Provence,tinut secret

Ioan T. Morar

în Provence, soarele răsare de două ori, dimineața și după siestă.

Yvan Audouard

Pastisul e ca și sinii. Unul e prea puțin și trei sînt prea mult.

Fernandel

Majoritatea textelor din această carte au fost publicate, mai întîi, în foileton,
în revista Orizont.

In loc de prefață

De ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas?*

(Am scris titlul și am ieșit pînă în piața provensală care se ține în fiecare
duminică în Portul Vechi. Am trecut, la colț, pe lîngă „nea Mihai”, așa mi-a
spus că-1 cheamă, poate e doar numele de scenă al acestui cîntăreț rom din
Timișoara, care vine și el cu chitara, cînd e piață, și cîntă niște șlagăre,
încercînd să pară spaniol. Sau măcar „gitan”. Apoi, în piață, timp de o oră,
am auzit de cîteva ori, din diverse grupuri de mușterii, cuvinte românești
din vocabularul sexual minimal, spuse în gura mare. Cu asta mi-am alinat
un pic dorul de țară, am cumpărat cireșe, roșii și o tapenade și m-am întors
la scris.)
E 13 iunie acum, cînd scriu, o zi în care, în 1990, mulți români au decis să
plece fără să se mai gîndească la întoarcere. Eu nu sînt printre ei, am rămas
și după 13-15 iunie; deși gîndul unei bătrîneți liniștite în Sudul Franței m-a
încercat din tinerețe, nu am o explicație pentru acest vis. Am și fost să
vedem niște apartamente la Hyeres, apoi am căzut sub farmecul unei
maison de village într-un cătun aparținînd de comuna Sollies-Pont. O căsuță
pe patru niveluri (ultimul era o terasă tropeziană) în care ne vedeam
îmbătrînind. Agenta imobiliară care ne-a însoțit ne-a propus să semnăm un
compromis (e un act premergător cumpărării, un fel de convenție că tu vei
cumpăra și că ei nu vor vinde altora, timp de maximum șase luni de zile),
proprietarii se pregăteau să scoată șampania din frigider, dar tocmai atunci a
intrat pe ușă Marius Scarlat, prietenul nostru la care ne petreceam vacanța,
chirurg ortoped

O variantă a acestui text a fost publicată în revista Dilema Veche. eminent,

care ne-a spus să nu semnăm nimic. Am fost puțin dezamăgiți, dar el a
insistat. Am plecat destul de brusc de acolo și Marius ne-a lămurit: „Am
zeci de pacienți în vîrstă care renunță la casele cu etaj, nu mai pot urca. Voi
vreți să îmbătrîniți aici, nu are rost să vă cumpărați o casă cu patru
niveluri”. în mod clar, atunci nu venise momentul.

Dar momentul s-a ivit, cu claritate, atunci cînd am fost numit în post la
Marsilia. Aveam la dispoziție patru ani să vedem cam unde să ne punem
bagajele. Patru ani în teorie, pentru că Victor Ponta m-a schimbat în prima
ședință a Guvernului său. Descoperise de ce nu merg bine lucrurile în țară:
pentru că eram eu în post la Marsilia. N-am protestat, fusesem numit politic,
era normal să fiu schimbat tot pe criterii politice. C-așa-i în diplomație și-n
tenis.

Asta ne-a accelerat deciziile și, uite-așa, am ajuns, după șase luni tulburi
petrecute la Nîmes, unde, totuși, am scris un roman, Negru și Roșu, în La
Ciotat. Pe atunci eram cîțiva români, acum sîntem cîteva sute de familii. De
exemplu, avem aici patru stomatologi români (plus sute de medici în toată
Regiunea Sud).

în afara celor veniți la muncă, în special în domeniul construcțiilor, mai

există românii care se eliberează din Legiunea Străină, comandamentul
central e la Aubagne (zece kilometri distanță), și decid să se reintegreze în
viața civilă aici, în zonă. Carevasăzică, există un pic de Românie în
Provence. Destulă încît să nu te simți chiar străin de tot. Să nu ți se pară că
ai plecat definitiv, să existe o țesătură socială cu care să interacționezi în
românește.

Dacă e adevărat ce spunea nu mai știu cine, „orice om are două țări, țara lui
și Franța", atunci chiar nu am motive să mă simt exilat (și nici nu sînt). în
termeni administrativi, sînt ceea ce s-ar numi CRDS, „cetățean român cu
domiciliul în străinătate”. Locuiesc aici, dar trăiesc și în România, virtual
sînt acolo mai tot timpul, în două ore și jumătate ajung de Ia Aeroportul
Marsilia la Otopeni, ceva mai puțin decît aș face cu mașina din București la
Arad, să-mi văd locul natal și fratele. Distanțele nu mai sînt mare lucru
acum, internetul le stinge în felul lui, avioanele le topesc în cîteva ore.
Acum departele e foarte aproape.

Te poți întreba, atunci cînd îți schimbi viața alegînd altă țară: dacă pleci,
oare pleci de tot din țara pe care o părăsești și, în oglindă, dacă te muți, te
muți de tot în noua țară pe care ai ales-o? Răspunsul nu e simplu, dar nu e
nici complicat. L-aș îngloba într-un singur cuvînt: depinde. Da, depinde de
fiecare om, de motivele care-1 fac să aleagă asta, de cît de adînci îi sînt
rădăcinile, de cît de mult e dispus să devină altcineva altundeva sau să
rămînă același în noul loc în care-și continuă viața. Am cunoscut mii de
români care au plecat din România. Unii se simt bine unde au ajuns, alții,
dimpotrivă, nu vor să se mute de tot, merg la magazinele românești ca să-și
hrănească nostalgia cu alimente din țară, parizer, varză murată, pufuleți,
telemea, bere.

Mircea Eliade a declarat că visa românește după mulți ani de exil,

Răducioiu a uitat să vorbească românește după niște sezoane în care a jucat
fotbal în Italia. Depinde, așadar. Da, sîntem diferiți...

Nu judec, cine aș fi eu să judec? E liber la nostalgie, e liber la adaptare, la

visare, e liber la libertatea opțiunilor...

în mod normal, mă întorc în România de patru-cinci ori pe an. Acum, cu

pandemia, a fost ceva mai dur, mai greu de suportat, abia in mai am făcut
primul zbor și, la nici o săptămînă după ce m-am întors în Provence, am
făcut și zborul al doilea. Uau, mă reîntorceam! Ciudat, dar cei doi ani
aproape în care nu am mai fost acasă (da, apartamentul meu din București a
rămas cu eticheta „acasă”) nu m-au oprit să mă re-instalez cu toată
naturalețea în rutincle mele românești, să mă văd cu prietenii, să-mi salut
vecinii ca și cînd nu aș fi fost plecat. N-am reușit să-i văd pe toți, din
fericire, unii dintre ei, pe care i-am ratat în București sau Timișoara, vor
veni în vacanță aici, așa că punțile nu se șubrezesc. Nu se depun pînzele de
păianjen pe prieteniile noastre.

După ce am fost schimbat din funcție, nu am întors spatele țării mele,

dimpotrivă, am continuat să o reprezint aici „pe persoană fizică". Am simțit
că, deși, oficial, misiunea mea diplomatică a fost oprită, e loc pentru ca
misiunea de diplomație culturală să meargă mai departe. Am devenit
președinte de onoare al Asociației Amitie franco-roumaine, care reunește o
mînă de francezi pasionați de țara noastră, reuniți în jurul lui Paul Julien,
artizanul a 13 înfrățiri între comune din Departamentul 13 (în care locuim
noi) și 13 comune din județul Vîlcea. La Destrousse, comuna în care el a
fost primar 25 de ani, e înfrățită cu Horezu. Cu acești inimoși iubitori ai
țării noastre am participat cu standuri pe la diverse manifestări din zonă, la
Ziua Europei, în Aix-en-Provence, am organizat conferințe, am pus umărul
la ediția Festivalului din Camargue, din Port Saint-Louis, unde Delta
Dunării a fost invitată de onoare, și am organizat o seară românească acolo,
cu dansuri, muzică și meniu românesc. Nu e o dare de seamă, dar trebuie să
spun că, împreună cu Amitie franco-roumaine, reușim să facem România
vizibilă pe aici. Vizibilă altfel decît în articolele de fapt divers în care tot
felul de grupuri infracționale de compatrioți fură, escrochează, jefuiesc.

Noi, cei din asociație, sîntem micii reparatori de imagine. Facem ce putem,
uneori chiar mai mult! Pilda preferată a lui Paul Julien este aceea a păsării
colibri care încearcă să mute un munte cărîndu-1 bucățică cu bucățică în
cioc, fără să-i pese că nu va reuși, în fiecare an, de 1 Decembrie, comuna La
Destrousse (unde e și sediul Asociației) devine capitala neoficială a
României provensale, închiriem sala festivă a Primăriei și organizăm
sărbătoarea și mica petrecere de după. Avem compatrioți care vin în
costume populare, sala e plină de steaguri tricolore, vin oficialii locului
alături de noi, se publică, de regulă, cîte un articol în ziarul La Provence
despre asta.
Revin la subiect: reîntoarcerea în România. într-un fel, simbolic, în fiecare
zi fac o parte din drumul pe jos spre București, asta pînă în iunie. în medie,
mărșăluiesc 11 kilometri pe zi, într-un an acopăr bine distanța dintre La
Ciotat și București, dus-întors. Puteți face calculul dacă nu mă credeți

Așa că, pînă în iunie, îmi spun, fac zilnic cîte 11 kilometri spre România, iar
din iulie mă întorc spre La Ciotat. Un marș de la care nu mă abat. Acum
deja am ajuns în București, fac niște kilometri prin capitală și apoi, din
iulie, pornesc spre La Ciotat, sper să ajung pînă la 1 decembrie, că avem
treabă!

Pînă atunci, vă invit să mă însoțiți, în paginile acestei cărți, în călătorii,

întîlniri și momente desfășurate în Provence, această patrie adoptivă care-
mi evocă adesea cealaltă patrie.

Partea I

Izolarea s-a inventat aici, la noi, în La Ciotat

Cam cu două săptămîni înainte ne-am gîndit ce vom face pe 11 mai 2020,
marea zi a Eliberării din Izolare, cum vom ieși din casă și ne vom reconecta
la libertate. Dar planurile s-au tot refăcut, eu aș fi vrut să ieșim la o terasă în
Portul Vechi, însă terasele și restaurantele nu sînt deschise. Ne dăm seama
că, o vreme, vom fi liberi într-o lume încă închisă. Diferența e că nu mai
trebuie să ne autoaprobăm dovezile de deplasare.

Carmen zice cu trei zile înainte: „Vreau să mergem la Cassis, la Tarta

Tropeziană, să ne plimbăm puțin prin port”, îmi place ideea, mergem destul
de des la Cassis, cu prieteni, cu David, cînd e la noi, și ne oprim mereu la
Tarta Tropeziană, o cofetăxie-boulangerie dintr-o rețea cu sediul central în
Saint-Tropez, care produce tarta cu același nume, cu un secret de fabricație
scris de inventatorul ei, Alexandre Micka, pe fundul unei cutii de carton și
păstrat într-un seif. Dacă ați văzut filmul Șî Dumnezeu... a creat femeia, ați
văzut și tarta, consumată de Brigitte Bardot în lumina reflectoarelor. De
altfel, ea a și botezat-o astfel.
Sînt total de acord, așa și facem, ne urcăm în mașină, pornește fără
probleme, deși două luni nu am mișcat-o din loc. De fapt am ieșit cu hîrtie
de două ori din casă și „i-am dat cîte o cheie” ca să nu se stingă bateria.

Ne întoarcem la seminormalitate. Mai e mult pînă la cea întreagă? N-am

uitat să conduc, deși Carmen spune că sînt cam smucit în reflexe. Ajungem
în Cassis, locul unde și-au petrecut numeroase vacanțe Monica Lovinescu și
Virgil Ierunca, printre alții, dar și Virginia Woolf, găzduită la Château de
Fontcreuse, o podgorie imediat după cea a lui Jean Țigana, fotbalistul, pe
partea dreaptă cum mergi spre Cassis, înainte de intrarea în localitate.
Coborîm ușor spre centru, îndrăznim să căutăm un loc în parcarea de la
Poștă și chiar reușim. Prăvălia e deschisă, cumpărăm bunătățile și ieșim să
ne plimbăm pe mal. Nu e soare, marea e agitată, dar libertatea e amabilă cu
noi și asta contează!

Pînă aici v-am cam dus cu zăhărelul, v-am lăsat să credeți că voi face o
relatare a primei zile de după izolarea noastră provensală. Vă dezamăgesc și
mă întorc în La Ciotat, dar nu acum, în 2020, ci exact cu trei sute de ani
înainte, în 1720, pe 20 iunie, cînd a izbucnit ciuma. Evenimentele au pornit
de fapt ceva mai devreme, pe 25 mai (cînd scriu eu sîntem pe 16 mai 2020).
E data la care intră în Portul Marsilia corabia Grand-Saint-Antoine, venită
din Levant (Siria, astăzi) și încărcată cu bumbac și mătăsuri destinate
marelui tîrg de la Beaucaire, care se va desfășură la sfîrșitul lui iulie.
Autoritățile din Marsilia știu că în Levant bîntuie ciuma, de aceea toate
corăbiile provenite din zonă stau în carantină (perioadă de 40 de zile
prescrisă de Hipocrat, care credea că asta e perioada maximă în care o boală
acută își face de cap în corpul omenesc). Dar vasul cu pricina reușește să
intre în port fără să respecte carantina, pentru că unul dintre cei patru
administratori (echevins) ai Marsiliei, Jean-Baptiste Estelle, este
proprietarul unei bune părți din încărcătură. Existau zvonuri că la bord se
află niște marinari morți (printre ei și medicul echipajului), dar s-a trecut cu
vederea asta, marfa era mai importantă. încărcătura a ajuns în magazii, apoi
a plecat spre destinație. Dar odată cu această încărcătură a coborît din
corabie (unde se ascunsese în baloții de bumbac) și un inamic nevăzut,
ciuma. în istoria sa, Marsilia a cunoscut și alte epidemii, tocmai de aceea s-
a dotat cu un sistem sanitar de prevenție destul de eficient. Dacă totul s-ar fi
respectat ca la carte, ciuma din 1720 nu ar fi avut loc. Doar că Jean-Baptiste
Estelle, citat mai sus, avea interese financiare mari și a închis ochii, facînd
ca vasul, care îi aparținea nașului său, să nu respecte carantina. Pur și
simplu documentele sanitare ale vasului au fost falsificate. Asta cu
„Corupția ucide” nu e chiar nouă!

Au murit la început membri ai echipajului, izolați imediat în lazarete, apoi

hamalii care au descărcat marfa. Primul mort în oraș s-a înregistrat pe 20
iunie, dar diagnosticul de ciumă a fost dat, pentru prima dată, după mai
multe zeci de cazuri, pe 9 iulie. Pe 27 iulie i s-a dat foc vasului pentru a
nimici orice focar. De aici încolo începe un episod negru în istoria Marsiliei
și a Provenței. Marsilia a pierdut în această epidemie 40.000 de cetățeni, la
o populație de 75.000, mai mult de jumătate din locuitori.

Pe 21 iulie, ciuma a ajuns la Cassis, pe 1 august, la Aix-en-Provence. între

1720 și 1722, ciuma a atins 242 de așezări din Provence, Comitat (cu
capitala la Avignon) și Languedoc, făcînd 120.000 de victime din
aproximativ 400.000 de locuitori.

Am menționat cifrele nu pentru că sînt un împătimit de statistici și

numărători, ci pentru a vă face o idee ce a însemnat, ce ravagii a făcut
această maladie teribilă.

Orășenii fugeau din calea ei în sate, sătenii în cătune, cei din cătune se
refugiau în cabane și colibe prin păduri și locuri izolate. Orașele goale erau
ocupate de alți fugari. Cei mai înstăriți fugeau călare, cei săraci fugeau pe
jos și nu de multe ori îi ajungea boala și-i secera pe parcurs. Vechile
drumuri au fost abandonate și s-au făcut altele noi, în speranța că pe ele nu
vor circula cei deja atinși de boală, cordoane sanitare de tot felul, garduri
din piatră, taluzuri de pămînt, gărzi înarmate nu au reușit să oprească acest
flagel care a măcinat Sudul.

Marea problemă pentru cei rămași vii a fost mulțimea de cadavre răspîndite
peste tot. A fost nevoie de mobilizarea autorităților și a clerului, precum și a
sute de voluntari pentru a reuși să elimine aceste surse de infecție, cadavrele
ajungînd în gropi cu var nestins. Sau aruncate în rîpe inaccesibile.
Muribunzii mai înstăriți, scriu documentele epocii, nu apucau să-și mai
dicteze testamentele, notarii erau și ei depășiți de situație. Registrele
parohiilor au ajuns să noteze numere de morți, fără să li se știe tuturor
numele, nu mai stătea nimeni să-i identifice. Lumea s-a oprit dintr-odată în
loc (fraza asta am auzit-o în zilele noastre de nenumărate ori la televiziuni
și-n presă - iată, nu sîntem originali!), cursurile Universității din Avignon
sînt oprite, Tribunalul de Comerț din Marsilia nu mai funcționează.

Pentru cei care doresc să-și dea seama de dimensiunile acestei ciume, să-și
facă o imagine cît mai aproape de realitate, o recomandare de film: Husarul
de pe acoperiș, făcut după romanul omonim a lui Jean Giono, de Jean-Paul
Rappeneau, în 1995, și considerat filmul francez cu cel mai mare buget, în
ciuda vremurilor terifiante prezentate în peliculă, o puteți admira pe Juliette
Binoche în rolul principal, o prezență care mai „taie” cumva din tragismul
poveștii.

în cartea dedicată acestei pandemii de către P.-E. Lemontey, sub titlul

Ciuma din Marseille și Provence, apărută la editura Laville în 2013, sînt
consemnate și cîteva exemple de solidaritate și curaj din epocă. Femeile
vindecate se ocupau de orfani, preoții asigurau cele de trebuință pentru
muribunzi, bărbierii înlocuiau medicii și chirurgii morți sau fugiți, preoții
dispăruți erau înlocuiți de vicari, în administrație subordonații suplineau
munca superiorilor atinși de boală. Oamenii simpli se transformau în
gropari atunci cînd nu avea cine să o facă. Călugării capucini din Marsilia
le-au cerut ajutorul unor confrați din alte părți și s-au pus în slujba
bolnavilor, înfruntînd moartea. Care, de altfel, a secerat 43 dintre cei 55 de
membri ai comunității.

Nu am citit despre ce tratamente se aplicau atunci, în afara dezinfectării cu

oțet. în unele localități, încăperile au fost dezinfectate cu parfum, în alte
locuri s-au aprins lemne de esență parfumată pentru a alunga boala. Istoria
medi-cinei consemnează, probabil, aceste tratamente.

Cu toate acestea, am aflat că au fost oameni care au trecut prin boală și s-au
vindecat. Și că izolarea a fost cea care a salvat cele mai multe vieți. Un caz
fericit, evocat de mine în titlul acestei relatări, este orășelul în care trăiesc
și-n care am trăit și eu izolarea de două luni. La Ciotat a salvat toată
regiunea de la un alt prăpăd, acela al foametei.

Cum ciuma avansa, ajungînd deja pînă la Cassis, localitate de care ne

despart cîteva calănci, cei 9.000 de ciotadieni au decis să se izoleze. Au
zidit porțile cetății și, în port, i-au pus pe toți proprietarii de ambarcațiuni să
jure „pe cele sfinte” că nu au bolnavi la bord (pe vremuri, cele sfinte se
respectau mai tare decît cele laice - o spun mai mult pentru progresiști).
Doctorii localității au distribuit populației „buletine de sănătate” fără de
care nu puteai umbla pe străzi.

Ca să împiedice răspîndirea bolii în regiune, au fost trimiși soldați de la

Marsilia să păzească Ciotatul. Care deja se izolase bine. Femeile au fost
cele care au interzis accesul soldaților în cetate, de teama contaminării. Ele
au ținut porțile încuiate, blocate, au urcat pe ziduri și au împiedicat soldații
să intre. Dar aceștia au fost invitați să stea în carantină undeva într-o bastidă
din împrejurimi. Și, așa, nu s-a înregistrat nici un caz de ciumă aici. (în
schimb, am aflat, Centrul Spitalicesc de azi a fost nevoit să interneze cîțiva
pacienți cu virusul chinezesc sosiți din alte părți. Din fericire, boala nu s-a
răspîndit în oraș.)

în Exhortație pentru medicii ciumei, Albert Camus scrie despre această

perioadă: „Trebuie, în sfîrșit, să deveniți propriii voștri stăpîni. Și, de
exemplu, să știți a face să se respecte legea pe care voi ați ales-o, ca aceea a
blocadei și a carantinei. Un istoriograf din Provence spune că altădată,
atunci cînd vreunul din cei izolați la domiciliu reușea să scape, i se spărgea
capul. Voi nu vreți asta. Dar nu uitați nici interesul general. Să nu faceți
excepție de la aceste reguli în tot timpul în care ele sînt folositoare, chiar
dacă inima vă spune altceva”.

în toamna lui 1720, cînd boala a plecat din Marsilia spre alte localități din
Provence, a lăsat în urmă o lume răvășită și înfometată. Cu ce să-i hrănești
pe supraviețuitori ? Salvarea a venit de la Roma, unde papa Clement al Xl-
lea a decis să trimită două corăbii cu grîne în ajutorul provensalilor rămași
în viață. Cele două corăbii au acostat în portul La Ciotat în deplină
siguranță sanitară. De aici, grîul salvator, „grîul speranței” a fost împărțit în
toată regiunea.

Acum e clar și titlul pe care l-am ales: în La Ciotat s-a aplicat izolarea, în
anii ciumei, și asta a salvat mii de vieți omenești. Pot spune că aici s-a re-
inventat carantina, într-un gest alcătuit din disperare și curaj civic.
Revin la anii noștri, la zilele de acum. Și nu găsesc nici un termen de
comparație. Sau, ca să fiu consecvent cu începutul, încerc: pandemia de azi
față de pandemia de atunci e o tartă tropeziană. Pe care o savurezi în prima
zi de libertate

Să nu uit. în anii aceia, în zvîrcoleala și agitația unei societăți aflate în

anticamera morții, s-a manifestat și ceva ce mie, personal, mi se pare de
reținut. E vorba de o mișcare ce a lăsat fără glas preoții și moraliștii epocii:
prostituatele din Aix, în lipsă de clientelă și, probabil, în urma unor procese
de conștiință, s-au transformat în infirmiere ale bolnavilor. Din furnizoare
de plăcere în alinătoare de durere.

Un mic accent italian

Știu că am un accent în franceză și, chiar dacă uit uneori, mi se aduce

aminte destul de des cînd stau de vorbă cu vreun francez pentru prima dată:
Vous avez un petit accent. Da, răspund, am un accent românesc. „A,
credeam că sînteți italian.” Uneori spun că și limba română e din aceeași
familie latină, alteori nu.

La Filologia din Timișoara am avut destule ore în laboratorul fonetic, unde

doamna profesoară Adela-Mira Tănase ne chinuia pînă pronunțam exact ca
pe banda de magnetofon. Era o franceză standard, pe care, am constatat
cînd am ajuns, în '90, pentru prima dată la Paris, nu o vorbea nimeni. Poate
niște actori puriști în piesele clasice ale teatrului francez. Am stîrnit atunci
niște ridicări de sprînceană cu franceza mea, mi s-a spus că e din alt secol și
chiar așa era, mă formasem cu texte din literatura clasică, vorbeam cu
subjonctive, eram atent la o anumită eleganță a frazei. O eleganță cu un aer
de naftalină lingvistică. Uneori, în împrejurări oficiale, și acum mai pot
recurge la fraze construite cu grijă, pozînd în străinul francofon ce are acasă
o gramatică Bescherelle și măcar un Larousse de buzunar. Cînd
împrejurările sînt prielnice, mai scot din memoria reziduală cîte un vers
învățat la facultate. Efect garantat! Mai bine un străin care vorbește corect,
deși cu accent, decît un francez care stîlcește limba și o înghesuie într-un
vocabular limitat.
Dar și provensalii vorbesc cu un accent puternic, așa că am ajuns să nu mă
mai străduiesc să-1 elimin pe al meu. Și ce dacă par rital? „Ritali” le spun
francezii italienilor, așa cum noi îi numeam „macaronari” sau „broscari”
(pentru că mănîncă pui de baltă). „Rital”, folosit la început în sens peiorativ,
și-a mai pierdut din malițiozitate (unii ar spune xenofobie și, acum, este
folosit chiar cu simpatie, adesea chiar de italieni). Termenul ar veni de la
prescurtarea r(efugiat) ital(ian), specificare adesea trecută în actele celor
veniți din Peninsulă.

De la începutul secolului XX și pînă în anii ’60, italienii au reprezentat cel

mai numeros grup de străini din Franța, împinși să-și părăsească țara din
rațiuni politice și mai ales economice, suplinind forța de muncă deficitară
de aici. (Se spune că, în ultimele două secole, numărul italienilor plecați în
lume ar fi depășit 26 de milioane.)

Un caz aparte de „emigrant” este chiar generalul Garibaldi, născut la Nisa

în 1807 (atunci era oraș francez), atașată în 1814 regatului Piemont-
Sardinia, reatașată Hexagonului în 1860. Luptător pentru reunificarea
Italiei, Garibaldi se pune apoi în serviciul Franței aflată în război contra
Prusiei, este ales deputat, dar mandatul e invalidat din cauza naționalității
italiene! Zbuciumată identitate!

înainte de epoca modernă, cînd granițele erau fluide și se tot modificau în

legătură cu războaiele sau cu diversele înrudiri de capete încoronate,
prezența italienilor în Provence, mai ales, era ceva normal. Accentele
xenofobe la adresa italienilor au început în era industrializării, cînd
francezii aveau impresia că „ritalii” le iau locurile de muncă. Un puseu
xenofob s-a manifestat după ce, pe 24 iunie 1894, anarhistul italian Sânte
Geronimo Caserio l-a înjunghiat mortal, la Lyon, pe președintele Franței,
Sădi Carnot. De atunci, italienilor le-a mers faima de cuțitari. Faimă pe care
nu o vor neglija ori de cîte ori vor fi atacați de „patrioții” francezi.

Coincidență sau nu, în piața Sădi Carnot din La Ciotat se află restaurantul
Comme en Italie (patronul are un accent italian devastator) și barul de
vinuri Hemingway, ținut tot de un italian pe care-1 cunosc, am stat de vorbă
cu el cînd a deschis, desigur că e fan Hemingway, aduce mai ales vinuri
italiene, dar nu le nesocotește nici pe cele locale. Vreau să merg la el cu un
vin bun românesc, atunci cînd voi avea. Nu știu cum îl cheamă, eu îi spun,
de dragul coerenței, Ernesto.

Să nu uit! (vorba vine, n-am cum să uit pentru că mi-am notat): primul
cîștigător al Turului Franței a fost un italian din Văile d’Aosta, Maurice
Garin, emigrat în Savoia, de meserie coșar. Fiind francofon, a fost
considerat francez, deși naturalizarea lui s-a făcut mult după marea sa
victorie. Și ar mai fi niște nume pe care nu mi le-am mai notat.

Dacă la începutul secolului trecut italienii sosiți în Franța au devenit mineri,

în Provence principala ocupație a fost aceea de constructor. în La Ciotat,
meseriile italienilor sosiți au fost mai diverse, adaptîndu-se la nevoile
șantierului naval. Deja, în 1891, la recensămînt, aproape un sfert din
populația ciotadiană era alcătuită din italieni. O emigrație mereu alimentată,
reușind să se diversifice profesional. O bună parte din comerț intră pe mîna
italienilor, iar din generațiile născute aici apare deja o clasă superioară
profesional, avocați, medici, profesori. Trei plăcuțe pe o poartă lîngă
imobilul în care am locuit în primul an aici ne anunțau că acolo își aveau
birourile trei avocați cu numele de familie Aquaviva și, tot în vecinătate,
exersa doctorul Lonati.

Acum 75 de ani (poate chiar 80), undeva în Italia, într-o familie numeroasă,
vedea lumina zilei Gaetano Merlo. A crescut (nu foarte mult, la vreun metru
șaizeci) într-un loc fără perspectivă, într-un mediu nevoiaș și a deprins
meseria de zidar. Dar acolo, în satul lui, mai toți erau zidari și mai nimeni
nu construia case. Drama unei populații monocali-ficate. La 18 ani,
împreună cu frați de-ai săi, emigrează în La Ciotat în căutarea bunăstării. Pe
care a și găsit-o pînă la urmă, după o viață de om harnic. S-a căsătorit, are
un băiat și o fată, ambii stabiliți la Aubagne. Tot acolo, domnul Merlo are
două apartamente închiriate, plus unul la Marsilia și un imobil cu trei
niveluri în La Ciotat, pe strada Mareșal Foch. O clădire din genul maison de
village îngustă la fațadă, cu un spațiu comercial la parter și cîte un
apartament pe cele două etaje. în apartamentul de la etajul doi am locuit noi,
cu chirie, un an și trei luni. Așa l-am cunoscut pe domnul Gaetano Merlo,
un emigrant italian tipic, cu un accent la fel de tipic.

„Totul a fost renovat de mine”, ne-a spus el cînd am semnat contractul de

închiriere prin agenție. Față de alte clădiri vechi din jur, a lui era foarte
curată și îngrijită, asta ne-a și atras. înaintea noastră a stat, în același
apartament, Roxana, româncă și ea, care a plecat pentru că s-a măritat. Ăsta
a fost norocul nostru, ea ne-a prezentat domnului Merlo și tot ea s-a oferit
să ne fie garant, condiție obligatorie aici.

în fiecare săptămînă, domnul Merlo trecea pe acolo ca să verifice dacă e

nevoie de ceva, dacă instalațiile funcționează ca lumea. La un moment dat,
am mai închiriat și o încăpere mică, independentă de apartamentul de la
etajul unu, unde mi-am improvizat un birou. Pentru asta nu am mai făcut
contract, plata o făceam cash, în mînă. Bani de buzunar. Am stat mult de
vorbă cu domnul Merlo despre lume și viață, cu umor. Asemeni lui Woody
Allen în filmul Zelig, mă contaminam în aceste discuții și, tot mai mult,
accentul meu în franceză se apropia de accentul domnului Merlo.

Așa încît am ajuns să fiu confundat cu un italian chiar de italieni. De pildă,

la restaurantul L’Escalet, deținut de Marco, un italian care mi-a povestit că
l-a servit cu pizza pe Paul Ricard, atunci cînd s-a deschis circuitul de
Formula 1 de la Castellet, tipul mai tînăr care face acum pizza crede că sînt
italian. Deși eu comand în franceză, el îmi răspunde în italiană, cu un
zîmbet complice. Ca să fie deruta totală, la plecare îi mulțumesc și îl salut
în italiană. Iar zîmbetul lui devine și mai complice.

De vreo cinci ani, cinstind, într-un fel, populația de origine italiană din La
Ciotat, se organizează aici un fel de festival numit Cibo di Strada — la
Street food italienne, care, timp de trei zile, de vineri pînă duminică,
găzduiește camioane și gherete cu specific gastronomic italian.

La prima ediție am avut un mic șoc. Una dintre camionetele instalate în

piațeta de lîngă Cinema Eden le promitea vizitatorilor salsiccia medievale,
cîrnați medievali. Iar ca ilustrație, vizibilă de la o poștă, patru mititei cu
muștar, alături niște cartofi prăjiți și o foaie de salată. Da, mititei cu muștar.
Mă apropii, mă uit mai bine, rezultatul e același: patru bucăți mici. „Cîrnați
medievali”? Pe cine credeți că păcăliți voi, italienilor?! Nu vă ajunge pizza?
Nu vă ajung pastele, acum ne luați nouă mititeii?

Pozez grozăvia și sînt gata să denunț furtul pe Twitter (n-am Facebook).

Italienii ne fură mititeii?! Oare, mă întreb, de ce nu i-am trecut și noi pe
meniu la UNESCO?
Seara mă prezint la camion, vreau să cumpăr o porție de „medievali” să văd
dacă și la gust sînt mititei. Stau la coadă și, cu patru persoane înaintea mea,
italianul „medieval”, un tip impozant, simpatic, ne anunță că s-a terminat:
Finita la coda, domani, domani.

Domani, sîmbătă, nu am timp să revin, dar trec duminică seara, la spartul

tîrgului, la propriu, că unii deja demontau gheretele. Dau acolo peste Emil,
un constănțean care conduce o echipă de sudori români pe șantierul de
reparat iahturi. Vreau să-i semnalez grozăvia cu mititeii „medie-valizați”.
Mă ia cu el și mergem în spatele camionului cu mititei, unde era lumină. Și
cere, în românește: „Ne dai și nouă două beri?” (birra cruda di montagna).
„Vă dau”, zice italianul simpatic într-o română cu accent moldovenesc. îl
cheamă Rolando și e din Iași, stabilit de niște ani în Italia.

„Sigur că sînt mititei, chiar îi primesc gata preparați de la un specialist din

România, îmi vin ambalați în vid, congelați, cu aviz sanitar.” Rolando
trăiește din asta și trăiește bine, participă la tot felul de manifestări cu
camionul lui. La un festival undeva în Franța, unde erau zeci de camioane
cu mîncare, ceilalți participanți mîncau de la el la sfîrșitul zilei.
Consumatorii sînt mai mult italieni în Italia, francezi cînd vine, de vreo trei
ori pe an, în Franța. Și, desigur, români. Restul lumii gustă cîrnați
medievali, românii, în schimb, rămîn tot la mititei.

La a doua bere îl întreb de ce nu le-a spus involtini di carne macinata

aliagriglia (Google Translate așa le-ar spune). E cam tehnic, recunosc. De
ce „cîrnați medievali”? Prima dată le-a spus hamburger cilindrico. Rolando
rîde și-mi spune că a fost invitat la un festival medieval. Și organizatoarea a
vrut să-1 aducă „la temă”, așa că le-au spus mititeilor salsiccia medievale.
Și așa le-a rămas numele.

Ciao, arrivederci!

Cei o sută cinci

La Ciotat este un tablou de Raoul Dufy în care Fernand Leger a desenat

macarale.
Sylvain Tesson

De cînd locuiesc în La Ciotat, ies zilnic (aproape fără excepție) în Portul

Vechi, dincolo de care se înalță macaralele uriașe ale fostului șantier naval,
actualul șantier de reparat iahturi de lux. (Expresia are un aer de pleonasm,
toate iahturile sînt un lux și sînt de lux. Nu s-au inventat iahturile pentru
săraci.)

Tot zilnic trec, în plimbările regulate, printr-o fostă zonă a șantierului, astăzi
redată circuitului comercial civil (librărie, buticuri), pe lîngă Maison de la
Construction Navale (aflată sub restaurantul Au Chantier, cel mai fițos din
oraș). E un spațiu cu vitrine și panouri, un fel de sală de expoziție în care se
organizează diverse întîlniri cu foștii angajați ai șantierului, un Nostalgic
Club, mi-am spus eu. M-am uitat, din cînd în cînd, prin geam la diverse
machete de vapoare, dar nu am avut niciodată curiozitatea să intru și să mă
interesez mai îndeaproape de istoria acestui pol industrial.

Știam din povești că e o istorie agitată, că renașterea vechiului șantier

constructor de vapoare în actualul reparator de iahturi a fost plină de
convulsii. Atmosfera șantierului, în maxima sa înflorire, am văzut-o într-un
film de Claude Lelouch, în prezența lui, la Cinema Eden, Smic, Smac,

Smoc (1971). E povestea unor muncitori de pe șantier, filmată pe șantier,

într-un stil aproape de „realismul socialist” din România de dinainte de ’89.
Filmul mi s-a părut suficient ca imagine de ansamblu, nu am trăit pe atunci
în La Ciotat, nu am nostalgii, spre deosebire de o mare parte a conciotă-
denilor mei mai în vîrstă care au avut, într-un fel sau altul, legături cu
șantierul, îi văd stînd grupați pe băncile din port, sigur vorbesc despre cît de
bine era atunci...

Acum trei săptămîni, trecînd pe lîngă Casa Construcțiilor Navale, am văzut

scos afară un panou pe care l-am citit. Era o scurtă biografie a lui Louis
Benet (1805-1877), originar din La Ciotat (autorii panoului evidențiau că
numele lui e purtat doar de o alee și de un centru de ucenicie care nu mai
are legătură cu meseriile navale). La 25 de ani dirija, alături de tatăl său,
șantierele navale de la Marsilia. Apoi se va întoarce în La Ciotat, unde va
deschide o filatură de mătase și de bumbac. Pe atunci, în La Ciotat se
construiau doar mici ambarcațiuni de lemn, cu pînze. în plină revoluție
industrială, visul lui Louis Benet era să dezvolte acest mic șantier și să
fabrice nave din metal mînate cu aburi. Așadar, importă motoarele din
Anglia și lansează primul vapor franțuzesc cu aburi din Mediterană,
pachebotul Le Phoceen I.

De aici se dezvoltă totul, la un moment dat Louis Benet construiește, sub

licență englezească, și locomotive cu aburi, dar și mașini pentru morărit, tot
pe șantierul din La Ciotat. Grație lui, comuna de pescari La Ciotat devine
un orășel puternic industrializat. Sub conducerea lui, șantierul a produs 37
de vase cu aburi (la locomotive a renunțat după doar cîteva bucăți, nu erau
la fel de fiabile ca locomotivele englezești)...

Cum industriașul nostru era bine plasat în Vechiul Regim, Revoluția din
Februarie (așa mai e numită cea din 1848) îl dezavantajează, îl pune în
situația de a restrînge activitatea șantierului, concediind 800 de muncitori.
Din fericire, apare o societate nouă, cu sprijin de stat, Mesageriile maritime,
care va aduce aici, pentru reparații, navele poștale. O nouă etapă a vechiului
șantier.

Cum nu m-am plimbat niciodată pe Aleea Louis Benet, abia acum am auzit
de numele lui. Un om foarte important pentru zona asta, un promotor al
revoluției industriale. Mi-am dat seama că încă știu puține, dar că pot afla
multe lucruri interesante despre trecutul industrial al orașului meu adoptiv,
pot descoperi subiecte interesante, personaje, întîmplări, legende.

Pe un afiș alăturat văd că această Maison de la Con-struction Navale

organizează vizite lunare ghidate ale șantierului. Intru să mă înscriu pentru
cea de pe luna octombrie (din data de 20), dar nu mai sînt locuri. Cu noile
restricții, grupul de vizitatori nu trebuie să depășească 25 de persoane, care
deja și-au făcut rezervare (nu-mi imaginam că sînt atîția nerăbdători să
viziteze șantierul). Insist să fiu trecut pe lista de așteptare, îmi las datele de
contact și, surpriză, pe 19 octombrie sînt anunțat că au renunțat două
persoane, deci sînt trecut pe listă.

Dimineața, la nouă fără un minut, punctual, intru în sală, îmi spun numele,
doamna mă găsește, apoi îmi dă gel dezinfectant, îmi frec mîinile și sînt
invitat în altă sală, unde deja se adunaseră aproape toți cei de pe listă. Stăm
pe scaune, cu măștile pe figură, ni se va proiecta un film prezentat de două
doamne de la Serviciul de Arhive al localității La Ciotat, Alba Renay și
Magali Caffort. Ele ne vor însoți și în șantier, după filmul care va dura peste
o oră.

Nu vă povestesc filmul, e greu de concentrat într-o pagină de revistă, vă

spun că a fost interesant de tot... Am văzut, printre altele, și cîteva imagini
filmate de frații Lumiere la lansarea unui vapor construit aici. Apoi altele și
altele... Lansarea la apă era o mică sărbătoare la care participa mai tot
orașul, cîteva fotografii și secvențe filmate poartă mărturia acestor
evenimente...

Cum Portul Vechi nu este foarte mare și nu dă direct în larg, la lansările la

apă a marilor nave, adesea, se isca un adevărat tsunami, un val uriaș care
izbea în clădirile dc pe margine, uneori ajungea să mute mașini, să
demoleze gherete din port, să dezrădăcineze copacii de pe faleză... Dar
lumea știa asta, era mai impresionată de spectacol decît de eventualele
pagube. Printre persoanele care, în calitate de nași, au spart sticla de
șampanie lovind-o de coca vasului am văzut o înregistrare cu Regina, de pe
atunci, a Norvegiei, extraordinar de frumoasă și de elegantă, și cu Simone
Veil, fosta ministră a Sănătății, care le-a dat francezilor dreptul la avort și
ciotadienilor numele Mediatecii vizavi de care locuiesc eu.

Chiar nu mi-am dat seama cît de multe nave s-au construit aici, vase pentru
containere, pacheboturi pentru călători, mineraliere, petroliere și chiar
gaziere, adică transportatoare de gaz. O fotografie ne-a prezentat incinta
unui transportor de gaz metan, un fel de butelie imensă, cu pereții facuți din
tablă groasă îndoită în felul cartoanelor de ouă. Ni s-a dat o bucată de tablă
de oțel ondulată, am trecut-o din mînă în mînă și am pipăit-o, pe rînd. Sper
că nu avea viruși pe ea (la ieșire m-am mai dat cu gel, pentru orice
eventualitate). Explicația pentru forma și grosimea tablei a venit imediat de
la gazdele noastre: pereții trebuie să fie foarte rezistenți, gazul lichefiat care
se transporta avea minus 160 de grade.

Am reținut din istoria zbuciumată a șantierului (care s-a numit în feluri

diferite în epoci diferite) că a trecut și prin mîna lui Bernard Tapie. Care s-a
descurcat mai puțin bine cu navele decît cu echipa Olympique de Marseille,
pe cînd era proprietarul ei.
Și, pe neașteptate, în derularea filmului, ajungem la povestea celor 105 eroi
sindicali din La Ciotat. Mărturisesc, nu am auzit nimic, nimic despre
această poveste pînă atunci. Știam că au fost niște mișcări sociale cînd statul
francez a ordonat închiderea șantierului, dar nu am știut că în miezul lor s-
au aflat acești 105 indestructibili. Care au rezistat zece ani, un record pentru
un protest muncitoresc.

Rotunjesc povestea ca să încapă aici: în anii ’90, Europa se pregătea să se

dezindustrializeze, într-un avînt de stînga contaminat de ecologie. Franța
trebuia să renunțe la cîteva platforme industriale, iar guvernele au decis că
printre ele se numără și șantierul naval din La Ciotat. Care mergea bine, era
rentabil, competitiv, avea comenzi. în perioada de maximă înflorire, aici
lucrau peste 6.000 de muncitori. Am reținut un exemplu de ipocrizie tipic
comunistă în această poveste. Unul dintre șefii Centralei sindicale afiliate la
partidul comunist a spus că e necesar ca șantierul din La Ciotat să continue,
iar după ce a fost uns ministru, a afirmat că nu mai are rost, că tehnologia e
depășită, că performanțele sînt slabe și că muncitorii trebuie să se recalifice.

De altfel, atunci a început și construirea platformei de activități industriale

Athelia, la intrarea în La Ciotat, spre Ceyreste, de partea cealaltă a
autostrăzii.

„Stingerea” șantierului (în locul cărora urma să se construiască o marină

plus cîteva hoteluri cu vedere la calănci) nu a mers cum se așteptau
guvernele (socialiste, în principal). Muncitorii de aici au decis că nu vor
ceda. La o ședință, un lider sindical local a trasat în sală o linie cu creta și a
spus ceva de genul „Nu vom vota ridicînd mîna... deciziile vor fi mult mai
clare. Cine este decis să meargă pînă la capăt trece dincolo de linie. Și
rămîne acolo pînă la capăt. Gîndiți-vă la toate consecințele și luați decizia”.
Din cele cîteva sute prezenți, doar 105 au trecut dincolo de linie. Și, ceea ce
este mai interesant, deși presiunile au fost enorme, nici unul nu a trădat timp
de zece ani cît a durat această confruntare. Care nu a fost numai de
principii. Cei 105 au blocat autostrada de multe ori, au întîrziat cîteva sute
de trenuri, au sechestrat personalități politice, au fost arestați, amendați.
Cînd o parte din cei 105 au fost arestați și duși la jandarmeria din Cassis,
restul s-au întors în La Ciotat și au confiscat șalupa jandarmeriei, cu tot cu
doi jandarmi. Apoi au vrut să fure statuia libertății din comuna vecină,
Saint-Cyr, și să defileze cu ea, dar planul le-a fost dejucat, statuia a fost
luată de pe soclu și ascunsă de furia ciotadienilor.

La un moment dat a venit o echipă de televiziune de la France 3, cu o

reporteriță foarte pornită împotriva protestatarilor. A fost dată jos din
mașină și vehiculul a fost luat cu macaraua și ținut atîrnat cîteva zile. într-
adevăr, cum le-a spus numele, cei 105 au fost ireductibili și indestructibili.
După zeci de încercări, s-a luat decizia, mai mult pe plan departamental, ca
șantierul să se reconvertească într-unul de reparat iahturi. Unul dintre cei
105 este directorul tehnic al noului șantier (care se bazează pe zeci de
întreprinderi subcontractoare - de pildă, sudura în metal o face o echipă
provenită din Constanța).

După film am urcat într-un autobuz pus la dispoziție și am vizitat șantierul.

Dar asta e altă poveste. Din povestea rezistenței foștilor șantieriști au rămas
pe șantier, desigur, destule urme, clădirile din cărămidă considerate de
patrimoniu industrial, cîteva macarale gigant (folosite pentru iahturi) și, pe
spatele salopetelor tuturor muncitorilor pro-veniți din vechiul șantier,
numărul 105, ca semn al memoriei colective.

P.S. Am aflat în timpul vizitei cum se calculează valoarea unui iaht mediu: e
cam un milion de euro metrul liniar.

Dorel Nacou, singurătate în Atlantic

„Prima dată am văzut marea cînd am ajuns la Marsilia... Stăteam și mă

minunam, mi s-a părut că e un fel de cîmp mai mare. Am avut în România
colegi care au fost la mare, eu n-am fost, în vacanțe păzeam oile, le duceam
la păscut”, îmi spune Dorel Nacou după ce ne așezăm în La Pecherie,
„primul local la ieșirea din șantierul din La Ciotat”, ca indicație dată de el
pentru întîlnire.

Ne cunoscuserăm cu cîțiva ani înainte la restaurantul Le Golfe, ținut, la

vremea aceea, de Voica Cupșe, dar atunci Dorel Nacou era pentru mine doar
unul dintre românii care lucrau la șantier. Mi-a transmis prin Voica intenția
lui de a mă scoate pe mare cu barca, dacă vreau, și eu am considerat
invitația un semn de politețe, nimic mai mult. O promisiune fără consecințe.

Dorel e de loc din Suceava, din comuna Ostra, o fostă localitate minieră în
care nu și-a văzut rostul. „Nu vedeam nici un viitor acolo, așa că gîndul
meu a fost să plec în Franța, aveam un prieten care era deja acolo, la Paris.”
în 1992, la 20 de ani, împreună cu un alt prieten, a decis să treacă frontiera
clandestin. Urmau să se ascundă în „podul” unui vagon, studiaseră cum se
poate face asta, ce șuruburi trebuie să desfacă pentru a intra în spațiul strîmt
de sub acoperiș. Au plecat cu un bagaj minim, cu trei sute de mărci și cu o
trusă de scule. Au reușit să urce în România, dar au fost descoperiți în
Ungaria.

Grănicerii unguri, de treabă, nu i-au oprit. I-au închis într-un compartiment,

le-au tras o bătaie consistentă, le-au confiscat banii și trusa de scule, dar i-
au lăsat să plece. Le-a mai rămas o singură șurubelniță, cu care au reușit să
demonteze, la Budapesta, trapa prin care s-au strecurat în acoperișul altui
vagon dintr-un tren cu direcția Franța. Dar au ales vagonul greșit, ultimul
vagon, care a fost decuplat la Salzburg, unde au coborît și s-au ascuns într-o
vilă în construcție. (Dau toate detaliile pentru eventualii scenariști care vor
să facă un film despre viața lui Dorel Nacou.) în așteptarea următorului
tren, o zi întreagă au frecat un clește de sudură (găsit pe șantierul vilei) ca
să-l subțieze și să-l transforme într-un instrument bun de deșurubat
acoperișul vagonului. Numai că vagonul în care au urcat era altfel, ținea de
SNCF (scenariștii să mă contacteze pentru restul poveștii cu vagonul).

în fine, au ajuns la Paris, au căscat ochii la toate monumentele știute din

poze și din filme, au dormit sub poduri (povestea asta sună cunoscut, au mai
trăit și alții așa ceva), au făcut foamea pînă cînd au ajuns la un centru de
recrutare al Legiunii Străine. Acolo au stat două săptămîni, au fost cazați,
hrăniți și au primit chiar o diurnă, pînă cînd s-au adunat mai mulți și au fost
trimiși la Aubagne pentru teste medicale și probe fizice. „Aveam probleme
cu dantura și nu am fost admis. Prietenul meu, în schimb, a fost încorporat...
Mie mi-au dat liber și m-au redat singurătății (ils m ont delivre ă la
solitude)", zice Dorel în franceză. „Am ajuns la Marsilia, mai aveam niște
franci din diurnă, așa că am decis să rămîn. îmi spusese bunicul că nu voi
găsi cîini cu covrigi în coadă, acum ajunsesem la vorba lui. Dar nu m-am
dat bătut.”

în Marsilia, în special, unde sînt mii de „clandestini”, se poate trăi de azi pe

mîine. Dorel a descoperit Secours Catho-lique, unde puteai să mănînci, să
dormi în azilul de noapte, ținut tot de catolici... A început să lucreze cu ziua,
la negru. A încercat și în altă parte, a mers pînă la Bordeaux, la cules de
struguri, dar acolo nu se prea încurcau cu cei fără acte și care nici nu știau
franceză.

Dacă un singur lucru nu e întîmplător, atunci trebuie să admitem că nimic

nu e întîmplător. Dorel a ajuns să cunoască o familie foarte bogată (o veche
familie, cu tradiție de bancheri) din Marsilia, care l-a găzduit într-un studio
și pentru care muncea la cele cîteva proprietăți din dotare. „într-o seară, la o
petrecere a lumii bune, domnul Olivier Bonasse (bancherul) îl întîlnește pe
prefectul de poliție și-i spune: «Găzduiesc un clandestin român și vreau să-1
ajut. Ce pot face?». Prefectul îi spune că soluția cea mai la îndemînă e să
mă înscrie la o școală, e simplu și legal, chiar pentru un «clandestin».
Cunoșteam un pensionar care predase la școala de tîmplărie și am ajuns
acolo. Voiam să merg la Compagnons du Devoir, dar eram deja prea în
vîrstă pentru ei. Am făcut doi ani de școală și tot nu puteam face nimic cu
actele, așa că am continuat o specializare, tîmplărie navală. M-am apropiat
de lumea ambarcațiunilor.”

Nimic nu e întîmplător în viața lui Dorel (și nu numai): totul, de la

problema cu dinții, din cauza căreia nu a fost admis în Legiunea Străină, la
discuția lui Olivier Bonasse cu prefectul de poliție, totul l-a împins spre
pasiunea lui, de care atunci nu avea habar, navigația. A făcut practică la o
firmă de construcții navale a unui francez cumsecade. Care a fost trădat de
angajații lui, așa că Dorel a fost angajat înainte de încheierea școlarizării. Și
aici a rămas pînă azi, cînd vechea societate de construit ambarcațiuni a fost
cumpărată și integrată în șantierul din La Ciotat, și se numește iXblue. Și
este principalul sponsor al bărcii Vâmonos cu care Dorel a traversat
Atlanticul.

De aceea stăm acum la masa de la La Pecherie, să aflu ce înseamnă să

traversezi singur într-o barcă Atlanticul. Nu e așa simplu cum ai putea
crede: vrei să traversezi, cumperi o barcă și gata, start! Trebuie să treci mai
multe etape ca să te califici și să fii admis în competiție, să fii recunoscut și
calificat drept schiper. Dorel s-a clasat bine în cîteva competiții
pregătitoare, a urcat și pe podium.

Traversarea Atlanticului en solitaire a fost visul care i s-a împlinit în 2017,

cînd a luat startul în competiția Mini Tranșat (aici Mini vine de la tipul
bărcii, care nu depășește, în lungime, 6,5 metri), considerată cea mai dură și
cea mai austeră cursă transatlantică din cauza dimensiunilor reduse ale
ambarcațiunilor și a condițiilor de viață ale navigatorului.

„în 2013 mi-am cumpărat barca, Vâmonos, construită în 2002 aici, în La

Ciotat. Nu era ultimul răcnet, dar am reușit să tot lucrez la ea, să o
optimizez. A fost proiectată de arhitectul naval Luc Bouvet și este în
categoria prototip, e construită în întregime din fibră de carbon, cîntărește
900 de kilograme, iar suprafața pînzelor desfășurate este de 150 de metri
pătrați (pentru vînt din spate), cu catargul înalt de 12 metri.” (Numele de
concurs al bărcii este iXblue Vâmonos, pentru cei care vor să caute pe
internet.)

Ce ai pe barcă în momentul în care pornești într-o astfel de confruntare cu

singurătatea și cu oceanul? „Nu ai multe haine: trei-patru tricouri, haina de
vînt, două perechi de chiloți (una pe tine, alta o speli). Eu am avut și cremă
de ras, că nu voiam să ajung bărbos la destinație... Nu ai voie cu telefon,
barca e dotată cu un GPS, un radio și baterii solare. Dar ai și o baterie cu
etanol. Hrana e liofilizată, conservată. Practic, nu mănînci, ci te alimentezi.”

Și de dormit? Aveți un pat amenajat, un culcuș, ceva? „Nu dormi; de fapt,

dormi fragmentat, cam patru ore din douăzeci și patru... Nu e o croazieră.
Ai și obligații, trebuie să ții un jurnal de bord, să utilizezi harta de hîrtie, să
calculezi pe bază de constelații... Nu ai timp să te plictisești sau să te
deprimi... E drept, am prins trei zile fără pic de vînt, am stat pe loc, atunci
am fost disperat... pentru că nu aveam ce face... Eram un punct nemișcat pe
suprafața oceanului.”

Și nu poți în vremea asta să faci plajă, baie? „E greu să te scalzi, pentru că

ești legat, obligatoriu, de barcă. Dacă nu ești legat, cobori și vezi cum barca
e luată de curent, iar tu, oricît de încercat înotător ai fi, nu o mai ajungi. A
fost cazul în care de pe o barcă mai mare, cu un echipaj de patru persoane,
au sărit toți în mare și nu au mai reușit să mai urce în barcă, erau și
marginile foarte înalte... Au fost înghițiți de ocean.”

(Sigur că vă întrebați, cum m-am întrebat și eu, cum se descurcă omul cu

nevoile personale... Ei bine, dacă marea e agitată, ai la dispoziție o găleată,
dacă nu, direct în mare. Mai ai o găleată pentru apă, în care să te speli.)

Traversarea Atlanticului în ambarcațiuni din Clasa Mini are două părți,

prima de pe malul francez al oceanului, din la Rochelle pînă în Las Palmas
(în Canare), cu o pauză de cîteva zile, apoi a doua etapă, pînă în portul le
Marin din Martinica. Ediția din 2017 a avut startul primei etape pe 1
octombrie, la ora 16, iar pentru cea de-a doua, pe 1 noiembrie 2017. Pentru
această ediție conducerea cursei a obligat participanții la un ocol pe la
Insulele Capului Verde, pentru a evita o furtună care risca să devină ciclon.

Cursa nu a fost deloc simplă pentru Dorel, în prima parte i s-a rupt catargul.
Avea o slăbiciune pe care nu i-a detectat-o înainte de plecare. Deh, barcă
mai veche. A trebuit să se abată pentru reparații într-un port din Maroc. (Ai
dreptul la o escală de 72 de ore pentru reparații, dacă e cazul.) în partea a
doua a mers cu viteză redusă, de teamă să nu i se rupă din nou catargul.
Reparația l-a costat bani direct din buzunar, pentru că nu mai avusese
resurse și pentru o asigurare comodă.

Pentru cazuri în care nu mai poți continua cursa, ai o baliză de ajutor, o

activezi și în maximum 24 de ore ești recuperat. Dar și descalificat. Dorința
lui Dorel Nacou a fost să termine cursa. Și a terminat-o, e drept, ultimul,
după 39 de zile, 21 de ore, 25 de minute și 53 de secunde! „Cînd ajungi
ultimul, nu te mai așteaptă nimeni. Pe mine m-a așteptat soția, venise
special cu avionul pentru sosire. M-am

temut că nu ajung la timp și că ea va fi nevoită să plece înapoi înainte de a

ne vedea. Din fericire, am ajuns.”

După ce s-a încheiat cursa de traversare a Atlanticului, mai scoți din

buzunar 5.000 de euro pentru repatrierea bărcii. Sportul ăsta nu e dintre cele
mai ieftine, dar nici nu e așa de scump cum sînt competițiile între veliere
mari, între iahturi și catamarane...
Dorel Nacou ar vrea să găsească un sponsor român, să poarte și el pe pînză
o emblemă care are legătură cu România. Deocamdată, nu a reușit, așa că e
considerat schiper francez.

Cum el se simte în plină putere și, cum nu există limită de vîrstă în acest
sport, Dorel continuă să vizeze alte competiții, poate în ambarcațiuni cu
echipaj mai mare. Pentru asta muncește și meșterește la barca de acum, ar
vrea să o vîndă și să-și ia ceva mai nou (bărcile astea se vînd doar pe site-
uri specializate), să participe în continuare la competiții.

Din primăvară va începe din nou antrenamentele. Și tot în primăvară mă va

lua și pe mine într-o ieșire pînă la Bandol sau la Cassis. Ca să simt și eu un
fragment minuscul de singurătate în doi, pe mare. Vînt din pupă!

Gerard Carrodano, prudomul pescarilor din La Ciotat

Caracatița Paul, cea care făcea pronosticuri (majoritatea valabile) la

Campionatul Mondial de Fotbal 2010, din Africa de Sud, a fost, probabil,
cea mai populară caracatiță din lume. (La piovra nu se pune, e altceva.)
Contrar a ceea ce susține Wikipedia (care o dă cu origini englezești), locul
ei de baștină este golful La Ciotat. A fost prinsă de Gerard Carrodano și
expediată unui client din Oberhausen, Germania, unde și-a trăit gloria și și-a
găsit sfîrșitul în același an.

Am început cu caracatița, dar nu despre ea va fi vorba în acest text, ci

despre cel care a capturat-o și a trimis-o spre celebritate. Gerard Carrodano
este singurul francez specializat în capturarea peștilor vii (și a altor animale
marine) cu care aprovizionează zeci de acvarii din Europa. Tot el este le
prud homme pecheur din La Ciotat. Am adaptat cuvîntul în grafie
românească, i-am spus „prudom” întrucît nu are un echivalent în
vocabularul nostru. Vine din vechiul cuvînt francez prodome, care înseamnă
„om brav, curajos, destoinic” (nu vă complexați în legătură cu vastele mele
cunoștințe, ca să aflu asta am recurs la dicționare). Ar fi aproape de
„staroste” de breaslă, de „primaș”, în fine, un fel de avocat și fruntaș în
meserie. Din toate cîte un pic. Prudomul este șeful unei prudomii, care este
alcătuită din membrii ei și e definită de teritoriul pe care se desfășoară
pescuitul. Prudomia din La Ciotat e încadrată de prudomia de la Cassis și,
în partea cealaltă, prudomia de la Bandol.

Prudomiile de pescuit (care există doar pe malul medite-raneean al Franței)

sînt reglementate, în continuare, de un decret din 1859, cu foarte mici
modificări astăzi.

Pescuitul a apărut aici odată cu La Ciotat, e la fel de vechi, de cînd mica

așezare se numea Citharistas Portus, în Antichitate, și a fost, multe secole,
singura resursă economică a locuitorilor. Organizarea pescarilor s-a impus
de la sine, cea mai timpurie decizie scrisă a breslei (prima care s-a păstrat)
datînd din 1329, cu un secol înainte de a apărea denumirea La Cieutat. în
jurul anului 1400, cînd Provența trăia vremuri zbuciumate, pentru a putea fi
luați în considerare de autoritățile statale și ecleziastice, pescarii de aici se
grupează într-un ordin religios, primul de acest fel din La Ciotat, Confreria
Sfîntului Spirit, alcătuită din „pescari săraci și pioși”, conform datelor aflate
în muzeul local. Abia în 1459 a apărut, ca o organizație laică, Prudomia.
Care se ocupa și cu reglementarea pescuitului (ce plase se folosesc, între ce
limite geografice pot pescui, cîte zile pescuiesc unii sau alții), dar și cu
apărarea pescarilor în fața autorităților. Tot în sarcina prudomiei intră și
operele de binefacere, sprijinirea văduvelor și orfanilor, a pescarilor care se
îmbolnăveau.

Sediul Prudomiei din La Ciotat a fost cumpărat pe 8 mai 1747 și se află în

Portul Vechi, cum vii dinspre Oficiul de Turism, pe partea dreaptă (că pe
stînga sînt bărcile!). Lîngă inscripția Tribunalul Pescuitului se află, tot pe
fațada clădirii, într-o firidă, statuia Sfîntului Petru, ocrotitorul pescarilor.
Prudomii se aleg o dată la trei ani.

Din 2015, primul prudom (prudomul-șef) al pescuitului din La Ciotat este

Gerard Carrodano, pe care l-am pomenit deja. Am auzit despre el din
întîmplare, o recunosc. Carmen mi-a atras atenția că tocmai se prezintă, la
jurnalul TV de la prînz, un reportaj despre un tip din La Ciotat care e pescar
de pești vii și e și șeful pescarilor. M-am uitat imediat și eu, mi s-a părut
interesant subiectul. Întîi am recunoscut barca lui, numită Barbe d’or, pe
care am tot prins-o în sutele de fotografii cu Portul Vechi pe care le-am
postat pe Twitter. Apoi mi-a atras atenția el, eroul reportajului, un tip
simpatic, cu un accent provensal autentic, vorbind cumpănit, fără patimă,
dar și fără ocolișuri. A fost prezentat ca un tip care a evoluat de la stadiul de
pescar subacvatic (de fapt, vînător submarin e termenul mai adecvat), la
statutul de „santinelă” a Mediteranei. Om cu peste 6.000 de scufundări la
activ, multiplu campion al Franței la pescuit subacvatic și care cunoaște
marea pe de rost, Gerard Carrodano s-a specializat în captura peștilor și a
altor viețuitoare pentru acvariile Europei. Așa a ajuns să livreze în
Germania caracatița botezată, acolo, Paul.

Eu nu sînt pescar, nu am legătură cu pescuitul, am pus mîna pe undiță o

singură dată, în Deltă, la Roșu, eram în barcă alături de loan Groșan, pescar
înrăit. Am prins un singur pește; eu, el nu. Mi-a spus, ușor invidios, că e
norocul începătorului și cu norocul ăla am rămas. Nu am mai pescuit de
atunci. Dar acvariile îmi plac, mă fascinează.

Primul acvariu l-am văzut pe cînd eram copil, în Alimentara Mare din Arad.
Mergeam cu ai mei la cumpărături, îi însoțeam doar pentru acvariu, mă
lăsau acolo și stăteau la coadă, iar eu parcă intram într-un alt tărîm,
urmăream fiecare pește în parte, mă miram cît de etanș e, cît de
nemaivăzute sînt plantele dinăuntru și cît de diferiți sînt peștii, cîte culori și
mărimi pot viețui într-un acvariu. Cînd terminau cumpărăturile, îi rugam să
mai stea puțin să mă mai uit la pești, că nu au terminat de înotat. Nu am
avut acvariu niciodată, cred că e greu de întreținut, dar ori de cîte ori
întîlnesc unul, mă opresc minute în șir ca și cum m-aș reîntoarce în
copilărie. Mersul la acvariul din oraș a compensat pentru mine faptul că nu
am fost niciodată la mare cu ai mei.

într-un film documentar despre Gerard Carrodano l-am auzit povestind cam
același lucru. Era copil, mergea de mînă cu mama lui după pîine și, într-un
colț al magazinului, era un acvariu. Pe care l-a văzut și l-a studiat de sute de
ori. Așa s-a născut pasiunea lui pentru pești, pentru universul marin, pentru
pescuit, că tot locuiau în La Ciotat. „Am pescuit sub apă înainte de a ști să
înot. Pe vremea aia nu începuse «betonarea» plajelor și a falezelor, puteai
găsi pești și nevertebrate marine chiar dacă intrai în apă numai pînă la
genunchi.”

Ei, cum dau eu de Gerard Carrodano cel de la televizor? Am trecut de

cîteva ori prin fața sediului Prudomiei, dar nu era nici o mișcare (am aflat,
după aceea, că întîlnirile la sediu sînt foarte rare, nu mai sînt ritualurile de
altă dată, acuma aproape toate problemele se pot rezolva dacă ai un telefon
mobil, nu mai treci pe la sediu).

Am pîndit Barbe dor în port, dar nu era nimeni pe ea, pescarii se trezesc
mult mai de dimineață decît mine, ies cu peștii, livrează comenzile și
pleacă. Am reușit să-i găsesc site-ul Poissons Vivants - dacă vă pasionează
subiectul, merită să-1 căutați. Vă duce într-o altă lume. I-am scris un mesaj,
iar el mi-a răspuns, am fixat o întîlnire într-o zi cu vreme nepotrivită pentru
ieșitul pe mare.

Bazinele lui de apă, în care păstrează peștii, sînt lîngă farul roșu de pe digul
care mărginește șantierul naval. Se intră prin șantier, a lăsat vorbă la poartă,
a fost de ajuns. Nu vă mai spun ce iahturi am văzut pînă am ajuns. Sute de
milioane de dolari venite la reparat!

Am intrat în baraca lui pitorească, plină de poze și trofee, de ceaune pentru

pești, de scule și piese de barcă. M-a poftit să iau loc și am început discuția.
Parcă am fi fost niște vechi cunoștințe. Oricum, faptul că locuiesc în La
Ciotat de peste opt ani l-a convins că știu despre ce e vorba! Sunt doar el și
fiul lui David, apoi mai vine un pescar pensionar, după care apare cel de-al
treilea prudom (sînt trei în total, Gerard e șeful), care vrea să rezolve
problema pompei de combustibil.

Pompistul a murit în decembrie, acum e altcineva în loc, cineva care nu știe

cum se fac comenzile. Și trebuie făcută aprovizionarea urgent, că altfel
rămîn pescarii pe mal. Două telefoane și se rezolvă. Bun, azi are de livrat
două caracatițe în Austria, prin curier expres. Pentru asta le-a înfometat,
apoi le bagă-ntr-un sac de plastic transparent cu apă îmbogățită cu oxigen,
apoi într-un sac de plastic opac, să creadă caracatița că e noapte. Totul intră
într-o cutie de polistiren și într-una specială de carton. Apoi vine curierul și
duce totul la aeroport! „Clientul ăsta nu mă mai caută decît peste vreo doi
ani, cînd are nevoie de alte caracatițe.”

Din păcate, și acvariile au fost închise în pandemie, cererea e mai scăzută.

70% din activitatea lui de pescar este asta, cu peștii vii și nevertebrate.
Restul e pescuitul tradițional. Care e tot mai amenințat, tot mai
suprareglementat. „Sînt multe povești despre împuținarea peștelui, vă spun
eu că nu e așa. Tonul, despre care se spune că e pe cale de dispariție, a
început să zburde și prin Portul Vechi. Specia merou, de asemenea, e
supraabundentă.”

Prudomia din La Ciotat e tot mai mică. în anii ’50 erau 70 de bărci de
pescari, acum mai sînt în activitate doar opt, din care doi vor să iasă la
pensie. Presiunea administrativă e tot mai mare.

„Imaginează-ți, ies de 50 de ani pe mare și sînt chemat să dau examene de

tot felul, că pot mînui stația de emisie, să demonstrez că știu să sting focul...
Eu, care am fost, pînă la 30 de ani, pompier pe șantierul naval. Trebuie să
am angajat contabil autorizat. De pildă, în ianuarie, salariul meu a fost zero,
dar a trebuit să plătesc 30 de euro ca să-mi facă o fișă de plată în care e scris
că am luat zero euro... Birocratizare excesivă. Apoi sîntem priviți, adesea,
ca niște răufăcători, ne sînt percheziționate bărcile de parcă am fi traficanți
de droguri. Se trăiește tot mai greu din pescuitul artizanal. Poate nu-ți vine
să crezi, peștii sînt tot mai greu de păcălit... Am văzut pe o cameră cum vine
tonul la momeală, îi dă tîrcoale, pleacă, revine, parcă ar simți pericolul.
Lumea evoluează chiar și în mare. De fapt, am mai spus-o,

singura specie amenințată din Mediterană este pescarul artizanal.”

In preocupările lui Gerard Carrodano intră și „sănătatea mării". Poate pare

greu de crezut, dar, după atîția ani de la al Doilea Război Mondial, încă se
mai găsesc în mare bombe neexplodate. Aici a activat puternic aviația
americană. în fiecare raid cu bombe, indiferent că aveau țintă sau nu,
bombele trebuiau aruncate; desigur, nearmate, pentru că nici un bombardier
nu se întoarce vreodată cu bombe la bord. Trebuie convinși cei care
deminează să o facă mai în larg, să nu distrugă microclimatul din platoul
continental, unde pescuim. Apoi luptăm cu iahturile, nu pot ancora unde vor
stăpînii, că tulbură fundul mării. Un lucru bun, spune el: poluarea cu petrol
e tot mai redusă, s-au perfecționat și motoarele navelor, și controalele cu
tehnologie avansată care depistează eventualele pete de petrol.

Cea mai frumoasă imagine de pe mare?

„Am văzut șase balene femele, în linie, una lîngă alta, parcă ținîndu-se de
mînă și avansînd. Nu am mai văzut așa ceva, dar am auzit că și alții au
văzut, pare un ritual de împerechere. Da, asta e cea mai frumoasă imagine
pe care mi-o amintesc."

Discuția e plăcută, mă fascinează acest om al mării, aș mai putea sta ore în

șir, dar tocmai e anunțat că a venit mașina după cele două caracatițe. Așa că
Gerard Carrodano se duce în hala cu bazinele și ne luăm rămas-bun. Cele
două caracatițe, care cred că e noapte, vor ajunge mîine în Austria. Și, cine
știe, poate că în viitor măcar una dintre ele va prezice niște rezultate la
viitorul Mondial de fotbal.

♦**

La doi ani după întîlnirea cu Gerard, la una dintre plimbările mele prin
Portul Vechi, am văzut pe avizierul Muzeului că se organizează două vizite,
în două zile diferite, la Sediul Tribunalului de Pescuit.

Am notat data și am sunat să mă programez, deși, îmi spuneam, nu se va

înghesui lumea. M-am înșelat: la ora întîlnirii, în fața intrării la Prud’homie
ne-am adunat 25 de oameni. Printre care, recunosc, eu și ghida noastră,
angajată a muzeului, sîntem cei mai tineri. Domni și doamne, îmbră-cați cu
grijă, ca pentru un eveniment, așteptau să înceapă o vizită care, fără
îndoială, nu-i va ajuta pe viitor, nu le va schimba viața, dar le va umple
timpul, va adăuga în agenda lor personală un nou subiect de discuție și le va
satisface curiozitatea.

E ceva pozitiv în asta, „colegii” mei de vizită, cu mult peste vîrsta de

pensionare (încă se iese la 62 de ani!), nu se dau bătuți, nu se rezumă la
plimbări și moțăieli în parc sau la așteptat nepoții de la grădiniță sau școală.

Tot ce aș fi întrebat eu au întrebat ei (și ele, mai ales). Ghida ne-a prezentat
organizația, ne-a explicat cîte ceva în legătură cu modul în care decurgeau
înfățișările de la Judecata Tribunalului de Pescuit (sala chiar arată ca o sală
de judecată), cum se desfășoară Sărbătoarea Pescarilor, pe doi iunie, cînd e
celebrat Sfîntul Petru, protectorul. (Am înțeles că în Corsica protectorul
pescarilor e Sfîntul Erasmus.) Apoi au curs întrebările, cum spuneam. Dacă
aș fi malițios, aș spune că o parte dintre cei care au pus întrebări sînt cam
nevorbiți; dar nu sînt malițios și admit că, într-adevăr, oamenii erau foarte
interesați, voiau să-și lărgească orizontul cunoașterii.
După mai bine de o oră și jumătate se încheie vizita noastră și plecăm acasă
amintindu-ne, de fiecare dată cînd vom mînca vreun pește, că în spatele lui
se află o breaslă profesională străveche, aceea a pescarilor, primii care au
crezut în Isus și l-au urmat.
Maître Tixier și Cartea Recordurilor

„Sper că toți cei care au contribuit la asta și care nu mai sînt printre noi văd
de acolo, de sus, această recunoaștere extraordinară”, îmi spune Jean-Louis
Tixier, primar adjunct însărcinat, printre altele, cu „transmiterea Memoriei,
cinematograful și Arhivele”, cînd îl felicit pentru includerea
Cinematografului Eden Theatre în Cartea Recordurilor, în calitate de cel
mai vechi cinematograf din lume încă în funcțiune. „Da, a fost un drum
lung”, recunoaște el, cel mai activ dintre partizanii luptei pentru repunerea
în circuit a acestei clădiri emblematice pentru La Ciotat, dar și pentru istoria
celei de-a șaptea arte. Drumul lung al Edenului pînă în paradisul
recordurilor este descris în cartea Le Secret de l’Eden (cred că și
nefrancofonii înțeleg titlul), scrisă împreună cu Laurence de la Baume,
jurnalistă și scriitoare, colaboratoare a canalului Arte. O carte pe care am
citit-o între primele două valuri ale pandemiei, recitită înainte de întîlnirea
de acum.

Țin minte, cînd am venit prima dată în La Ciotat, am trecut pe lîngă o

clădire în paragină care nu spunea nimănui nimic. Așa credeam eu. De fapt,
în spatele acestei ruine (în sens figurat, pentru că în sens propriu se află
hotelul La Croix de Malte) se dăduse și încă se dădea o bătălie. Pe de o
parte, avocatul Jean-Louis Tixier și echipa sa, pe de altă parte, lunga
administrație comunistă a localității. Da, ani de zile aici au condus
comuniștii francezi. Sîntem, acum, de-abia la al patrulea mandat cîștigat de
centru-dreapta.

„Eu am fost de la început anticomunist, deși veneam dintr-un mediu

muncitoresc, bunicii mei au lucrat pe șantierul naval, erau sindicaliști, votau
cu stînga comunistă. Am avut șansa ca aceste convingeri să-mi fie întărite
de trei întîlniri cu disidentul sovietic Leonid Pliouchtch (în grafia engleză e
Leonid Plyushch, cred că în română se scrie Leonid Pliușci), care a locuit o
vreme în vecini, în comuna Ceyreste, desigur, după ce a reușit să părăsească
URSS în urma unor proteste internaționale.” Pentru cei interesați de subiect,
matematicianul ucrainean a scris o carte, în carnavalul istoriei, apărută la
Seuil.
„Discuțiile cu Leonid mi-au deschis ochii și mai mult. Eram mirat de
mirările lui descoperind cum funcționează societatea occidentală
democratică. Apoi am citit autorii care au părăsit linia comunistă. Mi-a fost
suficient să înțeleg modul în care acționează comuniștii și la noi, în viața
politică.”

Stăm la masă pe o terasă în zona Saint-Jean, ar fi trebuit să ne întîlnim la el,

la sediul biroului de avocatură, dar cu o zi înainte m-a sunat să ne vedem la
prînz, dacă nu am alt program. Nu aveam, așa că am acceptat. Vom avea o
discuție, nu un interviu convențional, din ăla care, adesea, începe cu cei doi
piloni ai platitudinii jurnalistice: „Cum v-a venit ideea?” și „Ce planuri de
viitor aveți?”.

îi povestesc și eu cîte ceva despre comunism, evoc Fake News în Epoca de

Aur și cele cîteva povești îl amuză. Știe cîte ceva despre România, a fost
într-o călătorie de 48 de ore, însoțind echipa de fotbal din Montpellier la un
meci jucat la București cu Dinamo. Sau cu Steaua. Louis Nicollin a fost o
mare figură a fotbalului francez, un guraliv și un pasionat, îmbogățit din
servicii de salubritate. Cum Nicollin avea un contract și cu administrația din
La Ciotat, iar Jean-Louis Tixier era președintele echipei de fotbal locale,
invitația a venit în mod firesc. își amintește ca de o lume cenușie, cores-
punzînd perfect imaginii lui despre comunism.

Revenind la farse, aflu că și afirmația că Eden Theatre e cel mai vechi

cinema din lume a fost folosită la început de asociația Jeune Chambre
Economique, unde tînărul avocat Jean-Louis Tixier era președintele
comisiei de cultură, fără nici o dovadă. Era un bluff menit să convingă
primăria comunistă să finanțeze o acțiune legată de film.

Programul acestei asociații prevedea ca în fiecare toamnă, în septembrie, să

organizeze o acțiune. în 1977 au pregătit ceva original: plasarea unui ecran
uriaș pe un petrolier pentru proiecția unui film pe care să-1 vadă lumea de
pe mal. Din nefericire, concedierile de la șantierul naval (anunțînd iminenta
lui închidere) au făcut ca proiecția să nu mai aibă loc.

Peste doi ani însă, același grup de tineri decide să revină Ia o acțiune legată
de cinema. Soarta părea că le surîde, tocmai se instalase în oraș un tînăr
medic generalist, Gilles Trarieux-Lumiere, strănepot al lui Louis Lumiere.
Și un urmaș, deopotrivă, al lui Ludovic Trarieux, fondatorul Ligii pentru
Apărarea Drepturilor Omului.

Un biolog din echipă îl cunoștea, așa că au organizat o întîlnire, unde i-au

propus strănepotului să participe la omagierea străbunicului. „I-am spus că
vrem să arătăm și generației noastre cum s-a inventat și cum s-a dezvoltat
cinematograful. O generație care a uitat sau nici nu a știut. Chiar eu nu
aveam imaginea exactă a ceea ce au făcut cei doi frați în La Ciotat, știam
monumentul dedicat lor, dar cam atît. Gilles ni s-a alăturat bucuros în
această aventură, era și el interesat, mai ales că familia lui nu mai avea
arhive. Dar cunoștea un colecționar, Paul Genard, care a căutat și a găsit
cîteva filme de atunci. L-am și contactat și l-am implicat în acțiune.”

Încet-încet, se prefigura o sărbătoare a filmului cu o durată de trei zile în

care să se proiecteze pelicule recuperate, făcute de frații Lumiere.

Unde să se țină? într-un cinematograf, evident. Erau trei săli în La Ciotat.

Eden Theatre îl avea ca administrator pe prietenul meu Georges Giordana,
care ne-a oferit un preț prietenos pentru chiria celor trei zile. Așadar,
motivul pentru care am ales Edenul a fost prietenia, nu cine știe ce alte
considerente istorice.

Mai trebuia să facem rost de bani pentru afișe, așa că ne-am adresat
primăriei pentru o subvenție, urmînd să scriem pe afișe „cu concursul
localității La Ciotat”. Ne-a primit adjuncta cu problemele culturale
(comunistă, ca și primarul). Nu avea o atitudine foarte prietenoasă, să zic
așa. Și a urmat un dialog antologic: „Dacă înțeleg bine, e cu filme mute?-’,
„Da, sigur că da, cinematograful vorbit a venit mai tîrziu”. „Atunci nu ne
interesează, este elitist! Voi, voi ați făcut studii, pe voi poate vă interesează.
Dar asta nu-i va interesa pe ciotadieni. Cinematograful mut este elitist”.

Am citit despre asta și în carte, dar l-am rugat să-mi povestească scena. Am
rîs foarte tare. Filmul mut e pentru elite, asta e de reținut!

