1

CURS LITURGICĂ GENERALĂ

(dupǎ Ene Branişte)
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

-liturgica este o disciplină ce aparţine laturii practice a teologiei şi studiază cultul divin public
al BOR ; termenul de ‘liturgic’ derivă de la ‘liturghie’ , termen ce a suferit o evoluţie : în epoca
precreştină desemna orice activitate practică în folosul comunităţii; în sec III îHr ‘liturghie
dobândeşte o conotaţie religioasă desemnând totlitatea actelor de cult (sens preluat şi de
traducătorii Septuagintei); pentru prima generaţie de creştini ‘liturghie; însemna totalitatea
actelor de cult (sens păstrat în Apus); din 1/2 a sec IV termenul are un sens mai restrâns
desemnând ritualul euharistic
-obiectul liturgicii este cultul adică totalitatea actelor, formelor prin care Biserica cinsteşte pe
Dumnezeu
-liturgica este o disciplină cu caracter expozitiv, teoretic şi studiază originea, evoluţia, istoria
cultului ; legile de funcţionare ale cultului, explicarea şi simbolismul unor rituri cât şi aspecte de
tipic (nu trebuie confundată cu tipicul care arată reguli şi norme de oficiere a cultului; tipicul e
un capitol al liturgicii)
-liturgica se împarte în liturgica generală ce studiază esenţa şi principiile generale ale cultului
şi liturgica specială ce studiază formele şi rânduielile cultului istoric, doctrinar şi mistic;
liturgica se ocupă exclusiv de cultul BO iar cultul altor confesiuni e făcut de liturgica
comparată şi se studiază în raport cu cel al BO (din perspectivă ecumenică menţionează şi
cultul B Necalcedoniene, BRC şi B Protestante)
-liturgica se deschide spre toate ramurile teologiei: imnografia (studiază poezia imnografică de
origine bizantină) dogmatica (cultul îşi are originea în învăţătura de credinţă) morala (trăirea
religioasă şi expunere normelor morale de viaţă) catehetica, omiletica, pastorala (vizează
dimensiunea didactică a preoţiei) IBU (oferă date despre evoluţia cultului creştin) arheologia
(informaţii despre lăcaşurile şi obiectele de cult paleocreştine) istoria artei (arhitectură, picturi)
muzica, istoria religiilor (lămureşte supra unor tradiţii şi obiceiuri în legătură cu nunta şi
înmormântarea)
-importanţa liturgicii: preotul e privit de credincioşi mai întâi ca săvârşitor al cultului apoi ca
învăţător şi conducător; preotul trebuie să facă un studiu serios pentru a executa corect cu
conştinciozitate actele de cult, să combată practicile neconforme
-izvoarele liturgicii sunt directe: documente scrise despre cult, cărţile de ritual, documentele
din literatura creştină veche, practica veche şi nescrisă a Bisericii (Tradiţia), monumente
arheologice şi antichităţi bisericeşti şi izvoare indirecte: scrieri ce conţin şi informaţii liturgice,
VT, NT, rânduielile vieţii monahale, canoanele apostolice şi ale Sinoadelor (sin Laodiceea
despre data serbării Paştilor, sin Trulan despre practica Liturghiei Darurilor în toate zilele din
Postul Mare exceptând sâmbăta şi duminica, generalizarea celor 7 Laude, sărbătorile Maicii
Domnului)
LITERATURA LITURGICĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ AZI
-perioada apostolică şi post-apostolică (primele 3 secole): nu există o expunere sistematică cu
privire la cult; informaţiile sunt izolate: Didahia, Epistola I Corinteni a Sf. Clement Romanul,
Apologia lui Iustin Martirul, Tertulian (îi îndemna pe creştini să se roage şi seara şi dimineaţa),
2
la Origen, la Sf. Ciprian, Tradiţia apostolică a lui Ipolit Romanul, Constituţiile apostolice,
Testamentum Domini
-perioada patristică (sec IV-VIII) : în Răsărit literatura bisericescă se dezvoltă şi cultul se
amplifică : Cele 5 cateheze mistagogice ale Sf. Chiril al Alexandriei, Omiliile Sf. Ion
