La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,

Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

ION PILLAT
Aci sosi pe vremuri
CERINȚA:
Redactează un eseu de 600-900 de cuvinte, în care să prezinți un text poetic studiat care aparține
tradiționalismului. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– prezentarea a două imagini artistice/idei poetice din textul studiat, relevante pentru tema și viziunea despre
lume;
– ilustrarea a patru elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru tema și viziunea despre lume (imaginar poetic, titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motiv
poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.);
– susținerea unei opinii despre modul în care tema și viziunea se reflectă în textul poetic studiat.

MODEL DE ESEU:
Tradiționalismul este o mișcare literară prin care s-au promovat valorile naționale, tradițiile și
obiceiurile conservate în spațiul satului românesc patriarhal. Negând valorile civilizației moderne, care ar putea
distruge acest spațiu idilic, promotorii acestei ideologii se întoarc spre trecut, spre lumea rurală și țăranul român,
marcați de sentimentul dezrădăcinării și al nostalgiei generat de fiorul amintirilor. Mișcarea se înfiripează la
sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, când apar primele două curente literare
tradiționaliste, semănătorismul și poporanismul. În perioada interbelică, tradiționalismul este revigorat de
gândiriști, a căror ideologie este promovată de revista Gândirea, apărută la Cluj, în 1921, sub conducerea lui
Nichifor Crainic. Militând fervent în favoarea sufletului național, acesta susținea că ceea ce dă individualitate
spiritualității noastre este credința ortodoxă. În consecință, în poezia tradiționalistă se introduc teme și motive
religioase, dar se păstrează și o bună parte din ideile înaintașilor, care, șlefuite sub influența simboliștilor, ajung
veritabile bijuterii lirice.
O creație reprezentativă pentru tradiționalismul interbelic este poezia Aci sosi pe vremuri, publicată de
Ion Pillat în ciclul Trecutul viu, inclus în volumul Pe Argeș în sus, în 1923. Textul se încadrează în lirica
tradiționalistă prin idealizarea trecutului, prin prezentarea universului rural, în care casa bunicilor redeșteaptă
amintiri legate de imaginea cuplului întemeietor al neamului. Astfel, poezia devine un pastel spiritual, o
meditație nostalgică pe tema trecerii timpului, a repetabilității destinului uman, într-un ciclu al vieții fără sfârșit.
Timpul trecător și motivul amintirii devin, de altfel, constante ale liricii lui Pillat, poetul însuși mărturisind că:
„Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeași, la
presimțirea timpului care fuge mereu”.
Titlul este reprezentativ pentru viziunea tradiționalistă. Forma regională a adverbului aci și verbul la
perfect simplu sosi, specific Munteniei și Olteniei, fixează cadrul rural al idilei, în timp ce locuțiunea adverbială
pe vremuri îl poartă pe cititor într-un trecut nedeterminat, încadrând povestea cuplului arhetipal într-un timp
mitic, idealizat, aflat în totală opoziție cu prezentul modern, care a distrus această lume patriarhală: Pe-atunci
nu erau trenuri ca azi.
Compozițional, textul conține două planuri temporale, trecutul și prezentul, pe fondul cărora se disting
două tipuri de lirism. Povestea bunicilor din trecut aparține lirismului obiectiv, în timp ce povestea cuplului din
prezent aparține lirismului subiectiv, prin prezența eului liric. Mărcile subiectivității se remarcă în verbele și
pronumele la persoana I: m-ai ascultat, am părut, ședeam.
Fiecare plan conține mai multe secvențe. Incipitul (versurile 1-5) are ca simbol central casa amintirii, o
locuință țărănească, cu obloane și pridvor. Aceasta poartă semnele trecerii timpului, fiind nelocuită, așa cum se
sugerează prin metafora păianjeni zăbreliră și poartă și zăvor. Absența focului din vatră, sugerată de
personificarea hornul nu mai trage alene din ciubuc, devine simbol al stingerii vieții. Astfel, casa este percepută
ca un univers închis, în care accesul este permis doar celor ce pot reconstitui trecutul strămoșilor din imaginile
păstrate în amintire. Dispariția acestora este sugerată printr-o metaforă: În drumul lor spre zare îmbătrâniră
plopii. Plopii devin simbol al efemerității vieții, în timp ce drumul spre zare reprezintă destinul uman
implacabil, finalizat prin moarte. Arhaismul ciubuc, evocarea trecutului, când luptară-n codru și poteri și
haiduc și numele grecesc al bunicii, Calyopi, plasează povestea cuplului de odinioară la începutul secolului al
XIX-lea.
În secvența a doua (versurile 5-18), este prezentată, prin procedeul povestirii în ramă, povestea de
iubire a bunicilor, cuplul întemeietor al neamului. Îndrăgostiții au atribute specifice tuturor tinerilor care trăiesc
acest moment magic. Fata este frumoasă, fapt sugerat de numele său, este sprintenă, înaltă, mlădioasă, aspecte
