ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

ÎNCADRARE ÎN CONTEXT ȘI OPERĂ

Camil Petrescu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu sau George Călinescu. Se impune în literatura română ca
prozator, prin romanele „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui
Procust”, iar ca dramaturg, prin dramele „Suflete tari” sau „Jocul ielelor”. Formarea sa ca scriitor
se produce în jurul cercului literar „Sburătorul”; sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu. Totodată,
Camil Petrescu este unul dintre teoreticienii romanului românesc modern. În volumul „Teze și
antiteze” formulează teoria autenticității, care pentru acesta înseamnă sete de adevăr despre sine
și despre ceilalți. La baza autenticității, scriitorul situează introspecția, pariciparea la o experiență
limită, accesul la documente intime, anticalofilismul sau sinceritatea celui care se autoanalizează.
Concepția sa asupra romanului este formulată în articolul „Noua structură și opera lui Marcel
Proust”, acolo unde autorul militează pentru adoptarea formulei romanului psihologic.

ÎNCADRAREA GENERALĂ ȘI ESTETICĂ

a. Argumentarea apartenenței la genul epic, specie literară romanul subiectiv,

romanul de analiză psihologică.

Ultima noapte este un roman modern, de analiză psihologică, care tematizează drama
intelectualului aflat în permanent conflict cu lumea exterioară și cu sinele său profund. Ca
formulă epică, este un roman subiectiv datorită prezenței perspectivei narative subiective,
focalizării asupra conștiinței/ lumii interioare a unui personaj-narator, renunțării la timpul
obiectiv în favoarea celui subiectiv. Totodată, Ultima noapte este un roman al experienței care
pune în centru un personaj afalat în căutarea unor experiențe tari care îi pot oferi posibilitatea
autocunoașterii. Experiența revelatoare în jurul căreia se clădește romanul este războiul. Întrucât
iubirea devine o experiență eșuată, suferința cauzată de gelozie provocând o înstrăinare de sine,
Gheorghidiu descoperă în război oportunitatea de a-și verifica sinele său profund. Mai mult,
războiul îl vindeca de obsesia iubirii.

b. Argumentarea apartenenței la un curent literar- modernismul

Din punct de vedere estetic, romanul lui Camil Petrescu aparține esteticii modernismului.
Modernismul este un curent literar caracterizat de tendința de inovare a discursului narativ. Prin
aducerea în proză a unui nou tip de personaj, intelectualul sau omul psihologic, prin deschiderea
către un nou spațiu literar- sațiul citadin, prin interesul pentru analiza psihologică și prin
cultivarea autenticității, autorul contribuie la modernizarea romanului românesc.

Imaginea intelectualului este redată în roman de Ștefan Gheorghidiu, individ orgolios, lucid
și hipersensibil, a cărui morală ce izvorăște din credința în valorile individului, se opune celei
comune. Trăirile acestuia sunt investigate cu ajutorul unor tehnici specifice romanului modern:
analiza psihologică, introspecția, memoria involuntară sau oglinzile paralele. Obsedat de ideea
autocunoașterii, acesta scrie un jurnal de campanie, încercând să recompună etapele iubirii
pentru Ela, prilej cu care se vindecă de o relație căzută în derizoriu.

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

a. Prezentarea tematicii

Cele doua teme fundamentale ale romanului devenite adevărate experiențe- limită pentru
protagonist, sunt IUBIREA și RĂZBOIUL. Esența sa se ordonează în funcție de aceste două
repere prin care Ștefan Ghiorghidiu încearcă să își verifice existența. Ele se subordonează temei
cunoașterii care este SUPRATEMA romanului de tip subiectiv. La începutul romanului, Ștefan
crede în ideea de iubire absolută, lucru redat de concepția sa radicală asupra iubirii împărtășită la
popota ofițerilor: “ Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Se
căsătorește cu Ela din dragoste, deși la baza relației lor se află orgoliul și narcisismul lui Ștefan,
care este iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Moștenirea schimbă radical stilul de
viață al celor doi. Adaptarea rapidă a Elei la lumea modernă în care pătrund și aventura acesteia
cu domnul G. transformă rapid certitudinea iubirii în lungi momente de neliniște.