L-am întrebat de ce nu a dat numele persoanei cu refuzul și mi-a răspuns că

totuși există loc și pentru delicatețe în politică. Mi-a spus numele, dar m-a
rugat să nu-1 pomenesc, ceea ce și fac acum.
Banii de afișe au fost adunați de la cîțiva comercianți care aveau altă idee
despre elitism decît doamna viceprimar. „Cînd au văzut că nu ne dăm
bătuți, am primit vizita unuia dintre aleși, care ne-a spus că am înțeles
greșit, primăria vrea să ne ajute, dar nu la tipărirea afișelor, vrea să cumpere
toate biletele pentru prima seară, vreo 250, cît avea sala Eden. Am decis și
am votat să le dăm doar 150, trebuia să păstrăm locuri și pentru membrii
asociației și familiile lor. Pe scurt, nu era vorba de o generozitate a
primăriei, ci de o capcană. Pentru că, în loc de 150 de spectatori, ne-am
trezit cu primarul care voia să vadă o sală goală și pe noi îngenuncheați.
Biletele cumpărate au rămas la el în sertar. Noroc că ideea asta a răsuflat și
noi am chemat lume în loc, iar primarului i-am mulțumit că a adus atîția
invitați.”

Cele trei zile de proiecții au avut succes de public și ecou în presă. Primăria
a finanțat un alt festival de film, dar fără mare ecou. îi spun că recunosc în
asta „patternul” comunist, l-am trăit jumătate din viața mea. Un fel de
înlocuire a lui Moș Crăciun cu Moș Gerilă.

Încet-încet, echipa lui Jean-Louis Tixier a adunat documente de epocă din

care reieșea că, într-adevăr, Eden Theatre este cel mai vechi cinematograf
din lume. în jurul echipei se adună tot mai mulți amatori de cinema, iar ceea
ce fusese la început o frondă împotriva primăriei devine asociația La Ciotat
Berceau du cinema - La Ciotat, leagănul cinematografului („Unii susțin că
cinematograful s-ar fi născut la Lyon, dar în mod sigur a fost legănat aici, în
La Ciotat”). Se naște și festivalul dedicat filmelor francofone de debut, care
se ține an de an. O altă asociație militează pentru reconstruirea salonului din
Palatul Lumiere, locul în care s-au organizat primele proiecții, gratuite, doar
pentru invitații familiei. La Eden e locul în care, pentru prima dată, s-a
plătit pentru a vedea filme, obicei care a rămas în vigoare și astăzi, în toată
lumea!

Istoria sălii Eden nu a fost deloc lină, nici după ce s-a descoperit că, într-
adevăr, e cea mai veche sală din lume, într-o seară, după o proiecție, doi
tineri mascați l-au împușcat pe Giordana, încercînd să-1 jefuiască de
încasările barului.

Mai apoi, proprietarii de drept, pentru că nu puteau să-1 renoveze, au vrut

să vîndă clădirea. Erau interesați niște promotori care intenționau să
transforme locul fie într-un supermarket, fie într-o parcare. Pînă la urmă,
după tot felul de întîmplări, primăria La Ciotat a reușit să cumpere locul, cu
concursul foștilor proprietari care, într-un avînt sentimental, și-au dorit ca
Edenul să fie salvat de la demolare. Și cu ocazia conferirii titlului de
capitală culturală europeană Marsiliei, prin abilitatea regretatului Patrick
Bore, primarul căruia orașul îi datorează transformarea dintr-o localitate
postindustrială într-o stațiune balneară, și cu concursul lui

Jean-Louis Tixier, viceprimar, s-au obținut fondurile pentru renovarea

totală. Localitatea La Ciotat a devenit partenerul Marsiliei pentru acțiuni
legate de cinematografie și s-a ales cu un monument reașezat acolo unde îi
era locul.

Am fost de cîteva ori la film la Eden Theatre, am participat, în curtea

cinematografului, și la două seri de poezie, apoi am mers, pur și simplu, cu
mai mulți prieteni care m-au vizitat, la o cafea, în aceeași curte.

Și acum stau față în față cu unul dintre cei care au împins vechea sală
dărăpănată din urmă cu cîțiva ani în Cartea Recordurilor și în istoria
cinematografiei. Un om care nu se bate cu cărămida în piept și care, cum
am spus în primele rînduri ale acestui text, se gîndește la toți cei care au
contribuit la asta. Și care crede că a păstra memoria nu e doar o însărcinare
oficială, a lui, ca viceprimar, ci o convingere intimă.

Maître Tixier, chapeau!

Virgilio. Noaptea și exilul sînt de culoare albastră

Pe măsură ce înaintezi în vîrstă, faci din ce în ce mai puține lucruri pentru

prima oară. Mie mi s-a întîmplat tocmai acum: am fost pentru prima dată la
un spectacol privat, organizat la cineva acasă, pe înălțimile Ciotatului. Un
spectacol fără afișe, fără anunțuri în presă. Eu am primit un mesaj de la
Denis Roux, profesorul meu de provensală, mă anunța că, dacă doresc, îi
pot scrie un e-mail doamnei Antje Necker, organizatoarea și proprietara
casei, pentru că locurile sînt limitate, nu se poate veni în ultimul moment.
I-am scris și am primit confirmarea unui loc, împreună cu adresa. Mă va
costa zece euro, participarea la cheltuieli și ceva de pus pe masă pentru
întîlnirea convivială de după. Voi duce o sticlă de la Crama Avincis, să
guste și francezii un vin românesc bun, un asamblaj de Fetească Regală și
Pinot Gris. (Vă spun de pe acum, le-a plăcut mult, l-au lăudat!)

Cum am fost anunțați să venim cu cîteva minute înainte de începerea

spectacolului și cum nu știam precis cît fac pînă acolo (în zona fostului, de
acum, Conservator de muzică, pentru cei care cunosc Ciotatul), am plecat
din timp și am ajuns cu trei sferturi de oră mai devreme, nu se făcea să
intru, așa că m-am plimbat prin jur, m-am bucurat de peisaj și de reîntîlnirea
străzii mele preferate, Avenue Cânte Coucu. Nu cred că trebuie să-i traduc
numele din provensală.

Nu i-am mai așteptat pe Denis, Elisabeth și Spiro, colegul meu grec de la

orele de provensală, care veneau cu aceeași mașină, am intrat ca să-mi ocup
loc mai în față. Deja veniseră trei persoane, eram al patrulea, dar ideea mea
de a ocupa un loc mai în față s-a dovedit a fi inoperantă și inutilă. în total
erau șaisprezece scaune, asta era capacitatea sufrageriei în așa fel încît toată
lumea să stea comod, să vadă și să audă bine. Ei bine, spectacolul s-a jucat
cu sala plină și casa închisă!

Denis mi-a spus că gazda „produce” de mai multă vreme astfel de

întîmplări, el însuși a fost invitat să facă o inițiere în degustarea uleiului de
măsline, fiind unul dintre marii specialiști ai Provenței. Vara e mai frumos,
totul se petrece în grădină, de unde vezi golful Ciotatului în toată
splendoarea lui. Antje Necker e nemțoaică (de undeva de la granița cu
Danemarca), e de mai mulți ani în Franța, la început a locuit la Cassis, apoi
s-a mutat aici. După spectacol am întrebat-o de ce face asta, mi-a spus că îi
place să vadă spectacole minimaliste, cu o distribuție restrînsă, într-o
atmosferă mai prietenoasă decît marile săli de spectacol. De fapt, actorii au
fost la un metru și jumătate de noi. (Bine că nu au strănutat în vremea asta
de coronavirus!) Soția lui Denis, Elisabeth, spune că au mai existat și alte
spectacole de acest gen, de-a lungul anilor, la alte adrese. E vorba, de fapt,
de un fel de rețea de centre culturale „pe persoană fizică”, un fel de mecenat
din afara marilor rețele de săli oficiale.
Spectacolul se numește Virgilio. Noaptea și exilul sînt albastre și are la bază
un text poetic scris de Gerard Gelas, din Avignon, director și fondator al
Theâtre du Chene Noir (Teatrul Stejarului Negru - pentru nefrancofoni).
Acest teatru foarte cunoscut în zonă este găzduit de vechea capelă a abației
Sfînta Ecaterina (închisă ca loc de cult încă de la Revoluția Franceză). La
acest teatru s-a jucat o piesă a lui Matei Vișniec, regizată chiar de Gerard
Gelas! Pe care Matei, cu care am avut un schimb de mesaje, m-a rugat să-l
salut dacă va veni și el în La Ciotat. Nu, nu a venit.

Denis îmi spune și el o poveste de pe cînd era elev la Liceul Mistral, în

1968, iar tînărul Gerard Gelas era angajat ca pedagog. Impregnat de
convingeri anarhiste, în timpul săptămînii își făcea datoria la liceu, iar
sîmbăta lua trenul și mergea la Paris, la manifestații, de unde se întorcea
lunea. Anarhismul lui Gelas s-a mai domolit (deși culoarea neagră din
denumirea teatrului este chiar culoarea anarhiștilor), a scris piese, a regizat,
chiar a jucat în unele spectacole și s-a dovedit a fi un foarte bun manager!
Piesa din seara asta a fost jucată de el însuși, în rolul lui Virgilio, și de fiul
său, un talentat compozitor, Ia teatrul din Avignon.

Distribuția din seara asta îi are pe Renat Sctte în rolul lui Virgilio și pe Felix
Chabaud în rolul comperului și al unor personaje secundare. E o montare
minimalistă (totuși, e vorba de o sufragerie), singurele accesorii sînt două
valize care vor ține loc și de masă, și de banchetă de tren. (Mi-am adus
aminte de Sînziana și Pepelea, în regia lui Victor Careu, pe textul lui Vasile
Alecsandri, cu care trupa Filologiei din Timișoara, în care jucam și eu, a dat
un spectacol chiar în holul Universității. Iar singurul element de decor era o
prelată care se transforma cînd în rochie de mireasă, cînd în lac sau în zid
de castel. Teatru minimalist de sărac ce era!)

Virgilio este țăran și poet, locuitorul unui sat din Toscana care, la 60 de ani,
pleacă în exil pentru că nu mai întîlnește pe nimeni pe ulițe, nimeni care să-i
asculte cîntecele triste. Nu îl împinge nici mizeria, nici nu vrea să caute de
lucru, vrea să-și regăsească cei șapte frați plecați și pe Anna, iubita lui din
tinerețe, plecată înainte ca iubirea lor să se împlinească. Povestea e simplă,
dar textul poetic e intens, foarte sensibil, presărat cu multe cîntece în limba
sardă, italiene, calabreze. O oră și cîteva minute, jocul inteligent și expresiv
al actorilor ne-a ținut pe toți cu sufletul la gură, într-o tensiune foarte bine
întreținută, fără căderi, fără excese. Așa că am trecut ușor peste cîteva
accente teziste ale textului (mai ales că mi-am amintit ce mi-a spus Denis
despre convingerile de tinerețe ale autorului). Calitatea poetică foarte bună
a textului a compensat mica stridență a mesajului. Pentru mine, cel puțin,
poate pentru ceilalți spectatori nu s-a simțit stridența.

După ce s-a încheiat spectacolul, îndelung aplaudat, am constatat că toți

ceilalți spectatori se cunosc între ei, eu sînt singurul „străin". Dacă nu le
socotim pe gazdă și pe o doamnă blondă, tunsă scurt, o doamnă cu
frumusețea jucînd în prelungiri, care după ce m-a întrebat de unde sînt, mi-a
mărturisit că ea e suedeză stabilită în La Ciotat. O constatare: nu e nici un
tînăr în public, cei șaisprezece sîntem cam de aceeași vîrstă care
funcționează ca o afinitate culturală.

S-a „deschis” bufetul, cum spuneam, vinul românesc a fost apreciat (era o
curiozitate pentru ei), a început socializarea. Scaunele au fost așezate în
cerc, s-au pornit conversații pe bisericuțe interșanjabile. Această socializare
de după mi se pare unul din punctele forte ale acestei seri, semn pentru
mine că m-am integrat, că am fost „acceptat” în peisajul cultural neoficial
ciotadian.

I-am vorbit lui Felix Chabaud, i-am spus că sînt prieten cu Matei Vișniec,
mi-a spus că-i cunoaște piesele, chiar a jucat și el, undeva, într-un teatru, în
Angajare de clovn. îi place mult Matei, piesele lui, nu-1 cunoaște personal,
dar îmi spune că îl consideră unul dintre marii dramaturgi de azi ai Franței
și nu numai. Și nu o face din politețe. A fost în România o dată, cu o trupă
de copii, i-a plăcut mult și a fost mirat de faptul că multă lume mai vorbește
franțuzește la noi. Scrie poezie, dar și montează piese, spectacolul din seara
asta este conceput de el și reprezintă ultimul dintr-o serie consecutivă de
cinci.

Cînd Renat Sette s-a așezat lîngă mine, i-am spus ceva ce credeam că o să-l
impresioneze: de patru ori, cînd a pomenit cuvîntul măslin, s-a uitat la
Denis Roux, specialist în măslini. Ce coincidență! Nu, nu e nici o
coincidență, m-a lămurit el, îl cunoaște pe Denis de mai multă vreme, s-a
uitat intenționat exact la el. Ăsta-i avantajul unui spectacol intim. Renat e
unul dintre împătimiți! de tradițiile provensale, multă vreme a fost un
meșteșugar al tradiției, a lucrat în piatră seacă, o tehnică răspîndită pe aici,
în care se înalță ziduri de piatră, de galete de piatră, fără nici un mortar sau
liant. Tehnica asta ajută, de pildă, la construirea viilor în terase pentru că
zidul de pierre sechc permite apei să treacă, în Provența profundă poți
vedea, adesea, ziduri de piatră seacă funcționale și azi, înconjurînd
gospodăriile ori demarcînd proprietățile agricole. Dincolo de latura practică
a tradiției, Renat este un cîntăreț cu un amplu repertoriu provensal, un fel de
trubadur care „trezește” tradiția în diversele sărbători ale culturii
provensale, un „păstrător” de cea mai bună calitate. Vocea lui acoperă două
registre, de la bariton la contratenor. Cîntecele din spectacol, „a cappella”,
m-au convins să cumpăr și un CD cu titlul Amada, unde Renat cîntă alături
de o formație cu un nume exotic, Elva Lutza, alcătuită din doi instrumentiști
sarzi (veniți chiar din Sardinia). E vorba de o minunată alcătuire de cîntece
provensale, unele mai știute, altele aduse de Renat din Provența înaltă,
adică montană.

De fapt, mi-am zis, chiar stau de vorbă cu un trubadur adevărat, aflat, pe

verticală, în continuitatea marilor trubaduri provensali. Un trubadur care
călătorește și cîntă prin hanuri, prin piețe la sărbători, prin case ca a
doamnei Antje Necker, care a adunat pentru asta o mînă de oameni să se
bucure și ei într-o lume care, chiar atunci, era speriată de ravagiile
coronavirusului.

Am plecat foarte încîntat de la acest spectacol privat, am coborît spre port,

îndreptîndu-mă spre casă, am mai văzut doar cîțiva consumatori întîrziați pe
la terase. Veneam deja din alt timp, dintr-o insuliță culturală care s-a ivit
într-o casă de pe înălțimile dotatului. Priveam cerul, luna plină, reflexiile ei
în apa din port, printre corăbii, și îi dădeam dreptate fostului anarhist
Gerard Gelas și celor doi, Felix Chabaud și Renat Sette, aici și acum: și
noaptea, și exilul sînt de culoare albastră.

Alice în țara fotogramelor

Am intrat la mai toate expozițiile din Capela Penitenților Albaștri din La

Ciotat cu o mică strîngere de inimă care s-a mai estompat totuși în ultimul
timp. Mă gîndeam de fiecare dată că intru într-o biserică răpită rostului ei
inițial, transformată, adică, într-o sală de expoziții laice. Și-mi aminteam
cum, în vizită la Moscova, în 1989, avînd de pierdut o oră pînă la întîlnirea
cu ghidul, am intrat într-un restaurant care fusese biserică. Nu-mi venea să
cred: pe dinafară biserică, pe dinăuntru restaurant. Să-ți faci cruce, nu alta!
Cum aveam timp, mi-am zis să mă așez și să beau un suc sau o cafea. Dar
m-am abținut, m-am gîndit că, dacă aș fi consumat ceva, le-aș fi făcut jocul
celor care au transformat biserica în cîrciumă. Am ieșit șocat de puterea
sovietelor. Măcar Ceaușescu le-a demolat, nu le-a transformat în altceva,
mi-am spus atunci, în cazul acestei capele, Napoleon, care a trecut prin La
Ciotat, a topit clopotele pentru a face din ele tunuri.

De data asta, strîngerea de inimă a fost surclasată de curiozitate. Intram la o

expoziție despre Alice Guy-Blache, prima femeie cineast din lume. Așa
scria pe afiș, era un nume pe care, în ignoranța mea, nu l-am mai auzit
niciodată. Deși, veți vedea, ar fi trebuit să știm mai multe despre cariera
acestei femei care a realizat peste 600 (șase sute!) de filme ca regizoare,
scenaristă și producătoare.

Expoziția e foarte cuprinzătoare și am ieșit după vreo oră și jumătate

edificat și chiar fan al acestei pioniere a celei de-a șaptea arte, cum a numit
cinematografia, în 1920, criticul

Ricciotto Canudo, în textul Să apărăm cinematograful! (nu vă complexați,

și eu am aflat asta abia acum, documentîndu-mă pentru acest text).

Alice Ida Antoinette Guy, cunoscută drept Alice Guy și, după căsătorie,
Alice Guy-Blache, e al cincilea născut al familiei lui Emile Guy, proprietar
al unui lanț de librării din Chile. Deși se naște la Paris, va trăi o vreme în
America Latină, pînă la falimentul tatălui său. Care va și muri curînd, de un
atac de cord. Rămasă doar cu mama sa, la Paris Alice va face studii de
stenografie, ceea ce o ajută să se angajeze ca secretară la firma Comptoir
general de la photographie, ce se ocupa, e limpede și pentru nefrancofoni,
cu produsul aparatelor și materialelor fotografice. Unul dintre angajații
acestei firme este Leon Gaumont, care o va și cumpăra, împreună cu alți doi
asociați (unul dintre ei este Gustave Eiffel).

De acum începe să se dezvolte ceea ce va deveni imperiul Gaumont. Alice

Guy va fi păstrată ca secretară. Pentru început, noua companie va fabrica
proiectoare („lanterne magice”) și aparate fotografice. Cu ocazia unei vizite
la o expoziție industrială, unde se proiectează cîteva filme ale fraților
Lumiere, vine momentul în care se nasc interesul și pasiunea pentru această
artă nouă ale tinerei secretare care deja urmase cursuri de fotografie.

După ce L. Gaumont cumpără patentul unui aparat numit phonoscope de la

inventatorul lui, excentricul Georges Demeny (fotograf, inventator și
gimnast francez de origine maghiară), cu care nu are succes, secretara Alice
îi propune șefului ca la vînzarea aparatelor să le ofere clienților și cîteva
scene amuzante, în genul Stropitorului stropit, făcut de frații Lumiere în
timpul vacanțelor petrecute în La Ciotat. Gaumont acceptă, cu condiția ca
aceste „scene” să fie realizate în afara orelor de serviciu.

în 1896, la vîrsta de 23 de ani, Alice Guy realizează primul ei film scurt,

Zîna din varză sau Nașterea copiilor (La Fee aux choux, La Naissance des
enfants). Ideea filmului s-a născut în urma prezentării la Expoziția
Universală din 1889 a incubatorului pentru maternități. Și se bazează pe o
legendă populară care susținea că băieții nou-născuți apar din verze (nu
aduși de berze, ca la noi).

M-am oprit în fața ecranului și am urmărit, cap-coadă, de cîteva ori,

acțiunea simplă a acestui film de 51 de secunde. In care apare o zînă în
mijlocul unei grădini pline de verze, salută publicul, apoi se apleacă și ia
din'tr-o varză un bebeluș, îl prezintă, îl pune jos, mai ia unul, la fel, îl
prezintă, apoi îl așează jos. Nașterea copiilor care marchează nașterea unei
mari cineaste pioniere. Care se semnează „directoare de captare de
imagini”. De reținut că, deși filmarea a avut loc într-o grădină, atît verzele,
cît și restul plantelor sînt făcute din lemn sau din ghips vopsit. Este,
probabil, prima dată cînd se fabrică decoruri speciale pentru producerea
unei pelicule.

Succesul filmului îl determină pe Gaumont să creeze o unitate specială de

producție de filme, de care se ocupă Alice Guy. Care va strînge în jurul ei
adevărate echipe de (viitori) regizori, operatori, scenografi și chiar actori,
dar ea va alege subiectele și ea va turna primele bobine de film.

în anii 1898-1899 filmează „scene din viața și patimile lui Isus”, însumînd
35 de minute, cu bobinele vîndute separat, ca „episoade”. Este ceea ce
istoria cinematografiei va reține drept primul peplum (film de reconstituire
istorică). Ideea filmului e reluată și de concurență (adică de frații Lumiere,
dar și de concurenții principali ai lui Gaumont, frații Pathe). Ambiționată,
Alice reia subiectul, în 1906, reținînd cîteva scene filmate deja și facînd o
producție cu un buget foarte mare, cu 300 de figuranți și 25 de tablouri,
parte din ele filmate în pădurea Versailles, parte în studio. Filmul va fi
onorat cu medalia orașului Milano, una dintre primele distincții primite în
lumea nou-născută a cinematografiei.

între timp, compania Gaumont pune la punct ceea ce se va numi

„cronomegafonul”, o instalație care poate reproduce banda sonoră pentru
filme, pe care o va folosi pentru cea mai mare sală de cinema a epocii,
Palatul Gaumont, care putea primi pînă la 6.000 de spectatori. Alice Guy
lucrează asiduu pentru a produce „marfa” destinată sălii, își alege tot felul
de subiecte, înregistrează mari cîntăreți ai epocii. (De altfel, în expoziția din
sala Penitenților Albaștri am putut auzi diverse voci de pe la începutul
secolului trecut, cîntăreții fiind filmați pe scenele teatrelor sau cabaretelor.)

Alice Guy este primul realizator de film care a atins teme „vizionare”. Un
exemplu este filmul din 1906, Rezultatele feminismului (cu un remake,
făcut tot de ea). Da, în 1906! L-am căutat și l-am găsit pe YouTube și
Dailymotion. Durează aproape șapte minute și înfățișează o lume
schimbată, în care bărbații se comportă ca femeile și femeile ca bărbații.
Spre finalul peliculei, lucrurile revin la normal. Pentru acele vremuri, filmul
părea o comedie... în 1912 va face, în Statele Unite, un remake sub titlul In
the Year 2000. Da, vizionarism!

Vă mai povestesc un film scurt, o comedie, făcută tot în 1906, cu titlul

Unefemme collante (O femeie lipicioasă). într-un birou de poștă intră o
damă cu o slujnică. După ce cumpără timbre pentru mai multe scrisori,
slujnica scoate limba și doamna umezește toate timbrele cu ajutorul
slujnicei. Scena e observată de un bărbat mustăcios care profită că stăpîna e
la ghișeu să depună corespondența timbrată și o sărută pe slujnică. Desigur,
din cauza lipiciului, cei doi nu se mai pot desprinde, așa că intervine un
funcționar poștal cu o foarfecă. în urma operației de despărțire, o parte din
mustața domnului rămîne pe fața slujnicei. Pe cuvînt că e comic. Vă invit să
vă convingeți pe YouTube, din nou.
Inventivitatea manifestată de Alice Guy în scenarii este completată de
inventivitatea în folosirea trucajelor (camera cut) și în efortul de a contura
un limbaj propriu cinematografiei.

în 1907, Alice Guy se căsătorește cu un coleg de breaslă, operatorul Herbert

Blache, pe care l-a cunoscut în timpul unor filmări. între timp, Leon
Gaumont o deleagă pe Alice să plece în Statele Unite, unde a vîndut
patentul „cronofonului” unui industriaș din Cleveland. Se va instala
împreună cu soțul lîngă New York, încercînd să vîndă acest produs, fără
mare succes. Dar asta nu o oprește pe întreprinzătoarea franțuzoaică - în
1910 pune bazele studioului Solax Film Co, în Flushing. Apoi le mută la
Fort Lee, lîngă New Jersey, într-o vreme în care nu existau studiourile de la
Hollywood. în afară de filmele semnate de Alice Guy și de soțul ei, aici s-
au produs sute de filme de către tot felul se societăți americane. Deviza
afișată la intrarea în studiourile Solax era „Be Natural”, o cerință mereu
actuală pentru lumea filmului. Să nu uităm că, și în cazul Stropitorului
stropit, prima indicație de regie dată vreodată a fost, după mărturiile
grădinarului care și-a jucat propriul rol: „Fii natural, comportă-te ca în
viață”.

în perioada ei americană, Alice Guy a produs și a regizat melodrame, filme

istorice și chiar westernuri. în 1912, cînd unii actori albi refuză să filmeze
cu actori de culoare, Alice Guy realizează primul film interpretat în
întregime de actori negri: A Fool and His Money.

Din păcate, în 1919, soțul o părăsește și fuge cu o actriță spre proaspăt

deschisele studiouri de la Hollywood. Această despărțire va însemna
declinul unei cariere de pionierat ino-vative, curajoase. Alice se reîntoarce,
la 50 de ani, în Franța, cu cei doi copii ai săi, și este găzduită de sora sa la
Nisa. Din nefericire, nu-și mai găsește de lucru în cinematografie. Așa că,
după cinci ani, se reîntoarce în Statele Unite, încercînd să-și recupereze
filmele, dar nu va reuși decît cu trei pelicule. Revine în Franța, dar va merge
destul de des peste Ocean, unde va susține conferințe pe teme de
cinematografie prin universitățile americane. își cîștigă traiul scriind
povestiri pentru copii cu diverse pseudonime.

Se va stinge în 1968, la 94 de ani, în New Jersey, fără să fi reușit să-și

adune laolaltă filmele cele mai importante și fară să-și fi publicat
memoriile, care au apărut totuși în 1976.

în 2018 a fost creat premiul Alice Guy, care răsplătește anual un film
realizat de o femeie. Un premiu cu numele unei pe nedrept aproape uitate
cineaste.

„Am fost întrebată adesea de ce am ales o carieră atît de puțin feminină.

Dar, de fapt, nu eu am ales această carieră, cred că era scrisă în destinul
meu.”

Lelouch. Claude Lelouch. Piața Claude Lelouch

„Vă mulțumesc pentru onoarea de a da numele meu unei piețe aici, în La

Ciotat. Și asta în timpul vieții. De obicei astfel de gesturi de apreciere sînt
postume”, zice Claude Lelouch imediat după ce dezvelește placa din Portul
Vechi, în zona Escalet, în fața unui public numeros. Pare un om de
maximum 70 de ani, deși are, bătuți pe muchie, 82. Este zîmbitor, complice
cu cei de față, fără aere de vedetă. Maestrul de ceremonii este Jean-Louis
Tixier, adjunct al primarului, responsabil cu viața culturală a urbei. (Pentru
că am vorbit de cîteva ori, cu diverse ocazii, a venit și la mine înainte de
ceremonie, mi-a dat mîna și ne-am pupat, după obiceiul locului. Semn că
am fost acceptat de orașul meu de adopție. Apoi am avut o întîlnire cu el și
am scris un text publicat aici, în această carte, cu cîteva pagini mai înainte.)

E joi, 13 februarie, data la care localitatea La Ciotat și-a adăugat numele lui
Claude Lelouch în anuarul de adrese, sub formă de piață. Nu întîmplător a
fost convenită ziua de 13, numărul are importanță deosebită pentru marele
cineast. In 1960, cariera începe cu eșecul primului său film în producție
proprie (în care, zice mai tîrziu Lelouch, „am comis toate erorile care se pot
face într-un film; atît de multe erori, încît în revista Cahiers du Cinema s-a
scris: «Claude Lelouch, rețineți bine acest nume, nu o să mai auziți
niciodată de el»”).

Filmul nu va fi preluat de nici o rețea de distribuție. Dar asta nu-1

descurajează, așa că-și fondează o casă de filme pe care vrea să o numească
Filmele Apocalipsei. Notarul la care s-a dus pentru acte, om cu frica lui
Dumnezeu, i-a spus că e o denumire îngrozitoare. „Vă propunem ceva.
Astăzi sîntem în 13. Să-i zicem Film 13. în plus, numele dumneavoastră e
alcătuit din 13 litere.” Și astăzi, școala de „ucenici” într-ale filmului
înființată de Claude Lelouch numără, în fiecare serie, doar 13 persoane.
(Departamentul în care se află localitatea La Ciotat poartă numărul 13, iar
eu însumi, autorul acestor rînduri, sînt născut într-o zi de 13.)

Pentru că sîntem în zona curiozităților personajului, trebuie să spun și asta:

cineastul a fost căsătorit cu trei actrițe și a locuit în cuplu cu alte două,
dintre care cea mai celebră este Annie Girardot. Plus o aventură cu o
manechină. Din aceste legături s-au născut șapte copii ale căror nume
începe cu litera S: Simon, Sarah, Salome, Shaya, Sabaya, Seb și Stella.

Ceremonia se încheie, sărbătoritul dă interviuri, lumea stă la un pahar oferit

de primărie, apoi se împrăștie pînă seara, cînd urmează două filme de
Lelouch la Cinema Eden, cel mai vechi cinematograf din lume, asta deja
știm. După mai multe eșecuri în rezervarea unui loc pe internet, am reușit
pînă la urmă să-mi cumpăr unul dintre ultimele bilete direct la casieria
cinematografului.

între timp mai citesc despre viața și opera lui Claude Lelouch. Aflu de unde
a venit pasiunea lui pentru cinema. Deși, în perioada ocupației germane,
familia s-a mutat în Algeria, de unde se trăgea tatăl lui, Simon Lelouch,
Claude (pe numele lui întreg Claude Barruck Joseph Lelouch) își va însoți
mama într-o vizită la o mătușă care urma să nască, la Nisa. Cînd încearcă să
se întoarcă în Algeria, sînt controlați de poliție și de Gestapo, dar reușesc să
scape. Se ascund în cinematografe, unde micul Claude privește în buclă
filmele și așa se nasc fascinația și dragostea pentru lumea filmului. Mai
tîrziu, după Eliberare, revenit la Paris, tatăl îi face cadou o cameră de filmat
(deși ratase bacalaureatul sau poate tocmai de aceea). Bucla se închide.
După eșecul primului film, vine succesul lui Un bărbat și o femeie, răsplătit
cu un Oscar. Lumea se deschidea dintr-odată pentru el, după cum povestește
într-un interviu recent în Paris Match:

După Oscar mi s-a propus totul. Mi s-a oferit să fac Love Story, mi s-a oferit
un film cu Brando și Steve McQueen, două staruri ale momentului. Eram
nebun de bucurie. Dar în același timp am înțeles foarte repede că, dacă mă
lăsam cumpărat, nu voi mai face cinemaul pe care-1 aveam în cap. A doua
zi după Oscar am refuzat: „Nu, nu vin la Hollywood”, am refuzat totul.
Pentru că nu voiam să fac un cinema de producători. Dacă aș fi zis da, aș fi
devenit sclavul lui Brando și al lui Steve McQueen, trebuia să fac gros-
planuri egale pentru unul și celălalt, la fel de multe replici pentru unul, cît și
pentru celălalt, trebuia ca filmul să dureze fix o oră patruzeci... Le-am zis:
„îmi pare rău, nu știu să fac asta. Eu ador filmele de autor populare, fără
pretenții, la dispoziția marelui public”.

Exact din această categorie fac parte filmele pe care le-am văzut, în
prezența autorului, la Cinema Eden. Filme de autor, fără (mari) pretenții.

Primul e din 1971 și se numește Smic, Smac, Smoc, un film care, inițial, ne
spune autorul înainte de proiecție, n-a fost destinat publicului, „a fost mai
degrabă un experiment, o improvizație. Un film făcut în opt zile, cu un
buget inexistent. Am venit cu o parte din echipă, toți prieteni, în La Ciotat
deciși să facem un film al cărui scenariu să-l scriem pe loc, pe măsură ce
filmăm. Nu am avut machiaj, costu-mieră, nu am avut mașinăria unei
filmări, aveam doar o cameră pe 16 milimetri... Eram, într-un fel, în limitele
unui film de amatori. Nu ne-am gîndit niciodată că va fi un film pentru
proiectat în sală... Era ceva nedefinit, făcut cu pasiune și bucurie, o joacă pe
peliculă”.

Deși este așa cum l-a descris Lelouch, un film fără finisări, există cîteva
scene antologice. Subiectul e simplu: trei muncitori de pe șantierul din La
Ciotat, porecliți Smic, Smac și Smoc, trăiesc și se gospodăresc împreună,
pînă cînd cel mai tînăr dintre ei urmează să se căsătorească. Smic
(descurcărețul) și Smac (naivul) își cumpără costume pentru ceremonie.
Scena tîrguielii costumelor este antologică, Smic, interpretat de Charles
Gerard, este irezistibil, multe dintre replicile sale sînt improvizație pură.
Ceremonia de la primărie este cea mai scurtă posibilă, pentru că urmează un
picnic pe o colină din La Ciotat. Pentru care cei doi „martori” închiriază un
acordeonist orb, jucat excelent de Francisc Lai, compozitorul apropiat de
Lelouch, autorul șlagărului din Un bărbat și o femeie (șabadabada,
șabadabada). De altfel, și rolul lui Smac e jucat (impecabil) de Jean
Collomb, operatorul și prietenul lui Lelouch.

Tot alaiul „împrumută” o mașină decapotabilă și pleacă spre Saint-Tropez,

unde, de asemenea, sînt filmate două scene de comedie superioară: scena de
la restaurantul Byblos (zice Lelouch că nu au avut actori pentru rolul de
ospătari, așa că i-au rugat pe doi dintre ospătari să-și joace rolul - și o fac
strălucit) și scena cu Smic trăgînd o funie de care sînt legați, în șir indian,
cu ochelari negri și bastoane albe, ceilalți protagoniști care cerșesc în grup!
Scene delirante, cu un umor spumos și sănătos.

„Pentru mine a fost un exercițiu, am filmat la trei ani după ’68, atunci cînd
s-au petrecut lucruri inimaginabile care au dus la discuții toxice despre
săraci și bogați. Am filmat o poveste cu muncitori din lumea săracă din La
Ciotat, ajungînd în Saint-Tropez, în lumea bogaților, ceea ce a creat un efect
comic.” Personajul Smic, un fel de sindicalist ratat, justifică plecarea spre
Saint-Tropez spunîndu-le celorlalți că „trebuie să-1 vedem acum, înainte de
Revoluție, că după aceea va fi ras de pe fața pămîntului”.

Finalul e antologic. Smic apare în prim-plan spunînd: „Noi am vrut să

terminăm filmul altfel, dar nu a fost de acord Lelouch”.

După pauza de o oră pentru apero (cuprins în bilet: o felie de pizza și un

pahar de băutură) desfășurată în curtea de la Eden Theatre, ne întoarcem
pentru al doilea film al serii, în premieră mondială, realizat de Claude
Lelouch cu telefonul lui mobil, un iPhone. Da, film făcut cu telefonul. Și cu
un titlu ciudat: Virtutea imponderabililor. (îl văzusem pe Claude Lelouch la
televizor, la înmormîntarea lui Johnny Hallyday, filmînd cu telefonul în
jurul lui, unii chiar l-au criticat pentru că strică un moment atît de sobru cu
un gest de puștan.)

Am fost extrem de curios ce poate ieși dintr-o filmare cu telefonul. Mi se

părea ceva ce reduce din posibilitățile unei „pelicule ”, o simplifică, o
sărăcește. Totuși, o cameră de film e una, un telefon la îndemîna oricui e
alta. Adică toți putem face filme?

„Am intrat într-o eră nouă a cinematografiei. Acum toți putem face filme.
Oricine are un smartphone se poate transforma în autor de filme. Dar mereu
vor fi diferențe între profesioniști, între cineaștii adevărați, și ceilalți.
Diferența stă în puterea de sinteză. Cinematografia este o artă a
compresiunii. Trebuie să introduci într-o durată limitată multe alte durate,
vieți întregi. Un amator poate face filme cu telefonul despre ce a trăit el și
prietenii lui. Cinematografia e mai mult decît asta. Este despre omenire.”
Parcă mi-a auzit întrebarea. Sau poate că mulți alții i-au pus această
întrebare înaintea mea. Ne-a întîmpinat cu un răspuns așteptat.

Apoi a vorbit despre film, inspirat, oarecum, din furtul de pe stradă, cînd i-a
fost smuls rucsacul în care avea un scenariu de film (scris într-un singur
exemplar) și alte proiecte, toate în laptopul personal. „A fost una din cele
mai negre zile din viața mea. Am avut sentimentul că mi se fură viața. Era
ca și cum aș fi avut Alzheimer fără să am Alzheimer.” Da, scenariul
filmului e inspirat din acest eveniment. „Virtutea imponderabililor este un
film care arată că și alegerile noastre proaste pot să ne aducă lucruri bune.”
Nu vi-1 povestesc pentru că nu vreau să vă stric plăcerea. Cred că o să vă
placă. Mie mi-a plăcut, sînt momente de foarte bună calitate, povești bine
spuse și exemple de inventivitate și de prospețime care susțin bine această,
să-i zic, experiență tehnică. Plus cîțiva actori extraordinari.

A fost o zi de 13 minunată. Care mi-a dat ocazia ca, de azi înainte, în

fiecare zi să pot să trec prin piața Claude Lelouch și să mă bucur că, acolo,
chiar acolo, ni s-au încrucișat pașii, că acolo și la cîteva sute de metri mai
departe, la Cinema Eden, am avut parte de una dintre cele mai
surprinzătoare și luminoase întîlniri cu o personalitate a filmului.

Ca bonus, am păstrat la urmă o replică a lui Lelouch, o scurtă profesiune de

credință: „Eu nu îi pot face fericiți decît pe oamenii care au fost nefericiți”.

Mult e dulce și frumoasă limba ce-o uităm

Cînd îmi dau întîlnire cu cineva pentru prima dată în La Ciotat, propun
Oficiul de Turism, e trecut pe toate hărțile din GPS-uri, n-ai cum să ratezi.
Și nici nu e foarte departe de mine, e ușor de ajuns. în plus, e un punct din
care se vede foarte bine marea și de unde începe promenada pentru Portul
Vechi, ai o privire de ansamblu asupra locului, chiar dacă aș întîrzia, nu ai
cum să te plictisești. Dar eu nu întîrzii, de regulă. (Dacă treceți pe aici și ne
vom da întîlnire, vă veți convinge de asta.)

Acum mă voi întîlni cu Ruxandra Dumbrăvescu, studentă la Aix-en-

Provence, și cu Lilian Alessandri, colegul ei, să vorbim despre un proiect.
Inițial m-a sunat mama Ruxandrei, Mihaela, cu care mă știu de la întîlnirile
comunității românești, să mă întrebe dacă sînt interesat. Da, sînt, am
răspuns. Mă interesează tot ce are legătură cu România, doar sînt patriot
fără simbrie, pe persoană fizică, cum o tot repet.

Cînd ne vedem, în fața Oficiului de Turism, îmi dau seama că o știu pe

Ruxandra, ne-am văzut la un program de Crăciun românesc în La
Destrousse acum vreo trei ani, împreună cu mama ei ne-a ajutat la jurizare
pentru un concurs de sarmale... Cîștigat de prietenul meu Tăvi Tara,
cisnădian din La Ciotat, producător de specialități românești. Comunitate
mică, nostalgii gastronomice mari!

Cum am comunicat înainte despre ce e vorba, acum, la prima întîlnire, urma

să intrăm în detalii. Dar pentru asta

trebuie să găsim un loc liniștit unde să stăm de vorbă. Dacă n-ar fi fost
pandemia, ne-am fi așezat la o terasă, la un roze, dar din decembrie nu e
deschisă nici o terasă aici, totul e mort, va trebui să găsim altceva. Propun
scările de la restaurantul Au Chantier, situat, redundant, chiar lîngă șantierul
naval. Cei doi vor să facă pentru cursul „montaj de arhivă" un
pseudodocumentar (adică jucat) despre nostalgia românilor pentru perioada
Ceaușescu. Asta a șocat-o pe Ruxandra (născută în Franța) în vacanțele sale
din România. „Cum poți să spui că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?”,
mă întreabă ea. O avertizez că e o discuție lungă, care se poartă constant în
România. Știe, tocmai de aceea vrea să facă acest film de școală. Va fi o
discuție filmată între un ziarist francez care vrea să afle de la un român
nostalgic motivația acestui sentiment.

Pentru Lilian, mai ales, încerc să schițez un tablou al epocii. Nu-i vine să
creadă, deși deja, de cînd se ocupă de subiect, a mai aflat cîte ceva. El va
filma, Ruxandra va fi ziaristul francez, iar eu, dacă accept, voi fi
Nostalgicul. Ei bine, accept, am acceptat eu rolul lui Ceaușescu în reclama
la ciocolata Rom Tricolor, nu mor dacă joc un nostalgic al acelor vremuri.

Ne vom mai scrie pe tema proiectului și apoi, în două-trei săptămîni, vom

filma. Iar dacă va ieși ceva de povestit, vă voi povesti cu prima ocazie.
Declicul pentru aceste rînduri a fost în momentul în care Ruxandra mi-a
spus că, spre finalul discuției, enervat de argumentele ziaristei (ilustrate cu
imagini de arhivă), eu, Nostalgicul, voi refuza să mai vorbesc franțuzește,
voi trece la limba română și dialogul va fi subtitrat în ultimele lui secvențe.
Cînd te înfurii, nu mai ții seamă de conveniențe și te refugiezi în limba
natală.

„Tu vorbești bine românește?”, o întreb. „Da, vorbesc”, zice ea, „vorbeam
parcă mai bine cînd eram mai mică, acum vorbesc cu accent (îmi spune ea
în românește, cu accent!), am luat cursuri de română la universitate, mai
întîi cu Ștefan Gencărău, lectorul de dinainte, acum cu Roxana Bârlea, care
ține cursurile de română.”

Ruxandra e un caz destul de rar printre românii născuți în Franța în raportul

cu limba părinților. A învățat-o în casă, a practicat-o în vacanțe în România,
a înțeles că o pierde și s-a înscris la un curs universitar de română.

Dacă mergi la orice biserică românească de aici (și asta se poate extrapola,
cred, la toate bisericile românești din afara țării), în curte vei auzi copiii de
toate vîrstele vorbind în franceză. Ei sînt născuți aici, franceza este limba
natală, o vorbesc fără accent cu colegii de clasă, cu prietenii. Vorbesc
românește aproape exclusiv în casă, mai ales dacă sînt și bunicii vcniți aici.
Pentru că bunicii sînt ultimii care trec pe franceză, ei se uită în continuare la
canalele românești de televiziune, trăiesc încă în România, deși locuiesc
aici.

Și, apropo de televiziune, cînd treci prin cartierele franțuzești care au pe

balcoane puzderie de antene parabolice e semn că în acele apartamente
locuiește o altă nostalgie, de peste Mediterană, o nostalgie robustă care
pune tot mai mult stăpînire pe ceea ce unii analiști cîrcotași numesc
„teritoriile pierdute ale Republicii”. Dacă românii (și alți emigranți) fac
eforturi să se adapteze la stilul francez, acești nostalgici strong obligă
Franța să li se adapteze lor. Iar o parte din Franța (partea stîngă, mai ales) o
face cu o plăcere inexplicabilă pentru mine, emigrantul care admiră cultura
și civilizația țării de recentă adopție. Dar asta e o altă discuție.

Mi-aduc aminte o întîmplare din 1990, din Paris. Făceam, prin programul
„Presse et Solidarite”, un stagiu la Le Figaro, unde am văzut într-o zi o
pagină întreagă dedicată lui Isidore Isou, părintele letrismului, sub titlul
„Ultimul mohican al avangardismului”. Așa am aflat că Isidore Isou mai
trăiește și că are două expoziții de pictură (da, a fost și pictor, și cineast)
deschise simultan la două galerii prestigioase.

Știam de Isou de la Luca Pițu, printre altele, ne citase definiția pe care

avangardistul a dat-o mititeilor: boulette de viande en forme de penis (nu
cred că e cazul să mai traduc). L-am întrebat pe autorul articolului cum pot
da de artist și mi-a spus că trece de două ori pe săptămînă pe la expoziții,
am mers la una din galerii și l-am anunțat, prin galerist, că vreau să-i iau un
interviu (interviu publicat, în 1990, într-un număr al revistei Orizont, poate
îl voi recupera și-1 voi republica).

Am întîlnit un bătrîn vioi, simpatic, inteligent și cu umor, într-una din

galerii, toate lucrările figurau vîndute. „Le-a cumpărat galeristul pe toate,
așteaptă să mor ca să le crească valoarea”, mi-a zis zîmbind și mi-a dat de
înțeles că galeristul mai are de așteptat... Una dintre expoziții se numea
„Scrisori către Rembrandt”, cealaltă „Răspunsuri pentru de Chirico”, cu
lucrări inteligente și provocatoare. Că doar era vorba totuși de un
avangardist.

Venisem cu întrebările pregătite, cu un reportofon de curînd cumpărat,

citisem de două ori pagina din Le Figaro pentru niște repere ale operei lui
Isou. Pe atunci, reamintesc, nu exista Google să te informeze despre orice.
L-am întrebat dacă preferă să facem interviul în română sau în franceză.
Atunci i-au sclipit ochii și mi-a propus: „Tu îmi pui întrebările în română,
eu îți răspund în franceză”. Așa am făcut, am avut un sentiment destul de
straniu cu acest ping-pong lingvistic, dar recunosc că a fost interesant.
Vorbeam cu ultimul mohican al avangardei!

După ce am terminat interviul, m-a întrebat dacă mă grăbesc. Am spus că

nu, așa că m-a invitat să rămîn acolo, în galerie, la o cafea cu el. Și mi-a
spus: „De acum hai să vorbim doar în românește, să-mi alimentez nostalgia.
îmi aduci aminte de dialogurile cu surorile mele din Botoșani, care veneau
din cînd în cînd la Paris și vorbeam românește, deși știau și ele franceza
destul de bine... Atunci scoteam româna de la păstrare”.
(Tot atunci, în 1990, la Paris, am trăit reversul. Obținusem numărul de
telefon al lui Gherasim Luca, l-am sunat, mi-a răspuns în franceză, nu a vrut
să vorbim românește și mi-a răspuns blazat că nu are ce să-mi spună într-un
interviu, că a spus totul în poeziile lui. Am închis mîhnit. Nu era nostalgic,
era depresiv. Peste patru ani se arunca în Sena. Sper că nu din cauza
telefonului meu!)

Am rîs cu toții de fotbalistul Răducioiu, transferat în Italia, care după cîteva

luni uitase cuvintele românești. Nu sînt psiholingvist, dar, după modelul
actual, îmi pot da liniștit cu părerea. Răducioiu făcuse un efort considerabil
să se adapteze la limba italiană. Dar nu avea, vorba lui Isou, un loc de
păstrare pentru limba română. Un caz tipic de monolingvism. Unii se nasc
poligloți, alții cu talent la fotbal, nu le putem avea pe toate.

Glossonostalgia (ca să inventez și eu un termen, cu îndrăzneala

nespecialistului, cum spuneam) are un teren destul de mănos aici, în
Provence. Multe decenii, Franța a interzis folosirea limbilor regionale,
instituind monopolul langue d bîl în detrimentul langue d bc și a dialectelor
provensale. (Pentru cei care nu au studiat problema, langue d bc este
varianta francezei în care, în loc de oui, se zice oc. Cealaltă e cîștigătoarea,
căci toți zicem, astăzi, oui!) După momentele înfloritoare ale provensalei,
după ce Mistral, prietenul lui Alecsandri, a luat Premiul Nobel pentru o
operă scrisă în provensală, a existat o ofensivă de uniformizare lingvistică.
Nu mă întrebați de ce, nu intru în amănunte nici măcar ca nespecialist.
Generația celor aflați acum la vîrsta a treia au auzit provensală în casă, era
limba bunicilor lor, dar au fost descurajați să o vorbească în public, împinși
să se dezică de această limbă țărănească...

Cînd m-am înscris, acum cinci ani, la cursul de limbă și civilizație

provensală ținut de Denis Roux la Bastide Marin, ne-am prezentat la prima
lecție peste patruzeci de persoane. Toți oameni în vîrstă, dornici să
recupereze, nostalgic, limba bunicilor. Mulți erau deja un fel de activiști
provensali, faceau parte din Escola de la Ribo, o formație locală de
obiceiuri provensale, cîntau în provensală, jucau în mici scenete provensale,
dar asta o faceau în mod mecanic, cumva, fără să aibă ușurința purtării unei
conversații. Toți au spus că vor să se reconecteze la copilărie, să reintre în
universul lingvistic provensal. Încet-încet însă, oamenii au renunțat. La
ultimele cursuri, de dinainte de pandemie, mai rămăse-serăm patru
persoane: eu, un fizician grec pensionar, un medic francez care traduce din
Mistral în franceză și soția profesorului. Patru din patruzeci. Și cel puțin doi
dintre noi, eu și Spiro, grecul, nu ajunseserăm aici din nostalgie, ci din
curiozitate. Care se pare că a fost mai puternică!

Ca să închei totuși cu un dram de umor, vă voi semnala cum văd eu

problema alterității aici, în Franța, în conexiune cu folclorul românesc:
Toată lumea-mi zice / Autrel

Zacusca din teritoriile pierdute

Un fel de politețe ardelenească mă face ca, atunci cînd am ocazia, să

folosesc cele cîteva cuvinte ungurești pe care le știu. Pentru mine contează
să vadă interlocutorul că sînt prietenos, deschis, central-european
familiarizat cu multilingvismul. Uneori are efect, alteori nu prea.

Cînd am văzut în piața provensală de duminică, în La Ciotat, o familie care

producea pe loc și vindea kiirtoskalâcs, reflexul meu a intrat în acțiune și i-
am spus cu un aer complice vînzătorului tînăr: Nagyon jo! (Pentru non-
ardeleni: Foarte bun!) S-a uitat la mine și mi-a răspuns, în franceză, că nu a
înțeles. „Păi, nu sînteți unguri?”, am întrebat, tot în franceză. „Nu”, zice
tînărul, „sîntem români!”. Am continuat discuția în românește și am aflat că
sînt ardeleni. Din Sibiu. „Ei, ce chestie, și soția mea e de lîngă Sibiu”, zic,
„din Cisnădie”. „Păi, și noi sîntem din Cisnădie!”, îmi spune tatăl
vînzătorului tînăr.

Facem cunoștință, cumpăr doi colaci - Carmen e mare amatoare! - și ajung

acasă, unde povestesc tărășenia. Mă aleg cu o ușoară ironie referitoare la
hiperpolitețea mea... (Ni s-a mai întîmplat, cîndva, într-o parcare din
Kecskemet, să cer în loc de bere altceva, de au rîs și ospătarul, și colegii lui,
și bucătarul chemat să se distreze pe seama mea. Dar asta e altă poveste!)

Cîteva duminici la rînd, am devenit un client de bază, iar relația noastră a

devenit una de prietenie. Mihai, zis Tăvi, ca să se deosebească de tatăl lui,
tot Mihai, e de mai mulți ani în Franța, a lucrat ca bucătar-șef la Marrou
Traiteur din Marsilia (o firmă de mare prestigiu), după care s-a mutat în La
Ciotat, a găsit o slujbă bună de șef de bucătărie, iar duminica face asta ca
să-și mai rotunjească veniturile. De atunci, de cînd ne-am cunoscut, Tăvi (și
soția lui, Diana) a lansat brandul Specialități românești, sub care livrează,
mai ales în preajma sărbătorilor, bucate românești pentru nostalgici și nu
numai. Printre ele, zacusca (una dintre cele mai bune mîncate de mine). La
un concurs de sarmale (organizat de Asociația Amitie franco-roumaine, în
preajma Crăciunului) au luat de departe locul întîi.

Tăvi a fost prima dată în Franța în liceu, i-a plăcut Parisul, a fost în Turnul
Eiffel chiar de ziua lui. După ce a terminat liceul, a revenit în Franța decis
să-și facă un rost. S-a oprit la Marsilia, aproape din întîmplare, a început
greu, cu mici munci întîmplătoare, pînă cînd și-a găsit locul de la Marrou. A
reușit: astăzi, pe lîngă Specialități românești, are un magazin, Taddy
Traiteur, specializat în bucătărie fină franceză, pe o stradelă din vechiul La
Ciotat, și un camion de pizza. Și-a făcut un nume, are comenzi pentru tot
felul de evenimente, și-a găsit un loc bun. Dar, cum e tînăr și în vigoare,
vrea să se dezvolte. îmi place optimismul pe care-1 pune în aceste proiecte,
vorbim des despre ele, pentru că trec frecvent pe la magazinul lui. Vara
trecută, cînd restricțiile pandemiei s-au mai redus și se părea că revenim la
normal, m-am oferit de cîteva ori să fac pe „băiatul care livrează”, am dus
cîteva pachete de mîncare comandate pentru o corabie cu pînze care plimba
turiști prin părțile noastre, mi s-a părut o experiență foarte interesantă.

Cum Mihai, tatăl lui Mihai zis Tăvi, s-a întors la Cisnădie pentru o vreme,
am rămas eu mîna de ajutor disponibilă. Calitate în care l-am însoțit în mai
multe „expediții”. Prima a fost la Marsilia, unde urma să vadă și, eventual,
să cumpere o nouă vitrină frigorifică, de ocazie, pentru magazin. Mergem
cu dubița lui frigorifică, sperăm să încapă. Ajungem seara în susul unei
străzi în pantă, ne întîlnim cu tatăl proprietarului (că el era încă la serviciu),
ne deschide garajul unde era depozitată, vedem vitrina, nu era ceea ce
trebuia, chiar îi lipseau niște piese. Nu e nici o supărare, omul închide
garajul și, dacă tot ne-am întîlnit, mai pălăvrăgim un pic după cum e moda
aici, în Sud.

Privesc în josul străzii și văd un complex de clădiri luminate puternic, chiar

inundate de lumină, frumoasă priveliște! Cunoșteam destul de bine clădirile
importante din Marsilia, dar chiar asta nu-mi amintesc să o fi văzut, așa că
întreb ce palat e. „E un palat de mare siguranță, e pușcăria din Marsilia!”,
îmi spune rîzînd omul.

A doua vitrină a fost mai bună, adică foarte bună, am mers după ea pînă la
Antibes, dincolo de Cannes. Ne-am făcut „aușvais” ca să ne putem deplasa,
deși Tăvi a spus că poliția nu ne oprește, e clar și pentru ei că nimeni nu
merge la plimbare sau la distracție cu o camionetă frigorifică. Ajungem la
adresă, pe o stradă de pe care se vede marea, vînzătorul e un tip masiv,
burtos, care face paste italiene maison, adică de casă. Probabil că tot ce nu
vinde mănîncă el, altfel nu-mi explic burdihanul.

Vitrina o scoatem afară doar eu și Tăvi și tot noi o urcăm, singuri, în

mașină, unde încape la fix. Vitrină frigorifică transportată cu o mașină
frigorifică, ca într-o foarte veche figură de stil! (Mă gîndeam lapars pro
toto, dar nu sînt foarte sigur că se potrivește!) în afară de faptul că, în timp
ce împingeam cumva vitrina în magazin, am spart ditamai ușa de sticlă,
transferul s-a făcut fără incidente.

Tot cu dubița frigorifică am cărat, eu și Tăvi, un pian, de la Toulon, de la

Mihaela și Andrei Czuth (din Ineu, Arad), pînă acasă la Tăvi, în folosul
fiicei sale mai mari, care face pian cu pasiune de vreo trei ani. Pentru cei
care nu au transportat în viața lor un pian (în categoria asta am fost și eu
pînă acum), chiar fără coadă, să nu vă imaginați că e ceva simplu. De
încărcat l-am încărcat cu ajutorul unor meșteri români care, din fericire,
erau acolo și lucrau la casa prietenilor mei. Cinci oameni în total, a mers
ușor, a încăput la fix în frigorifică, l-am luat de la parter, deci nu a trebuit să
umblăm ușor cu pianul pe scări, cum zice dictonul.

La descărcat, în schimb, totul a căzut pe mine și pe Tăvi (să nu vă închipuiți

că ar fi vreun uriaș!). Am pus o scîndură și am reușit să-l depunem în bune
condiții în fața casei (despre bunele condiții ne va putea povesti acordorul
de piane!). Oricîte flotări am făcut în pandemie, tot nu puteam să-1 mișcăm
de acolo. Am apelat la doi vecini și cu două chingi, ușor, ușor, l-am
transportat în casă - din fericire, tot la parter. Cu două cîrpe ude, strecurate
sub pian, după cum ne-a sfătuit unul dintre vecini, Lam deplasat exact la
locul lui, făcîndu-1 să alunece pe parchet. Din toată povestea asta voi
rămîne cu zîmbetul cu care a Adele a urmărit sosirea pianului!
Ca să nu credeți că am uitat de ce ne-am adunat aici, revin la zacuscă,
promisă încă din titlu.

După cum v-am spus deja, Zacusca este unul din best-sellerele de la
Specialități românești. Iar dependența de zacuscă devine cu atît mai
accentuată cu cît ai lipsit mai mult din România. Psihologii gustului ar
putea explica mai bine asta. Observații valabile pentru sarmale, mici, cîrnați
afumați. Tăvi face zacuscă în curtea casei în care stă, într-un ceaun mare, la
foc de lemne. „Dacă nu e ceaun, se simte la gust.” Rețeta secretă e de la
bunica Dianei, soția lui Tăvi, procesul de producție e respectat cu sfințenie.
„Asta am învățat de la Marrou: cînd ceva e bun, nu schimba rețeta, nu
inova.” Am stat cîteva ore cu Tăvi, veghind ceaunul, am rîs, am discutat,
am degustat o pălincă. „Dacă ești vesel, zacusca nu are cum să nu iasă bine”
- asta e concluzia la care am ajuns atunci, verificată de zeci de borcane.

Săptămîna trecută, joi, Tăvi m-a invitat să merg cu el, cu dubița, să cumpere
vinete și ardei de la Marsilia, de la niște aprozariști arabi din perimetrul
marche aux puces („piața de purici” pentru nefrancofoni, adică talcioc).
Cum abia așteptam un pretext să ies din raza celor zece kilometri la care ne
obligă pandemia, am acceptat bucuros. Mi-am adus aminte cum, în iunie
1990, la prima mea vizită în Occident, Ia Paris, în urma sfaturilor unor
români care erau de mai multă vreme pe acolo, m-am dus la marche aux
puces, cum merge acum lumea la mall. Vechiturile capitalismului erau
pentru mine niște noutăți! Mi-am cumpărat vreo două perechi de blugi, nu
vechi, ci de contrabandă. Poate chiar contrafacuți, dar ce conta! Nu puteam
face de rîs generația în blugi!

(Pentru că nu voi vorbi foarte de bine despre Marsilia, în cele ce urmează

voi contrabalansa cu părerea lui Arthur Schopenhauer: „Sînt convins că
Marsilia este cel mai frumos oraș al Franței. Este atît de diferit de toate
celelalte!”.)

„Piața de purici” din Marsilia, pe lîngă care am trecut de multe ori fără să
mă opresc, este într-o zonă a „diversității”, ca să mă exprim în termeni
corecți politic. In termeni inco-recți s-ar numi „teritoriile pierdute ale
Republicii”. Tăvi, care cunoaște Marsilia ca în palmă, doar a locuit peste
zece ani aici, o ia pe scurtături. „Trecem prin locuri unde nu e indicat să ne
oprim”, mi-a zis el. „De ce?” „Pentru că nu cumpărăm droguri. Acuși
ajungem la fotolii.” Da, ajungem: din loc în loc, fotolii sau canapele așezate
pe locuri semi-virane, între blocuri. Pe ele, cîte un ocupant fumînd, ascul-
tînd muzică la căști sau așteptînd plictisit.

Dacă vrei să cumperi ceva, țigări cu iarbă, droguri de tot felul, te oprești și
te așezi pe canapea, lîngă „băiat”. Spui ce vrei, el se asigură că ai banii, apoi
fluieră într-un anumit fel pentru fiecare tip de marfă. Și marfa vine repede
în buzunarul unuia care apare din blocul de alături. Poliția, patrulele
normale nu intră aici, ar fi alungați cu pietre, inclusiv de școlarii mici care
primesc o răsplată dacă participă la trafic, măcar ca santinele. în afară de
cerere și ofertă, legile republicane nu au loc, nu mai încap de Șaria.

Perimetrul larg deținut de marche aux puces seamănă cu orice suk din
Africa de Nord. Tăvi mă asigură că nu ni se poate întîmpla nimic rău, dar,
cu toate astea, să fiu atent la telefon și la portofel, că nu se știe.

în mijlocul Marsiliei și atît de departe de Franța! Mă uit la inscripții: unele,

mai rare, sînt chiar în franceză totuși. Văd o librărie islamică închisă
(librăriile, de orice fel, sînt considerate acum, în pandemie, comerț
neesențial și sînt închise). Citesc pentru prima dată pe frontispiciul unei
măcelării în loc de „halal”, viande musulmane. în jur se vorbește ară-bește,
majoritatea vizitatorilor (și, mai ales, a vizitatoarelor) au ținute vestimentare
în ton cu tradiția locurilor din care vin. Diversitatea e la ea acasă, cum am
mai zis!

într-o clădire lungă, ce pare abandonată, la un capăt e găzduită o moschee.

Dar pe noi ne interesează legumele de zacuscă, după ce garăm dubița, îl
urmez pe Tăvi spre pavilionul „de specialitate”. Merge la un negustor pe
care îl cunoaște, eu între timp mă uit plăcut surprins de fructele proaspete,
care n-au făcut mai mult de doi kilometri de la vapor pînă aici. Da, portul e
la o aruncătură de băț. E un avantaj, mai puțini intermediari, un preț mai
bun, mai ales la cantități mari, cum cumpără Tăvi. Care vine spre mine.

Veștile sînt proaste, vinete se găsesc peste tot, dar ardeiul capia nu e pe nici
o tarabă. într-un singur loc s-ar găsi, dar la preț de trufanda. Care ar tripla
prețul borcanului de zacuscă: „Mi-a spus Samir că nu au sosit ardei cu
ultimele vapoare”. Așa că vom reveni altă dată, ne vom întoarce din
teritoriile pierdute în minunata noastră La Ciotat. Cu mîi-nile goale. Și cu
acest text care demonstrează ce greu e să scrii despre Provence atunci cînd
ești legat de glie prin legile pandemiei.

în plus, adaptăm „efectul fluturelui” (Lorenz?): e destul ca undeva, în

Spania, în Portugalia sau în Magreb, niște agricultori să nu culeagă dintr-un
motiv sau altul ardei capia pentru ca altundeva, peste sute de kilometri, în
Provence, o comunitate de români nostalgici să nu se poată bucura de
zacuscă.
Istoria unor plăcinte

De cîțiva ani deja mergem pe la mijlocul lui decembrie la Cassis, să dăm

comandă pentru buche de Noel, un fel de tort care se aseamănă cu buturuga
din cofetăriile românești. Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că buturuga
noastră e verișoară, dacă nu soră cu cea franțuzească. Nu am absolut nici o
dovadă, dar, mai nou, văd că poți afirma orice fără dovezi, așa că zic: „N-
am nici o dovadă, dar cred că buturuga noastră a fost adusă de la Paris, sub
formă de rețetă, în bagajele boierilor care-și faceau veacul prin capitala
Franței”. Ba mai mult, mai fără dovadă, afirm că poate pașoptiștii, în
avîntul lor, au adus vreun cofetar franțuz care s-o „implementeze” în
bucătăriile conacelor. Doar că, pe drum, buturuga noastră și-a pierdut
semnificația ritualică și a devenit o simplă prăjitură bună.

Buche de Noel este o prăjitură în formă de buturugă, evident. Și se servește,

se pune pe masă în ziua de Crăciun, ca un desert tradițional, evocînd un
ritual interesant. La masa de Crăciun (în unele părți la cea de Anul Nou),
cînd familia se adună cu mic, cu mare, se ia o creangă, o buturugă (numită
în Provence cachofio) pe care o poartă spre șemineu cel mai tînăr și cel mai
bătrîn din familie, aprinzînd focul cel nou, primul după solstițiul de iarnă.
Se spune că e un obicei păgîn, dar asta nu ne deranjează, și păgînii erau
oameni și aveau sărbători, unele de neuitat, astfel încît au fost preluate și
rebotezate de tradiția creștină. (Am povestit, cu alt prilej, că în Provence, de
Crăciun, trebuie să ai pe masă treisprezece feluri de desert, nu insist și aici.)

Conform principiului „Dacă ești la Roma, poartă-te ca romanii”, unde am

schimbat Roma cu Franța și romanii cu francezii, noi sîntem plini de
îngăduință cu această Buche de Noel pe care, cum spuneam la început, o
comandăm la boulangerie Tarte tropezienne din Cassis. în fiecare an au un
sortiment de mare calitate provenind de la mari cofetari francezi. Cum de
cîteva ori am avut bucuria să ne viziteze de Crăciun David, fiul nostru, am
ales varianta cu vreo trei feluri de ciocolată și la ea ne-am oprit, an de an.
închei relatarea aici. (Nu sînt destul de sadic încît să dau detalii despre gust
și poate că nici nu am atîta talent.)
Anul ăsta, pe 5 ianuarie, Carmen zice din senin: „Hai să mergem la Cassis”.
Nu întreb de ce, dar sînt lămurit imediat: să cumpărăm o galetă a regilor de
la Tarta trope-ziană. Mda, sîntem pe cale să modificăm tradiția familiei,
pînă acum cumpăram galeta de la aceeași boulangerie de unde ne luăm
bagheta zilnică. „Crezi că e mai bună?” „Sigur e mai bună.”

Și mergem la Cassis, la Tartă, unde cumpărăm varianta cea mai mică, de

șase persoane. Un amănunt important: numărul de persoane, pentru că tarta
se consumă la masa de prînz, pe 6 ianuarie, de epifanie, și se taie exact în
atîtea felii cîte persoane sînt. în viziunea cofetarilor francezi, nu pot fi mai
puțin de șase. Noi fiind doar doi, vom mînca fiecare pentru încă două
persoane.

Boierii români nu au luat cu ei această rețetă, așa că nu prea am cu ce să o

compar. Tradiția spune că și această galetă a regilor ar veni de la romanii cei
păgîni (pînă la un moment dat), anume de la sărbătoarea Saturnaliilor. în
rezumat, Saturnaliile (despre care Flavius Macrobius Ambrosius
Theodosius a scris o carte întreagă) se desfășurau în Antichitatea romană în
legătură cu solstițiul de iarnă și erau închinate zeului Saturn. în timpul
acestei sărbători populare, barierele sociale se ridicau și orice sclav putea
deveni stăpîn, proces scurt și reversibil. Sclavii pot spune orice, Tribunalele
sînt închise pe durata sărbătorii, deci nu-i judecă nimeni. Se trage la sorți
cine să fie „stăpînul casei”, iar adevărații stă-pîni joacă și ei, cîteva zile,
cartea umilinței, să vadă cum e. In locul tragerii la sorți pure și simple, în
Roma a apărut obiceiul să fie servită la masă o plăcintă rotundă făcută cu
miere și curmale, plus o singură boabă de fasole. Cine nimerea fasolea
primea puterea temporară.

Galeta regilor are în interiorul ei o figurină care înlocuiește tradiționala/eve,

un fel de bob dintr-un fel de fasole. Figurina, mică, din plastic sau din
porțelan, îi face acum pe toți cei care și-au primit felia de galetă să mănînce
cu atenție și să-și ferească dantura. Dacă ai nimerit figurina, primești și
coroana de rege, care este oferită odată cu galeta. Și ești regele zilei. Pe 6
ianuarie 2023, eu am fost regele în familia mea. Iar Carmen, desigur, a fost
regina.

Există în Franța colecționari de feves, iar în Blain se află un muzeu care

conține vreo douăzeci de mii de piese! Pasiunea de a colecționa feves se
numește fabofilie, ca să știți.

Ei bine, devenind rege cu ajutorul figurinei din galetă, am săvîrșit și o

trădare față de spiritul provensal. Pentru că în Provence nu se consumă
tradițional galette des rois, ci găteau des rois. O hartă a Franței arată clar că
galeta se consumă în Nord, în vreme ce Sudul, adică Occitania și Provența,
plus Corsica sărbătoresc Epifania cu găteau des rois.

La Paris, în secolul al XVI-lea, a avut loc marea confruntare dintre brutari și

patiseri. Fiecare breaslă își dorea monopolul asupra acestei prăjituri a
regelui. Francisc I a acordat privilegiul cofetarilor. Dar brutarii nu s-au lăsat
și le-au oferit gratuit clienților lor galete. Nu-mi dau seama cum s-a produs
această dulce secesiune de a rămas Nordul cu galeta și Sudul cu brioșa.

In parcursul ei de la Saturnalii pînă pe mesele noastre, galeta regilor s-a

asociat cu istoria magilor. De aceea se consumă de Epifanie, adică în ziua în
care, conform tradiției creștine, pruncul Isus ar fi fost prezentat magilor.
Dar tragerea la sorți în cazul Saturnaliilor romane ar veni și ea de mai
departe, de la greci, care, se spune, își desemnau astfel magistrații.

în Evul Mediu francez s-a scris despre Ludovic al II-lea de Bourbon că

alegea în ziua Epifaniei un copil de opt ani, cel mai sărac, pe care-1 îmbrăca
în straie regale, îl poftea la masă, îi punea la dispoziție Garda Regală (care
asculta de el), iar în final îi oferea 40 de livre la care se alăturau donațiile
cavalerilor. Suma obținută, înmînată părinților, servea copilului pentru a
plăti școala.

Tot în Evul Mediu, în familiile obișnuite, galeta se împărțea numărului de

persoane prezente, plus unul. Partea în plus, numită „partea Bunului
Dumnezeu” sau „partea Fecioarei”, îi era destinată primului sărac care bătea
la ușă.

(Acuma mă gîndesc dacă nu există vreo legătură între găteau des rois, care
e rotundă și cu o gaură în mijloc, și colacii rotunzi, tot cu gaură, care se
faceau pe vremuri în lumea tradițională românească și pe care gospodarii îi
împărțeau de Crăciun copiilor veniți să colinde. Poate că da, poate că nu.)
Se trăgea un rege la sorți și pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, prilej de mare
veselie la curte. într-un an s-a nimerit ca însuși regele să devină rege tras la
sorți.

în timpul foametei din 1711, Parlamentul francez a interzis galeta,

recomandînd ca toată faina să fie folosită pentru pîine (ei, aici, dacă nu se
amesteca Parlamentul, vorba Mariei-Antoaneta, neavînd pîine, ar fi putut
mînca brioșă).

Desigur că Revoluția Franceză a interzis această manifestare a tradiției,

transformînd printr-o lege „ziua regilor” în „ziua sanculoților” (pentru
nefrancofoni, „ziua celor fără chiloți”, cum erau numiți săracii). Cum
revoluționarii trebuiau să pună ceva în locul Epifaniei, au numit 6 ianuarie
„Ziua Bunei Vecinătăți”, prilej cu care plăcinta aferentă a devenit „Galeta
Egalității”.

Deși pare o decizie prostească această mutilare a sărbătorii creștine, ea s-a

prelungit pînă în zilele noastre, cînd primăria din Brest a decis să retragă
coroanele de hîrtie de pe galetele servite în școli, de dragul laicității.

în fine, începînd cu 1975, o galetă uriașă este servită la Palatul Elysee. Dar,
în numele aceluiași principiu de pe vremea Galetei Egalității, în cea
prezidențială nu se ascunde nici o feve. Că doar nu o să se tragă la sorți
funcția de președinte!

Mi se pare interesant că, în ceea ce privește găteau des rois, tradiția spune
că a apărut independent de galeta pariziană și din Nord, odată cu papalitatea
de la Avignon, și că prima „tragere” a regilor s-ar fi petrecut într-o mînăstire
dominicană.

Papa Clement al Vl-lea a numit un patiser din Apt drept patiser oficial al
papei. Compoziția acestei variante sudice, în formă de coroană, se bazează
pe brioșă, la care se adaugă miere și fructe confiate care au rolul de bijuterii
ale coroanei. La feve ascunsă în această brioșă este, totdeauna, un personaj
din creșa provensală, ceea ce nu e mereu cazul cu galeta.

Revenind la galeta noastră tropeziană, nu am prea respectat tradițiile locale,

din lipsă de mijloace. în practică, atunci cînd se pune prăjitura pe masă,
după ce se taie, cum spuneam, într-un număr de părți egal cu numărul celor
prezenți, pentru a îndepărta orice bănuială de „manipulare”, copilul cel mai
mic se așează sub masă și numește persoanele care primesc, pe rînd, părțile
din galetă, ca să nu existe discuții și contestări. Cu toate acestea, după cum
spune un sondaj național, 68% din francezi trișează pentru a putea oferi la
feve, deci coroana, celor mai mici. O înșelătorie cu scop nobil!

A trecut Epifania, am mîncat cîte trei felii de galetă, dar peste o săptămînă
ne vom întîlni cu prietenii din Asociația Amitie franco-roumaine ca să
împărțim și acolo niște galete. Poate ies rege din nou, că începuse să-mi
placă.

Dar povestea plăcintelor nu se termină aici. Ianuarie are galeta, februarie își
adjudecă, în Franța, clătita prin ceea ce se cheamă Chandeleur, sărbătoarea
candelelor (festa candelarum, în latină). Inițial, se spune, era o sărbătoare
păgînă (v-am spus că nu trebuie condamnați păgînii, ne-au oferit multe).
Era sărbătoarea Lupercaliilor la romani, în onoarea lui Lupercus, zeul
fecundității. în tradiția creștină evocă prezentarea lui Isus în Templu, la 40
de zile după Crăciun. Profanii o numesc „ziua clătitelor”. Pe de altă parte,
triburile germanice sărbătoreau, tot în acea perioadă, ieșirea ursului din
hibernare, sărbătoare condamnată de Biserica Catolică.

Legătura cu clătitele ar veni din secolul al IV-lea, cînd, într-un fel de ritual,
trebuia să întorci o clătită din tigaie cu mîna dreaptă, iar în mîna stîngă să ții
o monedă de aur. Clătita trebuia să aterizeze în tigaie pentru a fi sigur de
prosperitate tot anul. Pe lîngă acest ritual de prosperitate, unul din papii de
la Avignon a avut ideea să împartă clătite în această zi. Și așa a rămas.

Nu, nu voi întoarce nici o clătită pe 2 februarie, nu pentru că mi-ar fi teamă

că se lipește de tavan, cum mi s-a mai întîmplat, ci pentru că, personal, n-
am nici o monedă de aur. Dar voi ține toate luminile casei aprinse, cum se
cuvine.

Partea a Il-a
Cum a ajuns Marseilleza la Marsilia și cum a plecat Ia
Paris

Unde să afli mai multe despre La Marseillaise decît în Marseille, în

memorialul dedicat acestui cîntec foarte cunoscut în toată lumea? Așa mi-
am spus și eu și mi-am programat o vizită la acest muzeu atipic dedicat
imnului Franței. Dar, pînă să ajung la muzeu, am întrebat în stînga și-n
dreapta, ba pe domnul Google, ba pe doamna Wikipedia. Apoi mi-am
verificat informațiile pe viu, în preambulul unei lecții de provensală, acasă
la Dcnis Roux... Se poate discuta mult pe acest subiect, toată lumea mai
școlită are o părere, o observație ori măcar o nelămurire. Cei mai sensibili
acuză latura „sîngeroasă” a textului, drept pentru care au existat cîteva
propuneri și tentative de „armonizare” a textului, de îmblîn-zire a
mesajului. Lamartine și Victor Hugo sînt printre cei mai cunoscuți autori de
variante alternative ale textului. în anii ’90, preotul catolic Jean Toulat, un
militant antiviolență, susținut de celebrul abbe Pierre, a avut o inițiativă
numită „Pentru o Marseilleză a Fraternității”. Alte asociații și mișcări civice
(Noua Marseilleză, Marseilleza împreună, O altă Marseilleză pentru Franța,
Marseilleza Păcii) militează pentru schimbarea textului. Pînă acum,
revizioniștii nu au avut succes. „E sîngeros, dar e al nostru”, pare să spună
opinia publică.

Dar, cum istoria cîntecului e zbuciumată, viitorul poate să rezerve alte

surprize. Că trecutul are cîteva.

Surpriza cea mai mare este că Marseilleza nu s-a născut la Marseille. A

ajuns aici gata cîntată, întîi la Strasbourg (ar fi fost interesant titlul
Strasburgheza), apoi la Montpellier. Ceea ce azi e imn la început a fost un
cîntec de luptă (au și contestatarii mesajului belicos partea lor de dreptate):
Cîn-tecul de Război pentru Armata Rinului, scris de Claude Joseph Rouget
de Lisle (1760-1836) (numit cel mai adesea Rouget de Lisle) la cererea
baronului Philippe-Frederic de Dietrich, primar al Strasbourgului și coleg
de lojă masonică. De altfel, baronul de Dietrich este prima persoană care a
cîntat acest imn, la o reuniune în saloanele reședinței sale. De reținut că
expresia enfants de la Patrie („copii ai Patriei”) este o reverență făcută de
Rouget de Lisle voluntarilor din armata Rinului, printre care se aflau și doi
băieți ai primarului strasburghez. în timpul Revoluției Franceze, nobilul
alsacian (prieten și „frate” cu Lafayette) este judecat de iacobini și
condamnat la moarte prin ghilotinare.

Nu știu dacă Rouget de Lisle a fost un geniu, dar e sigur că a absolvit

Școala Regală de Geniu de la Mezieres, a devenit ofițer de gen iu, adică
inginer genist militar, și a fost delegat prin diverse garnizoane, ajungînd,
pînă la urmă, la Strasbourg, unde s-a născut deci Marseilleza, care, la
naștere, era botezată altfel.

Tînărul ofițer nu este foarte norocos și, fiind regalist convins, e arestat de
regimul iacobinilor, dar șansa îi zîmbește și scapă de ghilotină. (Așadar,
Franța nu l-a decapitat pe autorul imnului ei național, ci doar pe primul
interpret al melodiei.) Apoi, mai tîrziu, Rouget de Lisle este anti-Napoleon,
scriindu-i chiar o scrisoare publică în care afirmă: „Bonaparte, vă veți
pierde, și ceea ce este cel mai rău e că veți pierde Franța odată cu
Dumneavoastră”. în timpul Restaurației va scrie un alt imn, numit
ViveleRoi! („Trăiască Regele!”), dar melodia nu-i place destinatarului,
Ludovic al XVIII-lea, și cîntecul nu face carieră. Vă dați seama ce
interesant ar fi fost dacă se petrecea altfel, dacă melodia îi plăcea Regelui și
o adopta ca imn, tînărul ofițer ar fi devenit autor, deopotrivă, al imnului
Regal și al celui republican. Și așa, și invers.

Dacă viața nu a fost foarte generoasă cu autorul Mar-seillezei care nu a

reușit să se bucure de un statut de autor recunoscut, nu a cîștigat prea mult
din ceea ce a scris și a publicat (biografii săi susțin că a ajuns și-n
închisoarea datornicilor), posteritatea, în schimb, a mai dres busuiocul.
Rouget de Lisle are o stradă care-i poartă numele în primul arondisment al
Parisului. Orașul său natal, Lons-le-Saunier, i-a comandat o statuie lui
Frederic Auguste Bartholdi, cunoscut mai ales pentru Statuia Libertății,
cadoul făcut de Franța Statelor Unite. Dar și în posteritate nenorocul și-a
băgat coada. Trenul care lega Strasbourg de Nisa (unul dintre celebrele
trenuri corail) a purtat prin gări și pe kilometri de cale ferată numele Rouget
de Lisle pînă în 2001, cînd a fost desființat... Bun, în afară de aceste dovezi
(la care se adaugă două timbre emise de poșta franceză) se mai adaugă ceva
destinat setei noastre de recunoaștere a autorului Marseillezei: în localitatea
sa natală se produce berea numită Rouget de Lisle. Sânte!
Pe drumul de la Cîntecul de Război pentru Armata Rinului la Marseilleză
mai există un personaj fără de care toată povestea nu ar fi avut loc. E vorba
de Franțois Mireur (1770-1798), general de brigadă al Revoluției Franceze.
Născut în Escra-gnolles, în Alpes-Maritimes, ajunge la 18 ani la
Montpellier, unde vrea să urmeze medicina. Devine doctor, dar nu va
profesa niciodată. După căderea Bastiliei devine căpitanul Gărzii Naționale
din Montpellier și participă activ la conducerea orașului. Printre propunerile
lui, interesante pentru a simți aerul epocii: ștergerea diferenței dintre bogați
și săraci (cu ocazia înmormîntărilor doar), învățămînt gratuit pentru copii și
lupta împotriva cîinilor turbați din oraș.

