ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

,,NICOLAE BĂLCESCU”

Războiul de Șase Zile în viziunea lui Moshe Dayan

AUTOR
Slt. Smarandache Andrei

- SIBIU, 2022 -

1
 Cuprins
1.1. Cauze principale.............................................................................4
1.2. Planurile de acțiune ale israelienilor...............................................6
1.3. Modul de derulare al conflictului..................................................10
Concluzii..............................................................................................18
Bibliografie..........................................................................................21

2
 Războiul de Șase Zile în viziunea lui Moshe Dayan

Eu simt că am trăit atât de mult şi am trecut prin atât de multe, încât tot ce vreau este
doar calm şi odihnă – Moshe Dayan

Metoda studiului de caz

Pentru această lucrare am optat să aplic metoda studiului de caz, deoarece Războiul de
Șase Zile reprezintă cea mai importantă și spectaculoasă luptă purtată de armata israeliană în
toată istoria sa. În plus, am ales să prezintă acest conflict prin perspectiva generalului israelian
Moshe Dayan, care a fost principalul planficator, strateg și factor de decizie al războiului din
1967, care a condus la înfrângerea a trei armate arabe puternice.
Profesorul R. Yin definește această metodă de cercetare ca fiind „o cercetare empirică
ce analizează un fenomen contemporan în contextul lumii reale, limita dintre fenomenul
respectiv şi context fiind una incertă, o analiză în care sunt utilizate surse multiple de date” 1.
De asemenea, Robert E. Stake defineşte metoda studiului de caz drept „studiul unui
singur caz particular și complex în vederea înţelegerii funcţionării lui, cu circumstanţele
importante”2.
Un studiu de caz poate reprezenta o situaţie umană, o decizie majoră și consecințele
acesteia (cum este și cazul de față), un proiect ce se implementează sau un eveniment
important, care urmează să fie investigate în contextul lor concret.
Actualul demers științific presupune prezentarea și înțelegerea factorilor și deciziilor
care au stat la baza succesului Israelului în Războiul de Șase Zile. Concret, lucrarea de față va
răspunde unor întrebări concrete precum:
 modul în care au reușit israelienii să întoarcă în favoarea lor situația dificilă în care
se aflau la sfârșitul lunii mai 1967;
 care au fost aspectele-cheie care au condus la victoria răsunătoare a Tzahal-ului, în
ciuda inferiorității vizibile a acesteia în raport cu armata egipteană;
 de ce mentalitatea și strategia militară israeliană a fost întotdeauna superioară celei
arabe.
Studiu de caz ales are drept principal obiectiv prezentarea felului în care a fost gândită și
pusă în aplicare cea mai reprezentativă operațiune militară ofensivă israeliană, prin care a
reușit să treacă de la poziția de victimă sigură la o forță căruia agresorii i-au cerut armistiții de
încetare a focului necondiționate. Studiul de caz va reliefa complexitatea strategiei de luptă
israeliene, care va fi pusă în aplicare de unul dintre cei care au revoluționat-o, și anume de
Moshe Dayan. Acest cunoscut lider militar israelian a contribut la toate succesele militare de
1
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/23.Studiul%20de%20caz_Metoda%20eficienta%20de
%20dezvoltare%20a%20competentelor%20comunicative.pdf, accesat la 11.12.2022.
2
https://www.routledge.com/Multiple-Case-Study-Analysis/Stake/p/book/9781593852481, accesat la 11.12.2022.

3
la întemeierea Israelului și până în 1967, când a fost unul dintre principalii oameni-cheie care
au readus Ierusalimul sub controlul evreilor.
În baza obiectivelor sus-menționate, ipoteza principală formulată este aceea că Moshe
Dayan a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește soarta statului Israel și deznodământul
Războiului de Șase Zile. Fără atenta planificare, viziunea obiectivă și consecvența cu care a
susținut demararea numaidecât a unei ofensive militare ca fiind singura șansă a țării, Israelul s-
ar fi aflat într-o situație greu de gestionat, fiind aproape imposibil să reziste în fața unui atac pe
trei fronturi, cu peste 80.000 de soldați arabi și tehnică soviectică de ultimă generație.

1.1. Cauze principale

Acest conflict a reprezentat al treilea mare conflict armat pe care Israelul a fost obligat
să îl poarte de la nașterii națiunii (vorbind aici de doar 19 ani de statalitate). Războiul de Șase
Zile a survenit în urma unor raționamente vicioase ale lui Gamal Abdel Nasser, care a urmărit
consolidarea statului de lider al lumii arabe și a forțat scoaterea din joc a Israelului, deși nu era
convins de reușita unei astfel de decizii. Cauzele imediate ce au grăbit conflictul au fost o serie
de dispute / incidente dintre Siria și Israel, precum și dintre Iordania și Israel, context în care
Gamal Nasser a simțit nevoia să intervină în beneficiul țărilor arabe.
Israelul nu a avut parte de o perioadă lungă de acalmie, deoarece pe 14 mai 1967 (de
ziua națională) rapoartele de spionaj indicau că Egiptul deplasează forțe militare uriașe în
Peninsula Sinai, peste Canalul Suez. La trei zile distanță, președintele egiptean Nasser a cerut
retragerea Forțelor de Urgență ale ONU (UNEF), care erau prezente în regiune de la sfârșitul
Războiului din 1956. Cererea acestuia a fost acceptată de secretarul general al ONU și la puțin
timp 80.000 de militari egipteni și peste 800 de tancuri erau dislocate în Sinai, trupele fiind
așezate în proximitatea graniței israeliene3.
Gamal Nasser a continuat să provoace guvernul de la Tel Aviv și la 22 mai 1967 a
blocat din nou Strâmtoarea Tiran pentru toate ambarcațiunile care navigau dinspre și spre
Israel. În precendentul conflict, evreii au subliniat în mod clar că închiderea strâmtorii va
reprezenta un act de război la adresa Israelului, lucru știut în mod cert și de președintele
egiptean. Cel din urmă a continuat să manifeste o atitudine belicoasă la adresa statului evrei,
amenținând pe 26 mai 1967 că Egiptul va distruge Israelul.
În plus, Gamal Nasser a făcut apel și la celelalte state arabe să se alăture Egiptului în
campania militară împotriva evreilor. Regele Iordaniei a dat curs chemării de la Cairo și la
începutul la sfârșitul lunii mai și-a plasat trupele sub comanda egipteană, același lucru fiind
făcut și de Irak. În plus, Algeria și Kuwait au trimis forțe expediționare care să se alăture
trupelor staționate în Sinai. La acel moment, Israelul s-a văzut amenințat pe toate fronturile de
forțe militare arabe, care erau superioare din punct de vedere numeric și tehnic, șansele
3
https://www.britannica.com/event/Six-Day-War, accesat la 11.12.2022.