Hrisostom, Despre ierarhia bisericescă a Sf. Dionisie Pseudoareopgitul, Mistagogia Sf. Maxim
Mărturisitorul, Descrierea Bisericii a patriarhului Gherman I, Teodor Studitul cu Explicarea
Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite; în Apus Sf. Ambrozie al Milanului Despre Sf. Taine,
Gherman al Parisului cu 2 Scrisori în care explică ‘liturghia galicană’ din timpul său, Isidor de
Sevilia De eclesiasticis oficis ; în Bisericile Necalcedoniene : Iacob de Edesa, Iacob Basalin,
Pseudo Gheorghios de Aravena explică Sf. Taine
-sfârşitul epocii patristice (sec VIII-IX) în Răsărit : Teodor episcopul Ancilelor cu Tâlcuirea
amănunţită a Dumnezeieştii Liturghii, Nicolae Cabasila Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii,
Despre viaţa în Hristos, Simeon al Tesalonicului Despre Sf. Liturghie şi Sf. Taine ; în Apus
Amalarus episcop de Metz De eclesiasticis, Roban Maurul De institutione clericorum, Berthold
din Konstanz Micrologius, Albert cel Mare Opus de misterio misae
-litertura liturgică în Apus de la Reformă până azi :
-reforma atacă cultul catolic şi determină dezvoltarea literaturii liturgice (la aceasta contribuie şi
apariţia tiparului) ; contrareforma iniţiată de conciliul de la Trident a contribuit la o analiză mai
atentă a cultului din Biserica primară (ca o consecinţă pentru ortodocşi a dus la studierea
textelor Liturghiei Orientale prin a căror vechime catolicii oferă argumente pentru combaterea
inovaţiilor : caracterul de jertfă al euharistiei contestat de protestanţi, prefacerea darurilor la
Liturghie, cultul sfinţilor, moaştelor, icoanelor, existenţa preoţiei sacramentale) ; aşa au apărut
cele mai importante colecţii tipărite în Apus de catolici mai întâi apoi de protestanţi în
beneficiul BO : Demetru Ducas Ritualiae greco Roma 1526, Morelus Rituale grecorum 1546,
Liturgiarum orientalium colectio Paris 1716, Codex Liturghius Eclesiae Universe în 15 vol.
Roma 1749-1766 ; iar literatura protestantă dezvoltă arheologia eclesiastică ocupându-se de
obiectele de cult şi mai puţin de serviciul de cult : De Rosi Roma subterană (un inventar al
catacombelor), Jean Martini Dicţionar de antichităţi creştine, Henry Leclere Dictionnaire d’
arheologie christiene et de liturghie în 15 vol la Paris
-literatura liturgică la ortodocşi în ultimele secole
-la greci : în sec XVIII Dimitrie Darvaris Manual creştin (explică veşmintele, Tainele,
ierurgiile), Panaghiotis Ronlotis Liturgică creştină, Gregorias Ioanitis Palama Liturgică
creştină ortodoxă ; în sec XX Georgios Sutiuliu Arheologie creştină şi bizantină, Panaghiotis
Trembela Cele 3 Liturghii după manuscrise din Atena, Macarios Simonpetritul Triodul explicat,
Panaiotis Nellas Omul, animal îndumnezeit
-la ruşi : sec XIX Daniil Samolodolici Liturgica sau învăţătura despre slujba dumnezeiască a
Bisericii din Răsărit, Petru Lebedev Învăţătura despre serviciul dumnezeiesc al BO, Al.
Dimitrievski Descrierea manuscriselor liturgice păstrate în bibliotecile din Răsăritul ortodox
iar în diaspora apuseană : Paul Evdokimov Rugăciunea în Biserica din Răsărit, Al. Scheiman
Din apă şi din Duh, Postul cel Mare
-la bulgari: Ivan Gose Despre antimise şi vechea liturghie bulgară, Iona Manual de liturgică
-la sârbi : traducerea manualului românesc de liturgică de la Chişinău făcută de Nilcovici la
Belgrad
3
-la români : traduceri din greacă a unor tâlcuiri ale Liturghiei făcute de Ieremia Cacavelas
Învăţătură sfântă a Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii traducere de pre limba grecească pre
limba românească Iaşi 1967, ep. Chesarie al Râmnicului traduce opera Sf. Simeon al
Tesalonicului Voroavă de întrebări şi răspunsuri 1965, Badea Cireşeanu Tezaur liturgic al Sf.
Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, prof de la Cernăuţi Vasile Mitrofanovici Liturghia BO
cursuri universitare completate şi editate de Teodor C. şi Nectarie Cotlarciuc, Petre Vintilescu
Curs de Liturgică generală, Curs de istoria Liturghiei, Liturghierul explicat, Despre poezia
imnografică, Ene Branişte Liturgica Generală 1985, Liturgica specilă 1980, Vasile Coman
Tratat problematic de liturgică şi pastorală 1981, D Stăniloae Spiritualitate şi comuniune în
Liturghia Ortodoxă

CULTUL DIVIN
NOŢIUNEA DE CULT
-termenul de ‘cult’ provine din limb latină de la vb. colo,-ere = a cultiva, a respecta, a adora
(supin ‘cultum’) ; în antichitate ‘cult însemna cinstirea acordată zeilor : teama de zei, respectul
dar şi ceremonialul religios prin care aceştia erau adoraţi ; în creştinism prin ‘cult’ se înţelege
orice formă sau act religios menit să-l pună pe om în legătură cu Dumnezeu
ORIGINE CULTULUI
-esenţa cultului constă din sentimentul existenţei lui Dumnezeu şi dorinţei noastre de a intra în
legătură cu El ; cultul este o însuşire naturală, o consecinţă firească a sentimentului religios : în
fiinţa umană există tendinţa de a–i onora pe cei ce ne sunt superiori ca vârstă, cultură, poziţie
socială sau de a mulţumi celor ce suntem datori, cu tât mai mult faţă de Dumnezeu ; conştiinţa
noastră despre atotputernicia lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunile noastre face să rezulte o
atitudine de subordonare fţă de Fiinţa supremă care se manifestă prin acte de cult
FELURILE CULTULUI
-atunci când atitudinea noastră de respect nu se exprimă în exterior ci rămâne ascunsă în suflet
constituie cultul intern sau subiectiv ; însă omul fiind alcătuit şi din trup simte nevoia să se
exteriorizeze prin forme văzute (acte religioase, rituri) ceea ce simte rezultând cultul extern ;
cultul capătă şi un caracter colectiv, social (un bun al comunităţii religios formată de cei care
mărturisesc aceeaşi credinţă)
-între simţirea religioasă (care stă la baza cultului) şi riturile sau actele religioase (prin care se
manifestă acest fond lăuntric) trebuie să existe o unitate ; cultul intern fără forme externe se
atrofiază sau poate degenera în forme periculoase : misticism, fanatism, fundamentalism,
pietism iar când formele sale externe sunt lipsite de fondul sufletesc lăuntric degenereză în
ritualism, bigotism ; este necesar un echilibru între cele două forme
-în funcţie de persoanele angajate în acest demers poate fi cult particular când angajează doar
individul independent de colectivul religios şi cultul public cu caracter colectiv şi social care
este cultul public oficil al Bisericii ; cultul public se exercită prin intermediul clerului investit cu
dreptul şi puterea sacramentală de a îndeplini acest oficiu, se oficiază după un anumit program
stabilit prin trdiţie, se oficiază în locuri speciale (biserici) şi în conformitate cu numite norme
înscrise în cărţile de slujbă ; cultul particular nu se supune unor astfel de rânduieli, în
rugăciunea individulă predomină spontaneitatea şi inspirţia (astfel au luat naştere forme noi ale
4
cultului : imnografia ortodoxă este creaţia personală a unor autori şi acceptată de Biserică ;
formele cultului particular inspiră cultul Bisericii cu caracter colectiv)
-cultul particular şi public nu sunt în opoziţie ci se completează ; trebuie să existe un echilibru
între datoriile faţă de cultul public şi pietăţile personale ; participarea la serviciul divin public
nu exclude rugăciunea particulară ; în BO şi BRC se pune accentul pe cultul public (cultivă
conştiinţa sobornicităţii Bisericii), rugăciunea particulară e determinată de necesităţile
momentului
RAPORTUL DINTRE RELIGIE ŞI CULT
-societatea laică face confuzie între termenii de ‘religie’ şi ‘cult’ : noţiunea de religie acoperă
toate formele : doctrina, morala, disciplina religioasă şi cultul ; deci cultul e doar o parte a