Tînărul general (care a refuzat avansarea de două ori înainte de a fi învestit

cu acest grad) va muri, la doar 28 de ani, în Egipt, în timpul campaniei
militare. Una dintre variantele privind sfîrșitul generalului spune că tocmai
își cumpărase un cal arab pursînge și că l-a luat „la testat” prin
împrejurimile taberei, trecînd de avanposturi. Acolo a fost prins de trei
soldați inamici, care l-au ucis cu săbiile.

Cu șase ani înainte de a muri, generalul Mireur a făcut o călătorie de la

Montpellier la Marsilia pentru parafarea unei înțelegeri între garnizoanele
celor două orașe dispuse să lupte împotriva Austriei. în seara zilei de 22
iunie, în timpul unei mese organizate în cinstea sa la Clubul Iacobinilor,
intonează Cîntecul de Război pentru Armata Rinului (pe care-1 auzise cu
cîteva zile înainte la o ceremonie publică, pe esplanada de la Montpellier, în
interpretarea unui delegat din Strasbourg). Cîntecul a avut un foarte mare
succes printre comeseni și a fost preluat și interpretat în zilele următoare de
cei prezenți, tipărit într-un ziar local.

A devenit melodia cîntată obsesiv de voluntarii din Marsilia (dar și cîteva

zeci din orașul meu actual, La Ciotat!) în drum spre Paris, în iulie. Repetat
de zeci de ori, cîntecul numit deja „Imnul marseillezilor” a devenit
Marseilleza. La 14 iulie 1795 este declarat cîntec național, la concurență
totuși cu o altă melodie însuflețitoare a mulțimilor, Reveil du peuple
(„Trezirea Poporului”), un cîntec îndreptat de fapt împotriva exceselor
revoluționare. Drept pentru care va fi interzis de autoritățile timpului.

Aceeași soartă, a interdicției, o are și Marseilleza, interzisă în anii

Imperiului și înlocuită cu Veillons au salut de l Empire („Să veghem la
salvarea Imperiului”) sau cu un cîntec socotit „Fratele Marseillezei" și
intitulat Le Chant du depart („Cîntecul plecării”). Rămîne interzisă și în
timpul Restaurației, cînd se cîntă ca imn național Vive Henri IV (nu mai
traduc!). După revoluția de Ia 1830 este din nou cîntată „la liber”. în 1871,
cîntecul este machiat în Marseilleza Comunei (din Paris), melodia rămînînd
aceeași, dar cu un text total schimbat, atribuit unei femei, Jules Faure. Nu
cred că din cauza textierei varianta asta nu a avut succes în conștiința
publică și nu a rămas, ci pentru că vechea variantă avea deja un foarte
puternic ecou în memoria colectivă.

Sînt de reținut aici vorbele compatriotului nostru Emil Cioran, care a spus:
„Dacă Napoleon ar fi luptat contra Germaniei cu marseillezi, alta ar fi fost
fața lumii acum”. N-avem motive să-l contrazicem!

în timpul celei de-a IlI-a Republici, elitele politice socotesc Marseilleza un

cîntec blasfemator și comandă un alt imn, Vive la France, pe muzica lui
Charles Gounod și versurile poetului patriot Paul Deroulede. Totuși,
temîndu-se de revenirea monarhiei, deputății republicani repun Marseilleza
în drepturi și o declară, prin Legea din 14 februarie 1879, imn național.

O nouă interdicție apare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar
numai în Zona Ocupată a Franței, în Zona Liberă fiind autorizată, dar într-o
formă îndulcită, cu cîteva strofe alese pe sprinceana lui Petain. (Marseilleza
avînd la un moment dat cincisprezece strofe!) Scopul păstrării ca imn
oficial de către regimul de la Vichy era să nu și-l însușească Rezistența!

Apropo de lungimea cîntecului, Jean Renoir a făcut în 1938 un film intitulat

Marseilleza, prevăzut inițial să dureze douăsprezece ore! Impregnat cu
puternice idei de stînga, finanțat de sindicatele comuniste, filmul nu a avut
prea mare succes în Franța. în schimb, bilanțul financiar a fost salvat de
succesul pe care l-a avut în Uniunea Sovietică. Tot în URSS a apărut și o
variantă a imnului francez, intitulată Marseilleza muncitorilor. De altfel, în
1917, Lenin este reprimit în Rusia, la Petrograd, pe acordurile Marseillezei.

începusem să vă spun că există un Memorial al Marseillezei chiar în

Marseille. Chiar în fosta clădire a Clubului Iacobinilor, pe strada
Thubaneau, exact în clădirea unde tînărul general Mireur a cîntat-o pentru
prima dată în acest oraș. (Rețineți, nu? Cel care a cîntat-o pentru prima dată,
în premieră mondială, la Strasbourg, a fost decapitat chiar de iacobini, în
aceeași epocă!) înainte de a fi Clubul Iacobinilor, a fost sală de jeux de
paume (joc precursor al tenisului), sală de teatru și baie turcească. E
important amănuntul cu baia turcească, deoarece la intrarea pe stradă
dinspre Bursă, pe stînga, ai un fast-food Istanbul City specializat în chebap,
iar pe celălalt colț, Istanbul City specializat în pui. Deasupra străzii, între
cele două clădiri, stă un firmament cu boltă pe care scrie Rue des Arts. Sună
frumos, dar nu e nimic care să te îmbie să te aventurezi aici, un cartier vestit
pentru bordelurile lui, acum părînd abandonat influențelor din Orient. Prima
instituție, pe dreapta, e o frizerie arăbească. Poate că arta coafurii poate să
se încadreze în supranumele străzii, în rest, geamuri ferecate, uși cu mai
multe încuietori și un miros de urină emanînd, la soare, de pe ziduri.

Memorialul Marseillezei îl vezi pe stînga, cu un drapel din tablă pe care

scrie numele instituției. încerc poarta, dar, normal, e închisă (înainte, acest
Memorial a fost exploatat de o firmă privată, care, din lipsă de vizitatori, a
cedat-o Primăriei). Sun la videofon, îmi arăt fața, aștept să mi se deschidă.
Dar nu se întîmplă asta. Văd, în interior, imediat lîngă grilajul de fier al
porții, un afiș care spune că, dacă nu faci parte dintr-un grup programat să
viziteze Memorialul, trebuie să mergi să-ți iei bilet de la Muzeul de Istorie
al orașului... E prea mult, asta îmi taie elanul... Oricum, ce să mai aflu în
plus despre Marseilleză? Mă mulțumesc cu ce știu și cu ce v-am spus.

Pe peretele exterior e un graffiti simpatic: Aux armes citoyens! Cuvintele

sună ca un omagiu adus Marseillezei, dar în orașul în care se vînd, într-un
comerț clandestin și înfloritor, toate tipurile de arme, inscripția făcută cu
tubul de vopsea pare mai degrabă un slogan publicitar. Vorba galeriei de pe
Velodrom: Droit au but.

Statuia Libertății din curba spre Bandol

Am trecut pe lîngă ea, de vreo șapte ani, cel puțin o dată pe lună și n-am
văzut-o. Piața în care se află m-a îmbiat mereu, trăgeam cu coada ochiului,
sînt vreo patru terase și cîțiva platani care fac umbră, o atmosferă tipic
provensală. Nu am văzut-o pentru că ea se află în stînga, în vreme ce
drumul face o curbă strînsă la dreapta, în direcția Bandol, iar eu, fiind la
volan, desigur, trebuie să urmăresc drumul.

I-am spus de cîteva ori lui Carmen că aș vrea să venim în piața asta să bem
o cafea, să intrăm în atmosfera tihnită a locului, să vedem cum e să stai în
centru, la Saint-Cyr, la masă, ca și cum ai fi un localnic printre alți localnici.
(Turiștii aleg terasele de pe malul mării.) însă, de cîțiva ani, această dorință
se aliniază lîngă altele în debaraua pe care scrie „mai tîrziu”, dar se poate
citi „niciodată” (recunosc în debaraua asta intenția noastră de a juca
petanque). Doar întîmplarea mai poate schimba lucrurile. (Ca-n poezia
regretatului meu prieten Dan Goanță, pe care o citez din memorie:
„Necesitatea și întîmplarea/Jucau zaruri./ întotdeauna, dar, întotdeauna,/
Cîștiga întîmplarea”.)

De data asta, întîmplarea a fost că ne-am plimbat cu Mihaela și Mirel, veniți

pentru cîteva zile în zonă, pînă la Sanary-sur-Mer, să le arătăm placa
memorială cu scriitorii germani refugiați aici din fața nazismului. Se însera
și căutam un loc unde să cinăm. Era iulie, totul era plin. Și nu orice seară de
iulie, ci Seara Națională, 14 iulie, cînd sînt programate focuri de artificii în
toate localitățile mai răsărite. Deja le văzuserăm cu o zi înainte pe cele din
La Ciotat, date în avans.

Acolo ne-am rezervat o masă pe terasa de la Le Golfe (fostul restaurant al

Voicăi, prietena noastră). Așa că acum, între a vedea artificiile și a mînca,
înclinam spre al doilea taler, clar că nu le puteam avea pe amîndouă fără o
rezervare prealabilă.

Nici o posibilitate la Sanary, nici o masă Ia Bandol, iar pe plaja Les Leques
de la Saint-Cyr la fel, nu era nici un loc, pentru că artificiile erau lansate
chiar de acolo. Gata, asta era ocazia, mergem în piața din centru, cea în care
am tot vrut să beau o cafea. Doar să găsim parcare, zice Carmen.
Întîmplarea s-a ocupat și de asta, cînd am oprit în zonă, pe un loc interzis, a
trecut pe lîngă noi un cuplu și ne-a spus că ei pleacă și lasă un loc. Gata, s-a
rezolvat.

Găsim loc la o terasă, ne liniștim, ne așezăm, iar Mirel (sau Mihaela) zice:
„Ia uite, avem și Statuia Libertății aici”. Mă întorc și o văd. E chiar Statuia
Libertății - e drept, la o scară mult mai redusă (aveam să aflu mai tîrziu că
varianta de aici este de mărimea degetului arătător al variantei din New
York). Zveltă, poleită cu aur, așezată pe un soclu de piatră (adică nu e
butaforie, cum eram noi obișnuiți înainte de ’89, ceva făcut special, o
statuie ocazională, pregătită pentru Ziua Franței).

Mă ridic și văd scris pe soclul statuii 14 iulie 1789, iar mai jos Saint-Cyr. Le
spun comesenilor: „Vedeți că știau cînd venim, 14 iulie, e inscripționat
totul, au greșit doar anul”. Am rîs, apoi ne-am îndreptat atenția spre un
cuplu de muzicieni care cîntau în fața teraselor niște evergreen-uri sau,
onorînd limba franceză, toujoursverts-uri. Recunosc, am cam luat în deșert
numele Libertății în seara aceea, ajutați de un roze din partea locului. Mă
gîndeam că e ceva de prost-gust, gen Turnul Eiffel de la Slobozia (peste o
lună, cînd am trecut pe acolo cu Marius Matache și soția lui,

Mihaela, oprindu-ne să le arăt „o curiozitate”, și el a avut aceeași reacție,

comparînd replica de aici cu ialomițeanul Turn Eiffel de lîngă ranch-ul
Dallas).

Doar că lucrurile nu stau așa. Statuia de la Saint-Cyr, din piața Portalis

(după numele unuia dintre autorii Codului lui Napoleon, născut în zonă;
pînă a nu ști cine a fost domnul, numele Portalis îmi evoca o firmă de uși
blindate sau seifuri), este realizată și semnată chiar de Auguste Bartholdi,
autorul celebrei statui de la intrarea, pe mare, în New York.

Am aflat ulterior că sînt șapte replici în Franța, vreo două sau trei Ia Paris,
una la Colmar (unde s-a născut sculptorul) și restul nu mai știu pe unde.

Cea din Saint-Cyr face parte din cele patru replici identice cu cea
americană. Există chiar teoria că varianta din Saint-Cyr ar fi fost modelul în
miniatură după care s-a făcut „titulara” de pe Ellis Island. Nu știu cît e
adevăr și cît e patriotism local în această ipoteză. Oricum, statuia lîngă care
ne aflam, în seara de 14 iulie 2018, a fost dezvelită la ceva distanță în timp
(că distanța în spațiu e clară) față de cea americană, adică în 1913.
(Newyorkezii au putut să admire Doamna cu făclia începînd din 28
octombrie 1886, data dezvelirii în prezența autorului.)1

Bun, să revenim la întrebarea fundamentală: ce să caute Statuia Libertății la

Saint-Cyr? Dorind să marcheze încheierea aprovizionării cu apă curentă a
localității, autoritățile locale au făcut apel la o subscripție publică pentru a
se cumpăra o statuie. Și au găsit această „replică originală” din fontă, pe
care au poleit-o cu aur. Din piedestalul statuii, pe laterala din dreapta, se
observă chiar o țeavă, o cișmea, ca să nu se uite că, pînă la urmă, despre
alimentarea cu apă e vorba în această poveste.

Probabil știți că Statuia Libertății a fost un dar al Franței pentru Statele

Unite. Asta se spune simplificînd lucrurile, povestea finanțării acestui
impozant monument este mai complicată. Rețin doar că din momentul în
care a fost gîndită statuia, în Moselle, și pînă cînd a fost inaugurată în New
York, s-au scurs 21 de ani! Perseverența lui Bartholdi și a prietenilor săi
francmasoni de pe un mal și de pe celălalt mal al Atlanticului a dat roade.

Sculptorul alsacian era fascinat de sculptura monumentală, de colosul din

Rhodos, de piramidele din Egipt (țară pe care a vizitat-o). Acolo s-a născut
ideea unei statui repre-zentînd o femeie care ține în mînă o făclie. Bartholdi
i-a propus suveranului egiptean, Ismail Pașa, o statuie la intrarea canalului
de Suez, „o femeie îmbrăcată în straie locale” care să poarte numele
„Egiptul luminînd Orientul” (specialiștii în simboluri masonice pot spune
mai multe).

Pînă Ia urmă, egiptenii nu au avut fonduri, dar ideea femeii cu torța a rămas
vie printre ambițiile sculptorului. Sigur, eticheta pe fruntea lui Bartholdi
este simplificatoare: „sculptor francez, autor al Statuii Libertății”.
Simplificatoare și nedreaptă, pentru că opera lui este răspîndită în multe
orașe franceze.

Chiar în New York, statuia lui La Fayette poartă semnătura sa, la fel cum și
cei patru îngeri trompetiști ai bisericii unitariene din Boston îl au tot pe el
drept autor. E interesantă și viața lui, din care rețin că, în timpul războiului
franco-german din 1870, a fost șef de escadron și ajutor al lui Garibaldi.
După ce Alsacia e ocupată, Bartholdi pleacă, în 1871, în America, avînd
două machete în bagaje.

Una dintre ele va deveni Statuia Libertății. Munca a început în atelierele

pariziene, la început au fost făcute mîna statuii și torța concepută de
arhitectul Eugene Viollet-le-Duc (cel cu săgeata arsă de la Notre-Dame).
Apoi, pentru că Bartholdi a subestimat costurile, lucrările s-au oprit.
Răspunzînd unei invitații la Philadelphia, sculptorul francez ia cu sine mîna
și torța și le expune cu ocazia Centenarului independenței, reușind să
impresioneze niște finanțatori cărora le-a oferit desene cu proiectul.

Marea problemă a viitoarei statui, subliniată de specialiștii epocii, era

rezistența la vînturi și furtuni. Trebuia găsită o modalitate de construcție
care să dea suficientă suplețe giganticei Doamne cu Făclia. A intrat în scenă
ca inginer de proiect, după moartea arhitectului Viollet-le-Duc, un nume
foarte cunoscut astăzi, dar nu numai după incendiul parizian (deja era
cunoscut și în epocă): Gustave Eiffel, care a proiectat o structură interioară
a statuii, după tipicul Turnului parizian.

Munca la statuie s-a întins timp de șapte ani, fiind alcătuită din sute de
piese. Pentru a o vedea în mărime (supra) naturală, Statuia Libertății a fost
montată pentru doi ani la Paris, unde a fost admirată, printre alții, de Victor
Hugo, care a numit-o „garanție a păcii permanente”. După ce i-a fost
prezentată ambasadorului american, statuia a fost demontată, așezată în sute
de cutii și trimisă cu un tren special în portul Rouen, de unde a fost
îmbarcată cu direcția New York.

Descărcate, cutiile au poposit în magazie un an, în așteptarea construirii

piedestalului. O legendă spune că o parte din piatra cu care este acoperit
soclul de beton ar veni din Cassis, unde se află o carieră celebră, carieră de
unde au fost cărate plăci de piatră pentru canalul de Suez (admirat de
Bartholdi). O legendă contrară susține că piatra piedestalului ar fi din
Chazelles (Charente). Cei din Damparis (Jura) spun (și asta e consemnat pe
site-ul localității) că ei ar fi furnizorii, că ei sînt capitala pietrei. Pentru ca
lucrurile să se complice, și locuitorii din Ruoms (Ardeche) susțin că piatra
din piedestalul pe care șade Liberty Lady vine din carierele lor. Mici bătălii
între orgoliile locale. Nu există nici un act oficial, nici la unii, nici la alții, ci
doar legende. Care pălesc în fața ipotezei că piatra piedestalului este
americană

get-beget, că doar exista piatră și-n America, nu avea rost să se încarce

bugetul proiectului cu transportul maritim a cîtorva tone de piatră. Mai ales
că piedestalul nu a fost construit de meșteri francezi, ci de americani.
Francezii doar au recompus, din piese, structura interioară și corpul exterior
al Statuii.

De la inaugurarea Statuii Libertății ne-a mai rămas ceva. Printre cei care l-
au însoțit pe sculptor la New York se afla și domnul Gaget, coproprietar al
atelierelor Gaget-Gauthier, care au fabricat componentele statuii. El a avut
ideea să fabrice și cîteva mii de miniaturi pe care să le dăruiască celor
prezenți la inaugurare. Americanii au numit micile replici, după numele
adaptat de ei, gadget. De atunci, gadgeturile de tot felul au umplut lumea.
Nu există magazin de suvenire în New York în care să nu dai peste zeci de
miniaturi ale Statuii Libertății. Fabricate, evident, în China.

Revin de unde plecasem, în piața Portalis, la Saint-Cyr-sur-Mer, la sora

pitică a statuii Libertății din New York. In 1990, cum am mai povestit, cînd
s-au închis șantierele navale din La Ciotat, muncitorii revoltați, conduși de
sindicatele puternice, au vrut ca la proteste să fie însoțiți de simbolul
Libertății, astfel încît s-au decis să „împrumute” statuia de la Saint-Cyr. Să
defileze cu Libertatea de partea lor. Autoritățile locale au aflat și au
demontat ei statuia, ascunzînd-o de răpitori și, profîtînd de asta, poleind-o
din nou cu aur. Răpirea statuii a eșuat. Pentru că, desigur, ar trebui să știm,
Istoria a demonstrat-o, Libertatea nu se fură. Se cîștigă sau se cumpără.

Venus din Arles

„Ceea ce ar fi trebuit să rămînă în Provence... Există un poem al lui

Theodore Aubanel care cîntă calitățile acestei magnifice statui. îl vom
studia.” Atît. Laconic mailul lui Denis Roux, profesorul de provensală.
Oare ce ar fi trebuit să rămână în Provence și nu a rămas? Noroc cu linkul
însoțitor, care m-a dus spre pagina de internet a muzeului Luvru, cu o notiță
specială intitulată „Afrodita, zisă Venus din Arles”. Aflam pentru prima
dată că, pe lîngă Venus din Milo, există și Venus din Arles... Mă rog,
Afrodita zisă Venus, cum spune informația de la Luvru. La fața locului,
adică în Arles (aveam să mă documentez), i se spune Venus și atît.

O sun pe Adriana Babeți, care a petrecut vreo două luni în Arles, să o întreb
ce știe despre această Venus provensală. Nu știe nimic, aude acum pentru
prima dată. îmi vine inima la loc, nu sînt singurul pasionat de Provence care
a aflat abia acum despre această statuie. Da, o statuie descoperită -mai
precis, dezgropată - în 1651, cu ocazia unor săpături arheologice care au
degajat Teatrul Roman. (Sigur, îmi vine să zic, pe la 1600, cînd noi ne
băteam și ne împăcăm și iar ne băteam cu turcii, provensalii dezgropau
statui romane. Și, evident, construiau catedrale, asta se știe. Ca ardelean,
forțez un pic chestia cu turcii: noi, la vremea aceea, doar ne ciondăneam cu
ungurii.) Statuia, din marmură grecească, înaltă de 1,94 metri, găsită în
„postscenium”, adică în fundalul scenei, era spartă în trei fragmente în
momentul descoperirii și, precum cealaltă Venus, nu avea brațe.

Unde și de ce au dispărut brațele? într-un studiu din 1911 dedicat acestei

statui, arhitectul Jules Formige avansează următoarea ipoteză: distrugerea
poate fi pusă pe seama celor două invazii barbare ce au început în anul 260
(după Hristos), dar și pe seama zelului unor creștini din jurul Sfîntului
Hilarie, din secolul al V-lea, cînd un levit numit Cyril (o fi totuna cu
Chirii?) s-a rănit în timp ce scotea statui și bucăți de marmură din Teatrul
Antic, după cum se consemnează într-un document în latină datînd de
atunci. Bucăți de marmură din care se vor face biserici. Religiile trec,
marmura rămîne.

Restaurată de un sculptor local, statuia a fost expusă aproape treizeci de ani

la Arles, după ce a fost cumpărată de primărie (și nu luată cu forța). Apoi i-
a fost oferită cadou lui Ludovic al XlV-lca, care a așezat-o în Palatul de la
Versailles. Nu înainte de a ordona căutarea brațelor în locul unde a fost
descoperită statuia. Nu le-au găsit, așa că regele a simțit nevoia s-o
încredințeze pe Venus sculptorului casei, Girardon, care i-a adăugat brațe.
într-o mînă ține o oglindă, în cealaltă mărul discordiei. Cînd a văzut-o
restaurată, Ludovic a spus că, după părerea lui, e vorba de Venus, nu de
Diana (cum susțineau vocile anticarilor și istoricilor din Arles la momentul
descoperirii). Și Venus a rămas pînă în zilele noastre.

Revenind la brațele adăugate: comentariile specialiștilor susțin că de fapt

statuia originală nu avea în mîna dreaptă mărul, ci un pieptene, ceea ce e
logic, avînd în vedere oglinda din mîna stîngă. Altă supoziție vorbește
despre Venus ieșind din baie, de unde și faptul că e pe jumătate goală.
(Dacă ar fi s-o restaureze cineva în ziua de azi, ar putea să-i plaseze în
dreapta un smartphone, dînd de înțeles că Venus tocmai își facea un selfie.
Iar peste niște secole, prezența unui smartphone în mîna unei statui antice
nici n-ar mai fi percepută ca o anomalie. Zic și eu.)

După Revoluția Franceză, Venus din Arles a fost „redată poporului”, fiind
mutată la Muzeul Luvru, unde se află și azi.

Din fericire, oameni prevăzători, cei din Arles au făcut un mulaj al statuii
înainte de a i-o oferi cadou Regelui. Și după acel mulaj au putut să producă
niște replici. Una dintre ele se află în Holul Primăriei. N-am fost s-o văd,
cînd am vizitat localitatea, nu știam de existența statuii. Denis Roux a
văzut-o și mi-a dat această informație. Se pare că în timpul Revoluției
Franceze, cînd originalul pleca de la Versailles la Luvru, această replică a
statuii a fost mutilată cu săbiile, în special în zona sînilor. Deh, revoluționari
sfioși.

S-au scris zeci de articole și de studii despre Venus din Arles, nu e cazul să
insist pe sutele de păreri și observații. Reiau ideea că această statuie (ca și
multe altele din Antichitate) ar fi fost colorată, vopsită cu pigmenți care nu
au rezistat secolelor.

După unele cercetări, zeița a avut părul roșcat. Dar tradiția a reținut-o drept
brunetă, așa cum sînt femeile din regiune, adesea comparate cu frumusețea
statuii. De fapt, „arlezienele” se revendică de la Venus, localnica din
marmură, mutată tot mai mult din lumea antică în arborele genealogic al
femeilor locului. Sau, cum spunea arheoloaga contemporană Estelle
Rouquette-Mathe: „Această statuie le-a lăsat oamenilor orașului o absență
din care ei au făcut un mit și încredințarea unei renașteri perpetue prin
sîngele care, din venele ei imaginate, a curs în cele ale Arlezienelor”.

Laureatul Nobel Frederic Mistral a scris și'el despre Venus din Arles,
întărind această convingere a filiației venu-siene: Canten Venus, la
segnouresso,/ La Maira de la terrd e dou popie arlaten! („S-o cîntăm pe
Venus, stăpîna,/ mama pămîn-tului și a poporului arlezian”).

în Contele de Monte-Cristo, Dumas scrie: „O frumoasă tînără fată cu părul

negru precum jet-ul, cu ochii mătăsoși ca ai unei gazele stătea în picioare,
rezemată de un zid și frecînd între degetele ei fine, cu un desen antic, o
buruiană nevinovată căreia îi smulgea florile și ale cărei resturi zăceau deja
pe pămînt. De altfel, brațele ei goale pînă la cot, brațele bronzate, dar care
păreau modelate după cele ale lui Venus din Arles, fremătau într-un fel de
neliniște febrilă”.

Să-l adăugăm în acest cor și pe un alt cîntăreț al frumuseții arleziene,

Stendhal, care scrie în Memoriile unui turist: „Cînd eram la Marsilia, am
întîlnit la Château Borelli, unde mergeam aproape în fiecare seară, o
societate de doamne arleziene care veniseră să vadă acest parc frumos.
Renumele nu este decît echitabil atunci cînd vorbește despre frumusețea lor.
Au un păr de un negru de abanos, căzînd pe o frunte de o albeață uimitoare.
Nu exagerez deloc: forma generală a trăsăturilor lor o amintește pe Venus
din Arles”. De altfel, Stendhal le-a și cerut oficial celor de la Luvru
restituirea statuii orașului în care a fost descoperită. Din cînd în cînd, se mai
inițiază cîte o petiție în acest sens.

Ultimul inițiator, Michel Vauzelle, fost ministru, fost președinte al

Consiliului Regional PACA și fost primar în Arles, a cerut înapoierea statuii
în 2011. (Ce mică-i lumea: pe Michel Vauzelle chiar l-am cunoscut, pe cînd
eram în post la Marsilia. Apoi, cînd ne-am mutat în La Ciotat, am primit din
partea lui un plic cu o urare de bun-venit în regiune. Dar pe atunci nu știam
că există Venus din Arles.)

Zeița din Arles are continuitate în regina din Arles, aleasă pentru trei ani,
dintre tinerele localnice (născute în Arles) care vorbesc provensala, cunosc
istoria Provenței și au între 18 și 24 de ani. A, să nu uit o condiție esențială:
să-și poată face singure coafura specială arleziană, copie a coafurii
venusiene. Denis Roux mi-a povestit că într-un an s-a prezentat la concurs o
tînără care îndeplinea toate condițiile, dar era mulatră. Și nu a fost primită.
Nu din rasism, ci din grija de a respecta tradiția. Tradiția acestei regine are
peste 100 de ani și a fost instaurată de însuși Mistral. Pînă în 2020, regină (a
23-a) este Naî's Lesbros, dintr-o familie de păstori din Camargue. Deși bine
pregătită, tînăra a avut emoții pe 1 mai 2017, înainte de a fi aleasă: condiția
este să fii brunetă, iar ea se temea că e puțin mai blondă decît s-ar cere. Dar
la ce vopseluri de păr performante sînt azi, asta chiar nu mai e o problemă.
Regina din Arles are rolul de a deschide sărbătorile orașului, de a fi
prezentă la tot felul de întîmplări ce țin de tradiție (unde trebuie să țină mici
cuvîntări în provensală) și de a preda titlul, la capătul mandatului. Ii văd
pozele prin ziare, e chiar frumoasă, merge și cu descrierea lui Dumas, și cu
cea a lui Stendhal.

Deja, cînd am ajuns să citim, să traducem și să discutăm poezia lui

Theodore Aubanel (considerat un fel de Baudelaire provensal), deja știam
despre Venus din Arles. Despre autor am aflat de la Denis că a fost prieten
cu Mistral, cu Rou-manille, de care s-a îndepărtat după ce cărțile sale au
fost puse la index din pricina unei senzualități care nu convenea societății
catolice din Provence. în afară de scriitorii provensali, Aubanel a fost
prieten bun și cu Stephane Mallarme, cu care a purtat o lungă
corespondență. Tînărul poet (și tipograf) a fost foarte îndrăgostit de o tînără
(se pare că și reciproca e valabilă) cu care urma să se căsătorească. Doar că,
total pe neașteptate, tînăra s-a călugărit și cei doi s-au despărțit. Se spune că
acest eveniment trist l-ar fi transformat pe Aubanel în unul dintre cei mai
profunzi și sensibili poeți provensali.

Poezia Venus d 'Arie îi este dedicată lui Pau Areno (numele provensal al
scriitorului Paul Arene), despre care se spune că ar fi fost un fel de „negru”
al lui Alphonse Daudet, în special pentru volumul Scrisori din moara mea.

Voi reține doar primul catren, în provensală, pentru a vă oferi o mostră din
această limbă care se chinuie să-și revină astăzi în fire:

Siâs bela, o Venus d'Arle, a faire venirfou!

Ta testa es fiera e doța, e tendrament ton ebu Se clina. Respirant li potons e

lo rire, Ta fresca boca en fior de qu 'es que vai nos dire?

Intru în rol de tălmaci: „Ești frumoasă, Venus din Arles, de ne înnebunești,/

Capul tău e mîndru și dulce și tandru gîtul tău se înclină,/ Respirînd săruturi
și rîsul, proaspăta ta gură în floare ce vrea să ne spună?”.

Sar peste restul poeziei, peste descrierea sînilor („două mere perfecte”) și
alte pasaje senzuale. Redau, doar în traducere, finalul: „Și tinerele noastre
fecioare/ Iată de ce umblă cu pieptul dezvelit/ Și tinerii noștri feciori/ Iată
de ce sînt puternici în luptele cu taurii, cu dragostea, cu moartea/ Și iată de
ce te iubesc/ Și frumusețea ta mă vrăjește/ Și de ce eu, creștin, te cînt pe
tine, mare păgînă!”.

Ca un răspuns la mailul cu care am început: „Ceea ce ar fi trebuit să rămînă

în Provence” mie mi se pare că se află în Provence. Și lecțiile de provensală
cu tine, Denis Roux, mă ajută să descopăr asta săptămînal. Longo mai!

In finul lui Adam

Dacă sînteți cumva marțea în Salon-de-Provence, aveți șansa să vedeți în

miezul zilei, între orele 12 și 14, ceea ce restul Franței vede doar de 14
iulie: patrula de aviație, care se antrenează aici pentru că aici are baza. De
altfel, cînd intri de pe autostradă în oraș, la un rond-point (sens giratoriu,
zicem noi) se află un avion de școală adevărat, Fouga Magister din 1956,
așezat și legat de un piedestal de patru tone care coboară patru metri sub
pămînt. Oricum, și fără această legare de glie avionul nu ar putea să zboare,
pentru că i s-au luat motoarele, deși, la cît de tare bate uneori mistralul,
măsura asta de prevedere nu pare atît de absurdă.

N-am fost niciodată marțea în Seloun de Provențo (după numele lui în

provensală), dar am fost de cîteva ori în alte zile, pe cînd eram în post la
Marsilia. Exista acolo un nucleu puternic de prieteni ai României, chiar și
cîțiva români bine integrați care inițiaseră un mic festival de film românesc.
Fostul primar, Michel Tonon, avea un fiu student la Stomatologie în Cluj,
iar doamna dr. Michele Blanc-Pardigon (vice-primar pe atunci, consilier de
opoziție astăzi) își cumpărase o casă undeva lîngă Brașov. Ei au fost
schimbați din funcții de alegători, iar eu de Ponta și de Crin, așa că ne-am
văzut mai departe de drumurile noastre. Nu pot să nu vă spun totuși numele
unuia dintre viceprimarii de acum ai localității, un nume care mie mi se
pare foarte frumos: domnul Patrick de Taxis du Poet, care, în ciuda
numelui, nu răspunde de viața culturală a localității, ci de cea sportivă. (Nu
e un pseudonim, m-am interesat și am aflat că sînt cîteva zeci de familii
care se numesc astfel.)

Dacă nu sînteți marțea la prînz, ci în alte zile, puteți vedea cîte ceva în
această mică localitate profund provensală, situată cumva pe nedrept în
afara primei linii a interesului turistic. E de vizitat Musee de I’Emperi, în
fortăreața cu același nume care, din secolul al LX-lea pînă în secolul al
XVIII-lea, a servit drept sediu pentru episcopii de Arles. Acum, în cele
treizeci de săli se află cea mai bogată colecție de uniforme militare și de
drapele din Franța. (Se știe că francezilor le plac mult uniformele și
decorațiile. Mi-am amintit de uniforma Academiei Franceze și de o
anecdotă cu Eugen lonescu. După ce a fost primit în rîndul nemuritorilor, a
fost întrebat de cineva despre uniformă: „Cavalerie?”. Iar lonescu i-ar fi
răspuns simplu: „Nu, geniu!”.)

în cazul în care sînteți un turist pornit mai „pe civilie”, faceți o plimbare pe
străduțele străjuite de platani, admirați Fîntîna cu mușchi sau, pur și simplu,
așezați-vă la o terasă. Asta dacă nu vreți să vizitați casa unui celebru
„salonez”, Nostradamus, pe numele lui din acte Michel de Nostredame
(1503-1566), profetul care a spus totul, dar din care nu s-a prea înțeles
nimic. Născut în Saint-Remy-de-Provence, s-a mutat în Salon Ia vîrsta de
44 de ani, s-a însurat cu o tînără văduvă, localnică, și a avut șase copii. Nu
sînt un fan Nostradamus, dar nu pot să nu recunosc faptul că Salon de
Provence își datorează o parte din faimă acestui profet, doctor (cu diplomă
falsă, spun unii), farmacist și poet, vizitat de Caterina de Medici, care a
venit să-l chestioneze în cîteva probleme. Vizita regală de atunci a lăsat un
puternic ecou în istoria localității, astfel încît, an de an, la sfîrșit de iunie,
timp de trei zile, cînd se desfășoară Les Nostradamiques, o revocare a
atmosferei din vremea lui Nostradamus, vizita reginei este reconstituită cu
mult fast. Dacă vizitați muzeul, puteți afla mult mai multe despre, recunosc,
fascinantul personaj decît citind acest text.

Gloria postumă a astrologului și profetului umbrește cumva gloria

binemeritată a unui alt personaj de legendă născut în Salon, Adam de
Craponne, ilustru inginer. (Tot așa cum gloria lui Nostradamus din Saint-
Remy-de-Provence, locul nașterii sale, este umbrită de van Gogh, care a
trăit, a pictat și a murit acolo.)

Contemporan cu Nostradamus (dar mai tînăr cu 20 de ani decît el), Adam

de Craponne este un personaj căruia Provența îi rămîne datoare cu multă
recunoștință. Grație lui, astăzi, aici se practică o agricultură de foarte bună
calitate. Nu, Craponne nu a fost inginer agronom, ci constructor, inginer
militar specializat în fortificații și, în civil, în irigații. Nu se știu prea multe
despre viața lui, dar opera este de ne-evitat, mai ales cînd te plimbi prin
Provence (veți afla ceva mai jos despre ce e vorba). Inginer militar la curtea
lui Henric al II-lea, însărcinat cu fortificațiile (se știe că a reorganizat
fortăreața din Metz), Craponne va muri pe neașteptate la Nantes, pe cînd
refăcea fortificațiile orașului în slujba lui Henric al III-lea, în 1576. A fost
otrăvit, se spune, de cineva aflat în slujba inginerilor italieni care-1
invidiau. Regele a continuat fortificațiile după desenele și schițele lui
Craponne.

lubindu-și foarte tare localitatea natală, Craponne obține dreptul de a devia

rîul Durance pînă la Salon. Această aprobare o obține de la Parlamentul de
Provence, o instituție care și-a pus amprenta asupra vieții administrative a
Provenței timp de aproape trei secole (1501-1790). Impopularitatea acestei
instituții a și dus, de altfel, la apariția unui dicton popular: Lou Parlamen,
lou Mistrau e la Durențo soun li tres fleu de la Prouvențo („Parlamentul,
mistralul și rîul Durance sînt cele trei flageluri care lovesc în Provence”).
Doi din termenii acestui dicton se întîlnesc în proiectul inginerului
Craponne, care a reușit să proiecteze și să obțină finanțarea pentru un canal
care să aprovizioneze cu apă din Durance regiunea din jurul locului său
natal. Mai întîi a săpat un canal de probă, pentru a le demonstra
finanțatorilor și viitorilor „abonați” ai canalului că e vorba de ceva
funcțional. Apoi l-a lărgit conform intențiilor lui inițiale.

Geniul de constructor a lui Craponne s-a conjugat cu o foarte bună

cunoaștere a reliefului, în special a pantelor. Canalul captează o parte din
debitul rîului în dreptul localității La Roque d'Antheron și traversează
Provența occidentală, avînd ramificații care, după ce asigură apa mai multor
comune, ajunge să reverse o parte în Etang de Berre (lacul pe malul căruia
se află, printre altele, localitatea Martigues, una din „venețiile” provensale),
iar o altă parte în Ron.

Canalul de Craponne nu numai că repornește agricultura în regiune, dar

înviorează activitatea economică peste tot pe unde trece. Se construiesc
poduri, turnuri de apă și mori hidraulice. Mori care produc ulei de măsline
(livezile de măslini se înmulțesc după apariția canalului) sau făină și chiar
mori pentru hîrtie sau mătase. Dar Craponne a mînuit foarte bine și arta
negocierii, a obținut sprijin financiar de la comunele străbătute, pe care le-a
consiliat în legătură cu construcțiile anexe canalului. Prevăzut să fie
navigabil, cu puține excepții, canalul a rămas doar la latura de alimentator
cu apă. Perioada Renașterii a însemnat chiar o renaștere economică pentru
aceste locuri, asigurînd un acces larg la prosperitate prin schimbarea
peisajului agrar. Grație lui Craponne, vedem mai multe livezi de măslini
acum decît înainte de canal și de „îmblînzirea” apei din Durance. Chiar
după moartea sa, opera a continuat, în sensul că planurile sale de drenaj al
mlaștinilor din Tarascon și din Crau au fost aplicate și sute de hectare au
primit destinație agricolă.

Totuși, două sînt consecințele majore ale canalului de Craponne care m-au
fascinat cînd am aflat de ele. Prima ține de drept și de finanțe, cumva, de
dreptul contractual. E vorba de una dintre deciziile Curții de Casație
franceze din 6 martie 1876, reținută sub numele „Decizia Canalul de
Craponne” și consfințind „forța obligatorie a contractului”.

Mi-am pierdut cîtva timp să înțeleg, am citit decizia (scrisă într-o franceză
mai veche) și vreo două articole pe temă. Pe scurt: în contractul inițial
dintre administratorii (și proprietarii canalului), pe de o parte, și beneficiarii
alimentării cu apă, pe de altă parte, nu se prevăzuseră clauze speciale (de
pildă, clauza indexării monetare), așa că, timp de trei secole, plata a fost
aceeași, cea prevăzută în contractul inițial, deși se produseseră schimbări și
devalorizări de monede semnificative. Marchizul Gaston de Galliffet
(cunoscut mai degrabă pentru cruzimea cu care i-a ucis pe comunarzii din
Paris), în calitate de administrator al canalului, dă în judecată comuna
Pelissanne, cerînd o modificare a taxelor pentru apa furnizată.

Pînă la urmă, în decizia citată mai sus (valabilă pînă în 2016, cînd Legea
franceză acceptă, în principiu, revizuirea contractelor), li se dă dreptate
utilizatorilor canalului, nesocotind „principiul imprevizibilității” invocat de
marchiz. Decizia din 1876 stipula, cu putere de lege: „Convențiile legal
alcătuite țin loc de lege celor care le-au făcut” și Judecătorul nu poate ține
loc de legea dorită de părți”. (Poate că avocații celor care au făcut
împrumuturi în franci elvețieni le-or fi vorbit clienților lor despre acest
principiu.) In concluzie, citiți și textele cu litere mici din contracte, ca să
știți ce vă așteaptă!
Cealaltă consecință a operei lui Adam de Craponne este singurul aliment
nedestinat consumului uman care are un AOC (Apelațiune de Origine
Controlată) - finul de Crau și de Salon. După ce mlaștinile au fost secate și
Provența irigată, pe terenurile recuperate (pe lîngă Salon, dincolo de
autostrada care merge la Arles) a apărut un fîn extraordinar, cel mai hrănitor
(spun caii, dar și iepurii care au nimerit stăpîni bogați). E un fîn care costă
în jur de zece euro kilogramul! Se recoltează de trei ori pe an, din mai pînă
în septembrie, de pe 12.000 de hectare, și le este vîndut cu precădere
emirilor care au cai de rasă și hergheliilor regale din Marea Britanie. Ce-1
face atît de valoros? Compoziția, desigur: finul de Crau este alcătuit din
douăzeci de specii de plante. Marea bogăție se datorează semințelor de
plante montane aduse de „adierile” mistralului, combinate cu soiurile locale
care au apărut din mlaștinile secate. Cu toate acestea, producătorii de fîn
AOC, reuniți într-o asociație (Comitetul Fînului de Crau) care veghează la
calitate, spun că cele trei recolte anuale sînt ușor diferite - etichetele
(însoțite de o fundiță alb cu roșu) explică despre ce e vorba. Și ca bonus,
cîmpiile de fin din cîmpia Crau sînt lăsate, din septembrie pînă prin aprilie,
la dispoziția crescătorilor de oi din zonă, coborîți de la munte. Că și
francezii au ciobanii lor, altfel de unde să scoți atîtea feluri de brînză? Bun,
cu oi care pasc un fîn special, așteptați-vă ca și brînza provensală să aibă un
gust special.

Am spus că e vorba de singurul aliment cu certificat AOC care nu e destinat

consumului uman direct. Dar s-ar putea ca lucrurile să evolueze:
deocamdată, cîțiva bucătari-șefi înstelați se mulțumesc să ofere clientelei
carne afumată cu fîn de Crau. Nu e exclus ca în avîntul vegan să se ajungă
și la consum direct. Pentru că acest fîn de lux e hrănitor, bogat în minerale,
în săruri și, mai ales, pentru că e scump. Așa că vom trăi în paradisul
provensal ca-n fînul lui Adam.

A, și să nu uit, Cesar de Nostredame, fiul profetului, s-a căsătorit cu o

nepoată a lui Adam de Craponne. Totul se leagă acum!

In Occitania, pe drumul mătăsii

Si-Ling-Chi sau Leizu? Prințesa ori împărăteasa? Una dintre ele ar sta la
baza apariției mătăsii, fapt petrecut în secolul al XXVII-lea înainte de
Hristos. Legenda cu prințesa e mai simplă: Si-Ling-Chi stătea la umbra unui
dud și bea un ceai. Dintr-odată i-a căzut în ceașcă o gogoașă. Încercînd s-o
scoată cu un băț, a dat de fapt peste un fir nesfîrșit pe care l-a depănat (nu e
chiar nesfîrșit, dar e destul de lung, între 800 de metri și un kilometru).
Legenda cealaltă, cu Leizu, soția împăratului Galben, e mai complexă.
împăratul Huangdi ar fi întîlnit-o pe Leizu pe Muntele de Răsărit, scuipînd
fire de mătase. Fascinat de scenă, împăratul a rugat-o să-l învețe meșteșugul
țeserii mătăsii, iar ea a acceptat numai cu condiția ca el s-o ia de soție.
învoiala fiind făcută, ea i-a destăinuit că a descoperit o plantă miraculoasă,
s-a înfruptat din florile ei și așa a ajuns să „tușească” mătase. A hrănit cu
aceste flori și niște fluturi care au început să facă ouă de mătase... Care au
fost depuse în dud și s-au hrănit cu frunzele lui... Cam asta e legenda
extinsă, din care ar reieși că prima rochie de mireasă din mătase a purtat-o
chiar viitoarea împărăteasă Leizu...

Chinezii au păstrat secretele producției de mătase mai bine de două mii de

ani, pînă cînd indienii și japonezii au reușit să fure meșteșugul (spionajul
industrial nu datează de ieri, de azi) și să producă și ei mătase.

în Antichitate, în Europa, mătasea valora greutatea ei în aur, era o marfă

scumpă și rîvnită chiar de cei foarte bogați.

Cronicarul Vopiscus a notat în scrierile sale că împăratul Aurelian a refuzat

să-i cumpere o rochie de mătase soției sale, în ciuda insistențelor, motivînd
că ar fi prea scumpă. (Am putea trage și o concluzie laterală: împăratul era
cam prea strîns la pungă.)

Mai tîrziu, mult mai tîrziu, mătasea a fost fabricată și în Imperiul Bizantin,
de fapt, în bazinul Mediteranei. Și acum ajungem la subiectul nostru, la
mătasea franțuzească, despre care mergem să ne documentăm în Muzeul
din Saint-Hippolyte-du-Fort, în Cevennes, în zona autointitulată Piemont
CevenoL

înainte de asta ar trebui să revin la o vizită mai veche, la Château de

l’Aumerade, de lîngă Hyeres, un domeniu viticol foarte vechi.
Proprietăreasa, doamna Marie-Christine Fabre-Grimaldi, ne-a povestit că,
vizitînd domeniul, regele Henric al IV-lea s-a arătat încîntat de frumusețea
locului și a ordonat să se planteze acolo primul dud din Franța, în ideea
dezvoltării ulterioare a unei producții de mătase în zonă. „Regele iubea mult
mătasea, mai ales pe aceea din lenjeria feminină”, a spus atunci, zîmbind cu
subînțeles, doamna Fabre-Grimaldi. Primul dud din Franța, dacă luăm de
bune spusele doamnei, a fost plantat în Provence, la 15 februarie 1594, sub
supravegherea directă a ministrului duce de Sully, unul dintre consilierii
apropiați ai regelui.

Existau deja țesătorii de mătase în Franța, la Lyon, dar materia primă era tot
de import. Producția locală nu acoperea nevoile de mătase ale nobilimii și
ale Curții. Importul era semnificativ, mai ales importul de mătase italiană,
socotită cam scumpă și nu suficient de fină pentru cerințele modei.

Plantarea masivă a duzilor a deschis drumul unei producții franceze sută la

sută. Deși a început în Provence, cultura duzilor (duzi albi, nu negri) s-a
dezvoltat mai ales în Ardeche, prin strădaniile lui Olivier de Serres,
agronom protestant, autorul celui mai important tratat de agricultură din
epocă.

Pe lîngă el, un grădinar din Nîmes, Franțois Traucat, a fost la rîndul lui un
militant activ pentru cultura duzilor, plan-tînd, în Provence și-n Languedoc,
peste patru milioane de duzi. Ideile lui despre acest arbore foarte rentabil au
fost adunate într-o carte cu un titlu interesant pe care vi-1 ofer tradus:
„Scurt tratat atît asupra virtuților și proprietăților duzilor, atît albi, cît și
negri, avînd mici dude albe și mici negre, care au frunzele asemănătoare,
potriviți pentru a hrăni viermii de mătase; și, de asemenea, potriviți să
servească oamenilor pentru fabricarea unor mobile frumoase și a unor
ustensile de menaj”.

De același Traucat se leagă o poveste nostimă care a rămas în istoria

orașului Nîmes. Citind în Nostradamus o profeție din care a înțeles că un
grădinar va găsi sub Turnul Magne un cocoș de aur, un vultur de aur și alte
păsări și fiind convins că despre el este vorba, grădinarul nostru i-a cerut
permisiunea lui Henric al IV-lea să facă săpături. A primit avizul în care era
avertizat că, dacă găsește o comoară, se va bucura doar de o treime, restul
revenindu-i regelui. A cheltuit destui bani pentru săpături, nu a găsit nimic
și s-a lăsat păgubaș. Uriașul morman de pămînt se poate vedea și azi lîngă
Turn. încă o dată Nostradamus a sucit mintea slabă a unui om!

Am poposit cu povestea la Nîmes, trecem de el și ajungem în Saint-

Hippolyte-du-Fort, comună celebră prin cadranele solare, prin cele 13
fîntîni și, evident, prin Muzeul Mătăsii. Care nu este foarte mare, suficient
însă pentru o documentare. în prima încăpere se proiectează, în buclă, un
film mai vechi (dar valabil) despre producția de mătase din zonă, despre
înflorirea și decăderea ei. Nu intru în detalii tehnice, e de reținut că
sericicultura (creșterea viermilor de mătase) a luat avînt în regiune mai ales
după un mare ger care a afectat măslinii și castanii în 1709, cînd agricultorii
s-au lăsat convinși că duzii (mai rezistenți la frig) pot fi o sursă de cîștig.
Un an istoric pentru meteorologia franceză, cu un ger venit brusc după ce
ianuarie începuse cu temperaturi pozitive. De atunci datează un dicton:
„Mai bine să vezi un hoț în hambar decît un muncitor în cămașă în ianuar”.
Producția record de gogoși de mătase a fost înregistrată în 1853 și s-a
ridicat la nivelul a 26.000 de tone.

în micul muzeu, Carmen, care a terminat Facultatea de Textile, îmi explică

procesul tehnologic, îmi arată utilitatea utilajelor, mă inițiază în tainele
filaturii. Ea devine o bună profesoară, iar eu un elev curios. Citesc pe un
panou că o problemă reală a fost, în vremurile de maximă înflorire a
mătăsăriilor, exploatarea copiilor. Deja de la 9 ani, fetițele deveneau
muncitoare cu normă întreagă în crescătoriile de viermi și în filaturi. Iar
băieții, ca toată lumea, culegeau frunze de dud. „Dar am avut și noi copii
exploatați”, îmi vine să spun, nu am cui, nu e nimeni altcineva decît
Carmen lîngă mine. Și ea știe foarte bine ce vreau să spun. Liceul Textil din
Lugoj, unde am fost profesor cinci ani (Carmen doar doi), devenea în
fiecare an unitate de creștere a viermilor de mătase. Tot etajul trei al
Liceului, etaj unde nu se prea țineau ore, se transforma în crescătorie de
viermi, iar elevii deveneau culegători de frunze de dud. Știam toate străzile
lugojene unde exista prețioasa resursă, ajungeam la ele, cu elevii încolonați,
fără GPS! Uneori ieșeam mult din Lugoj, spre hanul Ana Lugojana, pentru
că în restul orașului alți elevi „sericicultori” cheliseră de tot duzii. Viermii
flămînzi de la etajul trei ne obligau să renunțăm la ore, lăsam literatura
română să se descurce singură, îmi luam elevii, o scară și cîte o prăjină
pentru bătut copacii și mergeam să adunăm frunze de dud cu sacii.
Rimează.

Deși mătasea a fost socotită, de-a lungul mileniilor, un produs de lux, un

produs scump, aristocratic, comunismul a preluat-o fără mari ezitări și a
transformat-o, după cum spuneau numele unor fabrici, în „Mătasea
Populară” și „Mătasea Roșie”.

Revocarea de către Ludovic al XlV-lea a Edictului de la Nantes din 1685 dă

o lovitură dură producției de mătase. Mulți producători, protestanți fiind,
fug din fața persecuțiilor care se anunțau prin acest act istoric și se refugiază
în străinătate, în special în Anglia. Revoluția Franceză a fost și ea o mică
frînă, revoluționarii disprețuiau mătasea! Apoi, inaugurarea canalului Suez
a fost încă o lovitură fatală pentru producția europeană de mătase, deci și
pentru cea franceză. Drumul mătăsii din Asia a fost scurtat. Dacă cel clasic,
pe pămînt, folosit niște secole, lua un an pentru transportul mărfii, noua cale
maritimă reduce simțitor timpul și cantitățile transportate.

Muzeul din Saint-Hippolyte-du-Fort (care în timpul Revoluției Franceze, ca

să revenim la acest moment dramatic, și-a văzut numele schimbat în Mont
Hippolyte, ca să nu mai fie pomenit cuvîntul Saint) are o porțiune dedicată
vizitei în zonă a lui Pasteur și soluției date de el în problema unei boli a
viermilor de mătase, tot mai răspîndită. Iarăși, nu intru în detalii științifice.
Notez doar că, pentru aceste cercetări, Pasteur fost acuzat de plagiat de
doctorul Antoine Bechamp, francez get-beget, dar cu studii de medicină la
București.

Cu cîteva luni înaintea lui Pasteur, într-o comunicare publică, Bechamp a

susținut că boala viermilor de mătase este una parazitară. Doar că toată
gloria combaterii bolii i-a revenit lui Pasteur, beneficiarul unei statui la
Ales, localitate de seamă din Cevennes. „Sînt precursorul lui Pasteur exact
cum cel păgubit este precursorul averii hoțului fericit și insolent care-1
denigrează și-l calomniază.”

în toate hîrtiile și notațiile sale, Pasteur a indicat sursele care l-au inspirat (și
sînt destule). Doar că aceste hîrtii au fost depuse la Academia de Științe cu
indicația expresă de a fi ținute secrete o sută de ani!
Să revenim la mătasea noastră. în anul 1891, domnul Loue, administrator la
Casino de Paris, are o idee izvorîtă din zona sericiculturii. Pentru cei care n-
au prins creșterea viermilor de mătase în școli, o mică lămurire. Vietățile
sînt așezate pe tăvi mari și acoperite cu hîrtie perforată, prin găurile cărora
viermii ies și se hrănesc cu frunzele de dud. Aceste perforații lasă în urma
lor mici și nenumărate buline de hîrtie. Pe care domnul Loue le ia de la un
prieten crescător de viermi și le folosește la Balul Mascat al Cazinoului,
proiectîndu-le deasupra participanților. Așa se naște un accesoriu nelipsit de
la toate petrecerile: confetti!

Dacă ați reținut titlul acestor rînduri, probabil că tot așteptați să vedeți ce e
cu Occitania, că de mătase am tot vorbit, în noua reorganizare
administrativă franceză, regiunea Languedoc-Roussillon și-a schimbat
numele în Occitanie/ Occitania. L-am văzut pentru prima dată acum,
mergînd spre Muzeul Mătăsii, pe o tablă indicatoare, la intrarea în
departamentul Gard. Occitania a fost numele ales de majoritatea locuitorilor
regiunii. Aici am pus degetul pe o mică rană: regiunea în care locuiesc eu,
fostă PACA (Provence -Alpes - Cote d’Azur), și-a schimbat și ea numele,
dar nu în Provence, cum au propus mai multe asociații culturale, ci în
Regiunea Sud. Fleoșc. Sud au toate țările, Provence însă e numai una. Am
semnat deja o petiție, ca toți provensalii în cuget și-n simțiri, așteptăm să se
adune numărul necesar pentru ca această petiție să intre în dezbatere
publică. Vivat Occitania! Jos Sudul, sus Provența!
Muzeul Deșertului în loc cu verdeață

Pentru unii, omul e o trestie gînditoare. Pentru Carmen, omul e un bambus

care gîndește, se încăpățînează să existe, se adaptează. Cum ar veni,
bambusul e o trestie care are mai multă ambiție, o trestie supraviețuitoare.
Slăbiciunea pentru bambus a soției mele e veche și constantă, cum deja e
veche dorința de a ajunge la Bambuseria din Cevennes (la nord de Nîmes).
Ani de zile ne-am tot propus s-o vizităm. Am citit tot ce se poate despre
acest loc în care sînt adunate toate soiurile de bambus, însoțite de alte plante
- exotice pentru noi, banale pentru asiatici. De fiecare dată cînd îmi cad
ochii pe cele cîteva fire de bambus pe care le avem în casă am un sentiment
de vinovăție pentru promisiunea neonorată de a ajunge acolo.

Gata, plecăm, i-am zis, mergem săptămîna viitoare. Prognoza pentru joi era
perfectă, așa că am pornit. Ne-am oprit la Nîmes să mîncăm, încă avînd
prejudecata că în localitățile mici nu ai unde mînca. Total fals pentru Franța,
dar noi încă nu sîntem francezi. Noi încă ne temem de foame ca de o umbră
din trecut.

De la Nîmes, direcția Ales, capitala zonei Cevennes din Occitania, avem

cam o oră de mers. Am mai fost de două ori în zonă, pe cînd eram în post la
Marsilia. Prima dată chiar la Ales, a doua oară în comuna Salindres,
înfrățită cu Lipova. Drumul e foarte plăcut, regiunea e frumoasă. E un fel de
podiș transilvan combinat cu niște Apuseni, cu comune grupate pe vîrfuri
de coline. Totul e verde acum, a plouat mult, mai mult decît în alți ani. Au
fost și inundații pe ici, pe colo.

Urmărim pe indicatoare Bambuseria. Știm că trebuie să trecem prin

Anduze, comună despre care nu am auzit pînă acum. Sau dacă am auzit, nu
am reținut nimic. Așa că surpriza a fost foarte plăcută. E vorba de o așezare
pe malul rîu-lui Gardon dAnduze, o stațiune la poalele munților Cevennes.
Plin de terase cu lume așezată la mese, cu forfota de prînz atît de
caracteristică Franței.
Nu, nu ne oprim aici, noi deja ne-am pus stomacul la cale în Nîmes.
Urmărim indicatorul spre Bambuserie, pe un panou pe care apar încă două
obiective turistice: Muzeul Deșertului și Peștera Trabucului.

Recitesc: Musee du Desert (las netradus) și Grotte de Trabuc. M-am gîndit

mai întîi că or fi vrut să scrie Dessert și că e vorba de un muzeu al
prăjiturilor. După care, desigur, merge și un trabuc. „Dacă e muzeu de
dulciuri, nu mergem”, zice Carmen, „nu ai voie”. Avansăm și la cîteva sute
de metri recitim panourile. Nu e desert, e deșert.

Dar ce să caute un Muzeu al Deșertului în zona asta cu o super vegetație,

plină de podgorii și de culturi agricole de tot felul? Ba chiar și de bambuși,
pe care deja îi vedem prin grădinile oamenilor, anunțînd, subliminal,
Bambuseria. E ceva în neregulă, ceva straniu, ne spunem.

Muzeul Deșertului se află, ca și Peștera Trabucului, dincolo de Bambuserie,

la cîțiva kilometri. Decidem să vedem despre ce e vorba, curiozitatea ne-a
împins pînă acolo. O clădire din piatră, veche, o oază a trecutului,
adăpostește Muzeul Deșertului. E deschis. La intrare, o placă ne lămurește:
„Istoria protestantismului și a camisarzilor din Cevennes”. Deșertul e o
metaforă. Citez:

în istoria protestantismului francez, cuvîntul deșert definește o perioadă

care se întinde de la Revocarea Edictului de la Nantes (1685) pînă la
Revoluția Franceză (1789).

Privați de libertatea de cult, departe de orașe, ascunși în locuri izolate,

deșarte (în păduri, în tufărișuri sau în grote), protestanții din Franța (din
Cevennes, dar și din alte locuri) au fost obligați să-și trăiască în
clandestinitate credința. Cuvîntul Deșert avea, de asemenea, un sens biblic
pentru ei, precum cei 40 de ani în timpul cărora evreii Exodului au rătăcit
prin deșert, loc de tribulații, de tentații și de disperări, dar, în același timp, și
loc în care se putea asculta cuvîntul Celui Veșnic.

Deci nu un muzeu în care să admiri prăjituri și să salivezi la torturi, ci unul

despre privațiuni, suferință și torturi (cu accent pe u). Intrăm în muzeu.
Intrăm, de fapt, într-o perioadă sumbră a istoriei franceze, în care o
minoritate religioasă a fost urmărită, decimată, obligată, adesea, la
lepădarea de credință. Și, nu în ultimul rînd, trimisă Ia galere. Vîslașii
protestanți n-au fost puțini. Am văzut într-o sală a muzeului și cîteva
machete de corăbii în care aceștia și-au izbăvit pedeapsa pentru „erezie”.
Corăbii catolice motorizate de protestanți.

Cîteva date istorice pe care se sprijină acest memorial al protestantismului:

în 1598, Henric al IV-lea, la origine protestant, dar convertit la catolicism
cu scuza bine-cunoscută: „Parisul merită o liturghie”, semnează la Nantes
un edict care aduce pacea după Războiul Religiilor care a tulburat multă
vreme Franța (cartea de istorie a Franței abia așteaptă să vă spună mai
multe).

în octombrie 1685, Ludovic al XlV-lea, nepotul lui, revocă la Fontainebleau

Edictul de la Nantes, interzicînd cultul protestant. încep demolările de
temple, persecuțiile civile. Copiii sînt luați de la părinții protestanți pentru a
fi botezați în religia catolică. în casele protestanților sînt trimiși soldați,
„misionari în cizme”, care să-i oblige pe aceștia să abjure.

Mulți protestanți fug în Germania și Elveția, drept care se și închid granițele

pentru ei. Treizeci de mii de soldați vor lupta contra unui grup de 3.000 de
protestanți numiți camisarzi („cămeșari”, aș forța eu vocabularul), care nu
vor fi înfrînți niciodată. Numele vine de la cămașa (camiso, în occitană)
care le ținea loc de uniformă acestor țărani și tîrgo-veți ce au luptat pentru
credința lor.

Ca să nu se refugieze în peșteri, administrația regală zidește intrările. Dar

protestanții, oameni ai locului, găsesc alte intrări. Un exemplu e, aproape
peste drum de Muzeu, Peștera Trabucului. Nici ea nu are vreo legătură cu
tutunul, așa cum deșertul n-a avut cu desertul, ci cu un tip de armă de foc
numită trabuc. (Nu, în peșteră n-am intrat. Am fi ratat Bambuseria pentru
care ne aflam acolo de fapt.)

E imposibil să vă povestesc tot muzeul. Rețin, pe lîngă foarte multele acte,

documente, înscrisuri, ascunzători pentru Biblii și oameni, obiecte ale
represiunii. O metodă pe care am întîlnit-o și în istoria noastră: trasul pe
roată. Care nu a fost inventat pentru Horea, Cloșca și (mai puțin) Crișan, ci
a fost o metodă folosită la scară largă în perioada Deșertului protestant.
M-a impresionat un obiect care spune multe despre ingeniozitatea acestor
clandestini ai credinței: un butoi pentru cereale (da, cerealele se cărau și în
butoaie) care se desfăcea și se transforma în amvon. Dacă venea potera,
amvonul redevenea butoi, iar cei din jur care nu apucau să se ascundă jucau
rolul de neguțători de cereale.

Muzeul Deșertului nu este, cum e cazul cu alte muzee, un simplu relicvariu,

o colecție uscată, seacă de fapte istorice ilustrate. El este centrul unei
manifestări anuale, Adunarea Deșertului, care reunește în fiecare toamnă
cincisprezece-douăzeci de mii de credincioși veniți să comemoreze
vremurile tulburi și sîngeroase ale Deșertului. Anul acesta, dacă sînteți în
zonă, îi puteți vedea pe văile din jurul Muzeului, pe 2 septembrie. (Gata, a
trecut data adunării, mă refeream la anul 2018, iar noi am ajuns tocmai în
2023.)

Păstrînd proporțiile, Deșertul protestanților francezi mi-a evocat o perioadă

neagră a istoriei recente române, persecuțiile religioase din vremea
Mareșalului și ale comuniștilor, cu o focalizare aparte pe neoprotestanți.

Gata însă cu suferințele, le lăsăm în spate și plecăm spre Bambuserie. Pășim

dinspre Deșert spre un loc cu verdeață. Dinspre infernul suferinței spre
paradisul cu bambuși.

Sincer să fiu (știu că va citi și Carmen aceste rînduri), nu aveam mari

așteptări legate de Bambuserie. Mergeam acolo pentru a stinge o mai veche
dorință și cam atît. Bun, o să vedem bambuși, o să ne plimbăm printre
bambuși, o să facem niște poze cu bambuși. Iar apoi, gata, acasă.

Total inexact.

Bambuseria este o rezervație cum nu am mai văzut. Iar bambusul, vă rog să

mă credeți (iar dacă nu mă credeți, vă invit la Bambuserie), este o plantă cu
zeci de variante, cu proprietăți și cu întrebuințări de care habar nu aveam.
Nu, nu e o simplă trestie cu rădăcini în Asia. Voi nota doar cîte ceva, așa
cum mi-au rămas imaginile în minte. Am văzut o specie care a crescut un
metru și opt centimetri în 24 de ore. Alta cu scoarța ca de țestoasă. Un alt
tip de bambus, „tare ca fieru' și iute ca oțelu’”, e folosit în construcții în
locul fierului beton, ca armătură „bio”.
Bambușii sînt ca oamenii: de multe feluri. Doar că toți stau drepți.

Deși pare ceva străvechi, Bambuseria e doar cu o sută de ani mai în vîrstă
decît mine. A fost înființată în 1856 de Eugene Mazel, un botanist renumit
care a adus diverse plante din Asia pentru a le aclimatiza. Norocul lui a fost
că a moștenit un unchi foarte bogat, armator în Marsilia, iar asta i-a permis
să cumpere terenul și să amenajeze canale de irigație. La centenarul
Bambuseriei, un îngheț puternic a distrus o parte din plantația exotică. Doar
bambușii au rezistat. Din 2000 (anul Dragonului) există aici o amplă
amenajare peisagistică de inspirație japoneză. Ca să nu mai vorbesc de
reproducerea la scară naturală a unui sat balinez, făcut în întregime din
bambus.

Din ciclul: călătorii prin lume stînd pe loc!

Pentru cinefili: aici s-au turnat, în 1953, foarte multe exterioare ale filmului
Salariul groazei, cu acțiunea plasată într-o junglă sud-americană. Un film
refuzat dejean Gabin (i s-a propus un rol principal) pentru că personajul i s-
a părut prea ticălos și asta ar fi putut, în opinia lui, să-i păteze cariera!

Am străbătut alei și luminișuri, am descoperit plante noi: arbustul de piper,

arbustul de cafea. Ne-am intersectat cu grupuri de școlari și cete de seniori.
Dar, curios, nu am văzut nici urmă de japonezi! Cred că sînt sătui de
bambușii de acasă. Sau erau cu toții în lanurile de lavandă.

Ca orice muzeu sau atracție turistică, și ieșirea din Bambuserie se face prin
magazinul de suvenire. De la care am plecat cu niște vase de bambus
(Carmen) și un tricou din bambus (eu). Da, se fac și țesături din bambus.
Sînt foarte fine la atingere. Nu știu de ce, în drum spre mașină mi-a venit în
cap o melodie a trupei Phoenix, pentru care am adaptat un pic textul: „îmi
simt sufletul mugur de baambuuuus”.

Ajunși acasă, m-am uitat la cele cîteva fire de bambus pe care le avem și le-
am spus: respect și salutări de la frații voștri din Cevennes! Poate mi s-a
părut, dar am văzut cum frunzele lor au tremurat aproape imperceptibil,
misterios, în semn de răspuns.
Uleiuri, trufe, basilic

A trecut ceva vreme de la prima mea participare în juriul concursului de

ulei de măsline de la Foire de Brignoles. în anul următor m-au chemat din
nou, dar n-am putut merge, eram în România, apoi nu m-au mai chemat,
după care a venit pandemia, nu s-au mai ținut concursurile. Dar acum o lună
și jumătate, surpriză, primesc din nou o scrisoare de invitație în juriu din
partea responsabilei, Camille Avallone, de la Centrul Tehnic al Măslinului
cu sediul în Aix-en-Provence. Din mesaj reiese că anul acesta sînt foarte
multe probe de jurizat, măslinii și cei care-i îngrijesc s-au ținut de treabă, în
ciuda Covidului.

Cum în scrisoare am citit totuși o undă de îngrijorare că nu se vor înghesui

oamenii în jurii, l-am îndemnat pe Tăvi Tara, singurul traiteur cisnădian din
La Ciotat, să se înscrie. El are toate calitățile, lucrează cu gusturi și cu
arome, e numai bun. Plus că, mi-am zis, dacă reușim să infiltrăm cîte un
nou român în juriu în fiecare an, în vreo 60 de ani ajungem să fim doar
români cei care vom da note uleiurilor provensale. Plan ambițios, trebuie să
recunosc, abia aștept să-1 duc la bun sfîrșit. Deocamdată, am început cu
încă un român, ceea ce mă face să cred că sînt în grafic și pentru următorii
60 (doar să-i găsesc în zonă pe românii doritori să deguste ulei).

10 iunie: mă trezesc dimineață și trec să-l iau cu mașina mea pe Tăvi, care e
la o întîlnire de afaceri de la șapte, coboară la opt fără un sfert și o luăm în
direcția Brignoles.

Dacă la concursul de ulei nu am mai fost de cîțiva ani, la Brignoles am fost

chiar anul ăsta, tot cu Tăvi. împreună cu un asociat au cumpărat un food-
truck de ocazie care se găsea de șapte ani în curtea unui atelier auto. Deci,
de șapte ani, nu a mai fost mișcat decît o dată, cînd a fost alimentat, din
greșeală, cu motorină în loc de benzină.

Am ajuns atunci la garaj, am văzut camionul, nu era chiar foarte atrăgător.

Fostul proprietar, căsătorit cu o martini-cheză, l-a folosit pentru specialități
culinare din Martinica și l-a pictat în consecință. După niște ani, a divorțat
și s-a căsătorit cu o chinezoaică, iar camionul i-a urmat în noua aventură
culinară și i s-au mai adăugat niște imagini care să-1 facă mai chinezesc. Pe
stratul cu insula paradisiacă s-au adăugat niște lampioane chinezești
desenate aproximativ, cam din imaginație, un bol cu orez și două bețișoare
lîngă niște banane. Rezultatul era ceva destul de ciudat, în genul unei picturi
naive spre îngrozitor de naive. Dar Tăvi l-a cumpărat ca să-1 repare, să-1
revopsească și să-1 folosească într-o zonă mai cuminte, preponderent
hamburgeristă.

Pentru asta eram noi în curtea garajului din Brignoles, să recuperăm

arătarea. Mecanicul ne-a asigurat că merge, că motorina a fost evacuată și
că i s-a pus benzină în rezervor. Tăvi urcă, îl pornește, motorul ezită de
cîteva ori, pare că se îneacă, dar pînă la urmă acceptă să rămînă pornit.
Partea mai neplăcută e că volanul nu are servodirecție, deci trebuie tras cu
multă forță dacă vrei să iei o curbă.

Pornim, cătinel, cătinel, Tăvi în față, cu camionul, eu în spatele lui, cu

luminile de avarie pornite. Pentru că am uitat să vă spun, nici luminile de
poziție, nici stopurile camionului nu se aprindeau. Intrăm pe autostradă și
mergem pînă la prima arie de servicii, unde se completează rezervorul. Cu
toate acestea, mai mult de 80 de kilometri pe oră nu reușim să atingem (el,
că eu puteam, dar jucam rolul de lumină de avarie). Prezența noastră pe
autostradă nu a trecut neobservată, așa că din spatele nostru a apărut o
mașină cu girofaruri, cei de la întreținerea și supravegherea drumului ne-au
tras pe dreapta, iar eu le-am explicat că sîntem într-o situație neprevăzută,
prietenului meu i s-a cam defectat camionul. S-au uitat neîncrezători la
camion, care părea că s-a născut gata stricat, apoi ne-au spus că trebuie să
ieșim la prima. Pe mine m-au trimis înainte, urmînd să-1 însoțească ei,
profesionist, cu girofaruri, pe Tăvi și camionul cel urît și leneș.

Șansa noastră a fost că, și fără mașina de intervenții, noi tot la prima am fi
ieșit, trebuia să ducem camionul undeva în comuna La Bouilladisse
(înfrățită cu Brezoi, după cum scrie pe placa de la intrarea în localitate; La
Destrousse, comuna de lîngă, e înfrățită cu Horezu).

De data asta, tot cu Tăvi în mașină, mergeam spre Brignoles pentru ceva
mai plăcut, mai lipsit de neprevăzut. Convocarea era pentru nouă și un sfert
dimineața, noi ajungem, prevăzători, ca doi ardeleni, la opt și jumătate. Pe
ușa sălii sînt deja afișate juriile, eu sînt în cel cu numărul 11, Tăvi e în
ultimul, adică numărul 14. Sala nu mai e aceeași ca prima dată cînd am fost,
e în zona complexului sportiv al localității. Ne învîrtim prin jur, eu vreau să
mă întorc pe drumul pe care am venit ca să fac o poză cu Vinurile Breban,
clădire pe care am văzut-o în treacăt, dar renunț. M-aș fi întors sigur dacă
era vorba de Vinurile Rebreanu sau Vinurile Blandiana!

Încet-încet, se adună lumea, oameni care se cunosc între ei, se bucură de

revederea de după pandemie. Eu nu cunosc pe nimeni în afară de Denis
Roux, profesorul meu de provensală, cel care, cum ziceam, m-a inițiat și în
lumea asta, a uleiurilor de măsline. Nu ne-am văzut de peste un an, ne-am
scris, dar nu ne-am vizitat, lecțiile de provensală au luat un concediu
medical. Pentru mine, Denis este unul dintre oamenii (puțini) care m-au
ajutat să înțeleg mai bine Provența, limba ei, obiceiurile locului și, nu în
ultimul rînd, statura mitică a măslinului. Un învățat în limbi clasice, doctor
în cultura măslinului, un enciclopedist pe care-1 îndrăgesc foarte mult.

II văd, în fine, cu cîteva minute înainte de intrarea în sală, e, ca de obicei, cu

Elisabeth, soția lui, o persoană extraordinară și ea. Cum doar Denis e în
juriu, Elisabeth se va plimba prin orășel (la final va veni cu un braț de cărți
cumpărate din librărie). Pe Denis îl cunosc aproape toți, veterani ca și el în
juriile oleicole. Se salută cu ei, apoi se deschide sala și ne prelingem
înăuntru, unde e o răcoare plăcută, afară deja s-a făcut cald.

Mă despart de Tăvi, fiecare merge la masa lui. O găsesc repede, văd că deja
sînt așezate primele probe (vom avea de degustat douăzeci de uleiuri). Două
schimbări față de data trecută. Probele de concurs nu vor mai fi puse în
pahare albastre (asta e cutuma), pe care, pe rînd, le iau jurații pentru proba
olfactivă. Covidul a impus noi reguli. Avem fiecare, pe o tavă individuală,
toată tranșa de probe, cu etichete codificate și o linguriță pentru gustat. în
afară de asta, pe masă revăd merele Granny Smith, din care poți să-ți tai o
felie pentru revigorarea papilelor.

Apar și ceilalți membri ai juriului, doi bărbați și o femeie. Le citesc numele

pe cartonul de pe masă: Lucas Garrassin, Alexandra Gauquelin Roche,
Christian Pinatel. Facem cunoștință și aflu, de fapt, că în locul lui Lucas a
venit un alt bărbat și în locul Alexandrei, o altă femeie, nu reușesc să le
rețin numele. Doar Christian Pinatel e prezent în persoană, am aflat mai
tîrziu, la final, de la Denis că e unul dintre cei mai mari specialiști mondiali
în uleiul de măsline, autor de studii și conferințe, bazat în Aix-en-Provence.
Chiar dacă nu știam astea cînd ne-am așezat la masă, am văzut la el o
anumită dezinvoltură de bună calitate, am remarcat că au venit cîțiva la
masă să-1 salute și m-am prins că nu e novice ca mine.

Regulamentul spune că, imediat după ce juriul se reunește, se alege un

președinte. L-am propus pe Christian Pinatel, iar ceilalți doi au votat pentru.
Puteam începe.

Juriul nostru a avut de judecat o categorie mai nou introdusă în concurs,

uleiurile de măsline aromatizate (HPA, huiles de Provence aromatisees). îl
întreb pe președinte care e „filosofia" acestor uleiuri, de ce au apărut...
Spune că, din păcate, unii producători vor să ascundă niște defecte ale
uleiului lor curent, în alte cazuri e vorba chiar de o idee bună, de pildă,
uleiul cu basilic (busuioc pentru neaoșiști). Nu găsești mereu basilic
proaspăt, așa că, atunci cînd ai nevoie pentru vreo salată, pentru roșii și
mozzarella, un bun ulei aromatizat cu basilic face toți banii. Cu cît mai
multe feluri de a te apropia de uleiul de măsline, cu atît mai bine. Cît despre
filosofia uleiurilor aromatizate, important este să nu fie prea aromatizate, să
simți că e ulei de măsline cu o aromă adăugată.

Primele probe au fost cele cu basilic. Eu am găsit două foarte bune, le-am
punctat apropiat, restul de patru alcătuiau un fel de pluton. Cînd domnul
Pinatel a centralizat rezultatele, am constatat cu încîntare că primele două
le-am plasat la fel. S-a decis să dăm o medalie de aur și una de argint. Ni s-
au adus probele următoare, ulei cu usturoi, ulei cu rozmarin, în care
măcinarea s-a făcut simultan, alături de măsline s-au pus și aromatele
respective. Din nou am punctat la fel cu președintele juriului, e drept că am
tras cu ochiul să văd reacțiile lui, s-a nimerit să avem primele trei locuri
identice.

Partea cea mai interesantă pentru mine a fost cea a uleiurilor cu trufe, o
zonă în care papilele mele nu mai călătoriseră. Aici m-am concentrat cel
mai tare, am gustat aproape tot conținutul din recipientele cu mostre. Am
plasat pe primul loc ceea ce domnul Pinatel a plasat pe locul doi și invers.
Dar asta nu a fost un capăt de țară, pînă la urmă ne-am înțeles la medalii, nu
am viciat rezultatul final.
Juriul nostru a fost printre cele mai operative, așa că ne-a rămas timp să
discutăm verzi și uscate, în timp ce președintele depunea procesele-verbale
semnate de noi. Cel care venise în locul lui Lucas Garassin era „morar” de
uleiuri în apropiere de Aubagne, mi-a povestit că a fost în România șase
luni, ca voluntar, la Cluj, că e un mare fan, are de gînd să mai ajungă pe
acolo.

Doamna care a înlocuit-o pe Alexandra e proprietăreasă de măslini, are o

livadă („olivadă” sună mai bine!) de peste două sute de bucăți, din specii
diferite. Dezavantajul e că se coc pe rînd, așa că apelează la morile de ulei
de mai multe ori. Deh, fiecare cu problemele lui. Se întoarce Christian
Pinatel și ne anunță că procesele-verbale au fost acceptate, medaliile
oficializate, așa că noi sîntem liberi să plecăm. Ceea ce și facem.

între timp am aflat că George Clooney a cumpărat o proprietate lîngă

Brignoles, în principal e o vie, dar are și o plantație de măslini consistentă.
îl așteptăm anul viitor cu probele la concurs, să vedem dacă se pricepe și la
uleiul de măsline cum se pricepe la cafea. What else?

Am primit o „invitație-convocare” pentru concursul de la Brignoles și în

2022, dar nu am putut ajunge, nu m-am înscris printre jurați. M-am gîndit,
cu un fel de regret, că, poate, această absență îi va face pe Deținătorii Listei
să mă șteargă de pe ea. Nici Tăvi Tara nu a putut să meargă, avea treabă
chiar atunci.

în 2023, surpriză, iar am fost invitat la concursul din cadrul Tîrgului de la

Brignoles, din martie. Puteam și eu, putea și Tăvi. Am confirmat și am
primit confirmarea că au primit confirmarea! într-un mic set de instrucțiuni
am fost rugați ca, dacă sîntem bolnavi, dacă aveam cumva viroză, mai bine
să nu venim. Și ni s-a reamintit să nu ne parfumăm, să nu ne dăm cu loțiune
după ras foarte mirositoare ca să nu tulburăm „senzorii” celorlalți jurați.

