor lui de atotputernicie în pace.
Europa trebuie să trezească acelaşi interes la toţi europenii. Nu poate naşte nici spirit
european, nici solidaritate europeană, dacă statele sînt sortite să-şi vadă numai de
treburile lor şi un singur stat dintre ele să fie chemat să rînduiască treburile tuturor; dacă
Franţa, de pildă, se mulţumeşte cu spaţiul ei limitat şi micşorat şi nu se poate interesa de
ce se întîmplă cu Belgia, cu Olanda; dacă un stat nou, cu hotare ciuntite, ca Croaţia lui
Ante Pavelici, poate ieşi din pămînt, numai pentru a satisface unele socoteli, în timp ce
un stat istoric ca Polonia, cu 30 milioane locuitori, trebuie să dispară, ca să se
împlinească unele răzbunări.
Bergery mi-a declarat, acum cîteva zile, că nu crede că Belgia va mai putea dăinui, după
război. Bruxelles şi toate ţinuturile flamande vor fi încorporate Germaniei. Ce atitudine
va lua Franţa faţă de această suprimare a unui stat prieten? Ambasadorul a dat din
umeri. Poertzgen, cu care am vorbit despre „Europa", mi-a spus, acum două zile, că
Germania are planuri „cît mai liberale", în această privinţă.
- Ce faceţi, am întrebat, cu Polonia şi cu Serbia?
- Serbia, a răspuns „liberalul" corespondent al lui „Frankfurter Zeitung", este şi rămîne
ocupată de trupe germane: ea nu se poate mişca. Polonia nu poate fi refăcută, - ar fi prea
primejdios. Ea va rămîne „suprimată", lată „ordinea nouă", cum şi-o închipuie cei mai
buni dintre „europenii" germani.
Paillard, care pricepea în ce direcţie ţintesc argumentele mele, „buvait du lait"'.
Seara, cîteva raze de soare întîrziate, folosindu-se de nopţile pe jumătate albe, ale
Capitalei sovietice, au scăldat Moscova într-o lumină trandafirie, ireală, turburătoare,
care ne-a fermecat cu atît mai mult cu cît nu ne-a mai fost dat să vedem soarele de multă
vreme. Luna iunie nu ne-a adus pînă acum nici căldură nici lumină. Copacii abia, abia
au început să înverzească. Viscolul nu conteneşte.
Azi seară, la asfinţit - un asfinţit care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu - cerul era senin şi
luminos. Am cutreerat cu Nuşeta împrejurimile oraşului.

Note:
1 ,.îi convenea ce auzea".

Duminică, 8 iunie
Zi de vînt, de ploaie şi de frig. Petrecem după masă la ţară în „dacea" noastră din
Cerebriani 6 ore, cu Luguet, P.P., Dinici şi Camil Demetrescu.
Luni, 9 iunie
Trupele lui de Gaulle, sprijinite de forţele imperiale ale generalului Wilson, au intrat în
Siria. Vichy tună şi fulgeră. Războiul fratricid a început. Urmărim cu inima strînsă
ştirile despre această nouă nenorocire. Nu e durere de care să fi fost feriţi în anul acesta.
Au sosit curierii. Ne aduc amănunte despre concentrările din România, care par să fie
mai serioase decît credeam. (Maiorul de Stat Major care îmi aduce curierul îmi
confirmă ştirea pe care Bergery mi-a comunicat-o ieri, că concentrările şi măsurile
noastre militare au fost cerute de Marele Stat Major german. In ce scop? Creţeanu îmi
scrie: „Nu ştiu nimic (şi subliniază de trei ori „nimic") în privinţa motivelor pentru care
luăm atît de importante măsuri militare". Iar Mircea Popescu1, care se află în concediu
la Bucureşti, îmi scrie: „Aici se sapă şanţuri de adăpost şi ferestrele Palatului
Telefoanelor se blindează. Toate şoselele, în direcţia Răsărit, sînt ocupate de trupe şi
materiale germane. Ziarele stăruie asupra importanţei hotărîtoare pe care o reprezintă
Gurile Dunării pentru menţinerea şi dezvoltarea comerţului nostru exterior şi asupra
libertăţii româneşti la Gurile Dunării".
Ce se întîmplă?
Mă duc să văd pe Rosso. Mă întîmpină cu întrebarea „Ce se petrece în România?" Şi
îmi întinde o copie de pe o telegramă a Legaţiei italiene din Bucureşti, care a fost
înştiinţată de ministrul Antonescu, ca să fie gata ca, în cazul evacuării Capitalei, să se
adăpostească la 40 km la nord de Bucureşti (împreună cu Legaţia Germaniei) pe lîngă
Marele Cartier, în timp ce, legaţiile celelalte vor fi adăpostite la Buşteni şi Azuga. „Ni se
ascunde ceva", îmi spune Rosso, zîmbind. Ambasadorul nu ştie nimic despre vreo
tensiune sau înrăutăţire a raporturilor dintre Puterile Axei şi URSS. Dimpotrivă, are
impresia că „lucrurile se aranjează". E drept că nu ştie nimic de felul cum se „aranjează"
aceste lucruri. Nici el, nici Schulenburg, nu sînt informaţi despre nimic. Ca şi
Schulenburg, Rosso e convins că nimic nu se petrece la Berlin şi că nimic nu se va
întîmplă la hotarele Uniunii Sovietice. Woermann2 a

Note:
1 Secretar al Legaţiei României la Moscova.
2 Ernst Woermann, Subsecretar de stat german la Ministerul de Externe.
desminţit lui /Dino/ Alfieri , toate zvonurile privitoare la un război împotriva Rusiei. De
ce aceste pregătiri militare în România? Poate s-au hotărît nemţii să forţeze trecerea prin
Turcia, în vederea evenimentelor din Siria, şi iau măsuri de siguranţă pentru a-şi acoperi
spatele spre Rusia? (Cu toate că nici în acest caz Rosso nu crede - după cum nu cred
nici eu - într-un atac rusesc, cu atît mai mult cu cît, după părerea lui Rosso - pe care nu o
împărtăşesc - turcii nu ar opune niciun fel de rezistenţă la o asemenea trecere.)
împărtăşesc nedumerirea lui Schulenburg şi a lui Rosso cu privire la pregătirile
României. Mă tem că facem jocul unei noi presiuni care, dacă duce la o nouă înţelegere
germano-sovietică, strică degeaba raporturile noastre cu Sovietele, pe care mă căznesc
să le îmbunătăţesc, de zece luni de zile. (Am atras atenţia generalului Antonescu, în mai
multe rînduri, cu privire la această primejdie.)
Telegrafiez la Bucureşti: „Ştirile transmise de agenţiile telegrafice şi de unele misiuni
diplomatice prietene din Bucureşti, despre măsurile militare şi pregătirile „pentru orice
eventualitate" ale României, au stîrnit oarecare surprindere în cercurile diplomatice de
la Moscova. Ambasadorii Axei nu cred că ar fi intervenit ceva nou în raporturile dintre
puterile Axei şi URSS, care să justifice neliniştea sau îngrijorarea. Guvernul sovietic dă
mai departe semne de bunăvoinţă şi de bune intenţii. Guvernele de la Berlin şi Roma, pe
de altă parte, nu au înştiinţat pe reprezentanţii lor de la Moscova despre posibilitatea
unei schimbări de atitudine faţă de URSS. Este drept că ambasadele Axei nu sînt
informate nici despre negocierile care s-ar duce, la Berlin, între ambasadorul sovietic şi
guvernul Reich-ului. Cele mai felurite zvonuri circulă cu privire la aceste negocieri, din
izvor „neutru", adică suedez sau american. Se zice că, între Moscova şi Berlin, se va
ajunge la un nou acord, în virtutea căruia experţi economici şi tehnicieni germani se vor
putea stabili în unele centre industriale sovietice. Se spune chiar că asemenea experţi au
sosit la Kiev. Se vorbeşte, în sfîrşit, de o iminentă întîlnire, între Hitler şi Stalin.
Ambasadorii Axei care, ca şi mine, au înregistrat aceste zvonuri, înclină să nu le dea
crezare, deoarece nu au primit, în această privinţă, nici un fel de informaţie, de la
guvernele lor. Singura informaţie mai precisă dată de ambasadorul Italiei este că, acum
trei zile subsecretarul de stat german, Woermann, a asigurat pe ambasadorul Italiei de la
Berlin că toate ştirile răspîndite în capitala Germaniei, despre un iminent conflict cu
URSS, sînt fanteziste.
Faţă de toate aceste zvonuri, probabil tendenţioase, şi faţă de lipsa

Note:
1 Dino Alfieri, Ambasadorul Italiei la Berlin.

de informaţii oficiale precise, vă rog a aprecia dacă nu este cazul să ni se comunice

unele lămuriri, pe care le primiţi direct, sau prin mijlocirea colegului meu de la Berlin,
referitoare la situaţia văzută din afară". Gafencu.
Marţi, 10 iunie
Se împlinesc zece luni de la sosirea noastră la Moscova. Raportai: 14 Domnule
ministru,
A trecut o lună de la raportul meu din 15 mai, în care m-am străduit să lămuresc
elementele trecătoare şi elementele permanente ale crizei germano-sovietice.
A fost o lună de aşteptare, de reculegere, în care cei doi vecini, tovarăşi şi eventuali
adversari, s-au măsurat şi s-au observat unul pe altul - cu cea mai mare băgare de
seamă. V-am scris, la 24 mai, despre „deplina neştire în care se află toate misiunile
străine de la Moscova, începînd cu Ambasada Germaniei şi cu Ambasada Italiei, cu
privire la cele ce se petrec, sau s-ar putea petrece între Germania şi URSS." Această
neştire deplină, care mai dăinuieşte aci, nu se referă atît la intenţiile guvernului sovietic,
care a dovedit în mai multe rînduri, prin vorbe şi fapte, voinţa lui de a se feri de război
şi de a ajunge la o cît mai paşnică înţelegere cu Germania, cît se referă la intenţiile
guvernului din Berlin, care pînă azi nu şi-a lămurit atitudinea faţă de soviete.
Guvernul sovietic, prezidat de Stalin1, se străduieşte, mai departe, să dea puterilor Axei
şi statelor apropiate de aceste puteri, dovezi de bunăvoinţă şi intenţii pacifice. Gestul de
prietenie al lui Stalin, faţă de Paasikivi, fost ministru finalandez la Moscova, prin care
URSS livrează Finlandei, numai decît douăzeci de mii tone de grîu, cu toate că Finlanda
a rămas în urmă cu livrările la care se obligase prin tratatul de comerţ cu Rusia,
dezvăluie interesul pe care guvernul sovietic îl poartă unei ţări care alunecă din ce în cc
mai mult spre înrîurirea Germaniei.
Raporturile pe care legaţia noastră le întreţine cu Comisariatul pentru Afacerile Străine
ne-au îngăduit să observăm că, şi faţă de noi, atît în problemele mai însemnate privind
repatrierile, cît şi în chestiuni mai mărunte, de gospodărire, autorităţile sovietice caută
să se arate pre--venitoare şi bine intenţionate. Cifra de repatrieri care se împlineşte în
fiecare lună, e modestă, în proporţie cu cererile noastre. Ea dovedeşte însă dorinţa
autorităţilor de a ţine seamă de stăruinţele noastre şi de a

Note:
1 La 7 mai 1941,1.V. Stalin devenise preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului.

da, în şir, o dezlegare neîntreruptă unei probleme, pe care, acum două luni, printr-o
adresă oficială ce v-am comunicat-o, guvernul sovietic o considera „lichidată".
Intenţiile cele mai împăciuitoare se manifestă, fireşte, faţă de germani. Comisariatul
pentru Afacerile Externe a dus un adevărat „Blitzkreig" împotriva legaţiilor micilor ţări
ocupate de germani. Trei dintre aceste legaţii au şi fost închise. Ministrul Belgiei şi
ministrul Iugoslaviei au plecat la 3 iunie. Ministrul Norvegiei plecase mai înainte.
Ministrul Greciei a fost înştiinţat că nu mai are ce căuta la Moscova, chiar a doua zi
după căderea insulei Creta. Nici un reprezentant oficial nu însoţeşte la gară pe
diplomaţii ţărilor învinse. în schimb, ministrul Slovaciei, Tisso, care a fost rechemat la
Bratislava, acum două zile, a primit la gară toate onorurile cuvenite, ca şi cum ţara sa nu
s-ar fi desprins, acum doi ani, din trupul Cehoslovaciei, ţară odinioară prietenă şi aliată
URSS. (în timp ce unii pleacă, alţii vin. Se aşteaptă, de asemeni, un reprezentant al
guvernului din Irajk, prieten cu Axa. î ntîmplările din Irak au deranjat, deocamdată,
această din urmă socoteală.)
Mai însemnate, fireşte, decît aceste chezăşii de prietenie, pe socoteala altora, sînt
dovezile de bună înţelegere pe care guvernul sovietic e dispus să le dea direct - fie în
domeniul economic, fie chiar în cel politic - guvernului german.
Nimeni nu se îndoieşte, că guvernul sovietic este gata să dea asemenea dovezi. Nimeni
însă nu ştie nimic precis despre negocierile care se duc sau nu se duc la Berlin (La
Moscova nu se duc şi nu s-au dus negocieri de acest fel) pentru a ajunge la un nou acord
economic sau politic germano-sovietic. Circulă tot felul de zvonuri: V-am semnalat
unele dintre ele prin telegrama mea nr.... Se spune astfel că sovieticii au şi consimţit să
primească din unele centre industriale experţi tehnici şi economici germani, pentru a
arăta dorinţa şi putinţa lor de a produce şi de a livra toate alimentele şi materiile prime
făgăduite. Legaţia suedeză crede chiar a şti, că asemenea experţi se află de pe acum la
Kiev. Se spune că germanii se gîndesc să ceară şi alte garanţii pentru a se feri de
primejdia că livrările ruseşti ar putea fi întrerupte tocmai atunci cînd ar putea fi mai
necesare (ce „garanţii" însă poate împiedica pe sovietici atîta vreme cît sînt stăpîni la ei
acasă să-şi împlinească interesele, cînd şi cum vor voi?).
Ambasadorul italian m-a asigurat că nu a primit nici o informaţie serioasă despre
asemenea negocieri. Contele Schulenburg pretinde că nici el nu ştie nimic.

Note:
1 „Război-fulger".

Părerea celor doi ambasadori este că Germania se va mulţumi să observe de foarte

aproape felul cum URSS îşi îndeplineşte angajamentele fără a cere sau a primi garanţii
care nu ar putea fi decît iluzorii, şi fără a slăbi presiunea pe care o exercită asupra
Uniunii Sovietice, pentru a împiedica tendinţa şi manifestaţiunile puţin prieteneşti faţă
de ţelurile politice şi războinice ale Axei, ca cele din luna aprilie. Neştirea însă, în care
sînt ţinute cele două ambasade, cu privire la intenţiile reale ale guvernului german, ca şi
faptul că nici la Moscova, nici la Berlin nu se duc negocieri pentru a limpezi raporturile
germano-sovietice (cu toată vădita dorinţă a sovietelor de a ajunge la o înţelegere)
îndreptăţesc şi unele concluzii mai puţin paşnice.
Contele Schulenburg s-a întors din Berlin la sfîrşitul lunii aprilie cu oareşcare
nedumeriri, din pricina discreţiei păstrată faţă de el cu privire la planurile răsăritene ale
Fuhrerului şi fiindcă aflase că unii dintre sfătuitorii lui Hitler voiau şi cereau un răzbrJi
cu Rusia. Asigurarea pe care i-a dat-o cancelarul german că pregătirile militare la
hotarele sovietice nu au decît un caracter defensiv -, deoarece evenimentele neaşteptate
din Iugoslavia au îndemnat Germania să fie cît mai prudentă - nu a liniştit deplin pe
ambasadorul german. Temerile sale s-au potolit însă în timpul lunii mai deoarece nu s-a
mai produs nici un fapt îngrijorător iar atitudinea guvernului sovietic a fost tot mai
limpede şi mai binevoitoare. Toţi şefii de misiune au împărtăşit de altfel în acest timp,
unii cu bucurie, alţii cu supărare, simţămîntul că criza germano-sovietică este pe cale de
a se potoli. I-am comunicat declaraţiile categorice pe care mi le-a făcut în această
privinţă d. Paasikivi, care trece drept unul din cei mai buni cunoscători ai stărilor din
Europa răsăriteană.
La începutul acestei luni unele cercuri din Berlin au început din nou să vorbească
stăruitor şi nu fără însufleţire de un război împotriva Rusiei. Un demnitar al Partidului
Naţional Socialist a adus la Moscova ştirea că guvernul german nu a luat încă nici o
hotărîre cu privire la atitudinea sa faţă de URSS şi că sorţii războiului sînt deopotrivă de
mari ca sorţii unei soluţii paşnice. Singurele ştiri pozitive referitoare la posibilitatea unui
război iminent au venit însă din Bucureşti. Măsurile noastre militare luate după părerea
generală, la cererea comandamentului german au stîrnit în ciuda comunicatului liniştitor
al guvernului român, surprindere şi nelinişte în cercurile diplomatice.
înştiinţarea dată legaţiilor italiene şi japoneze din Bucureşti despre pregătirile făcute de
guvernul nostru în vederea eventualelor evacuări ale corpului diplomatic a fost
comunicată ambasadelor respective din Moscova, provocînd, fireşte, cele mai vii
comentarii.

în lipsa unor informaţii directe din partea guvernelor respective, ambasadele Axei au dat
o deosebită atenţie acestor ştiri din ţara noastră. Nu au lipsit, fireşte, nici unele tălmăciri
liniştitoare. După unii, pregătirile militare române au scopul să acopere spatele
armatelor germane care vor porni prin Turcia spre Egipt. Pentru alţii, mişcările la
hotarul răsăritean au drept scop să marcheze încercarea de a înnoda insulele britanice.
Părerea cea mai răspîndită însă, este că dat fiindcă Fuhrerul nu împărtăşeşte nimănui
nici chiar colaboratorilor săi cei mai intimi hotărîrile sale înainte de a Ie da un început
de realizare, pregătirile militare din România sînt în neştirea generală în care sînt ţinute
ambasadele, un indiciu serios despre ce se poate întîmpla. Persoane care pînă mai ieri
păreau convinse că raporturile germano-sovietice nu trebuie şi nu pot să fie rupte, admit
azi posibilitatea unui război. Este poate numai o stare de spirit trecătoare. Ea a urmărit
însă felul de a gîndi al diplomaţilor celor mai cinstiţi, ca de pildă ambasadorul
Germaniei şi constituie azi nota dominantă a vieţii diplomatice din Moscova.
Autorităţile sovietice nu par să fi fost mînuite pînă acum de asemenea temeri. La
Comisariatul pentru afaceri străine atmosfera este limpede şi paşnică. Birourile
respective cercetează probleme curente -lichidarea raporturilor germane din fostele state
baltice, raporturile economice cu Italia, schimbul de deţinuţi politici cu România, ca şi
cum nimic nu se întîmpla şi nici nu s-ar putea întîmpla. Sînt pozitiv informat că
guvernul sovietic nu a încercat pînă acum să strìnga legăturile cu Anglia şi Statele Unite
- cel puţin prin mijlocirea ambasadelor acestor mari puteri la Moscova - cum ar fi fost
firesc dacă s-ar teme de o agresiune germană. Domnul Steinhardt cu toată dorinţa lui de
a şti cît mai mult, nu a primit nici o „confidenţă" din partea domnilor Vîşinski sau
Lozovski şi este convins că dl. Cripps nu a aflat mai mult ca el. Nu este deci de
presupus, cum se zvonea în unele cercuri de ziarişti germani că ambasadorul Angliei
chemat de guvernul său „spre informare" duce cu el în avionul îndrăzneţ care îl poartă
prin Stockholm peste liniile germane din Norvegia şi din Marea Nordului, un important
mesaj din partea guvernului sovietic.
Liniştea de pînă acum a autorităţilor sovietice, care contrastează cu „nedumerirea"
cercurilor diplomatice parc să arate că sovieticii se străduiesc nu numai prin dovezi de
bunăvoinţă dar şi prin liniştea şi lipsa lor de nervozitate să facă faţă şi să înlăture
primejdia războiului.
în neputinţa de a avea desluşiri mai amănunţite despre evenimentele care se pregătesc şi
care toate atîrnă de voinţa şi hotărîrile unui singur om - mă voi mărgini să mă refer la
rapoartele melc trecute.—

Ştirile „alarmante" cu privire la intenţiile guvernului din Berlin au început să vie în cele
dintîi zile ale acestei luni, adică atunci cînd după ocuparea Insulei Creta armatele
germane îşi întinseseră stăpînirea lor asupra întregului nostru continent.
Problemele externe şi interne pe care Germania le are de deslegat au avut, cum este şi
firesc, răsunet în afară.
Victoria germană este strălucită, dar nu este desăvîrşită. Un continent este ocupat. Mai
rămîne de ocupat patru continente şi cam tot atîtea oceane. Războiul, după fiecare
victorie, s-a întins mai departe. A început în Polonia şi a cuprins Europa. A luat sfîrşit în
Europa şi s-a întins în lume.
Victoriile germane au aşezat Reichul, în aparenţă cel puţin, într-o poziţie mult mai
prielnică decît se afla în 1917.
Frontul apusean a fost împins din Somme şi din Champagne pînă la Atlantic. Franţa a
fost ştearsă din rîndul inamicilor Germaniei. Nu mai apare dinspre vest presiunea
primejdioasă a unor trupe terestre. La răsărit în locul armatelor duşmane ale ţarului şi
mai în urmă a bandelor bolşevice se află un stat, deocamdată prieten şi dornic să livreze
cît mai multe alimente şi materii prime. Şi totuşi, datorită poziţiei ei centrale, Germania
este prinsă în aceeaşi încleştare. Gura cleştelui s-a mai lărgit, apucătura lui este tot atît
de primejdioasă.
în apus, supremaţia pc mare a Puterilor anglo-saxone îngăduie Angliei să menţină
blocusul alimentar, în timp ce Statele Unite îşi pregătesc uriaşele lor posibilităţi militare,
navale, aeriene. La răsărit, din Gloful Finic pînă la Gurile Dunării se întind „trupele de
acoperire" ale Uniunii Sovietice. Moscova a învăţat să înainteze şi să se întindă, ştie să
aştepte şi este fiotărîtă să profite.
Cuvîntarea cea din urmă a d-lui Roosevelt a dovedit nu numai o hotărîre de
nezdruncinat, dar şi o putere de neînchipuire imperialistă.
Este o fatalitate pentru imperialismul german, care se înalţă pe victoriile unor mase
motorizate, că a trezit două imperialisme năvalnice ca şi el: imperialismul sovietic, care
are la îndemînă surse fără număr şi imperialismul american, care construieşte motoare
fără sfîrşit.
Străpungerea frontului din Atlantic pare tot atît de iluzorie azi cum părea iluzorie acum
24 de ani, străpungerea frontului anglo-francez. Nimic, nici chiar o invazie a insulelor
britanice nu poate hotărî soarta războiului dacă se încheagă acordul de rezistenţă şi de
luptă angloamericana.
Victorie la vest, însemna în 1917 cucerirea Europei. Azi înseamnă cucerirea lumii.

Este firesc în aceste condiţii că Germania caută o ieşire care să ferească victoriile ei de
pînă acum, de soarta victoriilor pe care le-a dobîndit în cei dîntîi ani ai războiului trecut.
Ea este silită să-şi năzuiască obiective politice şi militare, înlăuntrul spaţiului ocupat de
trupele ei şi în afară.
în lăuntru, are nevoie de sprijinul unui organism politic căruia să-i dea viaţă, putere şi
unitate. Niciodată în istorie, nici chiar pe vremea lui Napoleon, împrejurările nu au fost
mai prielnice pentru înfăptuirea unei Europe mai unite. în adevăr, s-au împlinit două
fapte necesare procesului de închegare continentală: Germania a răsturnat toate hotarele
punînd în valoare, prin cuceririle ei, unitatea geografică - fizică - a Europei.
Ameninţările din afară - Blocus şi rezoluţie - pot da popoarelor europene simţămîntul
unei primejdii comune. Ca din aceste fapte însă să nască o conştiinţă europeană, este
nevoie de o misiune. Fiindcă numai printr-o misiune popoarele continentale, dintre care
multe cu răni sufleteşti şi trupeşti deschise şi sîngerînde încă ar putea fi convinse că răul
care le ameninţă este şi mai rău decît răul care le apasă.
O unire a acestor popoare în cuprinsul unui organism politic, unitar, nu poate fi
concepută decît pe temeiul unei ordini de drept care să limpezească şi să îngrădească
stările de fapt atît de tulburi ale zilei de ieri.
Poate Germania să se îngrădească în cuprinsul unei asemenea ordini de drept? Consimte
ea să se folosească de împrejurările prielnice de azi pentru a da un conţinut nou ideii
contemporane? Este în stare, în interesul general european, care este azi, înainte de
toate, interesul ei după ce a înfăptuit pe jertfele altora unitatea fizică a Europei să înalţe
prin jertfele ei proprii, o unitate de gînduri şi de simţiri? lată toată problema europeană.
în afară, problema de care atîrnă soarta Europei şi pacea lumii este de asemenea o
problemă de măsură, de cumpănă dreaptă, de autoîn-grădire a puterii, azi încă
victorioasă.
Gr'ja de altfel îndreptăţită de a nu juca soarta vechiului continent pe o singură carte şi
anume pe luptă îndîrjită şi pînă la capăt cu lumea anglo-saxonă, poate îndemna
Germania să caute o ieşire în altă parte.
Alarma de azi din Moscova este datorită - cine ştie? - ştirilor prevenitoare a unor
hotărîri de acest fel.
Ştiu că nu e nici în putinţa, nici în dorinţa ţării noastre, ca Germania să fie oprită pe o
asemenea cale. Cred de datoria mea să atrag atenţia, cum am făcut-o în toate rapoartele
mele, asupra caracterului atît de complex al legăturilor dintre Germania naţional-
socialistă şi Uniunea

Sovietică. Oricît de potrivnice ar putea părea uneori interesele politice ale celor două
state şi ideologiile celor două regimuri, există, totuşi, între cele două cîrmuiri o
asemănare atît de mare în ce priveşte metodele şi mijloacele politice militare unitare
încît toate surprinderile şi întorsăturile cele mai senzaţionale sînt cu putinţă. După cum
tovărăşia de ieri poate duce, mîine, la o luptă necruţătoare, tot astfel criza de azi poate
duce, mîine, la o nouă tovărăşie.' Cunoaşterea acestiîi fapt trebuie să îndemne toate
statele - după cum îmi spunea, luîndu- şi rămas bun de la mine, Paasikivi, înţeleptul fost
ministru al Finlandei la Moscova - şi îndeosebi acele state care au mai fost obiect.
îmi dau seama de consecinţele pe care le poate avea pentru ţara noastră o asemenea
întorsătură, pe care nu o putem de altfel nici determina, nici împiedica.
De aceea, cred de datoria mea etc, etc.
Străduinţele care se fac, de o parte şi de alta, sub ochii noştri, spre a înlătura criza, care
în aceste zile pare mai ameninţătoare, măresc îngrijorările pe care le împărtăşeam cu
Paasikivi, cînd auzeam răspîndindu-se vestea că statele limitrofe sînt acelea care vor, şi
împing la război.
Se pune însă întrebarea dacă guvernul german cere sau dacă mai anunţă asemenea
dovezi? La Moscova nu se duc şi nici nu s-au dus în timpul din urmă negocieri
germano-sovietice - nici politice, nici economice.
Ce se petrece la Berlin? S-a vorbit mult despre convorbirile pe care le-ar avea acolo d.
Dekanozov, în vederea de a limpezi situaţia. S-a pomenit şi de unele rezultate la care s-
ar fi ajuns. Se spune astfel...
Ambasadorul italian m-a asigurat că nu a primit nici o informaţie serioasă despre
asemenea negocieri. Contele Schulenburg declara categoric că nu ştie nimic. Nu e cu
totul exclus, ca Dekanozov, care e un prieten personal şi un om de încredere al d-lui
Stalin să fi stabilit un contact direct cu dl. Hitler. Faptul însă că d. Schulenburg care a
condus pînă acum cele mai multe_negocieri germano-sovietice, nu e informat, că se
presupune în orice caz că la Berlin nu au loc negocieri oficiale, între ministrul afacerilor
străine şi Ambasada Sovietică.
Neştirea în care sînt ţinute cele două ambasade cu privire la situaţiile reale ale
guvernului german, a mărit din nou nervozitatea diplomaţilor cu răspundere, care se
potolise ceva în cursul lunii trecute.
Marţi, miercuri, joi, 10,11,12 iunie
Aceste zile au fost tulburate de ştirile şi de zvonurile privitoare la o acţiune militară a
Germaniei şi a ţărilor limitrofe, îndreptate împotriva Uniunii Sovietice.

Marţi, am văzut pc contele Schulenburg. Pentru prima oară, l-am găsit nervos şi
îngrijorat. Neştirea în care este ţinut despre ceea ce se petrece la Berlin şi despre
intenţiile Fuhrerului, ca şi veştile din România (concentrări de trupe, avizul dat de
Antonescu italienilor şi japonezilor) îl îndeamnă să admită posibilitatea războiuiui.
„Şansele unui război sînt «fifty-fifty»"1, îmi repetă contele - în mai multe rîn-duri -, spre
marca mea surprindere. Şi deoarece îi exprim părerea că probabilitatea războiului nu e
tocmai atît de mare, bătrînul dă din cap şi stăruie asupra aprecierii Iui: „fifty-fifty".
Furtuna pe care o presimte, fără a-i înţelege cauzele - şi care se poate deslănţui de la o zi
la alta, răsturnînd opera de împăcare şi colaborare la care ambasadorul lucrează de şase
ani - , îl supără şi îl întristează. Cuvîntul: „Warum"?" revine necontenit. E vădit că
ambasadorul nu pricepe şi nu aprobă un asemenea război. î 1 crede chiar fatal. E
convins că nici Ribbentrop nu ştie nimic. „Hotărîrile se iau în capul lui Hitler - şi cine
poate ghici ce se petrece într-un cap genial? Ca să pricepi ar trebui să fii şi tu un geniu!"
Pricep că un emisar al partidului nazist, prieten cu von Walther, care a trecut acum
cîteva zile pe la Moscova, răspîndise vestea că, la Berlin, se cîntăresc şansele unui
război cu URSS, a contribuit mult la alarmarea ambasadorului. Vorbim despre
„evacuarea" noastră. Pe unde? Fruntariile apusene vor fi toate închise. Probabil şi Marea
Neagră. Atunci? Persia sau Extremul Orient?
La dejun - Bergery şi Pourtzgen. Ziaristul german îmi explică de ce nu crede într-un
atac german, care ar fi o greşeală. Stalin e singura formulă de ordine, cu putinţă, la
Răsărit - în aceste împrejurări, înlăturarea lui Stalin ar însemna haosul.
Ambasadorul francez dezvoltă ideile sale de colaborare şi stăruie asupra unor greşeli
făcute de nemţi, la Paris şi la Vichy.
Telegrafiez la Bucureşti: „Am văzut din nou pe ambasadorul german, în lipsa oricăror
instrucţiuni şi informaţii de la Berlin, ştirile din România - care i-au fost transmise prin
mijlocirea unor şefi de misiuni prietene - au stîrnit, şi la el, o vădită nedumerire. Contele
Schulenburg a aflat, cum am aflat şi eu. despre înştiinţarea primită de unii diplomaţi
străini, din Bucureşti, în vederea unei eventuale evacuări a Capitalei. Această
informaţie, adăugată la consideraţiile că guvernul german nu înştiinţează pe absolut
nimeni despre intenţiile lui, şi că nici la Moscova, nici la Berlin, nu se duc negocieri
pentru limpezirea

Note:
1 Jumiuite-jumftiate.
2 Dc cc '.'

raporturilor germano-sovietice (cu toată dorinţa manifestată de sovietici ca să ajungă la

o înţelegere), îndeamnă pe contele Schulenburg să nu excludă o neaşteptată întorsătură a
evenimentelor".
Miercuri, am vizitat pe Steinhardt care era foarte liniştit. Atmosfera la Moscova îi pare
limpezită! Sovieticii nu-i vorbesc de nici o grijă şi de nici o teamă. Dacă s-ar teme de
nemţi, ar căuta să se apropie de americani şi de englezi (E logic). Dar nu se apropie şi
nu dau nici un semn de îngrijorare. întreb: - „De ce a plecat Cripps?" Steinhardt: - „A
fost chemat. Poate ştiu cei de la Londra ceva. El, Cripps, nu ştie nimic, fiindcă aş fi aflat
şi eu".
Steinhardt nu crede probabil vreun atac german. Ar fi o prostie! Şi: „Ar fi prea frumos
pentru noi!" îmi vorbeşte apoi de producţia de armament americană, care a făcut
progrese uimitoare. Ştirile pe care le primeşte de la ambasada americană berlineză, arată
că nemţii, în ciuda victoriilor lor, sînt nemulţumiţi şi nerăbdători.
Rosso îşi îngrijeşte florile în grădină. Schulenburg nu i-a părut atît de îngrijorat cum mi
s-a părut mie. Zîmbeşte şi spune că nu pricepe nimic. în fond, nu crede în război.
Bergery, în schimb, a primit veşti neliniştitoare de la Bucureşti - de la Truelle.1 Foarte
gentil, îmi arată telegramele sale. Concentrările trupelor noastre sînt din ce în ce mai
serioase. Pregătirile de evacuare continuă. Creţeanu, în audienţele sale este rezervat, dar
nu ascunde posibilitatea unor evenimente serioase.
Tatekava, la o recepţie, la consilierul Miakava, îmi spune glumind: „De ce alarmaţi
lumea? Nu e momentul pentru o asemenea acţiune. Poate mai tîrziu, dar acum nu. Ar fi
o greşeală!" Ambasadorul a parafat, azi dimineaţă, tratatul de comerţ ruso-japonez, care
se discuta de luni de zile. Seara masă la Cerebriansk cu Luguet.
Joi, primesc următoarea telegramă de la Creţeanu: „Generalul Antonescu mă
însărcinează să vă arăt că deşi s-au făcut unele chemări sub arme, ele nu ies din cadrul
prevederilor normale pentru perioada curentă. Este vorba de a treia serie de concentrări
pentru completarea instrucţiunii care urmează seriilor din aprilie şi mai. Pe de altă parte,
nu putem neglija însă faptul că ruşii au concentrat un număr considerabil de forţe pe
linia de demarcaţie. Avioane ruseşti de recunoaştere zboară necontenit deasupra
teritoriului nostru. în general, dispozitivul trupelor ruseşti şi al mişcărilor lor au luat un
caracter care corespunde fazei imediat premergătoare

Note:
1 Ambasadorul francez la Bucureşti, din partea guvernului de la Vichy. Jacques Truelle a fugit
din România cu complicitatea guvernului român şi a ajuns la Charles De Gaulle.

operaţiilor. Situaţia corespunde în^ această privinţă cu aceea de la sfîrşitul lunii iunie,
anul trecut. In asemenea condiţiuni, am fost bineînţeles nevoiţi să luăm din partea
noastră, toate dispoziţiile, pentru a fi gata la orice împrejurare."
Ruşii gata de luptă - de ce? Schulenburg, cel dintîi, recunoaşte că ruşii sînt gata să stea
de vorbă. Acceptă orice înţelegere. Şi ambasadorul se frămîntă, fiindcă nu li se propune
şi nu li se cere nimic. (Nu vede posibilitatea unei înţelegeri fiindcă nu există discuţii.)
Dacă totuşi, ar exista o discuţie secretă, despre care diplomaţii nu ştiu nimic, şi ale cărei
rezultate ar fi negative, încît ruşii să se simtă în primejdie de a fi atacaţi? (faptul pentru
care ar lua măsuri „imediat premergătoare operaţiilor").
'E ceea ce pare indicat, într-o telegramă a lui Truelle, pe care Bergery, din ce în ce mai
gentil, mi-o arătă, din nou, în care, după o nouă convorbire cu Creţeanu, se pomeneşte
în termeni de altfel neclari, despre „unele convorbiri secrete care ar fi eşuat..."
Tot prin Bergery, aflu că Antonescu a plecat la Munchen1, pentru a avea o consfătuire
hotărîtoare cu Fuhrerul. Motivul indicat: aşezarea României în „Ordinea Nouă"
(Problemele maghiare, Ardealul şi Banatul). Cauza adevărată - şi cea care crede opinia
publică: hotărîrea atitudinei faţă de Rusia. Creţeanu, mai puţin rezervat, admite că
întoarcerea generalului de la Mùnchen va limpezi „situaţia".
Bergery priveşte, pe baza acestor informaţii, „situaţia" ca fiind foarte serioasă. A vorbit
cu Lozovski despre ştirile din România. Comisarul a încercat să simuleze lipsa oricărei
îngrijorări, dar a mărturisit apoi, cu un aer gînditor: „La guerre peut s'étendre."2
Mohamed Saed vine să mă vadă. E zîmbitor; nu ştie nimic. El, totdeauna atît de bine
informat despre ce se petrece la sovietici, nu are nici o bănuială. E atît de liniştit încît şi-
a adus soţia din Finlanda, unde
0 adăpostise, lunile trecute, din pricina evenimentelor.
Sînt foarte nemulţumit că, în toată această frămîntare, ţara noastră e pusă mereu înainte.
Nu exclud războiul, vorba lui Schulenburg: „Cine poate şti ce se petrece în capul unui...
geniu?!" Nemţii sînt victorioşi, dar încolţiţi din toate părţile. Urgia lor poate răzbi
oriunde. Nu-i nevoie însă de a ne lăsa împinşi - ce zic? - de a ne arunca noi înşine
înainte, ca şi cum noi am fi aceia care ar hotărî soarta războiului. Azi, mai mult decit
oricînd, e nevoie de multă prudenţă. Dacă va fi război, şi dacă ne tot împingem şi ne tot
oferim, vom fi cei care vom pătimi mai mult.

Note:
1 Vizita a avut loc la 13-14 iunie 1941.
2 „Războiul se poate întinde".

Hitler ştie să-şi cruţe soldaţii. Iar dacă se va ajunge la un nou acord germano-sovietic,
resentimentele se vor îndrepta numai împotriva noastră. Caut o formulă pentru a
comunica această părere guvernului nostru. Curierii se întorc din ţară.
Vineri, 13 iunie
Bergery îmi arată nişte telegrame pe care le-a primit din Bucureşti şi din Helsinki.
Aceeaşi atmosferă „imediat premergătoare operaţiilor", cum ar spune Creţeanu. Marele
Stat Major Român a şi părăsit Capitala, pentru a se apropia de „inamic". Bergery a mai
aflat, „prin serviciul său secret", informaţii „precise", cu privire la unele cereri cu
caracter ultimativ, din partea Germaniei. Ar fi vorba de cererea unui mare număr de
avioane şi tuturor industriilor de aviaţie din URSS. Ambasadorul crede că o asemenea
cerere din partea Germaniei e „foarte inteligentă" şi are sorţi de izbîndă, fiindcă Rusia
nu ar fi dezonorată dacă ar primi să joace, pe lîngă Germania, rolul pe care Statele Unite
îl joacă pe lîngă Anglia. Fireşte, adaugă ambasadorul a cărui putere de închipuire este
neîngrădită, că s-ar isprăvi astfel cu... bolşevismul! Stalin şi-ar salva regimul, care s-ar
transforma, din ce în ce mai mult, într-un regim fascist. Nu ar mai fi nevoie de război
pentru a integra Rusia în „ordinea nouă". Ea s-ar „alinia" singură, de bună voie, şi mult
dorita „colaborare" s-ar întinde astfel... din Gasconia, pînă în Siberia.
Ştirea despre o notă ultimativă germană circulă şi în cercurile ziariştilor. O comunic la
Bucureşti, cu rezervele cuvenite: „Nervozitatea se menţine sub înrîurirea ştirilor din
România şi Finlanda. Călătoria generalului Antonescu e urmărită cu cel mai viu interes.
în viitoarea de ştiri contradictorii se desprinde tot mai persistent versiunea despre o
presiune germană pentru a obţine, după unii, demobilizarea, după alţii, livrarea imediată
a unui mare număr de avioane de luptă şi punerea la dispoziţia Germanici a industriilor
de aviaţie sovietice. Aceste cereri sînt atît de grele, încît dacă s-ar adeveri şi ar avea într-
adevăr un caracter ultimativ, ar putea duce Ia o ruptură. Totuşi planul de „colaborare"
care se ascunde sub ameninţări îngăduie şi ipoteze, dat fiind întorsăturile senzaţionale
obişnuite în relaţiile germano-sovietice, că orice putinţă de înţelegere nu este exclusă...
Ţin să adaug că ambasadorul Germaniei şi ambasadorul Italiei afirmă cu tărie că nu au
nici o cunoştinţă despre asemenea cereri şi că nu acordă nici o crezare versiunilor care
circulă în corpul diplomatic.

Adaug, de asemenea, că militarii şi economiştii germani (din ambasadă) resping cu

stăruinţă posibilitatea unui conflict. Vă comunic totuşi versiunile de mai sus, pentru
descărcarea conştiinţei mele, ştiind de altfel că, după întoarcerea generalului Antonescu,
trebuie să fiţi deplin lămurit cu privire la situaţia reală". Grigore Gafencu.
La ora 5 după amiază, ceai la fosta legaţie austriacă, oferit de generalul Koestring.
Rulează un film de război: Luptele din nordul Africii şi cucerirea Paicanilor. Vederile
luate cu o uimitoare îndemînare şi cu mult curaj de operatori care au urmat armatele - în
rîndurile cele dintîi - reîmprospătează toate ştirile rele din lunile trecute. Vedem cum a
fost distrus Belgradul şi cum au sosit nemţii la Parthenon.
Bubuitul tunurilor, care nu conteneşte, întovărăşeşte timp de două ore, desfăşurarea
tragicelor comunicate care au dus la prăbuşirea Iugoslaviei şi a Greciei. Privim mai întîi
cu interes, apoi cu oboseală,. în suşiţ cu resemnare, marşul triumfal al armatelor
motorizate peste libertăţile popoarelor. Antonescu a fost foarte bine primit la Mi'mchen.
„Ca un rege", spune zîmbind von Tippelskirch1. P.esa germană e elogioasă faţă de
general şi foarte caldă faţă ds România. Vorbeşte de încredere, de prietenie, de
eternitate. Fiihrerul şi Ribbentrop au înconjurat pe conducător cu toate atenţiile şi cu
toate onorurile. Ce voiau oare de la el? Exprimînd lui Tippelskirch mulţumirea mea
pentru această primire, am adăugat: „Nădăjduiesc că s-a ţinut seama şi de cererile lui".
„Credeţi că a avut prilejul să ceară ceva?, m-a întrebat neamţul. O primire atît de
frumoasă înseamnă, de obicei, că se cere ceva de la musafir".
La ora 7, toate megafoanele din oraş răspîndesc următorul comunicat TASS. Publicul se
strìnge ca să asculte, pare îngrijorat, dar se potoleşte pe măsură ce ascultă şi aude:
Comunicatul TASS
„încă înaintea sosirii Ja Londra a ambasadorului englez în URSS, dl. Cripps, dar mai
ales după sosirea sa, în presa engleză şi în general în cea străină au început să circule (să
fiarbă, să facă spume) zvonuri, despre eventualitatea războiului dintre URSS şi
Germania.
După aceste zvonuri:
1) Germania ar fi prezentat URSS-ului pretenţiuni cu caracter teritorial şi economic şi
acum sînt în curs tratative între Germania şi URSS, pentru încheierea unei noi şi mai
strìnse înţelegeri între ele;

Note:
1 Ziarist, consilier politic al Ambasadei germane din Moscova.
2) Că URSS ar fi respins aceste pretenţiuni, din care cauză Germania a început să-şi
concentreze trupele sale la frontierele URSS-ului, cu scopul de a ataca URSS;
3) Uniunea Sovietică, la rîndul său, ar fi început să se pregătească intens pentru războiul
cu Germania, şi să-şi concentreze trupele la frontierele acesteia.
Cu toată evidenţa absurdităţii acestor zvonuri, cercurile responsabile din Moscova au
apreciat necesar, din cauza circulaţiei persistente a acestor zvonuri, să autorizeze TASS-
ul a declara că aceste zvonuri sînt produsul nedibaci al propagandei forţelor inamice
URSS-ului şi Germaniei, interesate în întinderea războiului.
TASS declară că:
1) Germania n-a prezentat nici un fel de pretenţii şi nu propune vreo nouă şi mai strînsă
înţelegere, din care cauză nici tratative de această natură n-au putut avea loc;
2) După datele URSS-ului, Germania tot aşa de statornic respectă condiţiile Pactului de
neagresiune sovieto-german, după cum şi Uniunea Sovietică, din care cauză - după
părerea cercurilor sovietice - zvonurile despre intenţiile Germaniei de a rupe pactul şi a
întreprinde atacul asupra URSS-ului sînt lipsite de orice temei, iar deplasarea în curs,
din ultimul timp, a trupelor germane, eliberate de operaţiunile din Balcani, spre
regiunile din Estul şi Nord-Estul Germaniei, este legată, trebuie presupus, de alte
motive, fără să fie vreo atingere cu relaţiunile sovieto-germane;
3) URSS, după cum reiese din politica sa de pace, a respectat şi are intenţia să respecte
condiţiile Pactului de neagresiune sovieto-german, din care cauză zvonurile că URSS se
pregăteşte de război cu Germania sînt mincinoase şi provocatoare;
4) Concentrările de vară ale rezerviştilor armatei roşii şi iminentele manevre, n-au alt
scop decît instruirea rezerviştilor şi verificarea activităţii aparatului de cale ferată, care
se execută, după cum este cunoscut, în fiecare an, şi ca atare, a imagina aceste măsuri
ale armatei roşii ca ostile Germaniei este cel puţin absurd".
Comunic acest neaşteptat comunicat, la Bucureşti. Şi iau masa la Borubussci, secretarul
Legaţiei italiene, împreună cu Rosso, cu von Tippelskirch şi cu Baumbak.
Nemţii au fost surprinşi de comunicat. Ei nu ştiu despre nici o înţelegere germano-
sovietică. Dezminţirea TASS pare lui von Tippelskirch un act „spontan" al guvernului
sovietic. (Sovieticii, spune un neamţ glumind că „sînt ca taurul Ferdinand: le place
parfumul florilor, şi nu voiesc să se bată".) Tippelskirch personal a transmis comunicatul
la Berlin şi a putut
 să-şi dea seama că a stîrnit surprindere şi acolo. (Nu-mi vine să cred totuşi, că la
Kremlin nu s-a primit vreo veste de la Dekanosov).
Fireşte, nemţii sînt încîntaţi de „abilitatea" lui Stalin şi sînt întăriţi în nădejdea lor că nu
va fi nimic. (După reprezentaţia filmului şi deci o jumătate de oră înainte de comunicat,
Hilger mi-a spus, confidenţial: „Numai cine nu cunoaşte pe Führer îşi poate închipui că
va face acum război sovietelor. Generalul Koestring şi eu, sîntem mai convinşi ca
niciodată că buna colaborare nu va înceta".)
Rosso sc bucură de această întorsătură „senzaţională", la care, ce e drept, se aştepta. L-
am văzut totdeauna foarte liniştit. îmi dau seama că italienii nu vor acest război, înainte
ca Marea Mediterană să fie ..curăţată de englezi". Problema mediteraneană nu e
deocamdată decît deschisă. Suezul şi Gibraltan.il mai puţin, englezii au de cucerit
Irakul, si înaintează în Siria. Cu toată rezistenţa neaşteptată a francezilor şi cu toate
armele pe care nernţii le-ar trimite în ajutor, tot acest ţinut atît de însemnat din punct de
vedere strategic cade în mîinile britanicilor. Legăturile anglo-turcc se pot atunci întări.
Dacă germanii lasă treaba neisprăvită, din pricina căldurii sau a altor împrejurări şi se
îndreaptă spre uriaşele ţinuturi sovietice, italienii rămîn singuri, faţă în faţă cu grecii şi
cu albanezii. Cine ştie atunci ce se mai poate întîmpla...?
Aflu de la Rosso că Bergery a încercat, azi după amiază (după ce a stat dc vorbă cu
mine), să-l convingă despre „inteligenţa" planului german de a cere ruşilor cît mai multe
aeroplane. Şi ambasadorul Franţei a stăruit ca acest plan să fie numaidecît îndeplinit, ca
nu cumva Statele Unite, care produc un număr uimitor de arme, să aibă timpul să
intervină. .Rosso părea cam surprins de această stăruinţă. Şi cum să nu fie?
Patima marghilomanistă transformă pe politicienii care au luat o dată atitudine
împotriva simţămintelor generale ale ţării lor în cei mai zeloşi şi cei mai îndîrjiţi
vrăjmaşi ai intereselor lor naţionale.
După discuţii politice, lungi şi pesimiste, un bridge în care d-na Bombusch şi cu mine
cîştigăm în trei rînduri la Rosso şi la von Tippelskirch.
Sîmbătă, 14 iunie
Comunicatul TASS oferă un prilej de frămîntare şi de fel de fel de chibzuieli, de socoteli
tălmăcirilor gîndirii oficiale sovietice. Niciodată
0 situaţie mai ciudată nu a dat naştere unui document mai straniu.
Aşadar, ameninţaţii iau apărarea ameninţătorilor şi declară, în gura

Note:
1 Se referă la trupele aflate în subordinea guvernului de la Vichy.
mare, că sînt liniştiţi, mulţumiţi cu tot ce se întîmplă, lămuresc cu nevinovăţie şi
candoare, de ce din întîmplare 300 de divizii se află faţă în faţă la hotare - şi înjură pe
englezi, care nu au nici o vină şi care la caz de nevoie ar putea da un ajutor. Teamă?
Slăbiciune? Şiretenie?
Un proverb georgian spune: Cînd nu poţi să strîngi de gît pe vrăjmaş, îmbrăţişează-1.
(Un alt proverb din aceeaşi ţară sfătuieşte: „Dacă un vrăjmaş vrea să te sugrume, cade-i
în braţe şi strînge-l la piept"!)
Telegrafiez la Bucureşti: „Comunicatul TASS a avut deocamdată două efecte: a liniştit
publicul sovietic şi a limpezit o problemă care frămînta corpul diplomatic. Se ştie acum
că Germania nu a făcut noi cereri, ca cele despre care v-am pomenit în telegrama mea.
Se pune însă întrebarea dacă dezminţirea TASS a fost dată după prealabilă înţelegere cu
guvernul german, sau dacă nu este un act spontan şi unilateral din partea guvernului
sovietic, dornic să descopere, pe această cale, intenţiunile adevărate ale Germaniei.
Surprinderea pe care am constatat-o la Ambasada germană, imediat după ce s-a dat
publicităţii comunicatul, constituie o mărturie că, cel puţin la Moscova, nu a intervenit
nici o înţelegere de acest fel, între germani şi sovietici. E greu de admis, pe de altă parte,
că guvernul sovietic, dacă s-ar simţi într-adevăr ameninţat şi în primejdie, s-ar grăbi să
risipească toate temerile publicului sovietic şi să indispună Anglia, aruncînd în sarcina
«propagandei inamice» toate ştirile «mincinoase» despre o tensiune între Germania şi
URSS.
Vom afla din reacţiunile presei şi oficialităţii germane dacă dezminţirea agenţiei TASS
înseamnă un punct final sau un punct de întrebare, în prea ciudata criză germano-rusă,
unde se vorbeşte atîta de prietenie şi se fac atîtea pregătiri de război". Gafencu.
Mă duc la Ambasada germană să culeg impresii şi informaţii. Găsesc diplomaţi şi
ziarişti, discutînd cu aprindere. Unii dintre ei socotesc că dezminţirea TASS e o nouă
dovadă a genialităţii lui Stalin. Simţindu-se ameninţat, el nu a recurs, ca polonezii şi
iugoslavii - în situaţii asemănătoare - la sprijinul atît de primejdios al Angliei, ci
denunţînd perfidia Angliei, a stăruit asupra legăturilor de încredere care îl unesc de Ger-
mania. Dacă germanii atacă totuşi, masele ruseşti, revoltate de o asemenea „trădare", se
vor strînge cu disperare în jurul lui. Dacă germanii se mai gîndesc la posibilităţile unei
discuţii paşnice, tonul prietenesc şi formulele atît de cuprinzătoare ale comunicatului
deschid perspective promiţătoare pentru noi planuri de colaborare. Faptul că Stalin se
leapădă de Anglia (cum s-a lepădat de greci şi de iugoslavi), pentru a cîştiga încrederea
şi
 prietenia lui Hitler, nu-i slăbeşte în nici un caz situaţia. In caz de război, englezii vor fi
siliţi să-i dea puţinul sprijin pe care sînt în stare să i-l acorde. (Nemţii exclud orice
înţelegere, prealabilă comunicatului, între Berlin şi Moscova. De altfel ziarele germane
nu au publicat pînă acum nimic - nici comentarii, nici textul comunicatului. Dovadă că
nu se aşteptau la nimic şi că guvernul german caută abia acum să-şi fixeze atitudinea.)
Tippelskirch, cu care am avut o lungă convorbire, recunoaşte că Stalin „ist eine
Nummer fur sich"1 şi mă întreabă cu oarecare îngrijorare, dacă situaţia militară dintre
Rusia şi România nu este de aşa fel încît să poată' provoca un „incident" cu urmări
hotărîtoare. Răspund că „incidente" se produc şi se pot produce oricînd. Urmările
hotărîtoare atîrnă însă de voinţa cîrmuitorilor. (înţeleg că se teme dc un plan german,
care ne-ar băga pe noi, mai întîi, în viitoare şi care ar „sili" Germania, pe temeiul
garanţiilor date, să intervină, fără alte discuţii.)
Chestiunea Cripps merită o menţiune specială; din toate ciudăţeniile întîmplate, în
timpul din urmă, aceasta e cea mai ciudată. Ambasadorul englez a plecat acum o
săptămînă cu avionul prin Stockholm, spre Londra, chemat de guvernul său „spre
informare". Familia sa - două domnişoare -se pregăteşte să plece cu transiberianul spre
Statele Unite. Intimii lui Cripps cred că el ar fi dorit să părăsească definitiv postul de la
Moscova, unde nici o activitate politică nu este îngăduită (raporturile sale cu „Nar-
komindelul" au fost tot mai puţine şi mai reci, în timpul din urmă), ca să ia parte mai
activă la viaţa politică şi la lupta de rezistenţă a ţării sale. Nimeni nu se aştepta însă că
această despărţire de Moscova va fi imediată.
Felul puţin curtenitor şi cu desăvîrşire nedrept prin care Cripps a fost pus în cauză de
comunicatul TASS, îi îngreuiază mult reîntoarcerea. Printre liniile comunicatului se
strecoară simţăminte rău-voitoare, datorite fie calităţii sale, atît de puţin preţuită la
Moscova, de „intelectual de stînga" (sovieticii preferă un diplomat, chiar cu titluri de
nobleţe, dar fără nume), fie dorinţei lui Stalin de a da, prin purtarea sa, faţă de
ambasadorul Marii Britanii, o nouă chezăşie de prietenie lui Hitler. Antipatia personală
a lui Stalin faţă de englezi şi convingerea lui despre slăbiciunea imperiului britanic sînt
de altfel cunoscute.
Masă la „Dacea" noastră: Bergery, Railleux (?), P.P. Bergery a primit o telegramă din
Bucureşti. Comunicatul TASS a potolit temerile de război, dar a pricinuit, pare-se, „o
mare dezamăgire în public", care presimte o nouă înţelegere germano-sovietică şi se
simte păcălit.
Note:
1 Este un specimen, un număr original.
E tocmai de ce mă temeam! Dacă se va ajunge la o nouă şi mai strînsă colaborare între
Moscova şi Berlin, românii noştri care s-au lăsat împinşi înainte, vor avea de suferit nu
numai o nouă şi crudă dezamăgire (în mijlocul suferinţelor care s-au abătut asupra
neamului nostru, speranţa de a putea reîntregi o parte din hotarele noastre, prin luptă şi
prin jertfe de sînge, părea un simţămînt binefăcător), dar vor rămîne expuşi la
resentimentele ruşilor şi vor fi siliţi să se aşeze şi mai strîns sub scutul apărător şi
asupritor al puterii germane.
Deocamdată, acordul e încă problematic. Berlinul nu reacţionează. Nici un cuvînt
despre comunicatul rusesc. Actul de plecăciune al guvernului sovietic a fost primit cu o
tăcere de gheaţă. Liniştea ameninţătoare prevestitoare de furtună. Războiul nemţilor e în
toi.
Pe poiana de pe malul rîului Moscova, ne plimbăm în lumina diafană a nopţii albe,
uitînd de dragul unui timp de vară, care în sfîrşit s-a hotărît să vie, de toate necazurile
noastre.
Duminică, 15 iunie
Berlinul tace mai departe, îmi închipui că, la Kremlin, atmosfera e apăsătoare.
Ameninţarea tăcută care apasă acum asupra imperiului sovietic aminteşte presiunea
primejdioasă pe care Moscova o exercita, acum un an, asupra noastră. întocmai ca
guvernul sovietic de azi, guvernul român încerca să înlăture primejdia, prin vorbe bune
şi declaraţii paşnice. Şi întocmai ca Hitler, azi, Stalin ieri nu răspundea nimic.
Cine oare dintre demnitarii „Narkomindelului'.' va fi socotit vinovat şi va plăti pentru
clipele de aşteptare înfrigurată, de îngrijorare şi de nespusă umilire pe care Uniunea
Sovietică le îndură acum?
Pretextul supărării Reich-ului e îndemnul şi sprijinul dat de URSS răzvrătirii iugoslave 1.
La Belgrad, s-au găsit, desigur, de către specialiştii germani, scotocitori de documente,
dovezile vinovăţiei sovietice. Germania are deci îndreptăţirea de a rupe legăturile cu un
tovarăş care i-a înşelat încrederea. (Ca şi cum legăturile dintre Berlin şi Moscova s-ar fi
bizuit vreodată pe încredere!)
Politica buclucaşă de prietenie faţă de Iugoslavia a fost aprobată, fireşte, de cei mai
înalţi demnitari. Fotografia Stalin-Gavrilovici e un

Note:
1 La 5 aprilie 1941 între URSS şi Iugoslavia s-a încheiat un pact de asistentă mutuală. A doua
zi Iugoslavia şi Grecia au fost atacate de trupele germane, ungare şi italiene. Armata iugoslavă
a fost înfrîntă, ţara ocupată şi împărţită între învingători. România a fost singura ţară vecină
care nu a participat la aceste acte.

document hotărîtor în această privinţă. Cine va plăti însă oalele sparte? Va apune steaua
atît de abilului jurist Vîşinski, care trece, pe drept sau pe nedrept, ca partizanul unei
politici mai independente faţă de Germa-nia?«(Deşi polonez prin origine, el reprezintă
„tradiţia" marii Rusii, la „Narkomindel"). Se va întări Molotov, prietenul domnului
Ribbentrop şi al contelui Schulenburg, duşmanul domnului Cripps şi al englezilor de
pretutindeni?
Problema răspunderilor nu se mărgineşte însă numai la faptele de care se folosesc
germanii pentru a ameninţa cu războiul. întrebarea ce se pune azi, în tăcerea care
urmează comunicatului TASS, este dacă, prin înlocuirea lui Litvinov prin Molotov şi
prin schimbarea politicii externe sovietice, guvernul din Moscova şi-a întărit poziţiile în
lume, cum părea la început, cînd de la Marea Baltică, pînă la Marea Neagră, porţile
Europei se deschideau în faţa înaintării bolşevice, sau şi le-a compromis în mod
definitiv? Politica de pace a lui Litvinov dobîndise Uniunii Sovietice prieteni
pretutindeni. Ea avea, poate, cusurul de a a-trage asupra Rusiei mînia primejdioasă a
Germaniei. Faţă de o asemenea ameninţare, Rusia nu era însă izolată.
Molotov a urmărit şi el o politică de pace. Nu se gîndea însă la „pacea indivizibilă" a
înaintaşului său, ci la pacea sovietică, asigurată prin războiul general. în loc de a îngrădi
puterea covîrşitoare a Germaniei, a dezlănţuit-o. Credea că războiul nu se va întinde
decît pe pămîntul capitalist. Nădăjduia că, prin îndemînarea lui şi prin unele formule
meşteşugite, Rusia se va putea menţine în afară de viitoare.
Azi, în faţa primejdiei, nu mai are cui să întindă mîna şi suprema abilitate i se pare
aceea de a înjura mai departe pe Cripps. Umilinţa în vorbe nu-l mai poate scăpa. E
nevoie, pare-se, pentru a înlătura primejdia - dacă mai poate fi înlăturată - de umilinţă în
fapte.
Ce înseamnă tăcerea Germaniei? în cel mai bun caz, pentru Moscova, un îndemn la
„adaptare". La o adaptare de bună voie, spontană, oferită fără a fi cerută, ca o chezăşie
de pace şi de încrezătoare prietenie. Adică, o jertfire a revoluţiei, pentru a salva regimul.
Şi o înregimentare a ţării - care a fost, odinioară, o mare putere - sub semnul îndrumător
al Axei.
Tăcerea lui Hitler nu înseamnă că vrea numaidecît războiul. Vrea însă neapărat o
victorie hotărîtoare, la Răsărit. Stalin are de ales în ce fel poate contribui la această
victorie.
Rosso mărturiseşte, în sfîrşit, că situaţia îi pare „încordată". A primit o telegramă din
Sofia, unde se aşteaptă ca războiul germano-rus să izbucnească din clipă în clipă. Mai
însemnată decît această părere

bulgară este informaţia că pe graniţa turcească nu sînt concentrate trupe germane. Nu se

pregăteşte deci o campanie spre Sud; nu se pregăteşte în orice caz o trecere prin Turcia .
Ambasadorul /Rosso/ a sfătuit pe colaboratorii săi să-şi trimită soţiile în Italia.
La nemţi, părerile sînt împărţite. Generalul Koestring a asigurat pe colonelul Viei că-şi
poate păstra soţia şi copilul la Moscova. „Răbdare şi nervi - ar fi spus generalul. De
întîmplat, nu se va întîmplă nimic".
Ceilalţi membri ai ambasadei sînt mai puţin categorici. Tăcerea Berlinului îi
impresionează.
Seara, primire la „Dacea" noastră în cinstea grecilor care pleacă. Nuşeta a aranjat cu
mult gust. modesta noastră căsuţă de ţară.
Corpul diplomatic fierbe. Suedezii aduc vestea din Stockholm că războiul izbucneşte la
24 iunie. (Din Suedia, Finlanda, România, Bulgaria, veştile războinice sînt răspîndite în
lume, prin mijlocirea ţărilor limitrofe.) Americanul crede în război. Caută să lămurească
motivele pentru care războiul poate fi folositor nemţilor, din punct de vedere militar,
economic, moral. Nu-şi ascunde însă că războiul poate fi folositor şi Statelor Unite.
înţelege rolul care revine ambasadorului Statelor Unite la Moscova într-o asemenea
„conjunctură".
Persanul îşi dă seama că „se petrece ceva", dar nu-i vine să creadă că Hitler va face
jocul anglo-saxonilor şi statelor limitrofe. E prea frumos ca să fie adevărat.
Ca totdeauna, în asemenea întîlniri, părerile se încrucişează şi se înrîuresc între ele. La
plecare, Steinhardt e mai puţin convins de iminenţa unui conflict, iar Mahomed pare
mai îngrijorat. Ataşaţii militari americani şi francezi care nu subestimează forţele
militare sovietice sînt foarte ademeniţi să creadă că totul e un „bluff' politic.
Luni, 16 iunie
Dimi P. a plecat la Stockholm cu avionul. Radio Londra, care obişnuieşte să cuprindă în
cifre precise, durata unei sforţări sau a unei aşteptări, ar putea anunţa: E a treia zi de
tăcere a d-lui Hitler. „Omul de pe stradă" de la Moscova nu se mai gîndeşte la
ameninţarea din afară, ci îşi duce în linişte nevoile mai departe, Ia adăpostul
comunicatului TASS.
Cercurile „informate", adică acelea care ştiu că nu ştiu nimic, sînt tot mai nervoase.
Steaua roşie care luminează, noaptea, zidurile Kremlinului, e pusă la grea încercare: se
stinge sau se decolorează?