noţiunii de religie ; cultul derivă din religie şi e determinat de aceasta : corelţia dintre religie şi
cult este ilustrată de diversitatea riturilor care provine din ideile diferite pe care omenii le-au
avut despre divinitate ; izvorul formelor de cult este concepţia religioasă şi modul în care ne
raportăm la ea : orice formă de cult este concretizarea exterioară a fondului sufletesc lăuntric
-cultul ortodox este concretizarea revelaţiei, manifestarea bisericii ca experienţă sensibilă; nu e
o trăire pur subiectivă ci Evanghelia mereu reactualizată, relţia cu Hristos ; la ortodocşi cultul
public nu e posibil fără credincioşi
TERMENII CULTULUI
-acţiunea cultului se desfăşoară între doi termeni : Dumnezeu şi om : Dumnezeu este obiectul
cultului spre care se îndreaptă rugăciunea noastră iar omul este subiectul cultului cel de la care
primeşte acest demers
-subiectul cultului : omul luat ca fiinţă individuală este subiectul cultului individul iar Biserica
este subiectul cultului public legaţi prin unitatea de credinţă, identitatea formelor de cult,
motivaţi de perspectiva mântuirii
-obiectul cultului : Dumnezeu în unitatea şi treimea Persoanelor sale : în cultul ortodox fiecare
Persoană divină e invocată în funcţie de rolul ei specific în istoria mântuirii : Dumnezeu –Tatăl
e invocat ca Creator, Proniator (Tatăl nostru…) ; Dumnezeu-Fiul este invocat ca şi
Răscumpărător şi Mântuitor ; noi adorăm persoana unică divino-umană pe acest aspect
întemeindu-se cultul Sf. Euharistii şi de aceea cultul ortodox este prin excelenţă hristocentric
(Unule Născut…, Dumnezeul duhurilor…) ; Dumnezeu Duhul Sfânt continuă lucrarea de
mântuire realizată de Hristos fiind izvor al harului şi sfinţeniei (sfinţirea apei, Botez, sfinţirea
darurior) ; în cultul ortodox cele Trei Persoane Treimice sunt adorate separat foarte rar (ex :
Împărate ceresc) ele fiind invocate simultan sau succesiv (ecfonisele, Trisaghion, doxologia
mică, anaforalele, Preasfântă Treime…, Nădejdea mea…)care exprimă unitatea iseparabilă a
Persoanelor Treimii
RAPORTUL DINTRE FACTORII CULTULUI ÎN CREŞTINISM
-în majoritatea rugăciunilor din cultul ortodox Dumnezeu este invocat ca stăpân de către robii
săi (acest limbaj nu este specific creştin ci este o reminiscenţă iudaică şi precreştină) ;
sentimentul care îl leagă pe om de Dumnezeu nu este teama sau frica (ca în păgânism) ci acest
sentiment este înlocuit cu iubirea (In 3,16) ; pentru noi Dumnezeu eate Tatăl şi Părinte iar noi
suntem fii săi şi nu robi (Gal 4,7 ; 3,26) ; în creştinism raportul dintre cei doi termeni este de
fialitate (Tatăl nostru…)
OBIECTIVELE SECUNDARE ALE CULTULUI ORTODOX)
-pe lângă Domnezeu ca obiect principal al cultului întâlnim şi alţi termeni ai cultului :îngeri,
sfinţi, lucruri sfinte
5
-îngerii reprezintă pentru noi un ideal de perfecţiune moral-spirituală, sunt vestitorii voii lui
Dumnezeu şi mijlocitori către Dumnezeu pentru noi, sunt ocrotitorii şi sprijinitorii noştri în
orizontul mântuirii personale ; îngerii nu apar numai ca obiect al cultului ci şi ca subiect
deoarece ei cinstesc ca şi noi pe Dumnezeu atât în cer cât şi în Biserică unde slujesc nevăzut cu
noi (heruvicul)
-sfinţii sunt cinstiţi pentru viaţa lor curată şi pilduitoare, sunt mijlocitori şi rugători pentru noi
către Dumnezeu (multe formule liturgice sunt adresate sfinţilor)
-lucruri sfinte care stau în legătură cu Dumnezeu în special cu Mântuitorul : euharistia, crucea,
suliţa, buretele, Evanghelia şi cele în legătură cu sfinţii : moaşte, relicve, lanţul Sf. Petru
-în cultul ortodox se bucură de cinstire şi sf. Icoane care înfăţişează chipurile sfinţilor şi
persoana divino-umană a Mântuitorului
CULTUL ABSOLUT ŞI CULTUL RELATIV
-deşi în practică atât cinstirea lui Dumnezeu cât şi a sfinţilor se exprimă prin aceleaşi forme