De acum drumul e o formalitate, știm unde să ajungem, nu sîntem nici

primii, dar nici ultimii. Ne prezentăm și citim pe tabel la ce masă vom
juriza. Eu sînt la masa R, care va juriza 11 eșantioane de pastă de măsline
negre, măsline de masă aromatizate și măsline de masă negre. Deci nu ulei,
dar produse din aceeași familie. Tăvi, la fel, va degusta tot pastă de măsline
la juriul lui.
Ne adunăm repede, mai sînt în acest juriu doi domni și o doamnă. Pe care,
din politețe, eu o propun ca președintă a juriului. Ceilalți doi nu se opun și,
pînă să începem să degustăm, ne povestim, pe repede înainte, viețile, cam
ca în compartimentele de tren pe distanțe lungi.

Din poveștile pe care le aud, mi se pare interesantă aceea a lui Julien I., care
locuiește la Saint-Tropez, dar are ca afacere două mori de ulei în California.
Mori mobile cu care se deplasează la livezile de măslini. Doar el, de la
masa noastră, e nemulțumit că nu avem de degustat uleiuri, dar pînă la urmă
și eșantioanele repartizate nouă trebuia să le jurizeze cineva. Cădem repede
de acord, conferim două medalii și semnăm procesele-verbale. După un
pahar de vin oferit de organizatori, ne întoarcem acasă, Tăvi are treabă
după-amiază. îl luăm cu noi și pe profesorul meu de provensală, Denis
Roux, unul dintre specialiștii cu mare experiență în „măslinologie”, care ne
duce pe drumuri naționale de unde putem vedea livezi de măslini de cîteva
sute de ani. Un proverb provensal spune că un măslin care are o sută de ani
este încă un copil. Ei, cei pe care-i vedem par ajunși la maturitatea de două-
trei sute de ani.

Pentru că sîntem niște jurați serioși, și Tăvi, și eu am primit invitație, pentru

prima dată, la concursul regional de la Marsilia, în 7 aprilie. Concursul are
loc la sediul Consiliului Regional, e un concurs mai mare, poate chiar mai
prestigios, sala în care sîntem invitați e cea de festivități, aranjată acum cu
mese încărcate deja cu probele de concurs.

Sînt în juriul Q, avem de evaluat uleiuri cu gust tradițional franțuzesc, fruite

noir, un ulei obținut în stil artizanal vechi, preferat de mulți bucătari cu stele
Michelin pentru personalitatea sa gustativă aparte. Tăvi „pică” pe același tip
de ulei,

avîndu-l alături în juriu pe Denis Roux. („Am învățat ceva de la el”, îmi va
spune după aceea.)

Sîntem cinci membri, două femei și trei bărbați. Facem cunoștință repede,
toți ceilalți muncesc în domeniul „măs-linicol”, avem zece probe, maximum
trei medalii de acordat... Cea mai tînără dintre noi, Marine M., undeva pe la
treizeci de ani, spune că vine din partea unei mici proprietăți de măslini.
Mai tîrziu am aflat că de fapt este șefă de fabricație la un domeniu viticol
din Bordeaux. Sigur, printre vii or fi și niște măslini, că așa e obiceiul, deși
Bordeaux nu prin uleiuri este vestit. Marine, însă, e interesată de asta și
tocmai de aceea a făcut sute de kilometri de acolo pînă la Marsilia. Ea e
unul dintre puținii tineri din jurii, o dovadă, totuși, că și generațiile mai noi
sînt atrase de lumea fascinantă a măslinilor.

Constat, tot mai mulțumit de integrarea mea în zona cunoscătorilor, că am

un clasament care coincide cu clasamentul general, cu o excepție, locul trei
acolo este locul patru la mine și invers. Acordăm două medalii de aur și una
de argint, semnăm procesul-verbal, înmînăm foile pe care am notat și ne-am
însemnat caracteristicile probelor.

Sîntem invitați la un fel de apero pînă se vor citi clasamentele, durează o

oră și zece minute centralizarea și scrierea diplomelor.

Văd că au existat producători de ulei care au participat la mai multe

categorii și au fost medaliați. Se bucură sincer, iau diplomele și medaliile cu
emoție, fac poze cu prezidiul. Se vor întoarce la magaziile lor și vor lipi pe
sticle „Medalie de aur, de argint sau de bronz la Concursul Regional de Ulei
de Măsline de la Marsilia din 2023”. Din toate zecile de medalii, două de
aur și una de argint au pe fișa de concurs și numele meu. Iar asta mă unge
pe suflet.

In absența lavandei. La Senanque

Acum un an și ceva am primit un telefon de pe un număr de România, era

de la cineva aflat în La Ciotat pentru o vreme, voia să ne cunoaștem. Așa
am ajuns să ne împrietenim cu Mihaela și Dumitru Atanasiu, din Constanța.
El are o echipă aici, în șantierul de reparat iahturi, și, din cînd în cînd, e
nevoie de prezența și experiența lui, așa că vine, stă cîteva săptămîni,
rezolvă problemele, apoi pleacă. Și tot așa. Ne-au rugat pe mine și pe
Carmen să le fim ghizi, să mergem în locurile care ne plac nouă și, mai ales,
în cele despre care am scris în Șapte ani în Provence. Autorul ghidîndu-și
cititorii prin locurile despre care a scris, ca un fel de metalectură, iată ceva
ce nu mi s-a mai întîmplat pînă acum.
Despre abația Senanque n-am scris încă, deși am vizitat-o și înainte.
Mergem spre ea într-o duminică de septembrie, între cele două carantine.
Ieșim de pe autostradă la Cavaillon, intrăm în Luberon, ocolim L’Isle-sur-
la-Sorgue, străbatem livezile verzi-argintii de măslini, întrerupte din loc în
loc de vii și de casele din piatră, conace modernizate în care, adesea, se
mută oameni cu bani sătui de Paris. Construcțiile tipice Luberonului sînt
cele din piatră seacă, mai ales la garduri, piatră peste piatră, fără liant, o
meserie practicată de companionii pietrari. Există chiar un loc de vizitat, un
sat construit în întregime în acest fel.

Pe aici, pe undeva, nu știu precis unde, a avut o livadă de măslini și Charles

Aznavour. Și cîntărețul Patrick Bruel are o plantație, am asistat la un
concurs de uleiuri de măsline ținut la Marsilia, unde uleiul lui a luat o
medalie de aur într-o probă „în orb”.

Ne apropiem de Gordes, una dintre cele mai frumoase comune din Franța,
unde au trăit o vreme Marc Chagall și Victor Vasarely. (Roman Polanski are
o casă aici.) Oprim să facem poze, nu sîntem singurii, deși e pandemie, mai
sînt turiști curajoși ca și noi, ne ferim unii de alții, ne zîmbim pe sub măști.

Gata cu pozele, am nimerit o lumină minunată, martori ne vor fi telefoanele.

Pornim fără să intrăm în localitate, trecem pe lîngă un hotel spa de cinci
stele, apoi, tot înainte, cîțiva kilometri pe un drum îngust, unde trebuie să
faci manevre ca să lași să treacă o mașină din sens opus. Ajungem la abația
Senanque, un complex de clădiri în stil roman pe care, dacă ați căutat
imagini cu lavandă pe internet, sigur le-ați văzut într-un fundal. Acum e fără
lavandă, se văd doar straturile care vor înflori în iunie-iulie. O parte a
bisericii e plină de schele-cum abația e declarată monument istoric, trebuie
întreținută.

Mergem spre zona clădirii mai noi, adăugată recent, după o simplă privire.
Deocamdată nu intrăm în magazin și librărie, o luăm pe lateral spre capela
indicată cu o săgeată. Nu e pentru turiști, e pentru călugării de aici și pentru
oamenii care vor să se reculeagă. Ieșim din pielea turiștilor și intrăm în
aceea a doritorilor de reculegere, trecem prin cîteva încăperi simple,
ajungem în capela și mai simplă. O simplitate măreață, o lumină filtrată de
vitralii discrete. Fotografiatul e interzis, așa că telefonul nu poate depune, și
aici, mărturie, rămînem noi, fără tehnologie, ne așezăm pentru cîteva
minute în băncile călugărilor. în jurul nostru e o tăcere stenică, atemporală,
aproape palpabilă.

Cînd părăsim capela, ne întîlnim cu un călugăr, un om cu un zîmbet

minunat concentrînd blîndețe și liniște sufletească. în stînga, la capătul
coridorului, într-o încăpere care ține chiar de viața monahală, un alt călugăr
trece dintr-o parte în alta. Sigur, dacă am citit Numele trandafirului, ni se
pare că înțelegem cam tot ce se întîmplă într-o mînăstire. Dar nu e totul un
ecou la Eco, mai există și altceva în acest univers retras din lume, destine,
speranțe, biografii, întîm-plări despre care se vorbește și întîmplări despre
care se tace.

Dacă l-am fi rugat pe călugărul cu care ne-am întîlnit, sigur ne-ar fi spus
povestea locului, de la întemeiere pînă astăzi. Cum nu l-am rugat, vă spun
eu această poveste așa cum am aflat-o din istoria oficială (se găsește pe
site).

Așadar, piatra de temelie a abației Senanque a fost pusă pe 23 iunie 1148 de

cîțiva călugări cistercieni veniți de la Mazan în Ardeche. O lămurire despre
termenul cistercian. Mă așteptam să existe vreun sfînt cu numele
Cistercianus sau Cistercius, de la care să fi pornit ordinul. Da, e un nume,
dar nu de sfînt, ci de localitate, Cistercium, actualmente Cîteaux, o comună
de lîngă Dijon. Acolo, niște călugări benedictini au decis să respecte cu o
mare strictețe regulile Sfîntului Benedict. Deci cistercienii sînt niște
benedictini mai fundamentaliști. Dintre ei, s-au desprins călugării tra-piști
(pe numele întreg Ordinul Cistercian al Strictei Observau țe) (dacă vreți și
în latină: Ordo cisterciensis strictioris observantiae), cei care au și inventat
berea de abație, berea trapistă. La acea vreme, în Europa existau peste 350
de mînăstiri cisterciene (două, chiar în Transilvania, una la Igriș, peste
Mureș de Șeitin, comuna mea natală, alta la Cîrța). Suprafața de atunci, ca
și cea de acum, era de un kilometru lungime pe 300 de metri lățime, în afara
vreunei localități, așa cum spune în Carta Caritatis regulamentul scris la
Cîteaux: „Nu trebuie construită nici o mînăstire în orașe, tîrguri sau pe
domenii sătești”. Apoi, conform sfaturilor Sfîntului Benedict, „mînăstirea
trebuie să dețină toate lucrurile necesare: apă, moară, grădină, brutărie și
condiții pentru diversele meserii, în așa fel încît călugării să nu trebuiască să
iasă, ceea ce nu ar fi deloc folositor sufletelor lor”.
Pîrîul care trece pe teritoriul mînăstirii se numește Senancole. Iar numele
Senanque se trage de la această apă, numită, în vremea romanilor, Sana
Aqua, adică apa sănătoasă. Deși în sfaturile Sfîntului Benedict este scris că
o mînăstire trebuie să aibă doisprezece călugări (ca și cei 12 apostoli?) și un
stareț, la Senanque totul a început cu doar șase călugări și starețul lor. încă
un amănunt: construcția a durat 60 de ani.

Mi-e să nu vă încarc cu toate astea, dar mai sînt cîteva lucruri de spus din
povestea acestui monument istoric. Secolele XIII-XIV constituie perioada
de înflorire, numărul călugărilor ajunge la patruzeci, mînăstirea e
proprietara a patru mori, are și un spital la Arles, mai multe clădiri la L’Isle-
sur-la-Sorgue, Cavaillon, Carpentras și Marsilia. Acestei înfloriri îi urmează
mai multe veștejiri, Revoluția Franceză confiscă mînăstirea și o vinde ca
„bun național”. Era cît pe ce să fie demolată pentru recuperarea pietrelor din
construcție. Scapă, mai trec ani și proprietarul o cedează din nou unor
călugări, începe o nouă epocă de prosperitate sub conducerea lui Jean
Leonard, preot din Nîmes și profesor de matematică. în 1880, călugării sînt
alungați de jandarmi într-o luptă națională împotriva ordinelor religioase.
Clădirile sînt din nou vîndute, cineva are ideea de a transforma mînăstirea
într-o uzină. în 1889 iar se instalează călugării, în 1903 sînt alungați din
nou, pentru ca în 1905 să aibă loc o nouă vînzare a întregului ansamblu
către un fermier. în 1921 este declarat monument istoric.

în 1926, mînăstirea Lerins reușește să răscumpere Senanque și să

reinstaureze viața monahală, transformînd-o într-o sucursală. în 1969,
Andre Malraux, ministru al Afacerilor Culturale, sprijină reconstrucția și
renovarea abației. Pe 4 octombrie 1988 se reinstalează un grup de
cistercieni, care trăiesc de atunci din exploatarea măslinilor, a lavandei, a
mierii de albine. Acum există chiar o mică afacere de hotelărie, dacă vrei să
petreci cîteva zile și nopți în acest loc fără semnal de telefonie mobilă, o
poți face în schimbul a 35 de euro pe noapte. în schimb, n-ai televizor și la
masă nu ai voie să vorbești.

După ce v-am spus, pe repede înainte, povestea locului, sîntem gata să

intrăm în buticul mînăstirii. Am mai fost aici data trecută, cu Oana, Claudiu
și fetele lor, Sofia și Caria, plus Mihaela și Mirel Leventer. Pe atunci
lavanda era afară. Acum e înăuntru, de vînzare în săculeți sau încorporată în
produsele cosmetice sau în miere. Un magazin care susține viața mînăstirii,
întotdeauna cumpărăm cîte ceva, măcar simbolic. Mă uit la vinuri, știu unul,
Cuvee Sfîntul Porfirie, făcut de călugării ortodocși de la mînăstirea Solan
(în departamentul Gard), a fost minunat, acum cumpăr altul, tot de acolo, cu
numele Sfîntului Martin. De fapt, stați așa, mînăstirea Solan este de
măicuțe, au doar un duhovnic bărbat. Acolo s-a retras, de altfel, și părintele
Serafim, cel care le-a lăsat mînăstirea de pe insula Porquerolles ortodocșilor
români. Ați auzit de lăcașul ăsta românesc? Acolo slujește călugărul Vasile
(fost la mînăstirea Oașa, în Ardeal), despre care am scris cu un alt prilej.
Da, vinuri produse de ortodocși (o minoritate în Franța, desigur) sînt
vîndute, într-un semn de plăcută solidaritate (și ecumenism, nu?), de
călugării cistercieni. Da, ar fi niște vinuri pentru o degustare și, cine știe,
dacă trecem peste epidemia asta, vom avea ocazia să o facem atunci cînd
timișorenii vor veni din nou încoace (ce ziceți, domnule Mihăieș?). Bine,
nu-i musai să fie doar timișoreni, nu vă speriați, nu e nimic restrictiv în
dorința mea.

Mihaela și Dumitru se odihnesc pe o bancă, savurează o cafea de la

automatul din holul buticuiui, timp în care eu și Carmen urcăm la etaj, la
librăria mînăstirii. Mă așteptam să fie un colțișor cu cîteva cărți tematice,
dar nu e așa, e o librărie în toată regula. Cum n-am prea fost dus la biserica
catolică, descopăr o grămadă de nume de autori, titluri interesante, biografii
de sfinți, dezbateri, istorii specializate. Cumpărăm pentru finuța Giulia (care
urmează să împlinească 9 ani) o Biblie sub formă de bandă desenată
(tocmai au început să-i placă BD-urile), iar bunicii ei, bucătăreasă, o carte
de bucate cu rețete de pe vremea lui Isus.

Printre titlurile care mi-au reținut atenția erau un fel de istorie-enciclopedie

a ritualurilor mortuare (mda, nu m-am simțit îmbiat să o cumpăr) și o istorie
a oboselii din Evul Mediu pînă azi. Istoria oboselii! Ei, nici pe asta nu m-
am obosit să o cumpăr, dar, sigur, dacă mai ajung acolo, la Senanque, o am
în plan. Să văd și cu dovezi scrise cît de obositoare este lumea asta. Atît de
obositoare, încît nici nu mă mai chinui să caut un alt final.

Cel de-al treilea mormînt al creștinătății

După ce am stabilit că ne vom duce la Carpentras să vedem cea mai veche
sinagogă din Franța, încă în activitate, am ales ziua de vineri pentru asta,
deoarece, din Evul Mediu, fără întrerupere, se ține aici piața săptămînală.
M-am documentat ca să știu ce trebuie să văd, am căutat pe internet și unde
să mîncăm de prînz, totul era gata joi seara.

Cînd tocmai am primit un mesaj de la prietena noastră Melinda și a trebuit

să ne schimbăm planurile. Nouăsprezece necunoscuți s-au pus de-a
curmezișul vizitei noastre și s-au îmbolnăvit de Covid chiar în Carpentras.
Am renunțat să mergem acolo pentru că nu am vrut să fim noi cazurile
douăzeci și douăzeci și unu. N-am vrut să jucăm la loteria asta. Așa că am
făcut o nouă extragere din urna cu proiecte de vizitat.

Stătea acolo de multă vreme și-și aștepta șansa, o vizită la Saint-Maximin,

nu departe de noi. Am mai fost în Saint-Maximin acum vreo 20 de ani,
împreună cu prietenul nostru Marius Scarlat, dar, cînd să oprim să vedem
biserica, s-a năpustit peste noi o ploaie stihială care poate ar fi întors-o din
drum și pe Ana lui Manole. Am reținut vag, prin perdelele de apă, silueta
masivă a bisericii de acolo, apoi am străpuns cu mașina rafalele de ploaie pe
o autostradă transformată în apă curgătoare pînă la Marius acasă, la Hyeres.

Mai aproape de zilele noastre, acum vreo trei ani, am fost cît pe ce,
intenționam să mergem acolo ca să completăm voiajul la Peștera Sainte-
Baume (pleonastic, oarecum, pentru că baume în provensală înseamnă
„peșteră”). Am scris despre experiența de atunci, nu mai repet, am povestit
drumul pînă la peștera în care a locuit, conform tradiției catolice, Maria
Magdalena (sora Martei și a lui Lazăr, cel înviat din morți, devenit primul
episcop și apoi decapitat), ne-a epuizat.

Știam că relicvele ei se găsesc în biserica din Saint-Maxi-min, dar nu mai

aveam energia să mergem pînă acolo. Am tot amînat călătoria asta, în fond
Saint-Maximin era aproape, puteam merge oricînd, de aceea nu am ajuns
niciodată.

Au trebuit să apară acești nouăsprezece necunoscuți din Carpentras ca să ne

pună pe drumul spre acest loc de pelerinaj. Din La Ciotat pînă acolo am
făcut trei sferturi de oră pe autostradă, de unde deja se vede silueta bisericii,
cam cum se vede, de departe, cea din Vinga pe drumul dintre Timișoara și
Arad.

Este de fapt cea mai mare bazilică în stil gotic din Provence. Și, după cum
scrie la intrare, adăpostește cel de-al treilea mormînt al creștinătății. Al
treilea. Nu fac un test de cultură generală, pentru că nici eu nu l-aș fi trecut
înainte de a căuta puțin pe internet. Știam care e primul, e evident,
mormîntul lui Isus, din Ierusalim, l-am vizitat de trei ori. Al doilea nu prea
l-am ghicit. Așa că vă scutesc de gugălit și vă spun: mormîntul Sfîntului
Petru de la Roma.

Pe care nu l-am văzut (încă, spun cu speranță). Al treilea deci e aici, în

Provence, în departamentul Var, la poalele masivului Sainte-Baume. Trei
morminte alcătuind un triunghi care are centrul undeva în Mediterană.

Cum ziceam, biserica e impresionantă de afară, iar în interior este

copleșitoare. Cît despre istoria ei, e greu de cuprins într-un text limitat ca
acesta. De reținut că, de-a lungul secolelor, a fost un lăcaș de cult deservit
de Frații Predicatori, adică de ordinul dominicanilor (cei care se ocupă și de
peștera din apropiere). Fosta mînăstire-seminar a devenit în ultimii ani un
hotel de trei stele. Dar noi avem unde să dormim, ne vom întoarce acasă.

Așadar, înăuntru. Plăcut, răcoare, spațiu ritmat de o arhitectură complexă,

respirînd senzația de măreție. înainte de orice, privirea ne cade pe o
expoziție temporară, găzduită prima dată de catedrala Notre-Dame de Paris
(s-a mutat de acolo cu cîteva luni înainte de marele incendiu), referitoare la
Sfînta Tereza de Lisieux. O spun smerit, despre a cărei existență chiar nu
știam nimic. Dar m-am bucurat să aflu și împărtășesc.

Născută pe 2 ianuarie 1873, la Alențon, moare răpusă de tuberculoză la 30

septembrie 1897, la doar 24 de ani. Tereza a fost călugăriță carmelită,
considerată unul dintre marii mistici ai secolului al XlX-lea. Am reținut din
această amplă și interesantă expoziție, de pe panourile ei, cîteva lucruri pe
care le puteți aprecia chiar dacă, precum autorul acestor rînduri, nu sînteți
catolici. Tereza s-a născut ultima în familia ceasornicarului Louis Martin și
a dantelăresei Zelie-Marie, care au avut nouă copii. Patru au murit la vîrste
fragede, iar supraviețuitoarele, cinci fete, au devenit toate călugărițe
carmelite. Un exemplu de credință ardentă într-o familie evlavioasă.
în scurta ei viață, Tereza a scris o piesă despre Jeanne d’Arc și a și jucat
rolul ei într-o reprezentație teatrală. Tot de pe panourile expoziției am aflat
că Louis și Zelie-Marie, părinții Sfintei Tereza, au fost declarați sfinți de
papa Francisc I, pe 18 octombrie 2015, acesta fiind primul caz din istoria
catolicismului în care este beatificat un cuplu.

După ce am epuizat panourile și am admirat excepționalele lucrări de artă

sacră din biserică, ne-am îndreptat spre cavoul în care se află relicvele
Măriei Magdalena. Ne-am așteptat rîndul cuminți, cu măștile pe figură, apoi
am coborît, pentru scurtă vreme, că erau alții afară, așteptau să intre.
Dincolo de un grilaj foarte frumos, într-o montură de aur, se află craniul
acestei prime martore a învierii. într-o altă montură, o bucată de tegument
numit noii me tangere, după cuvintele spuse de Isus Măriei Magdalena
atunci cînd s-a ridicat din Mormînt.

Cercetări recente ale unor oameni de știință au stabilit, pornind de la cîteva

fire de păr, că e vorba de relicvele unei femei mediteraneene, brunetă cu
tentă de roșcat, de 55 de ani, din secolul I, care se dădea cu argilă pe păr. O
argilă care nu se găsește în zonă, probabil adusă cu ea pentru îngrijirea
părului. Nu sînt teolog, nu sînt om de știință, am consemnat ce scrie acolo,
în apropierea mormîntului.

Sînt multe de spus despre viața și poveștile despre viața Măriei Magdalena
în Provence (versiune contestată de Biserica Ortodoxă), despre cum a fost
descoperit mormîntul ei, despre cum a fost acoperit, ascuns în calea
invadatorilor sarazini.

Apropo de asta, sarazinii, adică musulmanii arabi care au ucis mii de

credincioși creștini în campaniile lor de cucerire și care au distrus biserici,
clădiri civile, nu trebuie acum, conform noii mode corecte politic, să ceară
iertare de la țările europene? Nu numai că nu cer iertare, ci mai mult, îi
îndrumă, parcă, pe urmașii urmașilor urmașilor lor să pună din nou stăpînire
pe Europa. Ceea ce ei și fac.

Biserica din Saint-Maximin are una dintre cele mai complexe orgi din
Franța, a fost construită de un mare meșter, Jean-Esprit Isnard, între 1772 și
1774 și are 2.960 de tuburi, toate păstrate pînă astăzi, deși au fost cîteva
momente în care era să se „simplifice” cumva toată instalația. în legătură cu
ea, o poveste genială, zic eu.

Întîi, contextul: Revoluția Franceză. Mărturisesc, la școală, în plină Epocă

de Aur, am învățat despre Revoluția Franceză ca despre un mare eveniment
pozitiv, progresist, luminos din istoria omenirii. Abia după ’89, din lecturi
tîrzii, din discuții interesante, am putut reconstitui un cu totul alt tablou.
Revoluția Franceză, să mă ierte Libertatea, Fraternitatea și Egalitatea, a fost
un eveniment extrem de sîngeros, de traumatizant și de haotic. Da, cum am
mai spus, francezii au inventat, în același timp, și drepturile omului, dar și
ghilotina. Printre „reușitele” Revoluției este calendarul republican, în care
au fost schimbate denumirile lunilor anului, nu a mai existat săptămînă, ci
decadă, iar numele sfinților au fost înlocuite, în dreptul fiecărei zile, de
plante și animale, fără noimă. Calendarul republican a ținut 13 ani, fiind
înlocuit de Napoleon cu vechiul calendar gregorian.

Chiar și localitățile cu nume de sfinți au fost rebotezate în avîntul ateu al

revoluționarilor. Saint-Maximin s-a numit Marathon, în cinstea lui Marat.
Saint-Paul-de-Vence a devenit Paul-du-Var, iar Saint-Remy-de-Provence s-a
transformat în Glanum. Dar nu numai numele localităților „cu sfinți” au fost
schimbate, ci și altele - de exemplu, Monaco a devenit Port-Hercule! (Asta
cu schimbatul numelor am cunoscut-o și noi, pe pielea noastră, cu marele
Revoluționar Ceaușescu...)

Și acum, povestea cu orga. Ea a fost inspirată, se spune, de Lucien

Bonaparte (poreclit, din nu știu ce motive, Brutus), care a locuit o vreme în
Saint-Maximin, căsătorindu-se cu fiica unui hangiu. Cînd au intrat
revoluționarii în biserică, la sfatul fratelui lui Napoleon, Lucien Bonaparte
(conform unor surse), sau din proprie inițiativă, organistul de atunci,
Fourcade, a început să cînte Marseilleza. Și astfel a salvat orga bisericească
de furia revoluționarilor. Mie mi se pare un moment de maximă prezență de
spirit, vecin cu o minune. Puterea unui om inteligent și evlavios în fața unor
gloate dezlănțuite.

Noi am procedat cumva invers. Turiștii veniți în Saint-Maximin vizitează

mai întîi orășelul (cochet, îngrijit, tipic provensal), apoi biserica. Noi am
mers ață la biserică și abia apoi am făcut o plimbare pe străduțele elegante,
cu tot felul de buticuri și cafenele îmbietoare. Ba chiar aș fi vrut să vizitez și
domeniul viticol al Sfîntului loan cel Bătrîn, din apropiere, dar am aflat că
închidea la prînz, nu-1 mai găseam deschis.

Apoi ne-am așezat, distanțați social, la o terasă și am băut o cafea. Și mi-am

adus aminte de un amănunt pe care nu vi l-am spus pînă acum. Aici și-a
petrecut ultimii ani din lunga-i viață Honorine Rondello (născută Cadoret).
Din 4 septembrie 2016 pînă-n 19 octombrie 2017 a fost decana de vîrstă a
francezilor, cu cei 114 ani ai săi. De notat că doamna Rondello a ieșit la
pensie la 73 de ani!

Și tot așa, acolo, la cafea, am spus că-mi pare rău de cei nouăsprezece
necunoscuți care au făcut în așa fel încît, ca o aluzie la drumul Damascului,
deși plănuisem să ajung la cea mai veche sinagogă din Franța, am ajuns la
cea mai mare biserică gotică din Provence și la cel de-al treilea mormînt al
creștinătății. Sper că s-au însănătoșit rapid, fără complicații. Din punctul
meu de vedere, contaminații din Carpentras și-au îndeplinit misiunea.

Pastorala Maurei și Creșa mecanică

De peste un secol și jumătate, în Provence, cea mai jucată piesă nu e nici de

Moliere, nici de Racine sau Corneille, nici de Shakespeare. Ci de Antoine
Maurei. Nu cred că ați mai auzit de el pînă acum. Sînt onest și recunosc,
nici eu nu am știut nimic despre acest Maurei pînă acum o lună și jumătate.
Acest cel mai jucat autor dramatic al locului are o singură piesă foarte
cunoscută, Pastorala Maurei, pe numele ei întreg Pastorala sau misteriul
Domnului Nostru Isus Hristos, făcută publică în 1844, pe 26 decembrie (a
doua zi de Crăciun -nota mea pentru cei decuplați de tradițiile creștine).
Este o piesă în cinci acte, dintre care patru sînt vorbite și cîntate în
provensală și unul în franceză, peste care, de obicei, se sare. (Aici ar fi o
mică inadvertență: data „nașterii'’ acestei pastorale, reținută de istoria
provensală, este 26 decembrie 1844, pe cînd un afiș din epocă invită
spectatorii la o reprezentație pe 6 ianuarie 1844. Să considerăm asta o
ilustrare a expresiei franțuzești avant la lettrel)

Antoine Maurei nu este menit unei cariere literare. Membru în Cercul

Catolic al Muncitorilor din Marseille (condus de abatele Julien,
comanditarul piesei), a fost pe rînd dogar, geamgiu, zugrav, contabil și, în
fine, director la depot de mendicite, o instituție între pușcărie și ospiciu,
unde erau închiși cerșetorii, prostituatele și cei fără acte. Cam atît se știe
despre el.

Pastorala care-i poartă numele este, ca și alte pastorale, o piesă

circumstanțială, legată de Nativitate. Totul se întîmplă pe dealuri
provensale, unde niște păstori (/z pastre) sînt înștiințați de un înger că, la
Bethlehem, se va naște Fiul lui Dumnezeu. Păstorii coboară în sat, unul
tipic provensal, unde duc vestea. Unii cred, alții nu cred, au nevoie de
dovezi. Personajele sînt oameni de rînd: un morar, un hangiu, un negustor
etc. Piesa este și o radiografie socioprofesională a satului provensal, și o
istorie a moravurilor, uneori cu accente umoristice. Mai apar un orb care se
va vindeca la iesle, un personaj eminamente negativ, maleficul Lou
Boumian (boe-mianul, adică țiganul, pardon de expresie), care a furat un
copil, dar și el va fi îndreptat și mîntuit în scena finală. Tot satul, toate
personajele decid să meargă pînă la Bethlehem, care nu pare o destinație
foarte îndepărtată, e, cum ar veni, un alt sat din Provence. Bethlehemul de
peste dealuri.

Am cam povestit piesa. Ea e împînzită de cuplete, de coruri, valorificînd

creațiile lui Nicolas Saboly (1614-1675), poet, compozitor și capelmaistru
în Avignon. Provenind dintr-o familie de păstori, Saboly a adunat melodii
tradiționale, le-a rearanjat și, inspirat de ele, a compus altele, editînd o
colecție de colinde în provensală. Ele se cîntă și separat în perioada
Crăciunului, fiind foarte cunoscute mai ales de cei în vîrstă.

Mistral, poetul emblematic al regiunii (prieten cu Alecsandri, nu mă satur să

repet asta), a luat o melodie a lui Saboly și a scris versurile pentru imnul
Provenței, La Coupo Santo. M-a amuzat, căutînd informații despre Saboly,
un colind (spun așa, în sensul larg al cuvîntului) care se cîntă și acum și se
numește La Cambo mefai mau („Mă doare piciorul”). Este povestea unui
preot care vrea să meargă și el la Ieslea Sfîntă, dar nu poate pentru că îl
doare piciorul, așa că va cere să i se înșeueze calul. Redau, pentru culoare
locală, refrenul: La cambo mefai mau,/ Bouto sello, bouto sello,/ La cambo
me fai mau/ Bouto sello â moun chivau („Mă doare piciorul/ Puneți șaua,
puneți șaua/ Mă doare piciorul/ Puneți șaua pe-al meu cal”). Din mărturiile
epocii se pare că preotul șchiop era unul dintre prietenii compozitorului.

înainte de a ajunge în pastorale, cîntecele lui Saboly au fost preluate în

spectacolele Creșelor mecanice, una dintre atracțiile de dinainte de invenția
cinematografului. înainte de a fi mecanice, Creșele (am ales termenul ăsta
în loc de Iesle, deși, în context, creșa este Ieslea Bethlehemului) erau foarte
răspîndite în Provence. Alcătuite din păpuși de lut ars (cel mai adesea)
numite santons (ceea ce ar însemna „sfințișori, sfîntuleți” - în provensală),
aceste scene fixe au fost amplasate în biserici, pînă cînd Revoluția Franceză
(cum ar fi zis ardeleanul, Doamne, bate-o!) le-a interzis.

Mult miniaturizate, s-au refugiat într-o semiclandesti-nitate în casele

credincioșilor. Asta este una din tradițiile locului, să-ți faci o creșă acasă.
După interdicția lor, încet-încet, creșele au apărut în spațiul public, pentru a
fi din nou interzise, în zilele noastre, în numele laicității. Așa că au fost
scoase din primăriile care țineau să continue o tradiție creștină. (Aș putea să
mă înfierbînt pe subiectul ăsta, dar mă abțin.)

De fapt, creșele provensale sînt un produs laicizat, într-un fel. Animalelor

din ieslea Bethlehemului care-1 încălzeau pe pruncul Isus li s-au adăugat,
pe rînd, săteni, oficialități, meseriași, ciobani, călători. Creșele au început să
fie tot mai mult o ilustrare a satului provensal decît a grajdului în care s-a
născut Isus. Din această cauză, un prelat, monseniorul de Cice, un fidel al
lui Napoleon, a alungat creșele din biserici din cauza „provensalizării” lor,
conside-rîndu-le paraliturgice.

Așa a început cariera de spectacol popular al creșelor, devenite creșe

vorbitoare sau creșe mecanice. Un fel de, Doamne, iartă-mă, Disneyland cu
Isus și magi instalat în săli de spectacole. A apărut chiar o concurență între
centrele urbane - o concurență și o cursă a perfecționării mecanice.

Student la Aix, Frederic Mistral descrie pentru prietenul său Roumanille

fenomenul: „La Aix este o obișnuință ca în toți anii să se deschidă Creșe de
Crăciun: sînt mici teatre mecanice foarte bine făcute în care se reprezintă
«colindele» lui Saboly, ale căror personaje sînt puse în scenă și-și cîntă ele
însele refrenele. Se văd în decor foarte frumoase peisaje realizate de artiștii
din Aix cu mult gust ca să nu cadă totul pradă anacronismului”. Nu s-a
păstrat integral nici un exemplar din aceste creșe mecanice, doar cîteva
păpuși prin muzeele locale (mici enclave ale tradiției) și cîteva marionete în
Muzeul de Istorie de la Aix. Am reținut din poveștile despre aceste creșe că
niște întreprinzători au încercat să-și mărească beneficiile și să adapteze
personajele și instalațiile creșei și la perioada Paștelui. Dar nu au avut
succes, una-i Nașterea, alta-i învierea.

Revin la Maurei. La începutul lui ianuarie, prietenul meu Paul Julien (deja
îl știți, e președintele Asociației Amitie franco-roumaine) m-a întrebat dacă
nu vreau să văd Pastorala Maurei, jucată în provensală, dar subtitrată în
franceză. I-am spus că vreau, mă interesează tot ce ține de tradiția
provensală. Nu i-am spus că nu știu ce e Pastorala Maurei. Urma să ne
întîlnim pe 3 februarie, în Sala Pleiade din La Destrousse (unde Paul a fost
primar 25 de ani). „Să vii mai repede dacă vrei să prindem locuri bune, că
va fi multă lume. Să fii pregătit, va dura patru ore.”

Avea dreptate, au venit mulți spectatori, cu toate că o gripă rebelă și

insistentă a mai lăsat cîteva scaune libere. Sala s-a umplut de nostalgici de
vîrsta a treia, adesea însoțiți de nepoți, într-un efort aproape zadarnic de a-i
conecta pe cei mai tineri la tradiții. Ici-colo oameni mai tineri, aveam să
aflu că unii dintre ei sînt fii și fiice ale celor care joacă. Paul mi-a ocupat un
loc lîngă el, în rîndul al doilea, chiar lîngă orchestra care va acompania
desele cîntece de pe parcurs.

Mai avem pînă să înceapă, așa că Paul mă prezintă doamnei Ginette

Decrocq, profesoara de provensală a actorilor.

E încîntată că eu, un străin, mă interesez de limba și cultura locului. Ea e

profesoară cu acte în regulă, predă la Aubagne. De fapt, e la pensie, elevii ei
sînt doar cei care au un interes special, adică majoritatea celor de pe scenă.

Trupa e din Aubagne, se numește L’Envejo De Jouga (Dorința de a juca) și

e alcătuită, îmi spune Paul (și asta se va spune și pe scenă, la finalul
spectacolului), din amatori, dar care au jucat prin alte trupe. E o trupă de
supraviețuitori. Fiecare sat mai răsărit încropea o trupă care să joace o
pastorală (de cele mai multe ori, cea a lui Maurei). Și el, Paul, a jucat, la
începutul anilor ’80, cu trupa din La Destrousse. L-a interpretat pe bătrînul
Jourdan. „îmi încărunțeam părul cu pastă de dinți. Astăzi nu ar mai fi
nevoie, aș face economie.”

Plonjăm în atmosfera de Crăciun, deși e deja februarie. Și asta face parte

din tradiție, pastorala se joacă pînă la Sărbătoarea Purificării, la Chandeleur
(pentru laici: sărbătoarea în timpul căreia se consumă clătite), care cade pe
2 februarie. Noi sîntem la o zi după, nu e o depășire gravă. Sigur, se vede că
sînt amatori, dar se vede și că au, cum zice și numele trupei, dorința de a
juca. Unii sînt mai buni, alții sînt doar corecți, țin minte replicile. Nu toți
sînt vorbitori de provensală, așa că e un efort în plus. Pentru spectatori e
simplu, deasupra scenei, pe o bandă, se derulează traducerea în franceză.
Mai arunc din cînd în cînd un ochi acolo, cînd nu prind tot sensul frazelor.
Nici eu nu sînt vorbitor de provensală, deși fac de doi ani niște cursuri.

Paul știe replicile personajului jucat de el, mi le șoptește din cînd în cînd.
Cîntecele în cor sînt reluate de cei din sală, toți le știu și le cîntă cu bucurie.
E modul acestor nostalgici de a se reconecta la o lume pe cale de dispariție.

La pauza dintre actul doi și actul trei, de o jumătate de oră, Paul o întreabă
pe Ginette Decrocq cum i se pare că vorbesc elevii ei de pe scenă. „Rău,
foarte rău... Vreo doi sînt buni, cei care cîntă cel mai bine... au ureche
muzicală, au ureche și pentru provensală... Unii sînt încăpățînați, vorbesc
provensala, dar nu ca la carte... O știu din auzite... Le spun că nu e bine, iar
ei îmi zic: «De șaizeci de ani pronunț așa, nu am cum să mă mai schimb.»”
Eu nu am observat subtilitățile astea, mie mi s-a părut că vorbesc bine...

Finalul are accente apoteotice, toată sala cîntă în cor, orchestra se dezlănțuie
și ea... Aplauzele nu se mai opresc. Pentru patru ore, tradiția a demonstrat
că se ține bine, că mai trăiește, aproape clandestin, dar trăiește. Cum
spuneam într-un alt context, tradiția e o bătrînică ținută în viață de niște
bătrîni.

(Scriu acest text la o zi după ce deputății francezi au decis ca în formularul

de înscriere la școală termenii tată și mamă să fie înlocuiți de Părinte 1 și
Părinte 2.

Sper că, totuși, în viitor nu ni se va interzice să folosim pentru Maria

numele Mama lui Isus. îmi imaginez că ar fi greu să înlocuiești acest nume
în Pastorala Maurei. Și-n toată tradiția creștină.)

Le Beausset și cele treisprezece troițe

De zeci de ori am intrat în Le Beausset, dar numai vreo două sute de metri,
pînă la prima intersecție, unde mereu o luam la dreapta, spre Castellet, pe
drumul printre podgoriile AOC Bandol. Am fost și singuri, dar cel mai
adesea însoțindu-ne prietenii aflați în vizită, să le arătăm un sat clasat,
oficial, printre cele mai frumoase așezări rurale ale Franței, cu atelierele și
buticurile sale, cu terasele și priveliștea impresionantă. Niciodată nu ne-am
pus problema să mergem la Le Beausset, adică ăsta să fie punctul final, să-l
vizităm. Ce să vedem acolo?

Acum cîteva săptămîni, citind despre Franța catolică, am aflat că Le

Beausset este capitala troițelor {Ies oratoires) în Provence. Există chiar un
drum, chemin des oratoires, care duce sus, pe deal, la capela Notre-Dame
du Beausset-Vieux, unde, zic ghidurile, se deschide o priveliște minunată
asupra zonei.

Întrebînd din om în om și din Google în Google, am aflat că nu numai

pentru asta e celebră localitatea, ci și pentru faptul că aici au „sejurnat
Regele Soare și Napoleon”. Fac o paranteză pentru o poveste legată de
Ludovic „Soare” al XlV-lea. Nu, nu are legătură directă cu Le Beausset, dar
nu mă pot abține. Dacă nu o povestesc acum, atunci cînd? Sigur, ea e veche,
dar, vorba ardeleanului, „eu acum am aflat-o” de pe un site de anecdote
istorice.

în februarie 1686, Regele Soare cade la pat din cauza unei fistule anale.
Abcesul, se zice, ar fi fost provocat de o pană mai ascuțită care a ieșit dintr-
o pernă și nu a găsit ceva mai bun de făcut decît să înțepe posteriorul regal.
La început, doctorii susțin, pentru restul curtenilor, din pudoare, că ar fi
vorba de o rană la coapsă, deși fistula anală era destul de cunoscută în epocă
și avea drept cauză fie călăritul, fie spălarea prea abundentă, cu „clisterul”,
a zonei pe care nu o vede soarele nici dacă ești supranumit Soare. După mai
multe consultații făcute de un colectiv de medici, se ia decizia justă, aceea a
inciziei. De operație se ocupă chirurgul personal, Charles-Franțois Felix de
Tassy, care concepe pentru asta, în mod special, un instrument denumit
bisturiul curbat ă la royale.

în fine, nu intru în amănunte medicale, regele a suportat bine operația și, cu

emoții și mici complicații, s-a vindecat. Nu operația în sine este de reținut
aici (poate doar pentru istoria medicinei), mie mi se par de reținut trei
amănunte foarte interesante. Primul, faptul că, pentru a se antrena în
vederea operației, medicul regal și-a făcut mîna pe diverși bolnavi săraci
aflați într-un spital parizian, iar o bună parte din acești cobai au murit pînă
cînd doctorul și-a perfecționat tehnica. Al doilea amănunt reținut de mine și
relatat în povestea operației regale: zeci de curtezani și-au dorit să facă și ei
această intervenție, deși nu aveau nevoie de ea, dar pentru o lingușeală
merge și o tăietură inutilă... Cred că asta e o formă aparte de pupincurism
regal.

Și, în fine, ultimul amănunt: pentru a sărbători însănătoșirea regelui,

compozitorul Jean-Baptiste Lully a scris o piesă (pe versurile doamnei de
Brinon, maica superioară a unei școli de fete) cu titlul Dieu sauve le roi. în
1714, Hăndel (da, compozitorul germano-britanic) petrece o vreme la
Versailles și aude melodia, și-o notează pe o hîrtie și, ajuns în Anglia, oferă
cîntecul Casei Regale, fără a specifica sursa. Marchiza de Crequy a lansat o
butadă pe tema asta: „Faptul că imnul englezesc s-a născut dintr-un anus,
iată ceva ce nu încetează să-mi stîrnească rîsul, fără să mă surprindă totuși!”
(reciprocul dispreț istoric franco-englez are în butada asta un punct de
sprijin).

Cineva spunea că pentru a susține mereu conversații interesante trebuie să-ți

încarci memoria cu tot felul de nimicuri amuzante. Sper că povestea de mai
sus conține destule nimicuri amuzante cît să vă ajute în următoarele
conversații.

Să revenim la chestiuni mai serioase, să ne întoarcem, adică, la Le

Beausset. Napoleon a stat aici o lună înainte de asaltul Toulonului. (în La
Ciotat a dormit doar o noapte, cu același prilej. în respectivul imobil de pe
rue des Poilus locuiește acum Lăcrămioara, o cunoștință de-a noastră venită
din Baia Mare.) Practic, de aici a pornit marea carieră a viitorului împărat,
șirul lui de victorii.
Așadar, ar fi ceva de văzut și în Le Beausset, ne-am zis și am ales să
mergem să vedem „troițele” vineri, în zi de piață, să împușcăm doi iepuri.
Ajunși acolo, am dat peste puhoi de oameni și ne-am temut că iepurele cu
piața e cu Covid în coadă. Și nu ne-am mai dus nici să vedem toate troițele,
Carmen a pozat una, în centru, apoi ne-am întors acasă, validînd ideea
proverbului cu alergatul după doi iepuri.

Cum lunea este cea mai inertă zi a săptămînii în Provence (poate că și în

restul Franței), cu băncile și o parte din magazine închise, am ales să încerc
din nou să văd ce și cum e cu troițele. Deja aflasem că sînt 57 de piese
răspîndite pe tot arealul comunei, o parte din ele se află pe acel chemin des
oratoires pe care o voi lua la pas. Am fost inspirat că am venit singur,
Carmen ar fi făcut față cu greu povîrnișurilor de pe traseu sub soarele
arzător de august. Eu nu am renunțat, am zis că-mi mai spăl din păcate
facînd drumul de la un capăt la altul, un pelerinaj de o oră și ceva, intens în
condițiile date.

Spre deosebire de România, unde troițele sînt majoritar din lemn, aici sînt
construite din piatră. Dar rolul e același, deși vorbim de ortodocși și de
catolici. Eu văd în troițe un fel de relee ale credinței. Cum sînt acum
antenele pentru telefonia mobilă presărate peste tot ca să întrețină circulația
semnalului. Troițele întrețineau și întrețin, în felul lor, sentimentul religios.
Adesea, cei care locuiau departe de biserică, pe colinele comunei, se
mulțumeau să meargă să se reculeagă și să-și facă rugăciunile la troița cea
mai apropiată.

Releul transmitea mai departe! Cele mai multe troițe din Provence sînt
ofrande aduse Fecioarei Maria, dar și alți sfinți și sfinte au parte de
monumente dedicate, mici statui sau pur și simplu icoane desenate pe o
placă de porțelan.

Există o legendă locală, pe care am aflat-o cu ajutorul Oficiului de Turism,

referitoare la drumul troițelor pe care urma să urc. Ea zice așa: Leon,
fierarul-potcovar din Le Beausset, era un meseriaș foarte priceput, reușea să
potcovească și caii cei mai îndărătnici vorbindu-le cu blîndețe. Dar nu se
știe de ce, vorba localnicilor, „ce muscă l-o fi pișcat”, sîmbătă, 23
decembrie (anul nu e reținut de legendă, nici nu contează), s-a înfuriat brusc
și a început să lovească cu biciul și să înjure calul unui client. Ceva ce
sătenii nu mai văzuseră. Cuprins de remușcări, seara se decide să-și spele
păcatele urcînd pe drumul troițelor pînă la Notre-Dame du Beausset-Vieux.
Se oprește și-și face cruce în fața Sfîntului Alban și a Sfintei Bernadette,
merge mai departe, dar face o pauză înainte de a ajunge la troița Sfîntului
Roch (patronul chirurgilor, dermatologilor, farmaciștilor). Iar cît face Leon
pauza, vă mai atrag cu o legendă, legată de ciuma din 1720. Se zice că patru
bandiți au fost prinși în timp ce despuiau cadavrele de bijuterii și de bani.
înainte de a se atinge de morți, cei patru se dădeau pe mîini cu o soluție,
apoi acționau. După ce au fost arestați, pentru a-și îndulci pedeapsa, cei
patru au dezvăluit formula soluției, care cuprindea mai multe plante
provensale (printre ele rozmarin, salvie și lavandă, plus usturoi) amestecate
cu un oțet. Dovedindu-și eficacitatea, soluția celor patru hoți a fost
recunoscută în farmacologie și înscrisă în Codex în 1748!

Revenim la Leon, care aude o voce înspăimîntătoare: „Bravule Leon, ce

plăcere mi-ai făcut înjurînd ca un birjar și chinuind sărmanul animal! De
acum locul tău este lîngă mine, în Infern”. Potcovarul, speriat, le-a cerut
ajutorul Sfîn-tului Roch și Sfintei Ana (cu o troiță mai încolo), care au și
apărut în fața sa și l-au transformat pe Diavol în stană de piatră. Se mai
vede și acum, am trecut pe lîngă ea. Nu mișca.

Tot legenda spune că urmașii lui Leon vin și, la sărbătoarea de Sainte-
Barbe, pun în căușul de piatră (care a fost gura Diavolului) boabe de grîu,
ca să-l împiedice pe Necuratul să mai vorbească.

Am început micul pelerinaj de Ia troița Sfîntului Ludovic (fost rege al

Franței), aflată în vatra cea nouă a comunei. E ridicată pe locul fostei capele
Saint-Louis, construită în 1665 și distrusă în 1792 (cînd s-a demolat, în
elanul orbitor, o bună parte a patrimoniului religios francez, Le Beausset
fiind o localitate foarte atașată Revoluției; dar și lui Bonaparte, pentru că
Jean-Etienne-Marie Portalis, un jurist născut aici, a devenit unul dintre
autorii principali ai Codului lui Napoleon).

De la capela Saint-Louis, Statuia Fecioarei pleca primăvara purtată de

credincioși, într-un cortegiu, spre capela Notre-Dame de Beausset-Vieux,
din deal, pentru ca toamna să se întoarcă și să petreacă toată iarna în satul
cel nou.
După această plonjare în istorie și tradiții, plec de la Saint-Louis, traversez
cu grijă șoseaua principală și încep urcușul. Din loc în loc, indicatoarele îmi
spun să sînt pe drumul cel bun. Deocamdată e asfaltat și șerpuiește, urcînd
destul de hotărît, printre clădirile ascunse de garduri de piatră și de garduri
vii, se afundă în pădure, iar eu după el. Văd troiță după troiță, deschid
broșura și citesc explicațiile pentru fiecare. Traseul este solicitant, așa că o
pauză de lectură este un bun prilej să-mi trag sufletul. Și chiar să mi-1
hrănesc cu cîteva rugăciuni scrise în această cărticică-ghid.

Apoi drumul devine o cărare, urcușul, pe alocuri, mai pieptiș. Deja mă simt
pelerin, sigur, într-un micropelerinaj, dar sentimentul pare să fie același, așa
cred. Descopăr cu bucurie fiecare din cele treisprezece troițe, mă opresc, mă
reculeg la fiecare. Și aflu lucruri noi (pentru mine) despre mulțimea
sfinților. Sfîntul Eutrope, de pildă, îmi era un nume total necunoscut. E
originar din Marsilia, a trăit în această regiune în secolul al V-lea și este
patronul parohiei din Le Beausset. (Uitasem să vă spun că blazonul
comunei, valabil și astăzi, este o imagine a Fecioarei Maria care are la
picioarele ei o semilună.)

Sfîntul Eutrope e invocat în perioade de secetă. Cînd rugăciunile nu le erau

ascultate, localnicii, supărați, îl pedepseau pe Sfînt, îi puneau statuia cu
capul în jos!

Ultimul pe listă este Sfîntul Lucien, a cărui troiță este cea mai recentă, din
1977, și e ridicată de asociația Muncitorilor Benevoli din Beausset-Vieux,
fiind cioplită într-o piatră provenind din capela Penitenților Albaștri. Troiță
ieșită din piatră de biserică, un fel de metaforă solidă.

Răsplata sosirii la capelă este o priveliște minunată, văd, de la înălțimea

celor 383 de metri, în depărtare, chiar Bec de l'Aigle din La Ciotat, masivul
Sainte-Baume, verdele pădurilor pierzîndu-se cumva pe fundal, în albastrul
Mediteranei. Biserica, în stil roman, construită în 1164, e închisă, se va
deschide după-amiază, dar nu am timp să aștept, trebuie să scriu acest text.
îmi promit să revin acolo. Mă rog să mai am prilejul.

Aș putea să mă întorc în centru, descopăr acum, pe drumul asfaltat, mai

prietenos, care însă nu trece pe lîngă troițe, ocolind pe celălalt versant. Dar
aleg să cobor pe aceeași cărare de pămînt, să mai trec o dată pe lîngă troițe.
Și-mi spun că asfaltul face diferența între o plimbare și un pelerinaj.
Purgatoriul de dinainte de infern

„Mîine o să fie vin, iar noi nu o să mai fim nimic, mîine o să fie fete
frumoase și noi nu o să mai fim în viață.” Sună ca un fragment dintr-o
elegie, un poet care privește cum trece timpul și regretă viața fericită ce se
va sfîrși în curînd, chiar mîine. Nu e un fragment dintr-o poezie, ci dintr-o
carte autobiografică (singura, de altfel) a lui Lion Feucht-wanger, scrisă în
anul 1940, pe cînd era „internat” în Câmp des Milles, un lagăr unde erau
adunați mai mulți nemți și austrieci fugiți din calea nazismului. Cartea se
numește Diavolul în Franța, aluzie la expresia germană leben wie Gott in
Frankreich („să trăiești ca Dumnezeu în Franța”). Nu știu de unde vine
expresia, dar îmi place cum sună!

Lion Feuchtwanger (1884-1958) a fost unul dintre scriitorii germani care au

format „colonia artistică” de la Sanary-sur-Mer (alături de Thomas Mann,
Ștefan Zweig, Brecht, Valeriu Marcu, printre alții), dar a fost de două ori
„internat” în Câmp des Milles, lîngă Aix-en-Provence, de unde a reușit să
evadeze. Prima dată, cu ajutorul soției. Dar a fost descoperit la un control și
adus din nou în lagăr. A doua evadare, de fapt, s-a întîmplat după ce
scriitorul a fost urcat într-un tren ajuns la Nîmes, de unde trebuia să plece
spre lagărele germane. Acolo a fost salvat conform planului lui Varian Fry
(unul dintre personajele care pe mine m-au impresionat foarte tare, e în
topul meu personal ca salvator de oameni, am scris despre el; s-a făcut
acum un film pe Netflix, destul de ofensator pentru memoria sa) și al
consulului american de la Marseille, plecînd cu mașina acestuia din urmă,
deghizat în femeie.

Ajuns în America, încearcă să obțină cetățenia (cea germană i-a fost retrasă
de Hitler), dar nu reușește din cauza simpatiilor sale comuniste. (Se
vorbește despre un interviu laudativ făcut cu Stalin, dar nu mai intru în
amănunte. Poate și pentru că nu le cunosc.)

Jurnalul scris în condițiile de lagăr încearcă să explice cum a ajuns Diavolul

să-l înlocuiască, în Franța, pe Dumnezeu în atitudinile populației autohtone:
„Nu cred că nefericirea noastră se datorează unor intenții rele din partea lor,
nu cred că diavolul cu care am avut noi de-a face în Franța în 1940 a fost un
diavol în mod special pervers care să fi avut o plăcere sadică să ne
persecute. Cred că mai degrabă era diavolul neglijenței, al inadvertenței, al
lipsei de generozitate, al conformismului, al spiritului de rutină, adică acest
diavol pe care francezii îl numesc nepăsare (je-m en-foutisme)".

Am fost la inaugurarea complexului memorial Câmp des Milles pe cînd

eram în post la Marsilia, a participat la ceremonie și premierul de atunci,
Jean-Marc Ayrault, alături de notabilități locale și de cîțiva supraviețuitori
ai acestui lagăr. Mărturisesc, ușor jenat, că pînă atunci nu auzisem de acest
loc, de această fostă fabrică de țiglă transformată în spațiu concentraționar.
Am aflat atunci că între 1939 și 1942 au fost închise acolo peste zece mii de
persoane. Dintre care două mii au fost trimise la Auschwitz, via lagărele de
la Drancy și Rivesaltes.

Interesant e că acest loc nu a început ca un loc destinat exterminării, acolo

erau adunați apatrizi, cetățeni germani și austrieci care fugiseră de nazism,
așteptînd, într-un fel, o clarificare a statutului lor. Locul se afla în „zona
liberă’’ a Franței, dar, după ce naziștii au pus stăpînire pe acesta, au fost
închiși și destinați, ulterior, lagărelor morții și evreii din zonă, cetățeni
francezi.

Manfred Katz, internat la Câmp des Milles și scăpat ca prin minune dintr-un
tren al morții, a notat: „Ne era atît de frică, încît, cînd au început să ne
încarce la Milles, oamenii, și mai cu seamă femeile, s-au aruncat de la etajul
doi al clădirii, preferind să moară decît să fie urcați în vagoane. (...) Era
imposibil să-ți imaginezi ce se va întîmpla, născoceam tot felul de viziuni,
aproape că nici nu ne mai atingea... Sigur nu urma să fie vesel ce urma să ni
se întîmple... dar că vom fi exterminați în masă era un lucru pe care nu
puteam să ni-1 imaginăm”.

Manfred Katz ne furnizează doar una dintre dovezile disperării colective de

la Câmp des Milles, alte sute se află înscrise pe pereții memorialului,
mesaje, desene, mărturisiri filmate cu supraviețuitorii, scrisori și rînduri
memorialistice.

Pe lîngă Lion Feuchtwanger, au mai trecut pe aici, perioade mai lungi sau
mai scurte, scriitorii Alfred Kantorowicz, Franz Hessel, Friedrich Wolf.
După ce, în mai 1940, se angajase în armata franceză, Golo Mann, fiul lui
Thomas Mann, el însuși scriitor, istoric, filosof, este internat la Câmp des
Milles. Reușește să evadeze și, alături de unchiul său Heinrich Mann și
soția sa, părăsește Franța, prin Pirinei (beneficiind de rețeaua Varian Fry), și
ajunge pînă la urmă în Statele Unite, unde predă în diverse universități pînă
cînd se întoarce în Europa.

Au existat acolo întîlniri literare, discuții, evenimente artistice, conferințe,

ca într-o sală de așteptare a libertății. Notez că, printre cei din lagăr, s-au
aflat și doi oameni de Nobel, Otto Meyerhof, distins pentru medicină în
1922, și Tadeusz Reichstein, care va lua Nobelul la cîțiva ani după ce va
pleca din Câmp des Milles, în 1950, pentru separarea cortizonului.

Și Max Ernst, figură proeminentă a dadaismului, a supra-realismului și a

altor avangardisme, a „beneficiat” de o perioadă în lagărul de lîngă Aix.
Reușește să scape tot cu ajutorul lui Varian Fry (fondatorul Comitetului
American de Ajutor din Marsilia) și iese din Franța în compania
finanțatoarei acestei evadări, Peggy Guggeheim (fata cu nume de muzeu),
care îi cumpărase deja cîteva lucrări și cu care se va căsători odată ajunși în
America. Căsătoria nu durează mult, colecționara se va întoarce în Europa
și, după încheierea războiului, îl va cunoaște și pe Brâncuși, cu care va trăi
o aventură și de la care va cumpăra cîteva sculpturi. O femeie cu gusturi
artistice impecabile! (Peggy povestea că a făcut totul - și nu doar o dată -
pentru ca Brâncuși să lase din preț, dar el nu s-a lăsat înduplecat! Gata,
închei această mică paranteză patriotică!)

Evadările și salvările unora dintre cei internați în Câmp des Milles au fost
posibile grație multor francezi, oameni obișnuiți sau slujitori ai Bisericii,
care și-au riscat libertatea și viața pentru ceilalți, recunoscuți, ulterior, ca
drepți între popoare. Solidaritatea, compasiunea creștinească, refuzul
ordinelor aberante au salvat vieți și au făcut ca lumea în care trăim să nu fie
cea mai rea dintre toate lumile posibile.

în prima perioadă a existenței sale, Câmp des Milles a fost, poate, lagărul
cel mai plin de artiști și scriitori. Un fel de purgatoriu în așteptarea vieții
normale. Apoi, cînd naziștii au controlat totul și au început deportările spre
„soluția finală", Câmp des Milles a devenit un purgatoriu în așteptarea
infernului.
Fosta Fabrică de Țiglă de lîngă Aix-en-Provence a devenit o imensă
magazie de amintiri, deși mulți din cei care au fost acolo, supraviețuind, și-
au propus să uite. E aici o relație specială între memoria personală și cea
colectivă, un spațiu de alarmă care demonstrează că Diavolul în Franța nu a
murit de tot. Mișcările de ură din ultimii ani, atacarea cu semne naziste a
sinagogilor, profanarea cimitirelor evreiești, crimele antisemite și atentatele
sînt semne că rațiunea s-a moleșit în urma asalturilor tot mai dese asupra ei,
că, fără un efort din partea autorităților, Diavolul își va reveni la ceea ce a
fost în anii ’40 ai secolului trecut.

Am vizitat în grup, după inaugurare, Memorialul, într-o viteză pe care o

impunea coloana de participanți, și m-am întors extrem de tulburat de acolo.
Mi-am propus să mai merg, să văd pe îndelete expozițiile tematice, dar,
recunosc, nu am mai avut puterea să o fac.

Dar, ca un fel de compensare, am vizitat Memorialul Deportărilor din

Marsilia, aflat „în coasta” fortului Saint-Jean. Un alt prilej de îndurerare,
plin cu poveștile unor destine retezate, ale unor vieți aruncate în camerele
de gazare. O parte tragică din istoria Provenței, aflată la mîna urii
antisemite. Un memorial în care am citit mărturii cutremurătoare despre
Răul absolut. Și iarăși am simțit prezența Diavolului lui Feuchtwanger,
alcătuit din diavolii mai mici, al neglijenței, al inadvertenței, al lipsei de
generozitate, al conformismului, al spiritului de rutină. Am plonjat, în
penumbra încăperilor care adăpostesc expoziția permanentă, în zeci de
povești de viață... O lume trimisă la moarte, acompaniată, adesea, de ura
semenilor, salvată, din cînd în cînd, de iubirea și solidaritatea altor semeni.

Și de aici am ieșit tulburat, ca și de la Câmp des Milles, și am simțit parcă

un fel de vinovăție personală, senzația că nu am făcut nimic pentru ca așa
ceva să nu se întîmple, pentru ca Răul să nu triumfe, deși nu am trăit atunci.
Uneori să nu faci bine este echivalent cu a face rău. Pot face ceva? m-am
întrebat. Sună patetic, deși nu e așa, e destul să privim la lumea tot mai greu
de înțeles în care trăim, e destul să vedem cum vechii demoni răsar parcă
mai puternici, cum civilizația, valorile europene sînt tot mai amenințate,
nor-malitatea, așa cum o știm noi, e împinsă tot mai des afară din cetate. Pot
face ceva? Putem face ceva? Știu că, pentru cei care vin în vacanță în
Provence, Câmp des Milles și
Memorialul Deportărilor nu fac parte din program. Doar veniți să vă
relaxați, să vă încărcați bateriile, mai ales dacă aveți mașină electrică. Așa
că veți favoriza frumusețile zonei, lavanda, podgoriile, livezile cu măslini,
așezările pitorești, restaurantele și terasele, plajele și munții regiunii. Și e
normal să fie așa. Aveți ce vedea, ce admira, cu ce vă bucura ochii și
papilele. Aveți unde să vă fotografiați, să vă filmați, să vă distrați. Aveți ce
pune pe internet!

Nu e obligatoriu să mergeți în aceste două locuri întristătoare, cu o

atmosferă sumbră, insuportabilă aproape. Am fost eu în locul vostru. Și am
scris aceste rînduri ca să nu spuneți că nu ați știut, că ați fost, asemeni mie
înainte de vizita la Câmp des Milles, ignoranți. Am scris, ați citit pînă aici,
de acum știți. Subiectul nu vă mai poate fi indiferent. Pentru că indiferența
este unul dintre diavolii mici care alcătuiesc Diavolul mare.

Fuveau, satul cu o sută de scriitori

Locul pare desprins dintr-o altă lume. La un kilometru sau doi (hai,
maximum trei) ni se arată, în toată splendoarea, Muntele Sainte-Victoire.
Aproape că sîntem la poalele lui. Un careu uriaș de platani stă în fața
clădirii pe lîngă care trecem ca să ajungem la mese. Sîntem îndrumați cu
grijă: „Urmăriți frînghia care vă duce la șampanie”. Frumoasă frază, îmi
zic. Și e chiar adevărată. O sfoară lungă, aproape o frînghie, ne trasează prin
iarbă drumul de urmat. Lăsăm în dreapta mesele la care ne vom așeza mai
tîrziu și ajungem la una lungă, pe care sînt înșiruite frapiere cu șampanie.

Sîntem printre primii sosiți. Am venit cu mașina lui Robert, șoferul

voluntar, nu cu autocarele. Sînt cu Matei Vișniec, cu Varujan Vosganian și
cu Jean-Franțois Kahn, ziarist și scriitor celebru în Hexagon, președintele
ediției din acest an al festivalului Les Ecrivains en Provence. Cu șampania
„de cuviință” în mînă, ne bucurăm de conversația spumoasă cu domnul
Kahn. Vorbim despre platani. Le spun că o doamnă din comitetul de
organizare mi-a „vîndut” informația că platanii care se înșiră pe drumurile
din Provence (nu pe autostrăzi totuși) au fost plantați în mare parte din
ordinul lui Napoleon ca să țină umbră soldaților în marșurile prin zonă.
„Domnii scurte cu urmări lungi", ziceJ.-F. Kahn, iar Matei, care-1 admiră
de multă vreme, preia frîiele conversației. îl întreabă despre vizitele sale în
România.

A însoțit echipa care a pregătit vizita lui de Gaulle, apoi a făcut parte din
suita care l-a acompaniat pe General.

Ceaușescu era la începutul „domniei”. Printre alte anecdote, ne povestește

cum au fost instruiți ospătarii care-1 serveau pe președintele francez: „Prin
dreapta i se pune farfuria pe masă, apoi, atenție, imediat ce a terminat de
mîncat, unul îi ia farfuria prin stînga, altul îi așează felul următor prin
dreapta” și tot așa, „Generalului nu-i place să aștepte între feluri”.

Cum lumea sosește cu întîrziere, avem șansa unei conversații îndelungi cu

unul dintre martorii direcți ai istoriei franceze din ultima jumătate de secol.
Cu umor, ne spune: „Vă dați seama ce în vîrstă sînt dacă l-am cunoscut, pe
cînd eram tînăr, pe frizerul lui Victor Hugo?”. Pesemne că i-am fost
simpatici scriitorului francez din moment ce, odată ajunși la standurile
Festivalului, ne-a oferit fiecăruia cîte un exemplar cu dedicație din cartea sa
L'Horreur mediatique (Oroarea mediatică) apărută la editura Pion.

Masa e sub formă de grand buffet, extrem de bine organizată. Ne găsim

numele, ne așezăm și, printre bucate provensale, descoperim sarmalele,
semn de omagiu culinar pentru delegația de scriitori din România, țară
invitată de onoare a acestei ediții. Pentru cei care nu știu și se uită mirați la
platourile cu sarmale, personalul din preajma bufetului (voluntari din sat)
explică faptul că e vorba de un fel tradițional românesc. Știam (de la
doamna care s-a ocupat de tot bufetul) că sarmalele au fost gătite de cîteva
„femei rome”, cum îmi zice ea, aflate într-un proces de reconversie socială,
pregătite pentru meseria de bucătărese de o asociație din zonă. Calitatea
sarmalelor demonstrează clar că reconversia a reușit!

A doua zi, în același decor aproape ireal, sînt la masă cu toată delegația
românească. Stau lîngă Ana Blandiana, pe scaunul următor e președinta
asociației Ecrivains en Provence, doamna Christiane Bonfillon, iar apoi
Gabriela Adameșteanu. în stînga, Varujan Vosganian, Matei Vișniec,
Savatie Baștovoi, Laure Hinckel, cunoscută traducătoare din română,
Liliana Lazăr, scriitoare stabilită în Franța, și Marina Anca, la fel.
Intre timp, m-am documentat despre platani. Au fost aduși în Provence cu
mult înainte de Napoleon - dar el i-a așezat de-a lungul drumurilor. Istoricul
Pliniu (ăl Bătrîn) spune că locuitorii Galiei onorau atît de mult platanul,
copacul nou-sosit, încît îl udau cu vin. Cariera lui literară începe cu Homer,
care ne asigură că vestitul cal troian (uf, am evitat o cacofonie) a fost făcut
din lemn de platan. Și încă o informație de plasat în timpul mesei, dacă vine
vorba despre acest copac „iconic” al Provenței: Caterina de Medici a plantat
unul la Lamanon, în apropiere de Salon-de-Provence, atunci cînd a venit în
vizită la Nostradamus. îl puteți vedea și azi, dacă vă abateți pe acolo.

Dar nu rămînem numai la platani. Savatie Baștovoi laudă vinul, venit de la

Trets, din apropiere. Ana Blandiana îmi spune că a avut o senzație stranie. I
s-a părut că recunoaște locul: e din cauza muntelui, pe care l-a văzut de mai
multe ori în picturile lui Cezanne. Eu și Gabriela Adameșteanu luăm meniul
tipărit (Menu des Ecrivains, 2 septembrie) ca amintire, iar ea spune: „E bun
pentru proză!”. Da, așa e. Dacă ai niște personaje care mănîncă undeva în
Franța, de ce să te mai chinui să inventezi un meniu?! E gata inventat, ba
mai mult, testat chiar de autor!

Fuveau este o comună în genul celor cățărate pe o înălțime. Clădirea cea

mai de sus e biserica (hramul Sfîntului Arhanghel Mihail, considerat
protectorul localității), avînd crucea de pe clopotniță în aliniament cu crucea
de pe Muntele Sainte-Victoire. E o imagine de carte poștală, pe care o vezi
pe îndelete de pe autostrada A8, pe stînga, cînd mergi spre Aix-en-
Provence. Pînă acum cîteva luni, am fost o singură dată acolo, cu Carmen și
cu David, cînd am urcat pînă în piațeta din fața bisericii. Cum ieși din
biserică, ai în fața privirilor un peisaj extraordinar, o măreție fără farduri.
Parcă te poți tutui cu Muntele Sainte-Victoire! în ianuarie anul curent, am
făcut a doua vizită, am fost invitat de Gabriel Caian, consul la Marsilia, care
primise un telefon de Ia organizatorii Festivalului Les Ecrivains en
Provence. Mă chema să depanez situația în lipsa colaborării din partea ICR
Paris care, pur și simplu, nu a răspuns la demersurile organizatorilor.

Am fost invitați la festivitatea galette des rois (Epifania la catolici,

Bobotează la noi) să ne vedem cu comitetul de organizare, să vorbim despre
cultura și literatura română. Spre surpriza mea, am intrat într-o sală plină
ochi și am fost chemat pe scenă să prezint România culturală, literatura
română. în fine, m-am descurcat. Sînt, totuși, la bază, profesor de limba și
literatura română! După vorbirea publică, printre îmbucături de galetă (o
prăjitură specială a zonei), am aflat că organizatorii intenționează să aibă
invitată specială, pentru ediția a 29-a a Festivalului, România. Problema lor
era că nu cunoșteau scriitori români, nu știau de unde să apuce firul în
absența oricărui semn de la ICR.

Le-am vorbit despre Matei Vișniec, aveam în minte numele Lilianei Lazăr,
care locuiește prin zonă, scrie în franceză, dar cu subiecte românești. A luat
și premii literare. Apoi am spus că voi contacta Uniunea Scriitorilor la
București. Condițiile organizatorilor: să fie vorba de scriitori cunoscuți și
recunoscuți în România, care să aibă cărți traduse în franceză și, dacă e
posibil, să vorbească franceza.

După mai multe schimburi de mesaje pe ruta La Ciotat -Fuveau - București,

cu vicepreședintele Uniunii Scriitorilor, Gabriel Chifu, s-a stabilit că din
România vor veni Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Varujan
Vosganian (Mircea Cărtărescu nu era disponibil pentru perioada
Festivalului). Deja fusese invitat, pe linia traducătoarei Laure Hinckel,
Savatie Baștovoi. Și cam asta a fost lista, căreia li s-au adăugat Marina
Anca, din Paris, și Marion Leroy Dagen, o tînără de origine română înfiată
în Franța. Marion e autoarea unei autobiografii tulburătoare, L Enfant et le
Dictateur (Copilul și Dictatorul).

„O sută de scriitori la Fuveau 1” este scris pe toate panourile, lîngă afișul

Festivalului. Opt dintre ei sînt români. Prima seară este un spectacol de jazz
manouche și klezmer, dat de o trupă din Marsilia, Basilic Swing. Cîntă
multe melodii românești, într-o sală entuziasmată. înainte de concert, pe
aceeași scenă a avut loc un recital bilingv al Anei Blandiana. Succes mare,
emoție aproape palpabilă, aplauze îndelungi. A început bine. A doua zi, în
sala decorată cu panouri despre România (unul din ele, Timișoara Capitală
Culturală Europeană 2012, este făcut cu fotografiile mele trimise
organizatorilor), are loc conferința moderată de Pascal Jourdan, cu titlul
„Literatura română de astăzi: abundență și inventivitate”. Sînt uimit de
admirabila unitate de viziune a scriitorilor români, care vorbesc franceză
fără complexe (cu excepția lui Savatie, ajutat de Laure Hinckel).
întrebările din final, venite din sală, dovedesc un interes real. Nimeni nu a
venit la conferință „pe tabel”, pe convocator sau din obligație. Peste trei
sute de persoane au ascultat două ore de prezentare a literaturii române
undeva într-un sat din inima Provenței.

Sîmbătă și duminică a fost Tîrgul de Carte, desfășurat în același timp cu

Tîrgul Sfîntului Mihail (protectorul comunei, am mai spus). Deschidere
oficială, elogiu țării invitate, reportaje la radio, filmări pentru jurnalele
regionale de știri. Scriitorii români sînt în zona cea mai vizitată. Fiecare
dintre ei are un însoțitor sau o însoțitoare din partea gazdelor, care încasează
banii de la cumpărătorii de carte pentru ca autorul să se „dedice doar
dedicațiilor”.

Cafeneaua Literară îi are invitați pe toți românii, pe rînd. Tot în tîrg, o

librărie românească unde se află autorii români traduși de-a lungul vremii
sau cei care au scris în franceză (Cioran, lonesco, prințesa Bibesco, Anna de
Noailles). Alături, un stand cu produse de artizanat aduse de comitetul de
jumelaj La Bouilladisse - Brezoi, care, pînă la urmă, s-a transformat și în
Fan Club Varujan Vosganian! Nu e nici o glumă.

O doamnă din comitetul respectiv are origini armenești... Și știți cum sînt
armenii - ca să folosesc un clișeu.

Printre scriitorii francezi, mulți foarte cunoscuți publicului, și vedeta de

televiziune Thierry Beccaro, care face de 25 de ani o emisiune numită
Motus. Am două misiuni speciale de la Carmen: să cumpăr o carte și să
obțin un autograf. Nimic mai simplu. Omul e foarte modest, nu are fițe de
vedetă. Cînd ne vom întîlni la masă, îmi va spune, trăgînd cu ochiul: „Deci
Carmen, nu?!”.

Am fost fericit să întîlnesc și români veniți în vizită la tîrg. Pe unii îi

cunoșteam din alte ocazii. Dar cel mai mult m-a bucurat că mulți, foarte
mulți francezi s-au interesat de fiecare scriitor în parte. Au purtat dialoguri
și au cumpărat cărți. Un prilej de mare mulțumire a fost modul extraordinar
în care au fost tratați scriitorii români invitați, cazați într-o vilă de lux,
plimbați pe la restaurante vestite, așezați pe locurile de onoare, intervievați
cu o curiozitate de cea mai bună calitate. Sigur, ar fi fost interesant pentru
publicul din România să fi avut o echipă de televiziune care să facă un
reportaj amplu despre ce a fost aici. Dar televiziunile din România au altă
treabă, înțeleg. Așa că despre delegația noastră s-a vorbit doar pe canalele
franceze, la stațiile de radio de aici, în presa locală. Și în casele multor
francezi, care au descoperit literatura română cu acest prilej.

Merci la France! Merci Fuveau!

De la satul cu librării la cetatea cu fasole

Prima dată am auzit de Montolieu de la scriitoarea Olivia Sgarbură,

doctoriță la Institutul de studiu al cancerului din Montpellier, care și-a
sacrificat o zi liberă să ne plimbe prin împrejurimile localității. Am vizitat
atunci una dintre cele mai frumoase mînăstiri benedictine, Saint-Guilhem-
le-Desert, etapă spirituală de pe drumul spre Compostela. Dar asta e o altă
poveste, pe care, sper, o voi scrie mai tîrziu. (Da, mă bate gîndul să fac și eu
acest drum!) Atunci, pe cînd ne minunam de frumusețea extraordinară a
satului și a abației, ne-a spus Olivia mie și lui Carmen că ar merita, altă
dată, în special duminica, să vizităm Montolieu, satul cu librării din
apropiere de Carcassonne. De ce duminica? Pentru că atunci, pe lîngă
librăriile „stabile”, apar buchiniști din toată Franța într-un fel de Sărbători
ale Cărții. Și mai sînt și alte evenimente acolo, festival de benzi desenate,
tîrg de cărți rare. Am notat această destinație în gînd, iar gîndul s-a tot stins
între alte proiecte și idei de vizite.

Am apucat atunci să-i vorbesc lui Mircea Mihăieș despre acest sat, despre
care am tot căutat informații care m-au entuziasmat. Am pasat, cum ar veni,
gîndul vizitei și, într-un fel, m-am și eliberat de el. Și am uitat de
Montolieu.

Pînă în vara asta, cînd, în anuala lor vizită în La Ciotat, Mircea și Ilona mi-
au propus o evadare de o noapte la Carcassonne și în împrejurimi. „Iar prin
împrejurimi", zice Mircea,

„eu înțeleg Montolieu”. „Montolieu? îmi spune ceva numele ăsta.” „Sigur
că-ți spune, e satul cu librării.”
Stabilim să plecăm luni, nu înainte să verificăm dacă nu cumva librăriile
sînt închise. în La Ciotat, cel puțin, majoritatea magazinelor mici închid
lunea, să se odihnească proprietarii după duminică, desigur. Da, librăriile
sînt deschise, ne spune „oficiul de turism” Online. Așa că ne încumetăm la
drum, pe autostradă, Aix-en-Provence, Arles, Nîmes... Și de aici începe
chinul, prindem un „bușon” de toată frumusețea, care ne mănîncă două ore
și jumătate din viață. Ore pe care le-am fi putut petrece la Montolieu sau în
alte locuri ale Țării Catare...

Aveam ce face, dar, într-un mic paradox sui-generis, nu avem ce face, ne

mișcăm în ritmul enervant de leneș al cîrnatului de tiruri și automobile, pe
ceea ce, cu vreo două mii de ani înainte, se numea Via Domitiana. Marele
drum care ducea, desigur, la Roma în sens invers și în Spania în sensul pe
care eram noi... Sîntem în secolul postvitezei și ne mișcăm cam cu iuțeala
anticelor care romane, într-un omagiu nedorit adus Imperiului latin: festina
lente...

Pînă la urmă, calvarul se termină cînd, după Narbonne, drumul nostru se

desprinde de cel de Spania și o ia la dreapta, spre Carcassonne, Toulouse și
mai departe, Andorra sau Bordeaux. Intrăm, într-adevăr, în plină Țară
Catară, aflată în regiunea Occitania, fostă Languedoc-Roussillon. Nu pot să
nu mă revolt și aici pentru stupiditatea celor din regiunea unde locuiesc, a
conducătorilor ei, care au înlocuit nefericitul PACA (Provence - Alpes -
Cote d’Azur) cu banalul SUD, cînd puteau să folosească numele istoric,
încărcat de semnificații și de șarm, Provence-Provența.

Autostrada e muuult mai liberă și străbate peisaje mai puțin urbanizate ca

pînă acum, trecem pe lîngă localități datînd din Evul Mediu și chiar din
epoca romană, sate adesea înconjurate de ziduri, din mijlocul cărora țîșnesc
turnurile de biserici, podgorii urcînd și coborînd colinele, pîlcuri de copaci
din Ioc în loc și sălașe, masuri sau château-uri unde se degustă și se vinde
vin. N-am prea folosit la viața mea expresia „peisaj bucolic”, dar acum n-
am încotro și o las aici: trecem printr-un peisaj bucolic parcă moleșit de
căldura de august de afară...