4
statului evreu de a rezista fiind limitate. În consecință, Israelul a mobilizat rezerva de personal
și au început să analizeze situația și să creioneze planuri de atac care să-i favorizeze în actualul
context4.
Liderul egiptean a închis Strâmtoarea Tiran conștient că acest fapt reprezenta un casus
belli pentru israelieni. Cu toate acestea, raționamentul unei intervenții militare a Egiptului în
Israel s-a bazat pe faptul că Marile Puteri nu vor permite Israelului să atace, iar în cazul în care
acest lucru se va întâmpla, ar fi intervenit rapid Consiliul de Securitate al ONU și ar fi obligat
cele două părți să semneze o încetare a focului. Astfel, Gamal Nasser ar fi reușit să îndepărteze
forțele de menținere a păcii din Sinai și să mențină blocada asupra Tiranului.
Egiptul făcuse numeroase promisiuni că va sări în sprijinul țărilor arabe atacate de
Israel, Iordania și Siria făcând numeroase presiuni asupra lui Gamal Nassser de a interveni
împotriva Israelului. Cea mai puternică strigare pentru liderul egiptean a venit din partea
Siriei, care era statul arab cu cea mai fanatică ură la adresa statului evreu și cu politica cea mai
ostilă. Siria executa periodic bombardamentele cu artileria asupra localitățile israeliene situate
în zona de frontieră, bucurându-se de avantajul topografic oferit de Înălțimile Golan. De
asemenea, Siria era sprijinită de URSS, conducerea de la Damasc fiind una dintre favoritele
Moscovei5.
Israelului îi era dificil să răspundă la provocările Siriei, doar aviația israeliană fiind cea
care riposta la atacurile dinspre Înălțimile Golan. În plus, atât Siria, cât și Iordania, susțineau
grupările teroriste palestiniene, care afectau serios climatul securitar al Israelului. Tensiunile
siriano-israeliene au atins cote maxime pe 7 aprilie 1967, când aviația Tzahal-ului a doborât
șase MIG-uri inamice, două chiar în apropiere de Damasc, prestigiul armatei siriene fiind
profund afectat. În consecință, Siria a cerut Uniunii Sovietice mai mult echipament militar.
Ulterior, tensiunile s-au transformat într-un război al cuvintelor, conducerea de la Damasc
declarând că nu se vor opri până când nu vor cuceri Israelul. Acțiunea care a forțat Egiptul să
intre în acțiune a fost informarea din partea Siriei conform căreia Israelul și-a concentrat
trupele de-a lungul graniței sale și vor să invadeze Siria, pentru a răsturna regimul aflat la
putere, date susținute și de sovietici. Astfel, în baza pactului de apărare comună (semnat în
noiembrie 1966), Gamal Nasser s-a văzut obligat să reacționeze, deoarece poziția sa de lider al
lumii arabe era pusă în pericol6.
Egiptul a fost obligat să mute din două motive: primul, pentru a-i demonstra aliatului
sirian că se poate baza armata egiptean și al doilea, pentru a forța Israelul să-și mute mare
parte din trupe din nord-est pe frontul de sud.
În acest moment de cotitură, similar cu cele întamplate din Campania din 1956, va ieși
la rampă geniul generalului Moshe Dayan, care va fi chemat să preia conducerea Ministerului
Apărării și să coordoneze încă o dată Tzahal-ul într-un conflict cu arabii. La acea vreme,
4
https://www.history.com/topics/middle-east/six-day-war, accesat la 11.12.2022.
5
https://www.mfa.gov.il/mfa/aboutisrael/maps/pages/events%20leading%20to%20the%20six%20day%20war-
%201967.aspx, accesat la 11.12.2022.
6
https://www.jstor.org/stable/resrep04623?seq=1#metadata_info_tab_contents, accesat la 11.12.2022.

5
Moshe Dayan era retras din armată și ocupa o funcție de parlamentar al Rafi, partid aflat în
opoziție față de guvernul condus de Levi Eskol. Premierul israelian era într-o situație dificilă,
trebuind să aleagă dacă va ordona armatei să intre imediat în luptă sau va merge pe cartea
diplomației, în speranța că războiul poate fi evitat cu ajutorul constrângerilor din partea
Marilor Puteri. În ciuda tensiunilor de la graniță în creștere, Levi Eskol a optat inițial pentru
rezolvarea diplomatică, dar fără a obține garanții și rezolvări concrete7.
Gamal Nasser a intuit greșit rezultatul acțiunii sale militare, dar a judecat corect modul
în care se vor raporta Marile Puteri la acest conflict. URSS a sprijinit Egiptul și chiar l-a
împins către o confruntare cu Israelul, alimentându-l cu rapoarte false cu privire la presupusa
invazie a Siriei de către statul evreu. Franța nu și-a dorit acest război, Charles de Gaulle
încercând să-i ofere avantaje președintelui egiptean fără ca acesta să utilizeze opțiunea
militară. Conducerea de la Paris a oprit livrarea de armament către Israel și a susținut inclusiv
menținerea blocadei asupra Strâmtorii Tiranului, fiind interesat de cultivalea relațiilor cu
lumea arabă. Marea Britanie și Statele Unite erau declarativ de partea Israelului, dar fără a
intreprinde acțiuni concrete sau presiuni vizibile asupra regimului de la Cairo, mai ales asupra
libertății de navigare maritimă. Administrația americană s-a opus retragerii forțelor ONU a
militat pentru deblocarea Tiranului, dar lucrurile se derulau greoi și soluția de compromis nu a
fost găsită8.
În timp ce diplomația încerca să gasească soluții și războiul să fie evitat, tot mai multe
trupe erau comasate în Sinai, punând presiune pe factorii de decizie israelieni, care erau forțați
să ia măsuri urgente, trecerea timpului fiind în defavoarea acestora. Pe 30 mai 1967, regele
Hussein al Iordaniei a semnat un pact de apărare cu Egiptul, iar pe 4 iunie a fost semnat un
tratat asemănător între Egipt și Irak, încorsetând astfel Israelul din toate direcțiile.
Israelul nu a putut rămâne nepăsător la contextul extern tot mai îngrijorător, iar
principala întrebare a fost dacă să aștepte până vor primi lovitură și abia apoi să reacționeze
sau să adopte o strategie ofensivă și să preia inițiativa. În joc era însăși supraviețuirea statului,
iar acest aspect apăsa greu pe umerii actualului premier Eskol, care era cuprins de incertitudine
și era incapabil de a lua decizii în situații de criză9.

1.2. Planurile de acțiune ale israelienilor

Moshe Dayan era privit de conducerea de la acea vreme drept un „lup singuratic“, dar
nimeni nu-i putea contesta meritele și geniul pe câmpul de luptă. Generalul israelian și-a dat
seama încă de la primele mișcări de trupe egiptene în Sinai că războiul era inevitabil, sens în
care, din proprie inișiativă, a început un turneu de inspectare a bazelor israeliene pentru a

7
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 275-280.
8
https://www.ajc.org/news/why-history-still-matters-the-1967-six-day-war-1, accesat la 12.12.2022.
9
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 275-280.