Note:
* în texl prin Rusia.

Bergery are idei pe care nu le împărtăşesc, dare un coleg excelent. î mi comunică zilnic
ştiri din Bucureşti. Aflu astfel ce gîndc.ştc Creţeanu, ce spune Davidescu, ce crede
„anturajul" generalului. în neştirea în care trăim aici, e ceva. Mă interesează, dc pildă, să
ştiu că Davidescu, întors de la München unde a întovărăşit pe general, nu crede că
războiul e iminent, şi atribuie pregătirile militare ale României unui simţămînt de
„elementară prudenţă" şi grijei noastre „de a fi gata în orice împrejurare". Totuşi adaugă
ministrul Franţei din Bucureşti, pregătirile militare se înteţesc şi „anturajul" generalului
e războinic.
„î nchipuieţi că ministrul Slovaciei c «de Gaulle-ist» - îmi spune Bergery. A venit să-mi
facă vizita lui de prezentare, bucurîndu-se că de Gaulle a intrat în Siria" (înaintarea
britanică în Siria merge de altfel, foarte încet şi greu. Pare să fie un nou eşec al
comandamentului englez.) „Sper că nu-l vei denunţa lui von Schulenburg". „Nu,
răspunde Bergery glumind, dar am telegrafiat la Vichy: Axa e reprezentată la Moscova
printr-un ambasador german, cavaler medieval, cît se poate de puţin nazist, socialist şi
totalitar, printr-un ambasador italian anglofil şi antifascist, printr-un ministru român
liberal şi european şi printr-un slovac de Gaullist: Nu mai pricep nimic".
„Ai putea adăuga: Singurul nazist la faţa locului pare să fie d. Stalin. Mais il est de
taille!"
Bergery îmi citeşte apoi o telegramă adevărată pe care o trimite guvernului său despre o
convorbire cu Steinhardt. Părerile americanului îmi par cu atît mai interesante cu cît
regăsesc printre ele multe dintre teoriile mele. E cercul viţios al gîndirii diplomatice din
Moscova. Ipoteze pe care le născoceşte, cu mai multă sau mai puţină trudă, îţi revin o
săptămînă mai tîrziu, sub formă de „informaţii" din „cel mai sigur izvor".
Telegrafiez la Bucureşti: „Moscova trăieşte, de trei zile, sub apăsarea tăcerii lui Hitler.
Războiul nervilor e în toi, aţîţat de ştirile din România şi din Finlanda, despre pregătirile
militare, tot mai însemnate, din aceste ţări. I ri lipsa oricăror informaţii politice precise
şi serioase, toate prevederile diplomaţilor sînt simple ipoteze. Notez că şefii de misiuni
cu o mai vie imaginaţie şi cu «idei europene» cred în posibilitatea conflictului, pe cînd
diplomaţii cu experienţa treburilor orientale şi cxtrcm-orientale exclud putinţa unui
deznodămînt războinic. Notez, de asemenea, că generalul Koestring stăruie în credinţa
proprie, de dezlegare paşnică; pe cînd von Tippelskirch, unul din îndrumătorii politici ai
ambasadei germane, socoteşte că trebuie să fim pregătiţi «pentru orice eventualitate».

Lipsa de reacţiune a presei şi a cercurilor conducătoare germane, faţă de mîna întinsă,

de soviete, - prin comunicatul TASS, - dovedeşte că dezminţirea dată de Moscova a fost
un act spontan, unilateral, şi nu se referă decît la intenţiile paşnice şi prieteneşti ale
Uniunii Sovietice. (Am auzit în cercurile germane, lăudîndu-se abilitatea lui Stalin, care
simţindu-se ameninţat - în loc să se arunce, după pilda Poloniei şi Iugoslaviei, în braţele
anglo-saxonilor, - s-a despărţit şi mai mult de Anglia şi Statele Unite, oferind, prin
atitudinea sa, noi şi cît mai largi perspective de «colaborare» Reich-ului vecin.)
în ce mă priveşte, admit că tăcerea germană poate prevesti furtună; poate fi însă şi un
îndemn la adaptare totală, - adaptare de bună voie, spontană, oferită şi nu cerută - ca
cerinţele politice şi economice ale «Ordinei Noi». Şi îndemnul poate fi cu atît mai
convingător, cu cît ameninţarea este mai mare.". G.
Petrec cu Nuşeta o seară liniştită - cîte deasemenea vom mai petrece oare - în grădina
noastră din Cerebrianihoc.
Marţi, 17 iunie
Zile de aşteptare şi de nesiguranţă. Germanii tac.
Tippelskirch pretinde că nu ştie nimic. Tăcerea Berlinului îi pare însă şi lui apăsătoare
(sîmbăta trecută a spus lui P.P.: dacă pînă marţi nu aflăm nimic de la Berlin, atunci e
grav). Vorbim despre diferitele pretenţii pe care le-ar ridica guvernul german, pentru a
limpezi problema răsăriteană. Exprim şi dezvolt părerea că problema dunăreană şi
îndeosebi problema libertăţii gurilor Dunării interesează în cel mai înalt grad întreaga
Europă Centrală.
Evenimentele şi emoţiile care s-au îngrămădit în această săptămînă au rupt şirul
însemnărilor mele zilnice. încerc azi luni 22 iunie - să notez din memorie faptele mai
importante. (Pactul de amiciţie şi neagresiune germano-turc. Acţiunea militară nu s-a
îndreptat deci spre sud - ci în altă parte. Pactul V. Popen - Saracioglu acelaşi înţeles
politic şi aceeaşi valoare morală ca pactul Ribbentrop-Molotov.)
Miercuri, 18 (iunie)
Dimi P. se întoarce din Stockholm. în Suedia şi în Finlanda războiul se dă ca sigur.
Bucureştii nu-mi trimite nici o informaţie şi nici o instrucţie. Primesc în schimb
telegrame tranzitate - redactate

probabil de Nanu - prin care mi se explică de ce nu ni s-au trimis lefurile, chiria, nici
speze pentru o cheltuială oarecare.
19 iunie
Toate doamnele italiene au părăsit Moscova. Ieri seară, Rosso îmi mărturiseşte că „de
data aceasta", s-a înşelat. Situaţia este foarte gravă. Printr-o telegramă, a oprit pe soţia
sa la Tokio.
Mă hotărăsc să mă despart de Nuşeta. Pregătim plecarea ei pentru a doua zi, vineri.
Petrecem o zi frămîntată şi chinuitoare. Ideea de a ne despărţi după douăzeci şi unu de
ani de căsătorie - în care nu ne-am îndepărtat niciodată unul de altul - ne tulbură adînc.
Seara hotărîm să renunţăm la despărţire şi renunţăm la bilete. Petrecem o noapte
fericită.
Vineri, 20 (iunie)
Poftisem pentru astă seară „Axa" la Cerebrianihoc. Decomarrd această faptă din pricina
evenimentelor. Tippelskirch cere să mă vadă. Mă întreabă din partea lui Schulenburg cu
o vădită îngrijorare, dacă „am aflat ceva", care m-a hotărît să nu mai primesc în această
seară. (Ambasadorul german bănuieşte, aşteaptă ceva - dar nu ştie nimic, dovadă
demersul lui Tippelskirch.) Neamţul mă sfătuieşte apoi, stăruitor să trimitem doamnele,
condiţiile evacuării eventuale pot fi grele. Doamnele să plece numaidecît! Sîmbătă
pleacă, poate, cel din urmă avion.
Reţin şapte locuri în avionul de Berlin. Nuşeta după o dureroasă luptă de conştiinţă şi la
rugămintea mea caldă şi neşovăitoare, se hotărăşte în sfîrşit, să se despartă de mine, va
fi însoţită de Dana şi dc doamnele Lupu, Dan, Dimi.
Facem bagajele. Legaţia se goleşte. Bergery, foarte prieten, se oferă să-mi păstreze
unele lucruri. Lichidarea avutului nostru din Moscova e o ruină, asemănătoare cu
lichidarea avutului nostru din Bucureşti.
Telegrafiez la Bucureşti că aşteptăm desnodămîntul crizei, duminică sau luni, dar spun
că nu ştim nimic. Bucureşti nu telegrafiază nici un cuvînt. încep totuşi să distrug
dosarele.
Moscova îşi păstrează fizionomia obişnuită. Lumea nu se aşteaptă la război. Timpul
frumos, atrage bărbaţi şi femei pe străzi, pe bulevarde,.în grădini. E o fluctuaţie de lume
fără griji deosebite.
Petrec o noapte chinuită.

Sîmbătă, 2 1 iunie
Nuşeta mea pleacă spre Berlin cu avionul. Pentru noi, sufletul meu îndurerat, privirea pe
care draga mea mi-a aruncat-o prin mica fereastră a avionului, cînd uriaşul Douglas a
trecut în zbor peste capetele noastre. (Au plecat cinci doamne românce.)
Niciodată nu mi-am închipuit cît de strînse şi de vii sînt legăturile sufleteşti şi trupeşti
care ne unesc - şi cît de mult doare o despărţire. Fiinţa Nuşetci lîngă mine, înrîurirea
inteligenţei ei asupra mea, sprijinul pe care mintea ei vioaie şi pătrunzătoare mi-l dădea
în orice clipă, îmi păreau lucruri fireşti, intrate în obiceiurile mele. Aci îmi dau seama că
sînt lucruri fără de care nu pot trăi.
Legaţia goală e nesuferită.
Seara - sînt poftit de soţii Bergery la Operă: „Logodnica ţarului", de Rimski Korsakov.
Muzica pc care nu sînt în stare s-o urmăresc, întovărăşit şi căsnit de gîndurile mele
îndurerate. Simt uriaşa dramă care se apropie. Simt căderea mea. Şi văd cu uimire cum
lumea dimprejur care îmi dă în această seară - poate cea din urmă - tot ce are mai bun,
adică, desăvîrşirile ei artistice, trăieşte în neştire, urmărind cu o patimă însufleţită o
dramă. După teatru, un mic supeu la Ambasada Franţei.
Duminică, 22 iunie
Cînd un telefon al lui von Walther mă scoală din somn: nemţii au intrat în cursul nopţii
în Rusia, pe toată întinderea frontierei, de la Marea Baltică, la Marea Neagră. Aflu că
guvernul român ne-a aşezat sub oblăduirea ambasadei germane. „Ce instrucţii aveţi?",
mă întreabă von Walther. „Niciuna". „Curios! Atunci, cere numaidecît. Nu putem să vă
luăm cu noi, dacă nu ştim cînd şi cum veţi rupe legăturile.
Schulenburg a fost azi dimineaţă la Molotov ca să-şi ceară paşapoartele. Molotov a fost,
pare-se, foarte liniştit.
Telegrafiez la Bucureşti, direct, prin italieni şi prin francezi. Dar nu-mi fac nici o iluzie.
Toate telegramele sînt oprite. La radio: obişnuitul mare discurs al lui Hitler: de ce a fost
nevoie să atace; şi răspunsul lui Molotov.
Pledoarii de apărare şi de acuzare din partea unor cîrmuiri, care în împrejurări
asemănătoare întrebuinţează aceleaşi cuvinte şi aceleaşi metode. Războiul a început fără
ultimatum, fără negocieri, fără declaraţie. O „simplă operaţie militară".
Ţara noastră va urma [Germania] - e un prilej de a recîştiga o parte din pămîntul pierdut
şi de a se reface sufleteşte, după prăbuşirile

morale din anul trecut. Prindem cîteva crîmpeie la radio din discursul lui Antonescu şi
din manifestaţiile publice din Bucureşti. Sîntem deci în stare de război cu URSS.
îmi strîng toţi oamenii la legaţie. Vor locui şi mînca împreună cu mine. Sîntem 17 - zece
diplomaţi şi 7 auxiliari. Legaţia e lăsată fără pază, cu porţile deschise. Putem circula în
oraş şi telefona. Pînă cînd? Nemţii au fost izolaţi, în cursul zilei, fiecare acasă la el.
Contele singur. Tippelskirch singur. Ambasada înconjurată şi închisă.
Cum vom fi evacuaţi? Prin cine urmează negocierile de evacuare? Păstrăm contactul cu
italienii, în aceeaşi situaţie de libertate provizorie, ca şi noi. Rosso socoteşte că deoarece
nu am fost avizaţi de nimic, nu e cazul să ne prezentăm autorităţilor sovietice, ci trebuie
să aşteptăm ca ele să ne remită paşapoartele. Să aşteptăm, pînă cînd?
Francezii vin să mă vadă, în mai multe rînduri. Bergery, Luguett1 şi Luguette - un
viceconsul care îmi cumpără maşina.
Americanii s-au retras la o „dacea" îndepărtată, de teama bombardărilor. Singurii în
primejdie de a fi bombardaţi din avioane sîntem noi, fiind aşezaţi între cîmpul de aviaţie
şi cea mai însemnată gară de calc ferată.
Nici o telegramă din afară. Nici o ştire de la Nuşeta.
Luni, 23 iunie
Moscova nu a fost bombardată în astă noapte. Am putut dormi puţin, deşi tancurile grele
au trecut, fără întrerupere, pe şoseaua Leningradului.
Nu putem stabili nici un contact cu nemţii. Firele [telefonice] tăiate, casele înconjurate.
Merg la Rosso. Liniştit, zîmbitor. „II faut attendre! II n'y a rien â faire"". îi dau lista
românilor ce trebuiesc evacuaţi: „Cîţi dintre ei joacă bridge?", mă întreabă cu interes.
Ne strîngem mîna cu afecţiune.
Tovarăşii mei stau strînşi în jurul aparatelor de radio (avem trei) şi urmăresc cu emoţie
ştirile contradictorii de pe noul front.
Zi lungă dc inacţiune şi de aşteptare. Din cînd în cînd, un telefon de la italieni; nici ei nu
ştiu nimic.
închiriem „dacea" noastră, în care nu am petrecut decît cîteva zile fericite cu Nuşeta -,
ca şi în cămăruţa care ne-a fost atît de dragă, la Snagov, - soţilor Bergery.

Note:
1 Consilier la Ambasada Franţei din Moscova.
2 Trebuie să aşteptăm. Nu e nimic de făcut;

Marţi, 24 iunie
Ne bucurăm mai departe de o libertate ...provizorie. Porţile sînt deschise. Intrarea şi
ieşirea e liberă. Nemţii sînt păziţi şi izolaţi. Nimeni nu poate lua contactul cu ei. Păstrez
legătura cu Rosso. Nici o ştire din afară. Rog pe Burgan şi pe Assalsson să se intereseze
de plecarea noastră.
La dejun am pe soţii Luguet. P.P. prezidează în locul meu popota. Sînt fericit să stau de
vorbă cu o prietenă a Nuşetei mele. în zile grele, francezii, prietenii noştri cei mai
sinceri şi cei mai buni.
Ascult la radio discursurile înflăcărate ale propagandiştilor germani, pline de
neadevăruri istorice. Faţă de statele mici, metodele totalitarilor, de orice nuanţă, au fost
la fel: aceeaşi lipsă de scrupule. Aceeaşi poftă de stăpînire... Nu e adevărat, cum pretind
nemţii, că Kremlinul ar fi conspirat cu Cripps. Dimpotrivă, Stalin şi Molotov se fereau
de englezi, ca să nu dea de bănuit nemţilor. Nu urmăreau o politică „de încercuire", nu
se gîndeau să intervină în luptă, ci aşteptau sfîrşitul. Singurul succes al lui Cripps la
Moscova, unde a cunoscut atîtea dezamăgiri şi atîtea ofense, este datorat lui Hitler. Şi
chiar acest succes nu a fost deplin, deoarece ambasadorul britanic, scîrbit de
experienţele sale moscovite, se afla de zece zile la Londra, cînd a izbucnit conflictul
germano- sovietic.
Totuşi, Churchill pare să fi îmbrăţişat cu însufleţire cauza ruşilor. Prin discursul său de
ieri seară1, făgăduieşte sprijin economic şi financiar. Mă întreb: de ce atîta grabă? De
cealaltă parte, germanii, reîmprospătînd campania lor anti-bolşevică, amorţită de atîta
vreme, caută să înjghebeze un front european pentru... salvarea civilizaţiei. Era şi
timpul!...
La ora două, primesc un telefon de la Kremlin. Molotov doreşte să mă vadă.
La patru fără un sfert, sînt în curtea de onoare a cetăţii, odată sfîntă. Sînt primit cu
acelaşi ceremonial ca la vizita mea cea dintîi. Un ofiţer mă aşteaptă pe peron, se
prezintă, îmi strînge mîna, mă întovărăşeşte pînă în apartamentele de primire.
în sala de aşteptare, doi secretari mă întîmpină cu multă amabilitate. Sînt introdus în
biroul cel lung, cu uşa din fund deschisă, a vicepreşedintelui comisarilor.
Molotov vine spre mine. Pare obosit. îmi întinde mîna cu un gest simplu, liniştit. îmi
vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blîndeţe.

Note:
1 Se referă la declaraţia lui W. Churchill din 22 iunie cu privire la sprijinirea URSS de către
Anglia în lupla împotriva Germaniei.

— Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam, pînă mai ieri, în
pace. Azi, trupele dv. sprijină atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să
ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire.
— Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nici
0 instrucţie. îmi închipuiam că Legaţia dv. de la Bucureşti a trebuit să vă dea lămuririle
cuvenite.
— Legaţia noastră nu cunoaşte decît faptele: participarea dv. la a-gresiunea împotriva
noastră. Din partea guvernului român, nu a primit nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o
declaraţie de război.
— în cazul acesta, trebuie să ne lămurim după faptele pe care le cunoaştem. Aceste
fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sînt convins că
membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile, pentru a părăsi
[România] . La rîndul nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiile cuvenite
pentru ca să ni se remită paşapoartele. Ţin să adaug două cuvinte, nu cu privire la
evenimentele politice, ci referitoare la misiunea pe care am împlinit-o aici. Vă vorbesc
deci în numele meu personal. Acum zece luni, cînd am avut onoarea să vă văd pentru
întîia oară, v-am spus că voi lucra cu toată hotărîrea şi cu toată lealitatea pentru
normalizarea şi întărirea raporturilor paşnice dintre ţările noastre. Socotesc în conştiinţa
mea că mi-am împlinit întocmai angajamentul pe care l-am luat.
Sînt cu atît mai îndurerat, personal, că străduinţele mele nu şi-au atins ţelul.
Simt că Molotov ar mai vrea să adauge ceva. După cîteva clipe de tăcere, se hotărăşte
să-mi spună următoarele: „România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că,
după reluarea Basarabiei , nu mai avea nici o pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai
multe rînduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă.
Voinţa noastră, pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi.
Cînd Germania v-a dat aşa-zisa garanţie3, am protestat împotriva acestei garanţii fiindcă
presimţeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi România. Această garanţie
însemna sfîrşitul independenţei dv. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. Cîteva luni

Note:
1 In original Uniunea Sovietică.
2 Aluzie la reanexarea, după ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, a Basarabiei de către URSS.
3 La 30 august 1940, la Vicna, Germania şi Italia au garantat inviolabilitatea teritoriului
României; acceptarea acestei garanţii a marcat ieşirea României din înţelegerea Balcanică.

mai tîrziu, aţi şi fost ocupaţi [dc] fapt, dc trupele germane . Nu era însă nevoie să vă
asociaţi la agresiunea bandiţilor împotriva noastră. Sîntem siliţi să tragem toate
consecinţele în urma acestor fapte. (Molotov pare să lege ideea de „consecinţe" nu
numai de fapta agresiunii, dar de caracterul ei „banditesc". Acest cuvînt rostit de altfel
fără nici o pornire, cu voce cît mai potolită, revine dc altfel de mai multe ori în
declaraţiile sale.)
" Răspund că nu mi se cade, în aceste clipe şi în aceste împrejurări să intru într-o
discuţie de politică generală. Viitoarea războinică în care sînt atrase toate popoarele,
unul după altul, este atît de uriaşă, masele ce stau faţă în faţă cu interese potrivnice,
vrăjmaşe, sînt atît de numeroase, încît pare să fie o tristă fatalitate ca statele mici, ca şi
cele mari, oricît de dornice ar fi de pace, să nu poată scăpa de urgia războiului. în ce mă
priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care numai istoria le va putea
judeca, decît o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit, în
această calitate, să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei urmată în timpul din
urmă URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul
desnodămînt de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecur, prin care ni s-a cerut nu
numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările
teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă care au intervenit pe
Dunăre - chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie - Uniunea
Sovietică a distrus în România orice sentiment dc încredere şi de siguranţă şi a trezit
îndreptăţită teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un
sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu
am fivfost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.
îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al
ţării mele, să atrag în mai multe fînduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia
guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună
vecinătate, că „o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o
chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca pentru toate celelalte state vecine".
Lovitura cea dintîi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de
siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atît de folositoare unui hotar întins şi însemnat
al Rusiei, a fost dată, din
Note:
1 în ziua de 10 octombrie 1940, primele eşaloane ale unei Misiuni militare germane au intrat în
România. într-o directivă dală de Hitier se arăta că „este necesar să se evite şi cea mai mică
aparenţă de ocupaţie militară a României". Cercurile politice conducătoare din SUA,
Canada .şi Marea Britanic au apreciat că, în urma intrării trupelor germane pe teritoriul său.
România căpătase statut de ţară ocupată.
nenorocire, de guvernul sovietic. Urmările acestei nenorociri, pe care le deplîngem
astăzi, mă mîhnesc cu atît mai mult cu cît poporul român nu a dus niciodată, pînă azi,
război cu poporul rus, şi nu sînt simţăminte duşmănoase între cele două neamuri.
Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi
glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutînd în mai multe rînduri privirea mea, a
răspuns: „în ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi putut găsi,
din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri. Azi însă,
problema e alta. Vă gîndiţi la teritorii. Şi nu vă daţi seama că sînt în joc independenţa şi
însăşi fiinţa dv. de stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie.
Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De
atunci, pînă în zilele de azi, cele din urmă, v-am asigurat necontenit că sîntem hotărîţi să
vă respectăm ţara şi neatîrnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţilor. V-aţi alăturat atacului lor
banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cît îi pasă de fiinţa şi de voinţa
statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sînteţi pieduţi. România e în
primejdie de a nu mai fi".
Apoi, sculîndu-se de pe scaun, se îndreaptă spre mine, cu mîna întinsă, se înclină uşor,
foarte simplu, şi trebuie să mărturisesc, mişcător.
îmi voi aminti, toată viaţa, acest din urmă rămas bun pe care l-am luat de la Molotov.
Ofiţeri în uniformă de campanie, deosebit de curtenitori, mă însoţesc pînă la porţile
Kremlinului.
Seara, în legaţia noastră pustie, golită de mobile şi de tablouri, în care stăm închişi de
voie, aşteptînd hotărîrile ce se vor lua cu privire la noi, primesc vizita soţilor Bergery.
Sînt mişcat de gentileţea pe care aceşti prieteni mi-o arată, în clipe de singurătate şi de
frămîntare. (Regret însemnările mele răuvoitoare despre Bergery.)
Istorisesc lui Bergery întrevederea istorică pe care am avut-o cu Molotov.
„E surprinzător, observă francezul, cît de mult ţin totalitarii la drepturile şi libertăţile
statelor mici. Molotov e întristat fiindcă România îşi pierde neatîrnarea. Hitler a intrat în
luptă ca să salveze statele baltice şi să libereze podarele oprimate!... Şi ce e mai curios,
este că sînt, poate, de bună credinţă".
Poate...
Miercuri, 25 iunie
O ştire de la Nuşeta: Steinhardt a fost avizat de Harrison că soţia mea a sosit bine la
Berna şi are ştiri de la noi. Simt o mare uşurare

sufletească. Elveţia e pentru mine o a dcua patrie. Nuşeta e de acum, înconjurată de

prieteni.
Aflu de la americani că nemţii au fost trimişi, ieri seară, spre o destinaţie necunoscută.
Steinhardt şi Charlie Taire1 i-au zărit, din întîmplare, la zece noaptea în gara Iaroslavl de
unde pleacă traasi-berianul. Nu au putut vorbi cu ei.
I ncerc să vorbesc cu ministrul Bulgariei, căruia nemţii şi noi i-am încredinţat apărarea
intereselor noastre. Stamenov" îmi trimite pe consilierul său, Tilev. Bulgarii nu ştiu
nimic despre plecarea „protejaţilor" lor germani. Au încercat să se informeze, dar n-am
aflat nimic. Cred că aşa-zisa plecare este o poveste americană. Dau unele recomandaţii
lui Tilev.
Fac pregătiri de plecare. Ardem cele din urmă cifruri. Cumpărăm provizii de drum:
conserve, pesmeţi, nearean. Strîngem toate cuierele noastre în camera consilierului
economic. Dresăm cuvenitele procese-verbale, pentru mobilierul, argintăria, rufăria
lăsate în legaţie. I n ce mă priveşte voi lăsa în urma mea două automobile (frumosul
Zefir - Lincoln al Nuşetei şi un Ford. Packardul l-am vîndut acum trei zile lui Bergery),
şapte cufere mari, şi pivniţa: 700 sticle de vin roşu şi şampanie.
Oamenii mei trăiesc la radio, urmărind înaintarea trupelor germane şi germano-române.
Eu îmi petrec vremea cu gîndurile mele. Iau note. Joc ping-pong cu Dinu pentru a face
mişcare.
Seara, primesc vizita lui Mascia. Vine să-mi raporteze o convorbire pe care Rosso a
avut-o în cursul zilei, cu Vîşinski: Ce gînduri are guvernul din Roma? Nu ştiu, nu sînt
informat direct. Radio anunţă însă că războiul e declarat. Trebuie deci să ne înlesniţi
plecarea. Pînă cînd nu sîntem lămuriţi, nu putem lua nici o hotărîre.
La ora şapte, ni se închid porţile. Telefonul nostru e întrerupt. Sîntem izolaţi.
Pe la orele nouă, se prezintă doi tovarăşi care îmi cer lista persoanelor care se află în
legaţie. Cer să fiu pus în comunicaţie cu ministrul Bulgariei. Nici un răspuns. Radio ne
aduce ştirile din urmă din Bucureşti.
Joi, 26 iunie
Sîntem prizonieri. Nimeni nu mai poate ieşi, nici intra în legaţie. Paillard îmi vestise
vizita sa, la unsprezece. II aştept în zadar. Nici o veste dc la bulgar. Steinhardt, care a
amînat mereu vizita pe care voia

Note:
1 Ambii din misiunea diplomatică americană la Moscova.
2 Ministrul Bulgariei la Moscova.

să mi-o facă, rămîne definitiv pe altă lume. îmi pare rău. Voiam să-i dau unele
recomandaţii pentru mama şi pentru Nuşeta. îmi închipui că dacă „formalităţile" de
schimb vor dura mult, vor fi amîndouă foarte îngrijorate.
Ne plimbăm mult prin grădină şi în curtea din sus. Liliecii au înflorit abia acum. Toate
împrejurimile legaţiei sînt păzite de poliţişti. Aşteptăm să ni se hotărască soarta.
La ora cinci şi jumătate, sosesc din nou cei doi tovarăşi din ajun. Un funcţionar, care
rupe două-trei vorbe franţuzeşti, îi întovărăşeşte. Ni se cere ca, într-o oră, să ne pregătim
bagajele şi să părăsim legaţia. Vom fi îndreptaţi cu trenul spre Miciurinsk.
Cer să predau cheile legaţiei ministrului Bulgariei. Nici un răspuns, întreb care e locul
de frontieră pe unde vom ieşi din URSS - Nisnaiu! Amintesc regulile internaţionale
obişnuite pentru evacuarea diplomaţilor. Tăcere.
Trebuie să recunosc, de altfel, că tovarăşii se poartă cuviincios şi zîmbesc fără răutate.
La şase şi jumătate sîntem încărcaţi în patru maşini şi bagajele noastre într-un mare
camion. Protestăm şi lăsăm apoi legaţia în voia soartei.
Printr-o mulţime liniştită, care ne priveşte cu curiozitate, dar fără nici un gest ostil,
sîntem duşi pe Sadovaia în sus, pînă la gara de unde pleacă trenurile spre Rostov, Baku,
Samara, Volga.
La gară, o desfăşurare surprinzătoare de forţe poliţieneşti. Vin prizonierii!, anunţă un
miliţian. între două rînduri de G.P.U.-işti, sîntem suiţi în vagonul care ne e rezervat, sau
mai exact înjumătăţea de vagon de clasa a IlI-a, la care avem dreptul. Cealaltă jumătate
e ocupată de finlandezi. Sîntem îngrămădiţi, claie peste grămadă, cu proviziile şi
bagajele. Ni se iau paşapoartele.
Mai vin şi alţii? Nu ştim. La opt, trenul se pune în mişcare. Ieşim încet, cu inima strînsă,
din oraşul de care ne leagă, după luni întregi de viaţă zbuciumată, multe amintiri ce ne
sînt dragi.
Unde mergem? Miciurinsk. Desfăşurăm hărţile. Locul nostru de destinaţie provizorie e
un nod de comunicaţie, la vreo 400 de km sud de Moscova. De acolo linia principală
coboară, prin Rostov, spre Caucaz. Poate fi deci vorba de o etapă pe calea evacuării spre
Iran sau Turcia. O altă linie duce prin Tambov, spre Volga. Rămîne posibilitatea unei
aşezări pe o linie moartă.
Băncile de lemn sînt tari. Serviciul de supraveghere, poliţiştii care gonesc necontenit,
cînd în jos, cînd în sus, e supărător. Izbutesc să mă

întind pe o saltea mai tare decît lemnul. Petrec noaptea cu ochii deschişi, depănînd firul
amintirilor mele moscovite. Mă gîndeşc la felul cum a izbucnit războiul. Nu găsesc glas
în mine pentru nici un protest.
Vineri, 27 iunie
Ajungem la Miciurinsk pe la nouă de dimineaţă. Ne aşteaptă o droaie de poliţişti. Ne
aşteaptă, de asemenea, un omnibuz şi mai multe camioane.
La rampa unde sîntem traşi, se înşiră trei vagoane „diplomatice". Cine mai coboară oare
înainte de noi?
Vedem mai întîi cum se descarcă bagajele. Cu nasul lipit de ferestrele închise, facem fel
de fel de supoziţiuni. Vedem apoi cum coboară slovacii. Şi zărim, în sfîrşit, pe italieni,
cu Rosso în frunte, şi toţi prietenii noştri, urmînd: Mascia, Bambasci, Assetati, Relli,
colonelul Viei.
Mare bucurie. Ne facem semn de dragoste şi de solidaritate. Peste puţină vreme, sîntem
cu toţii, întruniţi în curtea unui han sărăcăcios, cu două corpuri de case, unul mai
curăţel, la stradă, altul mai mare, în fund, unde guvernul sovietic ne-a stabilit reşedinţa.
Ne îmbrăţişăm cu italienii şi urmînd îndemnurile domnului maior X, şeful gărzii
noastre, ne împărţim apartamentele.
Hanul a fost, pe vremuri, un spital. încăperile mici, sînt pline cu paturi. Am norocul să
capăt odaia cea mai bună, singura cu soare pe care o împart cu P.P. şi cu Dinu. Românii
sînt împrejurul meu, în etajul de sus al casei din faţă. Finlandezii, - sub noi. în fund,
împărţind cu colaboratorii săi nişte încăperi întunecoase, bietul Rosso şi alături, cinci
slovaci, cu ministrul lor în frunte.
Ce se va întîmpla, de acum înainte? Pînă cînd vom sta aici? Cine se ocupă de soarta
noastră? - Nisnaiu!
Seara, în curtea dintre cele două clădiri ne învîrtim 68 de oameni şi 8 cîini, cum se
învîrtesc nenorociţii din vestitul tablou al lui Van Gogh1, din galeriile de artă modernă,
la Moscova, numit „La ronde des detenus". [Plimbarea deţinuţilor].
Sîmbătă, 28 iunie
Finlandezii duc o viaţă sănătoasă. Se culcă devreme, se scoală

Note:
1 Vinccnl van Gogh (1853-1890), pictor, desenator şi gravor olandez. A exercitat un rol
important în dezvoltarea artei moderne.
162
devreme. Ocupă toate robinetele de apă, sînt patru la număr, din reşedinţă. Femeile,
goale pînă la brîu, se freacă şi se spală cu însufleţire. Apoi îşi duc cearşafurile şi
saltelele în curte şi le scutură pînă umplu toată reşedinţa de praf şi de fulgi.
Românii noştri au o îndemînare deosebită pentru organizarea popotei - problema
principală pe care o avem de dezlegat în lagărul nostru. Bucătăria „residenţei" noastre e
goală, cum sînt goale toate cămările. în schimb, cei şaizeci şi nouă de prizonieri sînt
flămînzi şi nerăbdători.
Mulţumită bunăvoinţei căpitanului X, care nu pare să fie un om rău, întocmim lista de
provizii şi de unelte de bucătărie, dregem cuptoarele, pregătim o sufragerie comună.
Pentru a nu uita îndeletnicirile noastre diplomatice, redactăm un „Pact de prietenie, de
colaborare şi de neagresiune în vederea unei alimentaţii comune", pe care îl încheiem cu
deosebită solemnitate:1/.../
Traducere
„Noi, subsemnaţii Augusto Rosso, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Italiei,
Grigore Gafencu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României, I. Simko,
trimis extraordinar şi ministru reprezentant al Slovaciei, şi Parsvo..., însărcinat cu
afaceri al Finlandei, întruniţi la Miciurinsk în urma unor evenimente neprevăzute, în
condiţii ale căror raţiuni ne scapă dar a căror aspră realitate ni se impune,
hotărîm, în numele nostru şi al colaboratorilor noştri următoarele:
Ţinînd cont de faptul că guvernul sovietic a binevoit să ne desemneze drept reşedinţă
oraşul Miciurinsk, punîndu-ne la dispoziţie în acest scop un amplasament spaţios,
compus dintr-o curte de onoare şi un parc umbros, plantat cu ridichi negre şi ceapă şi
mărginit de două clădiri confortabile - stil neo Potemkin - amplasament înconjurat de un
ţarc ospitalier din sîrmă ghimpată în cadrul căruia sîntem liberi să circulăm cum dorim
şi să mîncăm ce găsim,
considerînd că necesităţile de hrană impun o strînsă colaborare între membrii coloniei
străine, reuniţi la Miciurinsk prin grija prevăzătoarelor autorităţi sovietice,

Note:
1 „Pactul" a fost semnat de Augusto Rosso, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Italiei,
Grigore Gafencu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României, I. Simko, trimis
extraordinar al Slovaciei, Paavo Hynnimum, însărcinat cu afaceri al Finlandei.

dat fiind, pe de altă parte, că resursele alimentare din Miciurinsk nu par a fi nelimitate şi
că numărul cratiţilor este foarte redus,
după ce, am constatat, în bună regulă, deplinele noastre puteri şi după ce ne-am stabilit
identitatea personală şi diplomatică sub prestare de jurămînt, paşapoartele noastre fiind
reţinute la Moscova, cu scopul evident de a înlesni şi grăbi plecarea noastră,
am încheiat prezentul pact de prietenie, colaborare şi neagresiune în vederea unei hrăniri
în comun.
Articolul I. înaltele Părţi Contractante se împart în trei grupuri distincte, reprezentînd
trei forţe egale de acţiune şi consum şi anume:
grupul italian, format din 23 persoane,
grupul român, format din 22 persoane, din care 17 români la care se adaugă cei 5
membri ai legaţiei slovace, grupul finlandez, format din 23 persoane.
Articolul II. Fiecare din aceste grupuri pune în serviciul mesei comune apetitul
membrilor săi, al bucătarilor şi al ajutorilor de bucătari, personalul de serviciu, metodele
de convingere pe lîngă autorităţile locale precum şi importantele sale mijloace
financiare.
Articolul III. Fiecare din cele trei grupuri va desemna unul sau mai mulţi
reprezentanţi, care vor purta numele de „Comisar al popotei" şi se vor reuni într-un
Consiliu Suprem al Popotei, însărcinat să stabilească în fiecare seară lista cu proviziile
ce urmează a fi achiziţionate zilnic de pe piaţă de la Miciurinsk, meniurile zilei
următoare şi bugetul de cheltuieli. Consiliul Suprem se poate împărţi în comisii de
aprovizionare, de bucătărie, de finanţe, de contabilitate.
Se prevede că fiecare comisie va putea totodată să se subîmpartă în sub comisii, ca de
exemplu: sub comisia felurilor (de mîncare) de rezistenţă, cea a trufandalelor, a
sosurilor condimentate etc.
Articolul IV. Toţi membrii coloniei au dorinţe egale în ceea ce priveşte cantitatea şi
calitatea alimentelor oferite. Pentru a înlesni totuşi serviciul, ţinînd cont de spaţiul redus
din cantină, s-a hotărît ca mesele să fie servite în trei serii: seria a, cuprinzînd personalul
diplomatic propriu-zis, seria b, cuprinzînd funcţionarii şi rhembrii serviciului
administrativ şi seria c cuprinzînd personalul de serviciu.
Articolul V. Dacă una din înaltele Părţi Contractante, violînd regulile acestor articole,
se dedă la acte de violenţă sau agresiuni fără a fi fost provocată, fie asupra rezervelor şi
proviziilor comune, fie asupra proviziilor pe care un grup dotat cu spirit deosebit de
prevedere le-a acumulat în bagaje, celelalte înalte Părţi Contractante îşi datorează au-

tomat un ajutor mutual nelimitat mergînd pînă la excluderea prin metode conjugate şi
solidare, a delincvenţilor, de la masa comună.
Articolul VI. Durata acestui pact este de trei luni. Dacă nu este denunţat cu o lună
înainte el va fi prelungit o dată la şase luni. Pacea generală va pune capăt de drept,
stipulaţiilor acestui pact.
Articol Adiţional. înaltele Părţi Contractante se obligă să impună numeroşilor lor
cîini o atitudine... rezervată şi paşnică în timpul orelor de masă.
Drept care ne punem semnăturile în numele nostru şi al colaboratorilor noştri, pe acest
act.
întocmit la Miciurinsk, la 28 iunie 1941. Duminică, 29 iunie
Nici o ştire din afară. Ce se petrece pe front? Ce se petrece în lume?
Aşezaţi pînă acum în centrul frămîntărilor politice, iată-ne deodată, tocmai în clipele
celor mai uriaşe prefaceri, tăiaţi de orice zgomot din afară. în jurul hanului nostru, în
care viaţa comună se organizează încet, santinele cu baioneta la armă stau de veghe.
Neştirea în care trăim e prielnică procedurilor întunecate ale primitivilor.
Ce se va întîmplă cu noi dacă liniile de comunicaţie spre Sud sînt rupte sau dacă
regimul sovietic se prăbuşeşte şi se dizolvă în anarhie? Cine se gîndeşte la noi, cine
negociază pentru noi, de unde ne poate veni un cuvînt de lămurire şi de liberare?
încolo ne obişnuim cu „viaţa la aer". Clima e agreabilă: un soare cald, dar nu fierbinte.
Petrecem toată ziua în grădină. Mîncăm mai puţin. Dormim în paturi mici şi tari. Ne
căutăm de sănătate.
Bridge - cu Rosso - şah cu... şi volley-balle, în grădină. Căpitanul X foarte activ şi bun
organizator.
Luni, 30 iunie
Italienii capătă veşti. Un japonez a sosit la Miciurinsk, delegat al lui Tatekava. Rosso e
pus, faţă în faţă cu el, sub supravegherea preşedintelui sovietului local.
Japonezii au luat reprezentarea intereselor italiene şi s-au pus în contact cu Vîşinski.
Programul sovietic prevede un schimb într-un oraş turcesc. Se negociază.
Această ştire nu priveşte decît pe italieni. Simt cu îngrijorare că este cu putinţă o
despărţire de italieni. Dacă rămînem singuri, cine mai are

grijă dc noi? Totuşi, faptul că sovieticii se gîndesc la schimb, admit negocieri şi prevăd
o evacuare spre Turcia, e un semn bun pentru toţi. Ce-o fi făcînd bulgarul care nu
izbuteşte să ne dea nici un semn de viaţă? îi trimit o scrisoare prin „Narkomindel".
Rosso informează pe Tatekava, prin delegatul japonez, despre prezenţa mea la
Miciurinsk.
Ore de frămîntare. Le facem faţă cu voie bună şi veselie. Partidele de volley-ball
deslănţuie o însufleţire generală. Sentinele cu baionete la armă urmăresc partidele cu
mult interes.
Seara, pe balconul lui Rosso, partide de bridge, pînă tîrziu.
Marţi, 1 iulie
Curg trei duşuri, deocamdată rece, dar în curînd caldă. Saisonul la Miciurinsk se
îmbunătăţeşte văzînd cu ochii. Căpitanul ne oferă „cărţi de citit". Cerem Azilul de
noapte, Amintiri din Casa morţilor, Crimă şi Ispăşire, învierea.
S-au format două echipe de vollcy. O echipă italiană şi o echipă slovaco-română. La ora
şase sîntem poftiţi la un match. Rosso şi eu prezidăm. La italieni în echipa selecţionată
joacă numai consuli şi cancelari. La slovaci, care se fălesc că acest joc este „s|wrtul lor
naţional" campionul este doamna Crno,
0 femeie sprintenă, iute şi bine legată. Alături de ea luptă soţul ei, secretar de legaţie, un
cancelar şi uri ajutor de bucătărie, slovac şi al nostru Dino.
Italienii încep prin a învige. Entuziasm. Apoi sînt bătuţi în şir patru ori de-a rîndul.
Uimire, descurajare, înjurături. Trebuie să intervenim ca să-i împăcăm între ci. Crno e
triumfătoarea zilei.
Seara, mă odihnesc cu gîndurile şi grijile mele în hamacul din fundul grădinii. La 11, pe
lumina lunii, căpitanul X se strecoară în grădină, căutîndu-mă. Trecem în veranda-
sufragerie, lăcaşul comunicărilor solemne. Căpitanul e însoţit de un comisar civil,
rotund, gras şi totuşi puţin fioros, semănînd cu Dovlecel Dimitriu1.
— Guvernul sovietic a hotărît să vă trimită în patria dvs., începe căpitanul. (Georgescu
Olenin traduce). Vă rog să formulaţi ce pretenţii mai aveţi?
— Doresc să predau toate bunurile statului român şi ale membrilor legaţiei în paza
legaţiei care ne reprezintă.
— Vă rog să daţi legaţiei Bulgariei o împuternicire în această privinţă. Voi transmite
cererea dv. numaidecît la Moscova.