externe, există din punct de vedere dogmatic o diferenţă esenţială : cultul de adorare (latrie)
acordat în exclusivitate lui Dumnezeu şi cel de venerare (dulie) acordat sfinţilor, îngerilor,
moaştelor, icoanelor iar în cazul Maicii Domnului de preacinstire (hiperdulie)
-latria este cultul suprem propriu-zis întrucât pe Dumnezeu îl cinstim pentru putere şi măreţia
Lui iar dulia este un cult dependent de cel absolutpentru că pe sfinţi nu-i cinstim pentru ei înşişi
ci pentru darurile supranaturle primite (câştigate) din partea lui Dumnezeu ; cultul sfinţilor se
referă indirect la Dumnezeu
SCOPURILE CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX
In funcţie de cei doi termeni : Dumnezeu şi om (Biserica) scopurile cultului sunt : latreutic,
harismatic şi didactic
-scopul latreutic este primul scop : adorarea lui Dumnezeu şi exprimarea sentimentelor noastre
de evlavie, respect ; aceasta se exprimă prin admiraţia faţă de atotputernicia şi măreţia lui
Dumnezeu « Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale… » (rug. La sfinţirea Aghiasmei
mari), « Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu… » (doxologia) care duc la rugăciunile de laudă ;
contemplarea bunătăţilor, a dragostei şi milostivirii lui Dumnezeu (texte liturgice şi mai ales
euharistia=mulţumire) de unde rezultă recunoştinţa pentru binefacerile primite de la
Dumnezeu ; recunoaşterea imperfecţiunii şi a păcatelor noastre (Ps 50, troparele de umilinţă,
canonul de pocăinţă) care duc la rugăciuni de pocăinţă şi cerere
-scopul harismatic sau sacramental : prin scopul harismatic Biserica împărtăşeşte harul
sfinţitor, darul şi binefacerile credincioşilor pentru mântuire (prin Taine şi ierurgii) ; scopul
latreutic şi harismatic alternează fuzionând iseparbil în cult
-scopul didactic sau catehetic este un scop secundar sau indirect şi urmăreşte instruirea
credincioşilor, promovarea vieţii religios-morale (prezent în prima parte a Liturghiei : Apostol,
Evanghelie, predică dar şi la alte servicii : catisme, paremii, psalmi)
ORDINEA SCOPURILOR CULTULUI ÎN CELE 3 MARI CONFESIUNI CREŞTINE
BO harismatic (binecuvântarea şi sfinţirea credincioşilor), latreutic, didactic
BRC latreutic (accentuează această latură prin cultul inimii lui Iisus, procesiuni) harismatic (considerat o
consecinţă a celui latreutic) didactic
BP didactic (se utilizează în exclusivitate predica şi învăţătura confesiunii respective şi ataşamentul faţă de ea prin credinţă)
latreutic iar cel harismatic e suprimat
6

ORIGINEA ŞI DEZVOLTAREA CULTULUI

INSTITUIREA CULTULUI CREŞTIN
-noua credinţă întemeiată de Mântuitorul trebuia să se exprime prin forme noi de cinstire a lui
Dumnezeu ; originea cultului trebuie identificată în dialogul lui Hristos cu femeia samarineancă
când Hristos vorbeşte de închinarea ‘în duh şi adevăr’ (In 23,24), principiu diferit de cultul
păgân şi iudaic care accentuau formele externe ; în acest dialog Mântuitorul a enunţat un
principiu iar la Cina cea de Taină pune bazele noului cult când prefigurează în chip nesângeros
jertfa de pe Golgota ca expresie iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni : pune temelia cultului pe
Euharistie şi fixează şi materiile (pâine şi vin) ; din ritul euharistic se vor dezvolta toate
celelalte forme ale cultului ; Iisus oferă şi un model de rugăciune (‘Tatăl nostru’ Mt 6,9)şi
instituie Tainele principale (Botez Mt 28,19 ; Preoţia, Pocăinţa Mt 18,18) şi unele ierurgii (Mt
19,5)
CULTUL ÎN VEACUL APOSTOLIC
-începutul cultului îl reprezintă Cincizecimea (hirotonirea apostolilor)
-cultul în epoca apostolică avea un caracter mixt iudeo-creştin (primii creştini din mediul iudaic
nu au renunţat la formele specifice fostei lor religii dar participă în paralel şi la adunările
creştine în case particulare); cel mai vechi lăcaş de cult a fost casa Mariei (Ft 1,13)
-elementele principale ale cultului erau frângerea pâinii (Ft 2,46) la care se adăuga lauda