6
analiza situația Tzahal-ului, în detrimentul dezbaterilor politicile din Knesset (considerate fără
relevanță de fostul militară). Moshe Dayan s-a întâlnit cu Yitzhak Rabin (șeful Statului-Major
General), căruia i-a împărtățit pentru prima dată modul în care ar trebuie să accționeze armata
israeliană în contextul dat, și anume să pledeze pentru un contraatac imediat în Sinai și ulterior
să se concentreze pe deblocarea Strâmtorii Tiran. Yitzhak Rabin a fost de acord cu viziunea lui
Dayan, doar că cel dintâi voia ca prima lovitură israeliană să fie asupra Fâșiei Gaza, aspect
neagreat de Moshe Dayan, deoarece zona era preponderent civilă și ar fi adus mai multe
deservicii Israelului decât avantaje în conflict10.
Ulterior, Moshe Dayan a fost chemat de primul-ministrul Eskol pentru consultări,
alături de reprezentanții de rang înalt ai Tzahal-ului. În ciuda faptului că se afla în opoziție, cel
în cauză a acceptat să coopereze cu șeful statului pentru a se lua cele mai bune decizii.Cu
această ocazie, generalul israelian și-a expus punctul de vedere asupra situației de criză în care
se afla Israelul și anume lansarea unei acțiuni militare asupra Egiptului într-un timp cât mai
scurt, scopul fiind provocarea unor pierderi majore inamicului pe fondul avantajului adus de
elementul-surpriză din partea israelienilor.
De asemenea, Moshe Dayan a atras atenția cu privire la pericolul ce venea din partea
celorlalte state arabe, fiind reliefată o probabilitate ridicată ca Israelul să fie atacat pe mai
multe fronturi și trebuie să fie pregătit pentru asta. În plus, acesta a atras atenșia că trebuie să
existe un plan major, bine coordonat din punct de vedere militar, care să scoată din joc sute de
tancuri în primele două-trei zile, că altfel consecințele ar fi nefaste pentru statul israelian. La
acel moment, premierul israelian s-a limitat la decizia de a mobiliza rezerviștii (23 mai
1967)11.
Ca urmare a experienției acumulate, ideea principală pe care a marșat Moshe Dayan a
fost aceea ca Tzahal-ul să-i constrângă pe egipteni să-și schimbe din mers planurile și
desfășurarea de forțe, deoarece unul dintre avantajele israelienilor era capacitatatea ridicată de
improvizare și adaptare la situația din teren, antagonic cu modul de acțiune al egiptenilor în
situații neprevăzute.
Planurile inițiale propuse de Statul-Major israelian nu au fost pe placul lui Moshe
Dayan, deoarece se concentrau pe atacarea Fâșiei Gaza și nu pe zona Sinai. Cel din urmă a
susținut că războiul nu trebuie să vizeze doar deblocarea Tiranului, ci trebuie să vizeze
confruntarea armată cu Gamal Nasser și distrugerea tehnicii egiptene, ceea ce ar fi scos
Egiptul din joc pentru încă o perioadă lungă. În plus, Moshe Dayan voia ca Israelul să
demonstreze că este capabil de se ridica împotriva taberei arabe și de a o învinge, în ciuda
handicapului vizibil de efectiv. Prin această reușită, statul evreu și-ar fi consolidat propria
securitate și ar descurajat alte lovituri împotriva acestuia12.

10
Idem.
11
Pierre Hazan, Războiul de Șase Zile. Victoria compromisă, Corint, București, 2002, pag 124-125.
12
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 284.

7
 În plus, Moshe Dayan a pledat pentru o confruntare la scară mare cu Egiptul, pentru a
putea neutraliza o parte cât mai mare din tehnica sa militară. Cucerirea Fâșiei Gaza nu ar fi
oferit un astfel de avantaj și nici nu reprezenta o țintă importantă pentru regimul de la Cairo,
sens în care generalul israelian a susținut că ofensiva Tzahal-ului trebuie să evite acest teritoriu
palestinian.
Concomitent cu pregătirile de război, diplomația israeliană a încercat implicarea
Statelor Unite în deblocarea tensiunilor cu Egiptul. Administrația SUA a promis sprijin
Israelului doar dacă acesta va fi statul-victimă, iar dacă acesta va ataca primul, atunci
Washington-ul se va retrage din mediere.
Pe 26 mai 1967, Moshe Dayan a cerut să primească din nou o funcție de comandă în
Tzahal și să participe activ la confruntarea cu evreii. Acesta a subliniat că nu își dorește o
funcție de consiliere, ci vrea să participe activ pe câmpul de luptă, cerere la care premierul
israelian a spus că se gândește. Până la o decizie în acest sens, Moshe Dayan a continuat să-și
expună punctul de vedere și aducă obiecții la planurile de acțiunie gândite la acel moment.
Moshe Dayan, în stilul caracteristic, a militat pentru un plan ofensiv curajos, care să
aducă un rezultat concludent pentru tabăra israeliană. Astfel, acesta a susținut că motivul
pentru care Israelul pornește respectivul război este clar, și anume închiderea Strâmtorii Tiran,
iar acest fapt trebuie prezentat ca atare. În schimb, liderul miliar a susținut că scopul
campaniei militare trebuie să marșeze pe distrugerea puterii militare a egiptenilor, dar să fie
limitată la partea de est a Peninsulei Sinai. În continuare, Moshe Dayan a respins ideeea
capturării unui teritoriu egiptean pentru a fi folosit drept monedă de schimb pentru deschiderea
traficului maritim. În plus, acesta s-a împotrivit oricăror acțiuni ofensive care vizau Canalul
Suez, deoarece ar fi adus oprobiul comunității internaționale și ar fi provocat o nouă criză
securitată13.
Un alt subiect sensibil era cel legat de Fâșia Gaza, reprezentanții Statului Major
israelian dorind ca operațiunea militară să vizeze capturarea teritoriului palestinian, dar Moshe
Dayan a avertizat că un astfel de plan poate cauza doar probleme Israelului, deoarece Fâșia
Gaza este o regiune eminamente civilă și oricare daune provocate de Tzahal, vor fi utilizate de
tabăra arabă pentru a pune statul israelian într-o lumină proastă la nivel internațional.
Ideile expuse de Moshe Dayan au fost bine primite de membrii Cabinetului de Război
și au fost expuse mai departe către primul-ministru Eskol, singura îngrijorare majoră fiind
aspectul cronologic, deoarece Egiptul putea fi primul care atacă și atunci s-ar fi schimbat
radical elemente problemei. La momentul acela, în Sinai se adunaseră peste 80.000 de soldați
arabi, peste 900 de tancuri și aproximativ 200 de avioane. Aceste date au reliefat încă o dată că
fiecare zi de indecizie din partea Israelului, scade șansele de reușită în conflictul ce era deja
inevitabil. Principalul element ce descuraja ofensiva israeliană era poziția Statelor Unite, care
au avertizat că dacă Tel Aviv-ul va fi cel care va da prima lovitură, va fi pe cont propriu 14.
13
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 292-295.
14
https://time.com/4798084/1967-dayan-six-day-war/, accesat la 12.12.2022.