Note:
1 Dimitriu Constuiiiiii-Dmleccl (1874-1942), avocat. Deputat şi senator liberal. Preşedinte al
Senatului. A fost ministru la comunicajii (iunie 1927-noiembrie 1928), muncă, sănătate şi
ocrotiri sociale (noiembrie 1933-februarie 1934).
— Unde mergem? Cînd?
— Nu sîntem informau. Ştim numai că s-a admis plecarea dv. Fugim sus, în camerele
noastre, întrerupem o partidă de pocker şi
redactăm în grabă o împuternicire pentru Stamenov, ca să ia în sfîrşit, în primire,
bunurile noastre.
Căpitanul aşteaptă în curte şi trece apoi la telefon.
Petrecem o noapte mai bună cu gîndul la ţară, la soţii. Ce fericit aş fi dacă aş putea pune
capăt mai curînd grijii bietei mamei mele şi a Nuşetei.
Miercuri, 2 iulie
Mă gîndesc la cartea atît de însemnată şi atît de primejdioasă pe care o jucăm. Avem,
împotriva noastră, nu numai Rusia Sovietică (mai exact: toate Rusiile, fiindcă în faţa
ameninţării germane care tinde nu numai la suprimarea regimului, dar şi la
desmembrarea teritoriului, e firesc ca toţi ruşii să se strìnga laolaltă), ci şi întreaga lume
anglo-saxonă, cu toate patimile continentale deslănţuite împotriva lui Hitler.
Victoria pe frontul oriental ne scapă de o grijă, dar nu hotărăşte nimic. Ne trebuie multă
înţelegere şi îndemînare pentru ca o eventuală prăbuşire a Germaniei să nu ne fie fatală.
Germania a izbutit deocamdată, cum era şi firesc, să strìnga în jurul ei ţările care trag
nădejdea să fie liberate de primejdia rusească. (Rusia îşi poate da seama, acum, de
greşeala pe care a făcut-o distrugînd ea însăşi brîul de siguranţă ce o apăra - Finlanda,
Polonia, România). Va izbuti, însă, Hitler să dea viaţă nouă pornirilor anti-comuniste şi
să ducă războiul sfînt pe care-l propovăduiesc propagandiştii lui? E foarte problematic.
Mai întîi, lupta ideologică nu mai este sprijinită nici dintr-o parte, nici din alta, prin
porniri însufleţite.
în măsura în care bolşevismul şi-a pierdut avîntul lui revoluţionar şi a găsit o aşezare
potolită sub oblăduirea regimului birocratic şi poliţist de azi, s-a potolit şi avîntul
antirevoluţionar. Nu au contribuit oare chiar birourile d-lui Ribbentrop să răspîndească
credinţa că regimul Stalin a pornit pe calea naţionalismului integral şi că se poate adapta
de minune „Ordinii noi"? „Unde mai e comunismul?" Te întrebau toţi nemţii din
Moscova, pentru a stărui asupra faptului, atît de vădit pentru ei, că între Moscova şi
Berlin nu mai era nici o prăpastie, ba nici măcar o deosebire ideologică supărătoare.
îmi aduc aminte de declaraţiile pe care mi le-a făcut odată Clodius după o călătorie pe
care o făcuse la Roma în tovărăşia lui Ribbentrop
(Trebuie să fi însemnat aceste cuvinte, undeva, în notele mele de ministru de externe),
Ribbentrop se dusese la Roma pentru a convinge pe Duce despre folosul şi necesitatea
unei strînse colaborări cu URSS şi a împărtăşit tovarăşului său Clodius unele din
argumentele folosite, întemeiate toate pe informaţiile şi impresiile pe care le culesese la
Moscova, în faimoasele călătorii prin care a statornicit colaborarea economică şi
politică germano-sovietică.
„Ribbentrop este convins - îmi spunea Clodius - că nu se mai poate vorbi de bolşevism.
Stalin e un autocrat cuminte şi chibzuit care se gîndeşte la mărirea Rusiei şi s-a liberat
de mult de tirania doctrinei comuniste. Se poate vorbi de pe acum, de un naţionalism rus
- în sensul naţionalismului german sau italian. De altfel, Stalin e şi antisemit. De aceea a
trebuit să ţinem seama de pretenţiile acestui naţionalism rusesc".
Clodius voia să mă pregătească, prin aceste cuvinte, pentru pierderea „fatală" a
Basarabiei. Era unul dintre cei puţini, care ştiau că provincia noastră fusese jertfită în
convorbirile Ribbentrop-Molotov.
E greu deci de a presupune că după ce au fost atît de dibaci în felul cum au stins flacăra
anticomunistă, nemţii vor izbuti să o aprindă din nou, cu atît mai mult cu cît schimbările
lor la faţă în timpul din urmă au zăpăcit toată lumea, iar ideile naţionale şi imperialiste
care se ciocnesc în viitoare - de azi a marelui război - au împins în ideologiile sociale.
Nemţii vor avea cu ei şi alături de ei pe toţi acei care au un interes direct, imediat şi vital
că imperialismul sovietic, astfel cum a fost descătuşat de chiar d. Hitler, să fie înfrînt,
respins şi îngrădit.
Ei au şi vor avea împotriva lor pe toţi cei care doresc înfrîngerea şi suprimarea lui Hitler
şi a hitlerismului. Faptul că ideologia bolşevică poate izbucni din nou, nu pe urmele
armatei roşii nici prin avîntul răsuflat al maselor sovietice ci din năruirea şi din
desnădejdea generală, nu slăbeşte întru nimic grozava încleştare în care se ţin strînse,
înverşunate şi dornice de nimicire, popoarele prea bătrînei Europe.
în ce priveşte ţara noastră, avem, mai întîi, interesul de a respira, apoi de a trăi. Avem,
adică, nevoie de mult noroc. Amintirea anilor 1917-1918 e o mîngîiere în tulburările
chinuitoare de azi. Soarta ne-a fost prielnică, odată. Va mai fi şi în viitor? Nu trebuie să
facem nimic pentru a împiedica sau zădărnici împlinirea unei soarte tot atît de
cumpănite şi binevoitoare.
Dureros, foarte dureros, că nu ştiu nimic de pe front. Armata noastră e în foc, ţara
noastră - întreaga ţară - e pe frontul de bătaie,
 lovită şi bombardată, iar orizontul nostru se mărgineşte la această curte îngrădită cu
sîrmă ghimpată, în cuprinsul căreia nu putem să avem altă grijă decît să facem coadă în
faţa robinetelor pentru a ne spăla dinţii, şi să deschidem, cu economie, cutii de conserve
şi sticle de Nanau.
Joi, 3 iulie
Personagii efemere capătă deodată, în monotonia vieţii de tabere un relief special şi o
însemnătate neaşteptată. Colonelul italian Viei, om paşnic şi potolit, în timpul zilei dar
prin sforăitul căruia - uimitor şi turburător - răsună noaptea, toate zgomotele înfundate
sau explozive ale cîmpului de bătaie, încă atît de îndepărtat, secretarul slovac Crna
guraliv, sociabil şi care chinuieşte pe bietul comandir prin chestiuni indiscrete, un
cancelar italian cu fruntea mare care se irită pe neaşteptate şi ne bate pe toţi la şah, pe
toţi la rînd, un domn „profesor" italian, pisălog şi atotştiutor, căruia numai Olenin îi
poate ţine piept.
Doamna Gheorghiu aleargă şi vede cu pricepere şi voie bună de gospodăria noastră.
Soţul îşi propteşte burta uriaşă pe un joc de table în faţa căruia stă, nedeslipit agasîndu-l
Pleşca. Mica Iulia este împreună cu un june finlandez de cîteva luni, copilul răsfăţat al
coloniei.
Cîinii noştri au ajuns de asemenea să fie făpturi deosebit de însemnate. între Billy şi
Nicky uniţi prin tot felul de legături şi cîinele negru al ambasadorului este o luptă pe
viaţă şi pe moarte. Mopsii lui Mascia şi al lui Asatotti intră şi ei în hrana războinică. Se
desfăşoară bătălia la care luăm parte cu beţe, scaune, mese. Trebuie sau nu să fim
„revoltaţi"? P.P. e de părere că da. Simţămîntul său de demnitate şi mîndria sa de
diplomat îi impun să protesteze necontenit împotriva tratamentului la care sîntem
supuşi. Mascia este şi el foarte supărat. Cum este cu putinţă să fim închişi într-un han ca
vai de lume, să dormim trei şi patru în încăperi atît de mici, să avem hrană proastă,
sîrmă ghimpată la gard, sentinele cu baionetă şi mai presus de toate să nu ştim nimic şi
să nu avem dreptul nici măcar să avem un contact cu legaţiile care apără interesele
noastre?
Cuvîntul de „prerogative diplomatice" şi cel de „uzanţe internaţionale" revin mereu în
protestele consilierilor noştri. încerc, cu toată convingerea, să apar un punct de vedere
mai înţelegător: cine se mai poate rezema, azi, pe uzanţele internaţionale? Cum se
începe şi se duce un război în zilele noastre? Cine mai poate pretinde toate comodităţile
diplomatice cînd, peste noapte, fără nici o înştiinţare, sînt bombardate sate şi oraşe şi
sînt ucişi pe neaşteptate civili, femei şi copii?
E drept că trecem şi vom mai trece prin clipe grele. Nu au fost de nesuportat. Şi am
găsit întotdeauna la cei însărcinaţi cu grija şi supravegherea noastră priviri blînde şi
cuvinte de omenie. Acest element de omenie - cel mai de preţ în asemenea împrejurări -
mă dezbăra de pretenţiile mele diplomatice şi mă ajută să sufăr, fără a protesta, toate
consecinţele înverşunatului război care ne-a cuprins pe toţi.
Tatekava a trimis o scrisoare lui Rosso. Italienii se strîng, şoptesc, discută. Nu ne
comunică însă nimic. O jumătate de oră mai tîrziu, finlandezii şi slovacii sînt înştiinţaţi
printr-un secretar suedez, sosit de la Moscova, că schimbul nostru, al tuturor, e hotărît,
şi vom fi trecuţi la 8 iulie, prin Lcninakan, în Turcia.
Pe baza scrisorii lui Tatekava italienii confirmă această ştire. Bucurie generală, trainică
şi prelungită.
Studiem harta şi calendarul. „Veţi pleca la 3 iulie" a scris japonezul. Ne pregătim
bagajele şi aşteptăm. Din Moscova nu vine încă nici un ordin de plecare.
Seara, ne învîrtim în curte pierduţi în gîndurile noastre. Furtuna care s-a abătut asupra
Moscovei, a împrăştiat în toate colţurile lumii mica noastră societate atît de strîns unită.
Prieteni şi prietene, care pînă acum zece zile petreceam la dacea noastră au dispărut
poate pentru totdeauna. Nuşeta mea e la Berna sau la Geneva, însoţită de doamna P.P.
Soţii Luguet au rămas la Moscova. Prietenii Diamantopulos au fost prinşi de furtună
undeva în Siberia în drum spre patria lor Americană. Yvonne Hcyndryd şi soţul ei au
izbutit să treacă la Vladivostoc, şi se plimbă acum pe oceanul Pacific. Alice Yenton şi
Carnea Dikerson au fugit în zbor spre Teheran. Doamna Steinhardt e la Stockholm, iar
doamna Rosso, abia sosită la Tokio, de'unde se pregătea după atît de lungă despărţire să
se întoarcă la Moscova, e silită să reia vaporul spre America şi să caute de acolo un
drum spre Europa. Dormim noaptea pe jumătate îmbrăcaţi convinşi că vom fi deşteptaţi
de la un ceas la altul pentru a porni spre graniţă. Aşteptare zadarnică. Moscova nu a dat
încă ordinul de plecare.
Vineri, 4 iulie
Căpitanul pare să fi primit totuşi o înştiinţare. La opt şi jumătate ne cere să coborîm
„numaidecît" bagajele în curte. Executăm ordinul cu însufleţire şi aşteptăm. Ore dc
nerăbdare şi de nervozitate.
Oamenii mai suferă o dezamăgire din pricina italienilor. Am pus ieri să se împartă cîteva
lăzi de provizii: conserve, ceai, zahăr,
 compoturi, pesmeţi - finlandezilor, italienilor şi slavilor care rămăseseră flămînzi. Acest
dar a stîrnit [gălăgia] fraţilor noştri latini. Iată însă că italienii au pus mîna azi pe toate
proviziile de apă minerală - vreo şaizeci de sticle - şi nu vor în ruptul capului să ne dea
vreo cîteva sticle. Ceartă, uimire, cuvinte grele. Nu port plîngerea în faţa lui Rosso care
e corectitudinea personificată. Izbutim să cumpărăm apa necesară. Şi ne alegem cu
experienţa că entuziasm nu înseamnă totdeauna recunoştinţă, iar generozitatea
românului trebuie să-şi găsească, în ea însăşi, răsplata.
La ora 11 dimineaţa mă aflu pe balconul lui Rosso - prins într-o partidă de bridge.
Căpitanul X pătrunde în lagăr şi mă cheamă:
— Gospodin Gafencu, aţi dat informaţii greşite cu privire la bagajele rămase la
Moscova, trebuie să mergeţi şi să vă explicaţi.
— Unde?
— Veţi vedea, urmaţi-mă!
Prietenii mei cer să mă însoţească. Căpitanul nu admite. Cer să iau cu mine un interpret.
— Nu e nevoie; ne vom explica pe franţuzeşte.
Urmez pe căpitan şi trec pc lîngă sentinelele care păzesc tabăra noastră. în stradă, mă
aşteaptă doi comisari cu şapca trasă pe frunte. Ei mă poftesc într-o maşină; comisarii se
aşază în faţă, eu singur în fund. Pornim spre centrul oraşului. La o încrucişare dc
drumuri, maşina se opreşte: un alt comisar se urcă şi ia loc lîngă mine. Spre
surprinderea mea, mă întreabă pe englezeşte:
— Vorbiţi limba engleză?
— Ofcourse!1
— Citiţi acest bilet!
îmi întinde o scrisoare deschisă. Către Gafencu de la Cripps: „Dragă prietene, am ţinut
să-ţi strîng mîna înainte de a părăsi Rusia. Te aştept la gară".
într-adevăr, maşina se îndreaptă spre gară. Pe o linie moartă, păzită de un pluton dc
miliţieni, a fost tras un vagon salon impunător. Cripps mă aşteaptă, cu luleaua în gură, şi
cu mîna întinsă. Mă pofteşte să mă aşez într-un fotoliu adînc. Pe masă sînt grămădite
cărţi de filozofie şi poezie. „N-am vrut să părăsesc Rusia fără să-ţi fi strîns mîna şi să-mi
iau rămas bun de Ia dumneata", îmi spune ambasadorul.
Sînt mişcat de acest gest de prietenie. Abia întors cu avionul din Londra, unde l-a
surprins vestea despre intrarea nemţilor în Rusia, Cripps a găsit cu cale să facă această
lungă călătorie de 400 de km, dus
Note:
1 Desigur.

şi întors, pentru a mai sta de vorbă cu mine. îmi dau seama că această „vorbă" are preţ,
cu atît mai mult cu cît guvernul sovietic a consimţit să înlesnească întîlnirea noastră,
punînd vagonul lui Molotov la dispoziţia englezului.
„Am venit să-ţi înnoiesc invitaţia d-lui Eden1 şi a guvernului britanic", îmi spune
Cripps. „Eşti aşteptat la Londra. Avem încredere în dumneata. Eşti printre puţinii
români - poate singurul - în care avem o desăvîrşită încredere. Vei putea fi foarte
folositor cauzei ţării dumitale. Socotesc că e o datorie faţă de credinţele dumitale, pe
care le cunosc şi faţă de viitorul ţării dumitale, ca să primeşti invitaţia noastră. De altfel,
adaugă ambasadorul zîmbind, nici nu te-am fi invitat, dacă ruşii nu s-ar fi temut că
oprindu-te pe dumneata aici, şi trimiţîndu-te direct cu avionul în Anglia, ar fi dat prilej
guvernului român să reţină în România pe Lavrentiev". Aşa sîntem nevoiţi să te lăsăm
să pleci. în Turcia, te aşteaptă serviciul nostru secret,, care a primit instrucţii în
consecinţă, îţi va înlesni drumul spre Londra, unde vei fi invitatul guvernului britanic".
Cuvintele lui Cripps mă tulbură adînc. îmi dau seama că sînt aşezat în faţa unei hotărîri
care va cîntări greu în viaţa mea, poate şi în istoria ţării. Prezenţa mea la Londra, unde
guvernul britanic mă invită, în mod oficial şi stăruitor, pentru a treia oară, prin glasul
ambasadorului său, poate fi de folos României, dacă nu azi, poate într-un viitor apropiat.
Sînt printre puţinii, care în cazul unei victorii britanice, victorie în care cred şi în care
am crezut totdeauna, va putea apăra cauza ţării. îmi pare totuşi cu neputinţă să părăsesc
misiunea mea, în drum, să nu mă întorc în ţară, să nu fac ultimul raport3 celor care sînt
la cîrmă, să nu le spun tot ce ştiu, să nu le dau o supremă înştiinţare. Ţara intrată în
război, a pornit, poate, pe o cale greşită, dar nu am dreptul, ca român, să slăbesc
poziţiile ei, în clipe atît de critice, prin defecţiunea mea. Sînt prea în văzul lumii, ca fost
ministru la Moscova, şi fost ministru de externe, pentru ca gestul meu să nu aibă cel mai
viu răsunet şi să nu aibă con-secime dăunătoare pentru războiul în care Antonescu a
băgat ţara şi armata noastră.
încerc să lămuresc aceste frămîntări de conştiinţă, lui Cripps. îl rog: nimeni să nu mă
aştepte în Turcia. Vreau să-mi urmez calea pînă la

Note:
1 Sir Robert Anthony Eden (1897-1970), om politic britanic. De mai multe ori a fost ministru al
afacerilor externe (1935-1938, 1940-1945, 1955, 1961) şi prim-ministru (1955-1957).
2 Şeful misiunii diplomatice sovietice la Bucureşti.
3 în arhiva Ministerului Afacerilor Externe a fost identificat raportul, datat 1 august 1941, pe
care îl reproducem integral la sfîrşitul însemnărilor din ziua de 4 iulie.

capăt. Vreau să-mi închei misiunea la Bucureşti, să spun lui Antonescu ce am de spus,
să-mi fac datoria pînă la sfîrşit. Vreau, numaidecît, să-mi revăd mama, care are optzeci
şi unu de ani. După aceea, voi pleca în Anglia, în Statele Unite, într-o ţară neutră.
— Nu te vor mai lăsa să pleci! stărui Cripps. E cel din urmă prilej pe care îl ai de a
rămîne liber şi de a-ţi sluji ţara în străinătate.
— Mă voi informa la Constantinopol. Am prieteni acolo, care îmi vor da de veste despre
ce se petrece în România. Dacă e primejdie de a fi reţinut în România, nu mă voi
întoarce, şi voi pleca direct spre Londra sau Washington.
— Oamenii noştri au instrucţii, la Istanbul să te urce în avion. Prin Egipt şi prin Nordul
Africii, vei ajunge la Lisabona. Vom lua măsuri ca soţia dumitale, care e la Berna, să te
întîlnească la Lisabona. De acolo, vei alege calea care-ţi convine mai bine.
— Voi hotărî, la Constantinopol. Dacă nu mă voi întoarce în ţară, voi trimite un raport
scris, şi o scrisoare lui Antonescu, pentru a-i desluşi atitudinea mea. Dacă voi judeca
mai cuminte să mă întorc la Bucureşti, voi avea grijă cît mai curînd, să-mi recîştig din
nou libertatea. Sub nemţi, nu voi rămîne, în nici un caz.
Cripps îmi strînge mîna cu prietenie. Ar fi dorit un răspuns mai categoric, mai afirmativ.
îşi dă seama însă, cel puţin aşa mi se pare, de seriozitatea problemei de conştiinţă în faţa
căreia mă aflu.
îl las în mijlocul cărţilor sale de filozofie şi de poezie, în vagonul salon al Sovietului
Suprem.
Comisarii mei mă iau în primire şi mă duc înapoi în lagăr.
Soseşte seara. Ordinul de plecare nu a venit. O nouă noapte pe jumătate îmbrăcaţi.
[Raportul predat la Bucureşti:
„Ţin să închei seria rapoartelor pe care le-am trimis din Moscova, prin următoarea dare
de seamă despre cele ce s-au întîmplat numaidecît înainte şi după izbucnirea războiului.
V-am informat prin cele din urmă telegrame ale mele despre nervozitatea care s-a
răspîndit în cercurile politice şi diplomatice din capitala Uniunii Sovietice în cursul lunii
iunie. Această tensiune nervoasă nu se bizuia pe nici o informaţie precisă în afară de
ştirile din România şi din Finlanda despre concentrările de trupe la hotarele ruseşti. Am
motive să cred că nici chiar Ambasada Germaniei nu fusese informată cu precizie
despre iminenţa conflictului.
La 20 iunie, pregătisem de mai înainte o masă la Legaţie pentru contele Schulenburg, dl.
Rosso şi alţi diplomaţi ai puterilor Axei. Din pricina situaţiei care îmi părea foarte
încordată, am decomandat această întrunire chiar în dimineaţa zilei de 20 iunie.

Contele Schulenburg mi-a trimis atunci pe dl. von Tippelkirch ca să mă întrebe dacă
hotărîrea mea ar fi fost influenţată de vreo ştire «alarmantă» primită din Bucureşti.
Răspunsul meu negativ a avut darul să liniştească pe domnii de la ambasada germană.
Am dedus din aceasta că nici ei nu aveau informaţii precise cu privire la cele ce trebuiau
să se întîmple.
Sîmbătă dimineaţa, am trimis toate doamnele Legaţiei cu cel din urmă avion care a
părăsit Moscova la Berlin. în cursul zilei, am distrus arhivele secrete şi unele cifr/uri/.
Duminică, 22 iunie, la ora 6 arh fost chemat de dl. von Walter de la ambasada germană,
la telefon. Am aflat că trupele germane au trecut hotarele Uniunii Sovietice şi că
ambasada germană a primit ordin din Berlin să se îngrijească de soarta noastră.
— Aţi primit vreo instrucţiune de la Bucureşti? m-a întrebat dl. von Walter.
— Nici una.
— Atunci cereţi numaidecît, deoarece nu vă putem lua cu noi dacă nu există o notificare
făcută de România Uniunii Sovietice cu privire la ruperea legăturilor diplomatice dintre
dv.
Am telegrafiat numaidecît la Bucureşti, direct şi prin ambasada Italiei şi Franţei pentru a
primi lămuriri şi instrucţiuni cu privire la atitudinea ţării noastre. Am aflat însă chiar în
cursul zilei că toate comunicaţiile cu ţările europene au fost întrerupte. Nu am mai avut
prilejul să stabilesc un contact cu ambasada germană care ne făgăduise să ne aibă în
grija ei, deoarece duminică, la orele 6 toţi membrii ambasadei germane, diplomaţi,
funcţionari şi auxiliari în număr de 240, au fost închişi la ambasadă şi izolaţi. Nimeni nu
a mai putut comunica cu ci.
Legaţia noastră ca şi Ambasada Italiei, Legaţia Finlandei, Legaţia Ungariei şi Legaţia
Slovaciei au fost lăsate litere încă trei zile. Porţile au rămas deschise. Telefonul a
funcţionat. Am păstrat un contact zilnic cu ambasadorul Italiei. Am strîns pe toţi
membrii misiunii române, în număr de 17 la Legaţie, unde au locuit cu mine din ziua
războiului pînă în ziua evacuării noastre. Am avut timp să ard toate dosarele secrete şi
toate cifrurile.
Marţi, 24 iunie, la ora 2, după masă, am primit un telefon dc la Kremlin că dl. Molotov
doreşte să mă vadă. La ora patru fără un sfert am fost primit la Kremlin cu acelaşi
ceremonial ca la vizita cea dintîi pe care o făcusem acum un an d-lui Molotov. Un ofiţer
mă aştepta pe peron, se prezentă, îmi strîngc mîna, mă întovărăşeşte pînă în
ipartamentul. de primire. Sînt introdus în biroul cel lung cu uşa deschisă a
vicepreşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului.

Molotov vine spre mine, pare obosit, îmi întinde mîna cu un gest simplu şi liniştit. îmi
vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, cu voce scăzută: «Aş vrea să ştiu,
domnule ministru, care este situaţia dintre noi. Trăiam pînă mai ieri în pace. Azi trupele
dv. par să se fi asociat la atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu
dacă îmi puteţi da o lămurire în această privinţă?»
— Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie. De altminteri, ştiu că dc
două zile legăturile telefonice cu ţara mea sînt întrerupte. îmi închipui că Legaţia dv. din
Bucureşti a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite.
— Legaţia noastră nu cunoaşte decît faptele: participarea dv. la agresiunea împotriva
noastră. Din partea guvernului nu am primit nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o
declaraţie de război.
— în cazul acesta, trebuie să ne lămurim după faptele pe care le cunoaştem. Aceste
fapte implică o rupere a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sînt convins că
membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi
România. La rîndul nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţii cuvenite pentru
ca să ni se remită paşapoartele.
După cîteva clipe de tăcere, dl. Molotov a adăugat:
— România nu avea dreptul să rupă cu URSS. Ştiţi prea bine că după dezlegarea
problemei Basarabiei, nu mai aveam nici o pretenţie împotriva României. Am declarat
în mai multe rîtKJuri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi
independentă. Voinţa noastră pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile
dintre noi. Cînd Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei
garanţii fiindcă presimţeam că e menită să turbure raporturile dintre URSS şi România.
Această garanţie însemna sfîrşitul independenţei dv. Aţi intrat sub dependenţa
Germaniei. Cîteva luni mai tîrziu aţi fost ocupaţi de fapt. Nu era însă nevoie să vă
asociaţi la agresiunea bandiţilor împotriva noastră. Sîntem siliţi să tragem toate
consecinţele în urma acestor fapte. (Molotov repetă de mai multe ori cuvintele «bandit»
şi «banditesc» - dc altfel, fără nici o pornire şi pe un ton potolit - de cîte ori pomeneşte
de agresiunea germană).
Răspund că nu mi se cade în aceste clipe şi în aceste împrejurări să intru într-o discuţie
de politică generală. Viitoarea războinică în care sînt atrase toate popoarele, unul după
altul, este atît de uriaşă, masele ce îşi stau în faţă, cu interese potrivnice şi vrăjmaşe sînt
atît de numeroase, încît pare să fie o tristă fatalitate că nici un stat mic sau mare nu
poate scăpa de urgia războiului. în ce mă priveşte, nu pot avea

faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decît o atitudine de diplomat,

adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea
de rău că prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic
pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodămînt de azi. Prin brutalul
ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei şi chiar a unei părţi din vechea
Moldovă - despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rînduri,
prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre chiar
în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus
în România orice simţămînt de siguranţă şi de încredere şi a trezit îndreptăţită teamă că
însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte.
Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi
dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.
îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al
ţării mele, să atrag în mai multe rînduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia
guvernului sovietic, faţă de care România a urmat totdeauna o politică leală de pace şi
de bună vecinătate, că «o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este
o chezăşie de siguranţă pentru Uniunea Sovietică ca pentru toate celelalte state vecine».
Lovitura cea dintîi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de
siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atît de folositoare a unui hotar întins şi
însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întîmpla
azi sînt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între două popoare care
niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia.
Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi
glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutînd în mai multe rînduri privirea mea, a
declarat:
«în ce priveşte Basarabia, să-mi îngădui să am părerea mea. Cred că s-ar fi putut ajunge
la o dezlegare a acestei chestiuni pe altă cale dacă s-ar fi procedat mai din vreme
(Molotov nu a vrut să-mi dea nici o altă lămurire în legătură cu aceste cuvinte).
Azi însă, problema este alta. Vă gîndiţi la teritorii, şi nu vă daţi seama că este în joc
independenţa şi însăşi fiinţa dv. de stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în
primejdie. Dimpotrivă, am luptat o dată pentru ea. Am contribuit prin jertfe la crearea
statului român independent. De atunci pînă în zilele de azi v-am asigurat necontenit că
sîntem hotărîţi să vă

respectăm ţara şi neatîrnarea. Totuşi v-aţi supus nemţilor. V-aţi lepădat de independenţa
dv. V-aţi alăturat atacului banditesc.
Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cît îi pasă de fiinţa şi voinţa statelor mici.
Nu văd ce puteţi aştepta şi nădăjdui? Chiar în cazul unei victorii germane, pe care o cred
şi o ştiu exclusă, sînteţi pierduţi».
Apoi, sculîndu-se după scaun se îndreaptă spre mine, se înclină uşor şi îmi întinde mîna.
Ofiţerii în uniformă de campanie, deosebit de curtenitori, mă întovărăşesc pînă la porţile
Kremlinului.
Miercuri, 25 iunie, porţile Legaţiei noastre au fost închise şi telefonul tăiat.
Joi, 26 iunie la ora cinci şi jumătate, Legaţia a fost «evacuată», iar noi am fost porniţi
spre Miciurinsk.
Cînd am întîlnit, două săptămîni mai tîrziu, la ieşirea din .URSS pe contele
Schulenburg, am aflat de la el cum a decurs cea din urmă întrevedere a ambasadorului
Germaniei cu vicepreşedintele Consiliului Comisarilor URSS.
Sîmbătă, 21 iunie, la ora 6 seara, dl. Schulenburg a fost la Kremlin, Molotov îl chemase
pentru a cere lămuriri cu privire la zvonurile despre o iminentă ruptură a raporturilor
germano- sovietice.
«Nu ştiu nimic, a răspuns dl. von Schulenburg. Nu am nici o informaţie şi nici
instrucţiune de la Berlin».
în timpul nopţii, instrucţiunile* au sosit. Duminică la ora patru şi jumătate a cerut o
nouă audienţă. A fost primit la ora 6. «Sînt însărcinat să vă înştiinţez, a spus
ambasadorul d-lui Molotov, că din pricina presiunii de nesuportat a armatelor ruseşti la
hotarele ţărilor ocupate de armatele germane, guvernul german a fost nevoit să dea
trupelor sale ordinul de a începe operaţiunile militare».
«Ne-am dat seama, a răspuns dl Molotov, oraşele Kiev şi Minsk au şi fost bombardate.
înseamnă acesta războiul?
Contele Schulenburg care nu primise instrucţiuni de a face o declaraţie de război
formală, s-a mărginit să repete declaraţia pe care fusese însărcinat să o facă.
Atitudinea d-lui Molotov, după spusele contelui Schulenburg, a fost ca şi în audienţa pe
care mi-a acordat-o mie, liniştită şi îndurerată. Comisarul a ţinut să mărturisească că
după politica de prietenie urmată faţă de Germania, nu se aştepta la un asemenea
deznodămînt.
Am crezut de un interes istoric să adaug şi aceste informaţii la raportul meu.

Primiţi, vă rog, domnule vicepreşedinte al Consiliului, asigurarea înaltei mele

consideraţiuni.»"
Sîmbăiă, 5 iulie
La patru dimineaţa, alarma, scularea. Plecăm. Strînşi în curte, aşteptăm să se deschidă
porţile închisorii. Ele nu se deschid decît la zece. Camioane transportă bagajele şi
oamenii la gară. Sîntem încărcaţi în vagoane „miuki", adică, numai patru în fiecare
compartiment. Mai întîi italienii, apoi noi, finlandezii şi în sfîrşit slovacii.
De trenul nostru se leagă şi alte vagoane: ungurii care au fost izolaţi prin apropiere şi
danezii care sosesc proaspeţi din Moscova.
E cald şi va fi din ce în ce mai cald. Mergem spre sud. Trenul pleacă la 11,30.
Sînt încărcat într-o cabină singur, cu Rosso ca să stăm noi la largul nostru. Preţuiesc
foarte mult această tovărăşie. Spiritul cumpătat, judecata dreaptă, firea liniştită şi
totdeauna de voie bună a ambasadorului e un sprijin plăcut în timpul călătoriei.
Hrana este foarte proastă. Ne hrănim cu ceai şi eu pesmeţi. Ioşca e cel mai bun valet
care a fost vreodată.
Duminica, 6 iulie
Rostov - Grodny.
Luni, 7 iulie
Grodny - Baku (noaptea).
Marţi, 8 iulie
Baku - Tiflis - Leninakan. Stop.
Drum lung şi obositor, mai întîi Donul de jos spre Rostov, pe marea Azov, - oraş
înconjurat dc verdeaţă şi de o atmosferă luminoasă, ce ne aminteşte ţara, apoi calea ce
ne pare fără sfîrşit între Marea de Azov şi Marea Caspică, - vale largă, îngrădită de două
şiruri de dealuri, ca drumul care străbate Dobrogea şi ajunge la Constanţa... Din cînd în
cînd se desprinde peste atmosfera care acoperă întreaga vale cîte o culme a Kaukazului,
care se înalţă la miază-noapte.
Un miros pătrunzător dc petrol ne vesteşte că ne apropiem dc
bogăţiile Mării Caspice. Trenuri militare, unul după altul - dovada unei organizaţii care
funcţionează în perfectă ordine - coboară din Caucaz spre cîmpurilc de luptă din
Ucraina. Tunuri, tancuri, automobile, camioane şi un nesfîrşit număr de tractoare.
Soldaţii par bine echipaţi. Lipseşte „entuziasmul" răaboinic. Dar unde se mai găseşte
acest entuziasm? Soldaţii sînt liniştiţi, tăcuţi. Numai după ce coborîm spre sud, începem
să auzim vorbe mai vii şi unele cîntece. Privirile ce se îndreaptă spre trenul nostru de
„prizonieri" sînt pline de curiozitate. Nu auzim însă nici o ameninţare, nici un cuvînt
rău.
Uriaşul rezervor de oameni, dc material, de unelte de război care îşi urmează traseele
spre Apus pare atît de întins, atît de îndepărtat de patimile care pricinuiesc şi întreţin
zvîrcolirile europene încît ne dezvăluie o lume cu totul nouă, tăcută şi resemnată, care
se pregăteşte să ia şi ea parte la încăierarea generală. Prin gări, în ciuda îmbulzelii de
trenuri, multă rînduială şi o linişte uimitoare. Cînd ajungem la Marea Caspică pe malul
căreia coborîm spre Baku timp de mai multe ore sîntem învăluiţi într-o ceaţă gălbuie
alcătuită din praf şi umezeală care îngrădeşte privirea din toate părţile şi prin care
noaptea, lumina lunii pline, răzbate sfios, pricinuind cele mai ciudate şi mai ireale
efecte. O vegetaţie bogată, păduri de stejari şi de sălcii trezesc în închipuirea noastră,
sărăcită prin priveliştea naturii moscovite, visuri tropicale.
Trenurile de petrol se ţin lanţ. Zi şi noapte auzim zgomotul vagoanelor-cisterne care ne
încrucişează. Lăsăm oraşul Baku pe stînga, fără să-l zărim şi ne întoarcem spre apus,
ureînd valea largă şi mănoasă care leagă Azerdbaigeanul dc Georgia şi duce spre Tiflis.
Porumb, bumbac şi cîmpuri de aviaţie. Foarte multe aeroplane.
Căldura apăsătoare se mai potoleşte în măsura în care ne apropiem de munţi.
Aşteptăm zadarnic Tiflisul, aşa cum am aşteptat şi Baku.
în seara celei de a patra zi de călătorie, tocmai cînd ne aşteptam să ajungem în frumoasa
capitală a Georgiei, trenul nostru o apucă la stînga şi pătrunde în munţi ureînd o vale
îngustă şi zîmbitoare spre hotarele turceşti.
Aşteptam cu înfrigurare sfîrşitul călătoriei. După trei sau patru ore de ascensiuni, traşi
cu trei locomotive în faţă şi una în spate, trenul se opreşte pe înaltul platou de la
Leninakan. Sîntem traşi pe o linie moartă. Aşteptăm ordine de la Moscova şi ceasul
mult aşteptatului schimb.
Miercuri, joi, vineri, 9,10, 11 iulie
Ordinele nu vin. Sîntem „blocaţi" în gara Leninakan. Un serviciu de

ordine, sever şi supărător, ne ia în primire. Pretutindeni priviri bănuitoare şi baionete la

armă. „Programul" autorităţilor e foarte aspru: ferestrele închise, nici o circulaţie în tren,
orele de mîncare strict măsurate. Un regim de deţinuţi primejdios i. Din fericire, „zbirii"
sînt oameni de omenie. Ordinele sînt mai severe decît năravul domnilor poliţişti.
Ferestrele se întredeschid şi se deschid apoi de-a binelea, circulaţia de la vagon la vagon
se face cu unele greutăţi, dar se face totuşi. Mesele, la vagonul restaurant sînt însă din ce
în ce mai proaste. Trăim cu ceai şi pesmeţi. Aşteptarea nu poate să ţie mult. E însă
nespus de grea. Pe linia moartă din faţa noastră stă un alt tren. Ferestrele sînt închise.
Sentinele cu baioneta la armă păzesc. Vedem, către seară, coborîndu-se din el, pentru o
scurtă plimbare, pe contele Schulenburg, generalul Koestring, Hilger, von Walther, toţi
adversari înverşunaţi ai războiului, care bîntuie acum - şi întreaga armată de diplomaţi,
jurnalişti, observatori şi turişti germani care dăinuie în URSS. Le facem semne de
departe. Nu avem dreptul să vorbim.
Suferinţele în vagon în ordinea însemnătăţii lor: muştele, murdăria, praful, căldura,
mîncarea proastă, lipsa de mişcare. -
Plăcerile din ce în ce mai preţuite: ceaiul cu rom şi cu pesmeţi. Rezervele mele de vin
Chateau Neuf. Luleaua şi tutun (un dar al lui Cripps).
Rosso şi cu mine sîntem mulţumiţi de a locui mai departe în compartimentul nostru,
feriţi de o prea supărătoare promiscuitate şi izolaţi de cîini (dintre care trei ai noştri) şi
de părerile şi discuţiile politice ale colegilor noştri.
In lipsa unor comunicate mai precise de pe front, şi în lipsa oricăror aperitive mai
gustoase, P.P. înghite în fiecare dimineaţă, la ceai, cîte o bucată din Rusia. Prin sufletul
său conformist de patriot şi funcţia sa, răsună necontenit strigătul de: Heil Hitler!...
Mascia este mai puţin încrezător. Ştirile de pe front, pe care le cunoaştem fireşte numai
din puţinele ziare ruseşti care ajung pînă la noi, arată că deşi germanii înaintează
(îndeosebi în două direcţii: spre Smolensk-Moscova, de o parte spre Kiev şi Ucraina de
alta), rezistenţa sovietică e totuşi foarte dîrză şi pierderile sînt grele de amîndouă părţile.
„Asta ne mai trebuia - se plînge italianul - tocmai cînd Anglia era la Aman, ne încurcăm
în imperiul fără fund al Rusiei. După victoriile militare, care se cuceresc mult mai greu,
pare-se, şi mult mai scump decît se credea, va urma «ocuparea» Rusiei, adică o operaţie
cu privire la reuşita căreia nimeni nu-şi făcea niciodată prea multe iluzii. Şi în timpul
acesta anglo-saxonii se pregătesc, englezii sînt tot mai dîrzi şi

americanii tot mai îndrăzneţi". (Statele Unite au ocupat pare-se Islanda, apropiindu-se
de Europa şi de război.) Greşeala lui Hitler ne va costa scump! Deocamdată se bucură d.
Cripps.
Drept răspuns, tăcut dar elocvent, ca spusele lui Mascia, umbrele tovarăşilor noştri
nemţi se profilează prin perdelele lăsate: Schulenburg, cu capul plecat, purtînd cu
resemnare şi cu obişnuita lui eleganţă de gentilom povara unei întregi opere diplomatice
sfărîmate. Kostring, generalul de cavalerie, care se întreabă şi acum, pe peronul din
Leninakan, cum s-a putut întîmplă acest război, şi Hilger atît de convins, pînă mai ieri,
că Fuhrerul său e prea cuminte ca să facă aşa ceva. îmi amintesc pe Sir Stafford,
fumîndu-şi luleaua şi citind o carte de filozofie în vagonul salon al lui Stalin, în gara din
Miciurinsk.
E firesc ca englezii să se bucure, cînd nemţii şi ruşii se bat. După cum se bucurau ruşii
cînd se băteau nemţii cu englezii. Greşeala d-lui Hitler e mai veche»însă decît o crede
prietenul Mascia. Războiul germano-sovietic de azi e consecinţa firească a pactului
Ribbentrop-Molotov, care părea, cînd a fost încheiat, o capo d'operă de şiretenie
diplomatică, dar care a încărcat de la început, noua ordine europeană a d-lui Hitler, cu o
ipotecă pe care nu o putea duce în spinare. Jocul între cei doi cumetri a început la masa
verde şi isprăveşte prin măcelurile de pe Berezina şi Nipru. Pentru a putea distruge, în
tihnă Apusul. European, Hitler a deschis Răsăritul, poftelor sovietice. Azi se luptă
pentru a lua îndărăt tot ce a dat cu atîta uşurinţă. Distrugerile se înmulţesc, iar forţele
vrăjmaşe nu slăbesc. Toate şiretlicurile unei diplomaţii fără scrupule nu pot scăpa pe
dictatorul german din groaznica încleştare în care l-au aşezat ambiţiile sale nemăsurate
şi poziţia geografică a ţării sale - ţară de mijloc, care fie că se bate cu toţi vecinii
deodată, fie că încearcă sâ-i bată unul după altul, isprăveşte totuşi prin a sta la mijloc,
cînd loviturile curg din toate părţile.
Marile însuşiri militare ale poporului german sînt sortite să fie fatale marilor sale virtuţi
de muncă, de ordine, de paşnică şi temeinică organizare. De cîte ori imperiul de mijloc e
pe cale să cucerească lumea prin muncă şi paşnice străduinţi, se iveşte cîte un mare
strateg sau un mare politic - şi Fuhrerul, din păcate e amîndouă laolaltă, - care printr-un
şir de victorii strălucite - îl duce la izolare, la încercuire, la prăpăd. Ce e mai grav, e că
de această dată, multe popoare mici, au fost nevoite, vrînd nevrînd să-şi lege soarta de
soarta Germaniei, să lupte şi să învingă alături de ea, şi să descopere într-o bună zi că o
lume întreagă îi ţine strînşi într-un cerc uriaş de vrăjmăşie. De altfel „greşeala" nu e
numai de partea nemţilor. Sovieticii au contribuit la ea cu o hotărîre

care oricînd trece drept şiretenie şi supremă abilitate şi i-a dezvăluit abia acum ca fiind o
supremă imprudenţă. Prin pactul lor de prietenie au împins pe nemţi în război, au
înlesnit, prin toate mijloacele, d-lui Hitler, ca să aprindă şi să întindă flacăra mistuitoare
care era sortită odată şi odată să răbufnească şi împotriva lor, fără ca Statele Baltice,
Polonia, România să le mai poată feri de viitoarea ei.
Stalin a încercat, prin manifestul pe care l-a îndreptat către poporul sovietic - şi prin
care răsună de altfel cuvîntul de autoritate al Şefului unui stat puternic organizat - să
lămurească şi să îndreptăţească pactul cu Germania. E o sarcină care întrece însă chiar
puterile sale. Fiindcă acest pact de prietenie, întemeiat de o parte şi de alta, pe o vădită
lipsă de bună credinţă - ca între doi cumetri care s-au măsurat între ei şi se cunosc mult -
nu putea avea altă îndreptăţire decît a faptelor şi anume aceea de a feri în adevăr Rusia
de război. Odată ce acest scop nu a fost atins ci dimpotrivă, odată ce pactul de „pace" a
înlesnit atacul împotriva unei Rusii izolată, descoperite - nici o îndreptăţire nu mai e cu
putinţă. Argumentul suprem al dictatorului, că în orice caz pacea a fost prelungită şi
Rusia a cîştigat timp pentru a se înarma, nu are decît o valoare foarte relativă, fiindcă
timpul „cîştigat" dc ruşi a îngăduit Germaniei să spargă frontul apusean, să sfarme
Franţa, să cucerească Balcanii.
Socoteală, care ieri încă, părea bună pentru amîndoi, a rînduit asemenea stări în Europa
răsăriteană, încît lichidarea ci fatală nu a putut feri nici pe unul, nici pe altul de ce se
temeau mai mult, pe sovietici de război în cîmp deschis şi pe neamţ de încercuire.
10 iulie
Acum unsprezece luni luam postul meu în primire, la Moscova. Azi, - misiunea mea c
încheiată. Aştept la hotarul Turciei, ca porţile să se deschidă. P.P. îmi împărtăşeşte, cu
jale, dezamăgirea pe care i-o pricinuieşte ţinuta destrăbălată a românilor noştri. Bunul
P.P. are dreptate. In timp ce finlandezii, bărbaţi şi femei, îşi curăţă şi îşi spală, de
dimineaţă, pînă la ceai cabina şi se prezintă totdeauna corect şi curat îmbrăcaţi, ai noştri
se lăbărţesc în poze orientale în pijamale şi cămăşi de noapte iar cabinele lor se umplu
de resturi de mîncare, de băutură şi de muşte.
Dimi, îndurerat şi el de această neglijenţă şi căutînd prin eleganţa sa deosebită să
salveze onoarea grupului român alunecă într-o ciudată stare dc prostraţie: stă întins şi nu
se mişcă, toată ziua.

Billy şi Nicky au căpătat în aceste împrejurări o însemnătate neaşteptată. Autorităţile

sovietice îngăduie ca „animalele" să fie plimbate, de cîte ori „au nevoie". Pentru a face
puţină mişcare, toată lumea se îmbulzeşte ca să plimbe pe cei doi căţei, a căror putinţă
de a avea nevoie, pare din fericire, nelimitată.
Un diplomat turc a venit să se intereseze de paşapoartele noastre. Semn de plecare?
Sîmbătă, 12 iulie
Cei mai pesimişti dintre noi sîntem convinşi că azi, cel mai tîrziu mîine, vom pleca.
Ziua trece însă caldă şi apăsătoare. Nu soseşte nici un ordin dc plecare.
De acord cu Rosso, hotărăsc să schimb ordinea suferinţelor ce apasă asupra noastră.
Murdăria trece în cinstea muştelor după cum cauza trece înaintea efectului.
Murdăria taberei noastre din gara Leninakan întrece orice închipuire. Autorităţile
sovietice au pus să se construiască la capătul trenului nostru un edificiu de seînduri, care
în puţine zile ajunge să fie cel mai infect locaş pe care l-am văzut vreodată. In jurul lui,
atrase de mirosul fetid, roiesc toate muştele din Georgia, din Armenia şi din
Azerdbaidjan. De acolo, muştele ne însoţesc pretutindeni, la masă, la plimbare, în
cabine. Lumea se îmbolnăveşte. Sînt poate treizeci de cazuri de dezinterie. Dacă chinul
nostru se va prelungi, vom ajunge cu toţii pradă muştelor. Primim vizita lui
Schulenburg, cu care pînă ieri nu am putut schimba nici un cuvînt.
Bătrînul se ţine bine. Suferă însă de căldură, de lipsa de alimente, de lipsa oricărei
băuturi.
Rosso umple trei păhărele. Contele se înveseleşte. Contele crede că sovieticii doresc să
ne îndepărteze cît mai degrabă dar că turcii nu pot absorbi decît cu greu cei peste o mie
dc diplomaţi sovietici care sosesc din Europa. Ambasadorul care se afla în capul unui
grup de 240 germani, a fost plimbai ca noi. Regimul parc să fi fost mai sever.
îi cer amănunte despre cele din urmă întîlniri pe care le-a avut cu Molotov. Sîmbătă
seara, spune el, în ajunul războiului, a fost chemat la Kremlin, Molotov l-a întrebat ce
gîndeşte despre toate zvonurile războinice care circulă? „Nu ştiu nimic", a răspuns cu
toată sinceritatea ambasadorul.
în cursul nopţii, au sosit însă „instrucţiile" de la Berlin. La 6 dimineaţa, Schulenburg era
din nou la Molotov:

„Din pricina marilor concentrări de trupe sovietice care apasă asupra hotarului german,
guvernul german e nevoit să dea ordin trupelor sale să înceapă operaţii militare".
Aceasta înseamnă o declaraţie de război?, întreabă Molotov.
Aşa mi se pare, răspunde Schulenburg.
Molotov e liniştit. Pare foarte trist:
Credeţi că Hitler avea dreptul să facă aşa ceva?
Ambasadorul face un gest evaziv. Nu poate să-şi condamne şefii.
Contele aminteşte cu o vădită emoţie această scenă care a pus capăt străduinţelor sale
diplomatice, atît de rodnice în capitala URSS-ului.
După un nou rînd de pahare, ne povesteşte amintirile sale din tinereţe, cînd şi-a început
cariera la Tiflis, - chiar în aceste locuri unde trenul s-a împotmolit acum - ca tînăr
consul, trei ani înaintea izbucnirii războiului trecut. Ne povesteşte despre vînătoare şi
călătorii, despre moravurile războinice ale turcilor, despre afacerile şi nenorocirile
armenilor, despre frumuseţea femeilor georgiene. Sîntem fericiţi, la plecare, să putem
oferi simpaticului povestitor cea din urmă dintre sticlele mele Chateau Neuf cu Papa, pe
care contele o ascunde cu bucurie sub haină, cînd, însoţit de doi agenţi părăseşte
vagonul nostru.
După prînz aflăm că ungurii şi-slovacii au fost înştiinţaţi că vor pleca mîine. Vor pleca
poate şi nemţii. Pentru italieni, finlandezi şi noi nici o ştire. Italienii, în afară de Rosso,
se enervează şi pregătesc telegrame.
Seara, - în timpul unui bridge în cabina noastră - sînt chemat de Kostilef, delegatul
Narkomindelui: „Am o ştire bună pentru d-ta, românii pleacă şi ei mîine".
Dar italienii?
Nu am primit nici un ordin.
Vestea înveseleşte pe toţi tovarăşii mei de drum, dar întristează şi mai mult pe italieni.
Despărţirea de Rosso mă supără şi pe mine foarte mult. Aş fi fost fericit să fim liberaţi
cu toţii împreună.
Spre marea noastră surprindere, ni se predau lăzile pe care le-am lăsat la legaţia de la
Moscova şi pe care nici nu ne-am mai gîndit că le vom avea. Cele mai multe au fost
deschise, controlate, răvăşite. Totuşi, sînt în ele lucruri pe care nu ne mai aşteptam să le
revedem vreodată.
Singurele Jăzi care lipsesc sînt cele două, - cu fotografii şi decoraţii, pe care le-am
încredinţat Ambasadei Franceze. Credeam că sînt în siguranţă. Şi acum?
Petrec noaptea cu ochii deschişi. Mă gîndesc cu un dor nespus la Nuşeta mea şi la
mama. Am suferit mult să nu am nici o ştire de la ele atîta vreme şi îmi închipui
îngrijorarea lor. Unde le voi revedea? încerc

să-mi închipui viitorul. Ce se va întîmplă de acum înainte cu mine? Care e calea

datoriei? Ce ştiri voi primi la Ankara şi la Istanbul?
»
Duminică, 13 iulie
La ora 13 - aşa scrie procesul-verbal - am trecut graniţa turcă.
Cele din urmă ceasuri petrecute în URSS au fost lungi şi grele, înghesuiţi în vagoane, cu
ferestrele închise şi storurile trase, am suferit cu nerăbdare un şir de ordine, contraordine
şi amînări.
Trenul, înconjurat de poliţie şi de armată, înainta încet. în sfîrşit perdelele au fost trase,
ferestrele s-au deschis, poliţia a dispărut. Cu mîini întinse şi zîmbete prieteneşti,
autorităţile turceşti au ieşit în întîmpinarea noastră.
Eram liberi.
O ploaie binefăcătoare ne înviorează după ore lungi de căldură şi aşteptare.
La Kars, ne aşteaptă bere rece şi un bufet bogat. Militarii şi civilii turci ne primesc cu
braţele deschise. Sîntem un lung şir de „rescapaţi" istoviţi şi flămînzi: 234 de nemţi, din
toate colţurile Rusei şi misiunile diplomatice română, maghiară şi slovacă. Vorbesc cu
un consul italian şi-l sfătuiesc să înştiinţeze din partea mea pe Ciano - care a oprit pînă
acum plecarea sovieticilor din Italia, sub cuvînt că un diplomat italian, în trecere spre
Japonia, nu a fost găsit - că nu e prudent de a ţine mai departe misiunea italiană la
Leninakan unde condiţiile de viaţă sînt nu numai grele, dar chiar primejdioase. Stărui
asupra stării de sănătate a lui Rosso.
Primim, în sfîrşit, ştiri precise de pe front. Succesele aliaţilor sînt mari. Pierderile par
însă să fi fost foarte grele, de amîndouă părţile. Infanteristul rus se bate ca totdeauna, cu
un dispreţ de moarte uimitor.
Generalul Kostring, - atît de pornit pînă mai ieri împotriva războiului - ne citeşte cu
voce tăioasă amănunte despre prada cucerită, însufleţire generală. Cei mai însufleţiţi par
să fie germanii născuţitin Rusia, care pînă ieri vorbeau de pace eternă.
Vom stabili de acum ordinea, pe o mie de ani! - declară d. Hilger.
împrejurările s-au schimbat - năzuinţa de eternitate a supravieţuit.
Printre nori de furtună, soarele asfinţeşte deasupra cetăţii Kan, cioplită în piatră pe vîrf
de munte, care domină orăşelul şi întreaga vale.
Petrecem noaptea în tren, la Sarikamisk, pe vechiul hotar turco-rus.
Luni, 14 iulie
Plecăm într-un lung convoi de automobile şi autobuze spre

Erzerum. Bagajele urmează, în Iren pe linii înguste. Urmăm calea invaziilor mongole şi
apoi ruseşti.
Vineri, 3 august, Snagov
Mica noastră căsuţă din Snagov care a trăit atîtea cum numai în închipuirea noastră, şi-a
deschis din nou uşa şi cele două ferestre care privesc spre lac.
Pe rogojinele terasei se înşiră vase cu flori, ca altădată. Drumul din faţa casei duce prin
două rînduri dc trandafiri, veşnic înfloriţi spre apa liniştită şi caldă unde aşteaptă skiful
şi vechea barcă verde cu motor. Nuşeta e lîngă mine.
Se împlineşte un an de cînd am părăsit acest mic colţ de fericire. La 6 august debarcam
la Odesa. La 10 august, luam în primire legaţia din Moscova. Campania noastră din
Rusia, - viaţa şi munca diplomatică, desnodămîntul dramatic, despărţirea, lunga
călătorie prin Caucaz şi Turcia - ne pare un vis.
Regăsim, cu uimire, toate amănuntele unei aşezări, care în ciuda tuturor greutăţilor care
au torturat ţara şi-a trăit mai departe în tihnă, viaţa de altădată, ascunsă între codrii şi
lac.
Simt că aci se sfîrşeşte cu adevărat scurta şi totuşi atît de interesanta mea misiune în
URSS. Fiindcă aci şi nu în Bucureştii, atît de schimbaţi în urma cutremurului, a
revoluţilor, a ocupaţiei germane şi a războiului de azi, şi unde nu am putut găsi o zi de
odihnă şi de reculegere se reînnoadă şirul simţămintelor şi a emoţiilor aşa cum le-am
trăit în anii din urmă petrecuţi în România.
încerc să-mi amintesc întîmplările acestei lumi, din ziua cînd am părăsit hotarul rusesc
pînă la întoarcerea în ţară.
Convoiul de automobile, pornit din Sarikamidt, ne-a dus pe calea invaziilor şi a
cutremurelor de pămînt. Regiune de înalte platouri şi de munţi stmcoşi şi goi, rămăşiţă
de cataclisme geologice şi de catastrofe istorice asupra cărora mărturisesc cetăţi
încremenite în piatră, pe un vîrf de munte, încremenit, uneia din cele mai ciudate forme
dintîia prăbuşire sau izbucnire vulcanică - spre Erzerum, vechea capitală a Armeniei.
Orăşelul unde minaretele mahomedane au învins de mult amintirea creştină a bazilicilor
armeneşti pare un Balcic mai întins, aşezat pe un vîrf de platou, la peste două mii de
metri înălţime.
în gara Erzerum ne aşteaptă un tren special: trei vagoane cu pat, din cele mai moderne,
patru vagoane de clasa 1, două vagoane restaurant, un număr însemnat de vagoane de
bagaje.

Ne luptăm pentru a tria şi a pune în siguranţă numeroasele noastre lăzi.

Intru cu o plăcere nespusă, într-un compartiment singur, cu cearceafuri curate şi toaletă.
Primul contact cu „confortul" e nespus de plăcut.
Pe peronul gării, contele Schulenburg îmi prezintă pe baronul Watgdorf, un tînăr
german care se întoarce din Mexic, cu soţia sa, o franceză inteligentă şi plăcută.
Ne deşteptăm, a doua zi dimineaţă pe malurile unui torent, rapid şi roşu ca sîngele, care
curge între stînci înalte şi goale: e Eufratul. Regiunea e bogată în mine de cupru. Vulturi
uriaşi însoţesc trenul care îşi croieşte cu greu, prin sute de tuneluri, peste sute de poduri
şi podeţe un drum prin cea mai ingrată şi cea mai ciudată natură pe care am văzut-o
vreodată. Calea ferată prin deserturile stîncoase ale Asiei Mici e una din isprăvile cele
mai uimitoare ale energiei lui Kemal Paşa .
* între Erzerum şi Ankara e un drum de două nopţi şi o zi şi jumătate cu trenul. Doream
să mă opresc în capitala Turciei pentru a mă odihni. Telemac mă întîmpină însă la gară
cu o telegramă din Bucureşti, nu a socotit oportun ca să stau la Ankara şi să văd pe
Saracioglu - o asemenea întrevedere ar putea da loc la diferite interpretări. Saracioglu
nu e la Ankara ci la Istanbul - nu e deci nici o primejdie ca să-l întîlnesc. Hotărăsc totuşi
să-mi urmez calea înainte, pentru a nu da de bănuit celor de la Bucureşti.
La gara Ankara, von Papen aşteaptă pe peron în fruntea numeroasei colonii germane.
Turiştii nemţi din Turcia primesc cu cîntece şi flori pe turiştii nemţi care şi-au împlinit
misiunea în URSS.
Turcii privesc fără supărare. Sînt discreţi şi îngăduitori. Războiul ruso-german lc
convine. El îndepărtează de ei primejdia atît de ameninţătoare a războiului, slăbeşte doi
vecini deopotrivă de incomozi, întăreşte poziţiile turceşti în Asia Mică şi la Strîmtori,
deschide în cazul unei prăbuşiri ruseşti perspective neîngrădite de întregire naţională cu
toate neamurile turceşti din jurul Mării Caspice. Pc drumul nostru din Caucaz pînă la
Ankara, mulţi tineri ofiţeri ne-au întîmpinat cu strigătul: arabejan, arabejan. Totuşi, din
prudenţă ca şi din cuviinţă, autorităţile turceşti nu vor să dea acestei noi orientări a
interesului public înfăţişarea unei schimbări la faţă.
Preşedintele guvernului, doctorul Saidam, vorbeşte de „prietenia cu

Note:
1 Kemal Paşa Aiatiirk - Mustaţa (1881-1938), conducător al mişcării de eliberare a Turciei,
fondatorul statului turc modern. în 1923 a fost proclamat preşedinte al Turciei.