adusă lui Dumnezeu, citiri din cărţile sfinte (I Tes 5,27), imne religioase (Efes 5,19), agape (I
Cor 11), colecte şi manifestarea unor harisme (I Cor 16)
-aceste întruniri cultice aveau loc sâmbătă seara prelungindu-se până noaptea târziu datorită
predicilor apostolilor fapt ce a favorizat trecerea de la sâmbăta iudaică la duminica creştină; tot
acum apar şi primele sărbători creştine: Paştile şi Cincizecimea
-ierarhia bisericească cuprinde cele 3 trepte: episcop (I Tim 3,1; Tit 1,7)preot (I Tim 5,17),
diacon (Ft 5,6) {protestanţii contestă că cele 3 trepte aveau funcţii sacramentale susţinând că
puterea harismtică o deţinea comunitatea}
-sinodul apostolic de la Ierusalim a hotărît neobligativitatea tăierii împrejur fapt ce permite
accesul la creştinism a tuturor popoarelor ; creştinismul era în umbra iudaismului (moştenirea
de elemente din iudaism), desprinderea definitivă făcându-se odată cu distrugere templului din
Ierusalim în anul 70 d.Hr.
CULTUL CREŞTIN ÎN EPOCA PERSECUŢIILOR
-datorită persecuţiilor cultul a rămas la simplitatea formelor din perioada primară; cultul este
puternic influenţat de idee Parusiei; până la începutul sec IV ierarhia bisericescă împărţe funcţia
didactică cu profeţii şi didascalii
-Liturghia cunoaşte o relativă dezvoltare (din a ½ a sec II apar primele încercări de
reglementare prin norme a serviciului divin prin scrieri socotite de posteritate ca pseudogrfice şi
anonime : Tradiţia apostolică a lui Ipolit Romanul care s-a identificat cu tradiţia bisericească
egipteană Testamentum Domini nostri Jesu Christi, Constituţiile apostolice etc.); sărbători până
la sfârşitul sec IV erau: Paşti, Cincizecime, duminica, Epifania (din a 2-a jumătate a sec III în
Apus Naşterea+ Botezul) iar din a 2-jum. a sec. II cultul morţilor
7
-serviciul divin e destul de simplu, ritualul euhristic se ţinea în catacombe sau în diferite case
(din a 2-a jum a sec II apar şi primele locaşuri de cult propriu-zise care fac trimitere la corabia
lui Noe fără însă a avea un stil arhitectonic anume) ; fundamentale pentru viaţa Bisericii erau 2
idei: Prusia şi cultul morţilor
CULTUL CREŞTIN DIN 313 PÂNĂ LA ICOANE
-după 313 se înregistrează o campanie de demolare a bisericilor pentru a construi altele noi mai
impunătoare astfel că se pun bazele artei eclesiastice : arhitectură, pictură, sculptură, muzică
-cultul are o dezvoltare explozivă (se naşte poezia imnografică de inspiraţie bizantină),
învăţământul catehetic se dezvoltă până la conturarea unei instituţii a catehumentului
-Liturghia primelor 3 sec se diversifică : ritul liturgic bizantin la Constantinopol, ritul liturgic
egiptean în N Africii, ritul liturgic roman, galican şi mazaral în Occident ; astfel se vor dezvolta
şi viitoarele liturghii : Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Missa romană, Liturghia darurilor
mai înainte sfinţite ; în epoca primară circula un singur rit de origine apostolică : prima liturghie
a fost pusă pe seama Sf. Iacob episcopul Ierusalimului în două variante : greacă şi siriacă ; în
Apus Liturghia Sf. Marcu a lui Isidor de Sevila şi Ambrozie al Milanului iar din sec VI ‘misa’
romană
-apar diferenţele între Apus şi Răsărit : în 286 Diocleţian împărţea Imperiul, în 330 Constantin
cel Mare mută capitala la Constantinopol, în 754 se întemeiază statul papal ; sin I Trulan 691-
692 condamnă practicile catolice : post sâmbăta, consumarea de lapte şi ouă în post, celibatul
preoţilor, filioque, în sec VI diferenţe privind data Paştilor între Apus şi Răsărit ; stilul
arhitectonic în Răsărit stilul bizantin în apus stilul romanic, gotic, baroc, clasic, renascentist
-limba liturgică în Răsărit : greacă, siriacă, armeană, chirilică, coptă iar în apus latina iar după
Conciliul I Vatican şi alte limbi ; veşmintele liturgice simple se amplifică : în sec XVII ep.