O secvență care ilustrează felul în care se reflectă în text tema iubirii este excursia la
Odobești. Adept al credinței în valorile individului, Gheorghidiu se opune lumii noi în care
pătrunde dupa primirea moștenirii de la unchiul Tache. Mai mult, protagonistul constată
alunecarea soției sale către valorile sociale întruchipate de lumea modernă pe care domnul G. și
Anișoara o reprezintă. De altfel, episodul acesta evidențiază ruptura dintre două lumi, momentul
care marchează începutul destrămării relației dintre Ștefan și Ela – a iluziei legaturii unice dintre
soț și soție, transformarea iubirii în gelozie și eșecul unei posibilități de verificare a sinelui
profund. Iubirea nu îi mai oferă protagonistului posibilitatea autocunoașterii, ci devine cauza
majoră a înstrăinării de sine. Pentru Gheorghidiu, șocul intervine în momentul în care decoperă
că soția sa fusese în două rânduri cauza rearanjării tuturor participanților la excursie în mașini
întrucât și-l dorea alături pe domnul G. Apoi, ușurința cu care cei doi își impuneau dorințele în
fața celorlalți, faptul că dispăreau singuri și se lăsau așteptați, împărțirea mâncării și a băuturii cu
un necunoscut practic îl fac pe Gheorghidiu să descopere vulgaritatea Elei, înstrăinarea de o
femeie pe care nu o mai recunoaște: “ Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat,
sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar.” Treptat, asistăm
la instalarea unei stări de criză interioară, întrucât Ștefan pune la îndoială însăși onestitatea Elei.
În fața ridicolului momentului, Gheorghidiu trăiește stări complexe: gelozie, suferință,
deprimare, dezamăgire, revoltă. Fire analitică și hipersensibilă, protagonistul se radiografiază
atent reușind să-și surprindă, prin autocaracterizare, trăirile. Sfâșierea interioară a personajului
este redată prin metafore sugestive, care surprind destrămarea treptată a echilibrului său intrerior:
“ Era un fel de oficializare a situației, care îmi înnegrea sufletul.”
 b. VIZIUNEA ASUPRA EXISTENȚEI

Titlul “ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” marchează cele două părți ale
romanului și evidențiază temele: iubirea și războiul. Termenii “ ultima” și “ întâia” semnalează
începutul și sfârșitul iubirii, iar dublarea cuvântului “noapte” accentuează elementele de
introspecție ale romanului.

Camil Petrescu exprimă în romanul Ultima noapte, O VIZIUNE AUTENTICISTĂ

ASUPRA EXISTENȚEI. Iubirea și războiul sunt pentru Gheorghidiu două experinețe- limită
capabile a-i revela adevăruri despre sinele său profund. Războiul are o semnificație multiplă
pentru erou. Pe de o parte, aceasta este experiența care îl vindecă de iubirea pentru Ela, eșuată în
gelozie. Sub presiunea unei suferințe perpetue, Ștefan simte că axele sufletului său se prăbușesc,
iar războiul îi oferă posibilitatea de a-și regăsi echilibrul inetrior. Pe de altă parte, războiul
reprezintă pentru protagonist o experiență de cunoaștere de la care sinele său orgolios nu ar fi
admis să lipsească: „ Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experienșă
definitivă ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai excat, să lipsească ea din întregul
meu sufletesc.” Ca experiență- limită, care situează omul în fața morții, războiul devine o șansă
de a descoperi noi adevăruri despre fința umană: solidaritatea, reducerea omului la instinct, dar și
puterea și demnitatea omului de a înfrunta această catasrofă, în ciuda fragilității sale.

Comportamentul său ne arată un om interiorizat: comunică puțin, evită întâlnirile cu

rudele și intimitățile cu soția de care pare a se fi înstrăinat. În toate gesturile sale se simte o
oboseală, absența voinței de a relua firul întrerupt și mai ales dorința de a termina totul: “ Fraze
goale de conțint, stupidități fără legături de rudenie cu realitatea.” Ruptura, criza de comunicare
ce pare a se fi instalat între el și soția sa este decisivă. Această schimbare de atitudine este redată
în text de propoziții scurte, folosirea frecventă a suspensiei, limitarea descrierii, plictiseala din
vocea naratorului- personaj: „ Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are inspirația
nefericită să facă singură demersurile îmbrățișării....” Ela i se pare acum o ființă banală, vorbăria
acesteia îl obosește, ca și cum sensul existenței alături de ea s-ar fi diluat “ Vorbește mult,
platitudini încălecate, asociate la întâmplare.” Pentru o clipă, este tentat din nou de obsesia
obținerii unei certitudini referitoare la onestitatea soției. Războiul pare însă a-l fi vindecat, idee
redată prin autocaracterizare, cu ajutorul a două epitete sugetive: “ Dar nu, sunt obosit și mi-e
indiferent ( chiar dacă e nevinoavată).” De aceea, citește cu nepăsare biletul care îi confirmă
suspiciunile. Zâmbetul cu care îi prezintă Elei scrisoarea arată că a depășit obsesia. După care,
printr-un gest surprinzător, incapabil să mai suporte banalitatea situției, îi cere soției sale
divorțul. Are însă un moment de luciditate în care întrevede cât de aproape a fost de nebunie, de
catastrofă, de ridicol: “ Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentrui femeia asta...... că aș fi
fost închis din cauza ei, pentru crimă.”