Germania" - şi de „alianţa cu englezii", - formulă care oricît de oportunistă şi

paradoxală ar părea, exprimă totuşi, cu o sinceră candoare, simţămintele unui popor care
urmărind pacea cu stăruinţă înţelege să se slujească de orice ajutor împotriva tuturor
presiunilor, şi anume de ajutorul german împotriva primejdiei ruseşti şi de ajutorul
englez împotriva primejdiei germane. (Turcia mai are putinţa să exprime pe faţă, dorinţe
pe care cei mai mulţi români nu şi le mai pot mărturisi decît în taină. Faţă de conflictul
germano-rus în cadrul frămîntărilor şi prefacerilor europene şi mondiale, poziţia Turciei
se aseamănă mult cu poziţia României.)
Deoarece formula Saidam, care încîntă pe d. von Papen, care se mulţumeşte să înainteze
pas cu pas în simpatia gazdelor sale, indispune în schimb pe englezi, care nu preţuiesc
toate nuanţele gîndirii politice turceşti şi se tem de o nouă trădare, primul ministru turc
se străduieşte prin cuvinte meşteşugite să păstreze încrederea „neamului de gentlemeni,
atît de generoşi şi de încrezători".
E firesc că prins între interese potrivnice, între angajamente vechi şi năzuinţe naţionale
trezite la viaţă nouă şi dornic să nu compromită nici siguranţa, nici onoarea, nici viitorul
poporului turc, preşedintele Ismet Paşa, bărbat cuminte, curajos dar foarte cumpătat, se
gîndeşte cum s-au gîndit înaintea lui atîţia sultani prinşi în jocul anglo-ruso-german
(austriac) din jurul strîmtorilor, să iasă cu toată cinstea din încurcătură propovăduind
pacea generală. Se atribuie preşedintelui gîndul de-a lua „la cel dintîi prilej" o iniţiativă
de pace. Şi e foarte probabil ca d. von Papen, care de mult îşi rezervă un rol mai activ
pentru „sfîrşitul războiului", manifestînd pe faţă simţămintele sale paşnice faţă de
puterile anglo-saxone să caute să înrîurească şi să îndrumeze iniţiativele lui Izmet, cu
toată autoritatea unui diplomat care a ştiut să ferească ţara pe lîngă care e acreditat de
urgia războiului şi care a contribuit să împingă acest război în ţinuturile fără fund ale
Rusiei, dînd puterilor occidentale răgazul ca să se reculeagă şi să se gîndească la soarta
lumii şi la folosul unei păci generale cît mai grabnice şi cît mai desăvîrşite.
Sosim la Istanbul, pe un soare minunat, de dimineaţă caldă şi totuşi aerisită de curentele
marine. Numai cine a străbătut munţii Armeniei şi înaltele platouri deşerte ale
Caucazului, numai cine a coborît calea invaziilor asiatice prin stîncile şi pustiurile
Anatoliei poate pricepe înţelesul şi însemnătatea pe care a avut-o în istoria turcă
ţărmurile binecuvîntate ale Mării Marmara şi minunata cetate bizantină ale cărei uriaşe
bazilici au fost închinate credinţei lui Mahomed.
De cîte ori am trecut prin Constantinopol, mi-am închipuit că mă

aflam la porţile vrăjite ale unui orient, plin de viaţă, de culoare şi de farmec.
îmi dau seama, de data aceasta, că Istanbulul nu e un început ci capătul unei lungi şi
grele sforţări prin care poporul războinic al turcilor, trecînd prin ţinuturi răvăşite de
cutremure şi de izbucniri vulcanice, - ţinuturi sălbatice şi atît de vrăjmaşe fiinţei -şi
năzuinţei omeneşti a ajuns într-un colţ de rai unde farmecele unei naturi binecuvîntate
de zei se împreună cu rămăşiţele curioase ale uneia dintre cele mai strălucite civilizaţii.
Nemţii au închiriat vasul „Basarabia" şi mă poftesc să fiu musafirul lor. Musafirul
nemţilor pe bordul „Basarabiei", în Bosfor? Oftez şi primesc, cer însă ca românii mei să
fie alături de mine. Mi se oferă „apartamentul de lux", cu mai multe încăperi şi o punte
specială.
Frumuseţea vasului încîntă pe chiriaşi. Farmecele bucătăriei româneşti, abundenţa
felurilor, calitatea vinurilor îi turbură şi îi ameţeşte.
Trăiesc, cu ştiri bune de la Nuşeta, singur pe puntea mea, cu cîţiva prieteni, trei zile
fericite.
Revăd, la Buiuc-Dere, în palatul Legaţiei spaniole pe Perige şi Lili Prat. Petrecem două
seri, pe amîndouă „ipotezele".
„Verboten!" - stă scris pe Arcul de triumf. E o îndrumare pentru coloanele militare
germane. E şi o lămurire a situaţiei.
Mă izbesc de atît de semnificative inscripţii de cîte ori ies sau mă întorc acasă.
Nemţii, pînă mai ieri ocupanţi şi azi aliaţi sînt pretutindeni. Pe străzi şi în casele
oamenilor. în cafenele, în comerţ, în industrie. Sînt discreţi de altfel, şi cuviincioşi cum
n-ar fi trecut prin Varşovia nici prin Belgrad.
Faţă de discreţia lor se impune discreţia noastră: mă plimb cît mai puţin pe străzi. Stau
acasă. Cînd pot, fug la Snagov.
România îşi adaptează sufletul la situaţie. încearcă plină de bună credinţă să se simtă ca
o aliată. Nu se încrede însa în jurămintele de eternitate ale unei oficialităţi prea zeloase.
îşi dă seama că înainte de a putea respira în libertate nu poate să se gîndească la
veşnicie. Deocamdată bîntuie războiul. Un război mult mai greu decît credeau cei mai
pesimişti. Ruşii rezistă din Golful Botnic pînă la Marea Neagră. Se luptă bine: au, ca
întotdeauna, o bună artilerie, un infanterist dîrz, şi nenumărate tancuri.
Nemţii înving, dar nu înaintează. De trei săptămîni, se tot luptă la Smolensk. Pierderile
par să fie grele, de ambele părţi. Românii luptă cu vitejie. Ofiţerii noştri, îndeosebi cei
tineri, înaintează şi se jertfesc cu

mai multă însufleţire ca în războiul trecut. Sînt mîndru că aviatorii noştri îşi fac datoria
cu strălucire. Cad mulţi. Spitalele sînt pline. Femeile din Bucureşti şi din provincie îşi
fac datoria cu devotament.
Războiul a pus oarecare rînduială în felul de a gîndi şi de a simţi al românului. Sforţarea
naţională care, prin jertfe nespus de grele, reîntregeşte hotarul răsăritean, e sprijinită de
întreaga suflare românească. Unitatea de vederi şi simţiri care se încheagă în jurul
ideilor de stat şi de patrie, rămîne totuşi pusă la grea încercare, cînd gîndurile se
îndreaptă către problemele viitorului. Şi se dezvăluie atunci urmele năpraznicelor
tulburări pricinuite de nebunia legionară şi de zvîrcolirile de ultimă oră ale regelui
Carol1.
încrederea în cîrmuire nu a fost încă deplin restabilită. Se aud multe critici, multe
cuvinte amare, multe temeri ce par îndreptăţite. Simţămîntul că trăim stări provizorii
dăinuieşte încă.
Sufletele, turburate în adîncime prin revoluţia anarhică a neisprăviţilor şi a proletarilor
răzvrătiţi care se numeau - şi se numesc încă legionari - nu s-au potolit şi represiunea
autorităţilor nu a izbutit încă să aşeze statul şi cetăţenii pe făgaşul unei vieţi publice
deplin rînduite. Deprinderi revoluţionare, ca trai şi ilegale nu au luat sfîrşit, nici sus, nici
jos. Regimul impus evreilor, pe care mulţimea, armata ca şi autorităţile de stat îi cuprind
pe toţi, fără nici o deosebire în aceeaşi ură care se îndreaptă azi împotriva
„bolşevismului", menţine stări de nesiguranţă, de arbitrar, ba chiar de teroare care pot fi
dăunătoare intereselor statului şi pot întuneca conştiinţa poporului nostru. Nu mă
gîndesc la răzbunarea jidanilor americani sau unguri, care poate veni şi poate să nu vie.
Mă gîndesc la scăderile sufleteşti pe care ni le pricinuim noi înşine prin fapte care
înjosesc şi care distrug mîndria şi încrederea neamului în simţămintele lui de cinste, de
omenie, de dreptate. Şi mă gîndesc la primejdia socială pe care o întreţine şi o dezvoltă
nelegiuirile tolerate şi uneori chiar autorizate de stat. Lăcomia şi poftele nesăbuite pe
care le dezlănţuie azi distrugerea bunurilor şi a vieţilor omeneşti se pot îndrepta mîine
împotriva tuturor claselor avute. Ideea dc proprietate se clatină şi viaţa omului nu mai
are preţ. Sub
Note:
1 Carol 11 ./<• IMieiuultcni Siamaringen (1893-1953). rege al României (1930-1940), tini Ini
I'ealinand I. In 192d a renunţat la tron. La 8 iunie 1930 l-a detronat pe fiul său. Mihai. şi s-a
proclamat rege. I.a 10 februarie 1938 a instaurat în România un regim politic petsonal. A
abdicai la o septembrie 1940 în favoarea fiului său Mihai. In exil a peregrinat prin Mexic,
llra/ilia, Portugalia, unde a murit în aprilie 1953. Autorul are în vedete tulburările provocate
de legionari în perioada guvernării lor (septembrie 194(1 - ianuarie 1941), inclusiv în timpul
rebeliunii din 21-24 ianuarie 1941.
cuvînt de a stîrpi pe tovarăşii „bolşevismului", deschidem calea şi surpăm zăgazurile în
calea bolşevismului, sau a ceea ce credem noi că este bolşevismul.
Nerînduiala care tulbură mai departe stările de lucruri, stăruie şi în gîndire. Declaraţiile
oficiale, ziarele, radio-ul cuprind un desmăţ de cuvinte sonore, sforăitoare şi goale, care
supără şi întristează orice minte cumpătată.
Trezirea adevăratului patriotism, stimularea energiilor şi a simţămintelor sincere şi
curate de dragoste şi de jertfă pentru cauza publică nu cer o asemenea „propagandă", atît
de potrivnică bunului simţ a poporului nostru".
î mi aduc aminte accentele calde, de o atît de nobilă însufleţire, care au răsunat în ziarul
„Neamul Românesc" al lui Nicolac Iorga , în timpul primului război. Fiecare cuvînt,
precis şi cumpătat, era la locul ce i se cuvenea, fiecare gînd avea lumină, fiecare
simţămînt avea căldura lui proprie, cauza României era apărată într-un grai, pe placul şi
pe înţelesul românului. Azi...? E propaganda, fiica blestemată a timpului, a celui mai
cumplit timp de prostie, din istoria lumii, care stropeşte cuvintele, în măsura în care le
umflă, care înăbuşeşte simţămintele pc care le tot exaltă, care depăşeşte toate ţeluri'e şi
nu atinge nici unul, care tulbură, nelinişteşte şi nu convinge. împiedicînd apropierea
părerilor şi unificarea spiritelor, fiindcă sprijină mereu, cu argumente extreme, tezele
extreme, întreţinînd spiritul de contrazicere şi de frondă; dezvoltă tezele extreme
potrivnice (nu au fost niciodată în ţară mai mulţi anglofili decît azi, cînd Anglia este
învinuită că luptă împotriva „civilizaţiei" şi a „libertăţii" şi întunecă toate problemele
zilei de azi, care cer, pentru a fi lămurite şi dezlegate, o sforţare cît mai cinstită pentru
stabilirea multor puncte comune dc judecată şi dc înţelegere).
Faptul că gîndirea noastră oficială, astfel cum se manifestă prin declaraţii, ziare şi radio,
s-a sustras cu desăvîrşirc îndatoririlor de informare justă şi de dreaptă judecată (Trebuie
să mărturisesc că „Timpul", de pe care m-am grăbit să scot numele meu, a ajuns din
abdicare în abdicare şi din adaptare în adaptare în frunta presei conformiste, în timp ce
„Universul", datorită încăpăţînării lui Stelian Pfopescu] şi a cuminţeniei lui Lugoşanu s-
a menţinut pc o linie mai cumpătată şi şi-a întreit tirajul) - nu trebuie pus, fireşte, numai
în sarcina cîrmuitorilor

Note:
1 Nicolac ¡oiga (1871-1941)), istoric, seriilor, publicist şi om politic román. A editat şi condus
numeroase ziare şi reviste: „Neamul românesc", „Revista istorică", „Revue Historique du
Sud-Est European", ..Floarea darurilor" ş.a. Membru al Academiei Române, a numeroase
academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. Prim-ministru (1931-1932). A fost asasinat de
legionari la 27 noiembrie 1940.

noştri. Generalul Antonescu a găsit nu numai ţara, dar şi gîndirea şi simţămintele ei,
ciopîrţite şi „ocupate". Pentru a duce războiul de reîntregire a hotarului răsăritean a fost
nevoit să lege nu numai ostile noastre de ostile germane dar şi felul nostru de a gîndi şi
de a ne exprima de gîndirea care stăpîneşte în anii din urmă Germania, şi prin Germa-
nia, Europa întreagă. Numărul şi calitatea argumentelor şi a informaţiilor pe care ni le
slujeşte zilnic propaganda noastră atîrnă de propaganda totalitară care îşi întinde umbra
ei apăsătoare asupra unei părţi întinse a lumii. Exagerările, care trădează o vădită
nervozitate, atitudinile excesive şi categorice, care ascund o oarecare nesiguranţă şi mai
ales vorbele umflate, calificativele definitive şi epocale care dezvăluie neputinţa de a
îngrădi şi de a lămuri cu precizie stările de azi, sînt datorite în cea mai mare parte
frontului de gîndire comun, care ne sileşte să împrumutăm unui tovarăş care se luptă cu
lumea întreagă, armata prin care caută să se îmbărbăteze şi să-şi dea dreptate. De aceea
am ajuns şi noi, care azi ca şi ieri, ca şi întotdeauna ne luptăm ca să ne scăpăm „moşia,
şi nevoile, şi neamul", să ducem un război „sfînt", „cruciadă" nemaipomenită, o luptă
neîmpăcată împotriva barbariei, un război liberator de continente şi de planete.
Bunul simţ popular tresare cînd aude răsunînd aceste vorbe. Şi nici o manifestaţie a
acestei propagande nu poate înăbuşi întrebarea ce ţi se pune, la orice colţ de stradă: „Ce
va fi, după ce se va întîmpla ceea ce trebuie să se întîmple? In oe fel se vor statornici
stările, după ce ne vom fi atins ţelurile noastre? Cum vom putea salva România
reîntregită, în cuprinsul lumii noi?"
Politica oficială, astfel cum mi-a lămurit-o Mihai Antonescu1, pe care generalul,
comandant de armată, l-a încărcat de onoruri şi răspunderi (e vice-preşedinte de
Consiliu, prim-ministru şi ministru de externe ad-interim), se integrează cu încredere şi
lealitate în politica germană. Ea se întemeiază pe convingerea că Germania va cîştiga
războiul. Nu admite, de altfel, luarea în consideraţie a nici unei alte ipoteze: „învingem,
sau cădem cu Germania?" De aceea ţelurile pe care războiul nostru le urmăreşte nu
atîrnă decît de îngăduinţa Germaniei şi de hotărîrea ei de a ne garanta stăpînirea
teritoriilor pe care le cucerim.
Năzuinţele noastre politice, întovărăşind mersul trupelor noastre, trec Nistrul, cuprind
toate ţinuturile locuite de „moldoveni" şi se

Note:
1 Mihai Antonescu (1904-1946), jurist, om politic. Ministru de externe şi vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri (1941). A fost arestat la 23 august 1944, judecat, condamnat la moarte şi
executat la 1 iunie 1946.

opresc abia - dacă se opresc - la Bug. Guvernul nu se teme de greutatea sarcinii de a

organiza şi de a administra teritoriile dintre Nistru şi Bug. Vom trimite preoţi şi icoane!,
îmi spune Ică, deoarece populaţia transnistriană e dornicăde a reînvia credinţa
strămoşească.
Guvernul nu se teme, de asemenea, că vădita încurajare pe care o primeşte din partea
Germaniei de a se întinde cît mai departe spre Răsărit, ascunde intenţia de a ne lua
partea care ne-a mai rămas din Ardeal. Dimpotrivă, Mişu Antonescu pare convins că
lipsa de sinceritate a ungurilor, şi „duplicitatea" de care ei dau dovadă, în orice
împrejurare, ne vor înlesni să recucerim Ardealul ce ne-a fost luat.
Consimţămîntul Germaniei pentru îndreptarea nedreptăţii de la Viena „e ca şi asigurat".
Pentru a nu cădea în păcatul de a dori o deplasare a ţării spre Răsărit, Ică reînvie şi
întinde năzuinţele noastre naţionale în toate direcţiile.
Rapoartele şi convorbirile pe care le are cu reprezentanţii Reichului pomenesc de
drepturile noastre asupra românilor din Banat, din Timoc, din Macedonia, din
Dobrogea, de la Vidin. Această ciudată exaltare a simţămintelor naţionale se datoreşte
faptului că Antonescu e convins că Germania are nevoie, pentru a-şi consolida victoria
asupra slavilor de o Românie cît mai întinsă şi că trebuie să ştim să ne folosim de
împrejurările deosebit de prielnice de azi, pentru a ridica pretenţiile noastre la înălţimea
unor posibilităţi pe care nu le vom mai întîlni în viitor. Orice rezervă, orice îngrădire îi
pare un păcat împotriva ţării. („Timpul" a primit un avertisment „scris", fiindcă a
publicat articolul unui profesor intitulat: „Nistru, hotarul de veci între Rusia şi
România"). Faptul neaşteptat că germanii au renunţat pare-se, la planurile lor ukrainene
- poate pentru a nu nelinişti pe ruşii albi şi pentru a nu zădărnici aşezarea în Rusia a
unui regim prieten şi aliat cu Reichul - îndeamnă şi mai mult pe vijeliosul Ică să ceară
teritoriile pînă la Bug, pe care nimeni „nu le mai reclamă". Iar teama că o Românie care
se întinde peste puterile ei de a cuprinde, de a stăpîni şi de a organiza, va fi cu atît mai
deplin supusă Reichului, pierzînd orice putinţă de a-şi apăra neatîrnarea şi fiinţa de sine
stătătoare, nu atinge gîndirea avîntului cuceritor. După cum fireşte nu-şi îngăduie gîndul
trădător că în caz de înfrîngere germană, nimic nu s-ar mai alege din neamul românesc
revărsat peste toate hotarele, şi scos cu de-a sila din făgaşurile lui istorice.
Nu pot să-mi dau seama în ce măsură generalul împărtăşeşte ambiţiile tînărului său
locţiitor. Măsurile politice pe care le-a luat direct, în timpul din urmă, atît faţă de
Iugoslavia cît şi în problemele ruseşti, dovedesc o judecată cumpătată, şi un simţ de
măsură. Chiar

„Ică" de altfel, în urma rapoartelor primite de la unii colaboratori, recunoaşte că

deocamdată ne vom „mărgini" să ocupăm şi să administrăm milităreşte regiunile
transnistrienc, fără a cerc numaidecît lămurirea problemelor politice.
Nu e mai puţin adevărat că năzuinţele neîngrădite pe care par să le nutrească diriguitorii
noştri, întreţin o atmosferă de nedumerire şi de îngrijorare în jurul celui mai firesc şi
mai drept război românesc.
Maniu, ca totdeauna opozant, mi-a expus - cu obişnuita lui îndemînare de a simplifica şi
de a da contururi precise problemelor politice - teza opusă. Maniu crede - cu
neînduplecată statornicie, pe care o leagă de toate credinţele sale - în victoria Angliei. Şi
mai crede că România nu-şi poate salva neatîrnarea, fiinţa de stat şi hotarele, decît în
urma unei victorii britanice. De aceea, crede că ar fi cea mai mare nenorocire dacă
sfîrşilul războiului ne-ar găsi într-o tabără duşmană puterilor anglo-saxone. El nu sc
ridică împotriva războiului cu Rusia. Noi nu sîntem de vină, ci guvernul sovietic, dacă
ne aflăm azi în luptă pentru a recuceri ceea ce ni s-a luat în mod samavolnic, anul trecut.
Războiul nostru trebuie să păstreze însă un caracter strict naţional. Ne interesează
pămîntul nostru şi nu soarta lumii. Nu ne priveşte regimul din Rusia. Nu luptăm pentru
„cruce", pentru „sfinţi" şi pentru „civilizaţie", fiindcă nimeni nu mai ştie azi unde se află
cu adevărat crucea, sfinţii şi civilizaţia. De aceea, este nevoie să ne limităm ţelurile
noastre de luptă. Luptăm pentru Basarabia. Nu urmărim distrugerea Rusiei şi mai puţin
încă distrugerea imperiului britanic, fiindcă nu urmărim distrugerea României. După
părerea lui Maniu, armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru. Tot ce se petrece
dincolo de vechiul nostru hotar, nu ne interesează. Nemţii caută să ne cointereseze la
problemele „transnistriene", pentru a ne lega şi mai strîns de soarta lor, pentru a ne vîrî
şi mai adînc în războiul lor, pentru a ne sili să rămîncm, orice s-ar întîmpla, sub
oblăduirea şi dependenţa lor. Scopul politicii noastre ar trebui însă să fie să slobozim iar
nu să înnodăm mai rău firele acestei dependenţe. îndată ce depăşim, fie prin declaraţii
politice, fie prin acţiunile noastre războinice, sfera intereselor noastre naţionale,
compromitem viitorul. Nu avem dreptul să îngreunăm sau să zădărnicim, prin exces de
zel, libertatea noastră de acţiune, ci trebuie să fim oricînd în măsură să ne desprindem
din braţele aliaţilor noştri de azi pentru a nu fi tîrîţi, împreună cu ei în prăpastie.
Cu acest gînd, Maniu întocmeşte memorii care exprimă „adevărata politică românească"
şi le distribuie atît guvernului şi cercurilor conducătoare, cît şi puterilor străine. El este
convins că avem datoria să

lămurim cît mai limpede, de departe, şi dacă este cu putinţă de cît mai aproape, lumea
anglo-saxonă, despre necesităţile politice, ca şi despre adevăratele năzuinţe şi
simţăminte ale românilor. Este mîhnit că nici un reprezentant autorizat al acestor
năzuinţe şi simţăminte nu se află, pînă acum, în străinătate. Ideea ce-l frămîntă şi pe
care o expune cu o impresionantă luciditate, este că în măsura în care ne sleim puterile
pentru a dobîndi, la Răsărit, poziţii pe care nu le vom putea menţine, slăbim poziţiile
noastre în Apus: visul transnistrian compromite realitatea Transilvaniei, îngăduind
germano-maghiarilor (întocmai ca prin pacea de la Bucureşti1) să se înfigă în Carpaţi.
Ceilalţi oameni politici cu care am discutat problemele zilei nu au nici viziunea, nici
judecata, nici ideile clare ale lui Maniu. în afară dc Lugoşanu, care este bine informat, şi
care vede lucrurile cu inteligenţa sa cumpătată şi cu obişnuitul său simţ al realităţilor, nu
am găsit, la foştii mei colegi şi prieteni, decît păreri superficiale şi convingeri
şovăitoare. (Mihalache întovărăşeşte pe generalul Antonescu - fiind mobilizat Ia Marele
Stat Major - şi are o vădită admiraţie pentru „conducător"; „De două ori politica
dumitale a izbutit - ar fi spus Mihalache, generalului; ai dezlegat problema regelui şi
problema legionară. îţi mai rămîne a treia încercare, şi anume, să ieşi cu bine din acest
război". „Pînă la Bug, şi nu mai departe!", ar fi răspuns generalul, care înţelesese gîndul
lui Mihalache).
Războiul nostru deschide o problemă dintre cele mai grele, pe care le-am avut de
dezlegat în istoria noastră contemporană. De ea atîrnă însăşi fiinţa noastră naţională.
A considera drept sigură victoria germană şi a juca pe o singură carte soarta noastră,
înseamnă a nesocoti seriozitatea problemei în faţa căreia ne aflăm. A crede, pe de altă
parte, într-o victorie anglo-saxonă, sigură şi desăvîrşită, care va îngădui Angliei şi
Statelor Unite să rînduiască lumea aşa cum vor, înseamnă o voită simplificare a
greutăţilor în care ne zbatem. Această ipoteză, ridicată la rangul unui postulat, şi care e
pe placul marii majorităţi a românilor, are cel puţin însuşirea că ne îndeamnă să fim cît
mai măsuraţi şi mai prudenţi în atitudinea şi acţiunile noastre de azi.
Războiul cu Rusia, în care luptăm alături de nemţi, nu are, nu poate avea pentru noi
acelaşi înţeles şî aceleaşi ţeluri ca pentru Germania.

Pentru noi, înseamnă suprimarea unei nedreptăţi, reîntregirea hotarelor noastre, întărirea
poziţiilor noastre vitaîe la Gurile Dunării, eliberarea de opresiune armată nesuferită
care, în urma pactului Ribbentrop-Mo-lotov şi a consecinţelor Jui militare, apasă asupra
noastră.
Este un episod din lupta noastră de rezistenţă naţională pe care, cu mai multă sau cu mai
puţină iscusinţă, întrebuinţînd formule mai mult sau mai puţin fericite, adaptîndu-ne, cu
mai multă sau mai puţină îndemînare împrejurărilor, am dat-o de la începutul marelui
război şi o dăm mai departe, pentru a mîntui, în viitoarea care ne-a cuprins pe toţi,
statul, teritoriul, neatîrnarea neamului nostru. Ne reîntregim, azi, la Răsărit, cum ne-am
reîntregi, dacă am putea (şi cum ne vom reîntregi, îndată ce vom putea), la Apus şi cum
ne-am elibera de orice oblăduire străină. E o parte din lupta pe care trebuie s-o ducem
pînă la capăt, prin sforţări paşnice sau militare, pentru ca România să redevină ce a fost
odată.
Primejdia pe care imperialismul sovietic o reprezintă pentru noi -îndeosebi, după luarea
Basarabiei, şi după pătrunderea ruşilor în bazinul Dunărean - nu poate fi tăgăduită.
Faptul că acest imperialism care a fost ţinut în frîu atîta vreme prin politica defensivă a
lui Litvinov, a fost trezit de nemţi, şi nu şi-a luat avîntul primejdios pentru vecini, decît
după vizitele d-lui Ribbentrop la Moscova, nu schimbă întru nimic realitatea acestei
primejdii. De la cărţile de istorie sovietică, răspîndite în tot imperiul, care arătau că
statul român „a luat fiinţă din voinţa Franţei şi în vremi cînd puterea Rusiei era greu
atinsă" (cuvinte care apasă, ca o ameninţare, asupra României, în zilele cînd Franţa nu
mai este, iar Rusia şi-a refăcut puterile), de la declaraţiile oficiale sovietice care aprobau
„justele revendicări ale ungurilor" asupra Ardealului, de la însemnătatea suspectă dată
de Dekanozov incidentelor de frontieră, în ajunul arbitrajului de la Viena, pînă la
politica dunăreană a d-lui Molotov - ocuparea prin forţă a braţului Musura şi a
ostroavelor de pe braţul Chilia, ridicarea unor pretenţii uimitoare cu privire la
„administrarea" celor trei braţe dunărene - toată atitudinea guvernului de la Moscova
dovedea că vechea politică a ţărilor, spre bazinul Dunărean şi spre Balcani, a fost reluată
cu un nou avînt, încurajat prin atît de lesnicioasa cucerire a Poloniei răsăritene şi a
Basarabiei de succesorii bolşevici.
E drept că în urma garanţiei date României de către puterile Axei, garanţie care însemna
aşa cum a priceput Moscova numaidecît - că politica de complicitate, de compromis şi
de despuiere a victimelor, inaugurată de Pactul Ribbentrop-Molotov, a luat sfîrşit, în ce
priveşte

Dunărea şi Balcanii, în urma înaintării Germaniei - fără înştiinţare, şi fără aprobarea

Moscovei - în România şi în Bulgaria, în urma războiului împotriva Greciei, a
Iugoslaviei şi, poate, în parte, şi în urma străduinţelor mele - atitudinea guvernului
sovietic s-a schimbat faţă de România. Ni s-au dat asigurări liniştitoare. Ni s-au dat
dovezi de bunăvoinţă: acordul economic pe care l-am încheiat era foarte prielnic
intereselor noastre, problema repatrierilor dobîndise un început de fericită deslegare. Ni
s-au spus chiar cîteva cuvinte de prietenie.
Aceste demonstraţii binevoitoare, care dovedeau o politică mai mlădioasă faţă de noi,
pentru a ne linişti şi pentru a statornici - pe cît cu putinţă - raporturi de încredere între
ţările noastre vecine nu au avut însă niciodată caracterul unei hotărîtoare schimbări de
atitudine. Aluzia ciudată pe care Hitler a făcut-o în discursul său din 22 iunie [1941],
prin care declara război Rusiei, la propunerile pe care mi le-ar fi făcut guvernul sovietic
nu avea nici un temei. Guvernul sovietic nu a încercat niciodată, prin oferte sau
propuneri, să ne atragă de partea sa şi împotriva Germaniei. Niciodată nu a dezvăluit
faţă de mine o atitudine ofensivă sau vreo intenţie de agresiune împotriva Germaniei,
agresiune la care ar fi vrut să ne asociem. Cuvintele sale „bune" nu aveau alt scop decît
să ne liniştească şi să nc împiedice, poate, ca să facem jocul Germaniei împotriva
Rusiei. (Mă întreb dacă aluzia lui Ribbentrop se referă la o convorbire „de după masă",
pe care am avut-o la Ambasada Japoniei, cu Vîşinski, cu prilejul unui banchet dat în
cinstea lui Matsuoka. Am semnalat această convorbire guvernului nostru, fiindcă
stăruinţa şi căldura cu care Vîşinski mi-a împărtăşit bunele sale simţăminte pentru
România nu-mi păreau datorite numai vinurilor excelente ale generalului Tatekava. Am
crezut chiar că m-aş putea folosi de aceste bune dispoziţii pentru a cere îndărăt Herţa şi
ostroavele dunărene. M-am izbit însă, cîteva zile mai tîrziu, de un „non passcemu"
categoric - dovadă că sovieticii urmăreau să ne liniştească prin vorbe prieteneşti dar nu
să ne cîştige prin fapte precise.)
Oricît de îmbucurătoare ar fi fost de altfel, pentru noi îmbunătăţirea raporturilor ruso-
române şi orice parte aş fi luat personal la această îmbunătăţire, sînt cel dintîi să
recunosc, fiindcă am fost cel mai în măsură să-mi dau seama de realitatea ameninţării
ruseşti şi de folosul, pe care îl putem trage de pe urma unui război, care opune şi
slăbeşte două imperii deopotrivă de primejdioase hotarelor neatîrnării statelor mici şi
mijlocii. Acest folos atîrnă însă de îndemînarea cu care vom şti să deosebim ţelurile
precis îngrădite ale noastre de neîngrăditele ţeluri ale tovarăşilor noştri de arme, de azi.

Pentru Germania, războiul cu Rusia înseamnă, în adevăr, toate posibilităţile. El îngăduie

un şir nesfîrşit de ipoteze bune şi rele. Războiul cu Rusia poate îngădui |ui Hitler să-şi
împlinească năzuinţele lui de cuceriri, de întindere, de colonizare la Răsărit. Războiul,
în şesurilc Ucrainei, poate înlesni ieşirea din marele război - fie întărind Germania cu
alimente şi materii prime şi liberînd-o de presiunea rusească, spre a-i da putinţa să se
întoarcă spre Apus, cu un avînt nou şi, în sfîrşit, biruitor; fie că-i înlesneşte să facă
Angliei propuneri ademenitoare, care să grăbească o pace de compromis. Războiul cu
bolşevismul poate lua înfăţişarea unei cruciade ideologice, care să readucă Germaniei
atîtea simpatii pierdute.
El poate, de asemenea, sleind puterile unei armate care se tot luptă, de doi ani, şi
măcinînd răbdarea unui popor - care suferă de mai mult de şapte ani - să grăbească
prăbuşirea celui de al III-lea Reich şi sfîrşitul d-lui Hitler.
Tocmai fiindcă posibilităţile legate de o campanie în Rusia sînt atît dc felurite şi atît de
numeroase, obişnuita prevedere germană e silită să lase, în bună parte, la voia
întîniplării, împlinirea unor ţeluri pe care nimeni nu le-a precizat şi nu le putea preciza.
Ce urmăresc neînvinsele armate, care au intrat prin surprindere în Polonia răsăriteană,
au schimbat prin surprindere stări cle paşnică vecinătate şi de rodnică cumetrie în stări
de luptă şi de măcel şi au fost oprite spre surprinderea lor la Smolcnsk, pe drumul
Moscovei? Duc ele războiul „sfînt" - lupta mîntuitoare a crucii împotriva revoluţiei
bolşevice? Cine o poate crede? Crucea nu se află în rîndurile nemţilor după cum nu se
află la bolşevici. Şi unii şi alţii cînd le-a venit bine, au pîngărit credinţa creştină. Cînd
cred că se pot folosi de ea, şi unii şi alţii îi fac temenele. Se deschid azi biserici şi sc
cinsteşte din nou semnul crucii în Germania ca şi în URSS, fiindcă crucea ajută pe cei
ce trebuie să moară, fie chiar pentru o stăpînire păgînă. Cine, care cunoaşte Rusia lui
Stalin, stat autoritar, totalitar, poliţienesc, atît de înrudit în metodele şi ţelurile sale cu
celelalte unelte de dominaţie totalitare, autoritare şi poliţiste, poate crede vreodată în
reîmpăcarea duşmăniei dintre revoluţia cafenie şi revoluţia roşie? Anarhie nu mai e în
acele state decît în minţile unor propagandişti, întrebuinţaţi dinadins ca să răspîndească
în afară seminţele unor răsvrătitori de mult înăbuşite înăuntru. Stalin a fost călăul
„bolşevismului" - aşa cum ni-l închipuim noi, doctrinar şi anarhic. A stîrpit de mult
gîndirea, sub orice formă, sub goana ei liberă ca şi sub forma ei marxistă, din împărăţia
sa. în schimb s-a străduit şi a izbutit să înjghebe o organizaţie cic stat, care de sus pînă
jos, de la un

capăt al Asiei pînă în inima Europei, prezintă coeziune şi o rînduială de netăgăduit.

Sprijinit în afară pe o armată, pentru care ţara face de şase ani toate sacrificiile şi care
dovedeşte în aceste zile temeinicia sacrificiilor făcute şi înăuntru pe cel mai straşnic
aparat de poliţie din lume, statul stalinist a ştiut să dezvolte industria, agricultura, căile
de comunicaţie, într-atît încît cea mai puternică presiune care s-a îndreptat vreodată
împotriva imperiului rus nu l-a putut încă doborî.
Nu, războiul dintre al treilea Reich şi URSS nu este, nu poate fi un război ideologic
fiindcă pentru ca ideile să se poată război trebuie mai înainte să fie idei, şi în jurul lui
Stalin ca şi în jurul lui Hitler nu e nici un loc pentru gîndire. De o parte şi de alta sînt
două instrumente puternice de stăpînire, două state organizate, înstărite, înzestrate prin
deplina jertfire a individualităţii omeneşti, două mase mecanizate, motorizate, pregătite
ca să nimicească sau să fie nimicite. Unealta cea mai desăvîrşită, va învinge, fireşte,
pînă la sfîrşit. De pe acum şi-a vădit şi şi-a impus superioritatea. Cine poate chezăşui
însă că printre ruinele care se înşiră şi se înmulţesc în Rusia, nu va prinde din nou
sămînţa acelui bolşevism, care creşte în sufletele desnădăjduite şi pe care în vremuri de
bejenie nici o armată şi nici o poliţie nu-l pot îngrădi, nici în crunt încercata împărţire a
lui Stalin, nici în începutul, azi încă biruitor al lui Hitler?
Realiştii cei mai de seamă printre politicienii nazişti, ştiu cît de zadarnic e să frămînţi
azi sperietoarea bolşevică şi cît de primejdioasă poate fi mîine aprinderea din nou a
flăcării revoluţionare. De aceea se feresc de termenii ideologici şi vorbesc numai de
războiul politic şi economic pentru reorganizarea teritoriilor ruseşti. E vorba de
dezmembrarea Rusiei, de crearea unor state autonome sub oblăduirea şi îndrumarea
Germaniei. Problema e uriaşă şi poate ademeni cele mai mîndre ambiţii. în calea acestor
năzuinţi, cunoscătorii stărilor din Rusia Sovietică, înalţă însă argumente care dau de
gîndit. Cine altul decît Hilger, părintele raporturilor germano-sovietice şi cel mai
destoinic pionier al cauzei germane în împărăţia roşie s-a străduit să mă convingă,
ceasuri de-a rîndul că Germania nu poate dobîndi nimic prin război, fiindcă
instrumentul de dominaţie al lui Stalin e şi cel mai desăvîrşit instrument de distrugere şi
că la un semn din Kremlin întreaga gospodărie sovietică - colhozuri, industrie, baraje,
căi de comunicaţii - se va preface în praf şi în cenuşă? Nu a încercat oare Poertsgen, cel
mai citit şi mai umblat ziarist german din Moscova să-mi dovedească, stăruitor şi con-
vins, că în Rusia de azi nu poate dăinui altă rînduială ca rînduială lui Stalin, că cine vrea
să se folosească de Rusia, trebuie să ţie seama de

această rînduială şi că prăbuşirea lui Stalin poate deslănţui pretutindeni o stare de

anarhie care să zădărnicească orice străduinţă de a înjgheba o organizare economică sau
politică? Şi nu mi-a împărtăşit contele Schulenburg el însuşi, de atîtea ori, credinţa sa că
puternicul stat pe care Stalin îl croieşte cu o îndîrjire lipsită de scrupule dar şi cu
netăgăduite însuşiri de bărbat politic cuprinde, reînnoite puterile de viaţă şi de
dezvoltare ale poporului rusesc şi că întocmai ca un Ivan cel Groaznic şi un Petru cel
Mare, autocratul de azi aşază cu o rodnică şi temeinică brutalitate pe temelii noi o veche
împărăţie? Cele dintîi săptămîni de luptă au confirmat aceste prevederi. Armatele
sovietice, bine înarmate, bine aprovizionate se bat cu îndîrjire, serviciile din spatele
frontului - industriile de armament, căile ferate, navigaţia fluvială - lucrează cu precizie,
aparatul de stat pe tot cuprinsul uriaşei împărăţii e ţinut strîns în mîinile G.P.U.-ului.
Uniunea Sovietică, astfel cum a rînduit-o şi cum a stăpînit-o Stalin, îşi afirmă în aceste
zile de grea încercare putinţa ei de apărare, de rezistenţă şi de viaţă.
Dar mai puternică încă şi mai uimitor decît această afirmare a statului e avîntul
poporului rus. Credinţi de mult uitate, ideea de pămînt, de patrie, întunecată prin zeci de
ani de vorbărie stearpă, s-au trezit în sufletul său şi îl împing la luptă cu o
nemaipomenită nepăsare de moarte. Acest popor ciudat şi plin de porniri potrivnice,
rătăcind pe toate cărările, alunecînd spre toate prăpăstiile, a ştiut peste nemulţumirile
adînci pricinuite de regimuri trecătoare să reînnoade legăturile care îl strîng de valorile
eterne ale ţării în care trăieşte. Cine, în cuprinsul mării slave, pe care furtuna războinică
a trezit-o din Marea Albă pînă în Marea Neagră mai poate deosebi pe rusul alb de
moscovit sau de ucraineanul de care se leagă atîtea legende separatiste?
în spatele statului lui Stalin, experienţa politică şi socială pentru care a curs atît sînge de
prisos, se profilează conturul „Sfintei Rusii". Cine pătrunde în împărăţie, sub cuvînt de a
schimba un regim, vremelnic ca toate regimurile, se izbeşte de principiul etern al ideii
naţionale. Şi acelaşi principiu se opune gîndurilor de a despărţi un popor, unit pe
deasupra unor deosebiri de limbă, de port şi de obiceiuri, în colonii autonome sub
administraţie străină. Poporul rus a păstrat nebănuite forţe de apărare şi de reacţiune, de
care orice adversar trebuie să ţie seama.
Germanii care au cercetat „problema rusească" şi care o cercetează şi acum, pe măsură
ce înaintează în uriaşa împărăţie îşi dau seama că multe dintre peroraţiile avîntate ale
doctrinarilor naţional-socialişti sînt sortite să rămîie literă moartă. Nu mai e cu putinţă
să aşteptaţi o revoluţie internă, care să înlocuiască ideea de rezistenţă întruchipată azi
prin regimul Stalin printr-un regim prieten cu gîndul de „colaborare".
Nu e de asemeni cu putinţă să desparţi Rusia în felii dînd viaţă „autonomă" unor state
noi, legate sufleteşte de Germania. Rezistenţa de care s-au lovit trupele cuceritoare nu e
datorită numai ideii revoluţionare sau ideii centralizatoare, reprezentate prin regimul
Stalin, ci e datorită popoarelor ruseşti care s-au trezit în jurul ideii de patrie comună.
Pentru a cîştiga războiul la Răsărit, nu te poţi mulţumi deci cu rezultate parţiale. Trebuie
să învingi şi să ocupi Rusia. Singurele ipoteze pe care le studiază acum Marele Cartier
german se referă pare-se toate la ocuparea militară a spaţiului rusesc - cel puţin pînă în
Urali şi pînă în Caucaz. Schimbarea de regim, crearea de state noi, pot urma ca o con-
secinţă a victoriei. Aceste prefaceri nu se vor împlini însă înainte de victorie, pentru a-i
înlesni şi a-i netezi calea. Şi ca să se poată împlini vreodată, e nevoie ca Rusia întreagă
să rămîie sub ocupaţie şi administraţie militară.
Aceste consecinţe leagă războiul împotriva Rusiei şi mai strîns de războiul general. De
unde se putea nădăjdui că războiul la Răsărit va înlesni o ieşire din războiul cu anglo-
saxonii, apare acum că problemele uriaşe pe care Germania le are de dezlegat la răsărit,
pentru ca întinderea ei să nu se prăbuşească în ruine, îi cer neapărat mînă liberă în apus.
Ca să învingă Rusia, în aşa măsură încît această victorie să aibă un înţeles politic şi o
însemnătate hotărîtoare pentru viitor - să nu fie cu alte cuvinte, numai o izbîndă militară
asupra Armatei Roşii, Germania trebuie să deslege mai înainte, sau în acelaşi timp,
„problema anglo-saxonă". Soarta războiului împotriva Rusiei atîrnă de soarta luptelor în
Atlantic şi în Mediterana, de victoria pe care armatele germane o pot dobîndi, într-un
viitor cît mai apropiat asupra insulelor Britanice, sau de termenii unei păci de
compromis, prin care anglo-saxonii ar lăsa eventual problemele orientale în seama
Germaniei.
O asemenea pace, care ar fi pe placul multor spirite cumpătate, pare însă din ce în ce
mai cu neputinţă. Oricît de vădit e că anglo-saxonii nu au nici un interes ca Uniunea
Sovietică să iasă triumfătoare din acest război, nu e mai puţin vădit că o aşezare
germană la răsărit, ar însemna o primejdie de moarte pentru Imperiul Britanic. Singura
formulă de compromis pe care englezii şi americanii ar putea-o accepta - dacă nădejdea
lor într-o victorie deplină ar fi nimicită - e o formulă care să cuprindă şi Rusia şi care să
îngrădească ambiţiile germane nu numai spre apus, dar şi spre răsărit. După slăbirea
Franţei, singurul antagonism pe care se mai poate bizui o politică de echilibru - după
înţelesul britanic - e antagonismul germano-rus. Anglia nu poate renunţa, cîtă vreme
mai poate produce avioane şi vase de război, la această piesă
esenţială a sistemului ei politic. Şi asta cu atît mai mult cu cît războiul germano-rus de
azi dovedeşte cu prisosinţă că Rusia chiar sub regim comunist e în măsură chiar fără
voia ei - căci Stalin nu a vrut războiul în aceste condiţii - să ţie piept şi să obosească
forţele germane. Rusia lui Stalin joacă în sistemul politic britanic acelaşi rol hotărîtor ca
Rusia ţarului Alexandru I pe vremea lui Napoleon. Stalin ţine tot atît de puţin la
Imperiul Britanic cum ţinea Alexandru, şi totuşi, nu din îndemnul Angliei ci provocat de
Hitler cum înaintaşul său imperial fusese provocat de Napoleon, e silit să împlinească
„misiunea" sa de contrapondere continentală, salvînd Anglia şi Imperiul. Oricît de slăbit
ar ieşi din luptă (şi tocmai fiindcă va ieşi slăbit) - s-a impus prea mult ca factor hotărîtor
într-o măsurătoare de forţe - ce ar fi vrut să asiste pînă la capăt ca spectator, întocmai ca
şi ţarul Alexandru - pentru ca partenerul său britanic să aibă vreun interes de a-l jertfi la
sfârşitul războiului. Cel mult se vor strădui englezii, în măsura în care îşi vor putea
impune voinţa la încheierea păcii, să îngrădească forţele de care a dat dovadă imperiul
sovietic în timpul luptei - cum au făcut-o şi după războaiele napoleoniene - prin
alcătuirea unor alianţe continentale şi a unor asociaţii de state cu interese apropiate,
pentru ca principiul „libertăţii", aşa cum îl înţeleg ei, adică principiul „echilibrului" să
nu fie ameninţat de uriaşa împărăţie răsăriteană.
Ne aflăm deci, pe cît e cu putinţă, să prevezi viitorul, în aceste vremi stăpînite mai mult
de elementul surprinderii decît de acel al logicii omeneşti, în faţa ipotezelor următoare:
Războiul se poate încheia printr-o pax germanica. Nu e probabil, dat fiind forţele care se
află în luptă şi cele care se pregătesc de luptă -dar nu e exclus. Nu era probabil ca
frontul apusean să se prăbuşească în cîteva săptămîni, şi, totuşi, s-a prăbuşit. E cu
putinţă deci ca Germania să distrugă Rusia, să sfarme rezistenţa engleză, să taie de
Europa Statele Unite şi să-şi impuie legea asupra continentelor cucerite.
Războiul se poate încheia printr-o înfrîngere a Germaniei. Obosită de a îndura mizeriile
războiului, obosită de a tot lupta, obosită de a tot învinge, prinsă în grozava încleştare a
flotelor anglo-saxone de o parte, stăpîne pe mare şi a pustiului fără fund a stepelor
ruseşti de alta, pe cărările căruia, apărate cu îndîrjire şi dinamită, se irosesc cele mai
vijelioase avînturi, hărţuită de atacurile tot mai îndrăzneţe şi mai păgubitoare ale
avioanelor britanice, roasă înăuntru prin porniri de răzvrătiri şi prin ura, greu de stăpînit,
a popoarelor cucerite, asuprite şi înflămînzite, uriaşa putere militară se poate prăbuşi.
Arcul prea întins se poate rupe, ca împăratul Wilhelm, acum 23 de
 ani; ca Napoleon acum un secol; Hitler va fi pierdut cînd nu va mai putea învinge.
Atunci anglo-saxonii vor impune pacea cu amestecul firesc al partenerului rusesc.
E cu putinţă, de asemeni, o pace de compromis. Am arătat de ce nu mai cred într-un
compromis anglo-german, cu jertfirea ruşilor. Nu este însă cu desăvîrşire exclus, ca
forţele în luptă să fie astfel sleite şi primejdia unei prăbuşiri generale să fie atît de
ameninţătoare, încît să se ajungă la o potrivire a intereselor britanice, germane şi ruseşti,
cu învoirea sau, mai exact, cu resemnarea Statelor Unite.
Mai rămîne, fireşte, posibilitatea că, dacă victoria fie a unora, fie a altora, nu se va
împlini curînd, şi dacă nimeni nu va ţine seama de ameninţarea unor anumite primejdii,
flacăra revoluţionară să ţîşnească printre ruine şi să cuprindă întregul nostru continent,
ţară după ţară, popor după popor, învingători şi învinşi, stăpîni şi robi. Nu va fi o
revoluţie doctrinară, ca aceea pe care s-a străduit s-o ducă la desăvîrşire Lenin, în timpul
războiului trecut. Marxismul a pierdut mult, îndeosebi în Rusia şi mulţumită lui Stalin,
din puterea lui de expansiune, va putea fi însă o revoluţie a anarhiei, o luptă a
individului copleşit de griji, de suferinţi, de lipsuri de tot felul împotriva statului
atotputernic, încărcat cu prerogative, drepturi, puteri şi răspunderi şi care nu a putut
statornici nicăieri o temeinică şi paşnică rînduială.
Ţara noastră, cînd îşi alege drumul de viitor, e datoare să ţină seama de toate aceste
posibilităţi. Fireşte, ea nu poate avea o înrîurire hotărîtoare asupra niciuneia dintre ele.
Prin aportul nostru, măsurat sau însufleţit, nu putem apleca cumpăna soartei nici pentru,
nici împotriva Reich-ului german, nici pentru, nici împotriva Imperiului Britanic.
Nu ne este dat, aşa cum spunea Lucă [Mihai] Sturdza, fără să-şi dea seama de ce spune,
să facem politică „planetară". Sîntem sortiţi, pentru a nu compromite nu numai
interesele, dar chiar existenţa noastră ca stat, să facem, în orice împrejurare, numai
politică naţională.
Intrarea generalului Antonescu în războiul împotriva Rusiei, oricît de îndrăzneaţă poate
părea o asemenea hotărîre, poate fi îndreptăţită prin interesul nostru naţional: România e
datoare, fie chiar prin jertfe grele, să-şi afirme drepturile ei la Gurile Dunării, drepturi
de care a atîrnat în trecut şi de care va atîrnă şi în viitor libera existenţă a statului român
şi care nu sînt potrivnice drepturilor nici unui stat vecin. Provocarea nu a venit din
partea noastră. Am început lupta ce ne-a fost
impusă, cînd am putut şi cum am putut. Pacea fusese ruptă, acum un an. Declaraţia de
război a fost ultimatum-ul brutal din 26 iunie 1940. (Am vorbit, în acest sens, d-lui
Molotov, la 24 iunie, cînd mi-am luat rămas bun de la el.)
Interesul naţional ne cere întregirea hotarului basarabean, cum ne cere reîntregirea
Transilvaniei şi eliberarea teritoriului. Atîta vreme cît luptăm pentru acest interes, ne
sprijinim pe drepturile noastre şi nu provocăm, pe nedrept, pe nimeni. Cum e firesc şi
politic să împlinim cerinţele politicii naţionale şi cum putem, asocierea noastră cu
germanii în lupta împotriva cotropitorilor Basarabiei e firească şi îndreptăţită. E
tovărăşia căreia trebuie să-i facem faţă în ce ne priveşte, cu cinste şi cu lealitate 1.
Războiul nostru naţional se opreşte însă la Nistru. Deoarece ţelurile militare nu pot fi tot
atît de precis limitate ca ţelurile politice, trecerea Nistrului se poate impune din motive
tactice şi strategice. Ţelurile politice nu trebuie însă să depăşească vechiul hotar
românesc. Nu numai fiindcă, întinzîndu-ne prea departe, slăbim poziţiile statului român,
care nu poate administra temeinic şi stăpîni în siguranţă tot ce cuprinde azi; nu numai
fiindcă trezim noi pretenţii împotriva ţinuturilor noastre apusene; dar mai ales fiindcă
clătinam noi înşine şi şubrezim temelia de drept, argumentele istorice, geografice şi
etnice, pe care a stat şi stă România. Tot ce trece dincolo de Nistru este o provocare. O
provocare primejdioasă faţă de un vecin puternic, mai uşor, poate, de învins, decît de
înlăturat şi împotriva reacţiunilor căruia nu vom mai putea ridica nici o îndreptăţire şi
nici o stavilă, în cazul unei prăbuşiri germane sau al unei păci de compromis.
Cuvintele şi atitudinea prin care, fără nici un folos, fără nici o pricopseală pentru
tovărăşia noastră de arme, care ne cere fapte leale, iar nu vorbe deşarte, atrag împotriva
noastră mînia neîmpăcată a unui adversar vremelnic, dar a unui vecin de totdeauna sînt
adînc dăunătoare cauzei româneşti. Ce înseamnă aceste laude fără noimă ca acelea că
luptăm pentru a distruge „barbaria", pentru a rupe în bucăţi Rusia, pentru a nimici
slavismul?
Printr-o asemenea politică, sprijinită pe asemenea vorbe, pierdem tot folosul pc care- l
putem trage din împrejurările atît de prielnice azi; ne încărcăm cu simţăminte de ură, pe
care decenii le vom purta în spinare, compromitem de mai înainte orice putinţă de
manieră diplomatică şi de apărare a drepturilor noastre adevărate, în cazul unei
Note:
1 în manuscris acest alineat este tăiat (pagina 167).

victorii anglo-saxone, sau al unei soluţii de „echilibru"; compromitem mai ales

caracterul de seriozitate pe care, în zile grele, orice stat trebuie să şi-l impună acţiunii
sale drept supremă îndreptăţire a libertăţii şi a fiinţei sale.
Aceste vorbe şi laude deşarte, pe care le întrebuinţează, fireşte, şi propaganda germană,
dar pe care nici un ziar german serios nu le reproduce, şi pe care nu le crede nici un
bărbat cu răspundere din Reich, nu numai că nu slujesc, dar sînt direct dăunătoare unei
rodnice colaborări germano-române.
Fiindcă, dacă vom putea da, vreodată, un ajutor adevărat Germaniei în cursul acestui
război cumplit, pe care nu noi l-am deslănţuit, şi care nu ne priveşte decît în măsura în
care ne îngăduie să îndreptăm nedreptatea ce ni s-a făcut anul trecut, n-o vom putea face
decît prin atitudini măsurate, cuvinte potolite şi printr-o politică de prevedere care, fără
să nesocotească cerinţele colaborării militare de azi, să înlesnească, pentru ziua de
mîine, soluţii paşnice care pot fi salvatoare, nu numai pentru noi. Aiurelile noastre
transnistriene nu pot contribui întru nimic la victoria armelor germane. Ne-am făcut cu
prisosinţă datoria de tovarăşi de arme, recucerind, cu ajutorul german, o provincie pe
care, tot cu concursul german, am pierdut-o anul trecut. Nu putem sluji azi cauza
germană mai bine, împlinind în acelaşi timp poruncile unei politici naţionale sănătoase,
decît pregătindu-se din vreme să fim un element de moderaţiune, de echilibru, de
conciliere. în împrejurările de azi, o victorie deplină, neîngrădită, fie a unora, fie a
altora, poate fi o nenorocire pentru toţi. O victorie germană înseamnă nu numai
asuprirea lumii întregi, dar statornicirea unor stări de veşnice şi fireşti frămîntări, între
asupriţi şi asupritori. O prăbuşire germană, de altă parte, poate însemna nu numai o
izbîndă a democraţiei de dincolo de mări, dar şi triumful bolşevismului continental. E
nevoie de cît mai multe elemente ponderatoare, care să aibă înţelepciunea şi interesul
ca, prin străduinţele lor de a se salva ele însăşi, să ajute în acelaşi timp ca lumea să
găsească o ieşire din viitoarea patimilor de azi, ce pot duce la prăbuşiri catastrofale.
Nu ne cere, oare, cel mai elementar simţ de prudenţă să ne abţinem de a cheltui, pînă la
capăt, toate forţele noastre militare, pentru ca să nu rămînem lipsiţi de orice mijloc de
apărare, în cazul unei ofensive maghiare sau turburări revoluţionare?
„Economie"! - în toate domeniile - iată lozinca politicii noastre naţionale de azi.
Războiul mai poate să ţină mult. Puterile noastre sînt limitate. Situaţia în care ne aflăm
nu e simplă. Interesele noastre nu se
confundă cu interesele nimănui. Este firesc şi bine să fim viteji, deoarece facem
războiul. Dar nu e destul.
31 august
Am avut prilejul să expun aceste idei lui Mihai Antonescu, pe care opinia noastră
publică îl face răspunzător.de toate excesele propagandei şi politicii noastre externe.
Spre marea mea mulţumire am constatat că tînărul locţiitor al generalului recunoaşte
temeinicia sfaturilor mele de prudenţă. 0 vizită pe front, la Tighina, l-a impresionat
adînc.
M-am plimbat cu şeful guvernului prin cazematele ruseşti. Domnul General Antonescu
şi-a schimbat cu totul părerea despre armata sovietică. E mult mai bine pregătită decît
credeam.
Toate rapoartele mele arătau sacrificiile uriaşe făcute de statul sovietic - urmînd, în
toate, pilda germană ca - să-şi desăvîrşească armata.
Cu cît Rusia era mai tare, cu atît războiul era mai necesar.
Se poate, dar cu atît e mai necesar ca ţinînd seama de ţelurile noastre naţionale, strict
îngrădite, să ne abţinem de la orice provocare inutilă şi să nu excludem nici o ipoteză
din socotelile noastre politice.
Sînt de acord. Am şi dat ordinul să se pună capăt excesului ce se făcea cu denumirile
„transnistriene" - „guvernator transnistrian", „provincie transnistrică" etc.
Foarte bine. Măsura dreaptă nu înseamnă lipsă de lealitate faţă de aliaţi. Dimpotrivă.
Gîndindu-ne la viitorul nostru - orice s-ar întîmpla putem fi folositori şi altora.
Ce gîndeşti de ideea europeană? mă întreabă Antonescu, care pricepe uşor. Este o idee
la care ne-am gîndit şi despre care am scris, de mult, şi unul şi altul. Este deci un subiect
de conversaţie bine venit1.
1942
Geneva, ianuarie 1942
Am plecat din ţară, la 15 noiembrie 1941. Despărţirea a fost grea -turburătoare.
De cînd mă întorsesem de la Moscova aveam gîndul să plec. Doream, după ce-mi
îndeplinisem datoria - aşa cum o înţelegeam în ciuda îndemnurilor stăruitoare ce mi-au
venit din afară - adică, după ce adusesem în ţară arhiva şi toţi membrii Legaţiei române
din Moscova şi după ce făcusem guvernului cuvenitele rapoarte, să caut un loc în
străinătate unde să fiu mai folositor decît la Bucureşti, sub supravegherea de nesuferit a
autorităţilor de ocupaţie.
Viaţa la Bucureşti în cele dintîi luni ale războiului nostru nu era peste măsură de grea.
Activitatea mea la Moscova şi toate peripeţiile călătoriei mele de întoarcere au fost
urmărite cu interes nu numai de prietenii mei dar şi de foarte numeroşi români, din toate
cercurile politice şi din toate păturile sociale. Am fost primit de toţi cu braţele deschise.
Am regăsit cu emoţie pe mama, cu plăcere frumoasa noastră casă de la şosea şi mica
noastră aşezare de la Snagov. Nuşeta s-a legat numaidecît foarte strîns de sforţarea atît
de însufleţită a femeilor române pentru ajutorarea răniţilor şi a infirmilor. Mi-a fost uşor
şi mie, să strîng din nou vechi legături: Ministerul de Externe îmi rămăsese aproape în
întregime, credincios, autorităţile şi guvernul nu-mi arătau nici un fel de duşmănie,
corpul diplomatic străin m-a întîmpinat cu o veche şi încrezătoare simpatie.
Nu mă pot plînge de nemţi. Von Killinger, Steltzer şi tot personalul legaţiei germane mi-
au dovedit dorinţa de a păstra cu mine raporturile cele mai corecte. Simţeam însă că
braţele îmi erau legate şi că gîndirea
îmi era îngrădită. Alunecam vrînd, nevrînd în cumplita căutare de care am ştiut să mă
feresc la Moscova, dar de care nu mă puteam feri într-o ţară izolată şi ea, din ce în ce
mai mult de lumea din afară. Prinşi în grozava încleştare dintre un duşman uriaş,
nemărginit, împotriva căruia lupta pe care o ducem depăşeşte hotarul intereselor noastre
naţionale şi un aliat primejdios, alături de care soarta care ne aşteaptă nu e soarta pe care
o dorim, sîntem osîndiţi să vedem cum se închid, una după alta, porţile prin care ne-ar fi
cu putinţă o ieşire mîntuitoare. Un cerc de foc se strînge în jurul nostru, zădărnicind
orice sforţare, orice avînt, orice nădejde. Desfiinţaţi în caz de înfrîngere, asupriţi în caz
de izbîndă, nu mai avem ce alege după cum nu mai avem ce dori.
Acest sentiment de neputinţă, care m-a pătruns din ziua cînd m-am reîntors în ţară, nu
m-a chinuit nicăieri mai mult decît în „biroul de direcţie" al ziarelor mele, unde mă
străduisem, ani de-a rîndul, să îndrumez pe cititori spre o înţelelgere şi o judecată cît
mai de sine stătătoare, mai liberă şi mai cumpătată a evenimentelor şi a intereselor ţării,
şi unde acum eram osîndit să fiu robul unor „directive" guvernamentale, al unor jalnice
adevăruri oficiale şi ale unor formule absurde, sforăitoare şi găunoase, prin golul cărora
răsuna grija constantă pentru anumite interese străine.
M-am grăbit să scot numele meu de pe frontispiciu] ziarului „Timpul" 1.
Acest gest îndreptat împotriva unei creaţiuni ale mele, care îmi era deosebit de scumpă,
nu putea îndestula, fireşte, dorul meu de libertate. Hotărîrea de a părăsi ţara s-a întărit la
sfîrşitul toamnei, în măsura în care creştea în mine teama că în caz de înfrîngere
germană - înfrîngerea care totdeauna mi-a părut de neînlăturat - nu se vor găsi decît
foarte puţini români în străinătate care să poată rosti un cmynt cu folos şi cu autoritate.
Fireşte, nu mi-am făcut niciodată, şi nu-mi fac nici azi, iluzii deosebite cu privire la
putinţa de a îngrădi pornirea răzbunătoare a sovieticilor în cazul prăbuşirii germane.
Guvernul nostru a făcut în această privinţă prin grai şi prin fapte, greşeli de neiertat şi a
expus ţara la cele mai cumplite excese de răzbunare, dacă ruşii vor ajunge din nou la
Nistru şi la Prut. Excesul de slugărnicie faţă de nemţi, o nesocotire uimitoare şi vinovată
a forţelor de viaţă şi de rezistenţă a uriaşului popor vecin, şi mai ales o beţie de cuvinte,
fără înţeles, şi fără rost au dat luptei noastre de reintegrare a hotarelor naţionale un
caracter de grozavă şi neîmpăcată duşmănie care nu corespunde nici
Note:
1 Atît la „Timpul" cît şi la „Argus", Grigore Gafencu figura numai ca fondator şi nu ca
director.

simţămintelor, nici intereselor poporului nostru şi care se poate întoarce împotriva

noastră cu o nestînjenită urgie. Reîntoarcerea ofensivă a trupelor sovietice e nu numai
un vis urît, care turbură nopţile noastre, ale Nuşetei şi ale mele, dar e o întîmplare pe
care prevederile şi judecata noastră nu o includ ci dimpotrivă o socotesc tot mai cu
putinţă. Primejdia care ameninţă, în acest caz, ţara noastră e dintre toate primejdiile care
ne-au ameninţat vreodată, cea mai grozavă. Cine s-ar încumeta să nădăjduiască azi că ar
putea ridica un zăgaz în calea unei asemenea ameninţări?
Dacă este totuşi un român care să fi păstrat simpatia încrezătoare a anglo-saxonilor
(cum mi-a spus-o cu atîta stăruinţa Cripps, la Miciurinsk cînd şi-a luat rămas bun de la
mine) şi care să fi avut legături şi raporturi dintre cele mai bune cu sovieticii (cum
reiese şi din cea din urmă întîlnire pe care am avut-o cu Molotov, trei zile după ce
începuse războiul între noi şi URSS) acela sînt eu. Cu atît mai limpede şi mai mare este
datoria ce mi se impune de a sta deoparte, de a nu mă solidariza întru nimic cu acţiunea
politică urmată de guvernul lui Antonescu, de a aştepta clipa şi împrejurarea, cînd aş
putea, slujindu-mă de legăturile pe care le-am păstrat, să fiu de folos ţării.
E motivul hotărîtor care m-a înduplecat să plec.
Am lăsat ziarele şi casa, adică întreaga noastră avere, în voia soartei.
Despărţirea de mamă, de familie, de prieteni a fost grea.
Spre deosebire de şederea noastră la Moscova, unde nu rupsesem legăturile cu ţara,
simţeam că de astă dată, vom cunoaşte, poate, pentru un timp îndelungat, exilul.
Nemţii mi-au dat viza de trecere fără greutate.
Antoneştii m-au lăsat să plec fără şovăire, poate chiar cu o mulţumire tainică. Şi-au dat
seama, poate, că e primejdios să joci soarta ţării pe o singură carte? Cînd am luat rămas
bun de la „Ică", fînărul vice dictator mi-a spus, aşa în treacăt: „Ţin să-ţi amintesc că m-
am silit totdeauna să fiu drept faţă de americani şi de englezi care au părăsit ţara". „De
ce îmi spui asta, am răspuns? Nu mă duc decît în Elveţia". „Totuşi e bine să o ştii", mi-a
răspuns Ică al cărui gînd mergea mai departe în intenţiile mele.
Printre prietenii pe care i-am lăsat în urmă la minister, păstrez o bună amintire lui
P.Leca - leal şi cavaler. M-am despărţit cu părere de rău de I.Truelle, ministrul Franţei.
La Viena - oraş deznădăjduit, pe marginea răzvrătirii, am fost primiţi de soţii Mareş, cu
prietenie şi devotament.
în Elveţia, ne-am oprit la Berna, unde am avut plăcerea să regăsesc pe Liviu Pop, de
curînd însurat.