Vicari poartă mitră şi sacos ; obiectele de cult : copie, steluţă, linguriţă, pâine dospită în Răsărit
şi azimă în Apus ; în Apus se accentuează sculptura şi muzica instrumentală în Răsărit
învăţământul catehetic şi poezia imnografică
-se fixează şi se completează numărul celor 7 Laude, se dezvoltă poezia imnografică creştină,
apar primele norme tipiconale cu privire la serviciul liturgic, apar primele cărţi, se dezvoltă
cultul moaştelor, se definitivează ciclul anului liturgic : Triod, Penticostar, Octoih, se instituie
noi sărbători, generalizarea sărbătorilor Maicii Domnului, a Mântuitorului, a Sf. Cruci,
îngerilor ; ierarhia bisericească se stabilizează
EPOCA ICONOCLSMULUI (SEC XVII-XVIII)
-polemica dezvoltată în jurul icoanelor a perturbat evoluţia cultului acesta cunoscând o
încetinire ; după 787 se dezvoltă nestingherit iar după 843 se află aproape de finalul evoluţiei
-cultul BRC din sec V-VI se dezvoltă diferit de cultul ortodox (cultul inimii lui Iisus, muzică
instrumentală, sculptură, azimă) ; cultul confesiunilor protestante şi neoprotestante din dorinţa
de reformare a denaturat complet cultul primar
TRĂSĂTURILE SPECIFICE CULTULUI ORTODOX COMPARATIV CU CULTUL CELORLALTE
CONFESIUNI CREŞTINE
-cultul devine nota palpabilă ce reprezintă o anumită Biserică
1 legătura cultului ortodox neîntreruptă cu trecutul
BO în formele fundamentale e la fel de vechi ca şi creştinismul ; nu s-au înregistrat inovaţii sau
modificări substanţiale şi n-a schimbat fondul tradiţiei apostolice (cultul Bo de azi nu se
deosebeşte de cultul Bisericii primare)
8
BRC în dorinţa de individualizare a procedat la inovaţii în materie de cult cu elemente străine
Bisericii primare
BP aceştia au eliminat din cult nu numai forme şi expresii ci şi principii din care se hrănesc
actele liturgice (ideea de jertfă, instituţia sacerdotală) cultul fiind redus la forme primitive
specifice religiilor istorice
2 cultul ortodox are un caracter sacrificial şi haric şi se săvârşeşte prin ierrhia bisericească
BO, BRC cultul se fundamentează pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului iar sacerdoţiul
creştin e instituit de Hristos şi transmis prin succesiune apostolică
BP nu acceptă nici jertfa nici preoţia nici liturghia ; jertfa este un element perimat ce ţine de o
etapă în evoluţia istorică a societăţii, omul modern depăşind această mentalitate iar legătura
omului cu Dumnezeu se realizează numai prin rugăciuni şi direct fără intermediul preoţimii
3 cultul ortodox se distinge prin uniformitate şi stabilitate
BO norme şi reguli fixe, forme definitiv stabilite care sunt aceleaşi pentru toţi ortodocşii
BP nu au în vedere norme precise ci predomină variaţia şi diversitatea rezultând grupări
religioase noi
4 cultul ortodox se distinge prin bogăţia, varietate şi frumuseţea riturilor şi solemnitatea
slujbelor
BO expresie evlaviei şi spiritualităţii (vizibile mai ales în catedrale şi mănăstiri) constituind
elementele ce sensibilizează sufletele poporului
BRC este specific şi catolicilor dar diferă de ortodocşi prin abundenţa sculpturilor, introducerea
unor rituri spectaculoase (procesiunile cu Sf. Euharistie), folosirea muzicii instrumentale (orga)
5 cultul ortodox are caracter eclesiologic (comunitar)
BO în rugăciunea colectivă nu se vizează numai trebuinţele individuale ale credincioşilor ci în