8
 În plus, incertitudinea din plan intern și lipsa unor oameni capabili să conducă Israelul
s-a resimțit, de aceea presa și mulți cetățeni israelieni au cerut ca Ben Gurion să revină pe
poziția de premier, iar Moshe Dayan să primească portofoliul Apărării, fiind cei mai în măsură
să treacă țara peste aceasta nouă criză / amenințare. În continuare, Moshe Dayan a insistat să
redevină cadru activ și să primească o funcție de comandă în Tzahal pentru a participa activa
la noua campanie militară.
În pofida faptului că provenea dintr-un partid mic, de opoziție, și a lipsei de susținere
din partea premierului, Moshe Dayan a fost votat cu o largă majoritate să preia Ministerul
Apărării. Având în vedere contextul dificil, prim-ministrul Eskol a acceptat ca Moshe Dayan
să devină ministrul Apărării. Legat de această numite, într-un interviu acordat câțiva ani mai
tărziu, generalul a povestit într-o notă amuzantă revenirea acestuia în Guvern: „a trebuit să
intre 80,000 de militari egipteni în Sinai ca să mă readucă la guvernare“ 15. În opinia mea, prin
numirea unui profesionist în fruntea armatei, Israelul a dat dovadă de maturitate politică și de
un grad ridicat de responsabilitate având în vedere pericolul ce pândea asupra tânărului stat. În
plus, Moshe Dayan a primit recunoașterea publică a abilităților sale strategice și eforturilor din
primele două conflicte cu arabii16.
La 1 iunie 1967, a fost anunțat noul Guvern de Uniune Națională și imediat după acest
moment Moshe Dayan a trecut la pregătirea operațiunilor militare israeliene. Acesta a subliniat
trei puncte vitale care trebuie luate în considerare.
Primul era cel legat de faptul că Israelul, dacă voia să câștige acest război, trebuia să
acționeze cât mai repede, pentru că în fiecare zi poziția Egiptului se consolida în Sinai. Al
doilea punct era conexat duratei campaniei militare, care trebuia gândită pe un interval de
câteva zile, deoarece erau șanse foarte mari ca ulterior acestei perioade să intervină Consiliul
de Securitate al ONU și Marile Puteri. Astfel, obiectivele propuse de Tzahal trebuiau atinse
înainte de acest moment pentru a putea decide războiul în favoarea lor.
Cel de-al treilea aspect susținut de Moshe Dayan a fost ca întreaga campanie militară
israeliană să fie gândită pe două faze: cea dintâi să se concentreze pe capturarea părții de nord
a Sinaiului, și ulterior cucerirea Sharm el-Sheikh-ului și a Strâmtoarei Tiran. Cea de-a doua
fază putea fi pusă în aplicare doar în cazul unui succes al primei părți din plan.
Planul lui Dayan a fost prezentat prim-ministrului Eskol, care și-a dat acordul, iar data
inițierea ofensivei israeliene a fost fixată în dimineața zilei de 5 iunie 1967. Campania a fost
gândită să dureze între 3 și 5 zile și nu viza Fâșia Gaza, decât în cazul în care trupele arabe
amenținau Israelul din această direcție. Cu toate acestea, planul a fost din nou supus celorlalți
experți militari, iar Moshe Dayan a continuat să aducă argumente planului propus de acesta,
împotrivindu-se ideii de apropiere a Tzahal-ului de Canalul Suez, considerată în continuare de
acesta o eroare strategică.

15
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 307.
16
https://www.jstor.org/stable/30245883, accesat la 12.12.2022.

9
 În plus, în ciuda tensiunilor din Guvern, ministrul Apărării a confirmat că ordinul de
atac asupra Egiptului va aparține prim-ministrului israelian, în ciuda fricțiunilor dintre cei doi.
Planul de acțiune a continuat să fie dezbătut, iar forma finală stipula pătrunderea Tzahal-ului
pe patru axe, două dintre acestea fiind paralele, în zona Rafah și în zona de sud a Fâșiei Gaza,
iar celelalte două se concentrau pe Sinaiul central. A rămas valabil că Fâșia Gaza nu avea să
fie cucerită și nici nu urma să fie atins Canalul Suez, aspecte ce denotă că viziunea lui Moshe
Dayan era greu de demontat de ceilalți lideri militari.
În continuare, Israelul a sperat că diplomația va elimina opțiunea unei operațiuni
militare, dar lipsa de acțiuni concrete a Statelor Unite cu privire la blocada navală egipteană, i-
a facut pe liderii israelieni să concluzioneze că „zarurile trebuiau aruncate“. Administrația
SUA a continuat să sublinieze că pentru Washington va conta cine va trage primul foc, pentru
că din punctul de vedere al americanilor, acțiunile de mobilizare ordonate de Gamal Nasser nu
reprezintau un act de război împotriva Israelului. În plus, conducerea URSS a pus o presiune
suplimentară pe liderii de la Tel Aviv, susținând că aceștia susțin găsirea unei soluții
diplomatice și orice ce acțiuni ofensive din partea Tzahal-ului va aduce aduce aduce un cost
ridicat pentru Israel17.
De cealaltă parte, Egiptul depunea eforturi pentru a se asigura că Iordania și Siria vor
participa la acest război. Gamal Nasser voia să convingă Regatul Hașemit să deschidă frontul
estic împotriva Israelului, pentru a obliga dispersarea trupelor Tzahal-ului. În plus, Egiptul
trimisese trupe comando în Iordania, semn că decizia de invazie era foarte aproape. Moshe
Dayan a observat aceste mișcări de trupe și l-a avertizat pe premierul Eskol de iminența unui
atac din partea arabilor. Dacă acest aspect s-ar fi concretizat, Israelul ar fi pierdut avantajul
atacului surpriză și s-ar fi trezit cu un alt doilea front deschis.
Noul ministrul israelian al Apărării a explicat că pierderea avantajului oferit de un atac
surpriză implica anumite aspecte critice. Mărimea forțelor israeliene era limitată, sens în care
ce nu putea reuși Tzahal-ul prin atacul surpriză, nu ar fi capabili mai târziu, deoarece populația
redusă a Israelului nu putea oferi o rezerva consistentă de personal. Acesta a fost principalul
argument pentru care a insistat Moshe Dayan ca armata israeliană să aplice prima lovitură, în
ciuda presiunilor externe și să elimine cât mai multe avioane și tancuri arabe comasate în
Sinai. În plus, factorul psihologic juca un rol la fel de important la nivelor celor două tabere 18.
În continuare, prim-ministrul Eskol a ezitat să-și asume prima lovitură, dar a fost de
acord ca această să fie lansată când armata o considera oportună. De asemenea, se menținea
pericolul ca Israelul să fie atacat pe trei fronturi, sens în care Moshe Dayan a avertizat
Comandamentul de Nord că nu trebuie activat frontul sirian, și cel puțin în faza inițială a
războiului, să adopte doar o poziție defensivă față de Damasc19.

17
https://www.wilsoncenter.org/blog-post/the-end-the-sixth-day, accesat la 12.12.2022.
18
https://www.jstor.org/stable/30245516, accesat la 12.12.2022.
19
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 312.