Aveam de ales între două hotărîri: să urmez drumul mai departe, spre Lisabona,
America sau Anglia, sau să-mi caut o aşezare în Elveţia. Dacă aş fi ales calea cea dintîi
aş fi rupt, definitiv, cu ţara şi aş fi fost nevoit să duc lupta în faţă, alături de anglo-saxoni
împotriva statului român şi a politicii lui oficiale. Aş fi cîştigat poate mai uşor, în acest
fel, încrederea şi sprijinul guvernelor apusene, aş fi contribuit însă, în împrejurări
deosebit de critice, să slăbesc poziţiile ţării. Şi aş fi mărit zăpăceala în multe suflete
româneşti.
Am socotit că e mai bine să rămîn în Elveţia. Prin plecarea mea din ţară am arătat
îndeajuns că nu înţeleg să mă solidarizez cu politica regimului de azi şi că mă feresc de
orice „colaborare" cu guvernul şi cu puterea „aliată". Mi-am păstrat întreaga libertate de
acţiune şi de gîndire.
De acum înainte, pot lua un contact folositor cu reprezentanţi ai puterilor apusene. Pot
informa şi cere informaţii. Rămîn însă neatîrnat, la adăpostul neutralităţii elveţiene, şi în
afară de convingerile mele nu slujesc pe nimeni şi nu risc să fiu vreodată instrumentul
unor interese străine. Stau deoparte, într-o ţară unde am crescut, unde am numeroşi
prieteni, unde pot găsi oricînd un sprijin sufletesc, o atmosferă caldă de intimitate, ca
într-o a doua patrie.
Am lămurit această hotărîre lui Leland Harrison, ministrul Statelor Unite, care a
informat numaidecît guvernul său şi guvernul britanic. Aştept ca contactul să fie stabilit.
îmi dau seama că în împrejurările de azi şi în urma aşezării mele în Elveţia nu voi mai fi
obiectul unor avansuri atît de stăruitoare, ca pe vremea lui Cripps. Cred însă că, printr-o
atitudine de aşteptare, demnă şi fără grabă, voi putea atinge scopul pe care îl urmăresc.
Corpul diplomatic, la Berna, mă primeşte cu multă amabilitate. Sînt poftit la spanioli, la
portughezi, la chilieni. Legaţia turcă dă o masă în cinstea mea şi lui Pilet Golaz,
consilier federal elveţian, şeful Departamentului politic (extern).
Bibico Lahovary îmi face o vizită şi atîta tot. E mai germanofil ca von Kocher. O
zicătoare i-a spus că va fi ministru de externe. Nu e prost dar e mai urît ca niciodată:
germanofilii sînt totdeauna însemnaţi cu o infirmitate morală sau fizică.
Legaţia germană (d. Kocher) mă pofteşte la ceai. Mă duc. Sînt primit cu multă curtenie.
După Moscova şi Bucureşti, aerul curat din Elveţia e îmbătător. Citesc cu nesaţ ziarele.
Vorbesc cu nesaţ cu toţi elveţienii ce-mi răsar

în cale. Judecata cinstită, cumpănită, de sine stătătoare a fiecăruia mă încîntă.

Adevărurile oficiale, comentariile părtinitoare, informaţiile cu tîlc au dispărut. Elveţienii
se feresc de orice polemică şi de orice provocare. Nu se supun însă nici unei slugărnicii.
îşi dau seama de primejdia care ameninţă întreaga Europă: mica lor armată, minunat
instruită, e pregătită şi mobilizată. Ştiu să fie prudenţi şi mîndri.
Simţămintele lor adînci sînt îndreptate împotriva nazismului. „Europa", aşa cum o vrea
Hitler e o sfidare la Europa pe care, de atîta vreme, au împlinit-o elveţienii. Nimeni nu
judecă mai de aproape, mai adînc şi cu mai multă înţelegere, frazeologia şi apucăturile
naţional-socialiste. Nimeni nu-şi dă seama mai bine despre primejdia care apasă asupra
lumii. Nimeni nu e pregătit prin practica îndelungată a unui regim de libertate de a
opune o rezistenţă paşnică dar neînduplecată curentelor ideologice cu pretenţii
reformatoare care străbat Europa de la un capăt la altul şi zăpăcesc atîta lume.
Poporul elveţian, liniştit, hotărît şi unanim, refuză să se încline în faţa „gîndirii" lui
Hitler, care a cucerit atît de uşor prostimea de pretutindeni, aşa cum refuzau pe vremuri
strămoşii din cele patru cantoane să se descopere în faţa pălăriei lui Gessler 1 înfiptă pe o
prăjină.
Propovăduitorii ordinei noi simt jignirea pe care o aduce probitatea elveţiană crezului
lor găunos şi denunţă prin declaraţiii ameninţătoare crima de „les-europeneism" a
poporului elveţian. E un prilej nimerit pentru ziariştii din Geneva, Lausanne, Berna,
Basel şi Zurich ca să puie lucrurile la punct, amintind d-lui Goebbels, îndrăzneţul
regizor al propagandei naziste că nimeni nu a muncit mai mult şi mai cinstit, prin vorbă
şi prin faptă, pentru solidaritatea continentală ca Elveţia şi că această ţară: „n-a pas
attarder les enseionements de cette guerre pour concevoir l'idéea féconde d'une
Europpe pacifié dans le respect de la justice et unie dans une colaboration volontaire".
Şi "Journal de Génevé" (R. Payot) continuă: „II y a vingt ans que nous défendons l'idée
d'une ordre nouveau, mais en sachant excrement ce qu'il devait signifier enfin, la Suisse,
fécondée par trois cultures avant réalise l'union intime de trois races, animé par un ideal
comun, avait ce privilège de discerna a ce qui peut unir. L'ordre nouveau ne peut être
fondé que sur le respect des indépendances nationales". E o lecţie de europenism, de
care Goebbels poate, nu se va folosi dar care apără cauza tuturor statelor europene
asuprite - ocupate sau „aliate".

Această rezistenţă, măsurată dar neînfricoşată împotriva lozincilor totalitare nu împinge

Elveţia spre alte extreme.
Succesele tot mai vădite şi mai accentuate ale armatelor sovietice, din golful Botnic
pînă în Crimeea nu au stîrnit aci o fericire neroadă.
Fireşte marele public aude cu mulţumire despre zăgazul ce se ridică în calea cuceririlor
germane şi despre înfrîngerea nesuferitei şi atît de primejdioasei trufii naziste. Jertfele
consimţite de ruşi şi desnădăjduita apărare a unor armate, atît de crunt lovite şi totuşi
neînfrînte, stîrnesc simţăminte fireşti de preţuire şi de simpatie.
Şi în această privinţă însă, majoritatea organelor de publicitate elveţiene păstrează
neatins simţul lor atît de viu pentru interesele comunităţii europene. Inţelegînd că
înaintarea bolşevică pune Europa în faţa unei alte primejdii (L'autre danger! de: I.
Martin), ziarele urmăresc, nu fără grijă, îndemnurile pe care Moscova le primeşte de la
Londra şi de la Washington şi lecţiile pe care le slujesc bărbaţilor de stat anglo-saxoni,
îmbătaţi de succesele bolşevice, sînt tot atît de precis formulate şi nu mai puţin
usturătoare ca lecţia dată d- lui Goebbels.
în aceste zile grele, Elveţia e conştiinţa europeană. Dăinuirea ei mai departe, neatinsă,
liberă, ferită de actualitatea faptelor şi a ideilor care răscolesc lumea, e de un interes
general. în caz de victorie „totală" glasul ei va amuţi. „Normativele" unei gîndiri siluite i
se va impune şi ei. Dacă armele vor fi însă neputiinciose să dezlege grozava încărcare,
cuminţenia de care va fi nevoiepentru a pune capăt prăpădului, nu se va găsi nicăieri
mai desăvîrşită, mai cumpănită şi mai curajoasă - ca în această ţară.
Evenimentele - cu adîncă înrîurire asupra soartei României - se ţin lanţ. Ruşii, după ce
au oprit pe nemţi în faţa Moscovei, după ce i-au aruncat înapoi la Rostov, îi resping şi-i
macină pe întregul front, de la Leningrad la Sevastopol.
Comunicatele germane aruncă vina asupra iernii sovietice. Ce se întîmplă? O
neaşteptată putere ofensivă a rezervelor sovietice? O sleire şi o demoralizare a armatelor
germane?
Fapt e că „în aşteptarea primăverii", nemţii dau îndărăt. Amintirea păţaniilor lui
Napoleon1 e tot mai vie.
î naintarea sovietelor nu pune încă „Europa" în primejdie. E o ameninţare însă, care
apasă de pe acum asupra politicii noastre româneşti. Dacă soarta războiului se hotărăşte
pe cîmpul de luptă rusesc, fără ca noi să fi luat nici o măsură politică de „reasigurare",
statul român poate să dispară.

Intervenţia Japoniei - pe care americanii ar fi putut să o înlăture şi care i-a găsit

nepregătiţi - lungeşte războiul. Niciodată diplomaţia anglo-saxonă nu a fost mai
făţarnică, mai prost informată şi mai prost inspirată, îmi amintesc convorbirile mele la
Moscova, cu Togo, Matsuoka şi cu Steinhardt. Eram convins că japonezii căutau un
compromis în China. Eram tot atît de convins că americanii,' fuduli, siguri de
superioritatea lor navală în Pacific, vor face tot pentru a compromite şansele unei
înţelegeri cu Japonia. Nu doar că nu-şi dădeau, seama de foloasele unei asemenea
înţelegeri, care, despărţind (de fapt, dacă nu formal) pe japonezi de Axă, ar fi întărit
autoritatea Statelor Unite şi ar fi grăbit dezlegarea problemelor atlantice şi europene.
Americanii însă (Steinhardt & comp) ştiau „pozitiv" că japonezii sînt atît de împotmoliţi
în China şi atît de sleiţi, încît nu vor îndrăzni niciodată să atace îndoita putere navală
anglo-saxonă. De aceea au negociat încet, deschis şi prost. Au dat timp Axei să facă
toate presiunile cu putinţă. Au împins pe japonezi pe ultimele poziţii de apărare. I-au
silit să se umilească. Le-au cerut o adevărată sinucidere morală. Rezultatul: „explozia"
din Pacific, pierderea superiorităţii navale şi a poziţiilor „cheie" din marele Ocean şi,
mai ales, prelungirea războiului european.
La Berna am aflat despre războiul pe care ni l-a declarat Anglia, la cererea Moscovei
(răspunsul lui Antonescu1 a fost demn şi bun) şi de războiul pe care noi l-am declarat
Americii, la cererea lui Killinger şi a lui Bova Scoppa.
Partida pe care o joacă Bucureştii e tot mai primejdioasă. Tot mai greu e pentru mine,
de a păstra contactul cu anglo-saxonii, tot mai greu dar tot mai necesar.
Citesc istoria războaielor lui Napoleon. Silite de cuceritor şi de împrejurări, state
prietene îşi declară război, state duşmane luptau alături. Şi totul Unea cît ţin trandafirii,
cît ţine un vis de cuceritor. E o mîngîiere.
Am văzut de două ori pe Prinţul Nicolae, la Beau Rivage, Lausanne. Cea dintîia oară m-
a chemat de la Berna. A doua oară a venit de la St. Moritz pentru a sta de vorbă cu mine
cîteva ceasuri.
S-a dezvoltat în bine. E mai matur, mai serios. Citeşte. Se interesează de politică. E
împotriva nemţilor, crede în victoria anglo-saxonă. Se teme de agitaţiile lui Carol, care
din Mexic, la chemarea unui anumit Leo Fischer, „preşedintele românilor liberi", şi-a
asumat din nou drepturile la tron. (Carol, nedeslipit de doamna Lupescu, şi de
Urdăreanu şi sub oblăduirea unui Fischer Leo e în adevăr o catastrofă.) Nicolae e
dinastic. E hotărît să sprijine din toate puterile pe tînărul rege. O nouă schimbare de rege
îi pare de nesuferit. Socoteşte că ar putea fi pe lîngă Mihai un sfătuitor dezinteresat şi cu
experienţă. Nu are încredere în Regina Elena pe care o socoteşte moale şi o unealtă
slabă în mîinile regimului de azi. (Această judecată e înrîurită de raporturile dintre
Regina Elena şi soţia lui Nicolae. Probabil că lucrurile nu merg prea bine între cele două
doamne. Ca toţi membrii familiei noastre regale, Nicolae are călcîiul său de Ahile: e
susceptibil şi plin de pretenţii pentru tot ce priveşte poziţia soţiei sale, care nu se
mulţumeşte cu legături morganatice ci ar dori să joace rolul unei prinţese de sînge.)
Simt că vrea să joace un rol mai activ. Se gîndeşte să scrie o scrisoare la Londra, poate
şi una la Washington pentru a sprijini şi afirma, cu dezinvoltură, drepturile României şi
ale regelui Mihai.
în cele din urmă zile ale anului ne-am instalat la Geneva, în inima vechii cetăţi
Calviniste: 4 Rue des Oranges.
Nuşeta ne-a aranjat cu multă pricepere şi mult gust, un frumos apartament în una din
acele vechi clădiri monumentale, despre care Stendhal spunea că se ridică chiar în
Centrul Europei, şi de unde, prin şase ferestre mari, privirea domină oraşul şi în
depărtare împreunarea armonioasă între Alpi şi Jura. Minunat locaş de aşteptare şi de
reculegere, pe care, ne rugăm lui Dumnezeu, să ne îngăduie să-l locuim în pace.
O mobilă veche, birou, secretair şi dulap adăposteşte o parte din dosarele mele şi cele
cinci caiete mari de note pe care le-am luat la Moscova şi la Bucureşti. Nădăjduiesc să
am cuvenita linişte pentru a pune rînduială în hîrtiile şi în însemnările mele. Mă gîndesc
să redactez

un memoriu despre situaţia României şi despre rolul pe care l-ar putea juca în viitor, în
cadrul unei păci anglo-saxone. Mă gîndesc, de asemeni, să dau o dezvoltare mai largă
pe franţuzeşte - celor scrise de mine despre „cea de-a doua Companie în Rusia".
Prietenii Genevei sînt uimitor de ospitalieri. Reîntîlnesc cu bucurie, legături vechi de
mai bine de treizeci de ani.
Am regăsit aşa cum i-am lăsat, la începutul acestui veac, pe Jaques de Le Fort, Albert
Pictet, Louis Furiere, Nicolas Naville, Leopold Boissier, Français Franzari.
Colonia străină nu e numeroasă, sînt însă cîteva elemente de elită. Prin mijlocirea lui
Franzani, grafolog mai uimitor ca niciodată, face bune cunoştinţe cu Ferero, marele
istoric italian, refugiat la Geneva cu soţia, fiica ilustrului pena-list italo-evreu Lombroso
şi cu Pirceu, istoric belgian deosebit de simpatic şi de distins. î n jurul soţilor Ferero s-a
strîns un cerc de „prieteni şi admiratori" ai lui Leo, fiul bine înzestrat al celor doi
bătrîni, dispărut acum un an într-un accident în America. E un cult fără Dumnezeu,
mişcător dar straniu şi artificial, prin care admiratorii marelui istoric întreţin şi mîngîie
doliul său bătrînesc.
Karl Burckhardt1, reîntors din Londra, unde a reprezentat interesele Crucii Roşii, vine să
mă vadă. Vom păstra un contact cît mai strîns şi cît mai prietenesc. Prin legăturile sale
cu cele două tabere în luptă, şi prin valoarea sa intelectuală , e una din personalităţile
europene cele mai de vază. „Vom reface lumea" - mi-a spus rîzînd prietenul B. după
lunga şi însufleţită conversaţie pe care am avut-o în ziua revederii.
Un ziarist egiptean care pe vremuri îmi luase un interviu la Ministerul de Externe,
Curris, mă pofteşte la un dejun cu Aga Khan, vestitul şef spiritual al mahomedanilor din
India şi cu cele două paşale egiptene. Mîncînd mai multe feluri de orez gătite pe placul
orientalilor, încercăm zadarnic să dezlegăm problema delicată ridicată de Aga Khan: De
ce dintre toate popoarele asiatice numai japonezii au fost în stare să-şi făurească o forţă
proprie impunătoare.
14 ianuarie, miercuri
2
Masă la noi cu René Payot , Albert Pictet, C. Hameffer, Vedenn. Payot e convins, pe
temeiul unor impresionante informaţii, că nemţii au pierdut definitiv campania din
Rusia. Voci autorizate din

Note:
2 Director al ziarului elveţian „Journal de Geneve".

Germania declară că poziţiile ce se pierd acum nu vor mai putea fi cîştigate, la

primăvară. Starea de spirit pe front e îngrijorătoare. Starea de spirit, în Germania, e rea.
Oboseală şi dorinţă de pace. Cercurile militare sînt nemulţumite. înlăturarea lui von
Brauchitsch1 şi a celor mai mulţi comandanţi de pe frontul de Est, a dezorganizat
tradiţionala ierarhie a Statului Major german. „Intuiţia" a înlocuit neştiinţa militară.
Mulţi nemţi doresc o înfrîngere care să pună capăt războiului. (Convingerea la nemţi: cît
ţin victoriile, ţine şi războiul.) Va şti Hitler să se îngrădească şi să caute cît mai e timp o
pace de compromis care să ferească Europa de prăbuşire? Pfayot] se teme că nu. E de
părere ca şi mine că Hitler e atras de catastrofă, are gustul prăbuşirilor catastrofale!
(Sfîrşitul tragic al neamului Nubelungen, crepusculul zeilor, înseamnă sfîrşitul firesc,
cîntat de poeţi, pus în muzică de compozitori, a epopeelor eroice germane.) E cu putinţă
o răzvrătire împotriva lui Hitler? Nu.
Dacă Hitler dispare, vor accepta englezii o pace de compromis? -Nu! Englezii vor
victoria. Un meci nu poate lua sfîrşit fără rezultat. Payot ştie de altfel (prin Burckhardt)
că englezii au foarte puţină înţelegere pentru problemele europene. '
Atunci care poate fi deznodămîntul, dat fiind că în condiţiile de azi, rezultatul meciului
va fi înrîurit în mare parte de Moscova?
Această problemă turbură pe germani, cum turbură întreaga lume. (Payot propune să ne
vedem la un dejun hebdomadar cu Burckhardt, Boissier şi de Trar. îmi cere să scriu la
„Journal de Geneve".)
Despre Franţa, Payot ştie că schimbarea atitudinii guvernului de la Vichy e mai adîncă
decît se crede. După furtunoasa convorbire cu Goring, mareşalul Petain e convins că nu
mai e cu putinţă o colaborare franco-germană. Vichy aşteaptă sfîrşitul campaniei din
Rusia.
De altfel rezultatele campaniei au influenţat şi Parisul. Laval nu ar mai primi un post de
conducere, chiar dacă ar fi rugat. (S-a pronunţat cu supărare împotriva campariei din
Rusia a nemţilor: „- Ce căutăm acolo?" Aceeaşi supărare ca la toţi germanofilii. Bibico,
de pildă; campania din Rusia a compromis cartea pe care o jucau împotriva ţărilor lor
proprii, germanii de pretutindeni.)
La ora 5 primesc vizita lui Frangulis - managerul Academiei Diplomatice Internaţionale
din Paris, care şi-a mutat sediul la Geneva. Diplomat dubios, grec de origine, dar
reprezentant al Haiti-ului.

Frangulis are cunoştinţe multe şi bune, a stat la masă cu numeroşi oameni mari, a
măgulit fudulia multor fruntaşi ai vieţii internaţionale şi trăieşte acum la Geneva,
urmărit de aproape de poliţia elveţiană şi subvenţionat pare-se de Legaţia germană. Mai
mulţi prieteni germani m-au sfătuit să mă feresc de el.
Frangulis îmi vorbeşte de necesitatea de a lucra pentru pace. Nu se poate împlini această
datorie faţă de Europa decît dintr-un for internaţional sau dintr-o ţară neutră. Papa, după
Tratatul din Latran, nu mai poate juca un asemenea rol de arbitru şi de împăciuitor.
Elveţia ar avea un cuvînt de spus. Din păcate neutralitatea, aşa cum o înţelege acum -
spre deosebire de vremea lui Moha (?) - o sileşte să păstreze cea mai desăvîrşită rezervă.
Nu-şi dă îndestul seama că neutralitatea i-a fost garantată în interesul general şi nu
numai în interesul ei. Ar trebui totuşi ca personalităţile elveţiene de mîna întîi (ca
Burckhardt de pildă) ■să accepte răspunderea unor intervenţii lămuritoare şi
împăciuitoare. Şi ar trebui ca noi toţi străinii cu vază, să-i îndemnăm şi să-i împingem la
o asemenea operă europeană.
Grecul pretinde că la trecerea mea oficială prin Paris (aprilie 1939) a aflat despre cele ce
mi-a spus Hitler cu privire la războiul viitor şi că ar fi vorbit despre asta cu ambasadorul
Germaniei, contele Welschelz. Welschelz i-a spus: Fuhrerul a făcut aceste declaraţii lui
Gafencu ca să le repete la Londra. (Ceea ce e şi adevărat.) Cîteva zile după trecerea mea
la Paris, Daladier a poftit pe însărcinatul cu afaceri german la el şi i-ar fi declarat: „Rog
comunicaţi d-lui Hitler că sînt de acord cu el că în caz de război, învinşi şi învingători
vom zace sub aceleaşi ruini şi numai Moscova va profita. De aceea se cuvine să luăm
toate măsurile ca o asemenea nenorocire să nu se întîmple. (Telegrama prin care
însărcinatul cu afaceri a transmis această declaraţie - vădit înrîurită de cele ce mi-a spus
Hitler şi ce am repetat lui Daladic- se găseşte pare-se în Cartea albă germană. Frangulis
mi-a dat numărul telegramei.)
15 ianuarie, joi
Cel dintîi „contact". Un domn, William Sullivan, vine să mă vadă. Declară că nu e
trimis de nimeni. Se interesează numai de soarta lui Cotty Zăinescu (?) pe care l-a
cunoscut la Madrid, în timpul războiului civil. Intrînd apoi în vorbă, îmi mărturiseşte că
e însărcinat direct - şi nu prin legaţia britanică de la Berna, care nu ştie nimic, şi nu
trebuie să ştie nimic - să stea de vorbă cu mine. Se interesează dacă am plecat din ţară
cu consimţămîntul şi sprijinul guvernului. Răspunsul da, la prima întrebare, nu la a
doua.

[Versiunea că aş fi părăsit ţara în înţelegere cu Antoneştii, ca un fel de agent

extraordinar oficios s-a răspîndit la Berna şi la Bucureşti. Pilet Golar mi-a vorbit despre
aceasta. Pop, care se întoarce de la Bucureşti mi-a spus că acolo convingerea despre
misiunea mea e atît de înrădăcinată încît orice tăgadă nu slujeşte la nimic. Am pus
lucrurile la punct faţă de Pilet Golar, şi am lămurit şi pe englez de situaţia mea
adevărată: Guvernul român la cererea mea m-a lăsat să plec dar nu mi-a dat nici o
însărcinare.
Nu sînt legat prin nici un legămînt care să îngrădească deplina mea libertate de acţiune,
în afară, fireşte, de datoria mea de român de a nu slăbi întru nimic poziţia ţării mele şi
de a nu fi instrumentul nimănui împotriva României.]
G[olar] îmi cere unele informaţii despre personalităţile române libere. Mă întreabă ce
gîndesc de acţiunea regelui Carol? Răspund că problema ce se pune pentru noi românii,
înainte de toate, e de a păstra România independentă şi întreagă, factor de echilibru
european. Nu trebuie să turburăm această gravă problemă prin chestiuni dinastice.
Regele Carol a statornicit el însuşi, noua aşezare dinastică, abdicînd în folosul fiului
său, pe care totuşi românii l-au recunoscut ca rege. Orice nouă turburare a ordinii
dinastice complică şi agravează problema românească. De aceea regele Carol ar trebui
să se ţie deoparte. G[olar] îmi spune că acesta e şi gîndul guvernului britanic. Carol e
rău văzut. Ce gîndesc despre Maniu? E o putere morală şi politică. E omul cel mai
popular din România, care întruchipează rezistenţa noastră naţională. Aceasta e şi
părerea guvernului britanic. Maniu e cu atît mai preţios cu cît se află în România, ceea
ce nu există în Franţa de pildă, unde nu se află înăuntrul ţării nici un bărbat care să
întruchipeze rezistenţa naţională. Ce gîndesc despre Tilea? Guvernul britanic se teme
cumva ca să nu sprijine pe Carol? Răspund: dacă Tilea poate fi convins să se ocupe
numai de probleme româneşti şi să lase deoparte grijile carliste, poate fi întrebuinţat,
fiindcă a fost totdeauna leal faţă de Anglia. Sînt de părere că indiferent de nuanţele lor
politice, toţi românii de bunăvoinţă şi care au legături serioase în străinătate trebuie să
fie folosiţi.
G[olar] îmi prezintă o listă de nume româneşti care au subscris sub o declaraţie a lui
Tilea. Nu cunosc decît numele lui Matei Ghika. Restul necunoscuţi, probabil studenţi,
au iscălit pentru a îngroşa numărul partizanilor lui Viorel şi Mari Anne Callimachy şi
Radu Tilea. Dau cuvenitele lămuriri. Ce gîndiţi de Davila? Poate fi folositor. E inteli-
gent şi abil. Englezul îmi cere discreţie. Vei păstra legături cît mai strînse cu mine. (Mă
roagă să urmăresc Radio-Londra pe englezeşte şi

să formulez criticile mele. Profit de acest prilej pentru a form\j]a numaidecît unele
obiecţiuni.)
16 ianuarie, vineri
Am ascultat, ieri seară, la radio, şi am aflat: că Londra dezaprobă pe faţă orice intervenţie
politică a regelui Carol. E foarte bine. Nu trebuje nici o dezbinare între români. Regele
Carol cu toate însuşirile sale e-ra şi este un element de dezbinare. Cine este domnul Leon
Fiscli^r preşedintele Românilor Liberi? m-a întrebat dl. Sullivan ieri. Nu şUu' în orice
caz, nu este un român liber şi nu poate fi preşedintele unei asemenea cauze. La Londra, s-
a încheiat, între Iugoslavia şi Grecia, vjn pact prin care se dă o nouă viaţă înţelegerii
Balcanice. Se afirmă comunitatea de interese a ţărilor balcanice şi necesitatea unui
organis^ comun. Se prevede o organizare unitară, un organ comun penti- u coordonarea
politicii externe, a vieţii economice (finanţe, producţie schimburi, comunicaţii şi pentru
chestiunile militare). Vestea n\ă umple de bucurie.
în lunile din urmă s-a întărit tot mai miiit în mine convingerea cg România, despărţită
de Anglia, încercuită de duşmani, aruncată în învălmăşala războiului de nimicire
germano-rus, nu-şi poate salva fiinţa de sine stătătoare decît dacă s-ar putea sprijini din
vreme (adicg în ajunul cumplitelor şi fatalelor prăbuşiri) pe un organism politic regional,
din care să aibă tot interesul de a face parte integrantă. Am schiţat în însemnările mele
despre „Garanţiile britanice", rolu[ mîntuitor pe care îl atribuie unui bloc balcanic, solid
închegat, urmaş firesc, din motive istorice şi geografice, al imperiului otoman
(oblăduitorul pe vremuri al credinţei şi al fijnţei noastre naţionale) şi a) imperiului
oriental de altădată.
Gurile Dunării, Strîmtorile, Bizanţul, capitala fermecătoare şi prestigioasă a unei
confederaţii de viitor. Legătura firească şi atît de folositoare cu Mediterana, cu puterea
mediteraneană a Marii Britanii.
Bloc regional necesar păcii şi echilibrului european - zăgaz firesc, istoric în calea
invaziunii ruseşti şi a expansiunii germane.
Am expus pe larg aceste idei acum de curînd Prinţului Nicolae, profesorului Piren, lui
Rene Payot şi altor prieteni: pregăteam un memoriu în această privinţă.
Mă temeam însă de două greutăţi:
a) De planurile iugoslave şi bulgare, care urmăresc crearea unui stat tripartit bulgaro-
sîrbo-croat şi mai ales

b) de Rusia care, de atîta vreme urmăreşte ţeluri deosebite în Balcani, este împotriva
închegării unui bloc balcanic.
Deosebitele faze prin care a trecut politica Moscovei, în această privinţă, sînt foarte
semnificative. Litvinov, „omul Genevei" şi al păcii indivizibile, sprijinea toate
înţelegerile şi blocurile. El urmărea o politică defensivă, la adăpostul căreia URSS să
aibă timpul şi spaţiul ca să se dezvolte. Schimbările lui Litvinov, prevestitoare ale
pactelor cu Germania, a schimbat cu totul politica balcanică a Rusiei. Potemkin 1, vice-
comisar de externe, trimisul lui Litvinov, se afla în Balcani - Ankara, Sofia, Bucureşti -
dornic de a apropia statele balcanice şi de a le închega la un loc - cînd s-a petrecut, la
Moscova, schimbarea de titular (de la externe). L-am văzut, la întoarcerea sa în Rusia.
Bunele sale intenţii erau depăşite de evenimente.
Pactul Ribbentrop-Molotov a inaugurat politica de complicitate germano-sovietică.
Apetitul german a trezit apetitul rusesc. După anexarea Basarabiei, după jertfirea
Finlandei, a statelor baltice, după împărţirea Bucovinei - poftele sovietice deslănţuite se
îndreptau în toate părţile şi urmau fireşte vechiul făgaş al visului imperialist moscovit
spre Sud.
Ca şi complicele german, rusul nu mai îngăduie îngrădiri şi zăgazuri în calea lui.
Molotov s-a pronunţat, în repetate rînduri, împotriva înţelegerii Balcanice.
în octombrie 1939, Saracioglu2 s-a dus la Moscova, pentru a încheia un pact de asistenţă
şi de prietenie. S-a întors mofluz. Ribbentrop trecuse, pentru a doua oară pe la Kremlin3.
Cu prilejul călătoriei sale, Saracioglu a vorbit de Balcani, căutînd să împrospăteze unele
planuri discutate, cu cîteva luni mai înainte, cu Potemkin. Era purtătorul unor propuneri
şi din partea noastră. Eram hotărîţi, dacă primeam un cuvînt de încurajare de la
Moscova, să ajungem la o înţelegere cu Bulgaria - fie chiar cu preţul unor sacrificii, şi
să închegăm un bloc balcanic independent şi rezistent.
Molotov a ascultat, fără simpatie, propunerile lui Saracioglu, şi nu a răspuns nimic. Voia
să păstreze uşa deschisă spre Balcani - încrezător
în colaborarea cu Berlinul. Uşa a rămas deschisă. Prin ea, au trecut însă numai germanii.
După Dictatul de la Viena, Hitler şi-a întins graniţa pe Prut şi la adăpostul ei, a înaintat
spre Sud - singur. Stalin a simţit că e păcălit şi s-a supărat. A protestat, a dat comunicate,
şi-a strîns armata la garaniţă, - a făcut tot ce a putut, ca să stea, din nou, de vorbă. în
locul unui nou tratat, s-a pomenit însă cu un război, pe care nu l-a vrut, şi la care nu se
aştepta.
Mă întrebam deci, dacă azi, cînd Rusia, singură din coaliţia uriaşelor imperii, are
succese militare însemnate, ea va voi să consimtă la ridicarea, în Balcani (a) un[ui],
zăgaz în calea viitoarelor ei înaintări? încheierea acordului greco-iugoslav - sub
oblăduirea Angliei, şi cu consimţămîntul Moscovei - înlătură, deocamdată, temerile
mele. Blocul greco-iugoslav îndreaptă Belgradul spre vechea „înţelegere Balcanică" şi
nu spre un imperiu al slavilor de Sud.
Consimţămîntul sovietic dă statelor balcanice un răgaz folositor, pentru a se apropia şi
strînge laolaltă, pe temelii întărite. Se poate stabili astfel, un contact firesc,
mediteranean, cu Marea Britanie.
Pentru România, blocul încheiat la Londra - şi la care poate adera orice ţară balcanică -
poate fi o fericire. Dacă Germania se prăbuşeşte, nu rămînem izolaţi. Putem găsi un
sprijin firesc, o încadrare mîntuitoare. Fireşte, trebuie, de pe acum, să ne pregătim
pentru această eventualitate.
Nu avem timp de pierdut. îmi închipui, de altfel, că nu numai pentru România, dar chiar
pentru Bulgaria a cărei conştiinţă balcanică e mai încărcată decît a noastră - noul „bloc"
va fi un punct de atracţie, un ţel, o soluţie.
Iată deci o idee precisă - ideea blocurilor regionale, factori de echilibru european - care
se opune Europei unitare, dar fără contururi precise, despre care vorbesc mereu
propagandiştii germani. E o idee-forţă - o nădejde de viitor. (Comunic impresiile şi
ideile mele, lui Payot.)
Primesc vizita ministrului polon la Berna - Alexandru Lados. M-a cunoscut, pe vremuri,
la Sinaia. îmi spune că marea majoritate a polonezilor sprijină politica lui Sikorski1
alături de Moscova, împotriva lui Hitler. în caz de victorie rusă, pierdem cel mult o
parte din vechile noastre hotare răsăritene. în caz de victorie germană, sîntem desfiinţaţi,
distruşi - nici un schimb nu poate opri furia de suprimare a naziştilor. Un lucru
nelinişteşte guvernul de la Londra. Ruşii profită de situaţia avantajoasă în care se află
azi, faţă de anglo-saxoni, spre a cere precizarea graniţelor. Polonia va fi nevoită,
probabil, să modifice hotarul ei răsăritean. Cu sprijinul anglo-saxonilor, aceste sacrificii
nu vor fi probabil
prea mari. în schimb, Polonia riscă să piardă Lituania - deoarece ruşii au şi obţinut ţările
baltice - şi orice legătură cu România. De Basarabia, nici vorbă nu mai poate fi. Dacă
am putea salva cel puţin Bucovina şi legătura Poloniei cu România. Galiţia va fi,
probabil, tăiată în două. Polonezii speră să păstreze Lemberg. Ei speră de asemenea să
poată păstra Sneatin şi Ialejniki (?). Tarnopol va fi sacrificat. Ar fi bine însă ca românii
să se intereseze, de pe acum - Românii Liberi, fireşte - de modalitatea păstrării
Bucovinei şi legăturii cu Polonia.
Ca român, am răspuns că nu mă pot împăca atît de uşor cu pierderea Basarabiei. Dacă în
situaţia în care mă aflu, mi-ar fi cu putinţă, să stărui pentru ceva din toate puterile, ca
România să păstreze hotarul Nistrului: este nu numai un interes românesc, dar şi un
interes general, ca linia de oprire a Rusiei să fie bine precizată de-a lungul unui obstacol
natural şi ca Rusia să nu pătrundă în bazinul Dunărean pentru a face o politică
danubiană potrivnică intereselor şi siguranţei tuturor statelor dunărene. Bineînţeles, îmi
dau seama de însemnătatea Bucovinei, provincie românească, şi legătura firească între
România şi Polonia. Trebuie, s-o păstrăm - împreună cu Basarabia.
în ce priveşte Basarabia, ministrul polon crede că orice am face soarta ei e definitiv
pecetluită, în caz de victorie anglo-rusă. Englezii nu o vor putea refuza aliaţilor lor. Este
probabil că au şi făgăduit-o, de pe acum. Bucovina însă are o însemnătate excepţională,
nu numai fiindcă e o trăsătură de unire între Polonia şi România, ci fiindcă leagă cele
două sisteme politice „regionale", pe care englezii - cu consimţămîntul ruşilor - se pare
că se gîndesc să întemeieze pacea europeană de mîine, şi anume Blocul Nordic: Cehia,
Polonia, poate Lituania şi Blocul Balcanic. De ce parte se vor integra ungurii, într-un
asemenea caz?
Vi-i lăsăm cu plăcere! răspund zîmbind.
Ce-am putea face cu ei? se grăbeşte să declare polonul. Probabil, ei vor trece de partea
Germaniei de Sud.
După ce ne vor restitui, fireşte, părţile ce ni se cuvin!
17 ianuarie, sîmbătă
întîlnesc pe Payot în oraş...
Bem împreună un aperitiv. îl pun la curent cu problema Balcanică.
Goebbels ţine necontenit discursuri. Stăruie asupra nenorocirii care ameninţă lumea
întreagă, dacă Germania este învinsă în Rusia. Ceartă pe neutrii care nu înţeleg acest
adevăr. Lumea trebuie să se strîngă laolaltă. Nu mai e decît un duşman în Europa -
spune el: Rusia.
La 5 decembrie 1812 Caulaincourt se întîlnea, alături de Napoleon cu sania din
Smargeni spre Varşovia. împăratul părăsise în voia soartei
 armata sa în retragere pentru a sosi mai repede la Paris. Nu se lepădase însă de toate
iluziile şi de toate nădejdile sale: „Ruşii - spunea Napoleon lui Caulaincourt - trebuie să
apară ca o calamitate pentru toate popoarele; războiul contra Rusiei este un război în
interesul bine calculat al bătrînei Europe şi al civilizaţiei... Este reversul care va pune
capăt tuturor incertitudinilor care au putut să nască puterea sa, sau influenta sa. Trebuie
să se vadă un singur duşman în Europa. Acest duşman este colosul rus".
Caulaincourt a răspuns „deschis" împăratului său: „Majestatea dvs. se teme, ea are ca
obiect general neliniştea generală, obiectul care împiedică să se vadă celelalte pericole.
(Alt pericol! de I. Martin). De monarhia universală se tem cabinetele. Este dinastia dvs.
(azi am zice: partidul dvs.) care este peste tot, face ca celelalte dinastii să se teamă cînd
se stabilesc. Este sistemul fiscal adoptat de trei ani care influenţează în aceste momente
toate interesele germane. Este inchiziţia politică stabilită de anumiţi agenţi stîngaci care
şochează toată opinia naţională şi tot amorul propriu. Toţi locuitorii stau la baza acestor
cauze, toate aceste consideraţii centralizează ura contra dvs. Este regimul militar impus
în Germania care a exasperat popoarele mai mult decît guvernele".
Napoleon nu s-a supărat. Potrivit obiceiului său a căutat urechea atît de sigurului său
tovarăş de drum ca să o ttagă. Nu a găsit-o însă sub căciulă deasă care acoperea capul şi
ceafa ducelui de Vicenţa.
Seara, masă la noi: d. Traz, doamna Micheli, Boissier cu soţia şi cu sora sa, convorbiri
aprinse despre Franţa, Rusia, Balcani. Aflăm de moartea lui Reichenau1, care a înlocuit
nu de mult pe von Rundstedt , pe frontul oriental.
18 ianuarie, duminică
Mă gîndesc mereu la lucrarea pe care aş vrea să o scriu: A doua campanie în Rusia.
O introducere în care să schiţez analogia între cele două campanii

Note:
2 Gerd von Rundstedt (1875-1953), feldmareşal german. în septembrie 1939, în campania din
Polonia, a ocupat cu armata pe care o comanda Cracovia şi Lvov. Apoi a participat la
campania din Franţa şi Belgia (mai-iunie 1940). în 1941 a comandat pe frontul de est. In urma
insucceselor din 1944-1945 pe frontul de vest, Hitler i-a retras comanda în martie 1945.
începute la Boulougne şi încheiate la Moscova. Inamicul hotărîtor: Anglia, Europa:
instrument de luptă. Instrumentul nu e desăvîrşit fără Rusia. Strădaniile de a integra
Rusia în sistemul European. Tilsit, Erfurt. Pactul Ribbentrop-Molotov. Aşezarea printr-
un acord de complicitate şi de împărţeală a două impérialisme deslănţuite pe doua linii
paralele. Datalitatea unei ciocniri: Thiers, Vandal, Moscova. întoarcerea de la Moscova.
Descoperirea Europei, instrument de apărare. Gôbbels cheamă Europa. Convorbire în
sanie dintre Napoleon şi Caulaincourt.
CAPITOLUL I
Caracterul pactului Ribbentrop-Molotov. Ce urmărea Germania. Ce urmărea URSS.
Justificarea morală a pactului: restauraţia naţionalismului în Rusia. Covorbirile mele cu
Fabricius şi Clodius. întrucît această justificare era dreaptă: transformările din Rusia;
familia, religia, armata, opinia publică, teatrul şi ziarele. Preţul plătit de Germania
pentru încheierea acordului (analogia cu preţul plătit de Napoleon), convingerea cu care
misiunea germană din Moscova (diplomaţi, militari, economişti) apără ideea de
colaborare (analogia cu misiunea lui Savary, Caulaincourt şi Lauristan). înrîurirea
pactului asupra politicii ruseşti: dezvoltare imperialismului, înnodarea politicii sovietice
de politica Rusiei de altădată (Călătoria lui Molotov la Berlin. Erfurt după Tilsit). Pactul
din Moscova cuprindea în germeni conflictul care trebuia să izbucnească.
CAPITOLUL II
Greutăţile ce se ridică în calea colaborării. Amintirea lungilor negocieri dintre
Caulaincourt şi Alexandru cu privire la Polonia, la blocus şi la problema orientală.
însemnătatea Constantinopolului şi a Strîmtorilor. împărţeala Orientului.
Probleme asemănătoare turbură raporturile germano-sovietice:
a) împărţirea zonelor de influenţa în lume. Va face parte Rusia din pactul tripartit? Rolul
ce i se atribuie în împărţirea lumii în felii verticale. Rusia începe prin a refuza; vrea să-şi
păstreze mîinile libere. Nu vrea să compromită prieteniile ei cu privire la Strîmtori; se
ţine de o discuţie care i-ar putea fi păgubitoare. Politica ei faţă de Japonia: prin pactul ei
cu Japonia nu se integrează în pactul tripartit. Nemulţumirile la Berlin? - cînd
ameninţarea Germaniei creşte, Rusia dă semne că s-ar împăca cu ideea cartului tripartit.
(Rapoartele mele) Germania nu mai vrea.
b) Chestiunea Balcanică şi Dunăreană.
URSS dă semne vădite că înţelege că colaborarea germano-sovietică trebuie să se
întindă şi pe Dunăre şi în Balcani. Pretenţiile 218 ruseşti cu privire la Dunăre: Germania
nu îndrăzneşte încă să o contrazică. Rusia în Comisia de la Viena. Desfiinţarea Comisiei