indirect evidențiate prin mișcările surprinse: Sări, subțire-o fată în largă crinolină. Frumusețea angelică și
puritatea spirituală se reflectă și în ochii albaștri, de peruzea. La rândul său, tânărul îndrăgostit își trădează
sentimentele prin gesturile precipitate: Nerăbdător, bunicul pândise de la scară. Apariția berlinei prin lanurile
de secară constituie o imagine vizuală simbolică, lanurile anticipând rodnicia vieții cuplului creat. Povestea lor
de iubire se desfășoară într-un decor romantic feeric, comparabil cu cel din basme: Și totul ce romantic ca-n
basme se urzea. Cadrul nocturn este ideal pentru povestea de iubire. Sub lumina lunii, câmpia este ca un lac,
comparație care sugerează strălucirea lanurilor sub razele selenare care le scaldă într-o luminiscență argintie.
Imaginea auditivă creată de clopotul, care sună de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat, devine
refren al poeziei, fiind încărcată de simboluri cu mare forță de sugestie. Clopotul anunță marile momente ale
existenței umane, nunta, prin care se produce sfințirea și unirea cuplului, dar și moartea în finalul vieții. Turnul
vechi, simbol al statorniciei și durabilității, este un axis mundi, în jurul căruia gravitează viața oamenilor din
vremuri imemoriale. El este martorul succesiunii generațiilor și al repetării destinului lor într-un ciclu nesfârșit.
Secvența următoare (versurile 21-24) este o meditație într-un ton elegiac asupra trecerii iremediabile a
timpului: Ce straniu lucru: vremea!. În ciuda acestuia, viața își continuă cursul firesc după vechile cutume,
sfârșitul unei generații reprezentând începutul alteia. Astfel, cei din prezent se recunosc în ștersele portrete ale
celor din trecut, nu atât prin asemănările fizice, cât mai ales prin identitatea destinului.
A doua parte a poeziei surprinde povestea cuplului din prezent, eul liric, aflat în ipostaza unui
îndrăgostit, fiind urmașul bătrânilor care s-au stins. Folosind antiteza prin intermediul adverbelor ieri - acuma,
se contrapun trecutul și prezentul, asemănările fiind izbitoare. În imaginea tinerei din prezent apar o serie de
atribute ale fetei de odinioară, aceasta fiind tot subțire, visătoare, cu ochi de ametist. Repetabilitatea poveștii se
sugerează cu ajutorul prepoziției ca (ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară) sau al adjectivului
demonstrativ de identitate (același drum te-aduse). Chiar dacă civilizația a evoluat, locul berlinei fiind luat de
trăsură și locul romanticilor fiind luat de simboliști, aceste înnoiri nu au schimbat esența destinului uman,
sentimentul iubirii înfiorând în același fel sufletele îndrăgostiților din orice timp și orice loc.
Finalul poziei rămâne deschis prin reluarea refrenului, în care repetiția laitmotivului clopotului
anticipează continuitatea vieții. În ciuda stingerii unei generații, locul acesteia este luat de alta, într-o succesiune
fără sfârșit.
Muzicalitatea textului e conferită atât de elementele de prozodie clasică, textul fiind conceput din
distihuri cu măsură de 13-14 silabe, cu rimă împerecheată și ritm iambic, cât și de elementele de recurență
specifice simbolismului, precum laitmotivul sau strofa refren.
În concluzie, poezia Aci sosi pe vremuri, scrisă de Ion Pillat se înscrie în lirica tradiționalistă prin
descrierea cadrului rural, idealizarea trecutului și prezența motivului amintirii. Cu toate acestea, așa cum
observă Nicolae Manolescu, existența unor elemente din recuzita simbolistă și meditația pe tema timpului
trecător îi conferă un caracter modern, filosofic, fapt ce demonstrează înrâurirea pe care modernismul a avut-o
asupra tradiționalismului interbelic.

Pe bancă, sub castanul din vie, te așază,

Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi,
Florica e acolo cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.

Câmpia e albastră și-n zare norii ard.

Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă…
Un taur muge; puțul cu lanț și roată țipă;
Și vrrr…un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...

Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă

Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai cuprins Florica*…Dar n-ai zărit, ia seamă,

Pe-albastra depărtare a luncii de demult,

Trecutul meu ce arde sclipind în Râul Doamnei,
N-ai auzit,deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrrr… timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.
(Ion Pillat, Străinul)
*Florica, s.f. propriu – numele moșiei familiei Brătianu

Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ținând grozava cupă,

Se coboară-miindu-l și i-o ducea la gură...
Și-o sete uriașă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață...
Dar fălcile-nclestându-și, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viață!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roate dupa pradă.
(Vasile Voiculescu, În grădina Ghetsimani)