Ieșim de pe autostradă spre Carcassonne, deja se vede în zare cetatea, dar

noi intrăm pe centura orașului și, de acolo, spre sud-vest, spre Montolieu,
trecînd prin zona viticolă cu AOC cabardes (vinul e cunoscut aici de pe
vremea grecilor, din secolul al III-lea înainte de Hristos și înainte de venirea
romanilor). De altfel, viile din jurul comunei Montolieu fac parte din acest
AOC, interesant pentru amatorii de vin pentru că în procesul de vinificație
de aici se combină soiurile mediteraneene (shiraz și grenache) cu soiurile
atlantice (merlot, cabernet sauvignon și cabernet franc).

Dacă v-am ademenit cu vinul, rămîneți cu noi și în expediția prin librăriile

din Montolieu. Cîte librării credeți că sînt aici? Nu, nu căutați pe Google, că
vă spun eu mai repede: 16, șaisprezece, seize, sixteen... în afară de
București, există în România vreun mare oraș care are 16 librării? Librării
care vînd exclusiv cărți, nu din alea în care găsești ghiozdane, bibelouri,
papetărie și, înghesuite într-un colț, cîteva cărți stinghere care să justifice
numele prăvăliei.

Aici, în Montolieu (în occitană Montoliu), în acest sat vechi, înconjurat de

coline cu vii, există 16 librării în stare de funcționare, tocmai deschise cînd
ajungem noi acolo, pe la trei după-amiază... Populația satului numără 855
de locuitori (la ultimul recensămînt), iar unul dintre acești locuitori este
Patrick Siiskind, autorul romanului de succes Parfumul. (Nu, nu l-am
căutat, nici nu l-am întîlnit întîmplător.)

Bine, bine, puteți întreba, care-i treaba cu librăriile, cum s-a ajuns aici? De
ce Montolieu? în 1989, Michel Braibant, legător de cărți și bibliofil din
Carcassonne, a avut ideea să facă un Centru, un fel de Conservator al
„meseriilor cărții”, un village du livre (sat al cărții) la Montolieu. Aflăm de
la oficiul de turism al comunei (unde mergem doar eu și Ilona, Mircea deja
înoată printre rafturile librăriilor) că sursa lui de inspirație a fost satul Hay-
on-Wye din Țara Galilor, care are 40 de librării în activitate (cred că
Bucureștiul nu are 40 de librării). Bine, și la Hay-on-Wye cum s-a ajuns de-
s atîtea librării ? în 1960, Richard Booth, un librar din Oxford, a cumpărat
castelul din această comună galeză (unde se născuse) și alte cîteva case
pentru a-și adăposti zecile de mii de cărți.

Raționamentul lui a fost unul economic: spațiul de stocare pentru cărți e

mult mai ieftin în mediul rural decît în centrul unui oraș suprapopulat. Pe 1
aprilie 1977, Booth declară localitatea Regat independent și pe el se
proclamă rege cu numele Richard Inimă de Carte, iar calul lui devine prim-
ministru! Tot pe 1 aprilie, dar în 2000, Richard Booth înființează Camera
Lorzilor din Haye, cu 21 de membri ereditari. O glumă în urma căreia a
rămas și s-a dezvoltat ideea de sate ale cărții... La oficiul de turism primim,
prin amabilitatea directoarei, o listă cu alte sate ale cărții din Europa (și din
lume).

Cei care prevăd moartea cărții trebuie să mai aștepte, există încă destule
librării în viață și în bună stare de sănătate și iată, noi trei, care am ajuns
aici, în Montolieu, străbătînd sute de kilometri, tîrîndu-ne într-un trafic
blocat, sîntem dovada că există și interes pentru aceste librării, nu-i așa?

După ce ieșim din Oficiul de Turism, aflat în aceeași clădire cu Muzeul

Meseriilor Cărții (închis lunea, normal, nu!?), Ilona explorează localitatea,
căutînd unde să bem o cafea, în vreme ce eu merg să-l caut pe Mircea. Intru
în vreo patru librării unde nu prea e lume și, în a cincea, îl găsesc. Ieșim
dintre cărți ca să-i dea un telefon Adrianei Babeți și să-i spună că am ajuns
în paradis (cel puțin, cel din Evanghelia după Borges). Iar Adriana îi cere să
caute un anume volum de Emmanuel Levinas și spune că musai o să
viziteze și ea, anul viitor, Montolieu.

Ne întoarcem prin librării (nu sînt departe unele de altele) cu un scop precis,
să găsim cartea pentru Adriana. La etajul doi al uneia dintre ele găsim
aproape un raft întreg Levinas, toate titlurile în toate edițiile. între ele, și
titlul căutat. La etajul unu, dau peste lonesco, Cioran și Eliade și plec cu cîte
o carte a fiecăruia, evident’că în franceză. Le voi pune în circulație printre
prietenii mei francezi care se interesează de România. Mircea, în schimb, a
ales să plece de aici cu douăsprezece cărți, dintre care două sînt despre
istoria catarilor. (Plus cartea pentru Adriana.)

Ne oprim la o terasă „bio” unde bem o cafea cu toate că, la o adică, tot
acolo am putea cumpăra și niște cărți aranjate pe două mese, deși cafeneaua
nu intră în numărul celor 16 librării. Apoi, în drum spre mașină, ne aruncăm
ochii prin cele cîteva galerii de artă (la paritate cu librăriile), unde
majoritatea celor care le deservesc sînt femei. în schimb, librăriile (și am
intrat aproape în toate) sînt în grija bărbaților, ceea ce împacă ideea despre
echitate, atît de prezentă în discuțiile publice de azi.

în afară de experiența de la galeriile de artă și de la librării, plec de aici și cu

imaginea pe care am văzut-o pe terasa restaurantului Les Anges au Plafond
(îngerii din tavan): departe de vuietul lumii, de marea aglomerație a
orașelor, în mijlocul unei localități pline de cărți, doi călugări tibetani bînd
ceai. O scenă cît se poate de reală.

Plecăm din Montolieu spre Carcassonne, unde Ilona a rezervat prin Airbnb
un apartament la zece minute de mers pe jos pînă la cetatea medievală.
Ajungem fără probleme la adresă, ne lăsăm lucrurile și apoi „atacăm”
această cetate care a rezistat unui îndelung asediu în Evul Mediu, dar a
căzut pradă asediului turistic. Facem o plimbare pe străzile înțesate de
vizitatori, în afară de francezi, sînt mulți americani și spanioli, e o forfotă
explicabilă pentru luna august. Gazda noastră ne-a recomandat un loc unde
putem să ne bucurăm de un cassoulet autentic, adică de o mîncare cu fasole,
rață, porc și cîrnat.

Pînă se face ora cinei, Ilona intră în muzeul torturii, eu și Mircea nu lăsăm
curiozitatea să ne atragă într-acolo. Mergem mai bine să rezervăm o masă la
restaurantul Le Chaudron, recomandat de gazda noastră. Prindem ultima
rezervare, mai facem cîțiva pași, o recuperăm pe Ilona, destul de
impresionată de ce a văzut (am rugat-o să nu ne povestească pentru a nu ne
altera apetitul!), apoi ne așezăm, în fine, după o zi grea și lungă, după sute
și sute de metri de cărți care ni s-au perindat prin fața ochilor, ne așezăm la
umbră, alegem un vin din zonă, un minervois produs la puțini kilometri
distanță față de Montolieu. Ultimul lucru pe care-1 mai citim în această
seară este eticheta unei sticle de vin. O lectură cu un postgust lung și plăcut.

La Avignon, la coadă la Vișniec

înainte de Avignon, ajungem la Sebeș, Alba, în mai, cu un an înainte.

Prietenul Cosmin Pleșa m-a sunat să mă întrebe cînd ajungem în România,
că ar vrea să vedem premiera spectacolului Tulburarea apelor, de Lucian
Blaga, la Sebeș. O singură reprezentație. Poate că o fi fost un telefon de
politețe, dar mașina coincidențelor a jucat în așa fel încît noi, eu și Carmen,
chiar ajungeam la București pentru lansarea celor Șapte ani în Provence cu
o zi înainte de premieră.
Iar Andreea, soția lui Cosmin, ne-a dus cu mașina, duminică, pînă în orașul
care găzduia Zilele Lucian Blaga (născut lîngă Sebeș, în Lancrăm, pentru
cei care nu au fost atenți la literatura română în școală). Spectacolul, dens,
cu o distribuție în care au intrat Adrian Titieni, Mircea Constan-tinescu,
Constantin Dinulescu, Valeriu Andriuță și chiar Grigore Leșe, e o premieră
absolută, textul fiind interzis oricărei montări în comunism. După spectacol,
entuziasmat, îl felicit pe Cosmin și-i sugerez (ca și alții înaintea mea) să
prezinte piesa și în alte părți. „La Avignon?”, zice Cosmin și eu îmi exprim
rezerva: e un spectacol prea greu, prea solemn pentru nebunia de acolo.
Plus că ar trebui tradus în franceză.

Lui Cosmin i-a rămas în cap ideea că Avignonul poate fi un punct

interesant, iar eu i-am spus că singura modalitate de a se convinge dacă
merge sau nu spectacolul e să ajungă la Avignon. Pentru că, oricît talent aș
avea (aici părerile sînt împărțite!), nu pot să-i descriu iureșul de acolo,
forfota, supraoferta de spectacole, energia risipită pe străzi de promotori,
actori, figuranți și spectatori.

La despărțire îmi spune că poate ajunge anul ăsta, cumva.

Pe repede înainte, în iulie, în La Ciotat, primesc un mail de la Matei Vișniec

(de care mă leagă o veche prietenie, am povestit asta), îmi spune că mă
așteaptă la Avignon, unde, anul ăsta, i se joacă șase piese. Invitația îmi face
plăcere, numai că mașina mea nu mai are aer condiționat, trebuie să o duc la
reparat. Pînă la Avignon, pe căldura asta, aș ieși din mașină sub formă de
rac roșu, ceea ce, în atmosfera nebună de acolo, ar trece neobservat! „Rac?
Mai înainte a trecut un urs, dincolo se mișcă niște găini gigantice care
militează pentru veganism, iar pe o străduță paralelă doi țipi mascați într-un
singur cal împart invitații la spectacole. Sprijinită de un copac, o vulpe și-a
dat masca jos și fumează. Crezi că ne impresionezi dacă ești un rac roșu?!"

Atelierele de reparații auto îți spun în timpul anului că-s foarte solicitate, iar
în vacanțe că le-au plecat muncitorii și deci tot aglomerate rămîn, deși
solicitări le-s puține. Estimarea pentru reparație: peste zece zile, să vedem.
Asta e situația, nu am cum să ajung la Avignon anul ăsta. îi scriu lui Matei
că doar o minune mă poate salva.
Ceea ce se și întîmplă: mă sună Cosmin și-mi spune că, dacă vin cu ei la
Avignon o zi, dau o fugă cu mașina din București pînă aici. Da, cum să nu,
stabilim detaliile, vor veni joia viitoare. îi scriu lui Matei și-i cer să ne
rezerve trei locuri la cele trei spectacole din ziua aia. (Mă autocitez: „Dacă
un singur lucru nu e întîmplător, atunci nimic nu e întîmplător”. Nu a fost
întîmplător că am fost la Sebeș, nu întîmplător o să ajung la Avignon. Și,
desigur, deloc întîm-plătoare a fost invitația lui Matei!)

Așadar, Andreea și Cosmin Pleșa vin în La Ciotat marți seara, găsesc loc la
hotel (în iulie nu e cel mai simplu lucru), ne vedem și stabilim programul:
joi plecăm de dimineață, facem în jur de două ore pînă la Avignon, mai ales
dacă prindem un trafic neprietenos. Dar avem noroc, traficul e fluid, intrăm
în Orașul Papilor la timp ca să căutăm o parcare în centru. Pe timpul
festivalului există niște parcări în afara orașului, sînt gratuite și deservite de
navete care te duc spre centru. Cum data trecută cînd am fost eu și Carmen,
pe 14 iulie, navetele nu au prea circulat, suflăm și-n iaurt și ne ducem spre
locurile unde parcarea e cu plată. La Palatul Papilor e complet, dar la
Oratoire găsim loc după ce am bîj-bîit un sfert de oră prin trei niveluri
subterane. Fotografiez cu telefonul numărul locului, e o metodă sigură de a
nu uita unde te-ai parcat, ceea ce vă sfătuiesc să faceți pentru a vă simplifica
viața.

Ieșim la suprafață și căutăm Teatrul Florentin, unde e prima piesă. Matei ne-
a spus că mergem la casa de bilete și să cerem locurile. Facem un slalom
printre toți cei care doreau să ne invite la spectacolele lor, ne ferim de
personajele revărsate pe străzi și depistăm sala, ne luăm biletele și ni se
spune că poarta se deschide fix la 1 1:30, iar coada e peste drum, la umbra
unui zid. Da, ne punem la coadă. Ca în vremurile de dinainte: „Da’ ce se dă
aici, maică?!”. Se dă Vișniec!

înaintea mea, un domn mai în vîrstă, cu barbă mă privește curios. Și el are

invitație din partea lui Matei. „11 cunoașteți pe Matei Vișniec?”, mă
întreabă el, văzînd că sîntem invitați și câ între noi, cu Andreea și Cosmin,
vorbim românește. Da, îl cunosc de mulți ani, sîntem din aceeași generație.
Interlocutorul meu este actor, a jucat în cîteva piese de Vișniec, a fost și în
turneu în România.
Sînt curios cum l-a cunoscut pe Matei. „Acum mulți ani, în cutia poștală a
unui mic teatru parizian, a poposit un manuscris. După ce l-a citit, directorul
a spus: «Trebuie neapărat să punem piesa asta în scenă!». Autorul piesei era
Matei Vișniec, așa ne-am cunoscut. De atunci colaborăm mereu, am jucat în
cîteva spectacole ale lui. La Iași am fost nevoit să dublăm spectacolul,
rămăsese public pentru încă o sală, am acceptat să jucăm.”

Piesa pe care o vedem acum, după ce ni s-a deschis ușa, este Cum am
dresat un melc pe sînii tăi, un one-man show susținut de actorul Salvatore
Caltabiano. O oră și douăzeci de minute de joc inteligent, superexpresiv, cu
un decor minimalist, pe un text tipic Vișniec, cu un umor fin, cu o tensiune
specială a cuvintelor și un substrat poetic mereu prezent. Mă uit la public, e
foarte divers, tineri și vîrstnici absorbiți de spectacol. Aplauzele durează
minute în șir, noi rămînem să-l felicităm pe actor, a fost prevenit de Matei
că venim. Felicitările noastre nu sînt deloc de circumstanță, chiar am asistat
la o performanță artistică. Iar faptul că se joacă cu sălile pline și după zece
reprezentații deja e semnificativ aici, unde sînt programate o mie de
spectacole în secțiunea OFF (cea mai importantă, zic eu). Programul tipărit
al acestei secțiuni are grosimea unei cărți de telefon.

E deja ora prînzului, oră la care, în toată Franța, mușchii masticatori fac
legea. Căutăm loc la masă, nu găsim decît cu greu, într-o piațetă, la o
tavernă grecească, în fața unei biserici pe care Cosmin, ca absolvent de
Teologie (înainte de Teatru), o apreciază și chiar o vizitează așteptînd să ni
se aducă bucatele. Pe lîngă mese trece lume diversă cu treabă, unii cîntă,
alții fluieră Hasta siempre, comandante, nu iau pliant de la ei, asta mi-ar
trebui să văd - o piesă mistificatoare despre un ucigaș. Hai, cîntați la altă
masă!

Pentru că tot am ajuns la acest om al fărădelegii și vorbim de bandiți, cel

mai interesant dintre cei care ne-au îmbiat să vedem spectacole, pe noi și pe
toți cei așezați la mesele din piațetă, e un tip care ne spune că își joacă viața,
iau pliantul și citesc, e vorba de un tip care a făcut zece ani de pușcărie
pentru banditism, acum e „curat” și face haz de universul carceral. Cosmin
îmi spune că și el a montat o piesă în pușcărie, dar a fost nevoit, unul dintre
studenții la actorie din distribuția lui a fost arestat, așa că spectacolul s-a dat
și în închisoarea de pe Popa Șapcă din Timișoara.
Ne zorim către al doilea spectacol, la Theâtre des Barriques, unde se joacă
Trezirea șerpilor. Recuperăm fără probleme invitațiile, ne așezăm la coadă
la timp, tocmai apare un ghid care ne duce la intrarea din spate a teatrului,
nu știu de ce, dar nici nu-mi bat capul. Și aici sala e plină. Doi clovni
(personaje favorite ale lui Matei Vișniec) într-un univers închis, în care
dintr-o cutie mai apare un personaj feminin. Joc bun, tensionat, cam zece
minute totul e în întuneric, schimb de replici alerte, sensuri filosofice
persiflate din cînd în cînd, final deschis. Aplauze în final minute în șir. Ne
ducem în fața teatrului, unde ies actorii și-i felicităm. Sînt mai tineri decît ni
i-a arătat machiajul. Le place Vișniec pentru că le dă un anume tip de
libertate de joc.

Următorul (și ultimul) spectacol e la 17:30, tot în zonă, așa că nu trebuie să

fugim. Ajungem la Teatrul Micului Cîine (nu departe e Teatrul Cîinele care
fumează!) cu cinci minute înainte de începere, recuperăm invitațiile de la
atașatul de presă al trupei și văd că pe ele e tipărit, în loc de preț, Morar
(Matei...). Cosmin se amuză, Andreea la fel, cădem de acord că Matei
Morar e un nume frumos de scriitor inexistent. Piesa se numește Sînt zile în
care cuvîntul eu devine insuportabil (adaptare după Cabaretul cuvintelor) și
e regizată de Aurelie Audax, care joacă în spectacol, unde, pe lîngă alți doi
actori, joacă și tatăl ei. Am spus piesă, îmi retrag cuvintele. Nu am văzut o
piesă, ci un spectacol de teatru, un șir de jerbe strălucitoare de cuvinte,
jucate cu multă plăcere de actori. Dresură de cuvinte, acrobații logice,
metafore triste și vesele defilînd pe scenă. „Undeva între lonescu și
Urmuz”, zice Cosmin, „chiar o verigă între cei doi”.

După îndelungile aplauze din final (deja ne-am obișnuit cu asta), la ieșire
intrăm în discuție cu regizoarea și cu Gerard Audax, care ne vorbesc despre
reprezentațiile din România de la Festivalul Internațional de Teatru din
Sibiu și despre succesul pe care-1 are vocea proaspătă a lui Matei în
dramaturgia franceză contemporană.

Mărturisesc, nu am văzut live foarte multe spectacole de teatru în Franța și

părerea mea de pînă acum a fost că actorii francezi sînt superficiali (așa i-
am văzut în piese difuzate la TV), că nu au vigoarea actorilor români. M-am
înșelat, fac mea culpa. Am văzut astăzi cel puțin patru-cinci actori foarte,
foarte convingători și interesanți. Și sînt sigur că, în performanțele jocului,
textele generoase ale lui Matei și-au avut rolul lor.

Gata, am avut un mic maraton, trei spectacole într-o zi. Pentru Cosmin a
fost mai dificil, pentru că nu vorbește franceză. Andreea înțelege mult mai
bine decît el. l-am spus asta și mi-a mărturisit: două dintre textele jucate
astăzi le citise în românește, le știa bine.

Găsim parcarea, găsim mașina, ne întoarcem spre La Ciotat. îl sun pe Matei

să-i mulțumesc (am uitat să vă spun că după primul spectacol m-a sunat el
să mă întrebe dacă totul e în ordine!), îl felicităm într-un glas și Cosmin îi
spune: „Următorul spectacol pe care vreau să-1 fac este Angajare de clovn".
Matei mulțumește pentru intenție și speră să vadă și el spectacolul, fie în
România, fie, de ce nu, în Franța! Ideea pe care o are Cosmin pentru
distribuție (nu vreau să stric surpriza) este una foarte bună și, sînt sigur, va
fi un spectacol despre care se va vorbi. Poate anul viitor, la Avignon, la altă
coadă la Vișniec!!

„Tot ce am avut de spus am scris, restul e zero”

Dacă pînă acum m-ați fi întrebat pe care din cei doi mari scriitori din
Provence, Giono sau Pagnol, îl prefer, aș fi răspuns fără ezitare Marcel
Pagnol. Un tip efervescent, solar, un om de lume și de acțiune, un scriitor
extrovertit care a înfățișat în cărțile sale o lume colorată, trepidantă, cu
umor și înțelepciune. Jean Giono, fără îndoială un mare scriitor, mi se părea
un tip închis, izolat în Manosque, scriind într-un fel de turn de fildeș despre
o lume mai întunecată, atavică, trăind scrîșnit. Chiar faptul că s-a
autodescris drept „călătorul imobil” mă îndepărta de el. Cum să stai toată
viața în tîrgul tău și să nu te bucuri de lumea minunată în care trăiești, cum
să nu faci din călătorie (atunci cînd ai bani - și Giono a avut) una dintre
pasiunile tale? Așadar, opțiunea mea pentru Pagnol era clară și de
nezdruncinat.

Pînă acum, cînd am ieșit de la expoziția Giono, organizată de Mucem în

Marsilia, prilejuită de semicentenarul morții sale (născut la 30 martie 1985,
în Manosque, și decedat la 9 octombrie 1970, tot în Manosque).
O expoziție de privit, dar mai ales de citit. Și diferită de expozițiile clasice,
cu înșiruire de exponate și de explicații. Chiar am fost surprins să văd o sală
în care, în afara unei inscripții despre dragostea pentru Manosque a lui
Giono, patru pereți erau acoperiți în totalitate de cîte un peisaj din Provența
submontană. Am crezut că e o sală în curs de amenajare (sau de
dezamenajare). Apoi efectul s-a produs, m-am proiectat în aceste peisaje
dragi scriitorului omagiat. A început să-mi placă zona Manosque, „privind-
o” de aici, din Marsilia, mai mult decît în cele zece-cincisprezece vizite
făcute în localitate.

Efectul de reconsiderare, de relectură a personalității lui Giono (din care,

sincer, am citit doar Husarul de pe acoperiș, după care s-a făcut un film, se
spune că filmul cu cel mai mare buget din istoria cinematografiei franceze,
și culegerea de articole despre Provence; ah, și am văzut aproape toate
filmele făcute de Marcel Pagnol după romanele lui Giono!).

Un Giono aveam eu în cap, alt Giono reieșea din această excelentă

expoziție. Giono al lor l-a înlocuit, la ieșire, pe Giono al meu.

Imaginea cu care am plecat e a unui fel de Slavici ca destin de scriitor și a

unuia care seamănă cu Jean Gabin ca prezență fizică. (Dar asta rămîne în
paranteză.) Un scriitor meticulos care-și nota, cu scris frumos și mărunt,
toate ideile în carnete de notițe cu șine, care și-a făcut un program de scris
din care nu ieșea. Citind, în același timp, foarte mult. Era un mare admirator
al lui Faulkner și al lui Melville, chiar traducînd Moby Dick, de pildă (apoi
scriind un fel de declarație de dragoste pentru scriitorul american,
Salutîndu-l pe Melville). Un Giono avînd cultul prieteniei, asta chiar nu
știam despre el. Cu o echipă de prieteni se reunea periodic în Contadour, în
Alpes-de-Haute-Provence, pentru discuții și drumeții. (Iubea acest ținut ca
nimeni altul. Pentru el, „Provența disimulează misterele în spatele evidenței
lor”.)

Dar interesul meu în această expoziție a fost captat de capitolul sumbru al

biografiei lui Jean Giono, acuzația de colaboraționism. Cu etapele vieții
desfășurate pe pereții expoziției, urmărind scrieri și imagini, pagini de
publicații, înțelegi mai bine contorsionata poveste.
La 19 ani, înainte de a fi încorporat și trimis pe front, Giono o întîlnește pe
Elise Maurin, fiica unui croitor, de care se îndrăgostește. Dar pleacă la oaste
și apoi pe front, unde-și pierde cel mai bun prieten și cea mai mare parte din
colegii săi de luptă. în bătălia de la Mont Kemmel, din Belgia, este gazat,
dar fără urmări grave. Ororile războiului îl sperie, îl dezgustă și-l revoltă. în
1917 îi scria iubitei sale: „Am 22 de ani și mi-e frică”.

Lăsat la vatră în 1919, fără să fi fost rănit, rezumă: „Am făcut războiul fără
să fiu avansat, fără decorație și fără să fi ucis pe nimeni”. După război se
căsătorește cu Elise Maurin, va avea două fete, amîndouă devenite
scriitoare. Funcționar de bancă, Giono va renunța la serviciu după primele
sale succese literare, dedicîndu-se scrisului și cititului. Și se manifestă ca un
pacifist aproape militant.

Cînd izbucnește al Doilea Război Mondial, Giono e întrebat de discipolii

săi (deja exista un cerc de admiratori și învățăcei în jurul lui) ce să facă, ce
doctrină e de îmbrățișat. „Sînteți voi, voi, ființe umane proaspete și noi.
Rămîneți așa! Nu vă lăsați transformați ca o materie primă. Nu urmați pe
nimeni. Mergeți singuri. Claritatea voastră să vă ajungă!”. Un gest cu
urmări: ca pacifist, Giono aprobă Acordul de la Miinchen, o încercare a
țărilor europene occidentale de a se reconcilia cu Germania lui Hitler.

Deși se prezintă la centrul militar din Digne, din cauza pacifismului este
arestat, în septembrie 1939, și eliberat de obligațiile militare. Continuă să
scrie, dar este perceput ca un colaborator al regimului. A publicat în
oficiosul La Gerbe un roman în foileton, Doi cavaleri ai furtunii.
Propaganda oficială franceză (colaboraționistă) îi laudă scrierile pentru
„neoprimitivism” și „tarzanism”. (A fost pentru prima dată cînd am citit
acest cuvînt, tarzanismL) în revista (de asemenea, colaboraționistă) Signal
apar elogii la adresa lui Giono, însoțite de fotografii ale acestuia. Mai e și o
frază scoasă din context care-i face viața grea scriitorului: „Prefer să fiu un
neamț viu decît un francez mort”.

în septembrie 1944, Comitetul Național al Scriitorilor îl trece pe Giono pe

lista neagră a colaboraționiștilor. în Les Lettres franțaises clandestines, o
publicație comunistă, Tristan Tzara îl înfierează cu mînie pe Giono în
articolul „Un romancier al lașității” și vorbește despre creația pre-nazistă și
despre cea nazistă ale lui.
Pe 8 septembrie 1944 este arestat fără a fi inculpat, iar pe 27 septembrie va
fi închis în lagărul din Saint-Vincent-les-Forts. Pe 31 ianuarie 1945 este
eliberat fără să se fi reținut nici o acuzație împotriva sa, cu interdicție de a
locui în Manosque. Drept pentru care va locui o vreme la Marsilia, unde
continuă, imperturbabil, să scrie cărți cu ecou puternic, reîntemeindu-se ca
mare scriitor al Provenței. Va fi reconsiderat, spălat de păcate și, în 1954, va
fi primit în Academia Goncourt, pe locul lăsat liber de dispăruta Colette.

în 1961 este Președintele Juriului la Festivalul de Film de la Cannes. Rețin

un răspuns dintr-un interviu luat cu această ocazie; întrebat de cînd merge la
cinema. Giono răspunde: „O, merg la cinema din cea mai fragedă pruncie,
am mers la cinema încă de la începuturile cinematografului, îmi aduc
aminte că în acel moment cinematograful nu era încă decît o mică cutie
ambulantă pe care o plimbau din sat în sat și așa a ajuns la Manosque. S-a
golit o șpițerie de toate bocalele, de toate bocalele de mirodenii, și s-a
instalat acolo aparatul de proiecție, care era rudimentar”.

în expoziție am văzut afișat interogatoriul lui Jean Giono și a trebuit să

aștept jumătate de oră ca să ajung la el. în fața mea era o doamnă care a
rămas încremenită acolo, citind și recitind paginile bătute la mașină. Cînd
m-am apropiat și eu, s-a uitat speriată la mine, apoi m-am retras mai în
spate, dar nu am plecat din zonă, să nu pierd locul. Și a meritat, l-am
fotografiat pagină cu pagină și am selectat cîteva fragmente foarte
expresive, fragmente care lămuresc ce a fost cu „colaboraționismul" lui
Jean Giono.

Interogatoriul lui Giono Jean

întrebare: Sînteți inculpat pentru că ați fi colaborat cu germanii și că, prin

ideile dumneavoastră pacifiste, prin răspîndirea scrierilor dumneavoastră,
ați exercitat în timp de război o influență nefastă asupra compatrioților.

Răspuns: Vreau ca înainte de toate, în mod special, să vă răspund la

problema colaborării cu nemții. N-am colaborat niciodată, nici de departe,
nici de aproape, nici prin scris, nici prin vorbit, cu nici un german, cu nici o
organizație germană. Nu am scris și nici nu am publicat în vreun organ de
presă german. N-am scris și nici n-am publicat vreun rînd care să fi putut
avea în vreme de război o importanță oarecare din punctul de vedere al
spiritului național. N-am publicat în timpul războiului decît o singură carte,
Salutîndu-l pe Melville, care însoțea traducerea din americană a
capodoperei lui Melville; în această carte exaltam, din contră, fraternitatea
și gustul libertății care animau America și Franța...

Revista Signal, o publicație ilustrată apropiată Ocupației, a publicat, în două

numere diferite, fotografii ale lui Jean Giono, lăudat pentru opera sa
literară, caracterizată, cum am mai spus, prin „neoprimitivism” și
„tarzanism”, în opinia redactorilor. Jean Giono demonstrează că aceste
fotografii nu au fost trimise de el, că erau publice și că se găseau în
birourile editurilor. întrebat dacă a protestat în vreun fel, răspunde:

Am fost indignat în același mod ca și Dumneavoastră și, în ciuda

rezultatului platonic la care mă așteptam, am protestat pe lîngă Direcția
revistei Signal. Veți găsi în dosar o copie a celei de-a doua scrisori de
protest pe care am adresat-o revistei ca urmare a publicării fotografiei din
mai 1944. în afară de asta, mi-am luat precauțiunea de a semnala protestul
meu unui număr de patru sau cinci prieteni la a căror stimă țineam; le-am
trimis scrisoarea lui Pierre Seghers, la Villeneuve-les-Avignon, și lui L.
Aragon, A. MALRAUX, Jean Paulhan și Jean Guehenno.

Am pierdut de multă vreme orice iluzie pe subiectul pacifismului și

referitoare la importanța pe care aș putea să o am în această problemă.
Consider că este imposibil să împiedici războaiele printr-o propagandă
pacifistă. Spun asta pentru a vă arăta simplu că mi-am făcut socotelile și că
pacifismul meu este doar o poziție filosofică a conștiinței mele, pe care o
consider netransmisibilă. Adaug că deja m-am explicat în ceea ce privește
scrierea din 1939 care a determinat o ordonanță de neîncepere a urmăririi
penale. Acest tract a fost pur și simplu alcătuit din extrase din texte
publicate cu mulți ani înainte, puse împreună și semnate cu numele meu
fără ca eu să fiu consultat.

întrebare: Ați primit acasă nemți sau italieni?

Răspuns: Niciodată nici un neamț și nici un italian. Singurii nemți pe care i-

am văzut și care nu au trecut pragul casei mele au fost doi jandarmi care au
venit să mă întrebe dacă mă foloseam la munci de Domnul Charles
FIEDLER. Domnul FIEDLER e un comunist german pe care l-am ținut la
mine de trei ani și care încă e la mine și acum. Veți găsi în dosar copia
scrisorii pe care Domnul Fiedler a adresat-o, pe tema asta, Comitetului de
Eliberare din Manosque.

Ar fi multe de spus despre această excursie, despre toate documentele,

fragmentele de film, interviurile filmate în care personalitatea lui Jean
Giono prinde un relief mult deosebit față de ceea ce, de pildă, eu am crezut
despre el. O expoziție făcută nu numai cu profesionalism, nu numai cu
rigoare, dar, se vedea de la intrare pînă la ieșire, cu multă dragoste și
admirație.

Nu mă întrebați pe cine prefer între Jean Giono și Marcel Pagnol. De acum

nu mai sînt sigur de răspuns.

Cultura de almanah

înainte de 89 am auzit caracterizarea asta: „Are cultură de almanah”, făcută

unor semeni cu o cultură generală mai fragilă, un fel de enciclopedism low
cost deprins din almanahurile foarte la modă în întunecații ani ai
„bunăstării” socialiste.

Reactualizată, caracterizarea de atunci ar fi astăzi „cultură de Google”.

Sigur, toți gugălim, dar mai contează și la ce servesc informațiile obținute
cu motoarele de căutare turate, ce conexiuni înlesnesc ele, dacă se adaugă
unei solide culturi generale sau rămîn simple informații volatile, fără
consecință.

Toate publicațiile scoteau almanahuri în România socialistă, toamna era

vremea lor, cînd trebuia să-ți fortifici relația cu vînzătorii de ziare ca să „ți
se pună deoparte” cutare sau cutare almanah. Cele mai tari almanahuri erau
Flacăra, Scînteia și Pentru Patrie. Primul pentru că era pe bază de
Păunescu, un almanah bine făcut gazetărește (cît se putea), al doilea pentru
că acolo încăpeau informații despre viața politică internațională, dosare de
probleme, interviuri, biografii ale unor personalități străine (care nu aveau
loc în ziar), iar al treilea în calitatea lui de almanah al Ministerului de
Interne, pentru că „dădea drumul” la dezvăluiri despre viața infracțională,
cu dosare despre diverse crime, un almanah aproape de romanele noir,
desigur, fără talent, că doar articolele erau scrise, în majoritate, de milițieni.

Almanahurile nu sînt, desigur, o invenție a ideologiei comuniste din

România, atît doar că, la noi, ele erau o formă de acces la informații ascunse
sau evitate în publicațiile „mamă", o mică libertate strecurată, cumva, la
sfîrșit de an, pe sub Cortina de Fier. Puteam citi despre viața occidentală
mai mult decît de obicei. Și despre subiecte mai puțin politizate.

Sigur că toate almanahurile începeau la fel, un portret al lui Ceaușescu, o

poezie pupincuristă la adresa Cîrmaciului, un reportaj, două de pe șantierele
patriei, și apoi, „liber la subiecte": fapt divers, epigrame, uneori, caricaturi
și mici cancanuri despre actori și cîntăreți străini. Pe măsură ce ne-am
apropiat de '89, partea „oficială" a ocupat tot mai mult loc în economia
almanahurilor, au mai apărut și tovarășa, academician de renume mondial,
poezii pupincuriste și pentru ea (Vădim obișnuia), reportaje vibrînd
patriotic, șurubul micii libertăți de sfîrșit de an se strîngea tot mai mult. Și,
cu toate acestea, almanahurile se smulgeau din mîini, că nu exista altceva în
locul lor. („Ce să fac, s-au mai prostit, dar am toată colecția." Vitrine
nenumărate cu bibelouri și almanahuri, mai tîrziu și în varianta
„almanahe".)

Discuțiile etimologice pentru „almanah” nu s-au încheiat încă. Există o

ipoteză avansată în Le Littre: că ar veni din limba egiptenilor, dar nu e
dovedită cu claritate. Pe mine m-a convins ideea că originea este în araba
andaluză, al-manakh, ceea ce înseamnă „moment în timp", „etapă" și
„variațiuni climatice". Forma actuală a cuvîntului am datora-o trecerii lui
prin latina medievală, unde a devenit almanachus și s-a simplificat în zilele
noastre pînă la „almanah".

Unul dintre cele mai vechi almanahuri este considerat amplul poem Munci
și Zile al lui Hesiod. După inventarea și răspîndirea tiparului, almanahurile
au devenit cele mai citite cărți, după Biblie. în 1763 apare prima ediție a
Almanahului de Gotha, care se publică an de an și în zilele noastre, ocu-
pîndu-se, să zic așa, cu inventarierea aristocrației europene (de la capete
încoronate la nobili decăzuți).
Almanahul provensal (chiar așa se și numește) e altceva. Vorbesc de
almanahul apărut sub egida Felibrige, organizație cultural-politică inițiată,
printre alții, de laureatul Nobel Frederic Mistral (îl pomenesc destul de
des!). Un almanah care apare și astăzi, deși aria lui de răspîndire nu mai e
ce a fost, cititorii fiind mica elită care apără și azi limba și cultura
provensale, amenințate cu dispariția. Politica Franței în privința limbilor
locale nu a fost mereu foarte înțeleaptă. Așa că, vreme de cîteva generații,
ea a fost aproape interzisă, devenind, ici-colo, o limbă de familie, de grup.

Dacă în România aveam de-a face, cum spuneam, cu peiorativa

caracterizare „cultură de almanah”, în cazul de mai jos e vorba de
„almanahul de cultură". De cultură provensală. Spre deosebire de alte
almanahuri (unele chiar în provensală), cel despre care vorbim promova,
printre altele, norma mistraliană de scriere, pusă la punct, după cum îi spune
numele, chiar de cel mai important poet al Provenței. Spre deosebire de, să
zicem literatura de autor, „cultă”, scrisă în limba provensală, Almanahul e
cumva o operă colectivă, Mistral și Roumanille, prieteni buni, scriau,
adesea sub pseudonim, consemnau povești și snoave. Ideea lor era să
înmagazineze și să păstreze snoava, anecdota ca specii folclorice, într-un
text pe care l-am dezbătut la cursurile de provensală cu profesorul Denis
Roux, Mistral scria că el și Roumanille admiră foarte mult metoda de
culegere a folclorului practicată de prietenul lor bun, Vasile (Bazil)
Alecsandri.

Așa că, pe lîngă partea „practică” acoperită de Almanah (calendar, calendar

agricol, sărbători religioase, rețete etc.), a existat o pondere deosebită
acordată poveștilor din popor (chiar și basmul cu Scufița Roșie a apărut,
pentru prima dată, fără vreo semnătură în Almanahul provensal din 1883).
Poporul povestea, almanahul publica.

Pe lîngă poetul și omul de cultură Mistral, descoperim în poveștile adunate

de el un folclorist redutabil, atent la structurile narative populare și la
bogăția exprimării orale. Am citit multe texte în categoria celor culese și
difuzate de Mistral și am găsit în ele destul de multe asemănări cu scrierile
lui Creangă (am mai spus-o), cu același umor subteran, dar sănătos.

Vă propun, pour la bonne bouche, cîteva exemple de snoave (pour ainsi

dire) pe care le-am tradus special pentru dumneavoastră.
Fabricantul de candele

Esprit Flechier, gloriosul fiu al comunei Pernes, ilustru episcop de Nîmes,

provenea dintr-o familie oarecare, ceea ce nu l-a împiedicat deloc să devină
o flacără a Bisericii franceze.

într-o zi, nu știm cum, un nobil impertinent i-a zis: „E adevărat,

monseniore, că tatăl Dumneavoastră era fabricant de candele?’’. „Da,
domnule, e foarte adevărat. Iar eu cred că, dacă ați fi fost fiul lui,
dumneavoastră, astăzi, ați fi făcut candele.’’

(Almanahul provensal, 1865)

Năutul

Doi marinari din Marsilia și-au promis unul altuia, în timpul unei mari
furtuni, că, dacă scapă, în semn de recunoștință vor urca Ia Notre-Dame-de-
la-Garde cu boabe de năut în pantofi. [Notre-Dame-de-la-Garde, cea care dă
numele bisericii, este socotită ocrotitoarea marinarilor, Buna Mamă. Dacă
ajungeți acolo, loc obligatoriu de vizitat în Marsilia, veți vedea pe pereți
sute de dovezi de mulțumire ale marinarilor scăpați din furtuni - nota mea.]

Cum cei doi au scăpat cu viață, iată-i acum ținîndu-și promisiunea și ureînd
spre sfînta biserică. Dar boabele de năut sînt ascuțite și dure precum
copitele de măgar. Nu e deloc comod să urci jumătate de oră pe povîrniș cu
boabe de năut în pantofi. Cu toate astea, cel care era în față mergea repede
și liniștit, fără să se plîngă, de parcă nu ar fi avut nimic în pantofi. Celălalt
sărman nenorocit șchiopăta, gemea, ca și cînd ar fi călcat pe sîrmă
ghimpată.

Cînd au ajuns în vîrf, nefericitul care a îndurat tot chinul urcușului îl întrebă
pe cel ce a urcat fără probleme, fără urmă de chin: „Spune-mi, prietene,
cum ai făcut. Bună Mamă a lui Dumnezeu, nenorocitele de boabe de năut
mi-au făcut găuri în talpă”. „De ce n-ai făcut și tu ca mine?” „Păi, tu cum ai
făcut?” „E foarte simplu, înainte de a pune boabele de năut în pantofi, le-am
fiert.”

(Almanahul provensal, 1872)

Creasta de cocoș

Cum se explică forma ciudată pe care o are creasta de cocoș? Meșterul

Mușc, care le știe pe toate, are următoarea explicație: în ajunul Răstignirii,
Domnul Nostru Isus Hristos i-a spus Sfîntului Petru: „Mă vei trăda de trei
ori înainte de cîntatul cocoșului”. „Mai bine să mor decît să te trădez."

Acum știți că Sfîntul Petru, care și-a urmat învățătorul pînă Ia Caiafa, l-a
trădat de trei ori. în fața servitorilor Marelui Preot. Și, imediat după aceea,
cîntă cocoșul.

Atunci, se zice, Petru ieși din sală și alergă după cocoșul care l-a făcut să
mintă, îl prinse de creastă (care, pe vremea aceea, era frumoasă, rotundă) și,
de furie, i-o smulse. Și de atunci cocoșii au creasta ferfeniță.

(Almanahul provensal, 1872)

Vinul din Purgatoriu

Oamenii de altădată se gîdilau ca să rîdă și chiar și preoții își permiteau să

glumească și să facă farse. Dar, uneori, glumind, li se întîmpla să-și
găsească nașul.

într-o zi, un enoriaș din parohia din Bezouce a intrat în casa parohială și i-a
zis preotului: „Bună ziua, părinte. Iaca, am venit cu zece ecu de aur să-i
faceți o slujbă frumoasă, de treizeci de ani, răposatului meu tată”. „O, ce fiu
bun ești... Lasă banii pe șemineu și vino să bem un păhărel.”

Părintele deschide o frumoasă fiolă de vin și toarnă de două degete în două

pahare. Pe unul i-1 întinde enoriașului.

După ce ciocnesc, cei doi băutori ridică coatele.

„Sfîntă Fecioară, părinte”, zice omul lingîndu-și buzele, „ăsta nu e pișat de

șoarece... Da’ ce vin e?”. „Ghicește, fiule...” „O fi vin deTavel?” „Nu.” „De
Langlade?” „Nici vorbă." „De Chusclan?” „N-ai nimerit.” „De
Châteauneuf-du-Pape?’ „Nici măcar pe aproape.” „Dar, pe sufletul meu,
părinte, am tot încercat.” „Ei, fiule, vrei să-ți spun eu ce vin e?” „Ziceți,
părinte...” „Este vin din Purgatoriu.”

Vă rog să mă credeți că, la auzul acestor cuvinte, credinciosul s-a întors

spre șemineu și a înșfăcat cei zece ccu de aur, băgîndu-i la loc în pungă.

„Hei, fiule, ce faci?” „Iau înapoi banii pentru slujba lu’ tata.” „Păi, cum,
păcătosule, vrei să-l lași pe tatăl tău să putrezească în fundul Purgatoriului?”
„Nici să nu mai aud de asta, nu mai vreau să-1 scot de acolo. Un loc unde se
bea un așa vin bun... Ce mi-ar zice tata: «Netrebnicule, de ce ai vrut să mă
scoți din sfîntul Purgatoriu, unde se bea vinul lui Dumnezeu?».”

(Almanahul provensal, 1877)

Martigues, locul provensal unde s-a răsturnat carul cu
naivi

Deși am fost de cîteva ori la Martigues, încă de pe cînd stăteam la Marsilia,

nu am știut nimic despre „faima” marte-galilor (numele locuitorilor de aici).
Prima dată am auzit despre asta într-un concert al trupei ciotadiene Moussu
T e lei jovents (Domnul T și tinerii - în provensală), ținut în spatele bisericii
de la noi. înainte de a cîntă Adio, Veneție provensală, Domnul T (de la
Tatou) a făcut o scurtă introducere în care a zis cam așa: „Există un popor
liniștit, naiv, care crede tot ce i se spune. Crede că stă la munte și are ieșire
la mare. Și că fumul care iese din furnale e ceva frumos, o ceață fermecată.
Sînt martegalii, care chiar cred că locuiesc în Veneția provensală. Dar de
fapt ceea ce cred ei că e marea nu e decît un lac, Etang de Berre, iar munții
sînt niște coline”. Publicul a rîs, eram în La Ciotat, unde a ajuns deja din
alte vremi faima martegalilor. Nu știu dacă introducerea asta ar fi facut-o
Domnul T și în cazul unui concert la Martigues!

Mă bucur că, după știința mea, în urma acestui concert, nu a existat nici o
plîngere pentru discriminare din partea celor prezenți. Asta și pentru că în
trupa Domnului T unul dintre membri se trage chiar din Martigues. Iar
martegalul de pe scenă a rîs primul de poantă! (înclin să cred că o știa de
dinainte.)

Au urmat lecțiile de provensală, cititul și tradusul unor povestiri de acum un

secol, două, în care se rîdea incorect politic de prostie, de zgîrcenie, de
fudulie, de nebunie, de grași, de slabi, de urîți și urîte. Vremea idilică în
care tot acest rîs avea rolul lui social, iar oamenii se înveseleau gîndindu-se
la diferențele dintre ei.

Poveștile acestea, răspîndite prin Almanahul provensal din diverși ani,

multe dintre ele adunate și repovestite de Frederic Mistral și Joseph
Roumanille, mi-au adus aminte de poveștile lui Creangă, de același umor
popular sănătos și neiertător.
Și poveștile provensale, și cele românești (evidențiate de Creangă) se trag
dintr-o înțelepciune populară foarte asemănătoare, care rîde de defecte și
evidențiază calitățile. Povestea unui om leneș, de pildă, ar putea figura
oricînd în antologia poveștilor provensale, așa cum fiecare din cele două
povești pe care vi le propun astăzi s-ar fi putut „întîmpla” și în România
rurală din vremea lui Creangă.

Sînt destul de dese în cultura provensală poveștile despre rivalitatea dintre

localități, una dintre ele îmi este foarte la îndemînă, e vorba de cea dintre La
Ciotat și Ceyreste, cea din urmă făcînd parte, odinioară, din La Ciotat.
(Dacă mergeți în Ceyreste, vă vor spune că La Ciotat făcea parte din
Ceyreste.) Sau între La Ciotat și Cassisul vecin. în Provența montană, între
Manosque și Forcalquier e o rivalitate redată în multe povești publicate de-a
lungul anilor în Almanahul provensal. (Ca arădean care a făcut studiile în
Timișoara, vă dați seama ce e în sufletul meu cînd vorbesc despre
rivalitățile dintre orașe!)

Așadar, am tradus două povești despre naivitatea marte-galilor, așa cum au

fost ele culese și transcrise de Frederic Mistral, laureat al Nobelului pentru
literatură și, important pentru noi, românii, prietenul bun al lui Vasile
Alecsandri. (E la mine un reflex deja, cînd spun Mistral, musai să-1
pomenesc și pe Alecsandri.)

Peștele cel mare

Un martegal mergea în fiecare zi la Marsilia pentru afacerile pe care le

avea; și în fiecare seară, cînd se întorcea, vecinii îl descoseau: „Hei, nea
Genesi, ce mai e nou la Marsilia?!”.

Și bunul Genesi povestea, de-a fir a păr, tot ceea ce era nou în capitala
Sudului.

Intr-o bună zi, ca toate celelalte, Genesi nu avea ce să le mai zică

preacurioșilor săi compatrioți, așteptîndu-se Ia sîcîitoa-rea întrebare. „Oh,
de data asta”, își zise în sinea lui, „trebuie să le trag una groasă de tot,
Dumnezeu mi-e martor, una care să bubuie”.

Bun.
Ajunge el de la Marsilia, seara, și-i vede deja de departe: „Hei, nea Genesi,
ce mai e nou la Marsilia?!”, strigă curioșii. „Salut, sărmanilor", face Genesi,
„vă spun astăzi una care face cît două: ah, drăguților, să știți că, dacă nu aș
fi văzut cu ochii mei, să mă ia Necuratul dacă aș fi crezut vreodată!”.

Și dintr-odată, ca și cum vestea s-ar fi trîmbițat în toată așezarea, toată

lumea, femei, bărbați, copii și bătrîni, se adună împrejurul lui și povestitorul
de noutăți începe povestea pe care o ticluise în minte: „Să știți”, zise el,
„dragi martegali, să știți că în dimineața asta, în rada Marsiliei, a ajuns un
pește atît de mare, ce mare, colosal, atît de colosal și de viguros și atît de
lung, încît capul îi era în port și coada atingea castelul If. Da, credeți sau nu,
peștele ăsta uriaș și-a prins capul între fortul Saint-Jean și fortul Saint-
Nicolas și toată Marsilia s-a suit la Notre-Dame-de-la-Garde să vadă cum
vor face pescarii ca să-1 scoată din apă ’.

Toată lumea din Martigues a luat de bună povestea, a crezut-o ca pe

Evanghelii și, fără să mai stea pe gînduri, zbang, gata, hai să plecăm ! Și,
fără să le pese că vine noaptea, femei, bărbați, fecioare, bătrîni, copii, toți
plecară spre Marsilia ca și cum s-ar fi dus la o nuntă.

Genesi, farsorul cel iscusit, stătea pe o înălțime și-i privea trecînd, iar asta îl
făcea să se tăvălească de rîs.

Văzînd că toată lumea, cu excepția celor neputincioși și bolnavi, se grăbea

spre Marsilia, își zise: „Oh! Mînca-mi-aș slănina din pod!”, se arată el
mirat. „Văd că toată lumea s-a cărăbănit: trebuie că e adevărat.”

Și, repede, înnodîndu-și șireturile de la pantofi, se puse pe fugă ca să-i

ajungă pe ceilalți și să meargă cu ei spre minunea de la Marsilia.

(Almanahul provensal, 1856)

Măgarul încorporat

Un brav martegal călătorea cu măgarul său. Și numai ce vede, întinzîndu-se

de-a lungul drumului, un pîlc de copaci, cu o iarbă frumoasă sub ei de-ți lua
ochii.
„Tii”, zise omul nostru, „iată o pășune minunată unde poate să pască
măgarul meu...”.

Zis și făcut, legă măgarul de unul din copaci și, cît măgarul urma să pască,
omul nostru plecă în plimbare prin împrejurimi să vadă dacă erau măsline
în măslini, amande în amandieri și smochine în smochini. La puțină vreme
trecură pe acolo, pe drum, doi soldați. Și, cînd ajunseră în dreptul
măgarului, își ziseră unul altuia: „Iaca un tovarăș care a ales bine să se
odihnească la umbră... Ia să facem și noi precum măgarul. Să lăsăm să mai
treacă din căldură".

Și iată-i pe cei doi zdraveni soldați lepădîndu-și mantalele și punîndu-le pe

măgar. își scoaseră și ghetrele, caschetele cu țilindru și-1 încărcată pe măgar
cu ele. Apoi, ceva mai încolo, tot sub arbori, se-ntinseră în iarbă și
adormiră.

Vine stăpînul măgarului... Să nu vă mai spun că, văzîndu-și animalul cu tot

harnașamentul pe el, cu chipiu și ghetrc, omul îi strigă necuvîntătoarei:
„Oh, mîncăule, hapleo! Ce-ai făcut? Te-ai încorporat! Da, știam eu că nu
ești bun decît pentru asta... Bine, ce să zic, dacă tu crezi că o să-ți fie bine,
rămîi încorporat... dar fii atent, te avertizez... cum te știu eu, un leneș, un
murdar, un nimic, o să dezertezi într-o zi și vei pleca cu arme și bagaje de
vei ajunge să fii împușcat!’’.

Acestea fiind zise, martegalul nostru rotofei ca o bilă își lăsă măgarul acolo
și se întoarse la Martigues bodogănind.

Cînd se treziră soldații, își spuseră, uitîndu-se cu înțeles unul la altul: „Cred
că măgarul ăsta nu are stăpîn: dacă l-am lua cu noi la Marsilia? Ne-ar căra
bagajele și după aia l-am vinde... îl luăm cu noi?”. „Hai să-l luăm, desfă-i
funia și valea!”

Așa că trupeții noștri se porniră la drum, cu măgarul înaintea lor, echipat

pînă-n dinți ca un partizan catalan.

Deodată, cînd măgarul nostru își dădu seama că se cam îndepărtează de

locurile știute, își ciuli urechile, se înălță pe picioarele de dinapoi, se
întoarse în loc și tuleo în galop! Mai ajunge-1 dacă poți!
Și fugea măgarul, fugea mîncînd pămîntul pînă cînd, spre seară, ajunse, plin
de sudoare, în fața grajdului său.

„Hei, banditule!”, îi strigă stăpînul cînd îl văzu... „Trădătorule, dezertorule,

nemernicule... pînă aici ți-a fost... ți-am zis eu că vei dezerta cu arme și
bagaje!... Să știi că te înșeli, eu nu risc să te adăpostesc, nici să te ascund...
O să chem jandarmii.” Bravul martegal se duse să cheme jandarmii,
zicîndu-le: „Veniți la mine acasă, acolo e un dezertor...”.

Și astfel, jandarmeria din Martigues arestă măgarul: apoi fu dus la casa

comunală și aleșii localității intrară în consiliu de război, condamnînd
dezertorul să fie umflat.

I-au pus măgarului o țeavă de trestie în dos și, unul după altul, la rînd, ca la
Jonquieres, toți martegalii veniră să sufle în țeavă. Primarul, cum se cuvine,
și-a păstrat ultimul acest privilegiu. Cînd, în fine, îi veni rîndul, ceru
cuvîntul și zise: „Dragi prieteni, ascultați-mă: în calitate de primar, mi se
pare că nu se cade ca eu, mai-marele vostru, să suflu la același capăt al țevii
ca și voi... Ce părere aveți?”. „Ce, ce-i asta?", zise un pîrlit de bîlbîit care
facea parte din partidul de opoziție. „Ce, ce, do-dom-nul primar nu nu este
și el om ca a-a-alții?” „Taci, băi, amărîtule, mîncător de rahat!”, îi strigară
ceilalți localnici.....Noi credem,

domnule primar, că vorbiți ca din carte și că aveți tot dreptul să nu vă muiați

gura acolo unde toți și-au pus buzele... Hai, gata, fraților, întoarceți țeava.”

Și pe loc scoaseră țeava și o întoarseră invers, iar astfel primarul, la rîndul

lui, suflă în curul măgarului.

(Almanahul provensal, 1877)

[O lămurire în paranteză: expresia pe rînd ca la Jonquieres este, in extenso,

în provensală astfel: a-de-reng coume a Jounquiero quand se danso - „pe
rînd, ca la Jonquieres cînd se dansează” - și face aluzie la o poveste
publicată de Joseph Roumanille. în ea se spune că primarul din Jonquieres
avea o fată urîtă, cu care nimeni nu dansa. Așa că a dat o circulară în
comună hotărînd ca toți cei care invită fetele la dans să le invite, pe rînd,
una cîte una, pe toate!]
P.S. Nu vă luați după povești. Dacă ajungeți în Provence, Martigues merită
o vizită, chiar are ceva din aerul venețian. Și, dacă intrați în vorbă cu
localnicii, nu le spuneți că ați citit poveștile de mai sus.

Partea a IlI-a

întunericul de la capătul culorilor

„Pe 14 martie 1955, Nicolas de Stael închide ușa atelierului situat pe strada
Revely din Antibes. Urcă pe acoperiș, se aruncă în gol, se strivește de sol.
Tocmai a murit un pictor.” Așa aș fi început acest articol. Așa l-a început și
Paulin Cesari într-un număr recent din Le Figaro Magazine, dedicat
expoziției retrospective Nicolas de Stael de la Aix-en-Provence. Știam de
expoziție, era în planul meu de vizite, dar, cum se va închide în septembrie,
mi-am spus că am tot timpul s-o văd. Obligația de a preda acest articol mi-a
dat un imbold care s-a transformat într-un drum pînă la Aix-en-Provence.
Prima mea călătorie cu autobuzul în zonă. Așadar, un pictor sinucigaș,
inclasabil, cum spun criticii, dar ușor de pus alături de Mark Rothko. Un alt
pictor care și-a curmat zilele după ce drumul spre culorile pure, vibrînd în
pătrate sau dreptunghiuri, într-o geometrie a disperării, l-a împins spre
negrul final. Sinucigaș ca Rothko, sinucigaș ca van Gogh, care tot în
Provence s-a sfîrșit, trăgîndu-și un glonț în piept după ce culorile sale și-au
cucerit independența față de formele realității.

Sînt, o recunosc, fascinat de sinuciderea artiștilor și a scriitorilor ca răspuns

final, implacabil la toate întrebările existenței. De ce aleg acești
antreprenori ai iluziei să-și pună ei înșiși punct vieții ? Lasă oare
sinuciderea semne în parcursul operei și vieții? Este ea detectabilă înainte
de a se produce? Ca paranteză: singura carte tradusă de mine din franceză,
Cei care au ales noaptea, publicată în anii ’90 la Editura de

Vest, scrisă de Jean-Marie Rouart, astăzi membru al Academiei Franceze,

era despre scriitorii care s-au sinucis. O carte sensibilă, scrisă de un autor
care a trecut, după cum declară, el însuși pe lîngă tentația sinuciderii.
Nu știu de existența unei cărți despre pictori sinucigași. Poate nici nu sînt
pentru a fi cuprinși într-o carte, poate sînt mai indescifrabili decît scriitorii.
Așa că ne putem întreba: au pictorii sinucigași altă motivație decît scriitorii
sinucigași?

în fizică, am reținut, există o deplasare a culorilor spre roșu. în viața

pictorilor care au decis momentul final, culorile s-au deplasat, cu artist cu
tot, spre negru. Nicolas de Stael, pe numele lui de civil baronul Nikolai
Vladimirovici Stael von Holstein, s-a născut la 5 ianuarie 1914, stil nou, la
Sankt-Petersburg, în familia unui general țarist, care s-a refugiat după
revoluția bolșevică în Polonia. La scurt timp, în 1919, rămîne orfan și va fi
încredințat spre creștere, la Bruxelles, familiei Fricero, de origine sardă,
avînd însă naționalitate rusă. Nu insist prea mult pe amănuntele biografice,
internetul e plin de ele. Oricum, e de reținut amestecul ciudat al rădăcinilor:
o familie de nobili nemți stabilită în Rusia, fugită în Polonia, ai căror copii
(Nikolai, Marina și Olga) ajung în Belgia la o familie sardă cu pașapoarte
rusești. După ce ratează, cu bună știință, cariera de inginer, impusă de tatăl
adoptiv, Nicolas rătăcește prin Europa, descoperă artiștii epocii, se apucă de
pictat, vinde acuarele în Barcelona ca să se întrețină, călătorește în Maroc,
unde o întîlnește pe Jeannine Guillou, cu cinci ani mai în vîrstă decît el,
măritată cu polonezul Oskar Teslar.

Inevitabilul se produce. Jeannine pleacă cu Nicolas la Paris. E prima mare

iubire a lui Nicolas, care, probabil, din această perioadă se alege cu
supranumele Prințul. Pictează mult și distruge aproape tot ceea ce face,
nemulțumit de nivelul lucrărilor. „Cînd eram tînăr, am pictat portretul lui
Jeannine. Un portret, un adevărat portret, este culmea artei”, va spune mai
tîrziu. Trăiește de azi pe mîine și, probabil, într-un acces de disperare, în
septembrie 1939 se încorporează în Legiunea Străină, cu care va pleca în
Algeria. Iese din rîndurile ei în septembrie 1940. Un an de Legiune.

După moartea lui Jeannine (cu care are o fată), în 1942, Nicolas se
căsătorește cu fosta bonă, Franțoise, cu care va face trei copii. Nu e ultima
dintre iubirile Prințului. Ultima e Jeanne, o femeie măritată, cu care intră
într-o relație ce-i va fi fatală. Refuzat, Nicolas îi trimite soțului iubitei toată
corespondența lor, spunîndu-i: „Ai învins”.
Urmează aruncarea de pe acoperiș. Pictura nu l-a mai putut ajuta. („Toată
viața am avut nevoie să gîndesc pictura, să văd tablouri, să fac pictură
pentru a mă ajuta să trăiesc, să mă eliberez de toate impresiile, toate
senzațiile, toate neliniștile pentru care nu am găsit alte ieșiri decît pictura.”)

Sîntem mulți la Hotel de Caumont, locul expoziției. Sînt impresionat de

numărul mare de americani, probabil veniți cu o croazieră în Marsilia și cu
autocarele la Aix. Chiar sînt interesați de expoziție. E clar că nu au bifat-o
la „excursii opționale” în lipsă de alte oferte. Prezența masivă a
americanilor în sălile expoziției e explicabilă: Nicolas de Stael a devenit
celebru mai întîi în America, prin marele galerist newyorkez Paul
Rosenberg (e de reținut o expresie de-a lui care, într-un fel, definește
negoțul de artă: „Pentru mine un tablou e frumos atunci cînd se vinde”).

Hotel de Caumont, tipic pentru secolul al XVIII-lea, moștenit de lumea artei

de la marchiza Pauline de Caumont, e impresionant, fastuos, bine renovat,
în ușoară disonanță cu tablourile provensale ale Prințului. Aproape fiecare
lucrare este însoțită de cîte un citat din scrisorile pe care pictorul le-a
schimbat cu mai mulți prieteni, printre care și poetul Rene Char. Sînt bine
potrivite. Comisarii expoziției, printre care și unul din urmași, Gustave de
Stael, și-au făcut bine datoria. Fiecare text aruncă o lumină nouă asupra
lucrărilor, splendid iluminate, de altfel.

Eu aș alege ca motto unul dintre texte, aflat nu chiar la începutul expoziției:

„Intîrziasem să afirm că nu există decît două lucruri valabile în artă: 1.
fulguranța autorității; 2. ful-guranța ezitării. Asta e tot. Una e făcută din
alta, dar la vîrf cele două se disting foarte clar”. Da, fulguranța este una
dintre constantele acestor lucrări, peisaje în care culorile au fost distilate,
contururile topite, refăcute. Ca să enunț ceva inteligent, o să apelez tot la
pictor, foarte atent și la ceea ce se poate spune despre el: „între forma
absolută și informa absolută, care se ating adesea, există un echilibru pe
care doar masa o simte în volumul său. Culoarea este literalmente devorată,
trebuie să se retragă în umbra pîn-zelor, să se cramponeze în fiecare plan
abia perceptibil dacă nu vrem să sfîrșim pată, ca o frescă din Pompeii”.

Nu, n-o să povestesc lucrările, deși unele ar fi ușor de vulgarizat în cuvinte:

un triunghi verde în stînga, un triunghi albastru lîngă alt triunghi de un
verde diferit, în zare o pată albă, doi copaci abia conturați la orizont și cerul
fără nori.

Nicolas de Stael a călătorit mult, dincolo de neastîmpă-rul imobiliar care l-a

făcut să se tot mute, dar a călătorit în căutarea luminii. Nu a pictat, neapărat,
în natură și după natură. De altfel, o și spune în 1953, la vîrful creației:
„Pictez peisaje din Sicilia și nuduri fără model într-un hambar din Vaucluse,
unde cîmpia regretă pentru totdeauna mlaștinile care au înecat-o pe
vremuri”.

Fac și eu un pic pe deșteptul și remarc ceea ce e imposibil să nu se fi

remarcat înaintea mea: nudurile ample ale lui Stael au ceva din grandoarea
unui peisaj. Și, cînd spun asta, mă gîndesc la Nudul albastru, care are o
vibrație geologică, un nud „descărnat” și investit, în schimb, cu vibrații
cromatice profunde. Un nud devenit aproape o lucrare abstractă. Ceva
extrem de concret pierzîndu-și greutatea și concretețea. Tot Prințul ne
scoate din încurcătură, spunînd: „Eu nu opun pictura abstractă picturii
figurative. O pictură trebuie să fie, în același timp, abstractă și figurativă.
Abstractă ca perete, figurativă ca reprezentare a unui spațiu”.

Nicolas de Stael a fost îndrăgostit profund de Provența. In ciuda mobilității

sale excesive, a neastîmpărului geografic, reflex îndepărtat al cazacilor din
stepă conduși de tatăl său, generalul țarist, a schimbărilor de domiciliu
frecvente, aria în care și-a petrecut ultimii ani ai scurtei sale vieți este
peisajul provensal, cu lumina lui adesea evocată în vasta corespondență.
Există locuri pe care le voi privi altfel după ce am văzut expoziția de la Aix-
en-Provence. Plaja din La Lavandou, de pildă, cea de la Bormes-les-
Mimosas și Antibes, portul Marsilia, dealurile din Vaucluse. Voi încerca să
simt vibrațiile acelor locuri. Pentru că „nu pictezi niciodată ceea ce vezi sau
ceea ce crezi că vezi, pictezi cu mii de vibrații ceea ce ai avut în față”.

Lumina care a adunat atît de mulți pictori (de la Cezanne și van Gogh Ia
Picasso și, ca să dau un nume de pictor român, Jacques Steriadi, ajuns și în
La Ciotat) este coautorul lucrărilor lui Nicolas de Stael mai mult decît în
cazul altor pictori. „Am fost năucit la început în această lumină a
cunoașterii, probabil cea mai completă care există, în care diamantele nu
strălucesc decît în spațiul unei sclipiri a apei foarte rapide, foarte violente.”
Ca să fiu cinstit, expoziția despre prezența pictorului în Provence nu e
numai despre Sudul Franței, este și despre o reflectare a Siciliei (peisajul
din Agrigento este cea mai cunoscută, probabil, lucrare a sa), reflectarea în
peisajul de aici. Pentru a putea face asta chiar e nevoie de geniul unui pictor
care dă naștere unor peisaje siciliene în hambarul din Vaucluse!

într-o scrisoare către poetul Rene Char, confidentul în privința frămîntărilor

artistice, Nicolas de Stael spune, entuziasmat, definind din nou arta sa greu
de definit: „Este absolut minunat, pentru un moment marea e roșie, cerul
galben și nisipul violet. Apoi totul revine la cartea poștală de bazar. Dar cu
acest bazar și cu această carte vreau să mă impregnez pînă în ziua morții
mele. Fără glumă, e unic, Rene. Totul e aici. Apoi e indiferența”.

Cu mai puțin de un an înainte de a se arunca de pe acoperișul atelierului său

din Antibcs, Prințul îi scrie iubitei sale din Paris o scrisoare în care, poate,
s-ar întrezări finalul: ,Jeanne, îndoiala, în cazul meu, este pasiune și
pasiunea o datorie, o sarcină, un lucru simplu de împlinit. Restul e nebunia
pură a Artei. Cred că așa este pentru toți băieții care lucrează noaptea și
cred în ea”.

Bob Dylan în Provence

Cînd am plecat spre Château La Coste ca să văd expoziția lui Bob Dylan,
am fost însoțit de o prejudecată solidă: eram convins că voi vedea niște
mîzgălituri naive pe care cîntăre-țul le-a făcut pe vreun colț de masă, în
turnee, plictisindu-se, eventual ca parte din tratamentul pentru mahmureală.
Și ce, îmi ziceam, după ce a luat premiul Nobel pentru literatură, „ăștia" vor
să-l scoată și pictor, ca să cîștige bani de pe urma lui, e marketing destul de
dubios.

Și totuși, e Bob Dylan, merită să merg să văd ce și cum. Știam că e prima

lui expoziție în Franța, mă bucuram că a ales Provența pentru asta. Château
La Coste, despre care am mai scris, e o podgorie și o rezervație de artă la
cîțiva kilometri de Aix-en-Provence, cu un circuit pe la sculpturile și
instalațiile presărate prin vie.
Butonam la radioul din mașină, doar-doar dau peste un Bob Dylan în
postura lui cea mai cunoscută, aceea de cîntă-reț și compozitor. Am crescut
cu Blowin’in the Wind, românizată la cenaclul lui Păunescu drept Vînare de
vînt. Nu am găsit nimic pe la radiourile muzicale la aparatul din mașină.
Așa că m-am rezumat cu niște zgîlțîieli ale portativului, melodii dubioase,
pe bandă rulantă, unele frizînd maneaua, altele bălăngănindu-se în ritm de
rap, întrerupte de reclame. Așa e dacă nu ai lucrul tău! Puteam foarte bine
să țin în mașină un disc Bob Dylan.

Ajung la Château La Coste, mă minunez în parcare de niște mașini de

epocă, vreo 50. Proprietarii lor veniseră la masă, sînt aici cinci restaurante
și, cu toate că e luni, o zi anodină, terasele sînt pline. E un loc foarte șic, o
priveliște minunată. E un must dacă iubești și arta, și vinul. (Eu mă calific
deci.)

Ies din parcare la recepție, spun că vreau să scriu despre Expoziția Bob
Dylan și mi se spune că e în galeria proiectată de Renzo Piano. Știam asta,
arhitectul italian este una dintre preferințele mele (nu că aș ști foarte mulți
arhitecți renumiți), am văzut Centrul Tjibaou, făcut de el în Noumea, Noua
Caledonie, am trecut în viteză, între două avioane, prin aeroportul Osaka,
proiectat tot de el. Și, în plus, Renzo Piano este cel care a gîndit și atelierul
lui Brâncuși atunci cînd a proiectat Centrul Pompidou din Paris. în afară de
a fi un mare arhitect, Renzo Piano este și senator pe viață al Republicii
Italiene.

Hai să vedem ce a făcut la Château La Coste. Știam de galerie, dar, cînd am

mai fost pe aici, încă nu se deschisese. Trec pe lîngă clădirea principală
(realizată de un alt mare arhitect, Tadao Ando), pe lîngă inconfundabila
lucrare a lui Calder tronînd într-un luciu de apă, las la stînga teatrul de vară
(nu știu cine l-a proiectat, dar pare că tocmai a supraviețuit unei furtuni,
ceea ce nu e rău ca efect vizual), acolo se țin concerte și se proiectează
filme. îi acord cea mai mare încredere domnișoarei de la intrare și merg tot
înainte, deși încă nu se vede nimic. Ar fi normal, îmi zic, să vezi galeria de
Ia distanță, să te atragă; totuși, e Renzo Piano... După ce urc o pantă cu
iarbă, se vede o alee din beton care duce undeva în jos, spre ceva ce ar
putea trece drept pivniță de vinuri. Ei, nu e pivniță de vinuri, e chiar galeria.
Cobori spre lumea artei, nu urci.
De o parte e un zid de beton, de cealaltă parte e o colină cu iarbă verde.
între ele, între natural și construit, cobori spre artă. E o pantă plăcută la
coborîre și, într-un joc de perspective, pare că galeria se apropie de tine, nu
tu de ea.

Intru și, înainte de a vedea lucrările, observ că de fapt nu e vorba de ceva

îngropat, ci de un fel de paranteză în care vezi tablouri; dincolo, peretele de
sticlă dă înspre o colină cu iarbă care urcă spre vie. Pe stînga și pe dreapta,
la intrare, e un panou explicativ - de fapt, două, în franceză și în engleză.

Mai întîi, titlul expoziției The Drawn Blank Series, adică Seria Desenelor
Goale... Deci, din start, expoziția se poziționează undeva la margine, îmi
zic. Apoi, un fel de cuvînt însoțitor al pictorului:

Tragedia și comedia, ambele ar fi pilonii gemeni ai tuturor gîndurilor,

sentimentelor și opiniilor din oricare dintre picturile mele. Practic, toate
picturile mele sau cîntecele mele sînt împrumutate din marea istorie
comună a conștiinței. Orice aș face de obicei începe acolo.

BOB DYLAN, 2022

Da, e ceva, cam vag, dar nu sună rău, le are artistul!

Să începem vizita, să vedem picturile. Și aici prejudecata mea se prăbușește

la picioarele mele. Mea culpa! Ceea ce expune Bob Dylan aici este chiar
pictură. Sînt uimit și bucuros că m-am înșelat. Muzicianul Bob Dylan și
poetul Bob Dylan sînt frați buni cu pictorul Bob Dylan. Întîi parcurg repede
toate lucrările, uimirea și admirația cresc, apoi încep să privesc pe rînd
fiecare din cele 23 de lucrări expuse aici. Tot atîtea argumente că m-am
înșelat crezînd că e vorba de ceva improvizat și strict comercial. Toate
exponatele au fost realizate între 2007 și 2009, o perioadă intensă și în
muzică. Și nu sînt toate picturile lui de atunci, ci o selecție.

De fapt, ia să ne interesăm, de cînd pictează Dylan? De mult, deși eu abia

acum am aflat, ca ardeleanul (autoironia identitară mă însoțește mereu). NU
e vorba de un amator, de un autodidact, ci de un om cu studii de pictură,
începute în 1974 cu pictorul newyorkez Normau Raeben. O experiență care
l-a marcat foarte mult, ducînd chiar la divorțul de prima sa soție, Sara:
„Pictura a schimbat atît de mult percepția mea despre viață, că nici măcar
propria mea soție nu mă mai înțelegea”, va declara mai tîrziu Bob Dylan.

Acum, cînd scriu, ajuns acasă, ascult Bob Dylan la căști și încerc să mi-1
imaginez pictînd... încă am dificultăți. Dar slăbiciunea mea pentru muzician
începe să alimenteze o slăbiciune nouă, pentru pictorul Bob Dylan.

Un pictor cu o cromatică puternică, sălbatică, cu o știință a compoziției

foarte înaltă, cu un desen șovăitor și sigur în același timp. Și peste toate
plutind o nostalgie, un mers pe muchia dintre comedie și tragedie, ca să-i
citez concepția din mottoul expoziției.

Portrete, peisaje marine, peisaje urbane, naturi moarte, nimic nu se poate

feri din fața acestui pictor dornic să fixeze realitatea în culorile din
amintirile sale. Las încă o dată îndoiala să-și facă loc în gîndurile mele: e la
fel de mare pictor cum e mare cîntăreț? Hai să nu mă împiedic mereu în
asta.

La o privire mai atentă, îți dai seama că poți desluși influențele din lucrările
sale: Claude Monet, Henri Matisse, Marc Chagall și, cu voia
dumneavoastră, ultimul pe listă, Picasso, mai ales cel din perioada albastră.
Pictori care au iubit lumina și culoarea din Provence.

(Chiar așa, o fi fost Bob Dylan în Provence ca turist, ca pictor în

documentare, cu șevaletul în spate? Nu știu și nici nu mi se pare foarte
interesant. E evident însă că a avut acces la spiritul locurilor de aici prin
interpușii de mai sus. Că s-a simțit un fel de provensal acolo, în atelierul lui
de peste Ocean.)

Tocmai de aceea curatorul expoziției (asta e expresia consacrată pentru cel

care aranjează o expoziție, nu? mie îmi sună suspect, dar asta nu contează) a
ținut să expună două lucrări de Picasso, un Monet, un Chagal, doi Renoir,
un Pissarro, tocmai pentru a arunca o lumină asupra rădăcinilor (văzute și
nevăzute) ale pictorului Bob Dylan.

Cel mai aproape e de Picasso, asta e clar, dar nu aproape ca un pastișor, ca

un imitator cuminte. Nu, Bob Dylan nu este Micuțul Picasso, dar se trage
din perioada albastră a marelui pictor spaniol, îngropat nu departe de
Château La Coste, la Vauvenargues, de partea cealaltă a orașului Aix-en-
Provence, în micul cimitir al unui castel privat.

In timp ce mă tot opream în fața fiecărei lucrări, ucigîn-du-mi preconcepția

cu care am venit, strivind-o sub tălpi, au intrat în galerie doi domni și o
doamnă, cam seniori, americani, îmbrăcați bine, așezîndu-se pe ei înșiși în
centrul atenției lor.

Unul dintre ei, cu pălărie de panama și cu barbă albă și lungă, pare un fel de
expert. Le spune ceva celorlalți doi, dar nu se plimbă prin toată expoziția.
Apoi, domnul cu barbă se așează cu o figură marțială în fața tablourilor lui
Renoir, Chagal și ale celorlalți și cei doi îl fotografiază. Apoi pleacă. Nu
înțeleg nimic: să vii din America pînă aici (cred că veneau din America), să
intri la expoziția compatriotului tău celebru și să nu te uiți la fiecare
lucrare?! Și, în al doilea rînd, de ce doar domnul cu barbă s-a fotografiat, iar
ceilalți doi nu? Da, trăim într-o lume complicată. Glumesc!

Expoziția temporară Bob Dylan coincide cu montarea primei sculpturi a

aceluiași în circuitul Art & Arhitecture de la Château La Coste. Deci
cîntărețul nu e doar poet și pictor, e și sculptor.

Dacă nu ajungeți la expoziție pînă în 20 august 2022, cînd se închide, veți

avea ocazia să vedeți totuși sculptura (să-i zic așa) care va rămîne
permanent aici, în vie. E un vagon din fier, cu pereții alcătuiți doar din
figuri de fier forjat, ca și cum pereții adevărați ar fi dispărut sub greutatea
desenelor metalice. „Am fost în preajma fierului toată viața încă de cînd
eram copil. M-am născut și am crescut în țara minereului de fier, unde
puteai să-1 respiri și să-1 miroși în fiecare zi. Și întotdeauna am lucrat cu el
într-o formă sau alta”, zice Dylan cu ocazia dezvelirii acestei lucrări.

Un vagon de marfă, gol, pus pe două bucăți de șine, lungi de cîțiva metri, cu
terasament, dar care nu va pleca nicăieri. Un vagon la care a lucrat patru ani
și jumătate. Un vagon în care poți urca, un vagon paradoxal în care nu urci
ca să pleci undeva, ci ca să stai pe loc.

Personal, nu sînt un fan al așa-ziselor instalații, mi se par refugiul

plasticienilor fără idei și fără talent. Dar aici, în rezervația artistică de la
Château La Coste, sînt cîteva instalații care mi-au învins antipatia, pentru că
se apropie mult de sculptură, totuși, merită să parcurgi tot traseul printre
rîndurile de vie odată ce ai ajuns aici.

Vagonul lui Bob Dylan mi se pare mai mult decît o instalație, mi se pare că
are o idee, că e o propunere a unui artist frămîntat, creativ și neliniștit, că e
un instrument al memoriei. Cînd voi avea poftă de o călătorie spre nicăieri,
voi veni aici și voi urca în vagonul lui. Și, sigur, voi asculta, în căști, muzica
lui. „Vagonul în direcția Nicăieri nu pleacă din stație de la linia unu.”

Nu, Bob Dylan nu a participat la vernisaj. E un om ciudat de discret, din

moment ce pentru a-i ridica premiul Nobel pentru literatură a trimis-o în loc
pe prietena sa Patti Smith! Vanitatea, prieteni, e vînare de vînt.

Cu clișeul pe clișeu călcînd’

(Riscul cel mai serios în lupta contra clișeelor este ca această luptă să
devină ea însăși un clișeu. Organizatorii Sezonului Franța-România au
asumat acest risc alegînd ca slogan ferderator pentru toate evenimentele
culturale „Să ne uităm clișeele ’. De la bun început vreau să spun că mi se
pare foarte bună această amplă acțiune bilaterală din cîmpul artei, literaturii
și civilizației care să „reapropie” cele două țări. Sigur, în paranteză fie spus,
e greu să lupți contra clișeului Dracula atunci cînd, la o prezentare de vinuri
românești în Cite du Vin de la Bordeaux, ai ideea să-i îmbraci pe chelneri în
Dracula. încap multe discuții pe această temă, dacă ne e util Dracula, dacă-1
uităm sau dacă-1 exploatăm comercial.)

Mucem, pe numele lui întreg Muzeul Civilizațiilor Europene și

Mediteraneene, este un complex muzeal de primă mînă în Marsilia,
proiectat și realizat pentru anul 2013, cînd orașul francez a fost Capitală
Culturală Europeană, o atracție în jurul căreia roiesc turiștii și localnicii.
Legat prin pasarele aeriene de cartierul Le Panier și de fortul Saint-Jean,
Mucem este un must see.

Să ai o expoziție în acest spațiu înseamnă să beneficiezi de foarte multă

vizibilitate. M-am bucurat cînd am aflat că se va deschide o expoziție în
cadrul Sezonului Franța-România (sau România-Franța) și mi-am propus să
o văd neapărat.

* Text publicat în România literară.