Europene: factor de echilibru şi de siguranţă europeană. Rivalitatea germano-rusă

izbucneşte la gurile Dunării. Rusia înţelege să şteargă toate urmările „umilitoare" ale
tratatului de la Paris, în urma războiului din Crimeea. Cere administraţia celor trei guri
ale Dunării, numai pentru riverani adică pentru Rusia şi România. înaintarea Germaniei
pînă la Gurile Dunării, ocuparea României, desfiinţarea Comisiei Europene au drept
fatală consecinţă această reacţiune „defensivă" a Rusiei. Se adevereşte importanţa şi
folosul unei Românii independente la Gurile Dunării, - sprijinită pe un instrument
internaţional şi nepărtinitor, împărţirea zonelor de influenţă între Germania şi Rusia cu
excluderile suveranităţii şi a rolului cumpănitor al ţărilor de mijloc, duce în mod fatal la
conflict (telegramele şi rapoartele mele).
Şovăitoare şi amînînd mereu în chestiunea dunăreană, Germania ia o atitudine fermă în
chestiunea Balcanică. însemnătatea garanţiei date României după Viena. Demarcarea
zonei de influenţă exclusive a Reichului. Suspiciunea provocată în Rusia; nesocotire a
spiritului şi a principiilor de colaborare stabilite la Moscova. Comunicatele guvernului
sovietic, care reclamă... coborîrea germanilor spre sud; Ungaria, România, Bulgaria.
Comunicări favorabile Turciei - în doi peri însă, Rusia nu vrea să-şi închidă calea unei
tranzacţii germano-sovietice cu privire la Turcia (călătoria lui Molotov la Berlin =
politica balcanică a Rusiei - politica lui Litvinov, călătoria lui Potemkin - schimbarea
atitudinii ruseşti, atitudinii împotriva înţelegerii Balcanice). Moscova şi Belgrad, rolul
lui Gavrilovici: deziluzii, triumf, despărţiri. î nsemnătatea şi înţelesul adevărat al
pactului cu Iugoslavia. Exilarea lui Gavrilovici. Retragerea Rusiei din Balcani. î n zadar.
Faţă de România: acord economic, cuvinte bune - nici o făgăduire de ordin teritorial.
c) Colaborarea economică germano-sovietică
încheierea acordului nr. 2. - Felul cum sovieticii ameninţă obligaţiile. Entuziasmul
presei sovietice. înţelesul adevărat al acordului economic: Ipotecă a Rusiei asupra
Europei.
Germania stăpîneşte Europa, e deci silită să o hrănească. N-o poate hrăni însă decît dacă
Rusia livrează. Rolul Rusiei creşte = Europa atîrnă de hotarul ei. Cauză de conflict.
CAPITOLUL III
Conflictul se precizează. în dorinţa de a ajunge la o discuţie lămuritoare pentru a putea
continua politica atît de rodnică de colaborare
 inaugurată la Moscova,vca şi pentru a apăra poziţia ei avantajoasă, dar expusă şi
necontenit primejduită de dispensare de alimente pentru continentul ocupat de
Germania. Rusia strînge armate la hotare. Din Baltica pînă la gurile Dunării forţele
îngrămădite de Rusia la hotar cresc mereu. Germania la rîndul ei concentrează armatele
ei, vacante după ocuparea Balcanilor şi dat fiind liniştea pe frontul de vest de-a lungul
hotarului rusesc. Formal Germania nu atribuie acestora decît un caracter de apărare.
Declaraţia lui Hitler - contelui Schulenburg = „evenimentele din Iugoslavia m-au învăţat
să fiu prudent şi să nu mai îngădui ca evenimentele să mă surprindă". în realitate
concentrînd trupe la hotarul rusesc Reichul e silit să-şi reevalueze situaţia strategică
generală. Frontul • răsăritean deocamdată paşnic se integrează totuşi în frontul de luptă
general.
Problema rusească devine parte integrantă din uriaşa partidă pe care o joacă Hitler
pentru stăpînirea lumii.
Rusia prin accesele ei de nemulţumire deşi ţinută în Mu printr-o politică prudentă şi
cumpănită, prin dovezi de bunăvoinţă şi prietenie, a dovedit că e un partener primejdios.
Imperialismul rusesc dezlănţuit la Moscova prin pactul Ribbentrop e greu de ascuns şi
nu se poate încadra în politica antibritanică a Germaniei. Rusia îşi urmăreşte propriile ei
căi. Pretutindeni, dar mai ales în Balcani, zona de influenţă la care rîvneşte, se
încrucişează şi se încalecă cu zona de influenţă pe care şi-a rezervat-o Germania. Pactul
cu Iugoslavia deşi a fost urmat de ordinele de retragere imediată, a dezvăluit intenţiile
ascunse ale Moscovei. Paralelismul între cele două imperii statornicit prin pactul
Ribbentrop se arată a fi iluzoriu. Tendinţele celor două impérialisme se atrag pentru a se
ciocni. în asemenea împrejurări nu mai poate considera că are spatele acoperit în cazul
unei acţiuni care îi va cere o sforţare însemnată pe un alt front de luptă. Chiar dacă un
atac spre răsărit - o deschidere în Anglia, o coborîre spre Gibraltar nu ar declanşa
numaidecît un atac rusesc în spate, Rusia urmînd mai departe politica ei de a încuraja şi
nu de a împiedica o ciocnire şi o salvare a forţelor occidentale, trupele pe care Rusia le
strînge la hotar rămîn o ameninţare tot mai mare. Iar în ce priveşte Orientul Apropiat,
orice acţiune de mare anvergură a Germaniei împotriva Angliei prin Balcani şi Turcia
spre Siria, Irak, Egipt şi mai departe (planurile orientale ale lui Napoleon pentru o
campanie spre India pot oricînd seduce imaginaţia lui Hitler). Riscă să atragă
numaidecît o contra acţiune sovietică sau în cel mai bun caz să provoace o asemenea
presiune din partea Rusiei ca Germania să fie nevoită să-şi recapete din nou libertatea
de acţiune prin sacrificii grele în Balcani şi la Strîmtori, sacrificii care ar micşora mult
planul unei cuceriri germane în această direcţie.
La aceasta se adaugă impresia tot mai adîncă pe care o fac asupra cercurilor
conducătoare germane îndemnurile americane. Cifrele pe care le publică guvernul din
Washington cu atîta largă dărnicie, arată că timpul lucrează pentru anglo-americani şi că
puterea de luptă a blocului anglo-saxon, acum încă nedesăvîrşită, creşte neîncetat şi se
întinde peste mări şi ţări. Germania a cucerit cu chiu cu vai un continent dar dorinţele de
a-şi întinde stăpînirea şi asupra Africii nu şi-au găsit încă o temeinică îndreptăţire.
Anglia rezistă în Egipt, lupta pentru Cirenaica nu a fost hotărîtă. Cucerirea Cretei din
partea nemţilor le asigură un punct de plecare. Ocuparea Siriei de către englezi şi
înfrîngerea răscoalei din Irak ia nemţilor punctul de sosire pe care îl pregăteau.
Coloanele franceze din Africa nordică şi centrală nu pot fi întrebuinţate fiindcă guvernul
francez rezistă presiunilor din Berlin şi Paris şi fiindcă orice acţiune pripită asupra
Vichyului, riscă să dezlipească de cîrmuirea şubredă a Mareşalului Petain flota şi
coloniile.* Weigand păstrează o atitudine „dubioasă". Germania nu a pus în jocul său
decît un continent. î i mai rămîn de cucerit patru continente şi tot atîtea oceane. Anglo-
saxonii au nu numai trupul dar şi spaţiul de partea lor. Gîndul de a cuceri Rusia pentru a
înlătura cît mai e timp, adică cît presiunea anglo-saxonă nu e încă primejduită,
ameninţarea frontului rusesc, pentru a cuceri mijloacele de alimentare şi producţie şi a
nu mai depinde de bunăvoinţa ruşilor în această privinţă şi pentru a pune de partea sa
timp şi spaţiu, adică pentru a putea duce mai departe, pînă la capăt, pînă la victorie,
lupta împotriva Angliei, cu arme egale, cu şanse egale a cucerit tot mai mult închipuirea
lui Hitler. Mobilul acelaşi ca pentru Napoleon. Rusia dacă nu e un aliat e un inamic.
Marea nu poate fi înfrîntă decît prin cucerirea pămîntului, tot mai mult pămînt.
„Atmosfera" în Rusia s-a resimţit din iarna 1940-1941 de aceste intervenţii ce se
deslănţuiau la hotare, ca şi de antagonismul surd dar totuşi de neînvins între
imperialismul vioi, cuceritor de neinvidiat al Germaniei victorioase şi al gîndurilor
continue ale imperialismului rusesc. Notele mele din noiembrie: raportul contelui
Schulenburg. Trei luni mai tîrziu trimit acest raport la Bucureşti, deşi toţi colegii mei
din Axă sînt convinşi că nu va fi război.
Lupta misiunii germane împotriva războiului: analogie cu Savary, Caulaincourt,
Lauristan. Convorbire Molotov. Rapoartele lui Lauristan. Atitudinea Misiunii Germane:
războiul nu e inevitabil, ruşii nu-l vor face, e posibilă o înţelegere cu ruşii în condiţiile
cele mai bune. Un război cu Rusia nu slujeşte decît Anglia, adică dacă va fi un război e
mai uşor de luptat la graniţă, ruşii fiind mai slabi în ofensivă decît în

defensivă. Un război în Rusia poate fi catastrofal chiar în cazul unei victorii militare
uşoare din pricini economice, politice, sociale. Caulaincourt, „omul" misiunii germane.
Ruşii înlesnesc acţiunea misiunii germane. Dau afară pe toţi străinii anglofili. Păstrează
cea mai desăvîrşită rezervă faţă de englezi (= analoagă cu timpul lui Alexandru,
decepţiile lui Cripps; istoria ambasadei lui Cripps). Stalin apare pe scena politicii. Posi-
bilitatea unei înţelegeri directe cu dictatura. Primele note ale lui Stalin: dă afară pe
belgieni, pe evrei, pe norvegieni, pe iugoslavi. Comunicatul din 10 ianuarie (efectul
asupra misiunii germane) dar totuşi războiul: Schulenburg: sîmbătă nu ştie nimic,
noaptea între sîmbătă şi duminică primeşte instrucţii (analogie cu trecerea Niemenului).
CAPITOLUL IV între Boulogne şi Moscova, Napoleon descoperă Europa. Tot astfel
Hitler.
Europa = mai întîi instrument de luptă, apoi armă de apărare pentru Germania.
Concepţia lui Napoleon - juridică. Concepţia germană - economică. Nemţii se feresc să
dea amănunte. E problemă rezervată Fuhrerului. Ea atîrnă de altfel de felul cum va
isprăvi războiul: procentul înrîuririi germane asupra organizării şi îndrumării Europei
unite mai mare sau mai mic, după cum victoria germană va fi mai desăvîrştită sau nu.
Destăinuirile lui Clodius: hotare economice, solidaritate. Ce se va întîmplă cu statele
învinse? Imposibilitatea de a crea o solidaritate adevărată, între cele două extreme ale
unei organizări.
Piramida Fuhrerului sau a confederaţiei. Pentru moment: succesul ideii europene = o
problemă de autoînarmare a Germaniei - Reichul german cel dintîi trebuie să se poată
integra în noua Europă. E cu putinţă o asemenea integrare? Care sînt condiţiile ei? î
mprejurările exterioare sînt prielnice. Condiţiile interne nu. Ca pe vremea lui Napoleon.
Singurele momente cu adevărat europene în epopeea lui Napoleon: bătălia de la
Leipzig. Totuşi Napoleon mai adaptabil ideii europene ca Hitler. Ce e nazismul. Nu se
poate făuri unitatea politică a Europei înlăturînd şi nimicind tot ce a constituit unitatea
ei culturală de pînă acum: civilizaţia greacă-latină, dreptul roman, religia creştină, libe-
rarea şi înălţarea individului (vezi notele mele).
Totuşi ideea europeană, singura salvatoare în împrejurările actuale -fiindcă cuprinde în
ea o frînă, un mijloc de măsură, de cumpănă, de pace.
Victoria, pînă la capăt, a fiecăruia dintre cele două tabere, duce la acea primejdioasă
răzvrătire, nerînduială, anarhie. Deosebirea între epoca noastră şi epoca napoleoniană e
că nu există în lumea de azi contraponderile care ar putea frîna desnodămînturile
absolute ca la începutul veacului trecut. Napoleon - ideile revoluţiei franceze. în timp ce
asuprea popoarele, libera pe om. Zăgaz în calea arbitrariului -Hitler cucereşte şi se
întinde în numele ideilor sale: - nici un zăgaz politic, moral, economic sau religios
simbolul arbitrului. Primejdia anarhiei: reacţiune firească împotriva arbitrului impun
prin puterea publică -adică azi prin forţa armatei.
în caz de înfrîngere a lui Napoleon. Sfînta Alianţă. Amortizare a şocului - unde e azi
Sfînta Alianţă? Rolul Rusiei Sovietice? Primejdie.
Evident, nu trebuie exagerată această primejdie. Rusia Sovietică reprezintă o
ameninţare. Ea reprezintă însă şi un element de contrapondere, util, absenţa lui a fost
acum resimţită de Europa după Ver-sailles. Dispariţia Rusiei ar fi pentru Europa o
nenorocire tot atît de mare ca victoria ei neîngrădită. împărăţia germană întinsă pînă la
Volga, pînă în Ural, în afară că ar cere distrugerea forţelor de rezistenţă şi de viaţă ale
poporului rus, popor înzestrat cu cele mai uimitoare însuşiri de dezvoltare, de viaţă, de
înălţare sufletească, ceea ce ar însemna o cumplită sărăcie a civilizaţiei europene, dar a
mai cere o sforţare atît de mare a statului german pentru a stăpîni continentul european
şi asiatic încît acesta stăpînire va fi silită să întrebuinţeze mijloace tot mai mari, va părea
tot mai concesivă şi va întreţine necontenit stări de răzvrătire, zbucium, turburare.
Europa nu se poate constitui împotriva şi pe ruinele Rusiei, după cum nu se poate
constitui pe ruinele Imperiului britanic sau împotriva lumii anglo-saxone. Europa nu
poate fi instrumentul de luptă sau de apărare al unor puteri europene care prin stăpînirea
Europei ar tinde la stăpînirea lumii. Meritul celei de a doua campanii în Rusia, ca şi.a
celei dintîi e că a pus capăt unui asemenea vis primejdios. Cu cît învăţămintele acestei
campanii sînt mai repede şi mai adînc înţelese - cu cît se pricepe mai uşor rolul de
contrapondere al Rusiei - cu atît e mai uşor de a constitui Europa, aşa cum trebuie:
unitate voită consimţită pe temei de drept, într-un cadru juridic care să fie destul de
puternică pentru a opri la hotarele ei - Baltica, Nistru - înaintarea imperialismului rusesc
[nu a bolşevismului - ci naţionalismului plin de sevă de puteri nebănuite de viaţă, puteri
însutite prin maşinismul deosebit de primejdios în mîini primitive]

care prin însăşi felul său de a se constitui prin frînă juridică internă şi prin elementul de
măsură, de echilibru pe care-l constituie colaborarea liberă a unor popoare deosebite, dă
o garanţie împărăţiilor şi continentelor vecine că avîntul imperialist, tendinţa spre
hegemonie s-au poticnit.
Europa nu poate fi decît o concepţie de măsură, de echilibru, o sinteză fericită a
trecutului, o împrejurare de forţe care nu se distrug între ele (încercare de a aşeza unele
din aceste forţe în slujba altora duce la măcinarea şi la distrugerea lor) şi care nu se pot
împreuna pentru atingerea unor scopuri comune. O luptă pentru hegemonie în bine sau
pentru distrugerea civilizaţiilor nu va fi niciodată un scop comun european. Europa =
amenajarea şi cumpănirea forţelor. Blocuri regionale - organizare armonioasă.
Fireşte aceste adevăruri sînt greu de înţeles numaidecît. Rezultatele campaniei din Rusia
par să fi trezit deocamdată alte raţionamente şi alte concluzii. Europa instrument de
apărare a Germaniei în primejdie: discursurile, îndemnurile, ameninţările domnului
Goebbels, adresate îndeosebi Elveţiei şi Suediei şi cărora ziariştii elveţieni le-au dat un
răspuns atît de liniştit, de senin şi de mîndru.
Problema nu e atît de simplă. Se cuvine mai întîi un examen de conştiinţă, un act de
reculegere. înainte de a sări în ajutor, Europa cere socoteală. Convorbire între Napoleon
şi Caulaincourt. Rechizitoriul lui Caulaincourt.
Napoleon a trecut prin multe alte încercări pentru a ajunge la o fază finală a concepţiei
sale europene. Să nădăjduim că nu vom mai cunoaşte şi noi această încercare deosebit
de primejdioasă în •împrejurările actuale. Campania din Rusia să ne lămurească
îndeajuns.
Luni, 19 ianuarie
Boissier mă duce la o conferinţă a lui Politis 1, undeva în regiunea răposatei Societăţi a
Naţiunilor. Politis, pe care Wiliam Rappard îl prezintă ca pe cel mai strălucit
conferenţiar al zilelor de azi, vorbeşte despre „arbitraj", instituţie de drept internaţional
în care el şi-a păstrat deplina încredere. Expozeu clar, precis, dogmatic şi oarecum
plicticos.
în asistenţă, puţinele somităţi străine care trăiesc la Geneva: Ferrero', Pirenne",
Bourquin"...
Politis care în trecere la Geneva (locuieşte la Cannes unde păstrează contactul cu
Franasovici), îmi spune că doreşte să aibă o convorbire mai lungă cu mine. Spre
surprinderea mea e nemulţumit de acordul greco-iugoslav, încheiat la Londra. Găseşte
că s-a sărit peste cal. Ne vom vedea mîine la Boissier.
Seara, la nouă, primesc vizita lui Cămărăşescu , consilier de legaţie la Roma. A venit la
Berna ca curier, se interesează mult despre ce am de gînd să fac. Mă roagă cu stăruinţă
să contez pe el.
După spusele lui, nimeni, la Roma, nu se mai îndoieşte de dezastrul Axei. Doar
Mussolini mai stăruie în credinţa sa, să-şi facă jocul pînă la capăt. în cercurile Iui Ciano
se vorbeşte de înfrîngere. Intelectualii, burghezia, poporul sînt toţi împotriva nemţilor.
Totuşi, nu va fi o răzvrătire pe faţă. Firea „prudentă" a italianului şi controlul tot mai
sever din partea germanilor, vor împiedica o explozie a simţămintclor de nemulţumire
care se exprimă tot mai gălăgios. Nazismul, crede Cămărăşescu, va cădea înaintea
fascismului. Informaţiile de la Berlin sînt tot atît de pesimiste, ca şi cele de la Roma.
Ce se va întîmpla atunci cu ţara noastră?
Ribbentrop şi Ciano au fost la Budapesta5, pentru a cere soldaţi, pentru frontul de Est; se
pare că e vorba de 20 de divizii. Bardossy6 ar fi refuzat. Ciano se pregăteşte acum să se
ducă la Bucureşti, în acelaşi scop. Bova Scoppa7 pregăteşte această expediţie.
Grigorcea8, prudent, stă în rezervă.

Note:
1 Ferrcro Guqlielmo (1871-1943), sociolog şi istoric italian, autor al lucrării: „Creşterea şi
decadenţa Romei", apărută între 1902-1907.
2 Jacques Pirenne, istoric belgian, autor al sintezei „Marile curente ale istoriei universale", era
fiul istoricului Henri Pirenne (1862-1936), specialist în istoria evului mediu, autor al „Istoriei
Belgiei"
3 GeorgesBourquin (1879-1947), istoric francez, specialist al istoriei Comunei (1871). al
războiului franco-prusac din 1870-1871.
4 Mihai Cămărăşescu (1888-1956), licenţiat în drept, din 1920 funcţionar în Ministerul
Afacerilor Străine; în 1928 a fost numit secretar de legaţie la Madrid, apoi la Roma.
5 Vizita ministrului de externe german, Joachim von Ribbentrop, şi a ministrului italian,
Ciano Galeazzo (1903-1944) a avut loc la Budapesta, succesiv, între 5-8 ianuarie şi 14-16
ianuarie 1942.
6 Bartlossy Lăszlo 11899-1972), jurist. A fost: şeful Departamentului Presei din Ministerul de
Externe al Ungariei (1924-1929), consilier al Legaţiei Ungariei la Paris(1929- 1934), ministru al
Ungariei horthyste la Bucureşti (1935-1940). Prim-ministru al Ungariei.
7 Renali) Bova Scoppa, ministru al Italiei la Bucureşti (1941-1943). Autor al lucrărilor:
Convorbiri cu doi dictatori, 1949 şi Pacea imposibilă, 1969, cuprinzînd aprecieri despre
România.
8 Vasile Grigorcea (1883-1958), licenţiat în drept; deputat în 1928, ministru plenipotenţiar la
Budapesta din noiembrie 1928; secretar general în Ministerul Afacerilor Străine. Din 1938
ministru la Londra.

Marţi, 20 ianuarie
Aniversarea căsătoriei noastre (22 ani).
Pe frontul rusesc nemţii cedează teren pretutindeni în afară de Crimeea. Acolo trupe
germano-române au reluat Feodosia. Ne gîndim cu mîndrie şi cu îndurerare la bieţii
noştri ostaşi care mai sînt în stare să aibă succese pe frontul răsăritean.
Seara masă la Boissier, în atît de frumoasa casă vecină. 6 Rue du Granges. Politis cu
soţia, Bourquin, distins profesor belgian cu soţia, cîteva tinere perechi geneveze şi noi.
După masă, Politis expune ideile sale cu privire la victoria britanică şi la noua
organizare europeană la care trebuie să colaborăm dc pe acum. Stăruie asupra primejdiei
ruseşti asupra căreia anglo-saxonii aliaţi îndatoraţi, nu îi vor putea ţine calea, dacă
rezistenţa nu se pregăteşte din vreme şi nu se sprijină pe voinţa şi pe interesele coalizate
ale intereselor europene.
A vorbit despre aceste probleme cu Salazar care s-ar fi arătat destul de pesimist cu
privire la putinţa de a împiedica desnodămînturi catastrofale. Politis crede totuşi, că
între bărbaţii de stat care nu au rămas prizonieri în ţările lor ocupate se poate stabili un
contact folositor şi pune la cale o colaborare rodnică. Socoteşte că sînt omul indicat
pentru a „colabora" în numele României şi e fericit că văd lucrurile în acelaşi fel ca şi
dînsul.
Răspund că în ce mă priveşte, deşi am fost totdeauna un partizan convins al unirii
europene, cred că în faţa presiunii ruseşti, care poate fi foarte ameninţătoare în cazul
unei slăbiri a rezistenţei germane, nu vom mai avea timpul să constituim acest zăgaz
european. Trebuie să ne gîndim la un organism politic mai uşor de închegat şi care să
aibă un interes imediat pentru a opri înaintarea rusească. Ţin să precizez că nu înţeleg
această „apărare" ca un act de duşmănie împotriva Rusiei. Se exagerase caracterul
„revoluţionar" al imperialismului sovietic. Presiunea imperialismului răsăritean e azi,
înainte de toate naţional rusească. E presiunea unui popor uriaş, plin de vitalitate, cu
orizonturi neîngrădite şi care se revarsă ca un ocean pretutindeni unde nu se ridică din
vreme un zăgaz. Zăgazurile fireşti, menite să contenească apele ruseşti şi să îngăduie
Rusiei să joace rolul ei atît de folositor de contrapondere în Europa (e o absurditate şi un
rău să nimiceşti sau să tai poporul rus în bucăţi), e centura ţărilor limitrofe. Am auzit
vorbindu-se de pregătirea unui stat tripartit: Cehia, Polonia, parte Lituania. Se impune
formarea unui bloc balcanic - bloc regional, moştenitor al unor imperii care şi-au avut
rostul lor în istorie. Poziţiile pe care le apără fiecare dintre statele balcanice în parte, sînt
prea însemnate ca să nu fie

apărate prin puteri unite. Gurile Dunării deoparte, strîmtorile de alta, petrolul românesc
şi grînele din şesul dunărean cer sprijinul unei mari puteri. Această mare putere se poate
crea. Tradiţii vechi şi experimente recente ne îndeamnă să reconstituim cît mai devreme
„Imperiul Oriental" în jurul vechii sale capitale istorice, pentru a juca rolul care ne este
hărăzit: o putere de mijloc, apărătoare firească a independentelor şi fiinţelor naţionale
locale, şi element preţios de echilibru european. Interesele comune care leagă un
asemenea organism politic, de imperiul britanic, stăpîn pe mări şi prezent în mediterana
orientală sînt vădite. Mă temeam pînă acum că Rusia se va împotrivi formării unui
asemenea bloc. Noul curs luat de politica rusească după pactele de la Moscova
îndreptăţesc această temere. în mai multe rînduri Rusia s-a declarat împotriva înţelegerii
balcanice în anii din urmă (întoarcerea lui Potemkin, vizita lui Saracioglu la Moscova).
însemnătatea pactului „Balcanic" greco-iugoslav încheiat la Moscova e că s-a făcut cu
consimţămîntul Rusiei. De acum avem un cheag în jurul căruia să ne putem strînge, un
program de viitor, un început de soluţie. E un mijloc de mărturie a ţărilor nostre, în curs
de prăbuşiri continentale, fie că blocul la care ne gîndim se va integra mai tîrziu într-o
Europă continentală, fie că va face parte ca un organism poiitic independent de lumea
nouă, pe care anglo-saxonii se gîndesc să o rînduiască, pe temeiul principiilor
economice liberale, în jurul „civilizaţiei atlantice" care trebuie să fie civilizaţia
veacurilor viitoare.
Această „încheiere" e o aluzie la o idee scumpă profesorului Pirenne, idee pe care
profesorul Bourquin o dezvoltă din nou, în această seară, şi anume că civilizaţiile cele
mai desăvîrşite nu s-au dezvoltat pe cale continentală ci în jurul unor fluvii sau mări -
marea fiind de totdeauna mijlocul cel mai potrivit de comunicaţie şi de comerţ liber. Am
avut astfel civilizaţiile din Mesopotamia, din Egipt, civilizaţia greacă din jurul
Mediteranei orientale, civilizaţia romană din jurul întregului bazin mediteranean.
Mergem spre o civilizaţie atlantică (Mediterana ca şi Baltica fiind goluri, ambele de
asemenea Atlantice) la care vor participa toate ţările şi toate puterile riverane, în măsura
în care se vor supune principiilor de economie liberă, care au asigurat, în toate
vremurile, strălucirea şi gloria civilizaţiilor maritime... (E o frumoasă teorie care nu
exclude de altfel unitatea europeană, fireşte dacă această unitate nu se organizează
politic şi economic, împotriva continentelor vecine.)
Politis şi cu, luăm întîlnire pentru a adînci acest schimb de vederi.

A apărut azi un articol în „Journal de Geneve" despre însemnătatea acordului greco-

iugoslav semnat la Londra. Payot a rezumat cu multă îndemînare - (şi citînd chiar
numele meu, ceea ce e imprudent) - tot ce i-am spus despre rolul menit să-l joace la
Răsărit Blocul Balcanic.
21 ianuarie
Sulivan ia masa la noi.
.Vorbim despre însemnătatea acordului greco-iugoslav, ca soluţie politică de viitor şi ca
mijloc de propagandă, numaidecît.
îmi spune că guvernul britanic bănuieşte că Italia e în legătură cu Carol şi că, la cererea
lui Maniu, nu mai priveşte pe Tilea ca pe un reprezentant al României de mîine...
Cuvintele bune pe care le am, spun eu, despre Tilea nu au izbutit să schimbe hotărîrea
guvernului britanic. De altfel Davila, „reprezentantul lui Maniu în America", nici nu
vrea să audă despre Viorel.
Mă întreb dacă această înlăturare a lui Tilea, care cu toate cusururile şi lipsurile lui a
slujit cauza raporturilor anglo-române cu stăruinţă şi cu spirit de sacrificiu, nu e datorată
mai mult prietenului Citta decît lui Maniu. Citta trebuie să fie, în adevăr, plin de
resentimente faţă de toţi colaboratorii fostului rege şi spiritul său de intrigă e neîngrădit.
Cer deci ca să se comunice guvernului englez sfatul meu că în ce priveşte personalul
politic român care poate sluji cauza românilor „liberi", e bine să se ceară părerea lui
Reginald Hoare. Fostul ministru la Bucureşti e un om cumpătat, bun psiholog şi
cunoaşte bine ţara noastră. Părerile sale nu vor fi niciodată înrîurite de părtinire, de
porniri pătimaşe sau de socoteli de partid.
Repet, fireşte, convingerea mea, că omul cel mai reprezentativ al opiniei publice
româneşti e şi rămîne Iuliu Maniu.
Seara primesc vizita lui Paillard1. Reîmprospătăm amintiri din Moscova.
Constatăm, cu Paillard, între altele, că două dintre cele patru puncte invocate de Hitler,
la 22 iunie, pentru a justifica războiul germano-rus, sînt vădit false. Hitler a spus că
guvernul sovietic ne-a făcut „avansuri" şi făgăduieli, pentru a întoarce România
împotriva Germaniei, şi că Molotov a cerut, la Berlin, Constantinopolul, pentru URSS.
Absolut fals. Ruşii mi-au arătat, ce e drept, multă bunăvoinţă, şi mi-au afirmat,

în mai multe împrejurări, că doresc să* aibă raporturi din ce în ce mai bune cu România.
Nu au făgăduit însă nici un „preţ", şi nu au pomenit niciodată despre vreo intenţie de a
ne asocia la o acţiune îndreptată împotriva Germaniei. Iar în ce priveşte călătoria lui
Molotov la Berlin, Paillard ştie, ca şi mine (a aflat-o prin izvorul Asarson-Hilger,
interpret între Hitler şi Molotov, iar eu am fost informat de Schulenburg) că Molotov,
care a făcut „cea mai bună impresie la Berlin", a fost foarte rezervat, nu a cerut nimic şi
s-a ferit, cu toate că a fost strîns cu uşa de Ribbentrop, într-o foarte lungă convorbire, să
formuleze vreo pretenţie cu privire la Strîmtori. Aceeaşi atitudine rezervată a fost
păstrată de altfel şi în convorbirile pe care Molotov le-a avut, cîteva luni mai tîrziu, cu
Rosso, cu privire la Marea Neagră şi la Strîmtori.
Fireşte, această rezervă nu înseamnă că ruşii nu aveau nici o pretenţie în Sud-Est. Ei s-
au ferit însă să formuleze aceste pretenţii, aşteptînd probabil ca nemţii, care luaseră
iniţiativa în treburile balcanice, să vină cu o ofertă precisă. Faptul că nemţii nu au făcut
nimic pentru a înlesni o înţelegere, un nou compromis cu privire la Balcani, a
nemulţumit adînc pe sovietici şi această nemulţumire nu a fost tăinuită. Această
nemulţumire nu îndreptăţea însă, întru nimic, pe Hitler ca să-i atace, sub cuvînt că ar fi
cerut Istanbulul.
Joi, 22 ianuarie
Primesc vizita lui Puricelli. Bătrînul constructor de şosele minunate a rămas credincios
străduinţei sale d^ a apropia Italia de Franţa. O asemenea apropiere e bună, orice s-ar
întîmpla: victorie germană, înfrîngere germană, sau pace de compromis. „Franţa a
rămas numai cu un picior şi jumătate. Nici noi nu avem mai mult. împreună, putem
umbla; şi ne rămîne un picior de rezervă".
încearcă să potolească pe francezi, lămurindu-i că Italia nu a declarat război poporului
francez, ci guvernului francez. La 25 mai Weygand ar fi îndemnat guvernul francez să
ceară un armistiţiu şi a repetat această cerere, în mai multe rînduri. Intervenţia Italiei nu
s-a produs decît după această cerere a lui Weygand, pentru a grăbi executarea
armistiţiului. Şi nici atunci Italia nu a tras primul foc. (Si non e vero!)

Note:
1 Maxime Weygand (1867-1965), general francez. A fost: şeful de stat major al mareşalului
Foch (1914); inspector general al armatei (1935); comandant şef al forţelor armate franceze
din Orientul Mijlociu (1939); comandant al armatei (19 mai 1940). A participat la armistiţiul
din 12 iunie 1940; ministru al apărării naţionale; delegat al guvernului în Africa (septembrie
1940). în 1941 germanii l-au arestat şi deportat în zona Rhin de unde a fost eliberat de
americani (1945).
în orice caz, şi orice ar fi fost - încheie Puricelli - cu multă dreptate, cele două ţări au
acum un interes de viaţă, interes care corespunde de altfel unui mare interes general, ca
să se apropie, şi să se sprijine între ele. Cine ştie ce se poate întîmplă?
Puricelli nu crede că Germania va fi înfrîntă milităreşte, în Rusia, deşi ştirile ce vin de
pe front sînt foarte rele. Crede însă că regimul nu mai poate rezista. Hitler a înlocuit
prea mulţi generali (moartea lui von Reichenau nu e lucru curat), ca să nu se găsească
vreun general care să-l înlocuiască şi pe el. Va fi atunci, un moment cînd oamenii
chibzuiţi din lume ar trebui să-şi dea mîna.
Puricelli mă felicită că stau la Geneva şi mă sfătuieşte să am contact cu toată lumea.
Pleacă la Vichy şi la Paris.
Duminică, 25 ianuarie
Mă duc la Ziirich ca să-l văd pe Cancicov care pleacă în ţară. A cutreierat Franţa de sud,
necăjit de fel de fel de boli şi prost căutat de medici. Am o explicaţie cu el. î i lămuresc
rostul şi folosul şederii mele la Geneva şi îl rog să comunice aceste lămuriri
Mareşalului. Cancicov mă asigură că e cu totul de acord cu mine, că e bine pentru ţară,
că m-am retras la Geneva, într-un post de observare şi de aşteptare, că sînt singurul care
pot împlini acest rol, dar că dat fiind slăbiciunile Mareşalului şi îndeosebi dependenţa sa
faţă de aliaţi, îşi rezervă dreptul ca să-i aducă la cunoştinţă lămuririle mele numai cînd
şi cum va crede de cuviinţă. Ne despărţim seara la şapte după ce am schimbat în mod
amănunţit părerile noastre cu privire la război. îşi dă seama că şansele nemţilor, în cazul
cel mai bun, nu întrec „fifty-fifty". Crede că italienii (el a trecut prin Italia) s-au lepădat
de pretenţiile lor împotriva Franţei şi se căsnesc cît mai e timp să înjghebeze un pact
tripartit european, Italia-Franţa-Germania, prin care să se restabilească într-o oarecare
măsură echilibrul european, grav compromis prin victoriile germane.
Luni, 26 ianuarie
Dejun la Norges, într-o veche casă a lui Forie care adăposteşte un mic dar foarte frumos
muzeu.
Seara primesc vizita lui Politis care îmi vorbeşte de întrevederea sa cu Szalazar. Omul
de stat portughez se teme că în caz de prăbuşire germană englezii nu au un plan
european şi că în caz de victorie germană Hitler nu va cunoaşte măsură nici îngrădire.
Vede viitorul foarte negru. Luăm masa la Karl Burchardt în frumoasa sa vilă din
Coloquy.

Oaspeţi, în afară de noi, fostul ministru belgian Jansdn, cu fiica sa, o prietenă Galîtzin şi
mai multe personalităţi de la Crucea Roşie. Burchardt căruia i se atribuie simţăminte
filogermane, sau în orice caz foarte împărţite, nu-şi exprimă părerile decît cu foarte
multă prudenţă. Jansen e foarte rezervat. întreprinde o călătorie sub auspiciile Crucii
Roşii, şi cu autorizaţia Germaniei, pentru a căuta, la Budapesta şi la Bucureşti, alimente
şi provizii pentru Belgia. E deci nevoit să fie prudent. Mărturiseşte totuşi că nimeni nu
crede, în Belgia, într-o victorie germană şi că toată lumea ar dori ca, în uriaşa încăierare
din Rusia, cei doi adversari să se mănînce unul pe altul „pînă la coadă".
Marţi, 27 ianuarie
•Dimineaţa primesc vizita lui Sullivan.
Seara, Liviu Pop1 soseşte de la Berna cu o ştire neaşteptată: Ică Antonescu mă recheamă
în ţară. Iată ciudata telegramă pe care a trimis-o legaţiei noastre de la Berna:
„în ultimele zile, propaganda maghiară şi guvernul din Budapesta prezintă plecarea d-
lui Gafencu în Elveţia ca asemănătoare cu şederea d-lui Tibor Eckhard" în America. în
interesul d-lui Gafencu, şi pentru ţară, cred că este bine ca dl. Gafencu să revină la
Bucureşti, chiar dacă va pleca mai tîrziu. Pe de altă parte, ni se spune că a făcut o
propunere de vînzare a ziarelor sale, care interesează Berlinul, astfel că venirea sa, dacă
această propunere a fost făcută, i-ar fi utilă şi domniei sale. Oricum, transmiteţi d-lui
Gafencu că îl rog să ţină seama de intrigile ungare, şi să vină la Bucureşti - repet, chiar
dacă interesele sale îi vor cere, mai tîrziu, să plece din nou - fiindcă aceste interese
personale eu nu am dreptul să i le împiedic".
Ce s-a întîmplat? O reclamaţie împotriva mea, a nemţilor, sau a italienilor. Teama lui Ică
şi a mareşalului, ca nu cumva şederea mea în Elveţia să fie atribuită unei înţelegeri între
noi? (La Bucureşti, ca şi la Berna, se spune că sînt un agent ascuns al guvernului
român!)
E limpede: Ică vrea să se spele de orice răspundere. E tot atît de limpede că mijloacele
pe care le întrebuinţează, pentru a mă ademeni, cu zăhărelul, ca să mă întorc în ţară, sînt
ridicole. E uimitor ca un prim-ministru român să poftească pe un fost demnitar al ţării să
se întoarcă, pentru a vinde nemţilor ziarele sale. Ce lipsă de pudoare şi de inteligenţă!

Note:
2 Diplomat maghiar aliat în exil voluntar, în SUA.

„Rechemarea" mă supără, fiindcă la 18 februarie expiră viza pe paşaportul meu

diplomatic.
Răspund: „La telegrama dv., care mi-a fost comunicată prin legaţie, mă grăbesc să vă
dau lămuririle următoare: Cînd am sosit în Elveţia, am dat «proprio motu», autorităţilor
elveţiene, asigurarea formală că voi respecta scrupulos ospitalitatea Elveţiei şi că mă voi
abţine de la orice atitudine sau activitate cu caracter politic. M-am ţinut şi mă voi ţine de
acest angajament. Pentru a mă feri de intrigi şi de tălmăciri răuvoitoare, n-am rămas la
Berna, unde există o viaţă politică şi diplomatică şi m-am retras la Geneva, oraş unde
am crescut şi eu, şi unde am numeroşi prieteni din tinereţe. Chiar aici, cu toate că
Geneva nu mai are azi nici o însemnătate internaţională, m-am ferit de publicitatea vieţii
la hotel şi m-am retras într-un apartament, în casa unui prieten, unde îmi pot vedea de
sănătatea mea, serios zdruncinată în anii din urmă, după cum reiese din certificatul
medical dat de dl. prof. Danielopolu1, a cărui copie se află la avocatul meu dl. Victor
Raţiu. în asemenea împrejurări, nu se poate stabili nici o analogie, chiar cu cea mai
desăvîrşită rea credinţa, între şederea mea retrasă, într-o ţară care-şi apără cu străşnicie
neutralitatea şi misiunea pe care o împlineşte, în America beligerantă, dl. Tibor
Eckhardt, în numele Ungariei «libere», dar pe contul guvernului maghiar. Vă rog, de
altfel, dacă veţi crede de cuviinţă, să daţi în numele meu o declaraţie categorică, că
şederea mea la Geneva unde-mi caut sănătatea, nu are nici un substrat diplomatic, şi nu
urmăreşte nici un scop politic. Acest răspuns nu înseamnă, fireşte, un refuz de a mă
întoarce în ţară, unde voi veni de îndată ce voi termina cura pe care o urmez.
Nădăjduiesc că aceste lămuriri, date cu o lealitate de care am dat dovezi suficiente, în
anul din urmă, şi de care dv. nu v-aţi îndoit niciodată, vor dobîndi aprobarea dv. în ce
priveşte oferta de care îmi vorbiţi, afirm din nou că nu am oferit şi că nu ofer ziarele
mele spre vînzare. Doresc ca aceste ziare să rămînă mai departe la dispoziţia statului
român, aşa cum am dispus la plecarea mea. Grigore Gafencu".
Chestia cu propaganda maghiară e vădit inventată. Cum ar putea ungurii să facă
„analogii" şi să recunoască deci implicit rostul şederii lui Eckhardt în America.
Intervenţia lui Ică, tocmai cînd ne pregăteam să ne folosim în linişte de apartamentul
nostru, ne supără şi ne turbură.
Seara, masă la Albert Pictet într-un cerc de prieteni. Nuşeta nu poate veni, din pricina
unei răni la un picior.

Miercuri, 28 ianuarie
Pop cu soţia iau dejunul la noi şi se întorc apoi la Berna, pentru a expedia telegrama.
Masă seara la Pirenne, într-o mică pensiune de familie, pe „route de Lyon", numită
„Clio Voltaire". Amintirea filosofului e legată de acest colţ de pămînt german, care mai
poartă numele "de „Ies Delius". în afară de mine şi de un ministru grec, numai belgieni.
Janssen cu domnişoara şi un alt ministru belgian: Huysmans. Pirennii, tatăl şi cei doi fii,
sînt simpatici, deştepţi şi foarte porniţi împotriva nazismului.
Joi, 29 ianuarie
Am fost ales la Cercul de la Terasse Jockey-clubul Geneva. Fac vizita cea dintîi. Domni
cumsecade, de aceeaşi vîrstă, se întrunesc şi tălmăcesc evenimentele. îmi aleg fotoliul
meu şi tălmăcesc şi eu. O după masă încărcată. Frangulis primeşte în cadrul „Academiei
diplomatice internaţionale", un diplomat bătrîn - Crozier - mai mulţi americani de sud.
Fererro rătăcit în acest mediu ciudat şi un observator al lui Intelligence Service, se
întîlnesc în jurul prăjiturilor oferite de „diplomatul" încheiat şi monumentala lui soţie.
Frangulis ne arată colecţia cărţilor prin care literaţii francezi, aruncă vina nenorocirilor
în care ne zbatem asupra Franţei şi a cîrmuitorilor francezi. Doamna Frangulis e de altă
părere: „Cest la faute des anglais", suspină ea cînd tînărul consul britanic nu e în măsură
să audă atît de sincerele ei convingeri.
- „Mîine, vine - zice - un oaspete distins, consulatul german va primi un raport
amănunţit".
Apoi masă la Payot. Soţii de Tear, eu, tot fără Nuşeta.
Multe întrebări şi răspunsuri cu privire la Rusia. Convorbire plăcută şi foarte animată.
Vineri, 30 ianuarie
împlinesc cincizeci de ani. E o mîngîiere pentru mine, că în aceste dureroase împrejurări
îrqi e dat să înfrunt bătrîneţea pe pămînt genevez. Tot nu m-am pregătit să fac faţă vieţii
mele de emigrant.
Seara, într-un cerc numeros de prieteni de aniversarea vîrstei, spun următoarele cuvinte:
„Sînt treizeci de ani de atunci, am aflat la Geneva unele informaţii şi tot acolo am
dobîndit cunoştinţe de o anumită valoare care mi-au fost de cel mai mare folos şi care
mi-au stînjenit puţin, o lungă perioadă de timp, munca şi lupta. Astăzi, în ajunul unei

noi etape de viaţă care nu mai este cea din tinereţe sînt fericit să pot să-mi întăresc tot la
Geneva cunoaşterea acelor valori.
Nici nu vă puteţi imagina cîtă bogăţie este în ele. Eu nu mă gîndesc numai la puterile
dvs. eliminatorii, la visurile dumneavoastră de bunăstare meritată de care sînteţi pe bună
dreptate mîndri - mă gîndesc mai ales la visurile dvs. de bunăstare morală de care
dispuneţi cu măsură şi înţelepciune fără provocări. (Nu trebuie provocat nimeni astăzi.
Cel care deţine o parte de adevăr nu poate să-l impună nimănui cu forţa. Singura lui
grijă trebuie să fie de a nu o pierde - atîta cîtă este - există totdeauna o şansă de a sfîrşi
prin a se impune în mod victorios în faţa tuturor, ea însăşi şi fără constrîngeri).
în vremuri tulburi, cînd totul pare să se prăbuşească, cînd se renunţă la toate valorile,
cînd este suficient să crezi invers pentru aţi închipui că ai găsit o nouă formă de gîndire,
dvs. v-aţi păstrat echilibrul intelectual şi moral, probitatea gîndirii şi judecăţii dvs., aveţi
cutezanţa de stîncă de a rămîne oameni cinstiţi în furtună. Aţi păstrat vii toate ideile care
ne-au fost dragi atunci cînd eram tineri. Trebuie făcut astăzi un mare efort, peste tot ca
în Elveţia, ca să ne dăm seama pînă la ce punct aceste idei sînt nemuritoare.
înainte de toate, aţi păstrat - fără ostentaţie, fără paradă, fără demagogie searbădă,
întreaga semnificaţie profundă, serioasă, gravă a ideii de libertate, i-aţi păstrat întreaga
valoare de bun sacru, de bun suprem, de bunăstare pentru spirit şi de binefacere pentru
suflet. Nu ştiu dacă providenţa care ne-a rezervat soţiei mele şi mie, o soartă de păsări
călătoare ne va permite să rămînem aici atît cît vom dori. în orice caz îi sîntem
recunoscători, şi sîntem recunoscători şi Genevei, Elveţiei, vouă tuturor, de a fi putut
petrece aceste cîteva clipe minunate printre voi.
Jacques Le Fort: într-o cuvîntare caldă, simplă dar foarte mişcătoare m-a încredinţat de
încrederea şi de dragostea tuturor genevezilor.
Albert Pictct a proiectat pe pînză, fotografii din tinereţe şi din Geneva.
La sfîrşit cîteva vederi „diplomatice", întrevederea mea cu Hitler, cu Halifax, cu
Daladier, cu Ciano.
Petrecerea s-a desfăşurat într-o atmosferă de nespusă voie bună şi de caldă prietenie.
Apartamentul nostru, pregătit şi pus la punct de Nuşeta, era strălucitor. în fruntea
musafirilor Tanţa Anjdica, în ciuda celor optzeci şi trei de ani ai ei, a stat pînă la trei
noaptea, oră în care de obicei nimic nu mai mişcă în străvechea Rue des Granges.
Sîmbătă, 31 ianuarie
Englezii trec prin grele încercări: Singapore e ameninţat, aproape

înconjurat, iar în Libia, Rommel a luat din nou ofensiva. Două discursuri au tulburat
lumea: Churchill a obţinut un succes parlamentar răsunător, iar Hitler a vestit, pentru
anul care vine, victorii, dar nu victoria. (Am depus paşapoartele la ghişeul nr.4). Service
des pumnis (?) de sejour, miercuri 24 februarie 1942.
Geneva, 5 iunie 1942
Am întrerupt însemnările mele timp de patru luni. în acest răstimp am scris o lucrare
despre „La seconde campagne de Russie", slujindu-mă de notele luate de mine la
Moscova.
Această lucrare începută în cele dintîi zile ale lunii februarie a fost isprăvită la începutul
lui mai. La 13 mai am citit cele dintîi capitole în faţa unor prieteni care s-au întîlnit în
apartamentul nostru din Rue des Granges printre care se aflau Fererra, Bourquin, Payot,
Buisser, Albert "Pictet, Frederich Barbey, Thevdvre Aubert, Jowe, de Trad, Dederlin,
Gustave Martin, Francois de Caudille, Henry de Beausnont, Georges de Marsier, Fred
Botes, André de Blonay, C.Hanffer, Paul Aubert, R.Adi-oud, Weighi, Jacques de Fort,
Raymond Berbey şi încă alţii. La cererea lor stăruitoare am făcut, într-o nouă şedinţă, la
20 mai, o expunere a întregii lucrări şi am citit cele din urmă două capitole.
La această întrunire au luat parte şi E.Chappuirat, profesorul Pirenne, fraţii von Berchen
şi doctorul Payrot.
Lucrarea a fost urmărită cu cel mai viu interes de toţi ascultătorii care au stat ore întregi
nemişcaţi. Printre numeroasele cuvinte măgulitoare pe care le-am auzit, acele cuprinse
în următoarele scrisori m-au mişcat cel mai mult.
„Găsesc lucrarea dvs. excelentă - îmi scrie Gugliemmo Ferero - chiar din punct de
vedere tehnic, ca istorie: bine compusă, bine ordonată, clară şi convingătoare. Cred că
aţi fixat liniile atît de, definitive ale acestui capitol important al istoriei războiului. S-ar
putea adăoga tabloului fapte pe care nu le puteţi cunoaşte, dar liniile esenţiale nu s-ar
schimba. Aţi demonstrat că se poate scrie istorie contemporană, cînd eşti amestecat dacă
eşti capabil de a vedea şi a înţelege. Doresc să aştept urmarea şi vă mulţumesc că ne-aţi
informat" etc.
P.S. A-ţi definit la un moment dat guvernul de la Berlin ca un guvern „irascibil"; este
un caracter al guvernelor revoluţionare: v-aşi împrumuta definiţia care este fericită.

Note:
1 Ehvih Rommel (1891-1944), feldmareşal german; în 1943-1944 a comandat corpul
expedijjonar german din Nordul Africii; a fost implicat în atentatul împotriva lui Hitler din
2(1 iulie 1944; descoperit, Rommel a fost silit să se sinucidă.

Iar profesorul Bourquin mi-a scris: „Nu rezist dorinţei de a vă mulţumi încă o dată
pentru captivanta lectură de aseară. Interesul evenimentelor la care aţi fost martor,
prezentarea atît de vie, de artistică, pe care o daţi, inteligenţa cu care pătrundeţi sensul
lor istoric şi politic, totul contribuie de a face din studiul dvs. o lucrare de prim ordin.
Ca toţi ascultătorii dvs. aştept cu nerăbdare miercurea viitoare..."
Deocamdată dictez această lucrare unei dactilografe. Nu-mi e cu putinţă să o public
acum. Mă gîndesc să mai scriu două capitole: unul pentru a lămuri situaţia aliaţilor
Germaniei şi în primul rînd a României şi un capitol de încheiere, cu consideraţii
privitoare la învăţămintele conflictelor germano-ruse (două puteri neîngrădite care se
lovesc) şi la ce ar trebui să fie pacea de mîine (restabilirea echilibrului european,
reîntărirea ideii de echilibru în aşezămintele fiecărei ţări şi în mintea fiecărui om!)
în luna mai am redactat un memoriu istoric şi politic, intitulat: „Pour le rétablissement
de iquilion à chat", în care m-am străduit să arăt situaţia atît de grea a României, cauzele
care au împins-o în războiul de azi şi în care stărui mai ales asupra necesităţii de a
alcătui la sfîrşitul războiului, dacă împrejurările o vor îngădui - o federaţie balcanică, în
stare să contribuie la echilibrul european, cum contribuise pe vremuri imperiul otoman.
[Necesitatea istorică de a avea la Strîmtori şi la Gurile Dunării un imperiu (Bizanţ,
Imperiul Otoman) şi nu o puzderie de state mici, jucării neputincioase în jurul marilor
puteri.]
Cu cît caut să adîncesc mai mult cauzele care ne-au împins în cumplita situaţie de azi,
unde nenorocirea ne paşte de o parte şi de alta, de am fi victorioşi, alături de nemţi sau
învinşi şi cotropiţi de ruşi, şi eu cît caut să întreţin în mine nădejdea în zile mai bune şi
în soluţii mîntuitoare, cu atîfrnă leg mai mult de ideea pe care am lămurit-o în mai multe
rînduri: Imperiul Balcanic!
Memoriul meu a interesat pe englezii de pe aici şi a plecat spre Londra. E o soluţie de
echilibru care nu poate să nu placă englezilor, care nu au nici un interes ca gurile
Dunării şi Balcanii să ajungă în caz de prăbuşire germană sub călcîiul rusesc.
Am fost întărit în ideile mele care oricît de îndemânatic ar părea, sînt totuşi singurele
salvatoare în situaţia de azi - de ieşire brutală pe care a avut-o faţă de mine un
intelectual rus, „alb" dar îmbătat de rezistenţa celor roşii - la o întrunire la care m-a
poftit profesorul Pirenne. Prokopovici - aşa îi zice bătrînelului muscal cu bărbia albă,
minte ageră şi nestăpînită pornire pan slavă - mi-a declarat că niciodată nu va mai fi
pace nici iertare între Rusia şi România. (Vechea teamă a

eliberării României de către pravoslavnica împărăţie a fost bineînţeles exploatată cu

nesaţ.) De acum înainte Rusia îşi va lua toate garanţiile ca să nu se mai întîmple ceea ce
s-a întîmplat. (Cam tot aşa îmi vorbise şi Molotov dar pe un ton mai potolit.) România a
fost desfiinţată. în cazul cel mai bun pentru ea i se vor lua Basarabia, gurile Dunării,
Dobrogea. Rusia are noroc de o legătură directă cu slavii de sud. (Ca şi cum nu ar fi mai
uşor să te legi direct pe Mare Odesa-Varna decît peste cele trei guri ale Dunării.) Slavii
de sud vor fi întruniţi într-o mare republică, independentă însă aliată cu Rusia şi se vor
întinde pînă la Dardanele şi la Salonic. Grecii vor fi împinşi în jos, turcii vor fi strînşi în
chingi, la nord altă garanţie pentru Rusia - o republică a slavilor de nord: cehi, slovaci,
polonezi, independenţi dar aliaţi. Statele Baltice trebuie să dispară, Finlanda va fi
micşorată şi supravegheată deaproape. Şi numai atunci Rusia va fi liniştită.
Aşa vorbea „albul", un roşu ar fi vorbit la fel. E vechea pornire muscălească pe care
turcii au oprit-o în 1812, pierzînd Basarabia dar salvînd Principatele şi pe care în două
rînduri Europa a îngrădit-o la gurile Dunării (1856; 1881) la cel dintîi succes, la cea
dintîi licărire de victorie muscalul îşi ia din nou avîntul spre apus şi spre sud, mai ales
spre sud. Şi aceleaşi obiective reapar: gurile Dunării, slavii de sud, strîmtorile, Marea
Egee.
Mîntuirea noastră? Nu mai caută zăgaz european. Europa e împărţită. Dacă nemţii se
prăbuşesc sub povara păcatelor lor, ruşii vor fi „salvatorii Europei", cum au fost pe
vremea lui Napoleon. Cine se va mai putea ridica în cale? englezii? Nu au nici puterea
nici cheful, afară doar dacă li se pregăteşte din vreme un plan de rezistenţă, de echilibru
conform intereselor şi politicii lor tradiţionale. Acest „plan" trebuie pregătit. Cînd
Germania va slăbi, iar rusul va gîfîi ameţit de uriaşele lui sforţări, se va ivi poate un gol
în care se va putea strecura o soluţie europeană - Imperiul Balcanic.
Această idee care pare năstruşnică, e singura noastră legătură cu viaţa.
Patru luni de război cumplit: ruşii au respins pe nemţi în timpul iernii pe a doua linie de
apărare. Dar nu i-au zdrobit. Nemţii adună, de şase luni, oaste şi arme, pentru a porni o
nouă ofensivă de primăvară şi pentru a zdrobi pe ruşi. Primăvara a trecut, dar ofensiva
nu a început. Va începe poate peste cîteva zile. Nu va mai fi o luptă de primăvară.
Timpul e scurt pînă în iarna viitoare.
Două lupte grele la Kerci şi Harkov am auzit pe unii şi pe alţii. Propaganda germană a
vestit victorii uriaşe. Ruşii însă nu au dat înapoi.

Japonezii au făcut isprăvi neînchipuite. în cîteva luni au cucerit Filipinele, Indiile

olandeze, Malaezia cu Singapore, Birmania, au încercuit China, şi ameninţă India şi
Australia. Nu s-au certat însă cu ruşii. Pactul Stalin-Matsuoka avea multe subînţelesuri.
Americanii şi englezii se tot pregătesc. Se interesează însă mai mult de Europa.
„Rîndul" japonezilor va veni abia la anul. în Libia, după un cadril de iarnă, a început un
cadril de vară. Nemţii atacă, britanicii rezistă.
Aviaţia engleză depăşeşte, în sfîrşit, pe cea germană. Mai multe raiduri îndrăzneţe, cu
cîte o mie de avioane au îngrozit oraşele germane. Nemţii se plîng, dar nu pot stîrni milă
nicăieri. Se răzbună pe civilii „ocupaţi": teroarea dăinuieşte în Norvegia, în Olanda, în
Cehia. în Iugoslavia, bîntuie un război în regulă. „Ordinea nouă" devine din ce în ce mai
mult, o himeră. Pămîntul se clatină sub Hitler. Numai Franţa i-a mai rămas credincioasă.
Moşulică Petain a dat ţara pe mîna lui Laval. La Paris şi la Vichy domnesc
marghilomaniştii de diferite speţe. Fiecare din cei de la Vichy ştie că îl aşteaptă un
ştreang. Şi domneşte, în consecinţă. Franţa tace. Sînt mulţi care cred că Franţa şi-a
pierdut glasul. Va fi o uriaşă surprindere cînd glasul ei va răsuna din nou.
La Geneva a fost primăvară, o primăvară minunată, cum nu e la Moscova şi nici în
multe alte părţi. Pe terasele boiereşti, în faţă ferestrelor noastre au înfrunzit cei dintîi
castani. Acum e vară. între oraş şi privirile noastre se întinde o mare de verdeaţă, o
căldură binefăcătoare se înalţă pînă la nori. Pe malul lacului împodobit cu nenumărate
pînze albe, Nuşeta şi-a aşezat o căsuţă ca la Snagov. Trăim înconjuraţi de prieteni. în
fiecare zi, la amiază mă duc la club. Domni onorabili, înfundaţi în jilţuri adinei mă
aşteaptă ca să punem lumea la cale. Mă plimb mult cu bicicleta. Am regăsit agerimea
mişcărilor din copilărie, în duminica Rusaliilor am înmormîntat pe Zuberbiiler la
Glariscgg. Am ajuns la Glarisegg pe o noapte de lună. Castelul era înconjurat, ca în
basme, de copaci uriaşi pe care nu-i cunoşteam. Erau copacii pe care i-am sădit acum
patruzeci de ani. Am vorbit la mormîntul lui Zuberbiiler, despre privirea lui autoritară şi
albastră care ne-a învăţat să mi ne ferim de ochii prietenilor dar nici să coborîm privirea
în faţa duşmanilor.
Noaptea, mă chinuieşte dorul de ţară, dorul după mama şi grija pentru uriaşa primejdie
care ameninţa România.
Ţara trăieşte în neştiri. „Timpul", care soseşte cîteodată pînă la noi, nu pomeneşte decît
dc victorii, de triumfuri, de atotputernicia marilor noştri aliaţi.
De aceea oare l-am întemeiat, acum cinci ani?