10
 1.3. Modul de derulare al conflictului
În dimineața zilei de 5 iunie 1967, la ora 7:30, a fost dat ordinul de atac și aviația
israeliană a decolat pentru îndeplinerea obiectivelor trasate. După numai o oră, au sosit
primele rapoarte ale piloților care indicau sute de aeronave distruse, majoritatea acestora fiind
prinse la sol. De asemenea, amplasamentele anti-aeriene (rachetele sol-aer) au fost la rândul
lor distruse sau neutralizate. Planul lui Moshe Dayan a funcționat de la primele ore, puterea
aeriană a Egiptului fuseseră neutralizată, iar aviația israeliană domina spațiul aerian din Sinai,
ceea ce constituia un avantaj major pentru trupele terestre, care urmau să se confrunte ulterior.
În plus, orașele israeliene nu mai putea fi bombardate de egipteni.
Atacul aerian al Tzahal-ului a fost executat în două valuri. În cel dintâi au luat parte
183 de aparate, care au atacat 11 aerodromuri egiptene, au distrus 197 de avioane și 16 stații
radar. În al doilea val au fost ridicate 164 de avioane israeliene, care au atacat 14 baze aeriene
și au distrus 107 aparate de zbor egiptene. Bilanțul a fost unul zdrobitor în favoarea Israelului:
au pierdut 11 piloți și 9 avioane, iar egiptenii au rămas fără 304 din cele 419 avioane din
dotare20. Planul israelian a fost unul de succes, aceștia reușind să-i surprindă pe arabi, care nu
au mai putut reacționat în timp util pentru a evita pagubele. Ora atacului, zborul la joasă
altitudine și tăcerea radio au fost elementele esențiale
care au contribuit la succesul israelian. În cel de-al
doilea val de atacuri aeriene, armata egipteană era în
alertă și cu toate acestea, aviația Israelului a continuat să
înregistreze victorii, în pofida focului antiaerian intens
din partea egipteană.
În timp ce aviația israeliană era angrenată în
Sinai împotriva armatei egiptene, forțele aeriene
iordaniene, siriene și irakiene au început să atace
Israelul, în semn de solidaritate pentru trupele conduse
de Gamal Nasser. Prima dată a intrat în acțiune aviația
siriană, care a bombardat o serie de kibuțuri de la
graniță, fără a provoca însă daune importante. Ulterior, a
intrat în scenă aviația iordaniană și apoi cea irakiană,
care au vizat o serie de ținte israeliene, dar fără a-și
atinge scopurile operațiune21.
În contrapartidă, liderii Tzahal au ordonat ca opt
escadrile israeliene să atace Siria și Iordania, iar
rezultatul a fost unul devastator pentru tabăra arabă.
Iordania a pierdut toate cele 28 de avioane, iar Siria a

20
Idem, pag. 321.

11
pierdut aproape jumătate din aviația sa, mai exact 53 de avioane dintr-un total de 112. Aviația
israeliană a doborât și 10 aeronave de luptă irakiene.
Prima zi de conflict a aparținut aviației israeliene, care și-a îndeplinit cu mult curaj
obiectivele și au reușit să provoace daune importante celor trei state arabe vecine, ceea ce a
cântărit în mod esențial la deznodământul campaniei militare din vara anului 1967. Egiptul a
încercat să acopere puternica lovitură din partea Israelului în plan intern, anunțând la Radio
Cairo că au doborât 40 de avioane israeliene22.
La finalul atacurilor aeriene israeliene, Moshe Dayan s-a adresat militarilor din
subordine și le-a reamintit că scopul acestora nu este de a cuceri teritorii, ci de a-și apăra țara
și poporul, sens în care este nevoie să invingă această blocadă arabă de la granițe, care
constituie o puternică amenințare la adresa existenței statului israelian 23. Desigur, tot pe 5 iunie
1967, Iordania și Siria au declarat război Israelului și au intrat în luptă alături de Egipt, care
era sprijinit și de alte țări arabe, ca Algeria sau Kuwait.
Iordania a deschis foc de artilerie asupra părții evreiești a Ierusalimului, iar Siria a
bombardat localități israeliene din apropierea Lacului Tiberias. Deschiderea frontului estic de
Regatul Hașemit a ridicat trei probleme pentru Israel. Cea dintâi era cea legată de Ierusalim,
care era păzit doar de o brigadă de rezerviști, formată din oameni vârstnici. Cea de-a doua
consta în faptul că Tzahal-ul trebuia să găsească o soluție de a repartiza trupe și pe acest flanc,
dar fără a periclita obiectivul de a obține o victorie decisivă și rapidă împotriva Egiptului. Cea
de-a treia problema era cea legată de faptul că populația israeliană era vizată de focul de
artilerie iordanian, iar zona de graniță cu Iordania era una dens populată.
O altă dilemă pentru Moshe Dayan a reprezentat-o Siria, dacă să abordeze un război
total cu aceasta sau să se limiteze la lovituri / raiduri locale (cu foc de artilerie sau
bombardamente aeriene). În cele din urmă, ministrul Apărării a decis că două fronturi deschise
erau suficiente pentru Tzahal și să evite o confruntare deschisă și cu Siria. În plus, vecinul de
la nord-est nu reprezenta un obiectiv la fel de vital pentru interesele securitare israeliene
precum Sharm El-Sheikh-ul, care asigura libertatea maritimă în zona Tiran sau Ierusalimul și
Cisiordania, care reprezentau elemente identitare pentru statul evreu.
În seara zilei de 5 iunie 1967, Moshe Dayan s-a consultat cu Șeful Statului-Major
General și ceilalți lideri militari și au decis ca:
 forțele aeriene isreliene trebuie să reacționeze împotriva fiecărui stat a cărui aviație
atacă teritoriul național;
 în Ierusalim, Tzahal trebuie să răspundă cu foc la acțiunile ofensive ale Iordaniei,
dar fără a ataca Orașul Vechi;

21
https://www.history.com/topics/middle-east/six-day-war, accesat la 12.12.2022.
22
https://www.jstor.org/stable/4330386, accesat la 12.12.2022.
23
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 325.

12
  armata israeliană trebuie să fie pregătită pentru o operațiune ofensivă în Iordania
(atât în zona de est, cât și cea de nord)24.
În cei 10 ani de după Campania din Sinai, Egiptul își construise o serie de bastioane și
fortificații puternice în Sinai, care să servească atât în scop defensiv, cât și ofensiv. Cele mai
bine consolidate erau cele care protejau rutele terestre ce permiteau aducerea unei forțe de
invazie spre Israel, concentrate cu precădere în zona de nord, aici relieful permițând mai facil
accesul armamentului greu. În plus, bastioanele egiptene din Sinai erau bine echipate și
găzduiau trupe importante ajunse în ultimele trei săptămâni care au precedat izbucnirea
conflictului.
Planul fundamental al ofensivei israeliene era străpungerea bastionului din Rafah
(sectorul de nord) și cel din Abu Ageila (sectorul central), printr-o înaintare care se baza tot pe
elementul-surpriză, prin găsirea breșelor o angajare în luptă a inamicului în ariegarda acestuia.
Apoi, forțele israeliene urmau să-și continue drumul către Canalul Suez și să încercuiască
celelalte forturi egiptene, tăind liniile de comunicație și aprovizionare ale acestora. Ulterior,
Tzahalul și-ar fi îndreptat atenția către Sharm El-Sheikh și ridicarea blocadei din Golful
Aqaba.
Frontul sudic
În timp ce aviația israeliană a scos din joc aeroporturile egiptene, trupele terestre
israeliene și-au început ofensiva în partea de nord a Sinaiului, prima țintă fiind bastionul Rafah
și orașul El Arish. Grație unor manevre bine coordonate între unitățile blindate, trupele de
parașutiști și cele de infanterie, Rafah a fost cucerită după o zi de lupte intense. A doua a zi a
fost capturat și aerodromul din El Arish (singurul care nu a fost bombardat), fiind utilizat
ulterior de aviația israeliană pentru a ataca ținte de adâncime în Sinai. A urmat o amplă
operațiune în centrul Sinaiului, în care trupele de tancuri israeliene s-au coordonat perfect cu
trupele aeropurtate, întreaga operațiune fiind condusă de Ariel Sharon. După doar două zile de
operațiuni terestre, Israelul a depășit faza de străpungere, care a reprezentat cea mai grea parte
a campaniei militare, deoarece soldații egipteni din fortificații erau pregătiți pentru atacul
israelian. Ulterior, blindatele israeliene au avut cale liberă de înainta spre Canalul Suez și de se
năpusti asupra forțelor egiptene.
Și la nivel terestru, Tzahal-ul a ieșit victorios, deoarece cele trei divizii blindate
israeliene au arătat o capacitate superioară de luptă față de adversar în două privințe. Prima,
îndârjirea inexorabilă pentru a înainta și a-și atinge obiectivul, indiferent de dificultățile
întâmpinate în acest sens. În al doilea rând, îndemânarea profesională a făcut diferența, liderii
militari isralieni reușind o strânsă și amplă coordonare între toate tipurile de forțe, care au
contribuit la aplicarea unor lovituri puternice inamicului25.