Bucuria mi-a fost puțin știrbită de faptul că expoziția nu s-a deschis chiar
într-una din sălile clădirii Mucem, cum știam din anunțuri, ci în fortul Saint-
Jean, în clădirea Georges Henri Riviere, ușor colaterală fluxului de
vizitatori. Cu toate acestea, odată cu mine a intrat la expoziție un mic val de
turiști asiatici, iar înăuntru am zărit alți cîțiva vizitatori răzleți.

Prima mea senzație a fost un ușor dejâ-vu, de expoziție cuminte, „pentru

export” și „cu de toate" adunate în spațiul celor 320 de metri pătrați.
Primele întrebări: cum au fost selectați cei opt artiști? De ce ei, și nu alții?
Curatoarea Diana Marincu explică asta într-un interviu de pe site-ul
muzeului: „Chiar alegerea artiștilor este cea care m-a dus spre elaborarea
propunerii expoziției. Voiam să am poziționări artistice puternice și, de la
început, căutam artiști realmente interesați de tema producției culturale în
legătură cu alte cîmpuri de cercetare, și nu numai artele vizuale. Aveam, de
asemenea, în minte o selecție de artiști care nu «reprezintă» în sens strict
identitatea românească. Artiști din diaspora, artiști trăind și lucrînd în
România, artiști din generații diferite, artiști de origini etnice diferite, artiști
utilizînd tehnici foarte variate; fiecare dintre ei prezintă un punct de vedere
particular și o apropiere critică și care, împreună, constituie puzzle-ul
acestei expoziții la mai multe niveluri de lectură”. Sintetizînd, ironic,
această declarație devine: „Am făcut expoziția cu ce am avut la îndemînă ”.

Pentru că o bună parte din artiștii prezenți sînt foarte buni și vin într-un mod
creativ spre tema propusă, a măștii, din direcții diferite, expoziția
funcționează, chiar dacă nu construiește o coerență colectivă. Singura nucă
în peretele ei mi se pare lucrarea cuplului Anca Benera - Arnold Estefan. O
instalație care poartă titlul Isa, por es homou vogymuk, ceea ce tradus din
ungurește înseamnă Toți sîntem cenușă și praf. Lucrarea e alcătuită dintr-un
stîlp de lemn sculptat (cu aluzii la Brâncuși) așezat pe o bandă neagră care
se ridică spre un perete unde sînt așezate 26 de foi A4, fiecare avînd scrisă
pe ea o literă a alfabetului. Zece litere sînt însoțite și de cîte un desen foarte
geometric (reproducînd elemente ale stîlpului de lemn) și de cîte un cuvînt
începînd cu acea literă. De pildă, la litera L este trecut cuvîntul (sau, mă
rog, acronimul) LGBTQ. Singura explicație a prezenței acestei instalații în
expoziția ..Persona”, axată pe motivul măștii, este că, probabil, era
disponibilă pentru această perioadă. Doamna Diana Marincu îi găsește un
sens mult mai adînc: „Totemul artizanal al artiștilor Anca Benera și Arnold
Estefan se relevă a fi o declarație subversivă, un vocabular critic la adresa
posturilor naționaliste”. Deci am bifat și asta, că se cere.

Puternică este prezența lui Mircea Cantor (artist cunoscut în Franța),

lucrările lui Exod și Cuvintele sînt frînghii, două desene monocrome, pe
hîrtie, continuate pe pereții sălii, demonstrează cît de puternică e uneori
simplitatea. Primul e un desen din amintire, minimalist, al unei bancnote
românești, suprapus desenului de pe perete al unui covor abia schițat.
Celălalt: desenul cîtorva frînghii ritmate în negru și alb, care, privite de
departe, pot părea rîndurile scrise ale unui text. Alte două lucrări
„cantoriene” sînt suspendate de tavanul sălii, de data asta în culori, și poartă
același titlu, Avioane și îngeri. Prin ele, artistul „revizitează” desenul unor
covoare din care, de lîngă motivele geometrice cunoscute, parcă pleacă și
avioane, și îngeri. îmi pare rău că, în cadrul aceluiași Sezon Franța-
România, nu am văzut expoziția pariziană a lui Mircea Cantor, de la
Muzeul Vînă-torii, despre care presa franceză a scris amplu și elogios.

De impact mi s-a părut și prezența Ioanei Bătrânu, două panouri expunînd

serii desenate de măști interpretate, reluate, refăcute într-o acumulare de
expresii umane și plastice. Studii influențate probabil de anii petrecuți la
Muzeul Țăranului Român condus de Horia Bernea (a cărui influență se
regăsește, creativ, în multe dintre lucrările artistei văzute de mine în alte
expoziții).

Pentru mine au fost o descoperire Anca Munteanu Rîmnic și Ioana Nemeș.

Prima este vizibilă chiar la intrare, tripticul ei Simulanta, foarte colorat,
decorativ, e alcătuit din fotografii în care un actor învelit într-un covor
moldovenesc se contorsionează „sub povara tradiției de care vrea să scape”
(explicația dintre ghilimele, nefericită, după părerea mea, e așezată lîngă
lucrarea pe care o bruiază). Pe un alt perete, tot fotografii ale unor personaje
în costume populare cărora le-a fost decupată fața și le-au fost adăugate
niște lumînări colorate în loc de brațe. Echipa albă (Satan), lucrarea Ioanei
Nemeș, e alcătuită din patru stranii măști albe (foto) expuse pe un fundal
brun, interpretare monocromă a măștilor populare multicolore, o bună
raportare la tema expoziției.

Dacă tot sîntem la clișee și la tradiție, sigur că nu putea lipsi din această
expoziție măcar o aluzie la ceramica de Cucuteni, aluzie regăsită în cele
cîteva „reinterpretări” ale ceramistului Răzvan Botiș, corecte și decorative.
Din păcate, filmul Oliviei Mihălțianu (am înțeles din textul de lîngă ecran
că evocă o călătorie în zona Marilor Lacuri din SUA, dar și personalitatea
Reginei Maria) nu rula în momentul în care am fost eu acolo. Amintesc,
însă, chiar alături de ecran, portretul colorat al artistei cu pene tribale
indiene în cap, imagine care sigur a derutat micul val de turiști asiatici intrat
odată cu mine. Și care s-au oprit îndelung în fața portretului, fotografiindu-1
cu telefoanele. Dacă printre clișeele despre România cu care au plecat din
expoziție se află și penele de indian înseamnă că totuși, chiar dacă Sezonul
Franța-România nu a reușit să ne facă să uităm clișeele de pînă acum, măcar
a mai adăugat, în mentalul călătorului asiatic, unul insolit și inexplicabil.

îngerii lui Clemente

După cc am scris despre expoziția lui Bob Dylan (din galeria Renzo Piano)
și i-am dus două exemplare din revista Orizont cu articolul doamnei Mărie
Rozet, „contactul” meu de la Châtcau La Coste, am început să primesc
invitații diverse la evenimentele locului. Am intrat pe listă!

Așa au ajuns la mine întîi anunțul, apoi invitația la expoziția „Wings of

Deșire” a lui Francesco Clemente. Cine e Francesco Clemente? Cînd nu știu
ceva, ceea ce mi se întîmplă, întreb pe cine știe. L-am întrebat pe amicul
Camil Mihăescu, decanul facultății de Arte de la UVT. „Don Camil, ai auzit
de Clemente?” Nu numai că a auzit, dar chiar i-a văzut o expoziție de
pasteluri sau acuarelă la Miinchen. Da, e un artist cunoscut, recunoscut,
chiar în vogă. Merită să merg la expoziție.

în afara artistului care expunea, mai exista un interes. Galeria în care avea
loc evenimentul era pavilionul Oscar Niemeyer, ultima realizare a
Domeniului, ultimul proiect al celebrului arhitect brazilian. Pe numele lui
întreg Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares, decedat la vîrsta de 104
ani. în afară de opera sa arhitecturală, Niemeyer este cunoscut și pentru
faptul că, după ce și-a pierdut soția, la 99 de ani s-a căsătorit cu secretara sa
în vîrstă de 60 de ani. Pe care nu o chema Luiza. Și nu scria în locul lui pe
Facebook. în momentul căsătoriei, nonagenarul a susținut că se simte de 30
de ani!

Dacă aș fi critic de arhitectură, aș remarca „tipicitatea” acestei galerii,

zidurile curbate, ferestrele mari, întinse (ceea ce lasă mai puțin loc
tablourilor, favorizînd expozițiile de sculptură). Cum nu sînt critic de
arhitectură, spun cu cuvintele mele că nu e rea galeria. Dacă aș folosi
limbajul puștilor de azi, aș spune că e un arhitect „beton”.

îmi place mai mult galeria lui Renzo Piano, aflată mai în vale. De altfel, în
afara acestor doi arhitccți, mai sînt prezenți pe domeniul Château La Coste
și Tadao Ando (care a făcut Centrul de Artă), și Jean Nouvel, autorul celor
două clădiri „tehnologice”, să le zic așa, în care se produce vinul. Să nu
uităm, luîndu-ne cu expozițiile, că aici e și un domeniu viticol 1

Revenind, eu nu pentru opera sa arhitectonică nu-1 simpatizez pe Niemeycr,

ci pentru orientarea lui comunistă, pentru prietenia cu Fidel Castro și cu
Hugo Chavez. De altfel, opera sa include, la Paris, și sediul Partidului
Comunist Francez și cel al ziarului L’Humanite. Ca să-și spele păcatele
probabil, a semnat, printre altele, și proiectul catedralei din Brasilia, o
clădire emblematică.

După ce ne-am parcat printre alte sute de mașini (da, e plin de lume
interesată de artă și vin), am mers la informații și am arătat invitația la
expoziție. Nu știam exact unde e noua galerie, așa că am primit harta
domeniului, cu toate cele 40 de puncte de interes, sculpturi și instalații
răspîndite printre vii (îți ia peste două ore să treci pe la toate). Galeria e pe o
colină, avem vreo douăzeci de minute de mers. Dincolo de răutățile spuse
mai sus, trebuie să recunosc o anumită măreție a clădirii ieșind dintre vii, cu
două ochiuri de apă în față, peste care trece un podeț.

Și așa ajungem la Francesco Clemente. Titlul expoziției, „Aripile dorinței”,

este înșelător. Poate că artistul nu vrea să fie acuzat (de cine?) de misticism.
Sau poate că a vrut să ne pună pe o pistă falsă, pentru ca apoi să ne
recupereze spre adevăratul mesaj al expoziției. Pentru că e vorba toată ziua
de aripi de îngeri întinse pe cele șase pînze ample. Artistul o recunoaște el
însuși în prezentarea expoziției: „îngerii sînt indiferenți la evoluțiile
culturale și eu de asemenea. Pictîndu-i, încerc, foarte modest și poate că
într-o manieră foarte nombrilistă, să fac să fie atins sufletul uman”.

Așadar, cine e Francesco Clemente și ce vrea el de la artă? S-a născut la

Napoli într-o familie de origine aristocrată, în 1952. Pleacă la Roma să
studieze arhitectura, dar nu-și va finaliza studiile, dedicîndu-se picturii și
desenului. Se împrietenește cu artistul american CyTwombly, stabilit la
Roma, și cu Alighiero Boetti (știe și Google de ei), primul influențîndu-1 cu
aplecarea spre psihanaliză și primitivism, al doilea făcîndu-1 să se apropie
de curentul artepovera. După multe căutări, devine unul dintre exponenții
mișcării Trans-avant-garde. (Asta îmi aduce aminte de diversele formule
făcute în Liceul de Chimie din Arad, gen cis-trans-2 butenă, o formulă care
nu mai știu ce înseamnă, dar mă impresionează și acum cînd îmi apare în
minte.)

Nu mă las și vreau să aflu ce e acest transavangardism: e un curent care

durează și azi, promovat de un grup de artiști obosiți de arta conceptuală și
minimalistă, dorindu-și întoarcerea la formele tradiționale ale picturii și ale
imaginii tipărite, un curent aproape de neoexpresionism.

Rămăseserăm la intrarea în galeria Oscar Niemeyer, unde ne-am salutat cu

un tînăr care avea expoziția în grijă. De la o vreme, expozițiile trebuie
păzite bine, iar cei în sarcina cărora cade asta trebuie să fie vigilenți, că una-
două te trezești cu activiști săriți de pe fix care se lipesc cu superglue de
vreun tablou, se filmează și postează pe Tik Tok întîmplarea. Cum eu și
Carmen nu aveam figura unor zănatici ecologisto-comu-nisto-anarhiști,
intrăm în dialog și aflăm că avem în față un masterand italian în gestionarea
artei, cu studii făcute și în Italia, și în Spania, și în apropiere, la Aix-en-
Provence.

Italianul îmi confirmă ceea ce aflasem de la Camil: Clemente e un artist de

primă linie. Acum locuiește la New York și, zice interlocutorul nostru, a
fost influențat mult de călătoriile sale prin lume, în special în India. în
catalogul de vînzare la Centrul de Artă, în „vatra” domeniului, pe care l-am
răsfoit, am văzut o serie de reproduceri cu culori intense, vii, înflăcărate, în
dialoguri cromatice neașteptate.
Observ în ultimul timp la artiștii plastici contemporani că atelierul e tot mai
mult doar un Ioc de refugiu, nu locul principal al creației. Sursele de
inspirație sînt călătoriile, plonjarea în culturi diferite, cu note exotice,
recuperarea unor amintiri colective, confruntarea cu urmele unor civilizații
dispărute. Artiștii (cei adevărați, aș zice) devin niște recuperatori ai
trecutului, păstrători ai spiritualității, trans-mițători ai unor imagini
recuperate, ai unor legende reîn-cărcate. Modelele nu mai pozează în
ateliere, pentru că modelul absolut este lumea, la care ajungi prin călătorii,
prin imersiune în locuri uitate. Atelierul e locul unde artistul își trece „pe
curat” desenele din călătorii.

Deși e vorba doar de șase tablouri, ai impresia unei mari expoziții, a unei
lumi perfect conturate. Aripi de îngeri care ascund restul făpturii. Dacă e
adevărat ce zice Zoharul, cum că „un înger aduce doar o singură veste”,
atunci în tablourile lui Clemente e vizibilă tensiunea dintre această misiune
angelică unică și dorința artistului de a transmite mai mult decît o singură
veste. Desenul foarte pronunțat, puternic e acoperit de culori diafane, de la
auriu la griuri, la ocru. O absență totală a culorilor tari, nici o nuanță de
roșu, de verde, de albastru. Și totuși, chiar în absența acestora, imaginea e
puternică. (Mi-aduc aminte de o întîlnire cu pictorul Ion Sălișteanu, care a
spus că secretul unei lucrări bune este cel puțin 5% roșu. Am ținut minte
vorba asta și, adesea, ea s-a verificat. De data asta nu mai e valabilă.)
Singurul verde este în afara sălii, în viile care se văd prin geamurile mari ale
galeriei, în pădurile din fundal scăldate de lumina Provenței (ce clișeu
frumos!).

Tînărul italian, al cărui nume nu mi l-am notat, deci nu-1 mai știu, mi-a
vorbit ceva despre il mondo esoterico di Clemente, despre căutările
spirituale diverse ale pictorului, de la William Blake la Emanuel
Swedenborg. Clemente este unul dintre cei care caută misterul și, cînd crede
că l-a găsit, îl așează pe pînză. In expoziția de acum e vorba despre misterul
îngerilor. Unul dintre tablouri prezintă o pereche de îngeri și, la mijloc, un
fel de sipet auriu, cu o gaură de cheie. Misterul e încă inaccesibil, e încifrat.
în altă lucrare, un înger alb duce în brațe un alt înger, auriu. Aș parafraza
Zoharul: „Un înger duce în brațe doar un înger”.
îmi așez frumos ideile în minte, mă gîndesc la ce voi scrie despre expoziția
asta și ne luăm rămas-bun de la italian. Coborîm agale spre Centru și
întîlnim cete de vizitatori care urcă spre îngerii lui Clemente.

Jos, doamna care ne dăduse harta mă întreabă dacă mi-a plăcut Clemente.
Sigur, îi spun, mi-a plăcut foarte mult. „Dar despre îngeri ce spuneți?” Ce să
spun, zic eu, ca om dus la biserică, am văzut multe reprezentări ale
îngerilor, mi-am imaginat de multe ori cete angelice, mi-am pus speranțele
în îngerul meu păzitor. Femeia se uită curios la mine. Și mă întreabă dacă
știu că îngerii lui Clemente sînt rezultatul unor influențe sufiste. (Asta am
citit în prezentare, dar nu mi s-a părut o evidență în lucrări.) Nu știu, chiar
nu știu dacă în islam există îngeri. Auzisem, cred, în povestirile cu Nastratin
Hogea despre niște făpturi „djinni”, ființe supranaturale. Care nu sînt totuna
cu îngerii. Doamna de la intrare mă lămurește că există îngeri mai ales în
spiritualitatea sufistă, se vede că avea discursul bine închegat, se pregătise
pentru o astfel de discuție. Aflu că în arabă termenul pentru „înger” e
malak. E bine să crezi că ai un malak păzitor.

Am mai învățat ceva. Ajung acasă și încerc să văd ce e cu ezoterismul ăsta

sufist. Și, din întîmplare (sau nu), dau peste un citat numai bun pentru
încheierea unei călătorii spre arta din mijlocul unei podgorii. Citatul îi
aparține lui Nabolosi din Damasc, autorul unui Elogiu al vinului: „Acest
vin este dragostea divină eternă... Acest vin, lumină care strălucește peste
tot, vin al existenței adevărate și chemare veridică. El este dragoste. El este
vinul care tulbură spiritul. Este substanța care menține toate substanțele”.

Partea a IV-a

Piramida, Templul, Catedrala și tainele construcțiilor

Prima dată cînd mi-a ieșit în față numele acestei organizații, am căzut în
eroare. Ne întorceam din Cevennes spre Nîmes și, chiar la intrarea în oraș,
am văzut pe o clădire scris mare Les Compagnons du Devoir et du Tour de
France. Mi-am zis: ce tare e Turul Franței, dacă are organizații de fani în
numele Datoriei! Și, desigur că știți, Turul Franței chiar este un eveniment
central, cu audiență planetară. O instituție în sine... Chiar dacă nu știm noi
prea bine ce e cu ciclismul, transmisiunile TV ne arată, profitînd de ocazie,
diverse locuri din Franța pe care de regulă nu le știm. Filmări spectaculoase,
comentarii bine documentate (mă refer aici la televiziunea franceză, dar știu
că și în România există comentatori împătimiți de Turul Franței). Așa că nu
mi s-a părut chiar deplasat ca acești fani ai Turului Franței, organizați într-o
Companie, să aibă un sediu atît de impunător... Bravo lor, bravo, Turul
Franței!

Și am rămas în această eroare pînă cînd, la cursul de provensală al lui Denis

Roux, am vorbit despre companioni și companionaj (voi folosi aceste
cuvinte, nu sinonimele tovarăș sau tovărășie, prea încărcate de aluviuni ale
unor semnificații în limba română nu foarte vechi și nu suficient uitate).
Istoria acestor ample organizații (după cum se va dovedi, sînt mai multe)
este în strînsă legătură cu Provența, de unde acum aproape două milenii a
pornit „companionajul”, adică o frăție foarte puternică și structurată a
meseriașilor (cum ar fi, în România mai veche, organizarea pe bresle).

Legenda - de fapt legendele, că-s mai multe - leagă apariția

companionajului de construirea Templului din Ierusalim. Iar faptul că
Templul din Ierusalim a fost construit atît de bine și de temeinic are
legătură, spune legenda, cu experiența de constructori pe care, ca robi,
evreii ar fi dobîn-dit-o în Egipt. Deci tradiția e ceva mai veche chiar decît
Templul de la care se revendică, avîndu-și începutul la Piramide. Traseul
companionilor începe de la Piramide, trece pe la Templu și ajunge în
Provence, la Marsilia. De unde merge mai departe și se răspîndește în toată
Franța.

Ar fi vorba de trei fondatori. Primul dintre ei, pomenit în Vechiul Testament

(în Cărțile Regilor și în Cronici), este Hiram, marele meșter trimis lui
Solomon de regele Tirului: „Așadar îți trimit un om înțelept și înzestrat cu
știință, și anume pe meșterul Hiram-Abi. Fiul unei femei dintre fiicele lui
Dan, iar tatăl său e tirian. Acela știe să facă lucruri de aur și de argint, de
aramă și de fier, de piatră și de lemn, de tort purpuriu, stacojiu și albastru,
de in și de purpură: știe să facă tot felul de sculpturi și să îndeplinească tot
ce i se va porunci, împreună cu meșterii tăi, cu meșterii domnului meu
David, tatăl tău”.
Pentru amatorii de cifre, iată numărul celor care au lucrat la Templu, așa
cum este el prezentat în cartea a doua a Cronicilor: „Șaptezeci de mii de
cărători cu spatele și optzeci de mii de tăietori de piatră în munte, iar trei
mii șase sute, supraveghetori, ca să-i îndemne pe oameni la lucru”.

Pe scurt, povestea lui Hiram se sfîrșește astfel: după ce i-a organizat pe

muncitori, dîndu-i fiecăruia un fel de parolă de identificare, pe unii i-a
remarcat pentru calitatea muncii și i-a invitat într-o subterană a Templului
pentru a-i iniția și a deveni companioni, un statut asemănător calfelor (în
mediile francmasonice, povestea lui Hiram poate suna altfel). Trei ucenici
nemulțumiți că nu sînt și ei inițiați au încercat să smulgă secretul de la
Hiram, parola de intrare, pe cînd acesta încerca să pătrundă în Templu
(unele variante ale legendei spun că acțiunea criminală s-a întîmplat pe cînd
Hiram încerca să iasă din Templu). Primul dintre ucenici l-a așteptat la
intrarea dinspre Apus și, în urma refuzului de a divulga secretul, l-a lovit cu
rigla. Hiram a fugit încercînd să-și afle scăparea Ia poarta de Miazăzi, dar
acolo îl aștepta al doilea ucenic trădător, care l-a lovit cu ciocanul. Cu
ultimele forțe, încearcă să scape mergînd spre poarta de Răsărit, unde al
treilea ucenic îi dă lovitura de moarte cu un levier.

Fondatorul companionajului a preferat să moară decît să dezvăluie secretul.

Cam asta ar fi povestea simplificată. Variantele mai complexe, la care eu nu
am acces și nici nu-mi propun, se găsesc, cum ziceam, în lojile masonice.

Hiram deci e unul dintre cei trei fondatori ai companionajului francez. Cel
de-al doilea este Maître Jacques, în tălmăcire Meșterul lacob. Născut în
Galia, pleacă de tînăr să admire construcțiile grecești și piramidele. Este
angajat de Hiram pe post de șef al cioplitorilor în piatră. După ce se termină
templul, Meșterul lacob părăsește ludeea, împreună cu cel de-al treilea
fondator al companionajului, părintele Soubise, călugărul constructor care
ar fi condus lucrările dulgherilor de pe șantierul Templului.

Deși au plecat împreună, în urma unor certuri s-ar fi despărțit și discipolii

lor s-ar fi urît de moarte. Meșterul lacob ajunge la Marsilia, venind cu o
corabie. Asemeni lui Isus, este înconjurat de treisprezece calfe și de
patruzeci de discipoli. (Manole, al nostru avea doar „nouă meșteri mari,
calfe și zidari”.) Călătorește prin Provence trei ani, ferindu-se de discipolii
părintelui Soubise, care-i doreau moartea. Cu toate precauțiile pe care și le
ia, este prins, spune legenda, și aruncat într-o mlaștină. Reușește să scape și
se ascunde în stufăriș pînă cînd e recuperat de oamenii lui.

Pînă la urmă se retrage în pustnicia de la Sainte-Baume (legendara peșteră

în care s-ar fi retras și Maria Magdalena, împreună cu Lazăr din Betania,
unul dintre apropiații discipoli ai lui Isus, după ce o corabie i-ar fi lăsat la
țărmul

Provenței, în Camargue, în locul numit acum Les Saintes-Maries-de-la-Mer,

în Delta Ronului).

Unul dintre ucenicii lui lacob, un trădător, îl caută pe meșterul pustnic

împreună cu un grup armat. îl găsește și se preface că-i dă un sărut al păcii,
într-o trimitere clară la luda. Cinci dintre însoțitorii ucenicului trădător se
năpustesc spre Meșterul lacob și-1 ucid cu cinci lovituri de pumnal, iar el
moare iertîndu-și dușmanii. Considerîndu-se că a fost îngropat în peșteră,
aceasta a devenit loc de pelerinaj pentru companioni, pînă în ziua de astăzi.
Se spune că e obligația fiecăruia din membrii acestei organizații frățești să
facă, măcar o dată în viață, o călătorie la mormîntul unuia din fondatori.

Fără să știu atunci această legendă a Meșterului lacob, fără să fiu

companion și să am această obligație, am fost într-un pelerinaj la Sainte-
Baume, dar în legătură cu Maria Magdalena, considerată un fel de
protectoare a companionilor, muritoare apropiată de Hristos, căruia i-a
spălat picioarele și pe care l-a căutat la groapă atunci cînd El a înviat.

în fine, cel de-al treilea fondator este, cum am amintit deja, părintele
Soubise. Sigur, există multe inexactități în aceste legende. Soubise nu avea
cum să fie călugăr și să participe la construcția Templului, cu mult înainte
de nașterea lui Isus, cînd creștinismul nu apăruse. Dar legendele nu ne sînt
date să le verificăm, ci să le ascultăm, să ne minunăm și, eventual, să le
spunem mai departe. Ceea ce și fac chiar acum: părintele Soubise, tot cu
origini franceze (deși încă nu exista Franța), ar fi fost și el arhitect, șef al
dulgherilor, la construirea Templului.

A fost apropiat de Meșterul lacob, pînă cînd s-au certat din motive
nereținute de poveste. Această separare a lor s-a transmis ucenicilor
fiecăruia, devenind, din rivalitate, ură. (în fond, cum se vede în istoria
companionilor francezi, ura a fost prezentă în raporturile dintre diverse
grupări, ducînd la demolarea catedralei din Orleans de către companionii
protestanți. Dar asta e o altă poveste, căreia nu o să-i fac cuib aici.) în
imaginile care decorează sediile companionilor (numite cayennes, cuvînt
pentru care nu am găsit o traducere potrivită... poate „lojă"?), Soubise este
totuși prezent, semn că, în evoluția companionajului, s-a produs o
reconciliere in absentia între cei doi fondatori. Părintele Soubise este
înfățișat îmbrăcat în straie benedictine. De altfel, lumea meseriașilor uniți și
Ordinul Sfîntului Benedict sînt foarte legate în Europa Occidentală.

(Dacă Parisul merită o liturghie, Sfîntul Benedict merită și el o paranteză în

acest text. în afara faptului că „regula lui Benedict" trasează organizarea
vieții monahale, acest sfînt omagiat și de catolici, și de ortodocși e cunoscut
printr-o primă minune care-1 leagă de ideea de măiestrie, de meșteșug. O
femeie a împrumutat un vas, un fel de covată pentru alegerea griului de
neghină, de la o vecină și din neatenție a spart-o. Benedict a văzut femeia
deznădăjduită, a luat bucățile vasului, le-a pus împreună, s-a rugat și, în
mod miraculos, vasul a redevenit întreg, fără fisură.

Altă dată, într-o altă minune, cînd unii care-1 dușmăneau pun otravă în
vinul ce-i era destinat, Benedict face semnul crucii deasupra paharului și
paharul se sparge fără să fie atins. Cînd primește o pîine otrăvită de
dușmanii săi pentru împărtășanie, același Benedict arată pîinea unui corb
îmblîn-zit, care o ia și dispare cu ea. Și ultima, care nu e chiar o minune, ci
o atitudine radicală față de păcat: fiind ispitit de amintirea unei femei
frumoase, Benedict se dezbracă și se tăvălește într-un loc cu urzici și cu
spini, alungind pentru totdeauna dorința carnală din trupu-i de ascet.)

în alte legende, revenind la cel de-al doilea fondator, Meșterul lacob ar fi

Jacques de Molay, ultimul Maestru al Cavalerilor Templieri, care a trăit în
secolul al XlII-lea. Adică nu a fost la construcția Templului, cum spune o
primă legendă, doar a condus Templierii. Ce mi-e vremea lui Solomon, ce
mi-e sîngerosul secol al XlII-lea, vremurile se încalecă, secolele se încurcă
și confuzia devine un furnizor de coerență. Legătura dintre companioni și
Templieri este dovedită istoric, la Cruciade erau înrolați și meșteri, de la
potcovari la dulgheri sau brutari, necesari vieții pe cîmpurile de luptă.
Pentru cei care au citit mai mult despre istoria Franței (sau măcar Regii
blestemați de Maurice Druon), numele lui Jacques de Molay nu este tocmai
unul necunoscut. Cînd Templierii au fost scoși în afara legii de Filip cel
Frumos, cu toată opoziția inițială a papei Clement al V-lea (care voia să
organizeze o nouă Cruciadă colaborînd cu Templierii), Jacques de Molay
este arestat. Templierii sînt acuzați că-n ritualurile lor îl reneagă pe Isus,
scuipă crucea și practică între ei sodomia, învinuiri suficiente (chiar dacă nu
sînt recunoscute de Templierii torturați) pentru a-1 arde pe ultimul maestru
al Templierilor pe rug. Arestat în ziua de vineri, 13 octombrie a anului
1307, judecat din nou de o comisie numită în anul 1313 (adică treișpe-
treișpe), Jacques de Molay este ars pe rug și, înainte de a fi mistuit de foc, îl
blestemă pe Filip cel Frumos pînă la a 13-a generație. O fi avut putere sau
nu acest blestem, nu sînt în măsură să vă răspund. Dar nu cu mult după
uciderea Marelui Maestru Templier s-a declanșat Războiul de 100 de Ani,
care a marcat o depășire de plan, durînd 116 ani!
Companionii Datoriei și ai Turului Franței

Nimeni nu și-ar fi dorit (desigur, nici chiar ei) să iasă în față cu o atît de
tristă ocazie cum a fost incendiul de la Notre-Dame. Dar atunci și-a adus
aminte lumea de ei. Pentru că toate frățiile Companionilor Datoriei trăiesc
și muncesc în discreție, tac și fac, într-o Franță care nu prea apare la
televizor. Dar de data asta, odată cu incendiul, deja rețelele de socializare și-
au adus aminte de ei și au observat că „pentru reconstrucție e nevoie de
Companioni”. Pentru că, secole la rînd, ei au construit catedralele Franței și
nu numai. Apoi, la televizor, ideea a devenit mai prezentă. Dacă se va
reconstrui identic (spre asta înclină majoritatea celor care și-au dat cu
părerea), singurii care pot să-și asume această sarcină sînt Companionii, cei
care dețin așa-numitele „meserii ale patrimoniului”.

Julien Cârme, responsabil al Institutului Dulgherilor și Meseriașilor în

Lemn, prezent într-un platou TV, susține că organizația din care face parte
(Companionii Datoriei și ai Turului Franței) poate reface catedrala identic,
dacă aceasta este varianta care se va alege. Cu toate că, observă el, de-a
lungul anilor s-au tot adăugat „îmbunătățiri și modernizări”, chiar fleșa lui
Eugene Viollet-le-Duc (arhitect celebru în secolul al XlX-lea), cea care a
ars, era deja un adaos. Catedrala a avut numeroase adaosuri de-a lungul
existenței sale și asta a făcut din Notre-Dame un monument aparte, cu o
„frumusețe eclectică”.

Discuțiile despre cum va fi refăcută catedrala vor continua, președintele

Franței, într-un mod heirupist, a fixat termenul la un cincinal. Companionii,
prezenți la fața locului deja într-o delegație reprezentînd mai multe ramuri
ale confreriei, spun că va dura mult mai mult, fie că va fi vorba despre o
refacere identică, fie că se va modifica proiectul din rațiuni de securitate și
de prevenire a incendiilor. Temerile unora dintre companioni și ale
partizanilor refacerii identice a catedralei sînt că s-ar putea apela la trusturi
de construcții multinaționale, care n-ar respecta savoir faire-ul
Companionilor. Ei, constructorii de catedrale, pot fi singurii reconstructori
autentici, în priză directă cu tradiția.
Las discuțiile cu pricina la o parte, vor încinge încă multă vreme spațiul
public francez, și mă întorc la istoria Companionilor. O ipoteză, nu foarte
susținută de documente, dă apariția organizării Companionilor ca o reacție
la organizarea Maiștrilor. Un fel de revoltă a calfelor împotriva
angajatorilor (de aici și ideea că am avea de-a face cu strămoșul
sindicatelor).

Bernard de Castera, un istoric al companionajului, vorbește despre marea

schismă a organizației în vremea Reformei. Vechea rivalitate (sîngeroasă,
adesea) dintre protestanții și catolicii Franței nu a ocolit lumea meseriilor.
De Castera dă ca moment precis al acestei schisme construirea Catedralei
Sainte-Croix de la Orleans, un oraș care a fost cînd sub stăpînirea
hughenoților, cînd sub cea a catolicilor. în 1561, Orleans redevine oraș
catolic, ceea ce atrage represaliile celorlalți. în 1567, Theodore de Beze,
urmașul lui Calvin (nu, nici o legătură cu Calvin Klein!), traducător al
Bibliei, poet, profesor, purtător de cuvînt al Reformei, devine pentru o
noapte un fioros atentator, un terorist religios.

Reușește să pună la temelia Catedralei o tonă de praf de pușcă! Ca într-un

semn care se va repeta peste secole în zilele noastre, Marea Săgeată arde și
se prăbușește, dis-trugînd restul edificiului. Henric al IV-lea se angajează să
refacă din temelii Catedrala, punînd prima piatră în 1601.

(Re)construcția va dura pînă în 1829, sub Carol al X-lea. Cam 45 de

cincinale, domnule Macron!

De aici, de la această catedrală aruncată în aer de concurență, companionii

catolici își vor lua numele devoirants (aș traduce, barbar și aproximativ,
datoriști), în vreme ce companionii protestanți vor primi numele gavots
(cum ar veni, calchiind, Ia fel de barbar, gavoți). Gavot este, deopotrivă, un
grai occitan, dar în același timp, denumire dată locuitorilor din regiunea
Gap (Provența Montană), al căror dans specific se numește și azi gavotă.

Istoria companionajului este una agitată, ca orice istorie care a trecut prin
Evul Mediu. O serie de grupuri de meserii organizate după regulile
confreriei au fost interzise de regi, de miniștri, de primari sau de
administrații locale, din cauze diverse legate de concurență, de avantaje sau
dezavantaje bănești. Cea mai cunoscută interdicție însă este cea generată de
Facultatea de Teologie de la Sorbona, din 14 martie 1655, la sugestia
Confreriei Sfîntului Sacrament (organizație care l-a condamnat și pe
Moliere pentru Tartuffel).

Documentul se numește Rezoluție atingîndpracticile nepioase, profane și

superstițioase care se fac în meseriile de curelari, croitori de haine,
pălărieri și șelari pentru a trece la stadiul de companion, care-și zic ai
Datoriei și conține multe informații referitoare la ritualurile de inițiere, la
situația confreriilor. Iată un fragment din condamnare: „Această pretinsă
Datorie a Companionilor constă în trei lucruri: onoare lui Dumnezeu,
conservarea bunurilor stăpînului și propășirea Companionilor. Dar de fapt,
în mod contrar, acești Companioni îl dezonorează grav pe Dumnezeu,
profanînd toate misterele credinței noastre, ruinîndu-i pe stăpîni, golindu-le
prăvăliile de servitori cînd cîte unul de-al lor se plînge că a luat o scatoalcă
și ruinîndu-se chiar pe ei înșiși prin banii pe care-i plătesc Confreriei”.
După condamnarea Sorbonei, arhiepiscopul de Tolouse i-a excomunicat pe
Companioni, ca să fie clară atitudinea Bisericii.

Ai* fi multe de povestit despre istoria acestei mișcări organizate a

meseriilor (numită de George Sand „cavaleria muncitoare”), pe măsură ce
mă interesez, aflu tot mai multe, dar, cum nu vreau să fac un doctorat pe
tema asta, mă limitez la cîteva informații. (Bernard de Castera, pe care l-am
citat, are un doctorat în filosofie tocmai la Sorbona, pe tema pedagogiei
companionajului.) Bunăoară (n-am mai folosit cuvîntul ăsta de ani și ani de
zile), voi reține legătura dintre companionaj și masonerie, structuri inițiatice
împărtășind cîteva simboluri comune. Sigur printre cititori se vor găsi unii
familiarizați cu subiectul. Pentru ei, cu dedicație, următorul paragraf.

In Franța, această alăturare între companionaj și francmasonerie a dat

naștere la dezbateri, expoziții, conferințe. Jean-Michel Mathoniere,
specialist în ambii termeni ai comparației, a ținut o conferință pe această
temă, în martie 2014, la Marsilia. Nu am fost la acea conferință, de care am
aflat abia cum. Și, probabil, invitațiile s-au făcut pe o listă închisă pe care
eu nu mă aflam! Am reținut, însă, cu ajutorul internetului, un pasaj din ea:
„Problema de a ști dacă francmasoneria speculativă este sau nu în reală
continuitate cu lojile britanice ale tăietorilor de pietre rămîne la ora actuală
fără un răspuns definitiv și sigur. Nici un document nu ne permite să
afirmăm asta, dar faptul că niște tradiții și simboluri provin în mod clar din
aceste loji nu ne permite nici să infirmăm asta. în realitate, adevărata
problemă se găsește mai degrabă în chestiunea modalităților și a
motivațiilor care ar fi putut conduce fie la transformarea masoneriei
operative în francmasonerie speculativă, fie la aproprierea de către aceasta
din urmă a unui cadru considerat a fi adecvat pentru a servi de suport
dimensiunii speculative. E un subiect foarte complex, care rămîne în
dezbatere pentru istoricii francmasoneriei și ale cărui aspecte nu au fost încă
explorate în întregime”. Cu alte cuvinte, e clar că nu e clar.

Cum curiozitatea e unul clin motorașele civilizației, am să-i fac loc aici.
Sînt sigur că sînteți curioși cum decurge(a) un ritual inițiatic al
Companionilor. Nu am fost martor la nici unul, dar m-am uitat, prin gaura
cheii oferită de bibliografie, la ce se întîmplă acolo. Și vă împrumut (via
Dominique Naert, istoric al companionajului) această gaură a cheii aflată
chiar în Condamnarea de la Sorbona, unde este descris un astfel de ritual de
primire în frăția curelarilor:

Se pun pe masă pîine, vin, sare, apă (cele patru elemente). Viitorul
companion este pus să jure pe credința lui, pe partea lui de Paradis, pe
Dumnezeul său, pe sfînta oncțiune și pe botezul său.

Apoi i se dă un nume nou și este botezat cu conținutul unui pahar de apă.

(Numele se dă în general, în toate organizațiile companionice, în legătură cu
locul nașterii și o trăsătură a celui inițiat. Dacă aș fi „rebotezat” de
Companioni, probabil că mi s-ar spune Șeitineanul Drumeț!). I se
povestește inițiatului istoria celor trei Companioni fondatori, care, susține
părintele Lebrun, este plină de impurități. Ritualul croitorilor este aproape
identic.

La pălărieri, se pune o masă într-o cameră în Adăpostul Mamei (loc de

adăstare al Companionilor aflați în Turul Franței, nod al rețelei aflat în
diverse orașe). Pe masă se așează o pînză care reprezintă Sfintul Giulgiu.
Cele patru picioare ale mesei sînt simbolul celor patru evangheliști. In
cameră se găseau neapărat o cruce și cîteva obiecte amintind Patimile și
.diverse scene biblice (un cufăr reprezenta Arca lui Noe, un dulap,
tabernacolul lui lacob etc). Starostele Confreriei (în rolul lui Pilat) stătea
așezat într-un jilț, ținînd în mîini nuiaua lui Aaron, locotenentul (Ana) și
grefierul (Caiafa) îi stăteau alături.

Se introducea aspirantul, care trebuia să spună: „Onoare lui Dumnezeu!

Onoare mesei! Onoare starostelui!”. Apoi săruta masa cu replica: „Lui
Dumnezeu nu-i place ca acest sărut să fie cel al lui Iuda!”. Era întrebat
despre semnificația obiectelor care-1 înconjoară, iar după răspuns, i se
dădea în derîdere să mănînce pîine și sare, apoi trebuia să rostească un fel
de angajament: „N-am mîncat bucătură atît de sărată, nici n-am băut un vin
atît de aspru. Trei lovituri pentru cămin, nașul meu și nașa mea m-au făcut
să lovesc, drept pentru care mă recunosc a fi un bun companion".

Ritualurile acestea destul de simple s-au păstrat secole... Ele sînt valabile și
azi, din cîte am înțeles. Da, breslele sînt actuale, funcționează și, mai ales,
sînt recunoscute de sistemul de învățămînt profesional aici, în Franța. Cum
arată o Casă a Companionilor din Marsilia (pe care am prins-o într-o zi cu
porțile deschise), ce contacte au fost între Companionii francezi și
România, despre acestea veți citi în paginile care urmează.

Turul Franței în sensul acelor de ceasornic

De la prima dată cînd am văzut o Casă a Companionilor Turului Franței, la

Nîmes, din goana mașinii (cînd am crezut, cum spuneam, că e vorba de o
casă a fanilor turului ciclist), pînă la vizita la Casa din Marsilia s-au scurs
niște ani și am devenit mai informat în legătură cu această amplă mișcare
profesională și inițiatică. Știu acum că aceste case sînt noduri de formare
pentru cei care încep ucenicia aici și puncte de popas pentru cei ce sînt deja
plecați în Tur. Unii susțin că ideea de a străbate Franța (în sensul acelor de
ceasornic, pe trasee bine stabilite din start) s-ar fi născut în momente în care
dezvoltarea diferită a regiunilor ar fi impus o dinamică mereu adaptată a
forței de muncă (vorbesc de parcă aș cita din programul vreunui partid
politic).

Anul ăsta aici sînt locuri de dulgheri, că se înalță o mînăstire, peste patru
ani un castel îi cheamă pe dulgheri (dar și pe tîmplari sau zidari) în alte zări.
Pentru că în toate trebuie să existe un rost (cel puțin pentru Companioni), s-
au stabilit și traseele, ca să nu se calce meseriașii pe picioare, să respecte
rînduielile, să nu fie nici criză de forță de muncă, nici supraofertă. Ajungînd
într-un loc, Companionii se supuneau ritualului de primire, li se verificau
pașapoartele (documente speciale, cifrate, emise de autoritățile compa-
nionistice ca să elimine „infiltrările”). Ritualul sosirii seamănă cu ritualul de
admitere în ordin, doar că e simplificat. Apoi, de a doua zi, Mama (prin asta
se înțelege gospodina responsabilă a Casei Companionilor) îi caută de lucru
nou-venitului.

Detalii despre viața de companion apar în cărțile unuia dintre ei, tîmplarul
Agricol Perdiguier (da, Agricol e prenumele), cea mai cunoscută fiind
Memoriile unui companion, în paginile căreia „transpiră” multe informații
despre organizare, ritualuri etc. Autor de piese de teatru, de cărți tehnice, de
cîntece și de poezii, Perdiguier (1805-1875) nu este doar companion, ci și
francmason și militant politic republican, fiind numit, postum, „primul
sindicalist”. Din lista cărților sale rețin un titlu care mi-a plăcut și care e
valabil și azi, măcar ca îndemn: Patriotism și moderație.

M-a amuzat mai mult ritualul plecării unui companion spre următoarea sa
destinație. După ce e „achitat de orice datorie”, companionul e însoțit de
tovarășii săi îmbrăcați „în ținută”, cu toiegele (sună mai frumos decît
„bețele”) și panglicile din dotare, aliniați doi cîte doi în spatele lui, cu unul
dintre ei ducînd toiagul și bocceaua celui ce pleacă. Toți au asupra lor
pahare și sticle de vin. Cîntînd, se îndepărtează puțin cîte puțin de cetate. Se
opresc pentru un rămas-bun ritualic (în funcție de meserie), îl îmbrățișează
pe cel ce pleacă, apoi sticlele de vin își arată utilitatea. După acest răgaz
bahic, cel însoțit se îndepărtează de tovarășii lui, care-1 strigă, toți, pe nume
și-i cer să se întoarcă, să mai rămînă. Ca să demonstreze că e hotărît, cel
strigat fuge și își aruncă pălăria în urmă. Unul dintre însoțitorii lui aleargă și
el, ia pălăria și-l ajunge pe proprietar, i-o pune pe cap și, de data asta, chiar
se despart.

Regulile Companionilor sînt stricte, iar cel care le încalcă grav are parte de
ceea ce Perdiguier numește „conduita de la Grenoble” (care a rămas ca
expresie pentru „pedeapsă” în Franța). „Cînd vezi o dată această
«conduită», te ferești de ea.-Ea nu te atacă fizic, dar nimic nu e mai
umilitor. îți vine să mori de rușine. L-am văzut, în mijlocul unei mari săli
pline de Companioni, pe unul dintre ei în genunchi. Toți ceilalți beau vin,
hulindu-i pe hoți și pe scelerați. Doar el bea apă, iar cînd stomacul nu mai
poate, apa i se aruncă în față. Apoi se sparge vasul din care a băut. I se ard
panglicile în fața lui. Fiecare membru al societății îi suflă în față, apoi se
deschide ușa, e împins și primește un picior în fund. Așa pățește un hoț!”

Sigur că acum lucrurile nu mai stau chiar așa. Nici drumul nu se mai face
pe jos, nici despărțirile nu mai sînt la fel. Chiar durata Turului Franței s-a
redus. Nu mai e nevoie de atîtea etape. Aflu asta de la domnul Colle,
maistru pensionar pe care-1 întîlnesc la Zilele Porților Deschise, în
Marsilia, la Casa Companionilor.

Din punct de vedere legal, instituția este recunoscută de Stat, face parte din
sistemul de învățămînt și are statutul unei școli profesionale de elită.
Domnul Colle mă invită să fac un tur, mă însoțește, amabil, prin ateliere.
Deși ar părea că e sărbătoare (Ziua Porților Deschise), în atelierul mecanic,
apoi în cel de tîmplărie, ucenicii (și ucenicele) nu iau pauză. Unii își fac
temele, alții, mai puțini, cei din anii terminali, muncesc la „capodoperă”, un
fel de lucrare practică în urma căreia primesc diploma și pot merge în Tur.

îmi aduc aminte de orele de atelier din școala generală și din liceu, de orele
de traforaj cînd mereu mi se rupea pînza, de lecțiile de dat cu pila, de
măsuratul cu șublerul și micrometrul. Domnul Colle mă scoate din reverie
și mă invită în sala de primire să bem o cafea, apoi să-mi arate
„capodoperele". îi sînt prezentat domnului Nicolas Reynes, fost prevot de
Marseille (aș traduce prin Staroste, prevot e numele unei funcții aparținînd,
conform dicționarelor, „vechiului regim"), care cînd aude de România îmi
spune că a avut absolvenți care au ajuns și la noi. Nu mulți, nu ca în Cehia
sau Ungaria, dar au fost cîțiva.

Școala de meserii a Companionilor reușește să se mențină la un nivel de

elită, zice el, e nu doar un loc de devenire profesională, ci și unul de
dezvoltare a solidarității de breaslă, de transmitere a tradițiilor, de realizare
a ceea ce astăzi se numește network. în fond, marea organizație a
Companionilor asta a fost, un network puternic, funcțional, garant al
calității.
Cînd ajung, din nou, prin grija domnului Colle, în sala capodoperelor, unde
chiar e vorba de cîteva lucrări desă-vîrșite, îl întreb dacă se mai păstrează
ritualurile, iar el îmi răspunde că da, însă nu pare dispus să intre în
amănunte. Așa că-mi zic să las o urmă de mister în vizita asta. Despre Turul
Franței îmi spune că se mai face, s-a extins și la alte țări din Europa (în
special Germania, care are și ea un soi de companionaj). Chiar și instituția
Mamei a rămas valabilă. La Marsilia, de pildă, actuala Mamă iese la pensie,
iar în locul ei va veni o Doamnă care va fi aspirantă Mamă. După un timp,
dacă merge bine, va primi și ea titlul de Mamă.

Acum, cu internetul, e mai simplu de stabilit legături, dar vizita nemijlocită

își are rolul ei. Pe vremuri, un potcovar și un dulgher, de pildă, vedeau altfel
același oraș. Un zidar și un curelar aveau privirea atrasă de altceva decît un
geamgiu... Dar toate astea sînt înmagazinate în tradițiile noastre pe care le
transmitem odată cu meseria...

Plec de la Marsilia mulțumit că am reușit să mă apropii și nemijlocit de

acest univers, nu numai prin cărți. Acasă deschid e-mailul și găsesc
răspunsul lui Guillaume Froger, o cunoștință a Roxanei Bârlea (profesoara
de română de la Universitatea din Aix), compagnon care a fost în România.
După ce am luat legătura cu el, m-a rugat să-i scriu în românește, să-și mai
exerseze cunoștințele.

„Sînt aspirant Sculptor în piatră la UC (Uniunea Companionilor Datoriei

Uniți) cu sediul la Versailles, cea mai veche dintre societățile campanionice
contemporane.

Numele meu de provincie este Angevin (pentru că sînt născut în Anjou).

Acum fac parte din Casa Calfelor din Dambach-la-Ville (Alsacia), dar am
intrat în uniune într-o casă aproape de Avignon, acum zece ani”. Guillaume
a fost în România și și-ar dori să revină: „Am fost student la Iași în 1995-
1996. Mi-a plăcut foarte mult. Odatăo să mă întorc acolo, cred. Aștept o
ocazie bună din punct de vedere profesional (să găsesc un atelier frumos, de
exemplu)”. Succes!

O coincidență nu vine niciodată singură. Aflînd că mă interesez de acest

subiect, Elisabeth, soția lui Denis Roux, mi-a oferit o carte scrisă de Jean
Grangeot (1926-2004): Bastonul cu panglici. O viață ieșită din comun, „e
povestea unui companion”, mi-a spus ea, „te poate inspira”. Un roman de
trei sute șaizeci de pagini. Da, îl voi răsfoi, mi-am zis...

Dacă aș fi început să citesc „mulțumirile” autorului, sigur că m-aș fi prins

că e vorba și de România. Jean Grangeot mulțumește, printre alții,
Ambasadei Franței din București. Eu am început cu începutul, sărind peste
mulțumiri, și am făcut cunoștință cu eroul romanului, Adolphe Bernardeau,
un companion care călătorește prin Franța. Așa credeam eu, pentru că nu
am citit pînă la sfîrșit. îmi făcusem datoria, am răsfoit cartea, nu e ceea ce
aș putea numi o capodoperă. Autorul, fost participant la Eliberarea
Parisului, în prima armată franceză, Rhin-Danube, a fost și un mare călător,
a făcut de două ori turul lumii și, printre altele, a ajuns și în Noua Caledonie
(ținut foarte drag mie, în care sper să mai ajung o dată).

Mă pregăteam să restitui cartea, cînd mi-am zis să o mai deschid o dată la

întîmplare, asemeni credincioșilor care (în mod greșit, spun teologii)
deschid Biblia la întîmplare pentru a găsi răspunsul la problemele lor. S-a
deschis la pagina 318, unde primul paragraf sună așa (traduc): „«Vei
vedea», îmi zice Corneliu, «Bucureștiul este un mic Paris»”. Mai citesc o
dată. Mă uit neîncrezător și privesc în josul paginii care se încheie cu:
„Sosesc la București, în Gara de Nord. O surpriză mă așteaptă pe peron.
Corneliu e acolo, numai zîmbet”. Gata, mă dau bătut, citesc povestea. Nu o
redau aici, vă spun doar că eroul principal admiră România și decide să se
stabilească la Buzău. Unde își cumpără o bucată de pămînt. Dar nu înainte
de a se plimba prin București, unde e cazat la Hotelul Bulevard, colindă
terasele în compania prietenilor români și mănîncă, evident, sarmale cu
„mămăliguță” și bea țuică.

Mai tîrziu face cunoștință și cu borșul, cu ciorba. Și îi plac mititeii.

Companionul francez vizitează și Piteștiul, are întîlniri de afaceri și,
desigur, se destinde în Cișmigiu. Viața aceasta în roz e tulburată de venirea
comuniștilor la putere, de abdicarea Regelui și de faptul că eroul principal
devine, într-un fel, prizonier în România comunistă. Sfîrșitul cărții e fericit
pentru eroul ei, care scapă, prin intervenții diplomatice, și ajunge la Paris cu
un zbor special, alături de un general francez. Pentru Adolphe, cum ziceam,
se termină bine. Pentru România urmează o jumătate de secol de întuneric.

Parcă mi-ar fi plăcut un alt sfirșit pentru acest text cu Companionii!

Cum am aflat în Provence despre companionii de la
Pecica

Nu am auzit să se vorbească în teoria literaturii despre „subiectele scai”,

cele care se țin după tine, credeai că le-ai epuizat și ele apar într-o întîlnire
cu cineva, într-o inscripție veche pe un zid, într-o emisiune de televiziune la
care te uiți cu coada ochiului, într-o convorbire telefonică, într-o postare pe
o rețea socială, în răsfoitul laîntîmplare (oare?) al unei cărți. Nu am auzit să
se vorbească și pentru că, poate, nu există o astfel de sintagmă în teoria
literaturii. în teorie poate nu, dar în practică ele există, le-am întîlnit eu de
cîteva ori. Ultimul (în ordine cronologică) este subiectul „compa-
nionajului”. Am povestit cum am ajuns la el și cum m-a tot urmărit pînă
acolo încît într-o carte care nu intra neapărat pe lista mea de lecturi, primită
la o oră de provensală, am dat peste un personaj ciudat, un membru al
acestei confrerii, un francez care s-a stabilit la Buzău.

Apoi am corespondat cu un companion real, tot francez, cioplitor în piatră,

un personaj în carne și oase care a vizitat România (a făcut un an de
facultate la Iași), despre care tocmai am povestit înainte. Am crezut că e
ultima răbufnire a acestui subiect despre care am scris povestindu-vă
originea, riturile, vizita mea la un lăcaș „companionistic” din Marsilia.
„Subiectul scai” tocmai prin asta se remarcă: ai crezut că l-ai terminat,
epuizat, întors pe dos, transcris, publicat; și el, scai după tine, îți apare din
nou în față, cu o insistență, aș zice, perfidă, dacă nu aș fi convins că nu e
așa.

în continuare îi putem zice „întîmplare”, dacă prin acest cuvînt înțelegem și

o parte subterană, greu perceptibilă, din „nimic nu e întîmplător”.
Întîmplarea face că sosesc într-o scurtă vacanță, în Provence, Claudiu Opran
cu familia și Mihaela și Mirel Leventer. (Le-am făcut și lor capul mare cu
frumusețea zonei pînă cînd au devenit dependenți!). Mirel are la el o
singură carte (cu autograf), pe care îmi propune să o citesc în cele cinci zile
cît stau ei în zonă. îmi spune că e un nou tip de memorialistică a unor
persoane simple care văd istoria trecînd pe lîngă ele altfel decît marile
personalități, preocupate și de modul în care ei, autorii memoriilor, vor
apărea în ochii posterității. O carte scrisă de o persoană pasionată de ceea ce
trăiește, curioasă, atentă la detaliile vremii, conștientă că tot ceea ce știe
trebuie transmis mai departe. Iau cartea (apărută în 2010 la Editura Peter
Pan) Caietele Herminei, scoase la lumină și adnotate de Rodica Țabic și
Adriana Popescu, și o deschid la întîmplare (cum spuneam!): văd un capitol
intitulat „Pecica”. Și gata, subiectul m-a păcălit printr-un tertip simplu: unul
ca mine, născut în Șeitin, nu poate rămîne indiferent la ceea ce s-a întîmplat
în Pecica. Citesc tot volumul în trei seri, cînd nici n-am mai deschis
computerul, mă nostalgizez, regăsesc cuvinte vechi, uitate, pe care le aud
rostite, parcă, de Buna din Șeitin, bunica mea maternă, Dinca Sava (un
prenume la fel de neobișnuit azi precum Hermina). Evadez într-o lume pe
care am cunoscut-o începînd din anii ’60, cînd ea era deja aproape stinsă,
lumea satului din pusta Aradului, printre oamenii născuți în alt secol, în
Imperiu, cu obiceiurile și mîncărurile care acum nu se mai găsesc decît în
puține locuri. Unul dintre ele este această carte. Și în toate aceste trăiri, în
rememorarea drumurilor spre Șeitin (noi stăteam deja în Arad), cu trenul
luat din gara Bujacul Mare, cu opririle în Pecica și Semlac, în mirosul
copilăriei și adolescenței revigorate, prin mersul „pe goștie”, vara, la
neamurile rămase acolo, în locul nașterii mele, pac! Apare „subiectul scai”.
Și apare firesc, de parcă m-ar fi așteptat acolo sigur fiind că voi sosi, că ne
vom reîntîlni.

Aflu (fragmentul îl voi reproduce în întregime la final) că lumea

meseriașilor pecicani (și, desigur, arădani - vedeți, pe vremuri așa ne
numeam noi, arădani, nu arădeni) e foarte aproape, prin organizare, valori și
ritualuri, de lumea Companionilor francezi, mișcare pornită, conform
legendei, din Provence și ajunsă, iată, la Pecica și, cred, Șeitin. Nu vă
mirați, ia Pecica, în anii din Caietele Herminei, exista chiar și o școală
franțuzească! Breslele sînt corespondentul organizațiilor Companionilor,
„treptele” evocate de autoare sînt etape ale inițierii, ;,Mama" din Franța
devine „Nașa” breslei din zonă. Și cel mai mult m-a amuzat cum se numea
în Cîmpia Aradului „pașaportul secret” al Companionilor francezi: „Foaia
de Vandră”.

Dacă nu aveți nici o rădăcină în zonă, sigur nu știți ce înseamnă vandră. A

umbla vandra înseamnă a călători, dar nu neapărat cu o țintă precisă. Eu am
cunoscut cuvîntul cu o oarecare încărcătură peiorativă, dar, din moment ce
era pomenit într-un act, probabil că nu însemna întotdeauna asta. Mă joc cu
o ipoteză, poate că vandră vine din franțuzescul vendre, de la negustorii
ambulanți care umblau să-și „vandră marfa”. Foaia de vandră poate fi foaia
unui tînăr meseriaș care-și vinde forța de muncă și priceperea în diverse
locuri pe unde-1 duce itinerariul său profesional. (Nu citați în lucrări
științifice această etimologie personală a cuvîntului vandră, vă rog!)

Discut cu Mirel subiectul „Companionilor”, cu care el se familiarizase deja,

și îi înfățișez acest „subiect scai”. Ii spun că aș vrea să reproduc fragmentul
în textul de față, dar că am nevoie de încuviințarea autoarelor. Mihaela,
lîngă noi, la masa din Saint-Cyr, în Piața unde tronează o soră mai mică a
Statuii Libertății (da, cea din New York), făcută tot de Bartholdi (dar asta e
altă poveste, am mai spus-o), îi scrie Adrianei Popescu un mail în care îi
prezintă doleanța mea.

A doua zi, spre seară, primesc răspunsul. Nu numai că e de acord cu

reproducerea fragmentului, dar doamna Adriana Popescu îmi evocă o
întîlnire de-a noastră, cu două săptămîni înainte, la Teatrul Național din
București, unde mi-a spus că e din Arad. Acum circuitele se luminează, așa
e, subiectul scai mi-a dat un semn discret la București, dar întregul mesaj l-
am primit abia în Provence.

Doamna Țabic e mama Adrianei, îmi amintesc de doctorul Țabic, tatăl ei,
cunoscut în Arad, și dintr-odată faptul că am citit Caietele Herminei nu mai
e o pură întîmplare. Apoi vorbesc cu Mircea Mihăieș și-i spun toată istoria,
iar el consolidează și mai mult caracterul „neîntîmplător” al acestei întîlniri:
a fost coleg de clasă la liceu cu Miron Țabic, iar doamna Rodica Țabic a
fost colegă de liceu cu doamna Mihăieș, mama lui Mircea. Parcă mi-e și
teamă să-l evoc în corespondența cu Adriana Popescu pe soțul verișoarei
mele Mărioara, Partenie Maxa, învățător, născut și crescut în Pecica, dar
însurat în Șeitin. Cine știe ce neamuri îndepărtate ne mai găsim.

Revin la subiect și reproduc, așa cum apare el în carte, fragmentul referitor

la „rînduiala” meseriilor, la valorile atît de prezente în societatea de atunci:
fidelitatea, seriozitatea, respectul celorlalți. Mulțumesc, doamna Hermina,
că ați deschis o fereastră despre care nici nu știam că există, o fereastră prin
care a ajuns pînă aici, în Provence, unde scriu aceste rînduri, tabloul
multicolor al societății din Pecica, desenul unei lumi pe care, prin existența
și editarea caietelor, ați salvat-o de la uitare.
„Treptele formale

Astfel se numeau fazele prin care trecea un ucenic pînă ajungea maistru. în
veacul nostru „fulger” poate vi se pare anacronic, dar în urmă cu 80-85 de
ani treptele formale trebuiau ținute. Oamenii își respectau meseria făcută cu
temei, trudă și abnegație. Deci: trebuia timp ca să înveți meseria și să-ți fie
dragă. Ai intrat la o meserie? Bine, rău, cum îți mergea, trebuia s-o sfîrșești!
Un ucenic care-și schimba stăpînul cu greu era primit la alt stăpîn sau la altă
meserie.

Pe lîngă meserie, mergeau la cursuri serale, de două ori pe săptămînă (lunea

și joia). Parte pentru carte și parte pentru meserie. La sfîrșit de an aveau
examen din teorie. După trei-patru ani, dădeau examen practic din meseria
aleasă și învățată.

Ucenicii erau controlați de stăpîn. Orice nemulțumire a ucenicului se

rezolva de către un comitet al meseriașilor, compus dintr-un președinte, un
vicepreședinte și un „notar”, de regulă un învățător. Tatăl meu fusese
vicepreședinte la Pecica. Președintele era ungur.

După terminarea uceniciei, se cădea, din motive de cinste și de omenie, să

intre calfa (ajutor) la același stăpîn la care începuse învățătura, doi-trei ani.
Apoi începea vandra. Adică putea cutreiera toată țara (bineînțeles,
pedestru). Cînd ajungea la un rîu sau o apă, primul lucru era baia. Apoi,
picioarele unse cu seu, învelite în obiele, tras bocancii și iar la drum.

„Foaia de vandră” era vizată fie de primărie, fie de starostele

meșteșugarilor.

Se intra la stăpîn pe o durată de doi-trei ani, după cum se înțelegeau sau se

puteau răbda unii pe alții. Plus un an calfa. Timp în care mergea singur cu
marfa stăpînului s-o vîndă pe la tîrguri. Calfa era bine plătită și ocrotită de
stăpîn. Hoții la drumul mare se îngrijeau să nu le facă ușoară - ca o excursie
distractivă - viața de meșteșugari. Revolverul îi era de folos sărmanei calfe.
La reîntoarcerea de la tîrguri, după inventarierea mărfii de către stăpîn, avea
parte de o zi liberă, în care nu lucra și putea face ce-i place. Apoi iar
începea călătoria cu marfa, cu frica hoților și celelalte surprize ale drumului.
După ce termina cursul complementar sus-amintit, trebuia să prezinte un
obiect din meșteșugul învățat, care să fie un model din toate punctele de
vedere. Abia după ce îndeplinea toate acestea i se elibera „foaia de meșter”,
care era sărbătorită cu un „locsolas”.

Breslele de meseriași își aveau „steagul” și „praporele” lor în Biserică. La

sfințirea unui steag al breslașilor se organiza o petrecere. Nașa steagului (de
obicei fiica sau soția unui breslaș) era totdeauna prima care bătea un cui de
aramă în „rudă”. Abia apoi urmau ceilalți prezenți, ..onorațiorii”
(funcționari ai primăriei etc.). Bineînțeles, fiecare se silea să fie galant, să
doneze o sumă cît mai mare pentru fondurile breslei. Nașa steagului
deschidea balul.

La defilări și la înmormîntări steagul breslei era purtat de cei mai distinși

membri ai ei. în Arad, steagul cizmarilor era în frunte (pesemne ei aveau
mai multe parale și erau în fruntea donațiilor). Cojocarii din Lipova își
serbau patronul de Sfîntul Ilie. Se faceau rugă, o slujbă magnifică la
biserică, petreceri.

în Pecica eu nu am ajuns la nici o petrecere de felul acesta. Știu însă din

istorisirea întîmplărilor vechi, de către bunicul Gorun și părinții mei.

Dacă ar fi existat breslele astea organizate și la cîțiva kilometri de Pecica,

spre Ungaria, în Șeitinul meu natal, probabil că bunicul meu matern,
Gheorghe Sava, ar fi făcut parte din breasla morarilor, pentru că a lucrat
toată viața la moară, și poate că l-ar fî chemat Morar. Dar nu a fost așa, a
trebuit ca mama să-l cunoască pe tata, din Apateu, pentru ca eu să port
numele Morar.

Capela Templierilor din Bras, vizită gratis, doar cu

buletinul

în Antichitate, desigur, toate drumurile duceau la Roma. Mai tîrziu, în Evul

de Mijloc, situația s-a mai schimbat însă: toate drumurile credinței duceau
la Ierusalim. Și treceau prin Provence. Cruciadele, pelerinajele, drumurile
comerciale - toate au lăsat semne pe aici. Iar printre autorii semnelor se văd
limpede miile de templieri care au animat, timp de două sute de ani, viața
provensală, au ordonat-o, au păzit-o, au făcut-o să atingă prosperitatea.

Pentru cei care au deschis cartea dc istorie mai tîrziu spre deloc, iată o
„fișă” istorică necesară pentru a putea continua discuția.

în 1118, nouă cavaleri cruciați, conduși de Hugues de Payns (din

Champagne), fondează Ordinul Sărmanilor Cavaleri Săraci ai lui Hristos,
care se angajează, prin jurămînt, să-i apere pe pelerini și să protejeze
drumurile spre Țara Sfîntă. Statutul lor asumat este de călugări și de
războinici, ordinul fiind și religios, și militar. Un an mai tîrziu vor deveni și
păzitori ai Mormîntului Sfînt, luînd numele Miliția Christi. Regele
Ierusalimului, Balduin al 11-lea, le oferă o clădire care va deveni
comandament pe locul unde se aflase Templul lui Solomon. De aici li se va
trage numele sub care vor fi cunoscuți, templierii. Hugues și o parte din
oamenii lui străbat Occidentul în căutare de sprijin financiar și logistic.
Ordinul devine numeros și bine reprezentat în Provence. Pentru a organiza
și a gestiona donațiile numeroase, iau naștere numitele comanderii (în
număr de aproximativ zece mii!) care le vor furniza hrană, cai și arme
templierilor din Țara Sfîntă, via portul Marsilia. Puterea economică a
ordinului este considerabilă grație unei organizări riguroase.

In 1312, ca urmare a unor conflicte între papalitate și Filip al IV-lea, ordinul

este lichidat de papa Clement al V-lea. Ultima fază e simplă, realitatea din
spatele ei e una tragică. Prigonirea templierilor începe în 1307 și e dirijată
de rege. Arestați, închiși, arși pe rug la Aix-en-Provence, cavalerii templieri
își văd puterea și influența facîndu-se țăndări. Desigur, cei interesați de
istoria diverselor ordine știu cîte ceva despre dispariția în flăcările rugului a
lui Jacques de Molay, Maître Jacques și Geoffroy de Charnay.
Maîtrejacques îi roagă pe călăii lui să-i dezlege mîinile legate de rug, pentru
a se putea ruga. Și prezice mari suferințe pentru cei vino-vați de moartea
lor. De aici și povestea regilor blestemați.

Bun, astea au fost introducerea și punerea în temă. Revin la zilele noastre,

în care nu s-au șters de tot vestigiile templierilor, ba dimpotrivă, unele încă
se țin bine. Nu vorbesc de „templierii” de azi care invocă tradiția și se
consideră urmașii adevăraților templieri. îmi retez pornirile ironice, dar
constat că, după un cod al unei organizații de templieri, nu e obligatoriu să
fii credincios ca să faci parte din ordin. Așadar, latura religioasă e lăsată la o
parte. Cît despre latura militară, cum în Franța nu poți purta arme „la liber”,
nici ea nu e prezentă. Au mai rămas să conteze niște pelerine cu crucea
templierilor pe ele și niște adunări care perpetuează un ritual lipsit de
conținut. ONG-uri pe tradiție. Am citit într-un ziar regional o relatare de la
întîlnirea unor templieri pe stil nou. Cei întrebați au zis, în marea lor
majoritate, că se caută pe sine în aceste întîlniri, că-și perfecționează
personalitatea, că e vorba și de coeziunea de grup etc. Nici unul n-a făcut
referire la tradiția profund creștină a vechilor templieri. Cît despre crucea de
pe pelerină, vom ajunge să aflăm că este un frumos motiv tradițional al
intersecției culturale...

Gata, am spus că îmi țin ironia în frîu.

Dacă actualul templier este, să zic așa, neconvingător, atunci hai să facem o
incursiune în trecut. Cum am tot auzit despre casa templierilor din
Brignoles și cum am fost aici de vreo patru ori (de trei ori ca jurat la
concursul regional de ulei de măsline), mi-am zis că e un loc potrivit pentru
o astfel de incursiune. Am mai văzut la Hyeres, unde am fost de vreo zece
ori în vacanță, un turn al templierilor, în mijlocul orașului vechi, dar, în
afara unei plăcuțe explicative, nu am aflat mare lucru. Iar pe vremea aceea
chiar nu mi se trezise interesul pentru templieri.

Și în Avignon sînt vestigii, și-n Aix, și-n Apt. Dar noi am ales litera B:
Brignoles.

Orașul se află în mijlocul a ceea ce se numește la Provence Verte, Provența

Verde, nu pentru că ar fi dominată de eco-logiști, ci pentru că așa e ea, prin
natura ei generoasă. Știam că există o casă a templierilor de care au grijă
doi călugări și un magazin de vinuri, Cave des Templiers, unde proprietara
face niște degustări și spune niște povești despre vechiul ordin. Dacă vii cu
mașina, e mai greu cu degustarea. înainte de a pleca am tot încercat să iau
legătura cu cei doi călugări, dar nu am găsit nici o cale de contact. Așa că
am descoperit că lîngă Brignoles, la cîțiva kilometri, se află o capelă a
templierilor, în comuna Bras.

Capela se poate vizita fără probleme, trebuie doar să mergi la primărie și în

schimbul unui act de identitate, primești cheia. Am trimis un e-mail la
primărie și am avut confirmarea din partea doamnei Fumi Gregoire, da,
regula este încă valabilă.

Am pornit, drumul nu e foarte lung, pe autostradă am făcut o jumătate de

oră, apoi încă un sfert de oră pe drumuri naționale șerpuind printre vii,
terenuri agricole și terenuri împădurite, verzi, cum le spune numele
ținutului.

Am ajuns la primăria Bras (o comună cu vreo 2.500 de locuitori), am intrat,

am întrebat de doamna Gregoire, „Bună ziua, poftiți buletinul”, „Bună ziua,
poftiți cheia”. „Și capela unde e?”, întreb. Mi se spune să ne întoarcem pe
unde am venit, pe strada principală, din care pornesc străduțe scurte, și
înainte de a ieși din comună, pe dreapta, intrăm și după 50 de metri vom
vedea capela. De altfel, în capătul străduței e și un indicator.

Nimic mai simplu, ne întoarcem și avem noroc să găsim și un loc de parcare

în apropiere. Da, iată capela. în afară de doi muncitori arabi care trebăluiau
pe o schelă chiar la intrarea pe stradă, nici o mișcare. Apare doar o pisică,
se oprește în dreptul nostru și se cambrează, parcă ar fi vrut să ne atace.
Serviciul de Pază Felină ne permite, pînă la urmă, să ne apropiem de ușă.
Descui, Carmen rămîne afară pentru că înăuntru e un aer rece și destul de
greu. Pe panoul de la intrare scrie: „în secolul al Xll-lea Ordinul
Templierilor a fondat aici una dintre cele mai importante comanderii din
Provence. Capela Templierilor din Bras este o ilustrare magnifică a acestei
epoci. Cu o arhitectură romană, a fost restaurată și astăzi servește ca spațiu
pentru expoziții. (...) Oratoriul Templierilor este rezervat folosinței lor
stricte. Nu este autorizată să aibă mai mult de două clopote. Notre-Dame-
de-Bethlehem este o proprietate privată, înscrisă în inventarul suplimentar
al monumentelor istorice”. Pe poartă se vede crucea specifică ordinului,
care, din 1147, prin ordin papal, a fost cusută pe umărul drept, devenind
insigna ordinului, încă un amănunt de pe panou: pe 21 iunie, lumina
soarelui traversează absida printr-o deschidere strîmtă și cade exact pe altar.

lată-mă singur într-o capelă veche de opt secole. Nu chiar singur, ci cu alte
panouri care țin loc de ghid. Citesc despre comanderia din Bras, care a fost
una dintre cele mai prospere. Un amănunt: administratorii diverselor
comanderii erau schimbați, se roteau, tocmai pentru a descuraja corupția
locală! Pe plan militar, templierii de deosebeau prin numărul de cai. Gradul
cel mai mic avea un cal, următorul doi, iar gradul cel mai mare se bucura de
trei cai. Putere măsurată în cai, încă de pe atunci!

Interesantă e și gestionarea pămînturilor comanderiei, așa cum e ea descrisă

pe unul din panouri. E un fel de combinație între proprietate și arendă.
Gospodarul care primea în exploatare un lot de pămînt (vie sau grîu, două
mari culturi în zonă), după ce ajungea la cinci ani de exploatare eficientă,
primea în proprietate jumătate din lot (pentru care plătea doar dările cerute
unui proprietar). Cealaltă jumătate o cultiva pentru conducătorii
comanderiei.

In afara templelor, existau case ale templierilor în mai toate satele, case care
jucau, adesea, rolul unor centre de credit. Uneori, ca să ocolească
impozitele pe tranzacții, proprietarii de terenuri le „donau-’ comanderiilor,
într-un fel de vînzare mascată, luînd un credit nerambursabil, probabil.
Timp de două secole, pe teritoriul Franței a funcționat un fel de economie
paralelă, cu reguli noi, care au marcat bine și teritoriul Provenței. Nu știu de
ce, gîndul păcătos m-a dus la ideea cooperativelor agricole de producție de
la noi... Doamne, iartă-mă!

însemnele oficiale ale puterii se manifestau, pe acte, prin sigilii. Chiar

culoarea cerii era diferită în funcție de actele pe care se punea sigiliul.
Matrița sigiliului se executa cu o maximă finețe, desigur, în metal, de formă
rotundă - Sigiliul Ordinului, în folosința celui ce se numea Magister
Humilis. AI doilea personaj în ierarhia templierilor era Vizitatorul
Cismarin, care avea pe sigiliu un cal. Maestrul de Franța dispunea de un
sigiliu ce reprezenta rotonda Templului din Paris. Maestrul de Avignon
utiliza Agnus Dei, sigiliu cedat Provenței cînd aceasta a devenit autonomă.
Sigiliile comanderiilor difereau, avînd pe ele fie un castel cu trei turnuri și
numele comanderiei, fie o cruce templieră. Cavalerii și sergenții templieri
își foloseau drept sigiliu blazonul familial sau pe cel personal. Și culoarea
cerii pe care se aplica sigiliul era diferită în funcție de tipurile de acte
validate.

După ce mă impregnez de templierism aproape o oră citind cu atenție toate

panourile explicative expuse, ies să iau o gură de aer curat și constat că
Serviciul de Pază felină a acceptat-o pe Carmen, de care s-a apropiat cu
prudență totuși.
Cam asta a fost vizita, mai arunc o privire înăuntru, sting lumina, încui cu
grijă ușa și mă reîntorc în prezent. Nu putem ieși imediat, muncitorii arabi
de la colț au blocat strada, strîng sechelele metalice, le facem semn că nu ne
grăbim.

într-un sfert de oră putem pleca, o luăm la stînga, în direcția primăriei,

pentru ultima formalitate a vizitei.

„Poftiți cheia, doamna Gregoire.” „Poftiți buletinul, domnu’ Morar." Au

revoir, templieri!

Partea a V-a

Șaptesprezece pași pe Via Domitia

Am mai fost în Narbonne acum cîțiva ani, era iarnă și nu ne-am plimbat
prea mult pe străzi, mai ales că tot orașul era răvășit de șantiere, de-abia ne-
am descurcat pînă am ajuns la catedrala Saint-Just-et-Saint-Pasteur, cel mai
impozant monument al orașului. N-am fost prea impresionat de orășel, mult
mai interesante mi se păreau Carcassonne și Monpellier, localități
învecinate. Ce să faci în Narbonne în afară de a vizita catedrala?

Am intrat, în mare grabă, și în biserica Saint-Paul-de-Narbonne, amintirile

s-au șters între timp. Nu mai știu dacă, în această biserică, am remarcat sau
nu broasca din piatră din agheasmatar. O curiozitate care a dat și o expresie,
despre cei foarte credincioși se spune, acum, în Franța tot mai laică și tot
mai îndepărtată de tradițiile ei creștine, că este „o broască de agheasmatar”
(une grenouille de benitier) sau „ca broasca din agheasmatar”. Broasca de
piatră din vasul cu apă sfințită de la intrarea din biserică ar fi fost vie, spune
povestea, și, pentru că a deranjat slujba, a fost pe loc împietrită. Nu, sigur n-
am remarcat broasca, altfel mi-aș fi amintit.

Acum e august, ne fofilăm pe străduțe umbrite pînă la catedrala Sfinții Just

și Pasteur, ajungem acolo cînd încă nu sînt foarte mulți turiști (credincioși
nici atît, că e o zi de marți). E atît de extraordinară construcția, încît orice v-
aș spune despre ea ar fi o relatare palidă. Totuși, cîteva „amănunte” sînt
obligatorii: e a patra ca înălțime din Franța (41 de metri sub boltă), e în stil
gotic meridional și, mai ales, e neterminată. A fost unul dintre cele mai
ambițioase șantiere ale Franței medievale. (E disproporționată în raport cu
restul orașului, cam cum e catedrala de la Vinga, pe care o vezi pe șosea, de
departe, țîșnind din satul de cîmpie, ca o răbufnire arhitectonică din vechiul
Imperiu.)

Dacă ai sta să privești cu atenție tot ce se află acolo, să citești explicațiile, să

admiri lucrările din interior, ți-ar trebui mai mult de o zi, în care să
zăbovești prin toate capelele care o alcătuiesc (fiecare fiind de mărimea
unei biserici normale). Au existat, de-a lungul vremii, mai multe tentative
de a termina construcția, ultima dintre ele i-a aparținut, în 1840, marelui
arhitect Eugene Viollet-le-Duc, cel care a adăugat fleșa de la Notre-Dame
de Paris, partea care a fost distrusă de recentul incendiu. (Știți asta, doar vă
reamintesc.)

Nu, nu avem prea mult timp pentru catedrală, rătăcim individual, Mircea
într-o parte, Ilona în altă parte, apoi ne regrupăm, părăsim biserica și
mergem spre centru, întîi să bem o cafea, apoi mai vedem. Și, cum stăm noi
pe terasă, la umbră, vedem grupuri ciudate de persoane îmbrăcate în straiele
altor vremi, aliniindu-se sub diverse stindarde. „E ceva aici”, zic eu ca și
cum aș rosti un lucru foarte inteligent.

De fapt e reflexul meu de ardelean care musai crede că e ceva. Ceva care
vine de undeva. Ne vom lămuri nu mult mai tîrziu, am nimerit la Fete de la
veraison, sărbătoarea „pîrguirii strugurilor”. Cu o săptămînă înainte, în
aceeași formație, am prins aceeași sărbătoare la Châteauneuf-du-Pape, am
plonjat în Evul Mediu și ne-am bucurat de degustarea unor vinuri muuuult
mai recente. Un vin din Evul Mediu, dacă ar fi fost, ar fi ajuns, acum, o
marmeladă grețoasă, cel mult.