10 iunie
Boala Nuşetei mă reţine în casă. Sînt îngrijit. Nădăjduiesc că natura voinică şi vitează a
dragei mele va înfrînge răul, care deocamdată pare întins peste tot trupul. Dictez
lucrarea mea unei dactilografe.
Sullivan vine să mă vadă. îmi spune că Dianu e încă la Lisabona, nu a izbutit să treacă
în Anglia. Anglo-saxonii se tem să primească pe români: nu vor să supere pe ruşi şi, vai,
se tem că nu mai au posibilitatea de a le mai făgădui ceva. România se compromite prea
mult alături de nemţi. Soldaţii români iau parte la toate acţiunile hotărîtoare: Kerci,
Harkov, Sevastopol(H) Se vorbeşte prea mult de ei.
Sullivan s-a temut că guvernul său îi va interzice să păstreze contactul cu mine. E foarte
mulţumit că a primit noi instrucţii binevoitoare în ce mă priveşte. (Noul ministru englez,
de la Berna, mă cunoaşte bine, din auzite, şi va veni, poate, să mă vadă, la Geneva.)
îmi dau scama din spusele lui Sullivan că bine am gîndit să nu accept îndemnurile lui
Cripps. Ce aş face acum la Londra?
Antonescu a jucat totul pe o singură carte - pe o carte rea. Deocamdată nu am nici o
putinţă şi nu am nici dreptul să intervin. Orice intervenţie spre Anglia - cum ar fi dorit-o
Maniu - riscă să fie respinsă de englezi, care au prea mare nevoie de ruşi, în aceste
vremuri, şi riscă să trezească bănuielile ruşilor care vor cere englezilor cu stăruinţă
angajamente şi garanţii împotriva noastră. (Americanii luînd act de declaraţia de război,
pe care Antonescu a fost silit de nemţi să le-o facă acum cîteva luni, ne-au declarat, în
sfîrşit, şi ei război, ţinînd seama de stăruinţele ruseşti.)
î n asemenea împrejurări, nu am altă datorie decît aceea de a aştepta -păstrînd
contactul secret şi util pe care am avut norocul să-l pot stabili prin Sullivan. Orice
acţiune pe faţă nu poate fi decît dăunătoare - dăunătoare cauzei româneşti şi-n prezent,
şi-n viitor. Ruşii sînt porniţi împotriva noastră. Vor să ne desfiinţeze. (Megalomania
militară a mareşalului Antonescu şi excesele de limbaj ale sinistrului zevzec Ică, ne sînt
fatale!!) Iar englezii, în clipele de azi, atîrnă prea mult de rezistenţa rusă şi sînt prea
aţîţaţi împotriva actelor noastre de vitejie, ca să aibă putinţa şi pofta de a asculta
necazurile noastre.
Va veni poate o clipă, pe care nu trebuie să o pierdem, cînd problema unui echilibru de
forţe se va pune între imperiul rus şi cel anglo-saxon.
Atunci şi numai atunci trebuie să intervenim cu toată energia. Fireşte, trebuie să studiem
şi să pregătim de mai înainte soluţii de echilibru, în special în ce priveşte echilibrul
Europei Orientale, soluţii
care să lege interesele noastre vitale de interesele anglo-saxonilor. Şi e nevoie ca
englezii să cunoască de pe acum aceste soluţii, asupra cărora vom reveni, pe faţă şi cît
mai apăsat în ziua cînd va izbucni criza păcii. De aceea am pregătit memoriul meu, pe
care îl voi desăvîrşi şi prelucra. De aceea am scris lucrarea mea care tocmai fiindcă e o
lucrare istorică, nepărtinitoare şi serioasă, va putea avea cu atît mai multă greutate
pentru a lămuri şi a sprijini în clipe hotărîtoare cauza noastră. (Lucrarea arată
disensiunile pricinuite la răsărit de ambiţiile neîngrădite ale celor două imperii totalitare,
soluţie care se desprinde de la sine, cum s-a desprins după cea dintîi „campanie în
Rusia" e restabilirea echilibrului european, începîndprin restabilirea în orient.)
Trebuie bine priceput că nu ne vor sluji la nimic vaetele noastre şi convorbirile pe care
le vom avea despre nevoia care ne-a mînat împotriva ruşilor, despre simpatia
credincioasă pe care marea majoritate a poporului român a păstrat-o chiar în clipele cele
mai grele „foştilor" noştri „aliaţi", despre antipatia noastră sinceră şi adîncă pentru
„aliaţii" germani şi pentru scopurile lor de război, etc, etc. Toate acestea sînt adevărate,
dar vine ziua judecăţii, faptele vor cîntări mai mult ca simţămintele şi nebunia lui Ică va
fi mai hotărîtoare decît credinţa lui Maniu. Singurul lucru care ne va putea salva, e
folosul pe care îl vom putea reprezenta ca factor de echilibru în lume, şi cum singuri, nu
putem reprezenta un asemenea folos, într-o lume adînc frămîntată, trebuie să ne gîndim
de cum să formăm un bloc, o unitate mai mare, alături de popoare care şi-au putut păstra
neutralitatea sau care şi-au păstrat obrazul curat într-un război cumplit. Nu văd altă
soluţie decît Blocul Balcanic.
Fireşte nu trebuie să ne facem nici o iluzie: soarta noastră e tragică.
Dacă înving nemţii, soarta României e pecetluită. Vom scăpa fiziceşte de ruşi. Dar
România, nu va mai fi. Ne vom da seama ce înseamnă să lupţi, să sîngerezi, să te
jertfeşti alături de minciună. Hitle-rismul, pentru toate popoarele supuse şi aliate, e o
minciună.
Dar tocmai fiindcă e o minciună, nu poate învinge. Nu e cu putinţă o izbîndă împotriva
sufletului omenirii întregi. înainte de a începe lupta înfricoşătoare, care l-a dus din
victorie în victorie, pe culmile puterii, Hitler, mincinosul, era un înfrînt. Problema
chinuitoare ce se pune azi, e dacă înfrîngerea sa, care e scrisă în cartea destinului, va
veni înainte ca lumea întreagă să se prăbuşească împreună cu el.
Iar cînd marele înfrînt se va prăbuşi, ce se va alege din noi, care, luptînd împotriva unei
primejdii reale, pentru a ne mîntui, am luptat totuşi împotriva liniştei şi a libertăţii
tuturor popoarelor europene asupra cărora se întinde azi umbra nimicitoare a
hitlerismului?
Mîntuirea noastră străină de o împrejurare fericită, (J pUti T folosi o clipă trecătoare,
E N A

clipă care nu poate să nu vie RĂR>; ? 3 saxonn nu se vor putea supune unei paci ruseşti,
dar Care va ti? repede. Şi vai de noi dacă nu vom şti să ne folosim de această clină ^
Cu asemenea gînduri mă zbat nopţi întregi, fără somn
Duminică, 14 iunie
Acum un an, la Moscova, ruşii publicaseră faimosul l0r comunicat de
ultimă oră prin care dezminţeau în mod oficial că, între Reich şi URSS, ar
exista vreo pricină de război. Ambasadele Axei erau îneîntate.
„Primejdia" părea înlăturată. O săptămînă mai tîrziu, nemţii intrau în
Rusia.
Acum două zile, Eden a vestit, la Londra, încheierea unui tratat de
alianţă pe 20 de ani1, între Imperiul britanic şi URSS (Molotov a fost, pe
neştiute, la Londra şi la Washington, unde a primit lămuriri §i a strîns
legături).
Ce înseamnă această alianţa? Mai întn consolidarea celor cJouă fronturi
diplomatice, în aşteptarea făuririi unui al doilea front militar. Nemţii mai
încearcă şi azi - şi cum să nu încerce? - să despartă pe Cei doi duşmani cu
care luptă în Apus şi la Răsărit. Sînt nemţi care sprijină străduinţele
diplomatice ale japonezilor la Moscova (Sato), Care urmăresc o pace
separată germano-sovietică, pe socoteala Imperiului britanic. E o idee
„asiatică" pe care japonezii ar avea tot interesul S-o înfăptuiască; nemţii
şi ruşii sînt însă prea încleştaţi în Ucraina, ca să mai poată ajunge la o
dezlegare „tranzacţională", cum nu ar fi fost cu neputinţă în alte
împrejurări, dat fiind firea şi năravul celor doi dictatori totalitari. Pentru
o împăcare germano-sovietică, nu există nici un impediment moral, nici
Hitler, nici Stalin, nu cunosc asemenea impedimente. Există însă o
imposibilitate materială: Hitler nu poate sa se întoarcă acasă mofluz, iar
Stalin, ţăranul georgian, nu renunţa la mci Un colţ de pămînt.
Sînt alţi nemţi care ar dori o împăcare cu Anglia pe spezele Rusiei
(aventura Hess2. Unul dintre argumentele celor care aU vrut războiul
împotriva Rusiei). Se găsesc şi în Anglia amatori dc tranzacţii între

„cele două rase superioare". Ce-ar însemna însă Germania, în Ucraina, şi în Caucaz? O
ameninţare veşnică pentru Imperiul britanic.
Tratatul Eden-Molotov a pus capăt, deocamdată, unor asemenea speculaţii. Cele două
imperii lăturalnice vor lupta împreună, nedespărţite pînă la prăbuşirea imperiului din
mijloc.
De ce se teme Hitler, de atîta vreme, n-a scăpat: iată-l încercuit, diplomatic cel puţin. în
ce priveşte frontul al doilea, militar, ruşii îl cer, britanicii îl făgăduiesc, dar nimeni nu
vede cînd şi cum.
Pentru noi, sînt hotărîtoare clauzele politice: în afară de angajamentele de alianţă şi de
sprijin economic şi militar, tratatul prevede şi unele dispoziţii privitoare la pacea
viitoare. Anglia şi URSS se leagă să aibă grijă împreună de soarta Europei şi declară că
nu urmăresc cuceriri teritoriale, nici imixtiune în treburile vecinilor. Această profesiune
de credinţă e mult îngrădită prin textul exact al articolului din pact, care vorbeşte de
„cuceriri teritoriale în sine" şi nu priveşte deci luarea unor „poziţii defensive", aşa cum
Moscova rîvneşte să le ia, la Marea Baltică şi la Gurile Dunării.
Ziariştii elveţieni de bună credinţă, ca totdeauna, discută despre însemnătatea acestei
declaraţii, atribuindu-i mai multă sau mai puţină valoare. Unii dintre ei se întreabă chiar
dacă URSS n-ar fi renunţat prin această declaraţie, de generoasă dezinteresare, la statele
baltice şi la.... Basarabia. Optimismul lor e, vai!, greu de împărtăşit.
întregul tratat nu are decît o valoare relativă: el depinde de cine va obţine victoria şi de
felul cum această victorie va fi dobîndită. Deocamdată, englezii nu se pot opune decît
foarte greu la cerinţele sovieticilor, care duc toată povara războiului în spinare. De aceea
e un succes, pentru ei, că au izbutit să obţină, chiar într-o formă insuficientă şi plină de
subînţelesuri, o declaraţie de moderaţiune, din partea celor de la Moscova. E un petic de
hîrtie, care va putea fi folosit într-o zi. Condiţiile de pace, după victorie ale Alianţilor,
nu vor fi statornicite decît în ziua cînd se va restabili un echilibru între interesele şi
putinţele Rusiei, cu putinţele şi interesele puterilor anglo-saxone.
Cine poate intra de pe acum în amănunte? însemnat şi folositor e ca soluţii să fie
pregătite, cît mai degrabă şi cît mai amănunţite. (Acesta e mai ales „interesant" pentru
noi, care ne aflăm pe linia de intersecţie a marilor interese imperiale, de ieri şi de mîine,
şi care tocmai fiindcă nu sîntem decît „un amănunt" în neamul de viitor al Europei,
trebuie să avem toată grija ca acest plan să fie corectat şi cîntărit cu măsură şi cu
dreptate, pînă în amănunte.) Existenţa noastră, în cuprinsul unor hotare drepte şi libere,
e strîns legată de restabilirea echilibrului la răsărit (de
 restabilirea acestui echilibru atîrnă pacea întregii Europe). E o operaţie cu două mişcări:
prima mişcare - oprirea nemţilor de către ruşi. URSS-ul slujind ca pe vremea lui
Napoleon, de contrapondere; a doua mişcare -Europa, dacă va mai fi Europa, dar în
orice caz anglo-saxonii, oprind pe ruşi pe pragul Europei. (O reîmprospătare a tratatelor
din Paris 1856 şi Berlin 1881!) Soluţii de oprire? Blocul Balcanic. Ruşii vor poziţii de-
fensive? Orice poziţie nouă va cuceri, va fi poate „defensivă" pentru ei, dar va fi desigur
„ofensivă" pentru vecini. Singura soluţie care să corespundă intereselor paşnice,
siguranţei şi „idealului defensiv" al URSS-ului, e reintegrarea statelor mijlocii, în
drepturile lor suverane şi garantarea independenţei lor. Pentru a da acestor state, de in-
dependenţa cărora depinde pacea la răsărit şi siguranţa Europei, o putere proprie, cu
care să-şi apere fiinţa şi poziţiile importante pe care le ocupă (la gurile Dunării şi la
Strîmtori) - se impune formarea Blocului.
Cu cît mă gîndesc mai mult la „pacea" de mîine, cu atît mai mult se întăreşte în mine,
credinţa în necesitatea Blocului Balcanic.
Scara, masă la Hotel des Bergues. Doamna Massigle întruneşte la aceeaşi masă pe
Pierre Brissou, pe Jacques Chivisier şi pe doamna, pe Zeki Polak, fostul director de
cabinet al lui Saracioglu, acum consul general al Turciei la Geneva şi pe mine. (Nuşeta e
mereu bolnavă şi reţinută în pat.)
15 iunie
Nu mi-au mai sosit scrisori de la mama de multă vreme. Am primit însă azi o ştire care
m-a umplut de bucurie.-Didi Romalo a scris lui An-gelescu Naville: „je viens de voir
Raoul Gafencu, elle était fulminante!"
Aşa o simt şi o revăd mereu pe mama: „fulgerătoare". Bătrîna de optzeci şi trei de ani,
cu mintea limpede şi sufletul atît de ales nu poate suferi minciuna care se întinde în
lume şi care a şi acoperit cu umbra ei, întreaga noastră ţară românească. Ea ştie că
„victoriile" acestei minciuni nu pot dăinui, şi că ţara noastră trebuie odată şi odată să se
desprindă de tovarăşul ei vinovat şi să iasă din calea în care s-a înfundat cu atîta eroism
şi atîta uşurinţă.
Aud de ani judecata ei necruţătoare cu privire la felul cum răzbunarea germană loveşte
în cehoslovaci şi în toate popoarele strivite sub călcîiul lui Hitler.
Victoria nu poate fi sădită pe crime. Dar pentru a simţi acest adevăr, trebuiesc suflete
„fulgerătoare".
16 iunie
Nuşeta e în afară de orice pericol. Mîine se va scula din pat.
17 iunie
Nemţii atacă la Harkov şi la Sevastopol. Pregătesc „marea ofensivă". Dar n-au pornit-o
încă din loc. E tîrziu. Peste patru zile se împlineşte un an de la izbucnirea războiului cu
Rusia. „Ofensivele de vară" nu au izbutit niciodată să puie capăt unei campanii în Rusia.
Obiectivul e Caucazul. Ruşii se apără cu nespusă vitejie. La Harkov şi la Sevastopol
luptă românii. Ce durere.
în Libia nemţii au ajuns din nou în faţa oraşului Tobruk. Avantajul tactic e de partea lor.
înaintarea însă e anevoioasă: cîştigă puţin teren şi se învîrtesc mult pe loc.
Octav şi Grigorescu îmi scriu că „Timpul" merge foarte bine. Tirajul şi încasările cresc.
Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? Grigorescu îmi spune că „Ică e mulţumit de «Timpul»".
Cred şi eu, ziarul e, cum nu poate fi altfel, o ruşine.
21 iunie
Se împlineşte un an de război cu Rusia.
Acum un an luam rămas bun de la Nuşeta pe cîmpul de aviaţie de la Moscova. Nuşeta
pleca spre Berlin şi Berna. Eu aşteptam desfăşurarea întîmplărilor. Seara eram la operă,
cu Bergery: Logodnica ţarului, de Rimski Korsakof. După operă, un mic supeu la
Ambasada Franţei. în timpul nopţii, nemţii şi ai noştri au trecut hotarul. în zorii zilei
viitoare, von Walther mă deşteaptă ca să-mi vestească acest „fapt istoric". Nuşeta care
sosise în aceeaşi seară la Berlin, a fost găzduită de Raoul Bossy la Legaţia României. în
timpul nopţii, Bossy, care fusese chemat de Ribbentrop, la Wilhelmstrasse i-a comunicat
la întoarcerea lui de la minister ştirea la care se aştepta.
Şi de atunci dăinuieşte marea bătălie, care era menită să puie capăt războiului, şi care
abia l-a întins şi îl va mai întinde multă vreme. "Nemţii au ajuns, mai încet decît
credeam, în faţa Moscovei, pe un front care se întinde de la Petrograd pînă la Marea de
Azov. Nu au izbutit în timpul toamnei trecute să ia nici Petrogradul, nici Moscova.
Folosindu-se de o iarnă cumplită, ruşii au respins întregul front îndărăt, dar nu au izbutit
nici ei să cîştige o izbîndă hotărîtoare. Nemţii se pregăteau să înceapă operaţii uriaşe la
primăvară. Primăvara a trecut, operaţii uriaşe
 nu au început. Un succes la Kerci, o mare bătălie la Harkov, începută cu succes de ruşi,
încheiată nu fără succes de nemţi, şi o luptă crîncenă, care ţine de cîteva săptămîni în
faţa cetăţii Sevastopol. Ruşii rezistă cu o dîrzenie şi cu un eroism uimitor. Ostaşii noştri
au fost aşezaţi pretutindeni în rîndurile dintîi, s-au bătut şi se bat vitejeşte. Jertfele
noastre sînt din ce în ce mai grele. Deocamdată atît.
Cînd va cădea Sevastopol ul, probabil peste cîteva zile, va începe marea ofensivă spre
Caucaz.
Petrecem aniversarea războiului pe malul lacului, la „Castelet", o mică proprietate pe
care am închiriat-o pentru vară.
Primim vizita lui Martha Bibescu, în lungi vestminte de doliu, care cutreeră locurile pe
unde răposatul George Valentin a fost „ferice" odată. Martha Bibescu e „optimistă" în ce
priveşte războiul. Crede în victoria anglo-saxonilor, sau mai bine zis, admite, din
amabilitate pentru mine, posibilitatea unei asemenea victorii, dar socoteşte că va veni o
zi cînd lupta noastră împotriva Rusiei ne va fi socotită în bine şi nu în rău, chiar de
Anglia şi de Statele Unite...
Rusia trebuie băgată în război şi ţinută în război, ar fi zis Churchill. Am contribuit la
aceasta, ne-am făcut deci „datoria". Să nădăjduim că Churchill va şti să fie recunoscător.
Această glumă are o parte care nu e lipsită de seriozitate. Ceea ce poate să ne fie socotit
„în bine", nu e lupta noastră împotriva ruşilor, care salvaseră prin rezistenţa lor
libertatea şi fiinţa Europei, dar poziţia noastră geografică, şi menirea noastră la gurile
Dunării, unde sîntem un element de echilibru şi de siguranţă europeană, pe care se poate
sprijini şi trebuie să se sprijine o rezistenţă europeană, în cazul în care ruşii ar fi
ademeniţi, după ce au mîntuit Europa, să şi-o însuşească. Să nu uităm că faimosul
echilibru al Europei s-a „restabilit" în ceasul vremilor din urmă, în două feluri: cînd o
putere continentală a vrut să impuie hegemonia ei în lume, a fost oprită de Rusia: 1812;
1941 -! cînd Rusia a vrut să pătrundă în Europa, a fost oprită de coaliţii europene, care
au sprijinit imperiul turc: 1812 (Turcia singură) - 1854 (Crimeea!) - azi faimoasele
tratate „europene": 1856, Tratatul de la Paris, după Crimeea, 1881, Tratatul de la Berlin,
după războiul din 1877! E o mişcare de pendulă - iar jos, la centru, sînt gurile Dunării -
e România. Am spus lui Pella, care a petrecut cîteva săptămîni la Bucureşti, unde şi-a
căutat piciorul, că de el atîrnă mîntuirea României: să veghem ca Comisia Europeană să
nu se dea la fund, în timpul
potopului, ci să reziste pînă la capăt - ca corabia lui Noe, spre care va zbura poate,
pentru noi, porumbelul cu ramura de măslin.
Deocamdată însă ruşii rezistă, iar englezii sînt bătuţi. In timp ce Sevastopolul se apără
cu o uimitoare vitejie, iar Churchill a zburat din nou la Washington, pentru a discuta
despre formarea unui „al doilea front", Tobruk a căzut în cîteva ceasuri, iar britanicii
mănîncă bătaie pe pragul Egiptului. Să fi izbutit oare Rommel, să fi deschis calea spre
Indii, Suez, Golful Persic?
Deocamdată faptul e că Rusia mai este - cine ştie pentru cîtă vreme - realitatea zilei de
azi, iar America e o speranţă de viitor. Imperiul britanic, vai, e dezamăgirea zilelor
trecute, prezente şi viitoare.
23 iunie
Va schimba înfrîngerea de la Tobruk faţa lumii?
în orice caz, a schimbat „atmosfera". De unde pînă mai ieri, toate persoanele „bine
informate" din Elveţia vedeaua înfrîngerea germană ca sigură (la Berna se aştepta
prăbuşirea germană, pînă-n toamnă), astăzi, mulţi se întreabă dacă anglo-saxonii sînt în
măsură să se foloseas-că de superioritatea rezervelor lor de oameni şi de materiale, ca să
încheie lupta cu bine. Inferioritatea lor „tactică" şi „strategică" bate, din nenorocire, la
ochi!
Egiptenii din Geneva pretind că Egiptul nu va putea rezista - calea spre Alexandria,
Cairo, Suez e deschisă. Ajutorul anglo-american va sosi prea tîrziu. înaintarea germană
va putea străbate pînă în Indii, unde îi aşteaptă complicii japonezi.
în ce mă priveşte, sînt mai puţin pesimist. Epopeile anglo-saxone sînt un şir neîntrerupt
de crîncene înfrîngcri şi deziluzii. Nu mă aşteptam nici la o victorie grabnică, nici la una
uşoară. Nu cred încă într-o prăbuşire hotărîtoare. ,Wait and see"! [„Aşteaptă şi vezi"], e
lozinca cu care pierd bătăliile, cu care se cîştigă războaiele.
Nemţii se bucură zgomotos şi frenetic. Rommel a ajuns mareşal, va rămîne un erou
legendar. Felul cum a restabilit situ.ţia în Libia, salvînd Tripolitania şi deschizînd calea
Egiptului e în adevăr uimitor. Cine însă poate şti dacă explozia de bucurie de la Berlin
care a urmat căderii Tobrukului înseamnă siguranţa victoriei sau mulţumirea pe care o
pricinuieşte în anumite împrejurări fericita dobîndire a unui balon de oxigen?
Laval s-a folosit de aceste întîmplări, ce-i sînt prielnice, ca să facă o mărturisire dc
credinţă. Doreşte victoria nemţilor (nu spune că şi crede în ea), fiindcă numai astfel
lumea va scăpa de bolşevism. Germania luptă pentru Europa; Laval se simte european.
E gata să integreze Franţa în „pace şi onor" în „Ordinea Nouă" pentru care Germania
face jertfe atît de grele şi de meritorii. Vrea să contribuie la victoria germană şi
sfătuieşte în acest scop pe lucrătorii francezi să plece în Reich: numai astfel vor izbuti să
libereze prizonierii şi să salveze patria.
E un discurs şiret, de om mărunt, care transpune pe plan internaţional grijile şi patimile
sale de politică internă. „Ordinea Nouă" şi „Europa de mîine" în care Laval vrea să se
integreze cu onoare, sînt vorbe goale. Şeful guvernului francez nu e atît de prost ca să
nu-şi dea seama că nemţii nu urmăresc, cu „uimitoare sacrificii", să rînduiască o lume
mai bună pentru francezi, ci vor stăpînirea, puterea neîngrădită şi absolută asupra
Europei întregi. I n onorabila Franţă de mîine nu se va putea vorbi, gîndi şi înfăptui mai
mult decît se poate azi, în preafericita Cehoslovacie, unde în fiecare noapte se împuşcă
sau se spînzură cîteva duzini de patrioţi. Dilema pe care
0 pune deci Laval are în realitate înţelesul următor: supunere (adică aşezare sub scutul
stăpînirii germane = ordinea nouă), sau bolşevism (adică lupta cu toţi inamicii de stînga,
de dreapta, comunişti, liberali, patrioţi, ai d-lui Laval).
Laval doreşte supunerea. Nu mai vrea să lupte cu nimeni, nici cu duşmanii din afară,
nici cu adversarii dinăuntru. El lasă grija „ordinei" în sarcina nemţilor - nu vrea s-o ia
asupra sa. Abdică! E raţionamentul „laşităţii de stat". Să vie străinul să ne înveţe minte!
Cu vorbe şi fapte asemănătoare, mai mult încă decît cu înfrîngeri militare, o mare putere
îşi sapă singură groapa. Ce e dureros nu e că se găseşte un ticălos care să vorbească
astfel, dar că Franţa ascultă şi suferă asemenea cuvinte.
Petain? Am aflat că a spus lui Hulubei1 - care a făcut o călătorie „triumfală" prin
universităţile franceze - „Je suiş un prisonnier"! [„Sînt un prizonier"]. Moşulică îşi dă
seama că s-a înşelat. (Poate nu pricepe îndestul că e prizonierul propriilor sale greşeli -
totuşi îşi dă seama că a greşit.) Nu mai are însă energie nici putere ca să schimbe mersul
lucrurilor. E „prizonierul" evei imentelor care se vor desfăşura în afară şi peste capul
său. Nu-i mai rămîp decît libertatea de a ofta. Lebrun plîngea. Preşedinţii Franţei, fie ei
civili sau militari, se slujesc de tricolor ca de o batistă.

Note:
1 Horiţi Hulubei (1896-1973), fizician român; profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti,
membru al Academiei Române, autor a numeroase lucrări în fizica nucleară.

Le „Castelet" e o căsuţă înaltă, cu mobile vechi şi plăcute, aşezată într-o prea frumoasă
grădină pe malul lacului. Petrecem ziua în barcă, seara pe mal privind pînă tîrziu
noaptea, lumina care întinde o văpaie de foc de-a lungul liniei armonioase a munţilor. în
biblioteca prăfuită găsesc cărţi necunoscute, dintre care unele mă interesează. Descopăr
astfel o dare de seamă amănunţită a Campaniei din Rusia a lui Napoleon, redactată de
un „martor ocular", şeful de Excadron, Eugen Lahaune, care a luat parte la toate
bătăliile de la trecerea Niemenului pînă la cele din urmă catastrofe în apele îngheţate ale
Berezinei. Tînărul căpitan descrie pe larg şi în amănunte toate grozăviile acestei
cumplite campanii şi se întinde mai ales asupra incendiului care a mistuit Moscova. Prin
cuvintele sale, adesea naive, străbate mirarea în faţa pildelor de patriotism înverşunat,
necruţător, capabil de orice jertfe şi de orice distrugere a poporului rusesc, răsună de
asemenea părerea de rău, ba chiar ruşinea pentru nemaipomenitele tîlhării şi acte de
cruzime înfăptuite de armatele „civilizatoare" ale apusului, care au jertfit şi au pustiit
întinsa împărăţie de la un capăt la altul şi această ruşine ţine pînă la capăt, şi se măreşte
pe măsură ce suferinţele îndurate laolaltă apropie pe nefericiţii năvălitori de nefericitele
lor victime şi dezvăluie toată ipocrizia lozincilor de „civilizaţie" de „liberare" şi de
„interes european" care a slujit lui Napoleon să întreprindă „la plus orgueilleuse et le
plus inutile de toutes Ies expeditions". îmi închipui cîte simţăminte asemănătoare
trebuie să trezească,-printre oameni de omenie care iau parte la campania de azi,
nemaipomenitele distrugeri şi masacre pricinuite, de o parte, de înverşunarea patriotică
a ruşilor, de alta de cruzimea sistematică, pustiitoare de ţinuturi şi de neamuri, a
nemţilor lui Hitler. Şi mă doare cînd simt că minunatul eroism al ostaşilor noştri şi fapte,
vor rămîne legate în istorie de excesele barbariei germane şi de cea mai „trufaşă şi
inutilă expediţie".
25 iunie
Zi încărcată. Am părăsit Casteletul pentru douăzeci şi patru de ore, ca să luăm prînzul la
Geneva, cu soţii Pella, în trecere prin Elveţia. Ne dau multe veşti din ţară. Pella e
nezdruncinat în credinţa sa în victoria „aliaţilor". Nădăjduieşte că România, invocînd
situaţia ei politică, atît de grea, şi poziţia ei geografică, atît de însemnată, va putea scăpa
cu faţa curată. Mă gîndesc să scriu lui Maniu sau lui Lugoşanu.
La 4 primesc vizita ministrului polon însoţit de [aristocratul polon în exil] Radziwil. îmi
aduce o telegramă de la Tilea, transmisă prin cifru de „ministrul de externe" polon din
Londra

Iată textul: „Londra, iunie 1942. Ultima etapă a războiului este pe punctul să înceapă;
căderea Germaniei este de prevăzut în 1943 sau mai tîrziu. Trebuie să ne gîndim la
datoria noastră faţă de Naţiune şi faţă de Patrie. Am acţionat de bună voie, conform
convingerilor mele. Prin relaţiile mele zilnice cu englezii şi Aliaţii lor menţin interesul
pentru România şi înţelegerea pentru situaţia noastră dificilă. Colaborez cu Pavel dar ne
va fi foarte greu de a duce o acţiune recunoscută de Anglia şi de Aliaţi dacă nu ni se
alătură şi alţi oameni de stat români. Aceasta a fost ideea mea din luna iulie 1940; nici
Maniu nici tu nu aţi venit. Aceasta plictiseşte pe englezi care cred că văd în atitudinea
voastră politica „de aşteptare". Fac din nou apel la tine; ajungerea ta prea tîrzie nu ar
mai avea succes, nici aceea a lui Maniu pentru că s-ar putea crede că aşteptaţi ca
terminarea războiului să se lămurească. Ni se contestă aproape toate frontierele, unele
sînt aproape pierdute. Nu ne putem aştepta la nici o ameliorare a situaţiei dacă înainte
de luna august, personalităţile politice reprezentînd toate grupările politice nu se
întîlnesc la Londra. Cred totuşi că dacă vii aici am putea avea succes şi chiar să obţinem
recunoaşterea oficială, cu ajutorul celor care se găsesc deja, fie în Portugalia, fie în
America. Te rog deci să realizezi discuţiile cu englezii bazate pe declaraţiile lui
Churchill şi ale lui Halifax din 5 septembrie 1940 privind frontierele noastre. Şi în
special propunerea care ţj s-a făcut. Vreau să cred că înţelegi necesitatea absolută a
călătoriei tale pentru viitorul ţării noastre care se va făuri la Londra. Aştept răspunsul
imediat pe aceeaşi cale. Viorel".
Aşa dar, amicul Viorel mă cheamă la Londra. E o chemare a lui Viorel (carefucrează
după cît se pare, de acord cu Pavel, omul lui Maniu) - nu e însă o chemare a englezilor.
Viorel a fost nevoit să aleagă canalul polonez,' nu cel britanic. Şi nu s-a putut sluji de
mijlocirea engleză, pentru două motive: întîi fiindcă, după spusele lui S. nu mai e
persoană gratissimo la Londra, în al doilea rînd fiindcă englezii nu vor, deocamdată,
sosirea mea la Londrra, unde ar jena colaborarea lor cu sovieticii, care azi le e atît de
necesară şi că preferă, după cîte spune S., să întreţie cu mine un contact direct dar
tăinuit, încît şederea mea la Geneva le convine.
Problema e: avem un interes, ca să forţez mîna englezilor şi să încerc să trec la Londra?
Ce aş putea spune şi drege la Londra, cînd armatele române luptă în Crimeea, la Harkov
şi se pregătesc să înainteze în Caucaz? Orice activitate a mea la Londra e ipso facto
blocată. Aş fi în aceeaşi situaţie ca Tilea şi Pavel, - un solicitant jenant şi fără noroc. în
schimb, trecerea mea la Londra ar putea da de bănuit

celor din ţară că sînt pe cale să obţin ceva de la englezi şi această nădejde ar putea slăbi
rezistenţa ţării, în clipe foarte primejdioase. Dacă nu intervine nici un element nou, în
această socoteală, cred mai cuminte să rămîn la Geneva. Aci nu jenez pe nimeni, nu-mi
compromit de mai înainte sorţii de a izbuti, cînd va veni ziua care trebuie să vie, ziua
„echilibrului necesar la răsărit", pe lîngă englezi şi aliaţii lor nu-mi irosesc autoritatea şi
puterile în sforţări zadarnice, atîta vreme cît românii dau înainte în Rusia iar englezii
dau îndărăt în Egipt şi au din ce în ce mai mare nevoie de prietenia şi încrederea
muscalilor. De altfel, am stabilit aci un contact cu britanicii, pe care Tilea nu-l cunoaşte,
şi care fără a fi supărat e util (mi-a îngăduit să redactez şi să împart memorii care în
împrejurările de azi pot fi mai efective decît discuţii cu privire la hotare) şi-mi
pregăteşte terenul pentru a interveni, cînd va fi nevoie şi cînd intervenţia mea va putea fi
în adevăr, hotărîtoare.
Tilea stăruie după cîte văd, în ideea sa de a obţine „o recunoaştere" pentru situaţia
României - din străinătate. Aceasta nu e cu putinţă, şi nu e de dorit. Datoria noastră e să
lucrăm în umbră, cu cea mai desăvîrşită discreţie...
„Recunoaşterea" noastră ne pune într-o situaţie imposibilă: ce însemnăm noi, trei, patru
inşi, faţă de cele cîteva divizii care luptă împotriva ruşilor? Ţara oficială, şi „militară",
adică ţara care contează -e de o parte, de alta, sîntem noi, care nu reprezentăm decît
„aspiraţii" şi „sentimente". Putem noi oare pentru a obţine o garanţie anglo-saxonă, un
avantaj politic sau teritorial să făgăduim încetarea războiului nostru? Desigur că nu.
Nimeni nu are deci un interes, şi nici măcar o posibilitate ca să ne dea o garanţie. Tot ce
putem nădăjdui e ca să nu se dea ruşilor, deocamdată nici o asigurare de ordin teritorial.
Dar nu putem împiedica aşa ceva, decît printr-o atitudine discretă, prin sfaturi şi mai
ales, prin memorii şi lămuriri, cu caracter politic, economic, geografic ca cele pe care i
le dau lui S. - prin S. mai departe -, şi nu prin o acţiune deschisă şi recunoscută, care
trezind bănuielile ruseşti, ar înteţi stăruinţele Moscovei împotriva noastră, în clipe cînd
Moscova are tot dreptul să-ceară, şi să obţină. Deci, nici o recunoaştere, deocamdată.
Voi vorbi cu S. - apoi voi răspunde lui Tilea1, prin polonezi.

Mă gîndesc să profit de această cale de comunicaţie pentru a avea un schimb de vedere

mai viu şi continuu cu Viorel.
în ce priveşte hotarele, ministrul polon este informat de guvernul său că Molotov ar fi
venit la Londra cu un plan gata făcut de împărţeala Răsăritului. (în afară de hotarul
polono-sovietic, pe care ruşii ar fi declarat că-l vor stabili de comun acord cu guvernul
polon). Englezii erau gata să se învoiască, Au rezistat însă polonezii, care erau gata să
publice o notă de protest. Ministrul polon fusese însărcinat să şi citească această notă la
Berna. Sprijiniţi de americani, polonezii au izbutit însă să împiedice, pînă la sfîrşit,
planul Molotov. Răsăritul nu a fost împărţit. Roosevelt s-a explicat direct cu Molotov, în
această privinţă. Tratatul anglo-rus este, deci, aşa cum a fost precizat - fără nici o
rezervă şi nici o clauză secretă. Constituie un succes pentru anglo-saxoni şi o binefacere
pentru popoarele răsăritene, care nu au nici un interes ca problema teritorială să fie
hotărîtă de pe acum.
Am rugat pe ministrul polonez ca pînă ce voi răspunde personal lui Tilea să înştiinţeze
guvernul său că îi mulţumesc pentru această transmisiune şi că şederea mea în Elveţia
nu e dictată de socoteli oportuniste -atitudinea mea politică e îndeobşte cunoscută - dar
de simţămîntul că în împrejurările actuale, dat fiind acţiunea politică şi militară a
statului român, am socotit că o atitudine directă din partea mea, e singura care e
potrivită împrejurărilor şi care poate fi folositoare, pe care sînt hotărît s-o apăr cu toate
puterile mele. (Cauza României, cu toate că ne aflăm azi în tabere opuse, e de altfel
strîns legată de cauza Poloniei: împreună atîmăm de felul cum va fi restabilit echilibrul
de răsărit, şi e bine ca în această privinţă să păstrăm legături cît mai strînse între noi).
Am bune motive să cred că guvernul britanic e de acord cu mine, în această privinţă.
Dacă aş avea alte elemente de judecată, sînt gata să reexaminez hotărîrile mele.
Telegrama lui Tilea nu reprezintă un asemenea element nou.
Pe cînd polonezul era încă la mine, a sosit să mă vadă Melasse, un diplomat grec, care
soseşte dc la Londra. Mi-a transmis complimente din partea lui Diamantopulos -
prietenul meu, fost ministru grec la Moscova - care acum se află la Londra.
In cercurile greceşti din capitala Angliei sînt aşteptat cu nerăbdare - prezenţa mea ar fi
utilă spre a coordona acţiunea ţărilor balcanice.
(Aceeaşi notă de „aşteptare" îmi împărtăşeşte o scrisoare primită de la Helphaut care
spune că voi veni în curînd în America, unde activitatea mea „ar fi absolut necesară!".)

La ora 6 vizita Prinţului Nicolae, care m-a căutat la Castelet. E tulburat de înfrîngerile
englezilor în Egipt. Disc tăm problema plecării mele, mai departe. E de acord cu mine
că deocamdată trebuie să mă sfătuiesc cu britanicii şi să aştept un îndemn din partea lor.
De nu, toată acţiunea mea la Londra s-ar mărgini să bat apa în piuă în colaborare cu
Viorel şi cu Pavel Pevelicu.
Seara întoarcere la Castelet.
30 iunie
Am răspuns la scrisoarea trimisă de Tilea (de la Londra), prin mijlocirea polonezilor:
„Deplasarea pe care o ceri trebuie să fie posibilă, oportună şi în adevăr folositoare;
depinde deci de anumite împrejurări care nu atîrnă de voinţa noastră, am bune temeiuri
pentru a socoti că prezenţa mea, la Geneva, serveşte în acest moment cauza românească,
îngăduindu-mi de a interveni mai eficace (în problemele noastre) în timp util; dacă ai
nevoie de sprijinul meu asupra unui punct precis, binevoieşte să-mi dai de ştire pe
aceeaşi cale. - G."
(Ministrul polon a exprimat prinţului Radziwil preţuirea şi „admiraţia" sa pentru felul
meu de a judeca această chestiune şi pentru atitudinea pe care am luat-o.)
Părăsesc Bellerive pentru-cîteva ore pentru a primi în Rue de Granges, pe Sullivan. II
pun în curent cu „incidentul" Tilea. îmi mulţumeşte pentru răspunsul ce i l-am dat.
Guvernul britanic îmi arată stimă şi încredere, dar este deplin de acord ca să nu grăbim
„lucrurile", deocamdată. Prezenţa mea la Londra ar trezi bănuielile ruşilor, într-un
moment cînd englezii au şi aşa destule necazuri (drumul spre Alexandria e deschis -
Egiptul pare pierdut - războiul se prelungeşte în ciuda „optimismului" american). Iau
dejunul cu Gustav Heutsch şi Bonna (şeful direcţiei politice la Berna = secretar general
la Externe) la Rau des Eaue Vives. „Dacă războiul se prelungeşte, ruşii slăbesc: cu atît
mai bine!" Elveţienii, ca toţi nemţii, doresc victoria anglo-saxonilor dar nădăjduiesc că
bolşevicii vor ieşi sleiţi din cumplita încăierare.
Seara, la Castelet, primesc a treia vizită a Prinţului Nicolae. A citit memoriul meu şi ar
vrea să citească şi lucrarea cea lungă. îşi anunţă vizita cu „Prinţesa" pentru duminica
viitoare. Ar vrea să-i poftesc pe Payot, pe Albert Pictet şi pe Boissier.
Un timp minunat, o serie neînchipuită de zile frumoase, dă vieţii noastre pe malurile
lacului, un farmec ca din poveşti. în schimb inima se strînge tot mai dureros. Germanii
cuceresc Egiptul şi îşi întind stăpînirea spre Orient.

1 iulie
Idei pentru a fi întrebuinţate în cel din urmă capitol - Concluzii - al lucrării mele.
Nu e vorba de concluzia războiului - toate surprinderile mai sînt cu putinţă - de
concluzia lucrării, adică de învăţămintele ce pot fi trase de pe acum, de pe urma
cauzelor care au pricinuit ciocnirea între Reich şi URSS. Războiul germano-sovietic nu
are acelaşi caracter ca războiul germano-englez. (în schimb războiul dintre Japonia şi
Statele Unite seamănă în ce priveşte motivele şi ţelurile luptei cu războiul germano-
englez.) Germania duce împotriva Angliei un război pe care îl numeşte „de eliberare".
într-o anumită măsură această denumire are oarecare înţeles. Dacă pentru o mare putere
libertatea înseamnă stăpînirea efectivă a izvoarelor de materii prime, Germania care
caută prin toate mijloacele să se întindă în lume, luptă în adevăr pentru „libertate". Dar
numai pentru libertatea ei. întinderea ei în lume distruge multe alte libertăţi, nu numai
de ordin economic, dar de ordin elementar: libertatea naţională, politică, ba chiar
libertatea de a trăi a multor alte popoare. A da luptei de întinderea Germaniei un înţeles
„european", adică înţelesul unei lupte de liberare a Europei - cum încearcă să o facă unii
şmecheri germani şi cîteva lichele din afară e o prostie. Germania în concepţie totalitară
şi neîngrădită a naziştilor nu se poate „elibera" decît aşezînd continentul european sub
stăpînirea şi ordinea ei - libertate germană = asuprire europeană. Europa în mîinile
germane e un instrument pentru o acţiune şi mai întinsă şi mai desăvîrşită de
„eliberare". E instrumentul prin care Germania liberă îşi impune stăpînirea în lume.
Libertatea, fireşte e rezervată pentru stăpîn nu pentru instrument, căci dacă acesta ar
putea să se bucure de libertate, nu ar mai fi un instrument.
Anglia luptînd pentru a împiedica aceste tendinţe de hegemonie germană, are o
concepţie despre libertate, care nu se potriveşte poate cu ceea ce coloniile britanice
rîvnesc şi doresc, dar care se potriveşte întocmai cu libertatea statelor europene. Politica
engleză e învinuită că încearcă să dezbine între ele, ţările europene, pentru a menţine un
echilibru de forţe care îi convine. Dar acest echilibru convine de minune şi celor mai
multe state europene. El se potriveşte cu noţiunea de libertate spre care tind toate
popoarele europene. Europa, prin conformaţia ei istorică, geopolitică, prin divesitatea
popoarelor şi a statelor ei, e un continent de echilibru. Cînd Anglia „unelteşte" pentru
echilibru european ea are mai întotdeauna cele mai multe popoare europene de partea ei.
Noţiunea de echilibru britanică e deci mult mai europeană ca

noţiunea germană de libertate. Unde critica nemţilor împotriva tendinţelor engleze pare
îndreptăţită e cînd starea asupra faptului că „echilibrul" înseamnă deseori rivalitate,
opoziţie de forţe, vrăjmaşi, deci dezordine. „Ordinea" germană tinde să înăbuşească
aceste opoziţii şi duşmănii şi să impună peste tot o disciplină unitară. în realitate însă,
ordinea impusă cu forţa întreţine duşmănii şi simţăminte de revoltă pe lîngă care
rivalităţile datorită politicii de echilibru sînt fleacuri.
întregul teritoriu al Europei ocupate e o rană sîngerîndă. Sub disciplina menţionată şi de
cea mai crudă poliţie din cîte au fost pe lume, clocotesc patimi răzbunătoare. E deci mai
uşor de închipuit ca Europa să-şi poată găsi o formă de unitate superioară pe temeiul
vechiului echilibru care nu exclude o organizaţie de toţi dorită şi voită decît prin
manifestările brutale ale stăpînirii germane.
în ce priveşte războiul germano-rus, el nu reprezintă un conflict între două concepţii
opuse: una europeană, sprijinită de anglo-saxoni, alta orientală (Gingis Han; Tamerlan;
Hitler) pentru care luptă nemţii, ci ciocnirea între două tendinţe înrudite, deopotrivă de
orientale, una ca şi alta: tendinţa pentru stăpînirea lumii începînd cu stăpînirea Europei
pentru care e nevoie de distrugerea echilibrului european. E învăţămîntul care se
desprinde din lucrarea mea. Dacă a doua campanie din Rusia seamănă cu cea dintîi şi
Hitler a fost silit să procedeze ca Napoleon, în schimb prin mentalitatea şi spiritul său şi
prin înţelesul cuceririlor pe care le urmăreşte se desparte de Napoleon şi se apropie mai
mult de cuceritorii nomazi şi asiatici. El cucereşte nu fiindcă e stăpînit de ideea de
unitate română (mediteraneanul Napoleon) ci fiindcă luptă pentru tribul său, pentru
neamul său. într-o anumită măsură e un nomad, e schimb de populaţii, distrugeri de
populaţii, era barbar, necruţător, campionul migraţiunilor de popoare.
Napoleon purta ideea de biruinţă cu el: ideile revoluţiei franceze. Nu erau ideile
revoluţiei sale, dar ale timpului său, ale soldaţilor săi, ale mitului pe care-l reprezenta. în
timp ce asuprea statele, libera oamenii, aşeza între el cuceritorul, stăpînul şi neamurile
asuprite, ca un zăgaz împotriva atotputerniciei sale, ideile eliberatoare ale revoluţiei
franceze. Hitler nu e oprit prin asemenea îngrădiri. El nu cunoaşte decît „ideile" sale şi
aceste idei nu îl îngrădesc. Dimpotrivă. Aceeaşi lipsă de îngrădire în cazul unei prăbuşiri
germane. Prăbuşirea lui Napoleon nu a avut urmări catastrofale fiindcă Europa a fost
prinsă în braţe de Sfînta Alianţă. Unde se mai poate găsi azi o Sfîntă Alianţă. (Vezi
lucrarea mea despre „A doua campanie în Rusia" pe româneşte, paragraful VI.)

5 iulie
Ieri Geneva şi-a împlinit „bimilenarul". Un mare colegiu istoric, uneori naiv şi
copilăresc, pe aloi uri interesant, evocator şi bine orînduit a cutreierat oraşul. Au defilat
toate personagiile care au dat cîndva luciu şi strălucire vechii cetăţi de la Iuliu Caesar
încoace, pînă la cei rlintîi episcopi creştini, de la i alvin la Voltaire, de la Jean Jacques
Rousseau |a generalul Dufoui Membrii vechilor familii, bărbaţi şi femei, s-au învoit să
reprezinte unele figuri istorice. Marguerite von Berchem a defilat sub un baldachin ca
Madame de Stăel!
In cercurile „serioase" această „mascaradă" în vremuri de cumplită urgie războinică a
fost viu criticată. Providenţa a fost totuşi prielnică serbărilor bimilenare: un soare
strălucitor a întovărăşit pe Cesar şi pe Calvin din Grădina Universităţii, dc-a lungul
străzilor .şi malurilor pînă la Piaţa Plainpalais. Prinţul Nicolae şi „Prinţesa" au dejunat
la Caste-let. Am poftit pe soţii Pictet, de Tran şi Boissier. Drapelul românesc fîlfîia la
„debarcader", alături de culorile Elveţiei, Genevei şi ale Franţei.
Nicolae e plin de atenţii şi de gentileţe pentru soţia sa şi pentru toţi care sînt gentili cu ea.
E o dragoste mişcătoare, de dragul căreia nimeni nu poate precupeţi Doamnei de
Hohenzollern onorurile princiare.
Nemţii care au înaintat val-vîrtej pînă aproape de Valea Nilului, par să fie opriţi în faţa
Alexandriei.
In Rusia a început în sfîrşit „marea" ofensivă. Lovitura cea dintîi a fost data între Kursk
şi Harkov.
10 iulie
Ofensiva germană între Harkov şi Kursk pare să fi avut un mare succes. Nemţii se află
acum pe Don; au tăiat calea dc comunicaţie Moscova-Rostov, la Voronej şi caută să
despartă armata lui Timoşenko1 de armatele din nordul Rusiei. Ei pregătesc astfel
campania spre Caucaz.
în faţa Alexandriei, situaţia e gravă - şi neschimbată. Cele două tabere stau faţă în faţă şi
îşi concentrează forţele. E punctul cel mai critic din întreaga situaţie a războiului.
Am revenit la Geneva, ca să aflu veşti. Am văzut pe Payot. Nemţii răspîndesc, prin
oamenii lor do afaceri care se plimbă prin Elveţia,

veşti de pace. Germania va înainta, anul acesta, pînă la Volga (Astrahan) şi va cuceri
Caucazul. Atunci va sta de vorbă cu America, de la egal la egal, de la continent la
continent: America - Europa. Se va găsi un mijloc de împăcare.
Nemţii nu voiesc să împingă lucrurile prea departe. îşi dau seama că America nu poate
fi învinsă şi că războiul nu poate fi cîştigat în Atlantic. (înarmările americano şi
producţia americană îngrijorează mult pe nemţi.) De aceea se va căuta o pace realistă.
Nemţii vor face concesiuni... (Prin Franţa lui I.aval caută să păstreze un contact cu
Statele Unite.)
Aceeaşi „notă" mi-o dă Sauerwein, bătrînul ziarist francez, azi colaboraţionist sută la
sută pe care îl întîlnesc la Hotel des Buques: nemţii vor împinge cît mai departe, apoi
vor încerca să stea de vorbă. Toamna, se vor termina operaţiile, iarna va fi rezervată
pentru negocieri.
Cam tot astfel îmi vorbeşte şi Bova Scoppa, în trecere prin Geneva. (Italianul avusese
cuvinte grele pentru mine iarna trecută; de data asta însă, se pare că a schimbat tonul.)
El crede că cele două tabere se apropie tot mai mult de un punct mort, cînd nimeni nu va
putea învinge şi cînd, vrînd-nevrînd, vor fi nevoite să stea de vorbă.
în schimb, anglo-saxonii par cu atît mai îndîrjiţi cu cît lucrurile merg mai prost. Vorbesc
de un război de 3-4 ani. Pregătesc o ofensivă de aviaţie în Occident.
Printre motivele care apropie pe nemţi de americani este şi duşmănia pe care cercurile
conducătoare germane au dobîndit-o împotriva japonezilor. Marile succese japoneze, în
Extremul Orient, au prilejuit gelozia nemţilor, dezvoltînd la Berlin resentimente
„rasiste". Se spune că, în ciuda unor tranzacţii încheiate mai înainte - cu privire la
materiile prime din insulele olandeze -, japonezii nu înţeleg să dea nimic din prada lor
de război. E interesant de urmărit dacă împărţeala şi complicitatea germano-japoneză va
duce la aceleaşi rezultate ca şi împărţeala şi complicitatea germano-sovietică. Nu e uşor
de a împăca între ele - şi de a le ţine împăcate - două impérialisme dezlănţuite, chiar
cînd sînt despărţite de şapte măii şi ţări.
Rămîne de văzut dacă această duşmănie comună, faţă de Japonia, va putea îndupleca pe
americani să facă pace cu Hitler şi să împartă lumea cu el. Nemţii nu-şi dau încă destul
de bine seama cît de răspîndită şi de adîncă e ura împotriva lor. Brutalitatea senină,
cruzimea sistematică şi conştiincioasă cu care distrug ţări şi suprimă popoare, credinţa
barbară în numele căreia înfrîng toate legile de dreptate şi de omenie, i-au aşezat pe un
plan moral care îi desparte de restul lumii: Hitler s-a învins pe el însuşi,

nimicind de mai înainte orice putinţă de împăcare; nimeni nu-i mai poate întinde mîna
pentru a-l ierta şi a-l scăpa. E osîndit să lupte, să „învingă" mai departe, pînă la capăt,
pînă la prăpastie.
11 iulie
Burchardt a dat o masă, urmată de o mare recepţie pentru nou) ministru al Angliei
(fireşte nu am luat parte). Boissier îmi spune că în timpul seratei, care a fost rece,
„elegantă" s-a vorbit foarte mult de planul german de a face pace cu America. Anglo-
saxonii, cu toate că sînt îngrijiţi de situaţia de pe front, zîmbesc cînd se pomeneşte
despre aceste „iluzii naziste".
Sullivan a venit să mă vadă la Geneva.
Rectorul Hulubei, după călătoria sa în Franţa, în Spania şi în Portugalia, a venit să mă
vadă la „Castelet". Mărturiseşte că a fost adînc mişcat de primirea ce i s-a făcut în
Franţa. Această primire organizată de „colaboraţioniştii oficiali" a fost rece şi
neînsufleţită, pînă în clipa cînd universităţile franceze, profesori şi studenţi, şi-au dat
seama cu cine au de-a face. Apoi simţămintele s-au contopit în cele mai mişcătoare
manifestaţii de simpatie şi de credinţă comună în reînălţarea Franţei şi în refacerea
României.
„Ştiu că suferiţi, dar trebuie să ştiţi că şi noi suferim cumplit!", au fost vorbele cu care
Hulubei - care simte, gîndeşte şi vorbeşte ca un moldovean ales şi ca un om de omenie -
şi-a deschis pretutindeni porţile în Franţa „neocupată". Solul oficial al României
războinice, aliată cu Germania - sol de care, la început, toţi francezii neoficiali s-au ferit
cum era şi firesc - a izbutii să înlăture astfel minciuna care apasă asupra atitudinii şi
propagandei oficiale atît în Franţa cît şi în România: inimile s-au apropiat, cînd au simţit
că suferă la fel, bat la unison şi aşteaptă aceeaşi mîntuire.
De aceea, Hulubei s-a întors din călătoria sa din Franţa cu alte impresii decît ale
voiajorilor oficiali. Payot, de pildă, care a fost de curînd la Vichy, unde a vizitat pe
mareşal, din ce în ce mai bătrîn, şi pe Laval, din ce în ce mai ţigan, care îşi scuipa în sîn
şi jura că iubeşte Franţa, Payot a rămas întristat dc lipsa de reacţiune sufletească a
cercurilor politice franceze, deTesemnarea senilă a mareşalului, de abilitatea fără orizont
a lui Laval. Hulubei a adus cu el o notă de optimism şi de însufleţire. Tineretul francez,
pe care l-a cunoscut la Lyon şi la Montpellier, e înarmat sufleteşte şi hotărît să reziste
propagandei şi presiunii străine: el crede şi aşteaptă ceasul eliberării.

Mă întorc cu însufleţire în ţ.iră îmi spune Hulubei. Ştiu, acum, că o lume întreagă simte
ca noi. O pornire sufletească atît de vie şi neînfrînată va învinge toate necazurile zilelor
de azi.
în Spania, falangiştii sînt cu Axa, porniţi şi orbi ca legionarii noştri. în schimb regaliştii,
tot mai numeroşi înclină spre Anglia. (Pretendentul spaniol, infantele Don Juan, conte
de Burbon, şade la Lausanne: şi el şi soţia sa sînt, după cîte mi-a spus Prinţul Nicolae,
„anglofili" convinşi.) Serato Sunner e cu Germania. Franco păstrează legăturile cu
America. Opinia publică e împărţită. Populaţia e încă adînc învrăjbită. Sute de mii de
oameni se află închişi. - Portugalia, în schimb, e unanimă împotriva Axei. Guvernul,
neutru ca toate guvernele care mai dâinuiesc libere pe continent, împarte sardelele între
Axă şi Anglia, inima bate pentru libertatea Europei.
Hulubei a văzut pe Salazar care i-a arătat o deosebită înţelegere. Salazar înţelege lupta
României împotriva bolşevismului şi a Rusiei, înţelege de asemeni simţămintele
româneşti de adîncă îngrijorare. Cine nu se teme de nemţi? Omul de stat portughez îşi
adînceşte tot mai mult doctrina de guvernămînt. E o doctrină autoritară, care respinge cu
hotărîre formele electorale şi parlamentare ale democraţiei. Dar statul lui Salazar nu e,
ca statul fascist şi nazist, deasupra legii şi a dreptului. Statul nu-şi poate îngădui nimic
nelegal, nici în numele rasei, nici în numele unui partid ales. Dreptul şi legea îngrădesc
acţiunea statului şi a cîrmuitorilor întocmai cum îngrădesc activitatea fiecărui cetăţean.
Autoritatea înseamnă iniţiativă şi putere reală, efectivă, nu însă licenţă, nici exces.
Totalitarismul nazist e tot atît de îndepărtat de legalismul lui Salazar ca formulele de
cîrmuhe izvorîte din sufragiul universal. Europa pe care o doreşte şi în care crede
Salazar trebuie să împace noţiunea de autoritate cu aceea de drept, puterea cu ideea de
frînă, de îngrădire; Statul nu are dreptul să mintă, să fure, să asuprească, să ucidă.
Valoarea autorităţii lui atîrnă de îngrădirile pe care şi le impune şi pe care le respectă.
(Acest autoritarism îngrădit, luminat, care măreşte puterea de acţiune şi de înfăptuire a
statului fără a micşora drepturile individului şi care se împacă deopotrivă cu interesele
colective şi cu demnitatea şi libertatea individuală, trebuie bine lămurit şi tălmăcit într-o
ţară ca a noastră, unde „democraţia" şi „totalitarismul" au înţeles pocit, democraţia
însemnînd o nemaipomenită risipă de timp, de putere şi de bani iar regimul autoritar,
îndreptăţind toate urile, toate jafurile şi toate crimele.)