24
https://www.ajc.org/news/why-history-still-matters-the-1967-six-day-war-1, accesat la 12.12.2022.
25
https://www.cambridge.org/core/journals/israel-law-review/article/abs/sixday-war-and-the-right-of-
selfdefence/38172E3F1B4D509FFAED252AA664B685, accesat la 12.12.2022.

13
 La sfârșitul celei de-a doua zi de conflict, Cairo a dat ordin de retragere a trupelor care
nu fuseseră încercuite de Tzahal. La auzul acestei vești, Moshe Dayan a devansat termenul
pentru cucerirea Sharm El-Sheikh-ului și a trimis o unitate de parașutiști în zonă. Trupele
israeliene au găsit orașul gol și au reînălțat steagul Israelului în localitate, moment ce a
semnificat sfârșitul blocadei egiptene asupra Strâmtorii Tiran, astfel fiind îndeplinit unul dintre
obiectivele prezentei campanii militare26.
La nivel internațional, URSS făcea deja presiuni pentru întrunirea Consiliului de
Securitate al ONU, sens în care Moscova urma să ceară o încetare a focului. Moshe Dayan era
conștient că o astfel de măsură impusă atât de repede, nu va permite atingerea obiectivului de
distruge forța armată a Egiptului. În acest context, ministrul Apărării a ordonat unităților
blindate din Sinai să oprească retragerea egipteană și încercuiască blindatele egiptene aflate în
drum spre casă. Tancurile israeliene s-au mișcat rapid și au capturat baza egipteană de la Bir
Gafgafa, zdrobind concentrarea de blindate inamice. În plus, Tzahal au cucerit podul Firdan și
astfel au oprit retragerea trupelor egiptene peste Canalul Suez.
Forțele egiptene din sudul Sinaiului au încercat să se retragă prin trecătoarea Mitla, dar
o unitate de blindate israeliene au blocat intrarea în trecătoare și ulterior aviația Israelului a
bombardat tehnica militară prinsă în zona îngustă, transformând zona într-un uriaș cimitir de
vehicule militare inamice.
Cu toată opoziție lui Dayan, Fâșia Gaza a fost atacată din prima zi de conflict, iar
ocuparea acesteia a durat mai bine de două zile, fapt pentru care ministrul israelian și-a păstrat
opinia conform căreia Gaza putea fi evitată în acest conflict.
În seara zilei de 10 iunie, întregul Sinai era sub controlul armatei israeliene. Cu toate
acestea, Gamal Nasser a acceptat încetarea focului încă din 8 iunie, după patru zile de bătălii
grele și înfrângeri dureroase, întreaga armata egipteană fiind în stare de șoc, fără a-și putea
explica ce s-a întâmplat. Nici președintele egiptean, nici ceilalți lideri politici sau militari nu
au reușit să anticipeze modul în care va reacționa Israelul ca urmare a blocadei maritime din
partea Egiptului. Conducerea de la Cairo nu a crezut ca Israelul este în stare să inițieze acest
conflict. Șocul loviturii preemtive a dat peste cap toate planurile egiptene și ulterior liderii
militari și politici nu au reușit să stavilească avansul israelian27.
Cel mai important aspect de subliniat este faptul că Egiptul a acceptat o încetare
necondiționată a focului, iar acest fapt a schimbat cu totul poziția statului arab până la acel
moment. Cu foarte puțin timp înainte de această decizie radicală, URSS-ul venise cu un
proiect de rezoluție care stipula retragerea Israelului pe liniile din 1949. Inclusiv Gamal
Nasser, cu o zi înainte de capitulare, îi asigurase pe președinții Siriei, Irakului și Algeriei,
precum și pe regele iordanian de faptul că Egiptul va continua să lupte până la ultimul soldat.
Cu toate acestea, deși își dorea cu ardoare să continue lupta, operațiunile de contraatac nu au
reușit și președintele egiptean și-a dat seama că situația din teren nu mai poate susține
26
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 331.
27
https://www.inss.org.il/publication/six-days-fifty-years/, accesat la 12.12.2022.

14
stabilirea unei linii defensive împotriva Tzahal. Drept urmare, reprezentantul ONU a acceptat
încetarea necondiționată a focului din partea regimului de la Cairo28.
În momentul acelei decizii, trupele israeliene erau deja la Canalul Suez și obiectivului
Israelului a fost de a forma o linie care să împiedice regimul de la Cairo de a mai trimite trupe
în Sinai, dar în același timp au avut grijă să nu afecteze navigația pe Canalul Suez. Trupele
israeliene au fost plasate la 12 mile de canalul de navigație, pentru a nu risca vreo intervenție
din partea Marilor Puteri.
Frontul de est
Iordania a fost avertizată încă din prima zi a războiului să se abțină de la acțiuni ostile
împotriva Israelului, dar regele iordanian a transmis că armata sa este datoare să sară în
ajutorul Egiptului, care a fost atacat. Astfel, pentru Tzahal nu a rămas decât opțiunea de a se
implica într-o operațiune la scară largă împotriva regatului iordanian. Campania militară
israeliană trebuia să continue cu toată forța, punctul esențial fiind Ierusalimul, divizat în 1948
într-o parte evreiască și cealaltă palestiniană.
Operațiunile terestre împotriva Iordaniei au fost lansate din 6 iunie 1967, când trupelor
israeliene li s-a trasat sarcina de a captura Muntele Scopul și Muntele Măslinilor, culmi cu
importanță strategică pentru Ierusalim. În ciuda resurselor umane limitate, militarii Tzahal au
reușit să-și atingă obiectivul. Ulterior a urmat bătălia pentru Dealul Muniției, care a
reprezentat cea mai dură confruntare cu iordanienii din conflictul în cauză.
Pe 7 iunie 1967, armata israeliană a reușit să încercuiască Ierusalimul și ulterior au
pătruns în Orașul Vechi pentru prima dată de la înființare. Însuși Moshe Dayan a venit să
viziteze Ierusalimul eliberat și s-a dus direct la Zidul Plângerii. Iordanienii s-au retras spre est,
dar armata israeliană a pornit în urmărirea acestora, eliberând Ierihonul fără rezistență. Tzahal
a continuat să împingă trupele arabe peste Iordan, traversând la rândul ei râul și trecând pe
malul estic al acestuia. Imediat după acest moment, SUA a avertizat Israelul să se retragă din
Iordania și să revină de cealaltă parte a Iordanului. Moshe Dayan a dat ordin de retragere a
trupelor din Iordania, aruncând ulterior podurile peste Iordan în aer. Astfel, Cisiordania a intrat
sub controlul Israelului și multe dintre orașele biblice erau din nou sub o conducere
evreiască29.
Iordania a fost de acord să accepte încetarea focului la 9 iunie 1967, iar ieșirea
Regatului Hașemit din luptă rapid a avut două importante efecte. Primul a fost de ordin militar,
Tzahal putând transfera trupele de pe acest front pe cel sirian. Al doilea a fost de ordin socio-
politic, palestinienii din Cisiodarnia neluând parte la război, confruntările israeliano-
iordaniene fiind purtate în afara arealelor locuite.