Organizatorii de aici sînt o confrerie numită Le Consulat de la Septimanie și

au invitat la eveniment alte confrerii, membre, toate, ale Academiei
Confreriilor din Languedoc-Roussillon. Treabă serioasă, nu glumă, cum ați
crede. Consulii (după model roman) au fost multă vreme în Sudul Franței
magistrații municipali, consilierii de azi. Sepcimanie este un nume care a
fost dat zonei narboneze încă de pe vremea romanilor, desemnînd, spre
sfîrșitul Imperiului, zona stă-pînită și locuită de vizigoți (da, cei care și-au
îngropat tezaurul la Pietroasa și nu s-au mai întors după el; sau, dacă s-au
întors incognito, au uitat unde l-au îngropat).

Consulii Septimaniei au în grijă tradițiile referitoare la vie și vin în

Narbonne. Unul dintre lucrurile care m-au surprins plăcut în Franța, după ce
am rămas aici, a fost modul în care se păstrează tradiția de către persoane și
entități private. Pentru cineva venit din afară pot părea caraghioase modul
în care se îmbracă acești gardieni ai vechilor valori regionale și naționale,
ritualurile lor, titlurile și înscrisurile care circulă în interiorul organizației.
Vă asigur că nu e așa (m-am emoționat sincer la ceremonia în care am fost
intro-nizat ca membru în Echansonnerie des papes de la Château-neuf-du-
Pape, știam că e convenție ludică, dar am trăit un moment înălțător).

Odată așezați în ordine, cu o mică trupă de muzicanți în față, cei invitați la

ceremonial trec prin fața terasei noastre. Nu i-am zărit pe membrii
Confreriei Cepei Dulci de Cevennes, nu știu dacă au fost, dar am văzut
stindardul „Commanderie du Babau”, unde Babau este un monstru, un fel
de balaur. Poate că printre cele șapte-opt confrerii participante a fost
invitată și Confreria Melcilor Narbonezi, care, posibil, se deplasează mai
greu și n-a ajuns.

Ne terminăm cafeaua și urmăm șirul confraților din confrerii, spre Piața

Primăriei (instalată în fostul Palat Episcopal), unde se văd niște pregătiri
pentru festivitate. Zeci de scaune stau la umbră și-i așteaptă pe invitații
speciali. în fața primăriei, pe latura opusă a pieței, o scenă mare cu cîteva
amfore și un rînd de scaune, plus instalația de sonorizare.

Mircea vede pe o altă latură a pieței cuvîntul magic FNAC și merge într-
acolo, eu și Ilona rămînem să vedem ce se va petrece aici, în piață
(ardeleanul din mine: sigur se va petrece ceva). Pînă se așează toți pe la
locurile lor, un purtător de stindard al unei confrerii invitate (Commenda
Major de Rossello 1374 Perpinya - Comanda majoră din Roussillon 1374
Perpignan) coboară într-o groapă aflată exact în mijlocul pieței. Un fel de
bazin fără apă, avînd pe fund cîteva pietre de rîu. Omul se lasă fotografiat
acolo, fac și eu o poză, mai mult din politețe, fără să știu, încă, ce-i cu
groapa aia, în care, după omul cu stindardul, coboară multă lume.
O mică probă de microfon, un apel la atenție și la ordine și începe
ceremonia. Pe scenă sînt consulii Septimaniei, purtătorul de cuvînt îl invită
pe președinte să ia cuvîntul. Sîntem anunțați că e o bună ocazie nu numai să
cinstim via, strugurii și vinul, ci și pe oamenii care o îngrijesc. Și începe o
ceremonie de intronizare. Doi producători cunoscuți în zonă sînt prezentați,
pe rînd, li se face un scurt laudatio, iau și ei cuvîntul, laudă organizația,
laudă vinul și intră în rîndurile confreriei bahice, avînd în mînă certificatul
intronizării.

Acum e momentul pentru ceremonia „pîrguirii”. Două delegate ale

consulilor narbonezi poartă un ulcior gol pînă la fîntîna aflată pe un zid de
cealaltă parte a pieței, umplu ulciorul și se întorc, în pas ceremonios, pe
scenă. Acolo apa se varsă în amfore și sîntem încredințați de către
președinte că din acea apă va ieși vin. Amforele vor fi vărsate la rădăcina
unor butuci de vie. Se vorbește, apoi, despre rolul vinului în viața omului,
despre faptul că în zonă se cultivă vie de pe vremea romanilor.

De altfel, pentru cei apropiați de istoria oenologică, Nar-bonne este un loc

important, aici a avut loc cea mai importantă parte a revoltei vinului care a
zguduit Franța și a adus primele legi importante în domeniul viticol. Dar
despre asta putem vorbi altă dată, că e mult de discutat (de reținut că în
urma acestei mișcări ideea de calitate a vinului a fost tot mai des invocată).
Și, ca să raportăm acest eveniment și la țărișoara noastră, iată: în 1907, cînd
țăranii români s-au răsculat pentru mămăligă, cei francezi s-au răsculat
pentru vin. Viziuni diferite, istorii diferite.

Ceremonia nu se putea încheia altfel decît cu imnul Occitaniei, Se canto, cu

un refren simplu: Se canto que cânte,/ Canto pas per you/ Canto per ma
moi/ Que es al len de you („De cîntă, să cînte,/ nu cîntă pentru mine,/ cîntă
pentru iubita mea,/ care e departe de mine”). E un cîntec prezent în zeci de
variante în toate dialectele limbii d’oc, avîndu-1 ca autor pe Gaston Febus,
conte de Foix și viconte de Bearn. Deși e un cîntec de dragoste,
interpretarea lui în public, la adunări occitane, are un caracter politic,
identitar. Galeria echipei de fotbal din Toulouse l-a adoptat ca imn, așa cum
echipa de rugby din Toulon a adoptat imnul provensal La Coupo Santo.

Cîntă toată lumea (se canto que cânte!) și, cu toate că n-am voce, mă alătur
și eu, că nu se simte, iar Ilona cîntă și ea, în vreme ce Mircea e încă la
FNAC. Chiar e emoționant modul în care ne-am racordat la tradiția locului
în ceea ce aș numi, parafrazînd un termen medical, un turism minim
invaziv. Ne simțim bine, energizați de oameni pe care nu-i cunoaștem, dar
alături de care am trăit cîteva momente de solidaritate culturală.

încet publicul „defluiește” (cum se vorbește oficial, pe la televiziuni) și

piața se eliberează. Mă apropii de groapa aia din mijloc, unde l-am
fotografiat pe domnul din Perpignan. Și-mi calc în picioare ignoranța citind
inscripția explicativă. Ceea ce se află pe fundul gropii, la un metru și
jumătate adîncime, e un fragment din Via Domitia, drum construit la
inițiativa lui Gnaeus Domitius Ahenobarbus, consul al Romei în anul 122
înainte de Hristos, pentru a uni Roma de Spania, pe cînd Narbonne se
numea Colonia Narbo Martius.

Cobor și eu și pășesc pe acel drum, care sigur, ca toate drumurile, ducea la

Roma. Dar și aducea de la Roma sol-dații, negustorii, carele cu puii de
măslini, cu vița-de-vie, arme și unelte. Chiar mă emoționez să calc pe aceste
pietre dezgropate, lustruite, recuperate dintr-un drum care, pe sub pămînt, se
întîlnește cu alte drumuri ale Imperiului Roman, alcătuind o ..rețea socială ’.
Un internet lent al Antichității. Care a dus, încoace și încolo, prin poșta
imperială (cursus publicus), vești, porunci, vorbe înțelepte, mesaje de amor.
O rețea de drumuri măsurate în mile romane și marcate de „borne miliare”
(nu, nu militare!), cu vile romane (strămoa-șele hanurilor de mai tîrziu)
presărate din loc în loc pentru odihna cailor și a drumeților. Măsor pe latura
cea mare a gropii dreptunghiulare șaptesprezece pași. Șaptesprezece pași
prin Imperiul Roman. Șaptesprezece pași pe orizontală și două mii de ani pe
verticală preț de un minut. îi fac și-ntr-o parte, și-n alta, sigur că, măcar într-
un sens, mă îndreptam spre Roma, via Nemausus și Aquae Sextiac (adică
Nîmes și Aix-en-Provence).

Spre Roma, pe care nu am ajuns, încă, să o vizitez. Dar măcar în Imperiu

am apucat să pun piciorul.
Château La Coste: luxe, art et volupte

Prima dată cînd auzi numele Château La Coste, te gîn-dești că e vorba de

cei cu „crocodilul” celebru pentru hainele sale. „Aha, acum fac și vin!”, îți
spui. Dacă te interesează subiectul, afli că nu e nici o legătură între ele. Nu,
cei cu crocodilul nu fac și vin! Vinul îl face un irlandez care a cumpărat
domeniul La Coste din Provence, în apropiere de Aix. Despre Irishman,
ceva mai încolo.

Mi-am propus de multă vreme să merg acolo, e la o oră cu mașina, dar nu

mi s-a ivit ocazia. Acum vreo doi ani, exact atunci cînd aș fi putut să merg,
acolo a plouat trei zile în șir. Pe ploaie chiar și o podgorie e tristă, pentru
mine. Totodată, mă temeam că e vorba de pomul lăudat și că pot fi
dezamăgit. Acum, în plină pandemie, o dezamăgire în plus, dac-o fi, nu mai
contează! Mi-am luat inima în dinți, masca pe figură și volanul în mîini.
Gata, Château La Coste, sosesc!

între timp m-am asigurat că e deschis, am comunicat cu doamna Mărie

Rozet de la departamentul de cultură și comunicare, mi-a scris că pot veni,
voi avea la dispoziție un dosar de presă. Drumul pînă la Aix îl cunosc pe de
rost, cred că aș putea conduce și legat la ochi, dar, printre altele, teama că
mă prinde poliția mă oprește de la acest experiment.

De la Aix încolo, spre Puyricard, trebuie să fiu atent să nu ratez ieșirea, dar
o ratez, Waze mă întoarce și, în fine, mă așează pe drumul cel bun. Unul de
țară șerpuind printre coline cu livezi de măslini și vegetație mediteraneeană.
Nici țipenie de om, nici țipenie de mașină. Sînt singur și deja mă întreb dacă
nu cumva sateliții cu care vorbește telefonul meu îmi joacă o farsă... Dar nu,
peste cîțiva kilometri apare o indicație cu Château La Coste, nu m-am
rătăcit, mulțumesc, Waze.

Intrarea e peste 300, 200, 100, 50 de metri, hop, acum, pe stînga. O intrare
mai ciudată, nu poți să nu observi asta, o placă mare de beton, un spațiu
liber prin care intră drumul și o placă mai mică de beton, în continuare.
Voi afla mai tîrziu că intrarea e concepută de marele arhitect japonez Tadao
Ando...

După ce las mașina în parcarea subterană, văd în realitate ceea ce văzusem

în poze. Un păianjen uriaș „plutind” în bazinul din fața intrării. Nu poți
trece fără să observi asta. Nu vă mai plimb încoace și încolo, vă spun acum
că e vorba de o lucrare a unei celebre artiste franceze, Louise Bourgeois.
Lucrarea, realizată în 2003, a fost instalată aici în 2010, cu puțin înainte de
moartea artistei, survenită la 98 de ani. Obsesia ei pentru păianjeni și pentru
textile este unul dintre firele conducătoare în opera sa. Louise Bourgeois a
susținut emanciparea femeilor în artă, dar nu a fost o militantă feministă.
Rețin o replică de-a ei: „Sînt femeie, deci nu am nevoie să fiu feministă”.

Știam că podgoria e un centru de artă, dar nu mă așteptam să fiu

impresionat de asta chiar la intrare, în clădirea imaginată tot de Tadao
Ando, un artist pe care l-am descoperit cu multă plăcere aici. Primesc o
hartă a domeniului și cîteva foi referitoare la traseul prin vie, cu explicații
pentru fiecare punct în parte. De aceea s-ar putea să par foarte doct în
rîndurile care urmează, dar meritul meu e doar că am citit cu atenție
explicațiile și am mai răsfoit internetul în legătură cu unii dintre autori.

înainte de a ieși din recepția domeniului mi se spune să nu ating trei dintre

lucrările mai fragile, însemnate de domnișoara de acolo cu un marker, pe
hartă. Nu, nu le voi atinge, promit, iar ea cred că-mi zîmbește, nu-mi dau
seama, poartă mască. Și eu port, evident, și zîmbesc.

Sînt 37 de puncte de vizitat. Primele le-am bifat, poarta de intrare în

domeniu și clădirea unde e recepția, librăria și o galerie de artă, semnate de
Tadao Ando. Plus păianjenul de pe apă, lucrare în bronz cu picioare de oțel
inoxidabil. Și, de cealaltă parte a clădirii, tot deasupra unui luciu de apă, o
lucrare de Alexander Calder, din colecția proprietarului, recondiționată și
montată cu ajutorul lui Tadao Ando. Țin minte că am văzut o retrospectivă
Calder la Smithsonian Institute în Washington, DC; lucrarea de aici este
foarte „tipică” pentru artistul american.

Și, acum, încotro? Domnișoara de la recepție a dat un răspuns acestei

întrebări, mi-a desenat o săgeată cu drumul pe care să-l aleg. Trec pe lîngă
Cutii pline cu aer, e Sean Scully, plastician irlandez (ca și proprietarul). De
fapt e vorba de niște cuburi cu conturul de oțel, goale pe dinăuntru. „Prin
care să privești peisajul.” Da, interesant. (Ați observat că, atunci cînd nu ai
o părere clară despre o operă de artă, optezi cel mai adesea pentru formula
acoperitoare „Da, interesant”?)

„Interesant” trebuie să spun și despre cele două podețe în piatră de Donegal

(ăsta e și titlul „lucrării"), puse acolo, unul lîngă altul, de Larry Neufeld.
Bine că le-am văzut, puteam trece pe lîngă ele crezînd că-s niște podețe
făcute de vreun necunoscut.

(O lămurire: nu proprietarul domeniului a ales lucrările din această uriașă

expoziție în aer liber - cu excepția celei a lui Calder -, ci artiștii, cărora le-a
dat mînă liberă. Iar oamenii au făcut ce au vrut și ce au putut. Așa cred că s-
a ales și cu cele două podețe de piatră din Irlanda.)

Din nou dau de Sean Scully cu o lucrare masivă, în piatră, Wall of Light
Cubed, despre care pot spune mai mult decît „interesant”. E un bloc făcut
din mai multe cuburi și paralelipipede din piatră de carieră. Explicațiile
primite odată cu harta mă lămuresc. Sculptorul a ales pietrele într-o carieră
din Portugalia, le-a montat acolo, apoi a numerotat blocurile, le-a demontat
și le-a transportat aici. O mie de tone de piatră.

Mărturisesc, acum, nu am atins toate punctele de pe hartă. Am urcat totuși

la unele, am luat colinele pieptiș, am făcut cîteva scurtături într-un fel de
alpinism cultural.

La final, aplicația de pe telefon mi-a spus că am urcat 27 de etaje, într-o

clădire inexistentă, răspîndită pe dealuri.

Și, cum mergeam eu de la un punct la altul, de la o operă la alta, numai ce

văd printre copaci ceva portocaliu, mare, dar nu puteam vedea tot. M-am
uitat pe hartă, acolo nu figura nimic. Dar știam că mai există cel puțin o
lucrare în curs de instalare, așa că am luat-o spre obiectul portocaliu. Cînd
m-am apropiat destul, mi-am dat seama că era vorba de un excavator. Adus
acolo pentru niște lucrări. Bine, cred că, dacă ar fi invitat și el aici,
nesimțitul de Jeff Koons ar vopsi excavatorul în argintiu și l-ar vinde pe
cîteva milioane.
Destul de aproape de nesimțire mi se pare „opera” alcătuită din cîteva
bilețele agățate în copaci, niște meri, intitulată Wish Trees și semnată de
Yoko Ono. Da, acea Yoko Ono care ne-a făcut trupa Beatles bucăți. Voiam
să nici nu o pomenesc, dar nu m-am putut abține.

Una rece, alta caldă: mi-au plăcut vulpile lui Michael Stipe, una și aceeași
persoană cu solistul de la R.E.M., și mai ales îndemnul: copiii pot urca pe
statuile lui!

Vă spun, pe repede înainte, ce mi-a plăcut cel mai mult. Una este capela lui
Tadao Ando, făcută din ruinele unei capele vechi, protejată de o construcție
din oțel și sticlă. Și tot Tadao Ando (v-am prevenit că am devenit fan),
Pavilion patru cuburi pentru contemplarea mediului înconjurător, o
construcție cubică, în care intri ca într-o inițiere și ai surpriza să dai peste
patru cuburi transparente în care se joacă lumina pătrunzînd, de afară, prin
niște fante... Și dacă aș fi văzut doar asta, aici, și ar fi fost, pentru mine,
destul. Dar am văzut mai multe. O surpriză este „instalația” semnată de

Paul Matisse (nepotul lui Henri Matisse și fiul vitreg al Iui Marcel
Duchamp) și intitulată Meditation Bell. Mărturisesc, nu mă dau în vînt după
instalații, mi se par refugiul plas-ticienilor fără talent. Clopotul (tubular) de
aici chiar funcționează. Am citit instrucțiunile, am tras de frînghie și am
simțit niște vibrații pînă în stomac, o senzație stranie pe care nu am mai
avut-o pînă acum, ca și cînd aș fi intrat într-o rezonanță străină.

Mi-au mai plăcut lacrima lui Tom Shannon și pavilionul expozițional

conceput de Renzo Piano. Un arhitect pe care-I prețuiesc pentru modul în
care a așezat și a realizat Atelierul lui Brâncuși de la Centrul Pompidou, din
Paris. Am avut șansa să admir și o altă lucrare de-a sa, Centrul Tjibaou, din
Noua Caledonie. Păcat că nu era deschis, se amenaja o altă expoziție.

Apropo de Brâncuși, m-am gîndit de cîteva ori, acolo: Doamne, dacă ar fi

avut și „bădia Constantin” șansa de a se teleporta la Château La Coste, ce
lecție de modernitate ar fi dat multora! Ce i-ar mai fi fermecat pe toți la o
carafa de vin!

M-am întins cu arta și nu v-am pomenit de oaza de lux de aici, de Vila La

Coste, un complex hotelier de cinci stele, cu spa, de restaurantele la care
sînt invitați bucătari înstelați. Sau de serile muzicale ținute în pavilionul
semnat de Frank O. Gehry, un arhitect ultracelebru. Și tot un arhitect
celebru a conceput pavilionul de vinificație, e vorba de francezul Jean
Nouvel.

Cine este totuși acest mecena care a adunat mari artiști și le-a dat de lucru,
iar nouă ocazia de a privi lucrările lor? Se numește Paddy McKillen, e
irlandez, prieten vechi cu Bono, de la U2, e căsătorit de ani buni cu aceeași
femeie și are patru copii. Un magnat al imobiliarelor și al hotelurilor de lux,
cu proprietăți în Irlanda, dar și în Marea Britanie sau SUA. Plus acest
complex viticol transformat în galerie de artă în aer liber. O curiozitate
mondenă: în 2015, Paddy McKillen i-a vîndut lui Calvin Klein o vilă în
Hollywood, cu 25 de milioane. O cumpărase în 2012 cu șase milioane...
Asta înseamnă să fii priceput!

Nu am văzut numele lui nicăieri, nici măcar o fotografie la intrare în care să

spună „bun venit”, să vorbească despre ce înseamnă să muncești din greu,
să ne dea lecții de viață, să ne îndemne să iubim arta, cum fac, de obicei,
magnații care ne oferă și nouă șansa să ne bucurăm de generozitatea lor.
Sau o fotografie cu familia lui fericită. Nimic din toate acestea.

Era să uit un amănunt: am fost și la o mică degustare. Prima după

pandemie. Unde am văzut că nu ai voie să scuipi vinul plimbat prin gură
(cum se făcea la degustări), trebuie să-l înghiți. Și trebuie să bei tot din
pahar! A adus și pan-demia ceva bun.

Cît despre vin, ce să vă spun, e bun, foarte bun. Dar nu e cea mai puternică
senzație cu care am plecat de la Château La Coste, ieșind pe poarta noului
meu arhitect preferat, Tadao Ando.

De pe Coasta Albastră în Luberonul cel Verde

Sînt, din nou, în prima gară din istoria cinematografului, în gara La Ciotat,
acolo unde frații Auguste și Louis Lumiere au filmat, pentru prima dată, un
tren sosind în stație. Se știe, proiecția micului film i-a speriat pe spectatori
și de atunci noua artă a ieșit în lume. O placă din marmură amintește
această informație, iar pe partea cealaltă, la linia care duce la Toulon, pe
peretele adăpostului pentru cei care așteaptă, sînt o fotografie mare a celor
doi frați și o alta, la fel de mare, a locomotivei din film. Atît. Asta e tot.
Cred că, dacă acest filmuleț ar fi fost realizat în America, acum gara
respectivă ar fi fost ridicată pe piedestalul de monument major, ar fi fost un
punct obligatoriu de vizitat. Aici, în Provence, însă, monumentele nu ies
foarte tare în evidență, poate și pentru că sînt foarte multe.

Dintre cei cincisprezece-douăzeci de călători care așteaptă trenul spre

Marsilia, sînt singurul care citește (a cîta oară?) placa. E o familie de
americani printre noi, părinții și trei adolescenți, sînt sigur că pe ei i-ar
interesa, dar nu are rost să le atrag atenția, placa e doar în limba franceză și
mi-ar fi destul de greu să traduc. Sîntem puțini pe peron pentru că e 1 Mai,
o sărbătoare ce pare o grevă generală, nu circulă nici un autobuz, toate
magazinele sînt închise și, în general, e o zi liberă. Am venit pe jos patru
kilometri pînă la gară, un marș sănătos care mi-a făcut plăcere, m-am și
gîndit la generația mea de navetiști proaspăt absolvenți de facultate (din anii
’80), luînd la pas de la tren mai mulți sau mai puțini kilometri, ducînd
lumina cărții pînă în școlile sătești nerăbdătoare. Sigur, distanța de la tren
pînă la catedra de dascăl era în funcție de media de absolvire și, eventual,
de pilele ulterioare pentru a schimba repartiția. Hai, gata cu nostalgia, să ne
întoarcem în prezent!

Mă bucur că totuși circulă trenurile. E anunțată o întîr-ziere de cinci minute,

dar, pînă la urmă, cum se spune, trenul „a recuperat” și am ajuns la timp Ia
Marseille-Saint-Charles (numele gării), unde am urcat în al doilea tren, în
direcția Miramas. Și aici e lume destul de puțină, majoritatea călătorilor
fiind turiști (dovadă ar fi două cupluri de asiatici). Linia pe care urmează să
circul pînă la gara Carry-le-Rouet este una dintre cele mai frumoase din
Franța. Am tot auzit asta, dar nu am avut ocazia să verific. Am fost de
multe ori pe Cote Bleue (în provensală Costa Blava), partea de litoral dintre
Marsilia și Etang de Berre, dar am fost cu mașina. Șoseaua nu-ți oferă
aceleași priveliști, ea curge jos, pe mal, în vreme ce linia ferată e cocoțată
pe stînci, sus, trece pe viaducte și prin tuneluri.

Deși e anunțat un cer închis, cu ploi în toată regiunea, am șansa unor găuri
în plafonul de nori și soarele luminează marea, portul Marsilia văzut de
departe, insula pe care se află Château d'If (din Contele de Monte Cristo),
vasele de croazieră ancorate în port și cîteva pînze de ambarcațiuni plutind
ca într-o iluzie optică. E ceva într-adevăr spectaculos. Cum să vă explic:
este o cale ferată ca pe Valea Jiului, cu tuneluri și viaducte, numai că, în loc
să vezi pe geam Jiul, ți se arată splendoarea Mării Mediterane.

Prima oprire după ce ieșim din Marsilia este L’Estaque (în provensală
L’Estaco), gara unei localități celebre prin peisajele lui Cezanne, Braque,
Renoir sau Monticelli (și mulți alții). Dar chiar și gara, în sine, e destul de
celebră printr-un poem dedicat ei de Rene Char, care o numește La Gare
hallucinee. Ar merita o oprire, dar eu nu am timp. Poate, odată, îmi voi
rezerva o zi întreagă să merg pe linia asta și să mă opresc în fiecare gară
pînă la trenul următor.

„Următoarea oprire: Niolon”, anunță vocea conductorului (da, are voce,

dacă n-ar fi în uniformă, ar trece, cu barba și părul lui strîns la spate, drept
un cîntăreț rock). Da, Niolon este o stațiune celebră prin faptul că nu e atît
de celebră ca L’Estaque, zic eu în glumă. Și aici merită coborît, te afli la
etajul trei, la următorul e șoseaua, apoi cîteva case și, mai jos, portul. De
fapt, toată localitatea e un cătun într-o calancă (din francezul calanque, pe
care, neputînd să-l traduc, l-am calchiat). Poți să cobori și la subsol, adică în
apa limpede, pentru asta există, aici, un centru de plonjat organizat într-un
fost fort militar (cucerit de nemți în Războiul M2).

Trec de Ensues-la-Redonne, care seamănă cu Niolon, și ajung la destinația

mea finală cu trenul, Carry Le Rouet, o localitate ceva mai mare, cu un port
adevărat, celebră și prin faptul că aici s-a stabilit Fernandel, care și-a
construit o vilă în 1939. Desigur, cinematograful din localitate îi poartă
numele. Eu nu ajung pînă în centru (dominat de un foarte urît bloc-turn -
din fericire, e singurul - care sparge vederea spre port și spre coline). Ies în
fața gării și mă întîlnesc, sincronizați ca în filme, cu Marius și Andreea, cu a
căror mașină vom merge în Luberon. Marius, IT-ist, e din Lugoj, Andreea,
soția lui, stomatolog, e din Timișoara, dar s-au instalat deja de ceva vreme
pe Coasta Albastră. Pasiunea comună cu Marius sînt vinurile, așa că astăzi
vom merge la o podgorie, la o degustare.

Trecem pe lîngă Marsilia, pe lîngă Aix, pe lîngă Salon-de-Provence și ieșim

de pe autostradă la Cavaillon, capitala pepenilor, un fel de Dăbuleni
provensal. Ne vom opri la L’Isle-sur-la-Sorgue, să mîncăm și să ne întîlnim
cu alți doi timișoreni, Cristi, stomatolog, și Lore, traducătoare din germană,
venind dinspre Avignon. Nu i-am cunoscut pînă acum, îmi face plăcere să
întîlnesc români și mai ales timișoreni, în Provence. Mașina lor încă are
număr de Timișoara.

Se pare că am un contract cu ploaia, ne întîlnim întotdeauna în Luberon. Eu

l-aș rezilia bucuros, dar ploaia nu mă lasă.

Facem cunoștință într-o burniță ușoară, într-o curte interioară a unor

magazine de antichități (prin asta e vestită localitatea), apoi intrăm în
restaurant. Marius, meticulos, a rezervat de ieri o masă la Cafe du Village,
unul din cele 110 localuri din L'Isle-sur-la-Sorgue (cu o populație puțin
peste 18.000 de locuitori). Comparativ, Timișoara apare, pe internet, cu 185
de restaurante. După cum se vede, majoritatea celor dinăuntru sînt localnici,
se cunosc între ei, ăsta e semn bun, înseamnă că restaurantul e serios, are
girul comunității. în timpul mesei găsesc și cu Cristi și Lore cunoștințe
comune din Timișoara și, ceea ce este mai important, vedem că avem și un
set de valori comune. începe bine. (L-am pomenit pe poetul Rene Char, care
a scris despre gara L’Estaque. El e unul din celebrii locuitori de aici, din
L’Isle-sur-la-Sorgue. Pe 1 sau 2 ianuarie 1960, Rene Char vrea să plece cu
Albert Camus și cu Michel Gallimard la Paris - scriitorul și nepotul
editorului petrecuseră Revelionul în zonă, la Lourmarin - cu mașina. Dar
locurile sînt ocupate de soția și fiica lui Michel Gallimard, care trebuiau,
inițial, să plece cu trenul. Un teribil accident se întîmplă pe drum, mașina
intră în mare viteză într-un copac, Albert Camus moare pe Ioc, Michel
Gallimard șase zile mai tîrziu, iar soția și fiica acestuia se aleg cu sperietura
și cu doliul. Rene Char a scăpat cu zile și a ajuns cu trenul în capitală.)

Părăsim restaurantul și L’Isle-sur-la-Sorgue, vom merge împreună, toți

cinci, la o degustare în AOC Mont Ventoux. Traversăm o parte din
Luberon, trecînd printre sate cocoțate pe dealuri, livezi de măslini și
podgorii nesfîrșite, parcă. Nu mergem spre celebrele Gordes și Roussillon,
nici nu ai ce vedea pe ploaie (că doar am contract, nu?). Oficial, sîntem în
Vaucluse, Luberon nu este o denumire administrativă, ea e folosită în
pliantele turistice și în titulatura Parc National du Luberon.
Există oameni mai informați care vă pot spune unde este și unde nu este
Luberon. Eu nu fac parte din rîndul acelor oameni. Am folosit în titlu
Luberon pentru a vă atrage: acum vă spun că poate fi o capcană. Sau nu.
Oricum, muntele Ventoux se vede bine din Luberon (nu acum, că e ploaie,
după cum am spus), e un reper important al Provenței montane, cunoscut
mai ales din Turul Franței ca o etapă în care cicliștii dau proba de
ascensiune. Sau, dacă citiți clasici italieni, poate vă mai aduceți aminte
despre ascensiunea pe Ventoux descrisă de Petrarca (da, se știe, Petrarca a
locuit mulți, mulți ani în Provence, la Fontaine-de-Vaucluse, unde a
cunoscut-o și a înfațișat-o în versuri pe Laura).

Domeniul viticol pe care-1 vizităm noi este în aria comunei Mormoiron și

se numește Château Pesquie, nume de referință în AOC (apelațiune de
origine controlată) din Ventoux. Este povestea de succes a trei generații de
vinifi-catori: bunicii, prima generație, au cumpărat domeniul de la un urmaș
al scriitorului Alphonse Daudet. Edith și Paul Chaudiere, a doua generație,
și-au părăsit profesiile medicale și s-au recalificat (cu studii și diplome) în
producția de vin, au investit și au construit o cavă proprie (prefer cuvîntul
cavă, care se va impune în română, mai cuprinzător decît cuvîntul cramă) și
au ieșit din cooperativa viticolă în care domeniul era în colaborare la
început. Primul vin de top produs aici se numește Quintessence. Da, și
numele vinului atrage: Ascensio și Artemia sînt alte două game. In afară de
denumirile acestea elegante, mai există vinurile din gama Le Paradou, entry
level.

(Și aici trebuie să fac o paranteză și un fel de mea culpa. Locul unde am
petrecut foarte multe vacanțe în Hyeres, la prietenul nostru Marius Scarlat,
se numea, în acte, Lou Paradou. Am fost convins că, în provensală, asta
înseamnă Paradisul. Am și scris o poezie cu titlul ăsta, dedicată lui Marius.
După ce am început lecțiile de provensală, am aflat că m-am înșelat, Iau
paradau denumește o moară de apă. Ca poet mă simt trădat, ca Morar
merge, sînt flatat. Pe panoul care vorbește, în sala de degustare, despre
aceste vinuri, este explicată semnificația cuvîntului paradau în strînsă
legătură cu denumirea domeniului, pesquie înseamnă în provensală și „iaz”,
și „apă curgătoare”.)
Doamna care conduce degustarea este amabilă și competentă, are umor. Ne
evocă un proverb al locului: „O zi fără vin e o zi fără soare”. Ne cîntărește
din ochi, nu știe dacă vom cumpăra sau nu, azi s-ar putea să fie fără vin, că
doar nu vedem soarele. Ne propune toate gamele, discută despre
componența vinurilor, Marius pune și el întrebări competente, eu îl
secondez cu o competență mai firavă. Aflăm că se exportă în peste 30 de
țări, mai puțin China. Vinurile Pesquie sînt bine comentate în publicațiile de
specialitate franceze și străine. De aceea și prețul e în consecință, alcătuit
din două cifre. Cel mai scump este 60 de euro. Asta e piața, ai faimă, adaugi
taxa de faimă la preț.

Singurul care cumpără două sticle e Marius, salvînd, astfel, onoarea micului
nostru grup.

Ieșim de la degustare și ne plimbăm, limitați de ploaie, pe aleile

domeniului, vrem să mai stăm împreună ceva timp, vorbim din nou de
Timișoara, de Lelu Bihoi, care a fost pentru Lore ca un fel de tată, de lumea
culturală, de Teatrul German (Lore e pe jumătate nemțoaică). Ii povestesc
despre Lindenfeld și cred că mi-am mai cîștigat un cititor. Pînă la urmă
plecăm, ei spre Avignon, noi spre La Ciotat. Marius face un mic ocol să mă
aducă acasă.

Nu știu dacă ploile au reguli precum mistralul, celebrul vînt provensal.

Despre el se spune clar că „mistralul de sîm-bătă nu vede ziua de luni”.
Vîntul e mai previzibil decît ploaia?

După ce am ieșit din nou pe autostradă, spre Aix, deja, ploaia a încetat, iar
eu sper că, în viitor, contractul meu cu ea pentru vizitele în Luberon va
expira. Vă țin la curent.

Emile Bodin, felibre majorai și viticultor la Cassis

Qu 'a vist Paris, se noun a vist Cassis, pou dire: n ’ai ren vist. Deși, cu
puțin efort, ați putea să înțelegeți acest citat în provensală, totuși îl traduc:
„Cine a văzut Parisul, dacă n-a văzut Cassisul, putem spune: n-a văzut
nimic”. Afirmația îi aparține pescarului Calendal, din epopeea cu același
nume scrisă de laureatul premiului Nobel Frederic Mistral (în variantă
provensală Frederi Mistral). A devenit deviza localității afișată pe o placă și
în gara Cassis, pentru cei ce vin cu trenul, să le fie clar unde au ajuns.

Am văzut de multe ori Parisul, dar și de mai multe ori am fost la Cassis, e la
doar cîțiva kilometri distanță de La Ciotat. Prima vizită după prima izolare,
în primăvară, am facut-o la Cassis, acolo am simțit „eliberarea”, care, iată, a
fost de scurtă durată, restricțiile au revenit, s-au schimbat, dar tot restricții
rămîn. Acum, cînd scriu, ne aflăm în couvre-feu, adică nu avem voie să
ieșim din casă după ora șase seara, pînă la șase dimineața.

N-am mai fost la Cassis din ajunul Crăciunului, de cînd am cumpărat buche
de Noel (de la patiseria noastră preferată, La Tarte tropezienne, v-am mai
povestit), tort adaptat la noi sub numele „buturugă”. Acum merg la o
întîlnire care mă interesează foarte mult și despre care va fi vorba, în bună
parte, aici, o întîlnire cu Nicolas Bontoux, proprietarul domeniului Cassis
Bodin și strănepotul fondatorului, Emile Bodin.

Am fost întrebat de cîteva ori, de prieteni și cititori, cum îmi găsesc

subiectele provensale. Încercînd să dau un răspuns, am constatat că unele
subiecte le caut eu, în timp ce altele parcă mă caută ele pe mine. Subiectul
de azi face parte din a doua categorie. Eram într-o seară (în timpul unei
scurte slăbiri a șurubului pandemic) la B & V, cavă și berărie dintr-o rețea
bretonă, unde prietenul meu Tăvi Tara, chef cuisinier din Cisnădie, despre
care v-am pomenit, vindea foie gras fait maison, alături de un stand al unui
apicultor și de cel al unui producător de vin. Vin de Cassis, am gustat doar
din cel roșu, un vin tînăr, plăcut. La plecare am luat un pliant al acestui
producător și așa am ajuns la Emile Bodin, unul dintre fruntașii mișcării
Felibrige în zonă, prieten chiar cu fondatorul acestei mișcări, sus-pomenitul
Frederic Mistral. Da, e un subiect, e și cu vin, și cu cultură provensală, cum
nu se poate mai pe gustul meu. Un subiect care mă aștepta într-un teanc de
prospecte.

Am stabilit o întîlnire cu actualul proprietar, Nicolas Bontoux, strănepot de-

al lui Emile Bodin, la podgorie, în Cassis. în pregătirea întîlnirii mi-am
făcut documentarea. Emile Bodin se naște la Marsilia, pe 6 noiembrie 1881,
într-o familie înstărită care, în 1883, din cauza epidemiei de holeră, se mută
la reședința de vară din Cassis, reședință care va deveni celebrul Mas
Calendal, o clădire înconjurată de o adevărată grădină botanică, una din
pasiunile lui Emile Bodin.

Acum, îmi va spune Nicolas Bontoux, clădirea Mas Calendal (avînd numele
dat după personajul omonim, și el citat, deja, Calendal, legendarul pescar
mistralian) a fost vîndută de o parte din urmași unei familii bogate. Și
scoasă din circuitul de vizite publice.

Dar să revenim la personajul principal, la Emile Bodin, rămas orfan de

ambii părinți la 13 ani, lăsat în grija unei mătuși. La 18 ani (citez din istoria
oficială a domeniului) începe să repună pe picioare via familiei, afectată (ca
mai toate podgoriile din Franța) de filoxeră. Autodidact inventiv, tînărul
Bodin, împreună cu prietenul Jules Savon, proprietarul domeniului Clos
Sainte Magdeleine (cel mai vechi domeniu atestat în Cassis, încă din
secolul al XlV-lea), importă butași din Texas, rezistenți la filoxeră, pe care
vor altoi viitoarele lor vii. Și aici intervine inventivitatea lui Emile Bodin,
care a servit drept exemplu și celorlalți din zonă.

Dacă pînă la filoxeră soiul principal cultivat era muscatul (soi introdus în
zonă de legendarul Roi Rene), iar vinul era unul alb, dulce, Bodin își
propune să valorifice calitățile terenului argilos și calcaros și să producă un
vin alb sec, mineral, care să meargă bine cu peștele și cu fructele de mare,
că doar Cassis era un port pescăresc. Un vin diferit de tradiție. Ideea prinde,
consumatorii sînt mulțumiți, iar vinul Bodin devine marcă înregistrată. Atît
de puternică a fost asocierea Cassis-Bodin, încît, povestește proprietarul, la
un congres al primarilor francezi, în Cagliari, primarul din Cassis a fost
invitat pe scenă drept „primarul din Cassis-Bodin”.

La acea vreme, vinul de Provence se vindea în diverse vase, în damigene, în

butoiașe, ca vin vrac. Emile Bodin este primul care îmbuteliază în sticle
vinul de Provence, așezîndu-1 între vinurile de soi din Franța. De altfel,
apela-țiunea Cassis este printre primele recunoscute în Franța, în 1936,
odată cu Châteauneuf-du-Pape, Arbois, Monbazillac și Tavel. Un vin local
devine un vin național și internațional.

Cam asta știam înainte de întîlnirea de la Domeniul Bodin. Denis Roux,

profesorul meu de provensală, la care am apelat, mi-a spus că, deș-i a ajuns
la rangul de felibre majorai, Emile Bodin nu face parte dintre scriitorii
provensali (precum majoritatea maj oralilor), singura lui scriere fiind o
prefață la o carte de bucate semnată de Calixtine Chanot-Bullier, Vieii
receto de cousino prouvențalo (cred că nu mai trebuie tradus). în istoria
mișcării Felibrige e notat că Emile Bodin s-a opus, în 1930, instalării unei
fabrici de ciment la Cassis, pe teritoriul unor podgorii. Pentru a lupta
împotriva acesteia, a înființat revista Calendal, devenită, printre altele, o
tribună a opozanților acestui proiect industrial. Care au reușit, pînă la urmă.
Astfel încît, îmi va spune Nicolas Bontoux, o mare parte a actualului
domeniu Bodin (care exploatează șapte hectare de vie) este alcătuită și din
terenurile destinate fabricii de ciment, cumpărate după ce proiectul s-a
închis.

Da, să nu uit, știam, înainte de întîlnire, și ce a spus Mistral despre vinurile

Bodin (citatul se află și pe site-ul domeniului): „Albina nu are o miere mai
dulce, vinul strălucește ca un diamant limpede, miroase ca rozmarinul,
chiprul și mirtul ce acoperă colinele noastre și dansează în pahar”.
Frumoasă descriere, că nu degeaba autorul ei a luat Nobelul pentru
literatură!

Ca să nu las amănuntele biografice incomplete, notez că Emile Bodin a

murit în 1969, la 88 de ani. A primit titlul defelibre majorai în 1950. Cred
că v-am stîrnit curiozitatea cu titlul ăsta. Așa că vă sînt dator cu o lămurire.
Felibrige este o mișcare culturală (în principal), inițiată în Provence de
Mistral și de prietenul său de o viață Joseph Roumanille (da, se citește ca
Roumanie), ambii prieteni și cu boierul moldav și poetul Basile Alecsandri.
Ea militează pentru conservarea culturii, civilizației și limbii provensale, cu
toată bogăția de dialecte. E o organizație care, după părerea mea, se situează
între Academie și francmasonerie. Membrii se numesc între ei frați, sînt
organizați pe diverse, să-i zic forțînd puțin, loji, numite cigales. Numărul
membrilor simpli nu este limitat, dar cel al majoralilor este strict de cinzeci.
Un loc devine liber numai după decesul unui membru. Fiecare majorai
primește, ca distincție, o „cigală” de aur pe care o poartă la rever. După
deces, cigala trece la cel ales pe locul vacant. Adunările generale Felibrige
se țin an de an, în diverse orașe din Provence.

Nicolas Bontoux a aflat de la mine că numărul majoralilor este limitat. A

fost surprins că am venit pregătit la discuție, așa că mi-a arătat diploma
originală prin care străbunicul său a fost numit majorai, apoi o versiune
caligrafiată (și înrămată) a poeziei La Coupo Santo, devenită, prin punerea
ei pe muzică, imnul Provenței. (Am mai spus-o o dată, La Coupo Santo se
cîntă pe stadionul din Toulon, cînd echipa de rugby are meci acasă.)

Mi-a vorbit chiar despre corespondența străbunicului său cu Mistral, rămasă

necunoscută pînă acum. I-am propus să-i fac o vizită împreună cu Denis
Roux, pentru a descifra scrisorile. Nicolas nu știe provensală, dar, după
discuția avută, parcă ar fi înclinat să o învețe.

Practic, Nicolas s-a născut în via familiei, pasiunea lui pentru vin a venit de
la sine. Povestește cu plăcere despre ceea ce face. O discuție care era
programată în principiu pentru o jumătate de oră depășește o oră și
jumătate. Nu a băut încă un vin românesc, a auzit în ultimul timp numai
lucruri bune despre ele. E foarte pasionat de vinurile din alte țări, crede că
ele pot spune multe despre oamenii care le produc. „Un adevărat pasionat
de vin nu se rezumă la ceea ce cunoaște.” îi promit că, de îndată ce voi avea
niște vinuri românești, după ce va trece epidemia asta, voi veni cu niște
sticle (și poate chiar cu niște prieteni români, pentru un schimb de impresii).

Acum, Domeniul Bodin produce 75% alb, 20% roze și doar 5% roșu. „De
cînd am început să lucrez cu fiul meu, Emile, ne-am gîndit să reducem
producția de roze și, păs-trînd actuala proporție de alb, să producem mai
mult roșu, să vedem ce poate extrage via din solul nostru, din acest terroir
foarte interesant.” Cea mai mare parte din vin, adică 80%, se vinde direct la
restaurante, pe toată coasta Medite-ranei, în principal. E un vin mineral, așa
cum l-a proiectat străbunicul lui, un vin sec (produs în trei variante, dintre
care una e mai feminină, două mai masculine) care merge bine cu peștele,
„îl acompaniază”.

Dacă Emile Bodin a luptat împotriva unei fabrici de ciment care ar fi urmat
să strice locul, farmecul și producția de vin, Nicolas Bontoux, strănepotul,
luptă împotriva deversării de deșeuri chimice de la o fabrică din Gardanne,
veche problemă de mediu în zonă. „E o conductă care trece aproape de noi
și se varsă în Golful Cassis. Sîntem singurul parc natural din lume, cred, în
care se deversează deșeuri.” Din această cauză, Domeniul Bodin este
singurul care nu a trecut în regim bio, cum sînt toate celelalte vii de aici.
„Ar fi o ipocrizie să ne mîndrim că sîntem sută la sută bio și să închidem
ochii la deșeuri. Cînd se va dezafecta conducta, voi trece și eu pe bio.”
Discuția este foarte plăcută, ar fi multe de povestit, dar ne întrerupem
pentru că trebuie să ajung acasă înainte de couvre-feu.

Drumul spre La Ciotat trece pe lîngă alte domenii cu o aură de celebritate,

La Dona Țigana, avîndu-1 ca proprietar pe fostul fotbalist internațional
francez Țigana, și Château de Fontcreuse, unde a scris Virgina Woolf.
Marea scriitoare nu a fost o prezență singulară a britanicilor la Cassis, au
trecut diverși pe aici, mai ales pictori, Galeria Națională din Londra are
cîteva dovezi! Printre imaginile din Cassis care au migrat spre pînzele
respective, este și una semnată de Winston Churchill, mai cunoscut ca om
politic decît ca pictor. Și mă întreb: ce vin o fi băut marele consumator de
whisky?

Ca să-mi iasă bine finalul, presupun că, la mesele cu pește, a renunțat la

tăria lui favorită și s-a delectat cu un Bodin. După care, firește, și-a aprins
un trabuc.
Istud vinum, bonum vinum, vinum generosum. în
castelul papal

In Franța există 182 de confrerii ale vinului, dacă le-am numărat bine. De
inventariat, le-a inventariat Franțois Collombct, redactor-șef la Dico-du-
vin.com, unde le găsiți înșiruite pe toate. Ultima pe listă este Echansonnerie
des papes, din Châteauneuf-du-Pape, în care am avut plăcerea să fiu
intronizat în 2017, dar despre asta am mai scris. E ultima pe listă din cauza
ordinii alfabetice, și nu a unei ordini valorice, pentru că s-a început cu cele
din Alsacia și s-a terminat cu cele din Valea Ronului, unde sînt paisprezece
astfel de frății bahice, treisprezece dintre ele începînd cu litera C
(Chevaliers, Commanderie, Commensale sau Confrerie). Alfabetul ăsta se
încheie cu litera E!

(într-un context mai larg, trebuie spus că Franța este una dintre cele mai
inventive țări în materie de asociații tematice. De la Frăția mîncătorilor de
măruntaie - care m-a numit membru de onoare, pe cînd eram în funcție la
Marsilia și mă aflam într-o vizită la Ales, dar asta nu am trecut în CV, alții
ar fi făcut-o! -, trecînd prin Frăția cireșelor timpurii, prin Academia de
fasole cu cîrnat și ajungînd la Confreria fețelor cu făină pe ele, toate
activitățile reușesc să magne-tizeze și să adune fideli dornici să se
regăsească într-o structură organizată, să militeze pentru ceva.)

Frățiile bahice, cum li se mai spune, sînt, formal, niște asociații laice, după
modelul confreriilor medievale, alcătuite din profesioniști și amatori care-și
propun promovarea unei apelațiuni sau a unei arii viticole. Da, în ultimă
instanță, într-o accepțiune seacă (și strimtă), putem vorbi despre ele ca
despre niște instrumente de marketing. Dacă vă mulțumiți cu această
accepțiune, poate nu ar trebui să continuați să citiți acest text. Ați aflat deja
esențialul.

Cea mai veche, Confrerie Saint-Etienne d’Alsace, de lîngă Colmar, datează

de prin secolul al XlV-lea (al paisprezecelea, pentru cei care au uitat cifrele
romane), dar nu a funcționat necontenit, s-a stins încet după Revoluția
Franceză, pentru a se reînființa în 1947, păstrînd cam aceleași principii,
ritual și vestimentație, cu diverse grade ale membrilor, reflectate în
medalioane și culori. Selecția „confraților” se face conform primului articol
al Cartei: „Nimeni nu poate fi confrate de Saint-Etienne dacă nu iubește
veselia, mîncarea bună și vinul de Alsacia. Totodată, admiterea nu va fi
pronunțată decît la propunerea motivată a unui confrate oficial autorizat și
după acordul Marelui Consiliu. Acesta îl va supune pe postulam probelor
«vinifice» de admitere”. Am dat citatul pentru că, în fond, mai toate aceste
societăți de iubitori ai vinului cam pe aici se învîrt cu orientarea.

înainte însă de a renaște asociația alsaciană, în 1934, se înființează Frăția

Cavalerilor de Tastevin, în Bourgogne. Pentru cei care au stat mai mult la
bere și au deschis mai tîrziu capitolul vin din viața lor, un tastevin (care într-
o traducere de dragul traducerii s-ar numi în românește gustăvin) este un
mic recipient de argint (purtat de somelieri la gît, ca semn al profesiei)
folosit la, ați ghicit, gustatul vinului. Capetele încoronate aveau lîngă ei un
om de încredere ce gusta vinul înaintea lor pentru a se convinge că nu e
otrăvit. în țările române, pe lîngă fiecare domnitor exista mereu un boier
paharnic, cu aceeași misiune.

Cavalerii de Tastevin sînt, poate, cea mai dezvoltată frăție, cu peste 12.000
de membri în toată lumea, grupați în 75 de subcomanderii. De altfel, ei au
servit de model pentru organizarea celorlalte asociații surori alcătuite din
confrați. Formula de intronizare este următoarea: „Prin Noe, părintele viei,
prin Bacchus, zeul vinului, prin Sfîntul Vincent, patronul viticultorilor, vă
numim Cavaler de Tas-tevin". Un amestec de zei, sfinți și bună dispoziție
motorizată cu vin de Burgogne.

O mică notă despre Sfîntul Vincent, ocrotitorul viticultorilor, sărbătorit,

anual, pe 22 ianuarie, dată la care, de obicei, se începe tăiatul viei. Dincolo
de calamburul vin-sînge (Vin-cent), se spune că acest martir din Zaragoza ar
fi fost torturat într-o presă de vin. încă un amănunt: măgarul lui Vincent
avea obiceiul să se hrănească cu viță-de-vie. Iar acele vii, s-a constatat, deși
mai puțin bogate în rod, dădeau struguri mai buni. Așa s-a ajuns la tăierea
viei, ca procedeu de creștere a calității vinului. Care, da, începe de Sfîntul
Vincent.
Cum spuneam, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă e Echansonnerie des
papes, care, din nou într-o traducere forțată, ar suna în românește
„Păhărnicia Papilor”, alcătuită, adică, din paharnici. Spre deosebire de
Cavalerii de Gustăvin, ce are, cum ziceam, peste 12.000 de membri, în
Păhărnicia Papilor sînt aproape cinci mii de „intronizați”. Printre ei, nume
cunoscute: prințul Albert de Monaco, Ari Vatanen, Mireille Mathieu, Mika
Hăkkinen, Remy Martin (jucătorul de rugby, nu coniacul cu același nume)
și Julia Scavo, compatrioata noastră, unul dintre cei mai buni somelieri din
lume.

Primirea unor noi membri se face în ceea ce se numește „capitol”, cîteva pe

an. Cel mai prestigios se numește Grand Conseil d’Hiver, Marele Consiliu
de Iarnă, care se ține, an de an, în castelul papal din Avignon.

(Se știe, chiar dacă nu se mai știe, că cetatea Avignon a fost sediul
papalității, într-o perioadă împărțită în două. Prima, între 1309 și 1378, cînd
papii, în număr de șapte, în loc de Roma, au oficiat la Avignon. Toți cei
șapte capi ai Bisericii conduse de la Avignon au fost de origine franceză.

A doua, după 1378, cînd, în timpul Schismei Occidentului, papa se mută la

Roma, dar la Avignon continuă să funcționeze, în paralel, un antipapă.)

Am primit, în fiecare an, de cînd am fost intronizat, invitație la marele

Consiliu, dar, din diverse motive, n-am putut să ajung. De data asta mi-am
spus că nu trebuie să pierd ocazia și că musai mă voi înscrie pentru Marele
Consiliu din 27 noiembrie 2021, cînd va avea loc cel de-al 346-lea Capitol.
Am vorbit din timp cu Tăvi Tara, bucătarul, îl știți deja, puteam să-1 trec pe
lista mea de invitați, limitată la cinci persoane. Vom merge împreună, cu
mașina lui, pentru că eu încă am umărul drept imobilizat și nu pot conduce.

I-am adăugat pe Ovidiu și pe Horia, care urmau să vină din Luxemburg

special pentru asta, cu mașina. Pe ultima sută de metri am reușit să le ofer
un link de înscriere și lui Aron și Danei Jinaru, veniți tot din Luxemburg,
dar cu avionul. (Cu soții Jinaru mă cunosc de cînd am luat, și eu, și ei,
repartiție guvernamentală în Lugoj!) își vor face și ei rezervare la același
hotel, Regina, din centru, aproape de locul faptei. Ovidiu și Horia și-au
închiriat un apartament, au stat în zonă vreo patru zile, că ai ce vedea și ce
degusta în jur.
Gata, mutăm desfășurarea acțiunii la timpul prezent. Ajungem cu bine la
Avignon, ne plimbăm pe străzi, Tăvi nu mai fusese prin centru, a avut
treabă, cînd a avut, în extra-muros. (Specific Avignon-ului, pentru cei care
nu l-au vizitat, e că tot centrul orașului este, încă, între zidurile fostei cetăți.)
Pentru că e o manifestație antimască și antivaccin în centru, a trebuit să
parcăm mașina mai departe de hotel, la gară, într-o parcare acoperită.

Hotelul e corect, curat, chiar pe bulevardul principal, nu facem decît vreo

șapte minute pînă la palatul papal. Ne întîlnim cu Dana și Aron în holul
hotelului. Ora deschiderii porților e 18.30, ne ducem, punctuali, sîntem
printre primii, ni se controlează pașaportul sanitar, ne punem măștile, ne
lăsăm hainele la garderobă, facem poză cu afișul Marelui Consiliu, apoi, în
sala de consiliu (acolo unde luau papii decizii pentru creștinătatea catolică),
așteptăm începerea ritualului. Asta e partea oficială și ceremonială. Cîntă
trompetele, ne ridicăm în picioare, intră, cu drapelul Echan-sonneriei, cei
cîțiva demnitari din camera paramenti. Printre ei, prietenul meu și omul de
legătură Michel Blanc, „nașul” meu de la intronizare.

Vor fi primiți 18 noi paharnici, festivitatea va fi destul de lungă. E același

ritual de care îmi amintesc. Pe rînd sînt invitați pe scenă „pretendenții”, li se
citește o caracterizare, în general foarte veselă, de către unul din membrii
Consiliului, apoi sînt supuși la o probă practică. în general, ți se propune să
recunoști, din două pahare cu vin roșu, care este cel produs la Châteauneuf-
du-Pape. Spun din experiență că e simplu, e cel mai bun din cele două.
După prezentarea tuturor, cei optsprezece sînt chemați pe rînd să semneze
în cartea de onoare, să primească diploma, un magnum și cheia de bronz, pe
care Președintele Păhărniciei o pune la gîtul fiecăruia, ca pe o medalie.

Ceremonia se încheie, în fine, așa că ne mutăm în sala Pihel, tot în palatul

papal, unde are loc petrecerea. Eu cu Tăvi plus Horia și Ovidiu sîntem la
masa 21 (cam zece persoane la o masă), dar reușim să îi aducem și pe Dana
și Aron cu noi, printr-un schimb de locuri. Nu vă voi „povesti” meniul, vă
asigur că totul a fost de top. Dar, vorba junimiștilor, „mîncarea e fudulie,
băutura-i temelie”. La început au fost trei vinuri albe de Châteauneuf-du-
Pape (producția de alb e în jur de cinci-șapte procente, deci e un vin rar).
Apoi, un moment solemn, a sosit vinul în amfore. Doamna Daniele Raulet-
Reynaud, membră a Consiliului, care a stat la masă cu noi, ne-a spus că e
vorba de un vin din 2011. Un vin special, făcut din donații de struguri de la
principalii producători din AOC. în fiecare an, acești struguri sînt vinificați
de cîte un producător, vinul se vinde la comun, iar banii sînt folosiți pentru
ajutorarea bătrînilor din Châteauneuf-du-Pape. Doar o parte din acest vin se
servește și la Consiliul de Iarnă. După vinul din amfore este la farandole
des magnums, adică o rotire de magnum-uri de la diverși producători, pe la
mese.

Doamna Daniele Raulet-Reynaud (fondatoarea unei asociații de femei

viticultoare, FEMMES-VIGNES-RHONE, frumos joc de cuvinte) se duce
și „dirijează” spre masa noastră cele mai bune dintre cele mai bune
magnum-uri. E o sărbătoare a papilelor cu vinul papilor, ca să zic așa.
Vinuri cu care nu ne-am mai întîlnit, dar sper să ne întîlnim data viitoare.
Pentru că în final, vorbind cu președintele Consiliului, care a trecut pe la
masa noastră, am stabilit ca anul viitor să nu venim doar „o jumătate” de
masă de români, ci una întreagă. Oferta a fost făcută. (Mircea, Camil,
Marcel, Mădălin, vă trec pe lista de invitați?)

Petrecerea s-a terminat la două noaptea, cu o cinzeacă de Marc de

Châteauneuf, produs, de asemenea, destul de scump (la vedere). Am ieșit
din palatul papal spunîndu-mi că, acolo unde s-au închinat suveranii pontifi
și cardinalii, am închinat și noi niște pahare minunate.

Deși ar părea că am scris textul ăsta ca să mă laud, nu e așa. L-am scris

gîndindu-mă, mereu, cu tristețe, că în România vinul nu este și un vehicul
cultural, nu prilejuiește, în jurul lui, același sentiment de partaj. Nu există
nici măcar o încercare de a face ceva important în jurul vinului. Și, deja,
există suficiente vinuri excelente care să merite confrerii și ceremonii.

Voi continua să sper că se va mișca ceva și în România, că vinul nu va fi

doar un produs pe raft, ci un facilitator cultural. Hai că se poate! Să ridicăm
paharul pentru ridicarea nivelului cultural!

Mînăstirea Solan, o insulă ortodoxă printre viile

catolice
Prima dată am auzit despre mînăstirea Solan de la Ana-Maria (căreia noi îi
zicem Anca din Hyeres), cu ocazia vizitei noastre la schitul românesc de pe
insula Porquerolles, din Parcul Național Port-Cros, insulă despre care am
mai scris ca despre un showroom al Paradisului. înainte de a fi un locaș de
cult românesc, a fost unul grecesc, în care și-a dus viața și și-a rostit
rugăciunile părintele Serafim. Un francez ortodox care a stat o vreme pe
Muntele Athos, la Simonos Petras, apoi, în 1995, a ajuns pe insulă, a
transformat un fort militar nefolosit (Fort de la Repentance) în locaș de cult,
numit mînăstirea Sfînta Maria din Deșert, pentru ca în 2017, la 90 de ani, să
se retragă la mînăstirea Solan. Da, încă o mînăstire grecească, nu singura
din Franța, această țară obsedată de laicitate.

Demonul comparației mă face să mă întreb cîte mînăstiri catolice sînt

găzduite de România sau de Grecia. Dar nu-i dau ascultare, nu vreau
răspuns. Chiar și ortodoxia română se bucură de o bună reprezentare,
numărînd aici, în Hexagon, peste zece mînăstiri. A unsprezecea e cea din
Porquerolles, predată românilor prin strădania Anei-Maria (căreia noi îi
zicem Anca, deja știți), care a făcut toate demersurile administrative pentru
ca fostul fort să nu se întoarcă în circuitul turistic al insulei.

Am și uitat numele pînă cînd, din nou, grație Ancăi, mînăstirea Solan mi-a
revenit în atenție, printr-un vin minunat făcut acolo de măicuțe. E produs cu
Indicație Geografică Protejată Cevennes, se numește Cuvee Saint Porphyre,
adică Sfîntul Porfirie, are 13,5 grade și e făcut din cabernet franc, pinot noir
și shiraz.

Am rămas cu numele Solan în postgust, mi-am spus că merită o vizită la

fața locului, cînd se va ivi prilejul. Iar el s-a ivit la încă o vizită în La Ciotat
a Mihaelei și a lui Puiu Atanasiu din Constanța. Puiu are o echipă de sudori
în șantierul de reparat iahturi, așa că, din cînd în cînd, vine în zonă. Dar,
cum șantierul nu lucrează în weekend (nu uitați că Franța a oficializat 35 de
ore de muncă pe săptămînă), profităm de asta și tot vizităm împrejurimile.

Mînăstirea Solan a urcat repede în fruntea listei locurilor de vizitat, așa că,
într-o sîmbătă, după ce ne-am asigurat că sînt permise vizitele și după ce
Anca a dat și ea un telefon acolo, să ne anunțe, am pornit cu mașina lui Puiu
spre ținutul Cevennes. Pînă la Avignon știe drumul foarte bine, am mai fost
pe acolo. Am ieșit de pe autostradă la Orange (acolo unde se ține un
celebrul festival de operă, chiar în Teatrul Antic) și ne-am lăsat duși de GPS
printre zeci de podgorii din „Coastele” Ronului, Tavel, Lirac, Laudun și alte
nume care-i fac să viseze pe amatorii de vin.

Nu e departe nici Châteauneuf-du-Pape, dar, cum evocă mai degrabă un vin

catolic, nu ne gîndim la el, noi mergem spre mica oază de vin ortodox. Ne-a
trebuit Conciliul de la Niceea, suportăm și separarea vinurilor.

E februarie, butucii de vie n-au scos mugurii, stau ali-niați perfect și

așteaptă, ca și noi, de altfel, să treacă lunile de iarnă. Sîntem pe un „drum al
vinului”, zeci de panouri și de săgeți ne îndrumă spre cave, crame și
château-uri unde am putea să gustăm și să cumpărăm. Dar noi ne păstrăm
palatul bucal (nu palatul ducal) intact, știm că la capătul drumului ne
așteaptă răsplata, Sfîntul Porfirie cu încă un grup de sfinți ce au ajuns pe
etichete, în diverse combinații de struguri.

(Spoiler: socoteală greșită, veți vedea, călugărițele nu fac și degustări.)

Nu e soare, dar e bine, cum ar zice Coșbuc, colinele sînt înverzite acolo
unde nu sînt plantate viile, adică din loc în loc. Ne gîndim ce-ar fi dacă,
pentru o săptămînă, omenirea nu ar consuma vin. E greu de imaginat, dar
cred că Franța (și nu numai ea) ar da faliment. Ar rămîne pe stoc cu
miliarde de pahare. Doamne ferește! Apocalipsa va fi atunci cînd nu se va
mai vinde vinul!

Cînd ne apropiem la vreo 20 de kilometri, mînăstirea este deja semnalată,

sîntem pe drumul cel bun. Ajungem și sîntem îndrumați spre parcare. Din
exterior, tot locul mă duce cu gîndul la o mare gospodărie transilvană, cu
ziduri serioase. O luăm după indicatorul Librărie, ușa e încuiată, scrie acolo
să sunăm, o facem și o măicuță tînără, cu ochelari, ne deschide. Știe că
venim, într-un fel ne și aștepta.

Ne răspîndim prin librărie, eu la vinuri, Puiu, Mihaela și Carmen la celelalte

rafturi. Mă asigur că, da, stocul de vinuri este bogat, pentru toate messele.

E cazul să mă interesez și de cărți, trec totuși drept intelectual. E o ofertă

bogată, văd și două lucrări ale părintelui Andre Scrima (una este despre
Rugul Aprins - cunoscătorii și credincioșii știu). Simt un fel de avînt și de
încîntare, Doamne, cîte ar mai fî de citit, sînt cîteva pe care le-aș cumpăra.
Totuși, după ce-mi verific portofelul, pînă la urmă aleg doar una, scrisă de
un general francez, Marc Paitier, Les Vignerons du Ciel. Les moines et le vin
(Vinificatorii Cerului. Călugării și vinul), carte care împacă și vinul, și
credința, pe care, pînă la urmă, o voi cumpăra, deși lucrurile nu s-au
petrecut așa de simplu. Aleg și o icoană care m-a atras de cum am intrat,
reprezentînd Izvorul Tămăduirii. Sînt, cumva, în temă: vin, cer, călugări,
izvor, tămăduire.

Și totuși, întîlnesc și ceva neașteptat, deși, dacă aș fi fost mai atent atunci
cînd m-am documentat (că doar textele astea nu se nasc din nimic, nu sînt
atît de talentat!) despre Solan, ar fi trebui să aflu și asta. Există o fundație
Prietenii Mînăstirii Solan, iar președintele acestei fundații a fost, pînă la
moartea sa recentă, anul trecut, o mare figură a credinței dar și a ecologiei,
Pierre Rabhi, un înțelept, romancier și agricultor. Născut musulman, în
Algeria, se convertește la catolicism, trece prin antropozofie și ajunge, iată,
apropiat, foarte apropiat de o mînăstire ortodoxă grecească din Franța.
Carismatic tocmai prin lipsa carismei, Pierre Rabhi a fondat mișcarea
„Colibri”, care pornește de la o legendă amerindiană pe care bătrînul
înțelept o povestea cu plăcere: „în timpul unui incendiu în pădurea
amazoniană, toate animalele intră în panică și nu știu ce să facă. în acest
timp, minuscula pasăre colibri merge la rîu, ia apă în cioc și o varsă
deasupra incendiului și face asta de zeci de ori, neobosită. Pînă cînd e
întrebată cu destulă supărare de celelalte animale: ce faci tu cu stropii ăștia
minusculi, aici? Iar pasărea colibri răspunde: eu îmi fac partea mea”.
Povestea asta, am mai spus, este preferata lui Paul Julien, președintele
asociației de prietenie româno-franceză din care fac parte.

Pierre Rabhi și-a făcut partea lui, a fondat, într-un fel, ecologia creștină. El
este cel care a organizat exploatarea terenurilor agricole din care trăiește
Mînăstirea Solan, vinul fiind obținut în biodinamie (Google vă ajută).
înainte de exploatarea agricolă, pe cînd erau mai puține suflete aici,
singurele produse ale mînăstirii erau cele ale unui atelier de croitorie și de
ornamente liturgice, dar asta nu reușea să acopere cheltuielile.

După ce ne adunăm ceea ce am vrea să cumpărăm, la casierie, sora

librăreasă, cea cu ochelari, ne dă o veste proastă. POS-ul nu merge,
mînăstirea e destul de izolată și interne-tul fuge ca de tămîie. Soluția pe care
ne-o propune este să urcăm în mașină, să mergem vreo doișpe kilometri
spre Uzes și, cînd ajungem în Saint-Quentin-la-Poterie, vom găsi în piață un
bancomat. Nu avem încotro, nu avem atîția bani gheață, mergem în
localitatea cu nume de sfînt și de ulcele, frumoasă, izolată, o parte din
Franța profundă (nu cred că aș putea trăi aici), și scoatem banii. Ne
întoarcem și plătim, fiecare ce a tîrguit.

De acum mergem în biserică, vine o altă măicuță care ne conduce. între

timp, maica Lazaria, cu care a vorbit Anca, ne spune că părintele Serafim e
obosit, a spovedit multă lume azi și nu poate să se întoarcă în mînăstire,
locuința sa fiind mai departe. în plus, ca un pustnic practicant, se simte
destul de bine în singurătatea acestei după-amiezi de sîmbătă.

Biserica e o surpriză, e frumoasă, dar nu are picturi pe pereți. Pentru că, ne

spune maica Hermiona, ghida noastră, încă nu e terminată, e o biserică
nouă. Construită de meșteri români. Moment de mîndrie. Tot așezămîntul,
cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului, de altfel, e recent, datează din
1984, cînd părintele Placid și părintele Serafim au cumpărat construcția
aflată pe locul actual al mînăstirii. în 1991, deja, aici, existau opt călugărițe
și o novice. Acum, cînd stăm noi de vorbă cu ghida noastră, sînt
optsprezece suflete, conduse de stareța Hipatia. Ea, ghida, e din Estonia, da,
e și o româncă printre ele, acum e ocupată cu treburile gospodărești, nu o
putem vedea. Apoi, celelalte sînt din Grecia, Brazilia, Elveția, Portugalia și,
bineînțeles, din Franța.

Sîntem poftiți într-o încăpere lîngă biserică, unde ne sînt servite niște
prăjituri (foarte bune), făcute, bineînțeles, acolo. Totul e autogospodărire în
mînăstire, ce, dincolo de dimensiunea spirituală, are un comportament
economic foarte clar. Maica Hermiona ne întreabă dacă vrem să bem ceva,
mie-mi trece prin gînd să cer o degustare de vinuri, dar mă opresc, mi se
pare că nu ăsta e răspunsul pe care îl așteaptă. Așa că optăm pentru un sirop
de mentă foarte bun. Și totuși, întreb și cum se face vinul aici, chiar mă
interesează. Toată lumea participă la lucrările viei, la tăiere, la cules, există
însă o soră responsabilă, apoi, ca ajutor din afara mînăstirii, un bărbat vînjos
care face lucrurile mai grele, plus un oenolog care veghează, practic, la
calitatea vinului.
Ne luăm rămas-bun de la gazda noastră și, în drum spre parcare, ne întîlnim
cu un preot. Ortodox? Da, ortodox, după vorbă, după port. E francez și are o
parohie la Avignon. E o biserică ortodoxă la Avignon, chiar în fosta cetate a
papilor? în capitala vremelnică a catolicismului ? Asta chiar că e ceva: „Da,
avem chiar două parohii, cea în care slujesc eu, în franceză, și una
românească”. Mihaela îi spune că nu am reușit să fim binecuvîntați de
părintele Serafim, iar preotul avignonez repară situația și ne binecuvîntează
el. îl întreb care e prezența ortodoxă în zonă și aflăm că, de cînd s-a fondat
mînăstirea Solan, în comunele din jur s-au mutat multe familii ortodoxe.
Precum credincioșii evrei care se mută aproape de sinagogă ca să poate
merge pe jos.

Pentru cei interesați de prezența ortodocșilor în Franța, un amănunt:

adjunctul mitropolitului losif, cel care îi păstorește pe ortodocșii români din
Europa Occidentală, este episcopul Marc, un francez, care, înainte de a
alege haina călugărească (a făcut Seminarul la Iași și a petrecut cîțiva ani la
o mînăstire din Moldova), a fost arhitect în capitala Franței. Necunoscute
sînt căile Domnului!

Cum pe Sfîntul Porfirie am apucat să-l cunosc și să-1 apreciez, am plecat

spre casă cu Sfîntul Ambrozie (cabernet franc, pinot și shiraz), Sfîntul
Martin (shiraz, grenache, cinsault) și alba Sfîntă Caterina (vermentirw).
Noroc și Doamne ajută!

Cinci într-un Opel fără a mai socoti și sticlele

De cînd sînt în Provence, fiecare vară a însemnat pentru mine cîte o

deplasare la Châteauneuf-du-Pape cu Mircea și Ilona. Nu punem la
socoteală pandemia, ăla nu a fost an, aia nu a fost vară. Anul ăsta, înainte de
valul patru, părea că lucrurile se vor rezolva, dar nu a fost așa, din păcate,
Mircea și Ilona nu au venit încoace, nu am mers la Château-neuf. Doi ani la
rînd. Sigur, aș fi putut să merg singur, nu mă oprea nimeni, dar varianta asta
nu m-a atras. Ce să fac singur acolo? Fără prieteni nici paradisul vinului nu
pare paradis.
Salvarea - compensarea, adică - a venit din Luxemburg. Vorbisem de ceva
vreme cu Radu Bisorca, prieten din liceu, oftalmolog în Marele Ducat și în
Germania, de o vizită la un sfîrșit de săptămînă în podgoria papistașă. Să
facem o „feciorească”, deși vîrsta fecioriei e, de acum, destul de departe de
noi (și se tot îndepărtează).

Radu este unul dintre puținii studenți la Medicină de dinainte de ’89 care au
ales să nu se mai întoarcă în România după o călătorie în Germania.
Autoritățile care i-au dat pașaportul nu-și imaginau că poți să dai cu piciorul
unei șanse atît de mari ca aceea de a fi student la Medicină, să fi terminat
deja patru ani și să nu mai vii înapoi. El nu a mai venit, a reușit să-și
termine studiile în Germania, să devină medic la un spital militar american
de acolo și să continue specializarea în oftalmologie. Acum, cînd scriu, am
pe nas ochelarii prescriși de Radu, „oftalmologul meu personal” și al Curții
de Conturi din Luxemburg!

După ce a ajuns în Germania, Radu a avut și o activitate civică, oarecum, a

„scos” multe persoane din România comunistă, asumîndu-și niște riscuri
deloc mărunte. Un spirit rebel și altruist, un prieten și la nevoie. Ideea ieșirii
„feciorești” a fost îmbrățișată cu entuziasm și menținută vie de Horia, un
prieten mai recent din Luxemburg căruia i-am vizitat cava personală,
pasionat de vinurile bune, de vizitele în podgorii și de discuțiile în jurul
vinurilor.

Horia a fost exact ce trebuie pentru deplasarea asta. (Am aflat, ulterior, că a
avut un restaurant, Aristocrat, pe Agricultori, aproape de locuința mea din
Calea Călărași, sector 3, restaurant la care chiar am fost de cîteva ori. Cine
zicea că lumea-i mică a spus un adevăr mare.)

Alături de cei doi a mai venit Ovidiu, locuind, acum, la Metz, după o
carieră europeană în Luxemburg. Și pe Ovidiu îl știu de multă vreme, din
anii '80, de pe vremea cînd lucra la BTT. Careul se încheie cu Marinei, un
român din Banatul sîrbesc, cu studii medicale la București, stabilit de zeci
de ani ca stomatolog în Germania, pasionat de vinuri în general și de
Châteauneuf-du-Pape în special.

Vor sosi, cu Luxair, la Marsilia, joi seara, se vor instala în două apartamente
luate prin Airbnb, foarte aproape de locuința mea. Cum avionul vine tîrziu
și restaurantele sînt la ora aia pe punctul de a se închide, asigur eu
cateringul plus vinul pentru seară. Radu mă sună și-mi dă codul de intrare
de la vila unde vor sosi, eu plec din timp în recunoaștere și, cînd ajung în
capătul străzii lor, stupoare.

Circulația e blocată, strada se va asfalta în noaptea de joi spre vineri. Un

utilaj de asfaltat este deja acolo, în sensul giratoriu. Bulevardul Fernand-
Gassion (după numele unui fost primar din La Ciotat) e cu sens unic,
prietenii mei ar trebui să coboare pe stradă și să intre în curtea vilei. Tastez
codul, intru în curte și las merindea și sticlele de vin, apoi o iau în sus pe
stradă, pînă la prima intersecție.

Deja, acolo, începuseră utilajele să duduie. Clar, nu se putea intra cu

mașina. Vorbesc cu băiatul cu vestă oranj care redirija circulația și-mi spune
că nu există nici o soluție. II sun pe Radu și-i spun că-i aștept în capul
străzii. în cel mai rău caz, îi conduc la parcarea Verdun, destul de aproape
de vilă.

Ajung în capul străzii cu mașina închiriată Ia aeroport, un Opel, opresc să

mă ia și pe mine, facem un ocol, ajungem în sensul giratoriu și, cum utilajul
încă nu s-a mișcat, intrăm pe contrasens, ajungem la vilă, tastăm codul și
intrăm. La un sfert de oră după aceea, utilajul a intrat pe stradă și a blocat-o
de tot. A doua zi, de dimineață, porțiunea din Bulevardul Gassion blocată
aseară avea un asfalt nou-nouț.

După ce reușesc să-și ia cele două apartamente în primire, îi invit să

mergem totuși în port. Mai prindem „ultima bere” pe una din terase, apoi ne
întoarcem „Ia bază”. Le propun un scenariu pentru ca degustările să fie
foarte rodnice. îi voi prezenta drept patru investitori din Luxemburg care
vor să deschidă un magazin de vinuri și, acum, fac prospectări în Provence
să vadă ce domenii nu ar trebui să le lipsească de pe rafturi. Ideea li se pare
atrăgătoare. Și se va dovedi a fi eficientă. Ovidiu va trebui să aibă în mînă
un carnețel, să noteze tot timpul, să privească îngîndurat calculînd deja
eventualul profit al viitoarei prăvălii.

Vom avea în față două zile, pentru că duminică seară vor pleca și
majoritatea podgoriilor au cramele închise. Așa că va fi o dimineață de
relaxare. Vineri le propun să mergem lîngă Aix-en-Provence, la Château La
Coste, un model de valorificare a artei în vie, să luăm prînzul acolo, la unul
din cele patru restaurante, apoi să ne întoarcem în zona Bandol pentru
degustare. Așa am și făcut.

E vineri dimineață, una din cele peste 320 de zile însorite din Provence, ne
dăm întîlnire în port, unde ei iau micul-dejun, cu fața spre ambarcațiunile
localnicilor și iahturile de milionari, undeva în planul doi, în dreptul
șantierului naval, iahturi venite la reparat. „Dar chiar e frumos aici”, spun
cei patru, care cunosc în general Nisa, Cannes, Monte Carlo și Saint-
Tropez. Acum descoperă o altă lume, o altă atmosferă, mai ales că sezonul
turistic s-a cam încheiat.

îmi umflu pieptul cu mîndrie și spun: „E un loc minunat, am ales bine”.

Ajungem fără probleme, cum prevede Waze, la Château La Coste, intrăm
prin poarta care poartă semnătura lui Tadao Ando, găsim loc în parcarea
subterană și, trecînd pe lîngă sculptura lui Calder, așezată într-un bazin plin
cu apă, mergem direct la sala de degustări, deși am fi putut face un circuit
să vedem sculpturile din vie sau expoziția curentă în galeria de pictură
proiectată de Renzo Piano. Am dat numele astea pentru a sublinia în text
ceea ce noi am ocolit în realitate, dimensiunea artistică a locului.

Noi voiam degustare. Intrăm în sala lipită de magazin, recit textul cu

investitorii din Luxemburg, Radu întreabă dacă au un importator acolo,
doamna care părea șefă iese să se intereseze, iar noi pornim o degustare cu
două rozeuri și trei roșii. Ovidiu scoate carnețelul, își notează, Radu
întreabă despre randamente la hectar, părem foarte bine în rolurile asumate.
Doar că între noi vorbim românește. Le sugerez să mai strecoare și cîteva
fraze în germană, ceea ce, măcar în ochii noștri, face mai verosimilă
povestea celor patru investitori luxemburghezi.

După degustare mîncăm la restaurantul Vanina, cu specific italian, cu nume

dat după cel al soției argentinianului Francis Mallmann, bucătarul celebru
care gătește cu șapte tipuri de foc la restaurantul care-i poartă numele aflat
la vreo douăzeci de metri mai încolo, deschis doar seara.

Drum întins spre Bandol, o apelațiune mai puțin cunoscută de cei patru, cu
vinuri făcute minimum 50% din mour vedre și cu o învechire de minimum
18 luni în baric. Intrăm pe la Saint-Cyr-sur-Mer, oprim la Château Pey
Neuf, unde am mai fost cu cîțiva prieteni timișoreni. Spun povestea cu
investitorii, degustăm pe îndelete, doamna de la tejghea nu știe dacă există
un importator în Luxemburg, Ovidiu notează cu spor (nu știu ce, am și uitat
să-1 întreb după aceea), Radu pune întrebări despre tehnologia vini-fîcării,
eu, Marinei și Horia discutăm în comitet restrîns calitățile vinului. Ca la
orice degustare, ultimul e cel mai bun. La Moulin de la Roque (unde, de
asemenea, am mai fost) povestea c turuită din nou, deja și eu sînt convins că
cei patru vor face pînă la urmă un magazin de vinuri. Aici degustăm pc
îndelete vreo șapte vinuri, din parcele cu soluri diferite, le comentăm cu
domnișoara somelieră, bucuroasă că nu sîntem niște ageamii. La Maison
des Vins de Bandol nu se mai fac degustări, așa că ne întoarcem în La
Ciotat, cu vreo patru sticle cumpărate pe parcurs și golite cu entuziasm
seara, la vilă.

Cu o seară înainte i-am scris lui Michel Blanc, director la sindicatul

producătorilor de Châteauneuf-du-Pape și nașul meu de la intronizarea în
Confreria Paharnicilor Papei, din 2017 (am mai pomenit asta), întrebîndu-1
ce domenii ne recomandă să vizităm. îmi răspunde scuzîndu-se că nu poate
fi cu noi, are un concurs chiar sîmbătă, și îmi dă trei nume: Domaine de
Beaurenard, Château de la Gardine și Château de Nalys. Plus, desigur,
magazinul Vinadea, al sindicatului producătorilor.