Apoi, printr-un gest care semnifică despărțirea definitivă de trecut, îi lasă Elei totul.
 CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

I. TEHNICI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI.

În construcția personajului, Camil Petrescu utilizează tehnici narative specifice romanului

subiectiv. Nevoia personajului de a se autoanaliza, firea sa hiperacidă este redată cu ajutorul
tehnicii analizei psihologice, important mijloc de caracterizare directă. Tehnica oglinzilor
paralele evidențiază firea suspicioasă a protagonistului și nevoia de a căuta certitudini,
multiplicarea perspectivelor asupra sinelui și asupra adevărului despre Ela: " Mi-e cu neputință
să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat,
întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, și poate nici n-am
întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit și dizolvat ca personalitate, iată ce
găsisem după patru ore de drum cu automobilul.”
O altă sursă de caracterizare este reprezentată de limbajul personajului, unul complex, care
încearcă să surprindă în formule concentrate adevăruri despre sine. Utilizarea frecventă a
metaforei "haosul de gânduri", "dizolvat ca personalitate" sau a comparației " În cele trei zile,
cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav", gustul pentru detaliu marcat de epitetele sugestive
"uimirea dureroasă" sau fraza arborescentă dezvăluie psihologia complexă a protagonistului. În
schimb, interogațiile retorice " Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult?
Cum e cu putință atâta insensibilitate?" surprind cu acuratețe momentele îndelungate de tortură
interioară.
Adesea, prin intermediul autocaracterizării, este redată suferința protagonistului, care este
consumat de calvarul unei iubiri căzute în gelozie:" Adevărul e că intensitatea catastrofei îmi
făcea sufletul palid, căci nu știam sigur dacă voi putea avea puterea să îndur totul, fără să se
sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface.” În fond, aici trebuie să vedem
dovada existenței unei obsesii a autocunoașterii, obsesie care implică și o doză de masochism,
căci personajul nu-și poate nega plăcerea sondării propriei interiorității, în ciuda accentuării
suferinței.
Romanul se organizează în jurul unui puternic conflict interior care se dă în sufletul lui
Ștefan Gheorghidiu, între rațiune (obsesia protagonistului pentru autoanaliză, firea sa lucidă) și
pasiune (dragostea pentru Ela, transformată în gelozie). La baza sa se află o criză de valori, căci
iubirea își pierde statutul de valoare absolută, locul său fiind luat de experiența războiului.
Devorat de incertitudini, sfâșiat interior de suferință, înstrăinat de sine, Gheorghidiu renunță la
iubirea care nu îi mai poate spune adevărul despre sine sau despre ceilalți. Își recucerești
echilibrul interior în final, atunci când, întors din război cu un eu lărgit, vindeca de obsesie
iubirii, îi lasă Elei tot trecutul. Totodată, romanul ilustrează și un conflict exterior, specific
romanului modernist, care așază în opoziție eul și lumea exterioară pe care Gheorghidiu o
descoperă după primirea moștenirii, o lume modernă, populată de politicieni corupți, de
milionari analfabeți și de personaje mondene sterile. Drama pe care o trăiește protagonistul
pornește și de la constatarea alunecării soției sale către valorile sociale întruchipate în roman de
unchiul Tache, Nae Gheorghidiu, Lumânăraru, domnul G. sau Anișoara. Acestora Gheorghidiu
le opune un alt set de valori, credința în valorile individului, redate de doctrina autenticității:
sinceritatea, simplitatea, moralitatea radicală, căutarea adevărului, setea de cunoaștere și
intelectualismul.
Așadar, Camil Petrescu tematizează în romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război" drama intelectualului aflat în conflict cu lumea și cu sinele său profund.