Frontul de nord

28
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 335.
29
https://www.bbc.com/news/world-middle-east-39960461, accesat la 12.12.2022.

15
 Siria a intrat în acest război ca urmare a apelului făcut de Egipt ca armata siriană să
atace Israelul ca ripostă la bombardamentele israeliene asupra bazelor egiptene din Sinai.
Regimul de la Damasc a răspuns chemării, dar acțiunile militare au avut un efect limitat asupra
Israelului. Inițial, planul Siriei era de a lua parte la Operațiunea Nasser, prin care aceasta
trebuia să se alăture unui atac general al arabilor împotriva Israelului. După prima zi de
confruntări, conducerea la Damasc a abordat Operațiunea Jihad, care implica o atitudine
defensivă, combinată cu acțiuni ofensive limitate.
Atacurile Israelului asupra Siriei s-au intesificat pe 9 iunie, odată cu ieșirea Iordaniei și
Egiptului din luptă. Strategia Tzahal-ului a fost schimbată și s-a marșat pe o acțiune ofensivă
concentrată, de străpungere a ofensivei inamice. Miza era controlul Înălțimilor Golan, de
importanță strategică atât pentru Damasc, cât și pentru Tel Aviv. Inițial, defensiva siriană a
rezistat cu fermitate la încercările ofemsive israeliene30.
Israelul nu a renunțat și a reluat acțiunile de străpungere, astfel că pe 10 iunie 1967,
forțele israeliene au reușit să învingă defensiva siriană și să avanseze. Acesta a reprezentat un
moment psihologic important în rândurile armatei siriene, care după acel moment fie s-a
retras, fie nu au mai opus o rezistență acerbă. Astfel, în a doua parte a zilei, toate localitățile
aferente Înălțimilor Golan erau sub controlul israelian. Guvernul de la Damasc a înțeles
situația dificilă în care se afla și s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU pentru încetarea
focului.
În lipsa unor elemente naturale de graniță, Israelul și-a stabilit o linie de demarcație
care a ținut cont de elemente topografice ale zonei, preluând zona înaltă pe care sirienii o
utilizase în anii anteriori pentru bombardamente cu artileria a localităților israeliene. Era
rândul sirienilor să fie îngrijorați de acest avantaj topografic, deoarece capitala Damasc era la
doar 40 de mile distanță, teren relativ plat, de câmpie. De aceea, sirienii s-au temut că ofensiva
israeliană va continua și va viza cucerirea Damasc-ului. În acest context, Moscova a intervenit
pe lângă Administrația SUA pentru stoparea ofensivei Tzahal-ului, care oricum nu urmărea un
astfel de obiectiv. Obiectivul Israelului a fost de a scoate așezările din zona de graniță de sub
focul artileriei siriene.

În urma prezentării studiului de caz cu privire la Războiul de Șase Zile, atât din punct
de vedere al implicațiilor securitare și politice, cât și al repercusiunilor sale directe la nivelul
Orientului Mijlociu, putem concluzia că succesul israelian este incontestabil, provocând o
puternică lovitură atât militară, cât și de imagine adversarilor arabi. În baza celor sus-
prezentate, Moshe Dayan a fost omul din linia întâi care a înțeles în timp util ce înseamnă
mobilizarea uriașă a Egiptului în Sinai și a militat pentru inițierea de către Israel a unui atac-
surpriză, singura decizie care mai putea întoarce în favoarea evreilor soarta unei confruntări
inevitabile. În plus, în ciuda faptului că la acea vreme era parlamentar aflat în opoziție, a fost

30
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 338.

16
chemat să preia portofoliu Apărării, iar Moshe Dayan nu a dezamăgit, ridicându-se la nivelul
presiunii și așteptărilor.
Reușita Israelului în 1967 și atingerea tuturor obiectivelor trasate se datoarează, în
primul rând, caracterului temerar și consecvent al generalului Moshe Dayan. Grație pregătirii
sale desăvârșite, a geniului în ceea ce privește planficarea și strategia, cel în cauză a reușit să
își impună în mare parte viziunea asupra conflictului, iar acest fapt a dus la un rezultat
răsunător în numai câteva zile. În plus, Israelul a reușit să bifeze mai multe obiective decât îți
propuseze la începutul campaniei militare, cel mai important fiind în mod cert recuperarea
Ierusalimului. Încă o dată, Moshe Dayan a demonstrat că este determinant pentru Tzahal, iar
faptul că a condus ostilitățile din cea mai înaltă funcție de coordonare (cu excepția postului de
prim-ministru) a contribuit deciziv la victoria israeliană împotriva arabilor.

17
 Concluzii

Războiul de Șase Zile a reprezentat cea mai strălucită campanie militară din istoria
armatei israeliene. Mulți istorici numesc acest conflict „lupta perfectă“ a israelienilor, puține
națiuni având o astfel de șansă în istoria lor. Rezultatele impresionante ale acestui război se
datorează, în primul rând, lui Moshe Dayan, care a dat dovadă de siguranță de sine, dar și de o
încăpățânare acerbă, abilități construite pe parcursul deceniilor trăite în armată. Dramul de
teribilism prin care s-a caracterizat Moshe Dayan i-au permis acestuia să nu se lase afectat de
uriașa responsabilitate ce a apăsat pe umerii acestuia în vara anului 1967.
Pe 10 iunie, la ora 18:00, a intrat oficial în vigoare acordul negociat de ONU de
încetare a focului, punând capăt Războiului de Șase Zile. Până la acel moment, armata
israeliană și-a îndeplinit orice obiectiv potențial, nu doar cele fixate la începutul campaniei
militare. Cel mai important dintre acesta a fost cu siguranță readucerea Zidului de Vest (Zidul
Plângerii) sub controlul evreilor, după două milenii.
Tzahal a pierdut aproximativ 800 de oameni, mult mai puțin decât estimase la
începutul conflictului. De cealaltă parte, arabii au pierdut peste 14.000 de militari (morți sau
dispăruți). De asemenea, Tzahal a distrus mare parte din forța armata a Egiptului, Siriei și
Iordaniei și a cucerit Ierusalimul, Fâșia Gaza, Cisiordania, Peninsula Sinai și Înălțimile Golan.
La 13 iunie 1967, Moshe Dayan a prezentat un raport recapitulativ cu privire la acest
conflict. Astfel, ministrul israelian a reliefat că în perioada dinaintea războiului, guvernul și
armata au facut evaluări incorecte în trei domenii esențiale 31.
Prima a fost cea legată de cât de mult s-a crezut că Egiptul va fi obligat să intervină în
favoarea Siriei. Având în vedere că regimul de la Cairo era puternic implicat în conflictul din
Yemen, conducerea de la Tel Aviv nu a luat în serios o altă implicare militară a Egiptului în
regiune. Astfel, Israelul nu a crezut că Egiptul va răspunde atât de puternic apelului din partea
Siriei, care se vedea amenințată de Israel.
Cea de-a doua a fost legată de forțele militare aduse de Egipt în Sinai. Din nou, armata
și conducerea politică nu au crezut că Gamal Nasser este pregătit de război, argument
31
Moshe Dayan, Story of my life, 1977, pag. 340.