Domeniul Beaurenard este chiar la intrarea în comună, pe dreapta, cum vii

dinspre Avignon, și aparține, de șapte generații, familiei Coulon. Paul
Coulon este președintele Confreriei Paharnicilor Papei, el mi-a semnat
Certificatul și mi-a strîns mîna la intronizare. Cum a început deja recoltarea,
desigur că e pe undeva prin vie. Dar în Châteauneuf-du-Pape, magazinul
domeniului, e cineva pentru degustare.

Spun numelui Michel Blanc, apoi povestea cu magazinul de vinuri din

Luxemburg, deși cred că nu mai trebuia, recomandarea lui Michel era
suficientă. în afara noastră, în magazin mai era o doamnă, nu părea turistă,
tocmai degusta un pahar de vin alb. (Repet: vinul alb de Châteauneuf-du-
Pape reprezintă între 5 și 7% din toată producția.)

Toate vinurile degustate sînt excelente, prietenii mei deja cumpără cîteva
sticle, fac împreună două cutii, pentru că de la două cutii în sus transportul e
gratuit în Franța, așa că adresa la care vor fi trimise este cea din Metz, a lui
Ovidiu. Doamna care degusta paharul de alb ne invită la domeniul unde
lucrează ea, Château de Nalys, pe care îl aveam pe listă.

Ajungem imediat, aveam deja o masă rezervată, semn că eram așteptați.

Domeniul, unul dintre cele mai vechi de aici, aparține de trei ani familiei
Guigal, un nume legendar în zonă (Google spune mai multe). Aici recit din
nou povestea cu investitorii, sîntem invitați și în cavă, să vedem baticurile și
budanele (alt nume românesc nu găsesc). La degustare găsim, unanim, o
diferență între vinurile de dinainte și cele de după achiziția făcută de noul
proprietar. Vinurile guigaliene sînt mai complexe, cu o structură mai bine
definită, reprezentînd, de fapt, vinificația modernă de aici.

Nu, prietenii mei nu au deschis nici o cavă, nici un bar de vinuri în

Luxemburg, deși, cred eu, în timpul periplului nostru viticol le-a trecut prin
cap ideea... Ar fi fost extraordinar ca un fel de farsă nevinovată să se
transforme într-un proiect cu și despre vin.

Visul lui Don Bosco dintre vii

într-o noapte de septembrie, în 1877, Don Bosco, un călugăr italian din

Torino, a avut unul din numeroasele lui vise premonitorii. După obicei,
dimineața, l-a povestit ucenicilor săi spirituali:

Am visat că sînt undeva, într-un loc străin. în fața mea se înălța o casă de
țară, o construcție modestă. Intrînd, am văzut că e un fel de încăpere a unei
ferme... Privii în jur, nimeni. Și, cînd crezui că e vorba de o locuință
părăsită, la urechile mele ajunse vocea unui copil.

Mă repezii afară și văzui în curte un băiat de zece-doisprezece ani, îmbrăcat

sărăcăcios, alături de o femeie ce părea să fie țăranca locului. Copilul cînta
în franceză: „Iată-1 pe prietenul venerat, iată-1 pe părintele cel tandru”.

Rămăsei țintuit locului. Copilul cînta întruna: „lată-i pe însoțitorii mei, ei îți
vor spune ceea ce vor”. Și, deodată, de după un tufiș se iviră o mulțime de
băieți care se îndreptară spre curte cîntînd în cor: „Fii călăuza noastră și
Părintele nostru”, în timp ce mă înconjurau.
„Dar cine sînteți voi și de unde veniți?” îmi răspunseră în cor: „Patria
noastră este cea a Măriei".

în acest timp, femeia îl luă de mînă pe copilul care a cîntat primul și,
facîndu-le semn celorlalți s-o urmeze, se îndreptară spre o a doua clădire.

„Acești copii sînt ai tăi", zise ea, întorcîndu-se spre mine.

„Dar cum aș putea eu să mă ocup de atîția?” „Privește”, mi-a zis ea.

Și văzui înaintînd un grup foarte numeros de alți băieți, deasupra cărora ea a

întins o pînză uriașă ce i-a acoperit pe toți.

Cînd a dat jos pînza, tinerii deveniseră preoți și călugări gata să treacă la
treabă.

„Toți acești preoți și călugări sînt pentru mine?”

„Da, pentru tine, căci tu știi să-i formezi și să-i atragi."

Și, în timp ce vorbea, femeia le făcu un semn și tinerii se grupară și cîntară

în cor: „Glorie, laudă, onoare și grație pentru Domnul Dumnezeul
Oștirilor”.

Odată cîntecul terminat, mă trezii.

Cîteva luni mai tîrziu și la cîteva sute de kilometri distanță, pe 5 iulie 1878,
Fundația Navarra i-a fost încredințată părintelui Perroi. în prima sa vizită
aici, în ianuarie 1879, Don Bosco a recunoscut casa din vis. Un cor de copii
a cîntat în cinstea sa. Băiatul din vis, îmbrăcat modest, era acolo. Peste ani a
devenit preot în Ordinul Salezienilor.

Nu am ajuns, în noiembrie 2022, acolo pentru că, după modelul lui Don
Bosco, aș fi visat cu luni în urmă Domeniul Navarra, deși, după ce l-am
vizitat, pot spune cu mîna pe inimă că e vorba de un loc de vis.

La Don Bosco am ajuns treptat. Prima dată, cu ani în urmă, pe drumul

dintre Saint-Cyr și Bandol, am văzut un autobuz avînd scris pe el Don
Bosco. Am crezut că e o reclamă la vreo pizzerie (francezii sînt cei mai
mari consumatori de pizza, mai mari decît italienii, așa am citit). Apoi, tot
cu ani în urmă, dar mai puțini, am mers într-un loc aproape sălbatic, Port
dAlon, tot între Saint-Cyr-sur-Mer și Bandol, o ieșire la mare ca un fel de
cric, cu pietre, unde cei pricepuți și cu echipamente în regulă fac plimbări
subacvatice pe o potecă marină.

Pe drumul șerpuitor printre viile bandoleze, cu AOC, pe stînga, într-un fel

de vale luminată, am văzut un grup de clădiri adunate sub numele Colegiul
Don Bosco. De aici venea autobuzul deci! Un colegiu catolic, am aflat.
Numele era puțin ciudat, pentru că mai toate școlile catolice au nume de
sfinți, Colegiul Sfîntul Augustin la Carnoux, lîngă La Ciotat, Școala privată
Sfinta Ana chiar la noi în oraș etc. Don Bosco este neobișnuit. Deci nu sfînt,
ci Don. Ceva ce m-a dus cu gîndul, nu știu de ce, la Don Corleone. Desigur
că Don Bosco era din altă categorie, că doar nu putea, dacă ar fi fost mafiot,
să devină nume de colegiu catolic. Nu s-a ajuns pînă aici.

Apoi, aici, în La Ciotat, la Cave de la Poște, am văzut un vin Don Bosco.

Cum să fii și nume de colegiu, și nume de vin ? Dacă ar fi fost în România,
lumea i-ar fi zis Don Boască (Doamne, iartă-mă, nu m-am putut abține). M-
am ales doar cu o mirare, tot nu am ajuns să mă intereseze cu adevărat acest
nume.

Pînă cînd, la început de octombrie, primesc niște invitații gratuite la Salonul

Vinurilor și Ciocolatei de la Sanary-sur-Mer. Unde dau de standul podgoriei
Visul lui Don Bosco. Nu degust, pentru că sînt cu mașina, dar mă mir de
numele date vinurilor: Orfanul, Sacrificiul. Nu cred că stîrnești mare veselie
la masă dacă desfaci un vin L’Orphelin. „Hai să bem un Orfan roșu!” Mda.

Intru în vorbă cu doamna de la stand și aflu că Le Songe de Don Bosco este

noul nume al domeniului care, pînă nu demult, se numea La Navarre și
chiar a aparținut, cîteva secole, vestitei familii de Navarra. Și nu e departe, e
lîngă La Crau, între Toulon și Hyeres, e un loc binecuvîntat, ni se spune.
„Veniți să vedeți și să vă convingeți.” Un domeniu de 200 de hectare, din
care peste optzeci sînt cu vie. Și în mijlocul domeniului e un colegiu Don
Bosco. „Aha, deci nu numai în AOC Bandol”, zic, „ci și în AOC
Provence!”. Doamna zîmbește, nu știu dacă a amuzat-o remarca mea sau e
vorba doar de simplă politețe. Nu cumpărăm nimic ca să avem un motiv să
mergem la fața locului.
într-un fel, și mie, și lui Carmen ne era cumva dor de zonă, în anii ’90 ne-
am petrecut veri la rînd vacanțele aici, în Hyeres, la prietenul nostru Marius
Scarlat, doctorul ortoped. Prin La Crau nu am fost, am trecut însă de zece
ori pe lîngă indicatorul cu ieșirea spre La Farlede și La Crau. Acum am avut
ocazia să intrăm și să șerpuim printre vii în Triunghiul de Aur al Rozeului
de Provence, într-o lumină mierie cum numai în Provence există (deja am
niște muguri de patriotism local). Cum toamna a ajuns cu puțin înaintea
noastră, viile încep să ruginească și sînt, vorba lui Groșan (de cînd eram mai
tineri și ne ocupam cu vrăjitul), „o bucurie a nervului optic”. O placă ne
anunță că intrăm pe domeniul Visul lui Don Bosco și de acolo începe un
drum mai larg, cu măslini de o parte și de alta, ducînd spre o clădire
impunătoare pe care deja se vede un amplu tablou reprezentîndu-l pe sfîntul
tutelar al locului.

Pentru că, da, Don Bosco e un sfînt al Bisericii Catolice. Beatificat la 2

iunie 1929, la Roma, de papa Pius al Xl-lea și sanctificat de același papă la
1 aprilie 1934, fiind sărbătorit în calendar pe 31 ianuarie. Pe numele lui de
mirean Giovanni Melchiorre Bosco, s-a născut în Castclnouvo d Asti, în
Piemont, comuna numindu-se acum Castelnuovo Don Bosco, într-o familie
de țărani săraci. A învățat și și-a plătit studiile lucrînd ca ospătar și îngrijitor
de cai. Dotat cu o inteligență ieșită din comun și cu o memorie
extraordinară, își pune aceste însușiri în slujba Bisericii Catolice, fiind
hirotonit preot în 1824. în afara îndatoririlor profesionale precise, Don
Bosco, ajutat de mama lui, deschide un fel de orfelinat, convins că educația
intelectuală și cea profesională pot împiedica delincvența: „să previi, nu să
pedepsești” -acesta a fost, de altfel, crezul care l-a ghidat toată viața.

Orfelinatul a primit numele Sfîntul Francisc de Sales, iar cei care au

participat la dezvoltarea rețelei educative și profesionale a lui Don Bosco se
numesc salezieni. Ordinul Salezienilor este, acum, răspîndit în aproape
toată lumea, deviza lor fiind Da mihi animas, caetera toile („Dați-mi
sufletele și păstrați celelalte”). A ajuns și în România, la Bacău, unde există
o fundație catolică Sfîntul loan Bosco.

Don Bosco este socotit patronul educatorilor, al editorilor și al

prestidigitatorilor. Nu știam că și prestidigitatorii au un protector, în unele
cazuri iuțeala de mînă dă direct în păcat...
Revenim cu picioarele pe pămîntul provensal, lăsăm mașina în parcare și
mergem spre crama domeniului, pentru că acolo aveam fixată o întîlnire. Să
vizităm, cu ghidul, colegiul (care, deși e fondat de Don Bosco, se numește
Institutul Sfîntul losif) ar fi fost ceva mai complicat, mai ales că am ajuns
într-o zi în care erau ore. Așa că ne mulțumim cu crama. Și, mai tîrziu, cu o
plimbare pe traseul cel mai scurt (sînt vreo trei trasee recomandate), prin
pădure, ocolind terenurile de sport, trecînd pe lîngă ferma de capre, pînă la
cimitirul părinților salezieni care au trăit și și-au așteptat sfîrșitul aici.

Crama se află în stînga, într-un corp de clădire separat, ajungem la magazin,

sunăm și ne întîmpinăJohannaGouttas, responsabila. Am trăit un moment
aparte. Venind spre noi mi-a spus: „Vă recunosc, sînteți loanT. Morar”. M-
apierdut o clipă (ce să facem, vanitatea, deh!), dar după aceea mi-a spus că
a reținut numele din corespondența pe care am purtat-o. Deci nu era o
demonstrație de glorie, ci una de memorie.

Multă vreme podgoria a fost condusă și lucrată de elevii din filiera agricolă
a școlii și de călugării salezieni. Pe atunci se numea Domeniul La Navarre,
întinzîndu-se, ca și azi, pe 86 de hectare, din cele 200 în total. Podgoria
exista și pe vremea lui Don Bosco, cel care spunea că, „pentru a da ce are
mai bun în ea, via are nevoie de un țăran-educator care să stea aproape și
respectuos. El își cunoaște pămîntul, pentru că-1 ascultă în toate
anotimpurile. Suferă cu el pe timp de secetă și îl sărbătorește atunci cînd îi
adună strugurii”.

Din 2007, odată cu schimbarea numelui în Visul lui Don Bosco, podgoria a
intrat pe mîna unui om de-al locului,

Gerald Rouby, cu mare experiență în viticultura provensală. Majoritar se

produce roze, că asta se cere, apoi roșu și mai puțin alb, cam ca în toată
Provența.

Gustăm din gama Sacrificiu, în AOC Provence, apoi încercăm și un Orfan.

„Chiar așa”, zic, „nu prea e atrăgător numele”. Iar Johanna Gouttas îmi
spune că, de fapt, vinul e „orfan de sulfiți”, trend foarte actual în Franța. Cu
trei tipuri de terroir și douăsprezece soiuri de struguri, domeniul este pe
cale să devină unul dintre cele mai puternice din zonă. (Deși distincția de
cru classe nu se mai conferă de la înființare, din 1956.)
Cumpărăm un Sacrificiu alb (pentru Carmen) și un 1877 Don Bosco, din
2018, roșu, apoi ne mai plimbăm prin lumina toamnei, printre viile
înconjurate de pădure. Sînt sigur că, avînd imaginile acestea în arhiva
minții, domeniul ne va mai apărea în vis, semn că trebuie să ne întoarcem.

între timp mă voi ruga mereu lui Don Bosco, protectorul editurilor, să le
țină în viață ca să putem să citim și să scriem cărți! Că de vinuri are cine să
se ocupe, avem din ce alege.

Viața la 14 grade

Pe rue des Poilus, la capătul dinspre Portul Vechi, chiar pe colț cu ceea ce s-
ar putea numi o piațetă, deși e doar o stradă mai largă decît restul de
îngustimi din Ciotatul Vechi, era, de cînd ne-am mutat noi aici, acum zece
ani, un magazin destul de ciudat pentru mine. în spațiul lui extrem de
generos erau înghesuite, ca într-un fel de magazie de angro, toi felul de
haine ciudate, făcute prin Nepal, rochii înflorate, baticuri, căciuli peruane
croșetate, șalvari colorați strident, veste pentru eventualii hipioți întîrziați
(în La Ciotat nu am văzut decît un cuplu între două vîrste care poate trece
drept hippy), obiecte imitînd arta africană. M-am tot întrebat cum își
plătește magazinul ăla chiria chiar în buricul tîrgului pentru că nu am văzut
lume cumpărînd ceva dinăuntru. Marfa stătea acolo înghesuită, iar
cumpărătorii nu se înghesuiau deloc.

Acum trei ani a apărut afișul Liquidation totale, cu prețuri reduse chiar și cu
70%. Se închidea magazinul, eram curios ce o să urmeze în loc. Din ce am
auzit prin tîrg, magazinul îi aparținuse chiar proprietarului acelui spațiu,
deci nu se punea problema chiriei, de asta a și rezistat atît.

După vreo trei luni de la afișul cu Lichidare totală și cu închidere definitivă,

cînd s-a golit totul, am văzut un afiș destul de mic în vitrină: Aici se va
deschide un bar de vinuri. Hopa! Părea interesant, deși mai era un bar de
vinuri în piațeta Sădi Carnot, iar o cavă (cum zicem noi, francezii,
magazinelor de vinuri) s-a închis la vreo două sute de metri pe rue des
Poilus. (Gîndeam ca un funcționar de la o primărie de sector din București
care, în primii ani 90, refuzase aprobarea unui investitor care voia să
deschidă un restaurant pe Moșilor pentru că mai era un restaurant lîngă!)

A început amenajarea spațiului, am aflat că numele va fi 14 grade, lucrările

au fost făcute de firma lui Dan Dragomir, un român pe care-1 cunosc bine.
Cum treceam zilnic pe rue des Poilus, stradă care face pare din traseul
plimbărilor mele, am văzut, încet-încet, cum se contura viitorul. Au început
să apară stive de cutii de vin, iar într-o zi am intrat în vorbă cu unul din cei
doi inițiatori, David. Era entuziasmat, spunea că va fi un concept original,
nu va fi doar bar de vinuri, nici doar magazin, ci și un loc de educație și de
familiarizare cu vinul. I-am spus că și eu sînt pasionat, am vorbit un pic
despre vinurile din România, i-am urat succes.

S-a deschis, am intrat să văd ce vinuri au, erau foarte multe etichete, semn
că oamenii și-au propus chiar să reziste în aventura asta. Am și băut cu niște
prieteni de vreo două ori niște vin la una dintre mesele scoase în stradă,
unde am văzut mai mulți localnici, turiștii se înghesuie la terasele din port.

Apoi a venit pandemia, care a făcut ravagii pe rue des Poilus, „artera"
comercială din La Ciotat, dar nu numai aici, restricțiile de circulație i-au
îndreptat pe consumatori spre comerțul online. „Pe noi ne-a ajutat foarte
mult pandemia", îmi spune Mathieu Catalano, cel de-al doilea proprietar,
care, între timp, a cumpărat și partea lui David. „In pande-mie am vîndut
foarte mult, în lipsă de altceva, lumea stătea în casă și desfăcea sticle, nu
doar vinerea sau sîmbăta, ci zilnic. Ne-a făcut bine la cifra de afaceri și ne-a
consolidat poziția, marfa a fost bună, așa că și încrederea consumatorilor a
crescut.”

Mathieu a fost inginer (ca și David, asociatul lui de la început), a lucrat în

fabricarea motoarelor de avion, a făcut carieră serioasă în inginerie ca
director de proiecte, dar, la un moment dat, cînd se punea problema să se
mute de tot în Scoția, la un punct de lucru de acolo, a stat și a cîntărit
lucrurile. Ar fi însemna ca soția să-și părăsească slujba bună (într-o agenție
de comunicare din Marsilia), copiii să se adapteze la un alt sistem de
învățămînt... Cum era pasionat de vin, membru de cîțiva ani într-un club de
degustători ciotadieni, s-a gîndit că asta e direcția. Să intre în lumea vinului.
Reconversia lui a început cu înscrierea la Academia de Vin, pe care a
terminat-o cu bine, apoi a gîndit un proiect intitulat, iată, 14 grade. A primit
sprijin de la un organism regional care finanțează proiecte viabile, a căutat
un spațiu și, cum magazinul straniu de care am vorbit tocmai s-a închis, l-a
găsit.

In afară de vînzarea „cu amănuntul” și de consumul pe loc (suplinit de o

bucătărie de tapas-uri asortate la vin), Mathieu alcătuiește și asigură cu
marfă cartea de vinuri pentru cinci restaurante din La Ciotat, organizează
degustări pentru diferite firme, găzduiește diverși producători care-și
prezintă producția. Mai mult, se gîndește să deschidă un nou magazin
undeva în localitățile din vecini. („La Sanary?” „Nu, la Sanary e prea
scumpă chiria.”)

Un magazin de vinuri, un bar de vinuri, chiar, nu are voie să se plafoneze,

pentru că, uneori, obișnuința ucide plăcerea. Trebuie să atragi mereu, ca
într-un joc amoros, să surprinzi. Printre căile pe care Mathieu le utilizează
pentru asta sînt și masterclassurile lunare pe diverse teme.

Pe mine m-a agățat cu o seară de marți în care propunea descoperirea unor

„pepite” necunoscute din Languedoc-Roussillon. Degustare „în orb” de șase
vinuri, plus platou cu brînză și mezeluri, 39 de euro. Bun așa, ia să mă
înscriu.

Intru și îl abordez pe Mathieu. Care, politicos, îmi spune că nu mai sînt

locuri. S-au ocupat toate cele douăzeci. Insist, îi spun că-s prieten cu Julia
Scavo (una dintre cele mai bune someliere din lume, originară din Craiova),
că sînt pasionat, că poate mai găsește un loc. îmi spune că are un prieten
român, Dan Dragomir, cel care a făcut lucrările la magazin (l-am pomenit
deja), îi spun că-1 cunosc și eu, îi arăt contactul din telefon... Pînă la urmă
își spune că, unde intră douăzeci, intră și al douășunulea. (în seara
respectivă au absentat două persoane din cele douăzeci înscrise.)

Ajung cu un sfert de oră înainte de ora șapte seara, sînt primul, îmi aleg un
loc de unde văd bine restul lumii. Fiecare loc are în față trei pahare și un
dosar cu harta regiunii viticole Languedoc-Roussillon (cu AOP-uri și IGP-
uri), un grafic cu producția de vinuri, un tabel cu soiurile de struguri (28
pentru toate culorile), o listă cu cele cinci tipuri de sol din zonă. Pe o altă
foaie sînt tipărite caracteristicile care sînt urmărite la o degustare (culoare,
miros, gust, postgust). Ultima foaie din acest dosar „de lucru” este cu
vinurile pe care le vom degusta: trei albe și trei roșii. Cele albe sînt obținute
toate în biodinamie (e un curent care amestecă procedeele bio cu învățături
ezoterice, cu fazele lunii etc). Dar, cum nu sînt fan de albe, nu insist.
Oricum, erau foarte bune, la prețuri sub 25 de euro sticla. în timpul
degustării albelor vom mînca brînzeturile de pe platou, jambonul și
salamurile păstrîndu-le pentru cele roșii.

Se face așadar ora șapte și se umple sala. Văd printre cei veniți o tînără cu
nasul în vînt (la propriu) căreia i-am atras atenția că nu are mască pe cînd
eram la cumpărături la Carrefour, în vremea pandemiei. Eu o recunosc, ea
nu mă recunoaște, că doar aveam mască. Se așează cu prietenul ei lîngă
masa mea. în final îmi vor deveni amîndoi foarte simpatici. Lîngă mine mai
luaseră loc doi tineri veniți împreună și .un tip venit singur. Facem
cunoștință, că așa e civilizat: pe ea o cheamă Margot. „Ca pe regina
Margot?”, întreb eu... „Nu, de la Château Margaux, părinții mei sînt mari
amatori de vin.” Deci Margaux și Vincent, plus Gregor, neamț care lucrează
la Cazinoul din Aix, amator de vinuri albe.

începe seara cu o întrebare: care e cea mai mare din cele zece regiuni
viticole ale Franței? Răspund primul: Languedoc-Roussillon. Bine, stai jos,
zece. Nu, nu mi-a dat zece, glumesc, deși meritam, am răspuns corect. Da,
îmi place mult regiunea asta, e cea mai dinamică, pînă acum cîteva zeci de
ani producea vinuri comune, de masă, de calitate medie spre joasă. între
timp s-au replantat mii de hectare și au venit la „butoane” tineri specialiști
care au produs vinuri foarte, foarte bune.

De altfel, de cînd cu reducerea toleranței la alcoolemia șoferilor, consumul

de vin de masă a scăzut, dar a crescut consumul de vinuri mai scumpe. Așa
că și regiunea a trebuit să se adapteze. Deja sînt de reținut niște AOP-uri de
excepție, terasses-du-larzac, minervois, pic-saint-loup. (Unul dintre cele
mai spectaculoase vinuri pe care le-am băut la viața mea este La petite
Siberie, din terasses-du-larzac.)

în seara asta nu despre marile AOP-uri e vorba, mai ales în cazul celor trei
roșii: pinot noir de la Domaine de Brâu (produs, fără AOP sau IGP, ca vin
de France), Domaine des Creisses (IGP pays-d'oc) și Puech Lazert (IGP
pays-d'herault). Pe foaia de degustare sînt trecute etichetele, dar urmează să
spunem care din vinul 1, vinul 2 și vinul 3 se potrivesc cu care dintre
etichete. La primul vin e simplu, strigă în el pinot noirul, un soi care nu mă
încîntă prea tare, e lipsit de corpolență și de taninuri...

Problema e la celelalte două, care sînt foarte apropiate. Unul din ele are un
cupaj curios: 25% cabernet, 30% shiraz, 25% grenache, 4% carignan N,
8% Marselan alicante, 8% mourvedre, și e învechit în cuve de inox în care
s-au introdus doage de baric. E o metodă și asta, să se simtă lemnul. Unii
introduc nu chiar doage, ci chipsuri, bucăți de lemn...

Celălalt roșu e un cupaj de cabernet, shiraz și mourvedre, ținut doi ani în

butoi de stejar franțuzesc. Două vinuri foarte, foarte bune, cu adevărat
pepite rare. Recunosc, nu le-am nimerit, le-am pus invers. Ordinea reală am
aflat-o de la Mathieu: al doilea este Puech Lazert, din 2018, o podgorie
destul de mică, iar cel de-al treilea Domaine des Creisses, din 2020. Sînt
două IGP (indicație geografică protejată) care, cu astfel de produse, pot
accede la treapta superioară, AOP (apelațiune de origine protejată).

A fost o seară plăcută care mi-a prilejuit o constatare optimistă: din cei 19
participanți, trei sferturi erau tineri, nouă bărbați și zece femei. Semn că
vinul e o cultură, cum să zic, multiculturală...

Am plecat după trei ore, așteptând viitorul masterclass (am și fost deja,
acum cînd scriu, a fost despre vinurile de pe Valea Loarei) și gîndindu-mă
că, poate, în viitor, voi avea ocazia să conving vreun producător de vin din
România să se confrunte cu publicul exigent din Franța, să facem, printre
altele, o degustare în localul lui Mathieu. Deși, în zona asta, după multiple
încercări, optimismul meu în legătură cu producătorii români s-a cam oțetit.

Afară s-a mai răcorit, ceea ce e normal pentru februarie. Coincidență sau
nu, termometrul arată 14 grade.

Cu feteasca neagră la o degustare primordială în

Provence

Se dedică memoriei lui Philippe Cambie.

Cum spuneam mai înainte, de peste zece ani de zile, de cînd locuiesc în
Provence, m-am tot străduit să organizez niște degustări cu vinuri românești
și n-am reușit. Am participat însă la o degustare făcută de Julia Scavo, la
Pertuis, la un club Rotary, într-o seară în care s-au strîns fonduri pentru
operația la ochi a unei fetițe din România. Și am primit șase cutii de vin de
la Avincis, de la Valeriu Stoica, pentru o săptămînă a cinematografiei
române la Marsilia, unde am fost un fel de organizator, alături de francezii
care au avut inițiativa.

Vinul românesc este total necunoscut în Franța - sigur, cu infime excepții.

Situația este nefirească, zic eu, din moment ce chiar ar fi, acum, la zi niște
vinuri care pot sta alături de vinurile de aici. Singura soluție ar fi ca
producătorii români să facă un șir de campanii de prezentare la fața locului.
Dar producătorii români așteaptă ca francezii să vină în genunchi și să-i
invite să le ia o parte din piață. Să fie rugați. Asta nu se va întîmpla
niciodată.

La ultima mea vizită în România am cumpărat un vin pe care-1 știam,

Primordial fetească neagră, de la Domeniul Bogdan, semnat de regretatul
oenolog francez Philippe Cambie, pe care am avut onoarea să-1 intervievez.
M-am gîndit să merg cu sticla Ia magazinul de vinuri și wine-bar-u\ 14
grade, din La Ciotat, să-l provoc pe Mathieu, proprietarul, degustător
profesionist și somelier cu Academia de Vin la bază, la o degustare.

Propunerea mi-a fost acceptată cu amabilitate și, joi, 23 martie, la patru

după-amiaza, s-a întîmplat degustarea. Era, după mărturisirile lui Mathieu,
primul vin românesc pe care-1 degusta. Nu vorbim despre un cetățean
oarecare, ci despre un specialist care nu cunoscuse nici un vin produs în
România. Nu ajunsese nici o sticlă pînă la el, așa că am adus eu una! Pe
post de martor l-am luat pe Tăvi Tara, prietenul meu cisnădian pe care l-am
tot pomenit, bucătar școlit în Franța, interesat și el de cum i-am putea
convinge pe francezi că în România se face vin bun..

Prima impresie, „culoare purpurie clară, limpede, primul nas de fructe

confiate și de fructe ținute în alcool [gen viși-nată, zic eu]. Nasul are și o
latură vegetală, de eucalipt, apoi, la al doilea nas, după primele rotiri de
pahar, apar aromele terțiare, de piele și de margine de pădure. Se simt
fructele negre, e un nas complex care anunță un vin de foarte bună calitate”.
Se vede pe fața lui Mathieu surpriza, plăcută. ..Prima impresie de gust: atac
franc, de vin puternic, în care se simte alcoolul (15,8), taninurile sînt bine
integrate, vinul încă e tînăr (2020), are un potențial de învechire bun, cel
puțin zece ani... Se simte baricul, dar într-un mod foarte elegant, bine
stăpînit.”

La următorul nas descoperă un miros de mirodenii care se ascunsese pînă

atunci. Cum anul 2020 a fost atipic și în Franța, s-ar putea ca producția de
Primordial din 2021 să fie mai scăzută în alcool. De altfel, îmi spune
Mathieu, în Franța, dacă ai tărie de 15,8, poți trece pe sticlă doar 15 sau
15,5.

„Primordial e un vin bine construit, bine echilibrat, puternic. Poate fi

asociat cu mîncăruri grele, cu sosuri, cu vînat, cu iepure, cu mistreț.”
Trebuie o mîncare care să balanseze bine puterea vinului.

Sigur că ar fi fost bine să carafăm vinul, o demonstrează modul „frumos” în

care se deschide, dar nu am avut timp pentru așa ceva, Mathieu era totuși în
timpul serviciului. De aceea am și lăsat sticla acolo, să se bucure cu cei doi
colegi care trebuia să mai vină, la sfîrșitul programului.

La ce preț s-ar putea vinde un astfel de vin? „M-am gîndit la 20-25 de euro,
e un vin de calitate.” Da, eu am dat în România mai puțin de 20 de euro la
un magazin alimentar.

II întreb: „Dacă aș spune că vinul ăsta e din Franța, la ce zonă te-ai gîndi?
De unde ar putea veni?”. „Din Languedoc, AOP La Clape, acolo se produc
astfel de vinuri, puternice, mediteraneene.”

încheiem degustarea, încep să apară clienții „timpurii". Mă bucur că am fost

martor la prima degustare a unui vin românesc a lui Mathieu, cu un vin
primordial, cum ar veni, în sensul propriu al cuvîntului. „Dacă mai ai
ocazia, mai facem”, îmi zice el. Iar eu sper să mai am ocazia.

P.S. Am fost în zona La Clape, un AOP apărut destul de recent, am vizitat

L’Hospitalet, podgoria de referință a lui Gerard Bertrand, am scris chiar pe
Vinul.ro despre asta, acum cîțiva ani. De cîțiva ani, acolo se desfășoară, la
începutul verii, un festival de jazz cu nume mari, nu o improvizație cu
artiști locali. încă un exemplu din care viticultorii români ar putea învăța.
Dacă ar vrea.

Addenda cu extrateritoriale
Visînd la Monte Carlo

Dacă în vremuri normale visăm să ajungem undeva, în altă parte decît

sîntem, acum visez exact la locul unde sînt, adică la Provence. Mi-e dor de
Provence deși sînt în Provence, mi-e dor să ies la mare, deși locuiesc la
mare. Plajele îmi sînt la fel de inaccesibile mie ca și vouă, celor din
România. Mi-e dor de Provence, blocat în Provence.

Izolarea mi-a barat drumul, trebuia să ajung la Valensole, capitala lavandei,

pentru o discuție culturală despre România cu publicul amator de acolo. Nu,
nu se mai ține nici întîlnirea de la Pertuis, organizată de Clubul Rotary,
unde ar fi urmat să vorbesc despre un prieten al României, Emanuel de
Martonne. Trebuia să ajungem pe 14 aprilie la vernisajul expoziției „Mon
Clair Obscur” semnate de Anca Sonia la Cap d’Ail, lîngă Monaco,
plănuiserăm să sosim cu o zi mai devreme și să plecăm cu una mai tîrziu.
Și, dacă tot am ajuns aici, la Cap d’Ail, mi-e dor de Monaco, de Monte
Carlo, un loc pe care l-am vizitat în 1992, împreună cu Carmen. Și, pentru
că nu mai știm dacă lumea va fi la fel după toată pandemia, visez la ceea ce
știu, adică la trecutul care e același, doar memoria noastră mai pierde din
contururi, mai șterge din culori. Ne descurcăm din amintiri.

Parcă visez, parcă-mi aduc aminte. Eram la Cannes, la MIDEM (tîrg

internațional de muzică și producții muzicale), în 1992, invitat pentru a
doua oară, prin nu știu ce minune. Nu mai lucram la TVR, la Muzică-
Spectacole-Varietăți, deci nu mai faceam parte din publicul lor țintă, dar m-
au invitat din nou. De data asta, scria pe invitație, „puteți veni cu soția”.
Ceea ce am și făcut. Am stat trei zile la Paris, apoi cinci zile Ia Cannes,
pentru Carmen era prima ieșire în Occident.

De la Jacques Duquesne, mare jurnalist și scriitor, președintele Asociației

Presse et Solidarite, cu care m-am reîn-tîlnit la Paris (ne-a invitat la Hotel
Lutetia, la bar, un loc aparte din mitologia contemporană pariziană), am
primit coordonatele unui prieten al lui care lucra la Nice-Matin, ziarul
regional, ediția de Cannes. Și îndemnul de a-1 căuta. Pe care l-am respectat.
Am ajuns la subredacția canneză, nu departe de Palatul Congreselor, unde
se țin și MIDEM, și Festivalul de Film. Jean Jacques, prietenul lui
Duquesne, ne aștepta. Ne-a spus că tocmai s-a întors din Vietnam, că e
ocupat și că poate să ne facă un tur al împrejurimilor înce-pînd de vineri.
Dar noi vineri plecam deja spre București, via Paris. S-a gîndit o clipă și ne-
a întrebat dacă am vrea să vedem Monte Carlo. Evident că voiam, nu ne
mai făcuse nimeni, pînă atunci, o propunere atît de tentantă în primul sfert
de oră după ce ne-am cunoscut. Avea două vouchere (nu știam ce-s alea
atunci!), pentru că Jean Jacques era responsabilul rubricii de turism a
ziarului. Două vouchere pentru bilete de tren Cannes - Monte Carlo și retur,
ni le dădea bucuros...

Acum tot românul care a fost prin Sudul Franței s-a abătut pe Ia Monte
Carlo, mai ales dacă a mers cu mașina, e în drum, un must see. Dar noi
vorbim de ianuarie ’92, cînd în Franța se ajungea doar cu invitație și viză și
cele mai vechi amintiri ale mele legate de principatul monegasc era scala
unui aparat de radio din vecini, în Bujacul copilăriei mele, unde ascultam
Radio Monte Carlo într-o clandestinitate de cartier.

Ne-am pregătit de călătorie foarte emoționați. Ne-am interesat dacă nu e

nevoie de viză specială pe pașaport, nu, nu era nevoie. Eram îngrijorați,
neîncrezători, nu ieșiserăm decît de doi ani din comunism și acum aveam
ocazia să intrăm în paradisul milionarilor capitaliști. Oare e chiar așa de
ușor, fără opreliști?? Nu ne va opri nimeni pe stradă să ne întrebe ce căutăm
acolo, cine ne-a dat voie? Chiar așa de simplu e, urcăm în gara Cannes în
tren și coborîm în gara Monte Carlo din principatul Monaco? Ne-am așezat
aproape de ușă ca nu cumva să ratăm coborîrea. Apoi, cînd ne-am apropiat,
deja eram în picioare. Am coborît primii, să fim siguri! (Acum, cînd îmi
amintesc și scriu, rîd de cei care eram atunci, doi estici speriați descoperind
o lume în care nici nu am visat, înainte de ’89, că vom putea ajunge.
Sărmanii de noi!)

în gară, ca în gară. Nu am văzut țărani cu papornițe veniți să vîndă legume

la oraș. Nici milionari nu am văzut, poate nu circulau cu trenul. Sau poate
nu-i recunoșteam noi. Lîngă gară era un chioșc de informații turistice. Am
intrat să întreb dacă putem cumpăra o hartă. Am primit-o gratis. Bun, și
acum, ce facem. Ne plimbăm pînă la prînz, apoi ne așezăm undeva pe o
bancă și ne mîncăm sendvișurile (cu care am venit la pachet). Deschidem
harta și Carmen, care se pricepe mult mai bine decît mine la chestia asta,
mi-a zis că o luăm în sus, să ajungem la palatul princiar. Eu totuși merg să
întreb la chioșcul de ziare dacă are Carmen dreptate. Doamna îmi zîmbește
și-mi arată aceeași direcție. Dar îmi spune că nu există mijloace de transport
în comun pentru că e premierea de la Raliu. Da, Raliul Monte Carlo, cum să
nu știm? Da, azi e festivitatea?!

Eram turiștii cei mai puri și mai nevinovați care priveau totul cu atenție,
nici măcar nu ne opream să facem poze, ceea ce astăzi ar fi de neconceput.
De ce nu faceam poze?

Vorba preotului italian care a fost întrebat de episcop de ce nu a tras

clopotele cînd a sosit el: „Aș putea să vă spun mai multe motive, dar mă
rezum la unul singur: nu avem clopot”. Așa eram și noi, nu faceam poze
pentru că nu aveam aparat foto. Nu-1 uitaserăm acasă, pur și simplu nu
aveam aparat de fotografiat. Și avea de ce să ne pară rău, peste vreo trei
patru ore. Bine că aveam sendvișuri, nu mai cheltuiam nimic din puținii
franci pe care-i aveam.

(între timp m-am oprit, am pus un semn de carte amintirilor. Am completat

și semnat o hîrtie că am voie să merg după pîine. Mi-am pus masca și am
ieșit prin Ciotatul aproape pustiu, traversat de o primăvară imperturbabilă.
Am ajuns la coada de la boulangerie, m-am distanțat social de cei din fața
mea. Deasupra, la geamul de la etaj, poetul Frederic Ganga și soția sa
Isabelle, tot poetă, citeau, fără măști, pe rînd, poezii care se auzeau în toată
piațeta. M-au salutat, le-am făcut semn cu mîna. Suprarealismul rula fin. M-
am întors cu baghetele acasă și, astfel, am mai asigurat trei zile de izolare și
autonomie.)

Prima ciudățenie pe care am observat-o a fost legată, desigur, de scris.

Numele străzilor, ale străduțelor și piețelor era scris în două limbi. Franceza
și încă una, care semăna cu italiana, dar nu era italiană. La un magazin de
suvenire am întrebat-o pe proprietăreasă (cred), o femeie instruită (s-a văzut
apoi în discuția de o jumătate de oră despre Cortina de Fier, Ceaușescu,
dictatură), iar ea mi-a spus că e în monegască. Limba locală.

Revin de acolo, din amintire, la mine la computer (ca și cînd aș fi fost

plecat) și-l întreb pe mail pe profesorul meu de provensală: „Denis,
monegasca face parte din dialectele provensalei?”. Răspunsul mă va lămuri
imediat: „Nu, monegasca este un dialect ligur care face parte din «graiurile»
regiunii genoveze, de pe Riviera di Ponente. Cu toate acestea, cred că are
influențe ale dialectului provensal de Nisa”.

Alături de răspunsul ăsta clar, competent, mă întorc, din nou, în Monte

Carlo cel de acum treizeci de ani.

Reiau plimbarea cu Carmen de la chioșcul de suvenire, ne ducem să vedem

marea de pe un promontoriu care pesemne că a servit drept turn de apărare
în alte vremuri. Cîțiva turiști care au aparate de fotografiat își fac poze de
grup. Peste ani și ani se vor inventa pozele cu telefonul. Dar mai e pînă
atunci.

în piața Palatului Princiar, „adăpostind fasturi și splendori", spune ghidul

succint tipărit pe spatele hărții, e o tribună temporară și perimetrul din jurul
ei e înconjurat de poliție. Căscăm gura și tragem cu urechea. Aici, peste trei
ore, va fi festivitatea de premiere pentru Raliu (nu se poate, autocorrect-ul a
scris, de două ori, Rakiu... nu! Raliu am scris, Raliu rămîne).

Va veni însuși Prințul.

(Celălalt prinț, „Ăl Bătrîn” sau, cum ne-a spus, peste ani, într-o seară, la
Marsilia, sir Laurence Foster, care a dirijat două decenii și ceva orchestra
simfonică a principatului, „nu Albert, Rainier, prințul adevărat". Doamna
Angela Foster, fost consul onorific al României în Monaco, este din Arad,
pecetluind, și cu această ocazie, un loc comun: ce mică-i lumea.)

Avem trei ore să ne plimbăm, să ne așezăm pe o bancă mai ferită și să ne

mîncăm sendvișurile. înainte de asta privesc prețurile unei pizzerii și-mi dau
seama că nu sînt prețuri pentru milionari, ci chiar și pentru niște turiști din
Est. Intrăm, ne așezăm, ne simțim boier și boieroaică din Principatele
Române „servind masa” în principatul prieten Monaco. Știa Eminescu ce
știa: „iarna, grădini, verdeață”... Și pe lîngă pizza am luat și cîte un pahar de
vin! Lux, calm și voluptate, se bat referințele culturale cu amintirile.

Ajungem cu jumătate de oră înainte de festivitate în piață, întreb dacă nu

există locuri pentru presă, arăt legitimația mea de la Academia Cațavencu
unui oficial cu banderolă. El îmi spune că s-au încheiat acreditările de ieri,
nu se mai poate face nimic, mai vine un oficial și află și el „cine sîntem și
ce vrem”. Primim un „nu se poate” la fel de amabil. De fapt, am încercat și
eu marea cu degetul, am întrebat așa, la noroc, nu-mi imaginam că vom fi
primiți în tribuna oficială.

Mai stăm pe acolo să vedem cum se umplu tribunele, lume elegantă,

parfumurile scumpe îneacă aerul din piață, viermuială superioară pentru un
eveniment superior. Cînd să ne îndepărtăm, al doilea oficial ne face semn să
ne apropiem. Mai erau cinci minute și la tribuna oficială rămăseseră cîteva
locuri libere. Ceea ce pentru televiziuni nu dădea bine. Se uită la noi, ne
măsoară din cap pînă în picioare, se pare că am trecut testul, ne face semn
să-l urmăm. Ne plasează pe două locuri libere. Nu ne vine să credem și,
dacă tu, cititorule, nu crezi, te cred. E chiar incredibil. Cîntă fanfara imnul,
apare Prințul din Palat, cu un mic alai, ajunge la tribună, spune cîteva
cuvinte de salut și de la revedere pentru anul viitor (noi nu vom fi acolo!).

Urmează vreo oră alte discursuri, premiere și felicitări. Doamne, dacă am fi

avut aparat de fotografiat! „Nu o să ne creadă nimeni”, zice Carmen,
emoționată de vederea Prințului, are ea o latură monarhistă care s-a
sensibilizat, brusc, acolo. Chiar așa, e incredibil ce ni se întîmplă. Vorba
monseniorului Adrian Popescu în poezia Arsură: „Dovadă n-am, dar îmi
aduc aminte”.

De atunci am mai fost de cîteva ori în Monaco, face parte din circumscripția
consulară Marsilia. îmi aduc aminte de o prezentare de modă Alexandru
Ciucu, la Hotel de Paris din Monte Carlo. Am fost să vedem Tîrgul de
Crăciun, într-un an, nu e foarte departe de ajuns cu mașina din La Ciotat. Și,
după ce se termină nebunia asta, voi ajunge acolo pentru că am pus pariu cu
un tînăr cardiolog român, Bogdan

Enache (din Timișoara!) stabilit în Principat. E o sticlă de vin pusă la bătaie

și va trebui să merg acolo, indiferent dacă îl pierd sau îl cîștig!

Cum s-a terminat povestea?

S-a făcut seară, era totuși ianuarie, am coborît la gară și ne-am întors la
Cannes cu primul tren. Am ajuns la hotel cu amintiri neprețuite, cu cîteva
suvenire cumpărate și două sendvișuri neatinse.

O paranteză luxemburgheză

înainte de a fi o țară, pentru mulți dintre cei din generația mea,

Luxemburgul a fost un post de radio. Radio Luxembourg, cel pe care-1
pomenește Van Morrison atunci cînd cîntă In the days before rock n roii.
Legendarul Radio Luxembourg, strecurîndu-se prin cortine de bruiaj pînă la
noi, traversînd eterul și aducîndu-ne muzicile care nc-au format în acei ani
cenușii. Melodii venind dintr-o lume pe care nu aveam dreptul să o vizităm,
să o vedem, dar pe care, pe ascuns, o puteam asculta, călătorind spre noi,
din Marele Ducat.

Prima dată am fost în Luxemburg acum vreo zece ani, pe cînd acesta își
împărțea titlul de Capitală Culturală Europeană cu Sibiul, am moderat o
masă rotundă literară despre proza românească. Ajunsesem acolo cu
avionul (Luxemburgul, cît e de mic, are companie aeriană, Luxair),
schimbat undeva în Germania. A fost cel mai scurt zbor (dacă nu-1 socotesc
pe cel din Noua Caledonie, dintre Noumea și Insula Pinilor), la intrare
stewardesa ne-a înmînat un pachet, eram uimit, niciodată nu am mai primit
un cadou la intrarea în avion. L-am deschis, era un sendviș și o sticluță cu
apă. Drumul era atît de scurt, douăzeci de minute cu tot cu rularea pe pistă,
încît nu aveau timp să ne servească pe toți (era un zbor internațional, masa
era obligatorie pe atunci), așa că „pachețelul” ne-a fost înmînat la intrare.

Masa rotundă s-a desfășurat într-un fost abator recon-vertit la cultură, doar
cuierele erau alcătuite din cîrligele în care erau agățate hălcile de carne, atît
mai rămăsese din vechea întrebuințare a clădirii. într-un fel, fostul abator
devenit sală de spectacol și de întîlniri literare demonstrează că și cultura,
ca și dragostea, trece prin stomac. Tot atunci am văzut un spectacol cu o
piesă a lui Matei Vișniec, în prezența autorului.

De data asta am ajuns în Luxemburg, tot cu Carmen, zburînd de la Marsilia

la Bruxelles, unde ne-a așteptat o mașină a ambasadei noastre în Marele
Ducat. Carmen se simte ca acasă, limba de aici este similară cu limba
sașilor din Sibiu și din Cisnădia natală, mi-a spus-o și acum zece ani.
Despre asta aveam să discut, în seara lansării Antologiei The Many Faces of
1918, chiar cu întîiul vorbitor de luxem-burgheză, Marele Duce Henri,
prezent de la un capăt la altul al evenimentului ținut la Institutul Pierre
Werner, găzduit de abația Neumiinster, locul unde România a semnat în
2005 Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. (Țară mică, istorie mare!).

Gîndul la antologia asta m-a chinuit un an și jumătate, de cînd Lilian

Zamfiroiu, ambasadorul României în Luxemburg, mi-a propus să scriu un
text despre războiul din 1918, „ceva interesant, un aspect mai puțin
cunoscut, ceva care să se rețină”. Textul urma să fie publicat în română și
engleză în antologia sus-numită, alături de textele autorilor din 17 țări
participante la acest volum. Cum deja m-am autointitulat „patriot pe
persoană fizică”, am făcut asta pe gratis și mi-am și plătit drumul cu avionul
pînă la lansare. Dar asta e altă poveste.

Povestea pe care am scris-o pentru antologie, sub titlul O dimineață la

Viena, mi-a fost inspirată de istoricul Viorel Achim, care mi-a atras atenția
asupra unui „mic eveniment” care a avut loc în rîndul soldaților români din
armata imperială: dezlegarea de „jurămîntul pentru împăratul”, făcută la
Viena de preoți militari și de preoți special trimiși din Transilvania, pentru
ca apoi, cu inima și conștiința ușoare, militarii ardeleni să jure credință
viitoarei Românii Mari. Nu știu alții cum sînt, dar eu sînt profund emoționat
de această precauțiune morală pe care s-a clădit viitoarea Armată
Transilvană (condusă de generalul loan Boieru). Chiar dacă nu e vreo
capodoperă, textul meu (limitat de editori ca număr de semne) e un mic
omagiu adus celor care au realcătuit România. Marea Unire, Marea
Alcătuire.

Seara lansării a fost una de mare clasă, cum am spus, cu participarea

ambasadorilor celor 17 țări prezente în Antologie, plus Marele Duce,
întîmpinat cu imnul luxemburghez la intrare. Protocolul serii spunea că,
după cele două părți (una cu autori citind în limba lor - aici am fost unul din
cei trei, a doua cu o dezbatere între patru autori, în engleză. Ați ghicit, din
cele 17 țări, doar șapte au avut autorii pre-zenți, pe scenă), antologia, primul
exemplar, urma să-i fie prezentat și înmînat Marele Duce Henri. Cum eu,
plecînd la o lansare de carte, mi-am imaginat că voi lua un exemplar și-mi
voi citi textul de acolo, nu aveam manuscrisul la mine. Așa că, prin diverse
intervenții (doamna Andreea Petrache de la Ambasadă s-a descurcat
impecabil), am primit un exemplar din care am citit. Cum ar veni, am luat
caimacul întîiului exemplar. Dar protocolul a urmat nestingherit și
ceremonia înmînării primului exemplar s-a desfășurat în toată atenția
cuvenită. După aceea a urmat o fotografie de familie cu toți scriitorii
prezenți, cu o parte din organizatori și, în centru, cu Alteța Sa. Care, apoi,
dintr-o străveche și nobilă politețe, a dat mîna cu fiecare dintre noi. Am
profitat de prilej să-i spun că soția mea e din Cisnădie, oraș vizitat recent de
o delegație oficială luxemburgheză. Marele Duce a ieșit din politețe și mi-a
spus că iubește Sibiul, că limba e la fel, că e prieten cu fostul primar Klaus
lohannis... Discuția a durat cîteva minute, pînă cînd a apărut garda de corp,
o femeie în uniformă, care l-a însoțit spre ieșire, nu înainte de a-mi strînge
mîna din nou. („Pontul” cu atașamentul față de Sibiu mi l-a servit Lilian
Zamfiroiu, în eventualitatea că ajung să schimb cîteva cuvinte cu Marele
Duce. Mulțumesc, Excelență!)

Seara cu pricina a fost marți, 20 noiembrie. Dar noi am venit deja de

sîmbătă, că așa am găsit biletele de avion mai ieftine, ceea ce înseamnă că
am făcut și un pic de turism cultural prin Luxemburg și împrejurimi (am
ajuns chiar și-n Franța, în Moselle, la un restaurant fabulos, unde am
decapitat, la propriu, cu o sabie o sticlă de șampanie pentru prima dată în
viața mea). (Mai pun o paranteză să vă spun că am fost și-n Germania,
trecînd un pod, să mîncăm un bretzell)

Cum duminică Lilian a fost plecat la o ceremonie oficială, Tatiana, soția lui,
o gazdă perfectă, ne-a făcut un tur de oraș, am văzut, în viteza alimentată de
un frig obișnuit pentru cei de acolo, clădiri oficiale, am văzut reședința
Marelui Duce, sediul Guvernului, geamul de la biroul premierului, Orașul
de Jos, Orașul de Sus. O notă în plus pentru Catedrala Notre-Damc de
Luxembourg, pomenită și de Victor Hugo, refugiat politic în zonă, în
însemnările sale. Aici, în incinta Catedralei, ignorînd laicitatea
omniprezentă în Europa, se ține și slujba specială de Ziua Națională, în
prezența familiei suveranului, a Guvernului și a corpului diplomatic. Ziua
Națională a Luxemburgului este pe 23 iunie, cînd se sărbătorește ziua de
naștere a Marelui Duce. Indiferent de cînd e născut, de fapt, Marele Duce.
De exemplu, cel actual, Henri, e născut pe 16 aprilie!
Vom pleca înainte de deschiderea Tîrgului de Crăciun, dar Tatiana ne duce
să vedem pregătirile. Printre căsuțele de lemn, una mai mare poartă
inscripția Kiirtdskalăcs. Da, îi zic Tatianei, ne-au bătut ungurii, din moment
ce nu avem și noi o tarabă cu mititei sau sarmale. Tatiana rîde și-mi spune
că, de fapt, cel care face colacii ungurești e român, un machidon din
Constanța! Dacă nici asta nu e globalizare... Lilian ne spune seara că prim-
ministrul luxemburghez e un pasionat al produsului, vine singur, fără gardă,
și cumpără colaci ungurești de la machidonul din Constanța!

Nu se poate să vii în Luxemburg și să nu pui degetul pe rană, intrînd în

Schengen, o comună de cinci sute de locuitori așezată pe rîul Moselle, acolo
unde, pe un vapor, la egală distanță de Luxemburg, Franța și Germania, s-a
semnat acordul de desființare a frontierelor europene. în muzeul dedicat
Uniunii Europene, de fapt un punct muzeal, cu o singură sală, am văzut într-
o vitrină chipie de vameși. Era și un chipiu românesc, iar eu zic că ăsta e
semn bun. Pînă cînd vom fi admiși ca țară, din cînd în cînd, individual, dacă
au treabă în Luxemburg, românii pot intra în Schengen măcar să se pozeze
cu placa de la intrarea în localitate. Și să vadă, la loc de cinste, pe un panou
public, reproducerea unui desen al castelului local făcut de Victor Hugo.
Care a lăsat în urmă numeroase desene și chiar picturi.

Lumea e mică, iar în Luxemburg se dovedește că e liliputană. înainte de a

ajunge, cu cîteva zile, Lilian mi l-a dat la telefon pe Aron Jinaru, cu care m-
am cunoscut pe cînd eram profesor în Lugoj și pe care-1 pierdusem de pe
radar de vreo zece ani. Exact de zece ani sînt, el și Daniela, în Luxemburg,
unde ea lucrează la Curtea Europeană de Conturi. Stabilim că vin să ne ia
miercuri de la reședință și să ne facă o tură pînă în Vianden, comună celebră
prin castelul ei și prin faptul că acolo a stat timp de două luni și jumătate, ca
refugiat politic, Victor Hugo. Pentru asta, Daniela și-a luat zi liberă
(mulțumim!). Castelul e un must visit, acolo se ține un salon de caricatură
(în Vianden locuiește, de altfel, și un caricaturist de origine română) și e
locul în care sînt plimbate delegațiile oficiale. într-o sală sînt expuse
fotografii cu președinți și capete încoronate. Fusese o poză și cu Ion Iliescu,
ne spune Daniela, dar la ultima renovare a dispărut...

Cine a văzut un castel medieval le-a văzut pe toate, pot spune, așa că nu
insist cu descrierea celui de la Vianden (dar merită să ajungeți acolo, pe
cuvînt!). Coborîm în vatra localității, trecem podul peste rîu, spre Hotel
Victor Hugo, vizavi de Muzeul Victor Hugo. Care e evident, închis. Dar e
deschis restaurantul Cafe du Pond, unde, fără îndoială, Victor Hugo a fost
client. Vedem pe geam Podul, Muzeul, Hotelul Hugo și chiar castelul din
vîrful dealului. O vedere neschimbată de zeci de ani, rămasă așa ca atunci
cînd a pictat-o el.

Marele scriitor francez a fost încîntat de ospitalitatea luxemburgheză, a scris

despre ea în notițe, în însemnări. Ne bucurăm și noi imediat de ea, o
ospătăriță amabilă nu ne lasă să așteptăm nici o clipă, ne aduce meniurile,
ne zîmbește, ia comanda răspunzînd la întrebări. Ospitalitate
luxemburgheză, ce mai!

Apoi, la final, înainte de a părăsi localul, Carmen o întreabă pe tînăra care

ne-a servit de unde e. E din România, din Cluj. Și bucătarul, și femeia de la
spălat vase! Comunitatea românească din Luxemburg e destul de mare și nu
toată lumea lucrează la instituțiile europene; iată, mai sînt unii în industria
ospitalității.

Plecînd definitiv din Luxemburg, Victor Hugo scria: ;,Pără-sim cu regret

orice loc în care am apucat să ne alegem cu obișnuințe. Obișnuințele sînt
rădăcinile noastre”. Eu și Carmen nu am apucat să ne facem obișnuințe aici,
așa că plecăm fără să rupem rădăcini. Și poate nici nu plecăm definitiv.

Luxemburg, o primăvară care s-a ținut toamna

„Oare mai știu să zbor cu avionul?” Odată eram și eu des prin avioane,
fremătam prin aeroporturi privind și încîn-tîndu-mă de aceste metafore cu
mai multe terminale. Dar asta era deja cu mult timp în urmă, înainte de
pandemia care a cam lăsat avioanele la vatră, de au prins pînze de păianjeni
culoarele aeriene... Eu nu numai că-mi aduc aminte că zburam, dar am și
dovezi, zeci de bilete electronice lînce-zind în memoria computerului.
Odată, ehei, odată îmi număram orele de zbor cu zecile...

După izolare, carantină, stare de urgență, restrîngerea deplasărilor, m-am tot

gîndit la momentul în care voi merge la Aeroportul Marsilia-Provence și mă
voi urca în avion, din nou. Speram să fie un zbor spre Timișoara sau spre
București... Ori, și mai îndrăzneț, spre New York! Oricum, nu eram atît de
disperat încît să apelez, dacă ar fi fost organizate și din Marsilia, la
zborurile spre nicăieri, inventate recent, în care oamenii care își doresc un
zbor să fie îmbarcați, plimbați o oră sau două printre nori, apoi întorși la
punctul de plecare... Nu, nu eram chiar atît de disperat, dar, dacă nu se ivea
zborul de acum, cine știe, nu sînt foarte sigur... In fond, dacă nu contează
destinația, ci drumul, tot așa nu contează nici unde mergi cu avionul,
important e să fii în avion, să-ți legi centura de siguranță și să te înalți...
apoi să răspunzi la eterna întrebare: Coffee or tea?...

Acum las mașina în parcare la aeroport, una dintre cele cîteva parcări
deschise, cea mai mare dintre ele, cea de mai lungă durată, e închisă, alături
de alte cîteva. Autobuzul-navetă de la parcări la aeroport nu mai circulă, ar
merge mai mult gol. Ajung în holul de plecări internaționale și parcă am
nimerit în alt loc decît cel pe care-1 cunoșteam: lume puțină, pustiu mult,
magazine cu obloanele trase.

Mă uit pe panou, avionul meu spre Luxemburg nu are întîrziere. Las

bagajul, trec de control, ajung la poarta de îmbarcare. Sîntem 16 pasageri în
total, nici o treime din avionul mic al companiei Luxair. Care asigură doar
un zbor pe săptămînă, joia, între Marsilia și marele Ducat. Așa că voi sta o
săptămînă, deși am fost invitat doar trei zile, atîta ține Festivalul Primăvara
Poeților la care am fost invitat prin Ambasada României de acolo. De fapt,
personal, prin ambasadorul Lilian Zamfiroiu, vechiul meu prieten.

Da, se numește Primăvara Poeților și a fost amînat pentru toamnă. Poate

fiindcă e ediția a 13-a, îmi zic? Dar eu nu sufăr de triskaidekafobie (fuga la
Googlel). Sînt născut pe 13, locuind în Departamentul 13...

La sosire sînt primit la nivel înalt, mă așteaptă chiar ambasadorul în

persoană, el va fi și șoferul, pentru că personalul ambasadei este incomplet
(deocamdată!). Ne îmbrățișăm de la distanță, ne dăm coate, respectăm
gesturile-barieră. Mă bucur să-1 revăd, am mai fost aici cînd s-a lansat o
antologie internațională de texte dedicată Primului Război Mondial, o
antologie în care am scris textul reprezentînd România, tot la invitația lui, și
despre care tocmai v-am povestit.
A doua zi, vineri, trec pe la ambasadă, tot cu Lilian, salut bustul lui
Eminescu din curte („Domnule Mihai, nu te voi face de rîs!”) și iau în
primire dosarul de participare întocmit de doamna Andreea Petrache,
numărul doi în structura misiunii. îmi înmînează și cinci exemplare din
cotidianul

Le Quotidien, numărul de marți, 22 septembrie, unde, în paginile culturale,

e publicată o poezie de-a mea, și în română, și în franceză (în traducerea
regretatei Carmen Blaga), poezie însoțită de o fotografie, să mă recunoască
lumea pe stradă! Da, asta chiar este o surpriză!

Sînt programat să citesc în prima seară, cu o parte din poeții invitați, și

sîmbătă, în Marea Noapte a poezie, cînd va citi toată lumea. Apoi,
duminică, după recitalurile celor care nu au fost vineri la microfon, voi
participa doar la o dezbatere online.

Nu prea e timp de plimbare prin oraș, e cenușiu, plouă din cînd în cînd,
mergem să luăm prînzul și apoi, invitat la o cafea acasă la el, stau la taifas
cu Lilian. îl știu un om activ, plin de idei și săritor (nu, nu îl perii: „E
ambasadorul meu preferat”, avea să-mi spună domnul Bruno Theret,
directorul Festivalului). Realizarea lui recentă este faptul că, din noiembrie,
Luxair va avea două curse directe la București... Și, cea mai recentă,
prezența mea la Festival... zic eu, mai în glumă, mai în serios.

Nu-mi plac poeții care, la microfon, își turuie poeziile, ori prea repede, ori
inexpresiv, ca și cînd ar fugi de propriile lor texte. Din păcate, în prima
seară, desfășurată la Casino Luxembourg (numai numele are treabă cu
industria hazardului, aici funcționează un puternic centru cultural), au fost
destui care au citit fără să țină seama de public, mai ales cei cîțiva
cîștigători ai concursului (festivalul are două secțiuni, una de concurs pentru
poeții amatori, alta alcătuită din recitalurile unor poeți consacrați). între
grupajele de lecturi, momente muzicale Ia flaut susținute de Martina
Menchetti. în următoarele două zile, cel care va cîntă între poeți este
Emanuel Fleitz, la contrabas.

Buuun, și îmi vine rîndul. Directorul Festivalului citește o scurtă prezentare

(trimisă din timp organizatorilor!) și mă invită să spun cîteva cuvinte despre
cum am trecut peste izolare. „Pentru mine izolarea asta a fost ușoară. Pînă
la treizeci și trei de ani am trăit într-o izolare ideologică mult mai dură decît
ceea ce am avut acum. Cei mai curajoși reușeau să treacă peste frontieră,
clandestin, noi, cei mai visători, evadam scriind poezie, trăind într-un
univers personal, clandestin. Pentru noi poezia a fost o formă de
supraviețuire. Poeziile pe care le voi citi datează din acea perioadă...” Cei o
sută și ceva de spectatori s-au dezmorțit. Mi-am asigurat atenția lor, nu am
citit poeziile, zic eu, le-am interpretat, le-am transmis. Deși erau în
românește, cred că am reușit să redau o anumită stare. Pe care doamna
Marie-Anne Lorge, cea care a citit variantele în franceză, a prins-o, și asta
s-a regăsit și în modul în care, la rîndu-i, a interpretat versurile mele, le-a
simțit.

După încheierea serii, a urmat masa în restaurantul din clădire, unul cu

specific peruan. (Am băut pentru prima oară un vin peruan, excelent.)
Bruno Theret, directorul Festivalului, ne-a rugat să-i ținem loc la masa
noastră. Am discutat despre Timișoara, unde a fost de mai multe ori, despre
faptul că germana vorbită de sașii din jurul Sibiului este foarte
asemănătoare cu luxemburgheza, despre poezie și cenzură.

A doua zi e un prînz comun cu toți invitații, împreună cu poeții

luxemburghezi. Stau față în față cu James Leader, un britanic stabilit în
Luxemburg, dornic să rămînă european după Brexit. îmi spune că l-am
emoționat aseară și vrea să afle cît mai multe despre cum e să trăiești într-o
dictatură. I-am spus în glumă că, dacă lucrurile merg tot în aceeași direcție,
va veni dictatura gîndirii corecte și va vedea cum e. Invitații „străini”
(poetele din Portugalia, Spania și Franța, plus poetul din Lichtenstein, care
e croat de fapt, și subsemnatul) sînt conduși spre Muzeul de Istorie și Artă.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult e un mozaic roman conservat
impecabil, reprezentînd cele nouă muze...

în ultimul timp am fost tot mai atras de arta mozaicului care a atins
perfecțiunea în Imperiul Roman, mă uit la tot mai multe lucrări pe care ni Ie
mijlocește internetul. Dăm pămîntul la o parte, răscolim ruinele și ajungem
la imagini care nu și-au pierdut nimic din strălucirea de atunci... Lumea de
sub noi povestită de bucățele de piatră colorată... Pixelii Antichității.

„Marea noapte a poeziei" se ține la abația Neimenster, unde am mai fost și

pentru lansarea antologiei despre anul 1918, v-am spus. înainte de a intra în
sală, Lilian Zamfiroiu mă duce într-un spațiu al abației unde România a
semnat aderarea la Uniunea Europeană. Cu acest fior patriotic renăscut,
intrăm în sală, după ce sîntem verificați pe liste. Numărul maxim de
spectatori a fost redus din cauza Covidului, nu vor fi mai mulți de 200.
Domnișoara de la intrare e româncă născută în Luxemburg, vorbește perfect
românește și-mi spune că va fi în sală la recitalul meu. Și nu va fi singura
care va înțelege ce citesc, mai e o româncă prezentă, a reușit să prindă loc,
vine la noi, stăm de vorbă, facem poze, îmi urează succes. Apoi Lilian
Zamfiroiu mă prezintă ambasadorului francez, surprins să afle că locuiesc
în Provence, o zonă care îi place foarte mult. îl înțeleg!

Desfășurarea serii cuprinde, pe lîngă prezentarea fiecărui poet, și un mic

interviu. Mie îmi pune întrebările directoarea Institutului Francez din
Luxemburg, doamna Laurence Lochu. întrebările mi-au fost comunicate din
timp, așa că am mimat surpriza, ca să zic așa, am răspuns încercînd să nu
fiu foarte crispat, am privit mereu sala, am evocat, din nou, poezia ca formă
de rezistență înainte de ’89 în România. Apoi am citit, dublat fiind de
Marie-Anne Lorge, care și de această dată a reușit să se apropie foarte bine
de text. Mulțumesc!

Duminică dimineața începe cu poezie la Galeria Simon-cini, momente

muzicale cu contrabas, discuție online. Fiecare dintre poeții invitați vorbește
despre universul său, despre cum scrie, abia acum ne uităm mai atenți unii
la alții, că am scăpat de stresul recitalurilor. Schimb cîteva cuvinte cu poetul
din Lichtenstein, croat, cum spuneam, îi vorbesc despre Lepa Brena, el îmi
povestește cum a fost în cîteva comune din Banatul nostru, știe bine
România. Cît vezi cu ochii, numai prieteni! Și încă nu e totul!

Urmează șampania de final și prînzul, în timpul căruia mă întrețin cu

domnul Simoncini, care are și el amintiri legate de România, plus o
prietenie solidă cu sculptorul George Apostu. îmi propun și îi propun să
mijlocesc niște contacte cu artiști din România, galeria lui e oricînd
deschisă pentru așa ceva. Work in progress!

Următoarele trei zile am fost turist, m-am văzut cu Dana și Aron Jinaru (din
nou), profităm de răstimpul dintre averse și ne plimbăm prin oraș... Mă
revăd și cu arădeanul Radu Bisorca, prieten și mai vechi decît Aron, care mi
se uită în ochi. Cu toate aparatele cabinetului său de oftalmolog din
Luxemburg (are un cabinet și în Germania). Cu vederea stau bine, cu
vederile, poate un pic prea conservator... Dar asta nu se vede la aparate.

Domnul ambasador Lilian Zamfiroiu devine din nou șoferul meu și mă

conduce la aeroport. Nu, nu are încă șofer la ambasadă! Ecourile pe care le
are despre prezența mea la Festival sînt foarte bune, așa că pot spera la o
nouă invitație! într-o Primăvară care se va ține primăvara.

Grănicerii fără frontiere

îi văd de departe, un bărbat și o femeie vorbind relaxați, apoi aruncînd, din

cînd în cînd, cîte o privire spre șirul de mașini care trec pe lîngă ei. în una
dintre aceste mașini sîntem noi, eu, Carmen și Dragoș, doctorul român din
Mulhouse, cel care ne-a propus această călătorie. Cei doi de la marginea
drumului, în uniforme, sînt grăniceri, polițiști de frontieră, cum se zice pe
aici. Nu ne bagă în seamă, sîntem într-o mașină cu număr de Alsacia,
trecem fără probleme pe lîngă ei, adică trecem granița ca prin brînză
(șvaițer, ca să fim politicoși cu gazdele) și sîntem dincolo. Am ieșit din UE
fără control de pașapoarte și am intrat în Elveția la fel. Ca în rutina zilnică a
miilor de „transfrontalieri” care locuiesc într-o țară și lucrează în alta. Mai
mult francezi care lucrează în Elveția decît invers.

Ca să trecem fără probleme, ne-am luat totuși niște măsuri. Carmen s-a
așezat pe scaunul din dreapta lui Dragoș, iar eu în spate, pe post de copilul
familiei, cam cărunt, dar asta nu se observă la viteza noastră. Grănicerilor
elvețieni li se pare mai firesc să vadă un bărbat și o femeie alături decît doi
bărbați. Mă rog, în paranteză fie spus, și mie mi se par mai normale
cuplurile bărbat-femeie, chiar dacă nu am ajuns să votez la referendum
pentru asta... Pe drumul de întoarcere am stat eu lîngă Dragoș, de altfel, nu
am mai văzut grăniceri, probabil că supravegherea celor care ies din Elveția
e lăsată în seama camerelor instalate pe marginea drumului.

Pentru unul născut într-o lume și într-o vreme cu frontierele apărate

strașnic, gestul acesta, firesc pentru mai toată lumea, acum, de a trece dintr-
o țară în alta fără să fii oprit, confruntat cu poza din pașaport, verificat la
amprente mi se pare ușor straniu. Nu mă pot opri să mă gîndesc la asta de
fiecare dată cînd mi se întîmplă. Prima dată a fost cu ani în urmă, treceam
de la Ventimiglia la Menton și aproape că mă simțeam clandestin în mașină,
înșelînd vigilența grănicerilor invizibili... Un indicator de tablă ne arăta că
ieșeam din Italia, altul că intrăm în Franța. Și atît.

Și atunci, și acum mi-am amintit de prietenii și cunoștințele mele din Arad

și din Timișoara, mai ales, care și-au încercat șansa să „fugă” din România
comunistă, să treacă frontiera, fîșia de pămînt arat pe care rămîneau urmele
norocoșilor sau, dimpotrivă, pe care erau țintuiți, sub amenințarea armelor
grănicerești, ghinioniștii, viitorii „frontieriști” din pușcăriile patriei. Obsesia
„fîșiei”: sintetizată într-o tabără de literatură de la Crivaia, într-o seară
exuberantă: „Tinerii din România/ cel mai mult iubesc fîșia” (Vighi,
Marineasa, Tolcea, Mihăieș și alții, vă mai amintiți, nu?!).

Intrăm în Elveția, eu și Carmen pentru prima oară, Dragoș nu mai ține

socoteala intrărilor, nici nu ar avea de ce. Pun piciorul pe pămîntul helvet
într-o parcare uriașă de sub un spital din Basel. Fotografiez cu telefonul
locul ca să-l găsim la întoarcere mai ușor. Primul contact, primul clișeu de
verificat: e chiar atît de curată țara asta cum se spune? Am fost uimit cînd,
copil, am auzit pe cineva vorbind despre Elveția (tot din auzite) că străzile
se spală cu detergent! Mi se părea incredibil, mai ales că, atunci, în Aradul
natal, se stătea la cozi pentru o cutie de detergent (Perlan Alb și Perlan
Albastru, pentru nostalgici). Ce bogați erau elvețienii dacă își permiteau să
folosească detergentul la curățenia străzilor! La peste jumătate de secol de
la auzul acestei povești, în fine, puteam să verific la fața locului cum e cu
„perlanul” irosit pe străzi. Poate nu vă vine să credeți, dar chiar am tras aer
adînc pe nas, de cîteva ori, poate-poate deslușesc mirosul de detergent. Nu
am simțit nimic clar, mirosul de iarnă a acoperit tot Baselul.

Nu avem foarte mult timp pentru vizita elvețiană, trebuie să ajungem înapoi
în Mulhouse la timp, pentru Seara literară la care, de fapt, am venit. Ne
plimbăm pe cîteva străzi pitorești (și curate, da, curate), trecem prin
Marktplatz, unde e primăria, intrăm în curtea ei, un pom de Crăciun uriaș e
atacat de hoarde de turiști înarmați cu smartphone-uri la capătul unor bețe
de selfie. Noi nu trebuie să apelăm la telefon, ne face Dragoș niște poze
(foarte reușite, trebuie spus) cu aparatul lui performant. Urcăm spre
catedrală, ajungem la o priveliște amplă asupra Rinului, apoi în piața unde e
amenajat Tîrgul de Crăciun. Totul e făcut din lemn, simplu, sobru, fără nici
o stridență. Dughenele sînt și ele din lemn, la scară umană, iar din loc în
loc, căsuțe cu foc de bușteni (foc adevărat din bușteni adevărați), unde poți
să-ți încălzești mîinile.

Ne întoarcem spre parcare, trecem pe lîngă o clădire a universității și,

pentru un plus de densitate culturală a acestui text, consemnez că într-o
vitrină sînt expuse cîteva manuscrise ale lui Erasmus din Rotterdam. Care
și-a găsit sfîrșitul aici, unde, de altfel, a și fost înmormîntat.

Cît despre cel de-al doilea clișeu, cu băncile elvețiene, nu am avut răgazul
să-1 verific, nu am fost în zona de afaceri a orașului, dar sînt convins că,
dacă m-aș trezi pe cap cu o sumă uriașă, le-aș găsi repede! Milionarii
români știu drumul. Iar de al treilea clișeu, cu foarte cunoscuta ciocolată
elvețiană, nici nu s-a mai pus problema. „Dar avem și noi ciocolată, în
Provence!”

Acasă la Dragoș deja a ajuns și Matei Vișniec, l-a recuperat Mihaela (soția
lui Dragoș) de la gară, el e invitatul serii literare, eu sînt moderatorul. E o
seară jumătate literară, jumătate concert de Crăciun cu Paula Seling.
Organizatori sînt Asociația Medicilor Români din Alsacia și Organizația
Freedom Smile, condusă de Cristi Corobană (cu care am mai fost la întîlniri
literare prin Europa). Numai că Paula Seling a pierdut avionul și nu mai
ajunge. Așa că, seara, întîlnirea cu Matei Vișniec a durat peste două ore și
jumătate... Eram disperat, nu aveam ceas pe mînă, telefonul era la Carmen,
în sală, nu știam cît e ora, cît puteam lungi discuția. Cum cei care ar fi venit
numai pentru Paula Seling au aflat prin SMS și mailuri despre absența ei, în
sală au ajuns doar cei interesați de discuție. Din experiența mea de
moderator știu că atunci cînd vezi primul căscat în sală trebuie să accelerezi
și să te apropii de final, iar la prima persoană care adoarme, gata, trebuie să
închei. Cum timp de două ore și jumătate nu a căscat nimeni, am avut parte
de un dialog foarte cald, deschis, cu dramaturgul, prozatorul, poetul și
jurnalistul Matei Vișniec, în formă, ca de obicei. La final, în timpul „vinului
de onoare", discuțiile private ar mai fi putut continua ore bune, dar trebuia
să se închidă sala, așa că am plecat la un restaurant din Mulhouse.

Cu o zi înainte am avut parte de o altă întîlnire literară, cu un manuscris

original al lui Eminescu (poezia „Criticilor mei"), aflat în cea mai mare
bibliotecă românească din afara țării, cea din Freiburg, Germania. (Oraș
aproape de Mulhouse, atît de aproape, încît Luca și Dahlia, copiii lui
Dragoș și ai Mihaelei, fac liceul aici, o navetă zilnică asigurată de școală,
pentru că sînt destui elevi francezi care se școlesc nemțește.) Întîlnirea a
fost aranjată de Dragoș cu mijlocirea doctorului Mircea Giurgiu, stabilit de
ceva vreme în Freiburg, care ne-a așteptat în stradă și ne-a prezentat
directorului. Biblioteca face parte din Institutul Român, fondat în 1949, de
un grup de intelectuali aflați în exil și se află într-o clădire impunătoare, dar
neîncăpătoare pentru miile de exponate deținute.

îmi e greu să înțeleg de ce statul român nu poate face o investiție într-un

centru modern, care să adăpostească piesele de mare valoare culturală
pentru istoria României. Și dovezi ale marii iubiri de țară din partea celor
care au fost siliți să o părăsească în anii urgiei comuniste. Probabil că
problema asta, a ceea ce ar putea face guvernele noastre pentru salvarea
comorii, vine în mintea oricui vizitează biblioteca. Directorul ei, doctorul și
scriitorul Mihai Neagu Basarab, ne conduce printre rafturi, ne arată cîte o
carte, o revistă, apoi costumele populare purtate de Regina Maria, colecția
numismatică, lucrările de artă plastică.

Biblioteca, aflăm de la domnul director, a fost folosită ca bază de cercetare

pentru multe lucrări de doctorat, studii, conferințe. E acolo o memorie
(încă) vie a exilului și cred că este nevoie urgentă ca toate aceste piese de
muzeu, cărți rare, exponate unicat să fie salvate de statul român printr-o
finanțare consistentă. Că, altfel, toți guvernanții sînt, în declarații, mari
patrioți, pînă cînd se ajunge la buzunar. Acolo patriotismul se face mic, mic
și se amestecă cu mărunțișul și cu ariciul din buzunar.

După imersiunea cultural-nostalgică în Biblioteca Română, Dragoș ne-a

propus să dăm o raită prin Tîrgul de Crăciun freiburghez, ceea ce am și
făcut, adaptîndu-ne obiceiului locului și adăstînd (de cînd n-am mai folosit
cuvîntul ăsta) la un vin fiert. La fel de bun ca vinul fiert băut cu o seară
înainte, în Tîrgul de Crăciun de la Strasbourg (etichetat de ghidurile
turistice drept cel mai frumos Tîrg de Crăciun din lume), alături de lonuț,
doctor român stabilit în orașul Parlamentului European. El și soția sa Dana
(da, tot doctor român) ne-au fost gazde în prima noastră noapte alsaciană.
lonuț ne-a așteptat la aeroport și ne-a făcut un tur de oraș. Cu mine mai
fusese cu cîteva luni înainte, dar Tîrgul de Crăciun îl vedeam pentru prima
dată. La intrare am fost controlați în bagaje, mi s-a părut o măsură bună.
Peste cinci zile se va dovedi însă că acest control este neputincios în fața
celor care vin acolo înarmați.

Da, ghidurile turistice au dreptate, cel puțin eu și Carmen nu am văzut tîrg

mai frumos, mai bogat în decorații, mai plin de lume. în fiecare an e invitată
special cîte o țară. Anul ăsta a fost Finlanda și în colțul lor, la chioșcurile
„specifice”, eu am mîncat cîrnați de ren, Carmen și lonuț un hamburger de
somon. Cît despre vinul fiert, cum spuneam, avea același gust ca vinul de a
doua zi, din Germania. Hai că v-am derutat cu timpii narațiunii... Am
început cu sfîrșitul.

Din fericire, vorba cîntecului, sfîrșitul nu-i aici. Tîrgul de la Strasbourg a

fost rănit, dar nu s-a sfîrșit. Orașul alsacian și-a plîns morții și a mers mai
departe. Și va merge mai departe în fiecare an cu acest Tîrg de Crăciun,
simbol al unei tradiții creștine tot mai amenințate, într-o țară, într-un
continent tot mai asaltat de alte tradiții.

Și asta pentru că grănicerii fără frontiere sînt tot mai puțini și tot mai ușor
de păcălit.

Cuprins