13 iulie
Sînt informat că Lahovary, zis Bihico, sinistra mică pocitură care îndeplineşte misiunea
de reprezentant al ţării la Berna, se plînge mereu în rapoartele sale despre activitatea
mea subversivă, care-i „jenează" străduinţele sale diplomatice. A raportat, astfel, la
Bucureşti, că Renee I de Weck, ministrul Elveţiei la Bucureşti, cînd a trecut acum, în
urmă, prin Elveţia, a venit să mă vadă la Geneva, întîlnindu-se cu Xeni la Lausanne,
fără a da pe la ei, la Berna. „Aceasta se datoreşte, a scris Bibico, binecunoscutelor
sentimente anglofile şi semitofile ale lui de Weck". Semitofile pentru Xeni, anglofile
pentru mine.
Rapoartele dc poliţie ale acestui coborîtor din ilustrul neam de bucătari levantini
oglindesc o fire tot atît de pocită ca chipul său de pitic strîmb, umflat şi degenerat. Mă
tem că m-am cam supărat. Nimic nu mă necăjeşte mai mult decît lichelismul germanofil
al unui soi de diplomaţi, care pînă ieri se ziceau slugile mele cele mai plecate.
în ce priveşte pe Weck, e firesc că acest bărbat serios şi cumsecade a ţinut să-mi strîngă
mîna mie decît să treacă pe la nedemnul reprezentant al ţării la Berna, pe care toată
lumea de aici şi chiar membrii legaţiei germane îl dispreţuiesc pentru excesele sale de
slugărnicie hitlerofilă.
Primim din nou vizita Prinţului Nicolae şi a soţiei sale, la Castelet. Explicaţii
..familiare". Cum s-a întimplat căsătoria, neînţelegerea cu Carol, exilul. Prinţul e
rezervat, fin, simpatic. Ea, cam vorbăreaţă, vorbeşte prea mult de ..soacra mea" - Regina
Măria, de „vara mea" -Regina Spaniei, de „mătuşa noastră" - nu ştiu ce mare ducesă
rusă, etc. etc. Altfel, e mai bine de ce-mi închipuiam. Dacă nu ar fi atit de obsedată de
„cazul" ei, ar puta avea o influenţă bună asupra lui Nicolae. '
14 iulie
Ziua Franţei. A Franţei de ieri. Cea de azi, adică Franţa oficială şi atît de provizorie de la
Vichy, nu mai serbează căderea Bastiliei. Marsillieza a amuţit. Ieri un apostol al
„revoluţiei naţionale" vorbea „legionarilor", lăudînd pe nemţi, preţuind „generozitatea
lor atît de aleasă faţă de Franţa" (căreia nu-i rezervă soarta Poloniei!) şi spunînd cu
vocea însufleţită cam aceleaşi prostii cu care legionarii noştri au fost împinşi spre jaf şi
crime.

Azi, radio Vichy ne dă conferinţa unui filozof din „şcoala nouă", care mai că nu se
bucură de prăbuşirea Franţei, fiindcă ar fi îngăduit înscăunarea ideilor lui Dumnezeu, de
familie etc. Aceste noţiuni eterne, spune filozoful de la Vichy, se vor putea încadra în
ordinea nouă, făurită de Hitler, pentru salvarea civilizaţiei: (Dumnezeu? Cine? Wotan?
Hitler? Himmler?1 Familia? Unde? în bordeiele naziste, unde fetele sînt împinse de
poliţie, ca să fie „fructificate" şi să dea copii neamului ales?) Ura împotriva Revoluţiei
franceze şi a ideilor secolului trecut împinge pe gînditorii reacţionari, care nu s-au simţit
niciodată mai la largul lor, ca să stăruie cu o mulţumire abia tăinuită asupra „cauzelor
adevărate ale prăbuşirii franceze" şi să ceară înlăturarea pentru totdeauna din istoria
Franţei a „funestei idei de libertate". Autoritatea care vine de la Dumnezeu trebuie să
înlocuiască năzuinţa de libertate care e înşelătoare fiindcă tinde să înalţe pe om dincolo
de îngrădirile lui fireşti. Războiul e pierdut, e o şcoală de binefăcătoare umilinţă. Franţa
a căzut, dar gîndirea franceză a scăpat din cătuşele raţiunii, în care se zbătea tocmai de
pe vremea lui Descartes şi caută din nou un adăpost sub aripa ocrotitoare a providenţei
divine.
Această filozofie care se leagă de gîndirea celor mai aleşi reacţionari ai secolului trecut,
ca Joseph de Maistre" şi Bonald , tinde azi, sub îndrumarea senilă a lui moşulică Petain,
să rînduiască nu numai gîndirea franceză, dar mai ales viaţa publică.
De pe planul ideologic, unde ideile de autoritate, de disciplină intelectuală şi
sufletească, împlineau o menire folositoare, ţinînd în frîu şi îngrădind frazeologia
adeseori atît de neroadă a democraţiei, reacţiunea coboară în politică. Ideile vechi
trezesc fiinţele de altădată. Morţii vorbesc şi se Irămîntă.
Morţii care au înrîurit totdeauna atît de adînc istoria Franţei, îşi iau „revanşa": ies la
iveală şi se ridică printre ruinele Republicii, judecă, osîndesc, aruncă Westernuri, se
străduiesc apoi să umple golurile, să se apropie, să atingă, să pună mîna pe putere, să se
înfrupte din binefacerile cîrmuirii, de care au stat departe atîta vreme. Ţara s-a prăbuşit
dar trecutul reînvie. De ce nu s-ar bucura aceşti coborîtori credincioşi din

Note:
1 lleinricli Ilimmler (1900-1*»5), om politic german; .şef al Gestapoului (1930-1945). S-a sinucis
după arestarea sa dc către britanici.
2 Maistre, Comte Jozeph Mărie de (1753-1821); filozof francez. Adversar al Revoluţiei de la
1789. Senator de Savoia (1774-1792). ambasador la l'etersburg (1803-1817). Lucrări
principale: Eseu despre principiile generatoare ale cimii>iuita[ii piditice (Paris, 1814);
Consideraşi despre Fran[a (Neuchâtel. 1794).
3 lionnld l.ouis Gahriel Amboise (1754-1840), publicist, filozof, scriitor francez. A făcut parte
din şcoala creată de Chateaubriand.
morţii încă neîmpăcaţi? Şi de cc nu ar întrebuinţa cuvintele de resemnare, de umilinţă,
de supunere, menite să adîncească în minţi şi în suflete ideea de prăbuşire şi să
statornicească starea de înfrîngere atît de prielnică vremelnicei dăinuiri a acestui trecut
care alintă năzuinţele la filozofie şi mulţumeşte ambiţiile şi interesele lor lumeşti?
Ce e mai tragic în această „revoluţie naţională", care se desfăşoară la suprafaţa vieţii
publice franceze e că dovedeşte o deplină neînţelegere a situaţiei internaţionale de azi,
care e înrîurită nu numai de fenomenul francez, adică de pricinile morale ale prăbuşirii
Republicii Franceze, dar şi de fenomenul triunghiului nazist. Cîrmuitorii şi filozofii de
la Vichy întorc spatele lui Hitler: ceea ce îi interesează e dacă Republica liberală a murit
într-adevăr, cu desăvîrşire şi pe vecii vecilor, aşa cum ar dori ei. în fundul sufletului lor
sînt recunoscători cuceritorului neamţ, că a răpus democraţia. Hitler e pentru ei, un fel
de Sf. Gheorghe care a ucis balaurul: e cea mai înaltă expresie a ideii de autoritate, un
sol al Providenţei divine şi teama lor tainică e ca nu cumva solul să se îndepărteze
înainte ca balaurul să fie cu desăvîrşire mort.
Puţin le pasă acestor sectari filozofici şi secături politice că Hitler nu a învins în numele
lui Dumnezeu, nici al unei autorităţi de drept divin, nici al familiei, nici al trecutului, ci
în numele unei revoluţii care e o realitate tragică şi nu o jalnică parodie, ca revoluţia
naţională a lui Moşulică Mareşal! Puţin lc p.tsă că această revoluţie a lui Hitler suprimă
cu o îndrăzneală barbară toate valorile divine şi umane pe care se reazimă odată
civilizaţia europeană. Puţin le pasă că ţelul lui Hitler, victima pe care şi-a ales-o, printre
atîtea altele, nu e Revoluţia franceză, nu e Republica franceză, nu e democraţia
franceză, ci e Franţa, cu toate bogăţiile şi cu toate bunurile ei morale şi materiale, cu
trecutul şi cu viitorul, cu gloria şi cu strălucirea ei de mare naţiune.
Veghind cu o grijă vinovată, la căpătîiul Franţei prăbuşite, ca nu cumva mortul să se
trezească, toţi aceşti strigoi din alte vremuri, cântă prohodul nu al Republicii nici al
Democraţiei, ci al Franţei, şi împiedică învierea ei. Fiindcă între marea naţiune şi
asupritorul ei, un singur gînd o-crotitor se poate întinde azi, gînd de mîntuire, de
rezistenţă, de forţă morală opusă forţei materiale înăbuşitoare, gînd care, în ciuda
cîntecului filozofilor reacţionari, vine de la Dumnezeu ca tot ce înalţă năzuinţele şi
înzeceşte puterile omeneşti, gîndul de libertate.
La „Castelet" recepţie foarte reuşită în cinstea lui Hulubei. Bărbaţi inteligenţi şi femei
frumoase. Profesorul Pirenne, Boissier, Andre de Blonay, Monny Cruţescu, abia sosită
din ţară. Nutzi Resier, cei doi

Peyrot Oeduln, Heutsch, Dufour, Bădărău, Berea etc. Nuşeta a rînduit un bufet minunat.
Convorbiri însufleţite în care Pirenne şi Hulubei au strălucit deosebit - au reţinut pe
musafiri, pînă noaptea tîrziu, în micul salonaş al Casteletului. Am băut pentru Franţa :
14nulie.
16 iulie
Nemţii au atins şi au trecut Donul, pe un front întins, de la Voronej pînă la Rostov şi se
pregătesc să atace Rostovul, pe la Nord, coborînd Donul. După un popas de 10 zile,
Rommel atacă din nou în Egipt. Englezii nu par să se simtă prea bine în şa, pe poziţiile
lor de la El-Al-amein, în faţa Alexandriei. Numai aviaţia lor face minuni. Note optimiste
din America unde „pregătirile" merg strună. In schimb comunicatele de pe front
dezvăluie o polemică dramatică între Aliaţi. Ruşii aşteaptă un al doilea front. Anglo-
americanii au făgăduit, dar nu se grăbesc, pentru motive desigur binecuvîntate, ca să-şi
îndeplinească făgăduielile. Pentru a grăbi hotărîrea britanicilor, ruşii au o tendinţă de a
exagera „dezastrele" lor de pe Don, pe care englezii caută prin comentarii judicioase, să
le micşoreze ca să cîştige timp.
Găsesc în Albert Sorel, „La Question d'Orient au XVIIIeme siecle", observaţii şi cugetări
pe care le pot întrebuinţa în lucrările mele:
„Rusia urmărea în Turcia şi Polonia acelaşi scop dominator, prcgătindu-şi izbîndă cu
aceleaşi mijloace. A diviza pentru a conduce, a tulbura spiritele pentru a le putea
supune, a organiza o facţiune partizană şi a obţifie din partea puterii dreptul de a
interveni în favoarea acestei facţiuni, aceasta era politica aplicată atît la Varşovia cît şi la
Constantinopol... Ea devenea astfel garantul independenţei tătarilor şi a privilegiilor
moldovenilor şi valahilor, tot aşa cum fusese garantul constituţiei poloneze şi al
dreptului de liberum veto. Diferitele confederaţii din Polonia ori revolte din Turcia îi
foloseau în egală măsură şi o duceau spre aceeaşi ţintă: destrămarea imperiului pc care
voia să-l domine aşteptînd să-l poată cuceri ori, în eventualitatea unor constrîngeri, să-l
poată împărţi cu puterile rivale. «Poţi învinovăţi Rusia de orice, a spus un rus, în afară
de lipsa de continuitate în politica ei». Politica orientală a Rusiei se îmbina de minune
cu politica ci europeană, iar contemporanii nu s-au înşelat în această privinţă". (Sorel
caută să arate că politica „europeană" a Rusiei avea scopul să îi înlesnească împlinirea
politicii ei orientale: împărţirea Poloniei în cîştigarea prieteniei Austriei şi a Prusiei,
aveau scopul să-şi deschidă calea Constantinopolului. în 1940-1941: politica
„europeană" a Rusiei,

adică al ruperii ei de Germania şi împărţirea Poloniei, readuce Rusia pe făgaşul ei

oriental, şi redeschide problema orientului, în condiţii noi; pretenţiile au căzut, nu mai
există un Sud-Est ocupat şi dominat de turci, ci un sud-est locuit de state libere, care nu
ameninţa Rusia. Totuşi, ca în 1812! - Rusia ia Basarabia şi caută să se aşeze pe Dunăre -
cere delta, se interesează de soarta Dobrogei. Nu are nici măcar scuza creştinismului -
fiindcă Revoluţia a înlăturat creştinismul din Rusia, pe cînd creştinismul dăinuieşte liber
şi „oficial" în Balcani şi la Dunăre). (Capitol: „Tratatul de la Kainargi 1775").
In capitolul „La Triple Alliance" de adăugat la notă, la Capitolul 1 din lucrarea mea:
Prusia şi Austria erau la fel de interesate să menţină Rusia în afara problemelor
europene; cu toate acestea au făcut apel la ea. Procedînd astfel, şi-au creat un rival.
Interesele lor politice le-ar fi impus ca rivalul să le devină aliat, ca Prusia să-i deschidă
Rusiei calea spre Europa, iar Austria să-i croiască drum spre Constantinopol. Rusia, la
prima vedere, părea a fi avut cîştig de cauză în această sîngeroasă confruntare. Să luăm
aminte totuşi la teribilele încurcături pe care i le-au cauzat repetatele împărţiri ale
Poloniei. S-a apropiat de Europa, fără îndoială şi a ajuns la Marea Neagră; dar, în locul
unui stat slăbit şi uşor de înfrînt, arc la graniţă un imperiu formidabil... care îi creează,
în tribulaţiile ei turceşti şi asiatice, necurmate dificultăţi.
în acest fel, de la început, crizele orientale au constituit crize vitale pentru Europa".
Această alianţă rezulta nu din comunitatea de interese, ci din opoziţia cupidităţilor.
(Tripla Alianţă 1772 - împărţirea Poloniei) invidia o destrăma, lăcomia o refăcea
instantaneu. Despre englezi (capitol „Anglia şi chestiunea orientală") „...englezii se
pregăteau să înveţe pe spezele lor că nu le este pemiis, chiar şi atunci cînd socotesc că
procedează cu abilitate ori li se pare mai folositor să se dezintereseze de problemele
Orientului".
Vizitez pe Pella la Hotel des Bergues. Vine din ţară, se duce undeva în Franţa ca să se
caute. î mi istoriseşte că ar fi vorbit cu „Ică" despre mine. I-ar fi mărturisit că aceasta e
şi părerea sa. Dovadă de altfel că Pella s-a convins că prezenţa mea la Geneva nu e
dezaprobată de cîrmuire, c şi deosebita solicitudine pe care mi-o arată. îi încredinţez
memoriul meu despre Blocul Balcanic şi capitolul referitor la Dunăre din lucrarea cea
mare. Sînt răsplătit de această dovadă de încredere pe care i-o dau, deoarece primesc de
la el unele sugestii care merită să fie luate în seamă:
1. în dosarele celor dintîi adunări ale înţelegerii Balcanice (hîrtiile se găsesc la
Biblioteca Societăţii Naţiunilor) sînt cuprinse unele

declaraţii despre scopul înţelegerii, care depăşesc ca preciziune şi ca valoare politică

vorbele lui Ataturk pe care le citez în Meritoriul meu. Se pomeneşte acolo de
comunitatea de gîndire şi de creşterea poMcă^ dintre statele politice şi necesitatea de a
făuri din nou, pe temelii lărgite şi prin libera adeziune a balcanicilor unitatea care să
poată împlini menirea folositoare a imperiului otoman.
2. în dosarele Comisiilor dunărene trebuie să se afle un memoriu a lui Manoilescu, care
pe vremea arbitrajului de la Viena, stăruia asupra folosului şi necesităţii Comisiei
Europene.
3. Ca o dovadă a rolului paşnic, atît de folositor şi de „european" al Comisiei Europene,
aş putea cita la capitolul „Dunărea" felul cum această Comisie a contribuit, în plin
război european, să apere şi să întărească pacea dunăreană chiar în timpul
ministeriatului meu. E vorba de incidentul provocat dc vasele încărcate cu materiale
explozibile pe care englezii le-au trimis la Orşova şi care au fost descoperite la Giurgiu.
Pentru a împiedica o reacţiune germană, cate ar fi putut împinge în josul Dunării, vase
de poliţie şi de război germane, conflictul pe Dunăre era gata, gata să izbucnească, am
însărcinat atunci pe Pella să reîmprospăteze adaptarea la împrejurări, regulile dc
navigaţie de transport şi de control pe Dunăre, mai întîi la Belgrad prin mijlocirea
Comisiei Internaţionale şi apoi la Galaţi. Comisia Europeană compusă de nemţi în
război cu anglo-francezii, de italieni pe atunci neutri şi de noi a aprobat în unanimitate
hotărîrile Comisiei Internaţionale: pacea pe Dunăre a fost salvată.
4. Conferinţa Dunării din Bucureşti (decembrie 1940) a fost mai frămînlată decît îmi
închipuiam. Delegaţii ruşi, drept mijloc de presiune asupra nemţilor şi cu scopul ca să-şi
asigure participarea în Comisia Dunăreană de la Viena, au refuzat să admită orice
participare germano-italiană la gurile Dunăiii. Numai după ce ei au recunoscut formal
dreptul de a figura în Comisia „unică", au admis şi ei un organ de „control" care să
participc pc lîngă administraţia mixtă ruso-română, la treburile Dunării de Jos.
Este de observat că declaraţia sovietică prin care Dunărea e recunoscută ca fluviu
internaţional abia de la Bratislava - la Versailles se stabilise Linz - c cu tîlc: am
subînţeles astfel că Dunărea are trei felii - una germană, pînă la hotarele germane, alta
internaţională pînă în Deltă şi o a treia felie ruso-română.
17 iulie
Radio Londra anunţă că Pavel Pavel ar fi aderat, în numele
„ţăranilor români" la o declaraţie interaliată (+ români şi unguri) privitoare la soarta
ţăranilor europeni după război. Ce o fi asta?
Prinţul Nicolae trece din nou pe la Castelet. A primit veşti din ţară că nu i se mai acordă
transferul. E necăjit şi vîntură idei de călătorii îndepărtate.
20 iulie
Masă la Burchardt, la vila Biron. Mergem fireşte cu bicicleta de la Castelet. Musafiri în
afară de noi: Massigli, fostul ambasador la Ankara şi Fritz Bon. Massigli trăieşte la
Lyon, unde spiritul e „foarte bun". Demonstraţia patrioţilor la 14 iulie a fost uriaşă şi
mişcătoare. Englezii ar face bine însă să nu turbure mereu pe aceşti patrioţi, vestind o
debarcare pe continent care nu mai vine. Prea multe nădejdi spulberate. Fritz Bon, in-
dustriaş, realist, în contact strîns cu nemţii din Germania şi de pretutindeni (Frank
Cafée) e convins că anglo-saxonii nu au învăţat încă meseria războiului. Nemţii sînt
victorioşi şi victoria lor, deocamdată, nu e primejduită prin nimeni. /Numai printr-o
uriaşă sforţare, anglo-saxonii ar putea schimba această situaţie în viitor. Dar sînt ci în
stare de o asemenea sforţare? Burchardt, zîmbitor, olimpian şi prudent îşi rezervă
părerea.
21 iulie
Am petrecut după-masa pe lac, în frumoasa barcă cu pînză a lui Conrad Hentson,
aştcptînd zadarnic o adiere de vînt.
Seara, o masă intimă la Pau des Eaus-Vines, oferită de Guglielmo Ferero, cîtorva
prieteni. Marele istoric îşi serbează aniversarea. Pirenii. cîţiva italieni, doi francezi, noi.
Convorbiri însufleţite după masă. Italienii sînt violent antifascişti, francezii violent anti-
Vichy. Ferero face o comparaţie între Hitler şi Mussolini, în dezavantajul fireşte al celui
din urmă: geniul răului, de o parte, un farsor vulgar, dc alta!
Mult „optimism" în ce priveşte sfirşitul.
22 iulie
Masă la Albert Pictet.
23 iulie
Trec pe la Rue des Granges, ca să primesc pe Louis de Eur, care
 soseşte din Stockholm. Suedezii privesc, nu fără mulţumire cum se îndepărtează
primejdia rusească, dar urmăresc cu îngrijorare cum se întinde ameninţarea nazistă. Se
tem că finlandezii nu vor mai putea rezista.
Vine apoi să mă vadă Massigli. E convins ca şi mine, că Saracioglu va rezista. O
schimbare,a politicii turceşti nu-i pare cu putinţă. în orice caz o asemenea schimbare nu
se va face decît cu schimbarea guvernului şi cu înlocuirea lui Saracioglu. Massigli crede
că turcii doresc o mai strînsă colaborare balcanică, dar nu sînt pregătiţi încă pentru o
federaţie balcanică. Ideea mea îi pare bună, în principiu dar foarte îndrăzneaţă. Răspund
că numai dacă vom avea îndrăzneala să gîndim ideile pînă la capăt, vom putea stabili o
rînduială europeană. Jumătăţile de măsură şi de idei, ne-au adus în halul care sîntem.
24 iulie
Zi minunată, urmată de o noapte feerică. Vara a atins culmi de fermecătoare strălucire,
pe care mă tem că nu le vom putea păstra multă vreme. „Casteletul", mai primitor ca
niciodată. Seara o masă mare întinsă. Printre musafiri, tînărul Mareş (consul la Viena),
cu soţia.
Aflu că nemţii îşi dezvăluie năravul şi faţă de noi. Cu toate jertfele sîngeroase pe care le
facem, nu am izbutit să cîştigăm nici „stima", nici încrederea lor. îndeosebi, clasele
noastre conducătoare sînt prost văzute. Ţăranul român e „admirabil", adică poate fi
folosit şi exploatat cu prisosinţă; clasele suspuse trebuiesc însă înlocuite. Nemţii
pregătesc astfel stăpînirea României. Şi de ce n-ar pregăti-o? Cine-şi poate închipui că
ei vor face o excepţie cu noi? „Ordinea nouă", la care s-au înhămat cu atîta însufleţire
toţi zevzecii de la noi, înseamnă stăpînirea germană pe continent, stăpînirea totală
neîngrădită. Cum am putea rîvni să se mîntuie de această stăpînire, tocmai ţara cea mai
bogată? Jertfele noastre ne slăbesc, adică ne pregătesc şi mai bine ca să fim supuşi şi
robi. Iar lichelismul unei anumite pături de politicieni şi economişti germanofili nu ne
poate, fireşte, ridica în ochii unor cuceritori realişti, care nu respectă decît forţa. Bietul
Antonescu şi-a croit o soartă tragică: dacă nemţii ies învingători, el va avea dezamăgiri
mai crunte decît în cazul unei victorii anglo-saxone. în cazul înfrîngerii, va dispărea cu
renumcle unui bărbat „abil", care a ştiut „să cîştige timp". în cazul cel dintîi, va rămîne
ca autorul vinovat al umilirii şi al înjosirii neamului său. De aceea, poate, mareşalul
vorbeşte din ce în ce mai mult de pacea de compromis, de o pace de înţelegere, de o
pace fără victorie.
25 iulie
Pierre Jouac ne citeşte două poeme mişcătoare şi adînc gîndite, închinate suferinţelor
Franţei. (Le drapeau şi Division). E o reabilitare a Revoluţiei franceze, aşezată în cadrul
continuităţii adînc frămîntate dar totuşi unitare a istoriei Franţei şi care a dat viaţă unor
virtuţi şi unor lacrimi, azi dispreţuite de regimul învinşilor de la Vichy, dar mîine, din
nou mîntuitoare.
27 iulie
Cari Burckhardt ia masa cu noi (la Kaesch, lîngă Castelet). A văzut cîţiva germani, în
vizită la Crucea Roşie din Geneva. Unii dintre ei sînt violent antinazişti, pretind că
nemţii sînt din ce în ce mai sătui de război şi de victorii. Grija pentru ziua de mîine,
teama faţă de ura generală care se ridică împotriva lor, neliniştea provocată de „im-
perialismul american" şi dc uriaşele pregătiri militare de dincolo de ocean îi copleşesc.
Alţii care resimt mîndria izbînzilor militare se tem dc tirania pe care partidul o va
exercita după război. Un ofiţer distins, de aviaţie, spunea lui Cari: „Noi luptăm şi
învingem, iar porcii ăia de S.S. se pregătesc de pe acum să tragă toate foloasele".
Militarii prevăd
0 ciocnire între armată şi miliţiile naziste. Se zvonesc certuri grave înăuntrul partidului.
Goering1 ar fi fost îndepărtat de la conducerea aviaţiei şi a planului economic. Inamicii
săi ar fi pus la cale un proces împotriva lui, pentru „îmbogăţire frauduloasă". Hitler a
oprit acest proces, care ar fi putut compromite întreg regimul. Despre Hitler, se
povesteşte că e abătut, nervos şi adînc îndurerat de popularitatea lui Rommel!
în timp ce se spun atîtea vrute şi nevrute, dorite şi nedorite, despre drama lăuntrică a
Germaniei, armatele nemţeşti, oprite la Voronej, înaintează la Sud, cuceresc din nou
oraşul Rostov, distrus şi pustiit, trec Donul, înaintează spre Caucaz.
în Africa, trupele Aliaţilor şi Germaniei stau faţă în faţă la El-Al-ameîn, într-o poziţie
care, după toţi criticii militari, nu putea să reziste mai mult de trei zile şi care totuşi
rezistă de mai bine de trei săptămîni.
28 iulie
Sullivan vine să mă vadă, la Bellerivo. îi atrag atenţia că contactul
pe care îl păstrăm nu e ceva ocazional, o fantezie trecătoare, ci e pentru mine, scopul
şederii mele în Elveţia. Ne-am înţeles, de comun acord, să dăm acestui contact un
caracter oficial. Nu e mai puţin adevărat că înţeleg că el e menit, din gîndul meu, să
stabilească o legătură între mine şi stăpînii lui S. de care să am dreptul oricînd să mă
folosesc în interesul ţării mele. S. îmi spune că acesta c şi gîndul celor care l-au
însărcinat să ia contactul cu mine. Legătura prin el e mult mai directă, decît prin
Legaţie.
Cu Hentsar pe lac. Zile minunate.
29 iulie
Luăm masa la Boissier, cu Schwartzenbcrg, prinţ austriac şi cetăţean elveţian. Spre
norocul ei familia Schwartzenbcrg a păstrat această dublă cetăţenie timp de cinci sute de
ani, îndeplinind faţă de Cantonul Ziirich toate îndatoririle ci civice şi fiscale. Şi astfel se
poate adăposti aci, în „patrie" şi uita de urgia care s-a dezlănţuit la Viena. Vorbim,
fireşte, de război şi de felul cum va sfîrşi. Dintre toate simţămintele anti-naziste, cele
vieneze sînt mai aprige şi mai neiertătoare.
De pe frontul rusesc răsună strigăte de alarmă şi de ajutor. Englezii însă nu se îndură să
descaleee pe Continent, pentru a forma „al doilea front" despre care nu se pot feri să
discute în gura mare.
30 iulie
Grigore [George] Duca a venit pentru trei zile în Elveţia. Nu a venit însă pînă la
Geneva, s-a oprit la Berna la Bibico. Ia contact cu mine prin telefon. Prudent şi grăbit,
îndrăzneşte totuşi să-mi spună că nu-i place cum se desfăşoară lucrurile în ţară. „Recolta
e proastă, nemulţumirile cresc, dar să nu spun mai departe! «Doamne fereşte!»"
Sfârşit

Indice de persoane
A
Abetz, diplomat - 91. Abraham, colonel - 69. Adioud, R. - 235. Aktai - 86, 87.
Alexandru I, ţar al Rusiei - 105, 196, 218.
Alfieri, Dino -125.
Alimăneşteanu, Pia - 6.
Amédée de Savoia, duce d'Aosta - 71, 8-1.
Anestin, Ion - 7.
Angelescu, Constantin - 26.
Angelescu, Ncvill - 243.
Anjdica, Tanta - 234.
Antonescu, Ion - 11, 29, 37, 69. 70, 84, 88. 89, 112,125, 133- 136, 167, 186, 197, 200. 203, 207,
239, 266.
Antonescu, Mihai („Ică") - 124. 186, 188,
200, 203, 230, 231, 239, 240, 244.
Antonescu, Victor - 37, 62.
Antoneşti - 203, 212.
Antonoff - 62.
Ardeleanu, Ion - 13.
Argeşanu, Gheorghe - 8.
Argetoianu, Constantin - 6, 8, 25, 26, 28,
29,31.
Arimia, Vasile - 13. Arion, C.C. - 189. Assalsson - 150. Assetati - 156.
Assarson-Hilger a se vedea Hilger-Assar-
son- 120, 121.
Aubert, Paul - 235.
Atatiirk, Kemal Paşa Mustaţă - 181.
Averescu, Alexandru - 5.
B
Bani basci -156. Barbey, Fredcrich - 235.
Barbier-l 2(1.
Uârdossy, I .às/ló - 33. 225. Barkov - 48. 55, 114. 116. Baumbak - 138. Bădărău. M - 262.
Beausinont. Henry de - 235. Berbey, Raymond - 235. Berchcn, von (fraţii) - 235. Berciteli.
Marguerite von - 255. Berea - 262.
Bergery, Gaston. Frank - 70. 84. 92. 93, 96. 101, 106. 111. i 12. 1 14, 1 15, 120-124, 133-136. 139.
141. 145. 147-149, 153, 154.
Berthelot Henri. Malhias - 79.
Bibescu. George. Valentin - 245.
Bibescu, Manila - 245.
Bismark Olio, pi iui..von - 10').
Hlonay, André de - 235. 261.
Boissier. Leopold - 209. 210. 217. 224-
226. 235. 252. 255, 257. 261. 268.
Bombasci (Bombassi, Bombussci,
Bombusch) - 120. 138.
Bon. Fritz - 265.
Bonna - 252.
Bonnald. Louis, Gabriel - 260. Bonnet. George - 78. 79.80,82, 83. Bossy. Raoul V. - (>, 12. 62, 24
'. Boles, lied - 235.
Bourquin, Georges - 225-227. 235, 236. Brauchilsch. Waller von - 240. Brătianu. Constantin
(Dinu) I.C. - 32. Brătianu. Gheorghe - 7, 31, 112. Brătianu, Ion (Ionel) l.C. - 6. Brătianu.
Vintila - 7. Briand. Aristide - 90. Brisson. Pierre - 243. Brown, preot - 116. Briining, Heinrich -
90. Buguel - 86.
Bujoi, Ion - 72.
Burckhardt, Karl - 210, 230, 231, 257, 265, 267. Burgan - 150.
c
Cnllimachy, Anna, Mari - 212. Calvin, Jean - 255. Cancicov, Mircea - 230. Cantacuzino, M.G. -
7. Cantacuzino, Nicolae, Barbu - 6. Cantacuzino, Sabina - 6. Carandino, N. - 7. Cardenas - 63.
Carol I, Hohenzollern, rege al României -
5.
Carol II, Hohenzollern, rege al României -184, 208, 212, 213, 216, 217. 228, 259. Caudillc,
Franţois de - 235. Caulaincourt, I.ouis, general - 217, 218, 221,224.
Călinescu, Armând - 5, 8, 10. 11, 73.
Cămărăşescu, Mihai - 225.
Ceaikovski, l'iotr, llici - 55.
Cezar, lulius- 255.
Chamberlain, A.M. - 72.
Chambcrllain, Joscph - 11(1.
Chappuirat, E. - 235.
Chivisier, Jaqucs - 243.
Churchill. Winslon, Spencer, sir - 16, 38,
150, 235,245, 246, 249.
Cian Kai-şi - 65.
Ciano, Galcazzo, conte - 62. 77. 78, 80-83,
97, 179, 225,234.
Ciobanu, Ştefan-28.
Ciuntit, Edmond - 11, 48.
Clodius, Karl - 38, 161, 162. 218, 222.
Codreanu, Ion-Moş - 117.
Colas-21.
Collet, colonel - 86.
Constantin I, rege al Greciei - 76.
Constantincscu, căpitan - 47
Costin, Miron - 107.
Cretzeanu. Alexandru - 12. 18, 39, K4. 89, 124, 134-136, 145.
Cripps, Richard, Stafford. sir - 61. 65, 66, »69, 70, 74, 75,92, 115, 120, 129, 134, 137, 141, 143,
150, 165-167. 174, 175, 203, 209, 222, 239.
Crislea, Miron - 5, 8. Crozier - 233. CriUcscu, Mony - 261. Cruţescu, Radu - 73, 108. Culgar,
ataşat militar - 88. Curris - 209. Cuzu, A.C. - 29.
D
Daladier. Edouard - 72, 79. 83. 234. Daniclopol. Daniel - 235. Darlan, Francois - 71.85. 95, 1 18.
Davidescu. Alexandru - I I, 22. 39, 46, 51, 52,60.63. 145. Davila. Citta - 212. 22S. Dederlin - 235.
Dekanozov. Vladimir - 53. 54. 57, 63, 102, 132, 138, 1911.
Demelrescu. Camil - 86, 124. Demetrios, Lucia • 7. Descartes, René - 2<>(l. Diami - 239.
Diamandi. Constantin - (>. Diamantopulos, li. - 74. I 16. 164, 251. Dimitriu, Constantin,
Dovlecel - 1611. Dinici - 124. Duca. (ih. I. - 5-7. Duca, Grigore - 268. Dulour, general - 255. 262
E
F.ckhard, Tibor-231, 232. Eden. Antony. Robert, sir - 166, 241, 242 Eduard al Vil-lea. rege al
Marii Britanii -I 10
Éduard, Karl. Coburg, de 51. llena, regină a României - 208. Eliade. Mircea - 12.
d'Esperary, I ranehcl. Louis, Felix, Marie -7.91.
Eur. Louis de - 265.
F
Fabricius, Wilhelm - 10, 19. 26. 27. 30, 33,
37.39,51.72, 73, 218.
Terrero, Gugliemmo - 2(19, 225, 233, 235,
265.
Filipescu, Nicolae - 6. Fischer, Léon - 208, 213. Florie - 230.
Fort, Jaques, de - 209, 234, 235.
Franasovici, Richard - 225.
Franco, Francisco, Bahamonde - 44, 258.
Frangulis-210, 211,233.
Franzari, Françoise - 209.
Furiere, Louis - 209.
G
Gafencu, Alexandru - 6. Gafencu, Grigore - 6-16, 27, 66, 72, 83, 91,102, 112, 126, 137, 140, 157,
165, 201, 211,231,232, 252.
Gafencu, Marguerite, Blanche, Candy (Nuşeta) - 7, 14, 21, 37, 39, 48. 99, 101, 120, 123, 144,
146-150, 153-155, 161, 164, 183, 203, 208, 232-234, 238, 239, 243, 244, 262.
Gafencu, Ralu, Coslaki - 6, 243.
Gaulle, Charles de - 16, 86, 124, 145.
Gavrilovici, P. - 68, 76, 113, 142, 219.
George I, rege al Greciei - 76.
George II, Gheorgne, rege al Greciei - 76.
Georgescu, Olenin - 67.
Gheorghc, Ion, general - 6, 12, 13.
Ghica, Matei - 212.
Ghigi Pellegrino - 21, 30, 35, 62.
Gigurtu, Ion - 22, 24, 25, 31, 33, 37, 39,
40,41,44, 45,51, 73.
Gingis Han - 254.
Girodoux - 67.
Goebbels, Joseph, Paul - 37, 106, 206,
216,218,224.
Goga, Octavian - 6, 38.
Gogh, Vincent, Van - 156.
Gôring, Hermann - 9, 31, 34, 73, 210, 267.
Grigorcea, Vasile - 225.
Grigorescu, Mircea - 7, 244.
H
Hacman, Maximilian - 28.
Halifax, Edward, lord - 65, 234, 249.
Haneffer, C. - 209, 235.
Harrison, Leland - 153, 204.
Ilaushoffer, filosof şi doctrinar politic -
107.
I lelphant, I lentson, Conrad - 251. Hentsch, Gustav - 252, 262. Ftenlson, Conrad - 265. 268.
Hess, Rudolf - 107, 241. Heyndriekh, soţii - 114. 116, 164. Hilger, Assarson - 139. 174. 179, 193,
229. Himmler, Heinrich - 260. Huysmans - 233.
Hitler, Adolf - 9, 10. 34, 37, 41 -46. 50, 5 1, 58. 60, 65, 67, 71-74, 76, 90, 91. 93-96, 99 100, 102.
105-111. 114, 117-119, 121, 122, 125, 128. 132. 133. 135. 140-145, 148. 150, 153, 161, 162. 174.
175, 178, 191-193. 210, 21 1,215. 220-223, 228-230, 234. 235, 238, 240-243. 248, 254, 256, 260,
261, 266, 267.
Horn, Reginald, sir - 18. 21, 24,44. 90,228.
Ilolman. Ilamilcar - 21. 26. 27. 36.
lloffman. Max - 102-107.
Hulubei, Ilona - 247, 257, 258, 261, 262.
1 Ulli, Cordell -213.
I Iiisein, Ismail - 14.
I
lonescu, 'fache - 259.
lorga, Nicolae - 5, 7, 20, 26, 185.
Ismct, Pasa. preşedinte al Turciei - 186.
lusupov, prinţ rus - 11 1.
Ivan cel Groaznic - 48, 135, 194.
J
Jansen, ministru - 231, 233.
Jora, Mihail - 7.
Jouac. Pierre - 267.
Jowe - 235.
Juan, infame - 258.
Jukov. Gheorghi, Konsfanliriovici - 75. K
Knah. Ahmed, Soultan - 67, 105. Kalinin. Mihail, Ivanovici - 55-57. 106. Khan. Aga - 209.
Killinger, Manfred von - 83. 201. 207. Kirchen. Rudolf - 96. Köcher, von - 204.
Köestring. general - 137. 139. 144. 145, 174. 1757 179. -~
Bujoi, Ion - 72.
Burckhardt, Karl - 210, 230, 231, 257, 265, 267. Burgan - 150.
c
Callimachy, Anna, Mari - 212. Calvin, Jean - 255. Cancicov, Mircea - 230. Cantacuzino, M.G. -
7. Cantacuzino, Nicolae, Barbu - 6. Cantacuzino, Sabina - 6. Carandino, N. - 7. Cardenas - 63.
Carol I, Hohenzollern, rege al României -5.
Carol II, Hohenzollern, rege al României -184, 208, 212, 213, 216, 217. 228, 259. Caudille,
Francois dc - 235. Caulaincourt, I.ouis, general - 217, 218, 221,224.
Călinescu, Armand - 5, 8, 10. 11, 73.
Cămărăşescu, Mihai - 225.
Ceaikovski, l'iotr, llici - 55.
Cezar, lulius- 255.
Chamberlain, A.M. - 72.
Chambcrllain, Joseph - 1IO.
Chappuirat, F.. - 235.
Chivisier, Jac.|ucs - 243.
Churchill. Winston, Spencer, sir - 16, 38,
150,235,245, 246, 249.
Cian Kai-şi - 65.
Ciano, Galcazzo, conte - 62, 77, 78, 80-83.
97. 179, 225,234.
Ciobanu, Ştefan-28.
Ciuntu, Edmond - 11, 48.
Clodius, Karl - 38, 161, 162. 218, 222.
Codreanu, lon-Moş - 1 1 7.
Colas-21.
Collet, colonel - 86.
Constantin I. rege al Greciei - 76.
Constantincscu. căpitan - 4".
Costin, Miron - 107.
Cretzeanu. Alexandru - 12. 18, 39, 84. 89, 124, 134-136, 145.
Cripps, Richard, Staffbrd, sir - 61. 65, 66, »69, 70, 74, 75, 92, 115. 120, 129, 134, 137, 141, 143,
150, 165-167. 174, 175, 203, 209, 222, 239.
Cristca. Miron - 5, 8. Crozier - 233. Cruţescu, Mony - 261. Crulescu. Radu - 73, 108. Culgar,
ataşat militar - 88. Curris - 209. Cuza, A.C. - 29.
D
Daladicr, Edouard - 72, 79, 83, 234. Daniclopol. Danie! - 235. Dallan. Francois - 71. 85. 95. 1 18
Davidescu. Alexandrii - 11,22. 39, 46, 5 I, 52,60.63. 145. Davila. Citta - 212. 228. Dederlin - 235.
Dekanozov. Vladimir - 53. 54. 57, 63, 102, 132, 138, 1911.
Demcirescu. C'ami! -86, 124. Demelrius, I.ucia - 7. Descartes, Réne - 2í>() Diano - 239.
Diamandi, Constantin - 6. Diamantopulos, E. - 74. 1 16. 164. 251. Dimitriu. Constantin.
Dovlecel - 160. Dinici - 124. Duca, (ih. I. - 5-7. Duca, Grigore - 268. Dulour, general - 255. 262
E
Eckhard, Tibor ■ 231.232. Eden. Antony. Robert, sir - 166. 24!. 242 Eduard al Vil-lea, rege al
Marii Britanii -l 10
Eduard. Karl. Coburg, de 51. l'Iena, regină a României - 208. Eliade. Mircea - 12.
d'Espcrary, Franche!, Louis, Felix. Marie -7.91.
Eur, Louis de - 265.
F
fabricius. Wilhelm - 10. 19, 26. 27. 30, 33,
37. 39, 51, 72, 73. 218.
ferrerò. Gugliemmo - 209, 225, 233, 235,
265.
Filipescu, Nicolae - 6. Fischer, Léon - 208, 213. Florie - 230.
Fort, Jaques, de - 209, 234, 235.
Franasovici, Richard - 225.
Franco, Francisco, Bahamonde - 44, 258.
Frangulis-210, 211,233.
Franzari, Françoise - 209.
Furiere, Louis - 209.
G
Gafencu, Alexandru - 6, Gafencu, Grigore - 6-l 6, 27, 66, 72, 83, 91,102, 112, 126,137, 140, 157,
165,201, 211,231,232, 252.
Gafencu, Marguerite, Blanche, Candy (Nuşeta) - 7, 14, 21, 37, 39, 48, 99, 101, 120, 123, 144,
146-150, 153-155, 161, 164, 183, 203, 208, 232-234, 238, 239, 243, 244, 262.
Gafencu, Ralu, Costaki - 6, 243.
Gaulle, Charles de - 16, 86, 124, 145.
Gavrilovici, P. - 68, 76, 113, 142, 219.
George I, rege al Greciei - 76.
George II, Gheorgne, rege al Greciei - 76.
Georgescu, Olenin - 67.
Gheorghc, Ion, general - 6, 12, 13.
Ghica, Matei - 212.
Ghigi Pellegrino - 21, 30, 35, 62.
Gigurtu, Ion - 22, 24/25, 31, 33, 37. 39,
40,41,44, 45,51,73.
Gingis Han - 254.
Girodoux - 67.
Goebbels, Joseph, Paul - 37, 106, 206,
216, 218, 224.
Goga, Octavian - 6, 38.
Gogh, Vincent, Van - 156.
Goring, Hermann - 9, 31, 34, 73, 210, 267.
Grigorcea, Vasile - 225.
Grigorescu, Mircea - 7, 244.
H
Hacman, Maximilian - 28.
Halifax, Edward, lord - 65, 234, 249.
Haneffer, C. - 209, 235.
Harrison, Leland - 153,204.
Haushoffer, filosof şi doctrinar politic -
107.
1 lelphant. 1 lentson. Conrad -251. Hemsen. Gustav - 252, 262. I lentson. Conrad - 265, 268.
Hess, Rudolf - 107. 241. lleyndrickh, sorii - 114. 116, 164. Hilger, Assarson - 139, 174. 179, 193,
229. Himmler, Heinrich - 260. Huysmans - 233.
Hitler, Adolf - 9, 10, 34, 37, 41-46, 50, 51, 58. 60, 65, 67, 71 -74, 76, 90, 91, 93-96, 99 100, 102,
105-111. 114, 117-119, 121, 122, 125, 128. 132. 133. 135. 140-145, 148. 150, 153, 161, 162, 174.
175, 178, 191-193, 210, 21 1,215. 220-223, 228-230, 234. 235, 238, 240-243. 248. 254, 256. 260,
261, 266, 267.
floare, Reginald, sir - 18. 21, 24. 44. «1,228.
llofman. Hamilcar - 21. 26. 27. 36.
Hoffman. Max - 102-107.
Hulubei, 1 loria - 247, 257, 258. 261, 262.
Hull, Cordell - 213.
Ilusein, Ismail - 14.
I
Ionescu, 'lache - 259.
Iorga, Nicolae - 5, 7, 20, 26, 185.
Ismct, Paşa, preşedinte al Turciei - 186.
lusupov, prinţ rus -111.
Ivan cel Groaznic - 48, 135, 194.
j
Jansen, ministru - 231, 233.
Joia. Mihail - 7.
Jouac, Pierre - 267.
Jowe - 235.
Juan, infante - 258.
Jukov. Gheorghi, Konsianlinovici - 75.
K
Kaan, Ahmed, SouJ.lan - 67, 105. Kalinin. Mihail. Ivanovici - 55-57. 106. Khan. Aga - 209.
Killinger. Manfred von - 83, 201, 207. Kirchen. Rudolf - 96. Köcher, von - 204.
Köestring. general - 137. 139. 144. 145. I 74, 1 75~ I 79. •**
Konstantinof - 50. Korsacov, Rimski -148, 244.
L
Labonne, Eric - 66.
Lacovski- 114.
Lados, Alexandru - 215.
Lahaune, Eugen - 248.
Lahovary, Nicolae, En. (Bibico) - 204,
210, 259, 268.
Lauristan - 218, 221.
Lava - 257.
Laval, Pierre - 90, 91, 95, 210, 238, 247, 256.
Lavrentiev, Anatoli, Iosifovici - 35,41, 45, 51,52, 166.
Lawrence, Thomas, Edward - 86.
Lebrun, Albert - 247.
Leca, P. - 203.
Leger, Alexis - 79,80, 83.
Lehaune, Eugen - 248.
Lenin, Vladimir, Ilici - 50, 197.
Lloyd-George, David - 21, 62.
Litvinov, Maksim, Maksimovici - 23, 143,
214, 219.
Lombroso - 209.
Lozovski, S.A. - 129, 135.
Ludendorff, Erich -103.
Lugoşanu, Ion - 185, 248.
Luguett, diplomat - 101, 124, 134, 149,
150, 164.
Lupescu, Elena - 208. Lupu, Kostaky N. - 52.
M
Madgearu, virgil - 32, 36.
Maglione, cardinal - 81-83.
Malaxa, Nicolae - 27.
Malborough, duce - 38.
Maiorescu, Titu - 5.
Maiski, Ivan Mihailovici - 61.
Maistre, Compte, Joseph, Măria de - 260.
Maniu, Iuliu - 32, 188, 189, 212, 228, 239,
240. 248, 249.
Manoilescu, Mihail - 6, 31, 33, 36, 40, 44, 45, 73.
Mareş - 203, 266.
Marghiloman, Alexandru - 5, 91, 189.
Markovici, Leila - 116. Marsier, Georges de - 235. Massigli - 243, 265, 266. Maria, regină a
României - 5, 259. Martin, Gustav - 235. Marlin, I. - 206, 217.
Maascia. Luciano - 112, 113, 120, 154,
156, 163, 174, 175.
Matsuoka, Isuke - 207, 238.
Meissner - 106.
Melasse - 251.
Metaxas, Ioannis - 76.
Miakava - 134.
Micheli. doamna - 217.
Mihai I, rege a! României - 208.
Mihalachejon - 112, 189.
Mirbach - 62.
Molotov, Veaceslav Mihailovici - 10, 17, 22. 23, 45, 51-54. 57, 60-63, 66, 143, 146, 148, 150-153,
162. 166. 168-171, 175, 177, 178, 190, 198, 203. 214, 218, 219, 221, 228, 229, 237, 241, 242. 251,
265. Morand, Paul - 67.
Mussolini, Benito - 34, 71, 80, 82, 83, 90, 114, 118, 225.
N
Nanu, Erederie - 146.
Napoleon I Bonaparte - 99, 108, 131, 196,
197, 206, 208. 216, 217, 218, 221-224,
237, 243, 248. 254.
Neubacher, Hermann - 25.
Nicolae, (Nicky), prinţ - 208. 213, 251,
252, 255, 259. 265.
Nicolas, Neville - 209.
Ninicov - 11 I.
Noailles. conte de - 105, 106. Noe (corabia lui) - 246. Novikov, K.V. - 1 12, 118. Nu.şetici, Teno -
72.
P
Paaskivi, Juho Kusti - 56, 84, 116. 126. 128. 132.
Paavo, Hynnimum - 157. Paillard - 120, 123, 154,228, 229. Papcn, V. - 146, 181, 182. Pauker,
Ana - 117.
Pavel, Pavel - 249, 252, 264.
Pavelici, Ante - 71, 123.
Payot, René - 209, 210, 213, 215, 216,
228, 233, 235, 245, 248, 252, 255, 257,
263.
Payrot, Oediln - 235,262. Pella, V.V. -12.
Pétain, Henri Philippe (Moşulică) - 21, 38, 71, 85, 90, 95, 118, 210, 221, 238, 247, 249, 252, 257,
260, 261,264. Petrescu, Gamil - 7. Petrescu, Cezar - 7. Petrescu, Comnen N. - 61, 81. Petru cel
Mare, Jar al Rusiei - 194. Pictet, Albert - 209, 232, 234, 235, 252, 255.
Pilet, Golaz-204, 211. Pilsudski, Josef, mareşal - 109. Pinturicchio, Bernardo - 82. Pirceau -
290.
Pirenne, Jacques - 213, 225, 227, 232, 233,
235,236, 261,262.
Pius al XI-lea, papă - 81.
Poertzgen - 71, 72, 112, 120, 123, 133.
Polak, Zeki - 243.
Politis, Nicolas - 224, 226, 227, 230.
Poncet, Francois - 78, 81-83.
Popescu, Dimi - 49, 86, 144, 146, 147.
Pop, Ciceo-Ştefan - 231.
Pop, Liviu - 203, 212, 231, 233.
Popescu, Mircea - 49, 124.
Popescu, Paşcani (P.P.) - 49, 70, 86, 124,
141, 146, 156, 174,176.
Popescu, Stelian -185.
Popovici, colonel - 75.
Potemkin, Vladimir, P. - 214, 219, 227.
Prokopovici - 236.
Puricelli, D. - 82, 229, 230.
Puşkin, Aleksandr, Sergheevici - 55.
R
Raeder, Erich, amiral - 95. Rădescu, Nicolae - 12. Rădulescu, Ilie - 37, 38. Radziwil - 248.
Rappard, Wiliara - 224. Raţju, Victor - 232.
Reichenau, Walter von - 56, 69, 70, 217, 230.
Reinhardt, G.F., diplomai - 100. Resier, Nulzi - 261.
Ribbentrop, loachim von - 9, 10, 23, 31,
32, 62, 73, 77, 97, 108, 137, 143, 146, 161,
162, 175, 190, 191, 214, 216, 218, 220,
225, 229 244.
Romalo, Didi - 243.
Rommel, Erwin - 235, 246, 262, 267.
Roosevelt, Delano Franklin - 93-96. 100,
111, 130, 251.
Rosetti, Radu - 6.
Rousseau. Jean-Jacques - 255.
Rosso, Augusto - 62, 63, 69, 84, 93, 116,
120, 124, ì 25, 134, 138, 139, 144, 147,
149, 154, 155, 157. 159, 160, 164, 165,
167, 172, 174, 176. 178, 229.
Rundstcdl, Gerard von - 217.
Rur, Louis de - 265.
s
Saed, Mohamed - 64, 113, 115, 135.' Saidam - 181. 182.
Salazar, Antonio de Oliveira - 226, 230, 258.
Saracioglu. Sükrü - 146, 181, 214, 227,
243. 266.
Sauerwein - 256.
Savary-218, 221.
Schubert, maior - 103.
Schulenburg, Friedrich, Werner von - 51,
52. 56, 61, 67, 69, 92, 112, 116, 120, 124,
125, 127, 128, 132, 133, 135, 143. 145,
147, 148. 156, 168. 171, 174, 177, 178,
181,220, 222, 229.
Schwarzenberg - 268.
Scoppa, Bova Renato - 207.
Sidorovici, l'eofil - 62.
Sikorski. Wladislav - 215.
Siniko. 1. - 157.
Sixtus, Papa - 108.
Slävescu, Victor - 6.
Sorci, Albert - 262.
Spoleto, duce de - 71, 84.
Stalìord, sir - 175.
Stalin I.V. - 10, 5(1. 52, 56, 65, 75, 102, 107. 1 13, 121, 122. 125. 126. 132, 133, 136, 139-143.
145, 150, 175, 192-197, 222.238, 241. Stamenov - 154, 161.
Steinhardt, Lawrence Adolph - 69, 74, 75, 77, 93, 100, 129, 134, 144, 145, 154, 207. Steltzer,
Gerhardt-201. Stendhal, Henri, Beyle - 208. Stoica, Vasile - 24.
Sturdza, Luca, Mihai - 118. *
Sulivan, William - 211, 213, 228, 231, 239, 250,252, 257, 268. Sunner, Serato - 258.
Ş
Şeicaru, Pamfit - 37,38. Şelmaru,Traian-7.
T
Taire, Charlie - 100, 154. Tamerlan - 254. Tanner - 56. Tanriöer, Suphi - 21.
Tătărăscu, Gheorghe - 8, 18, 19, 24-26, 28, 29, 33, 36, 39, 40, 73, 77, 79, 80, 82, 83. Tatekava,
Yoshituga - 115, 134, 159, 160, 164, 191.
Tăslăoanu, Octavian - 6. Tear de (soUi) - 233. Thevdre, Aubert - 235. Thiery - 21.
Thurston, diplomat - 76. Tilea, Radu-212.
Tilea, V.V. - 12, 154, 212, 228, 248-252. Timoşenko, Konstantin, Semion - 255. Tippelskirch, von
- 137-139, 141, 145-147,149, 168.
Titulescu, Nicolae - 6, 13, 30, 79, 254.
Tisso, Iosef-92, 116,127.
Togo, amiral - 65.
Togo, Shigenori - 65, 207.
Tolstoi, Lev - 66.
Tram, de - 235, 255.
Trar, de-210. 217.
Truelle, Jacques - 134, 135, 203.
U
Urdăreanu, Ernest - 18,19, 25, 27, 208. V
Vaida-Voevod, Alexandru - 8. Vederin - 209.
Viei, colonel - 144, 156. 163. Vişpianu, Constantin - 12. Victor-Cmmanuel al Ill-lea - 71.
Vîşinski. Andrei, Ianuarcvici - 89, 117, 129, 143, 159, 191. Vladislav - 116.
Voltaire (I-'rancois-Marie Arouet) - 255.
z
Zainescu, Cotty - 211. Zănescu, Paul - 64. Zuberbuler - 238.
w
Walther, von - 131, 133, 148, 168, 174, 244.
Watgdorf, conte - 181.
Weck, Renee de - 259.
Wenger, Leon - 44.
Weighi - 235.
Welschel'tz-211.
Weygand, Maxime - 61, 221, 229.
Wilhelm al 11-lea - 110, 116, 196, 197.
Wilson, sir Edwin C. - 124.
Woerman, Erpst - 124, 125.
Wohlthat, Helmuth - 25, 27, 72.
Q
Ouisling, Vidkun - 97. X
Xeni, Constantin - 259.
Imprimat la ROMCART S.A. Bucureşti — România