18
demontat cu fiecare ocazie de Moshe Dayan. Cea de-a treia evaluare greșită a fost cu privire la
ușurința cu care Gamal Nasser a cerut îndepărtatea forțelor ONU din Sharm El-Sheikh, lecție
pe care Israelul a învațat-o ulterior.
De asemenea, Moshe Dayan a subliniat că Israelul a greșit și după impunerea blocadei
egiptene asupra Strâmtorii Tiran, deoarece nu a reacționat imediat, astfel că ulterior, sintagma
„cine trage primul foc“ a căpătat o conotație mult mai importantă. În viziunea acestuia, primul
foc a fost tras de Gamal Nasser, care a închis libera navigație în Golful Aqaba conștient că
pentru Israel o astfel de decizie este un act de război. Lipsa de coerență și fermitate din partea
Tel Aviv-ului a făcut ca acest aspect să se dilueze pentru opinia internațională. Un alt aspect ce
a fost reproșat de Moshe Dayan a fost faptul că Israelul s-a bazat prea mult pe Statele Unite că
vor rezolva problema Tiranului, în fapt Administrația SUA nu era pregătită să-și complice și
mai mult relațiile cu regimul de la Cairo. Chiar dacă partea americană ridica blocada, rămânea
problema celor 80.000 de soldați egipteni comasați la granița israeliană.
Cu toate acestea, primul foc tras în adevăratul sens al cuvântului a fost cel al Israelului,
care a distrus 70% din aviația inamicului. În schimb, Iordania și Siria au fost cele care au tras
primele spre teritoriul israelian, atât cu aviația, cât și cu artileria. Siria a reprezentat factorul
problematic al Războiului de Șase Zile, deoarece Moshe Dayan și conaționalii săi nu au știut
cum să abordeze conflictul cu acest stat. Dacă amenințarea din partea Egiptului și ulterior din
partea Iordaniei era clară, Siria nu a oferit argumente pentru un război total. Motivele
campaniei împotriva Damascului au fost legate de securizarea kibuțurilor din zona de frontieră
și pedepsirea regimului pentru atacurile neprovocate împotriva civililor.
Conducerea de la Tel Aviv nu a vizat cucerirea Înălțimilor Golan, dar contextul
favorabil creat prin ieșirea Egiptului și Iordaniei din război, au dus la schimbarea strategiei și
axarea forțelor pe frontul sirian, pentru securizarea frontierei. Războiul de Șase Zile s-a
încheiat cu liniile de demarcație mărite la maximum pe toate fronturile. De asemenea, în urma
pierderilor suferite, armatele arabe nu mai erau capabile să atace curând Israelul.
Președintele Gamal Abdel Nasser a supraviețuit din punct de vedere politic acestei
catastrofe din 1967, prezentându-și demisia în mod demonstrativ. Cu toate acestea, masele
fiind încă bine controlate de regimul de la Cairo, au ieșit în stradă în semn pentru a-și arăta
sprijinul pentru acesta, iar demisia a fost retrasă. În plus, liderii organizației Frații Musulmani
erau închiși la acea vreme, iar alt politician egiptean capabil să-i ia locul lui Nasser nu era.
Liderul egiptean a marșat pe teoria că Israelul a fost ajutat de armata Statelor Unite și
de aceea Egiptul a fost învins. Din acest moment, a început declinul politic al lui Gamal
Nasser, cel mai periculos adversar al statului israelian. Președintele egiptean i-a găsit vinovați
pe toți șefii armatei, pe care i-a îndepărtat de la conducere. Ulterior, s-a concentrat pe strategia
pentru următorii ani, care a fost gândită sub forma un unui conflict de uzură pe linia Canalului
Suez, în principal, cu ajutorul artileriei și marinei. Aceasta decizie avea drept scop
reconsolidarea regimului și hrănirea percepției internă că Războiul de Șase Zile nu a fost decât
o primă etapă a unui conflict mai lung, care era în desfășurare, motiv pentru care cetățenii

19
trebuie să-l sprijine pe Nasser. Ulterior, liderul egiptean viza un atac asupra Israelului, în urma
căruia să-și recupereze atât teritoriile pierdute, cât și stima și credibilitatea în lumea arabă,
ceea ce avea să reprezinte Războiul de Yom Kippur (1973), dar Nasser nu va mai ajunge să
trăiască acest moment.
După noile teritorii elibetate sau cucerite după Războiul de Șase Zile, Israelul nu mai
era un stat cu granițe scurte și nesigure, ci devenea o țară cu frontiere mult mai compacte, dar
a obținut și o anumită adâncime de siguranță față de vecinii arabi. Linia de demarcație cu
Egiptul stabilită la Canalul Suez a oferit guvernului de la Tel Aviv o stare de liniște, deoarece
nu puteau fi surprinși de un atac masiv al egiptenilor. În plus, obținerea unor elemente naturale
drept frontiere le-a oferit un avanraj strategic în ceea ce privește defensiva, Canalul Suez, râul
Iordan sau Înălțimile Golan oferind un plus de liniște la granițe în ceea ce privește un atac
masiv împotriva Israelului.

20
 Bibliografie

Cărți, articole:
 Moshe Dayan, Hystory of my life, 1977.
 Pierre Hazan, Războiul de Șase Zile. Victoria compromisă, Corint, București, 2002

Surse Internet
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/23.Studiul%20de%20caz_Metoda%20eficienta%20de
%20dezvoltare%20a%20competentelor%20comunicative.pdf, accesat la 11.12.2022.
https://www.routledge.com/Multiple-Case-Study-Analysis/Stake/p/book/9781593852481, accesat la 11.12.2022.
https://www.britannica.com/event/Six-Day-War, accesat la 11.12.2022.
https://www.history.com/topics/middle-east/six-day-war, accesat la 11.12.2022.
https://www.mfa.gov.il/mfa/aboutisrael/maps/pages/events%20leading%20to%20the%20six%20day%20war-
%201967.aspx, accesat la 11.12.2022.
https://www.jstor.org/stable/resrep04623?seq=1#metadata_info_tab_contents, accesat la 11.12.2022.
https://www.ajc.org/news/why-history-still-matters-the-1967-six-day-war-1, accesat la 12.12.2022.
https://time.com/4798084/1967-dayan-six-day-war/, accesat la 12.12.2022.
https://www.jstor.org/stable/30245883, accesat la 12.12.2022.
https://www.wilsoncenter.org/blog-post/the-end-the-sixth-day, accesat la 12.12.2022.
https://www.jstor.org/stable/30245516, accesat la 12.12.2022.
https://www.jstor.org/stable/4330386, accesat la 12.12.2022.
https://www.ajc.org/news/why-history-still-matters-the-1967-six-day-war-1, accesat la 12.12.2022.
https://www.cambridge.org/core/journals/israel-law-review/article/abs/sixday-war-and-the-right-of-selfdefence/
38172E3F1B4D509FFAED252AA664B685, accesat la 12.12.2022.
https://www.inss.org.il/publication/six-days-fifty-years/, accesat la 12.12.2022.
https://www.bbc.com/news/world-middle-east-39960461, accesat la 12.12.2022.
.

21