Biserică ne rugăm pentru nevoile tuturor dincolo de starea socială, culturală sau naţionalitate
(Mt 18,20); prin cult BO se roagă pentru întreaga umanitate depăşind individulismul şi
egoismul sectar
6 cultul ortodox are substanţă teologică
BO prin simbolismul bogat, prin frumuseţe şi profunzimea ideilor doctrinare (rugăciunile,
formulele liturgice, crezul alături de pictură şi poezia imnografică au un caracter profund
dogmatic) ; riturile cultului ortodox sunt adevărate teofanii care ne fac să retrăim în mod
autentic evenimente din istoria mântuirii (Euharistia este o pregustare a fericirii şi desăvârşirii
din împărăţia lui Dumnezeu)
BP vizează doar aspectul comemorativ (anamnetic)
7 universalismul (pancosmismul) cultului ortodox
BO în rugăciunile sale vizează nu numai viaţa omului ci şi obiectele necesare vieţii familiale şi
natura neînsufleţită în care omul îşi duce existenţa (slujbele din grupul ierurgiilor) ; prin păcat s-
a produs căderea întregii creaţii şi de aceea prin sfinţire se urmăreşte restabilirea purităţii
creaţiei (vezi rug. de sfinţire a apei de la Bobotează)
IMPORTANŢA CULTULUI ÎN VIAŢA RELIGIOASĂ
-cultul are importanţă catehetică şi pedagogică; cultul defineşte ortodoxia aşa cum catolicismul
e definit de papalitate (esenţa ortodoxie se trăieşte prin raportarea la cult ; credincioşii măsoară
nivelul vieţii lor spirituale prin participarea la cult ; pentru mulţi creştinismul se reduce la
practicarea formelor liturgice)
9
-în catolicism predomină organizarea bisericească (papalitatea), în protestantism exegeza iar
spiritualitatea ortodoxiei se defineşte prin cult
-toate elementele ce definesc cultul BO definesc şi cultul BVO (Biserici Vechi Orientale) care
păstrează caracterele arhaice ale primelor 5 secole (n-au mai îmbogăţit cultul cu elemente noi)

PERSOANELE LITURGICE. ORIGINEA CLERULUI CREŞTIN ŞI VECHIMEA LUI

-preoţia a fost instituită indiferent de religie pentru îndeplinirea actelor şi ceremoniilor de cult
public iar preotul orice nume ar fi purtat a fost considerat mijlocitor între om şi divinitate
-în raport cu religiile naturiste şi nerelevate, preoţia creştină este de instituire divină fără să fie
condiţionată de apartenenţa la o anumită clasă socială (Mântuitorul era din tribul lui Iuda fără
nici o legătură cu preoţia lui Aaron) Mântuitorul este arhiereu veşnic, arhetipul desăvârşit al
preotului VT (Evr 5,4) el îndeplinind oficiul de mare preot mai ales prin jertfa de pe cruce
(sacrificiul Mântuitorului este unic şi irepetabil astfel că şi preoţia instituită de El este veşnică)
-Mântuitorul nu numai a pus bazele noii religii ci a şi rânduit persoanele care să săvârşească
cultul investindu-le cu putere harică necesară (la Cina cea de Taină când a instituit Euharistia
Mântuitorul îi abilitează pe apostoli ca preoţi ai noii religii [Lc 22,19] dându-le şi puterea
iertării păcatelor [In 20,22-23] de a învăţa şi boteza [Mt 28,19])
-primii slujitori ai cultului creştin au fost apostolii (I Cor 4,1), hirotonia lor având loc la
Cincizecime ; în comunitatea creştină din Ierusalim apostolii săvârşesc toate Tainele şi
ceremoniile cultului Bisericii (Euharistie, Botez, Mirungere, Hirotonie [Ft 2; 6]), prezidează
adunările de cult, acordă prin punerea mâinilor haruri şi harisme, stabilesc primele norme cu
privire la săvârşirea cultului noii credinţe
-apostolii transmit drepturile şi puterile lor sacramentale prin ritualul punerii mâinilor asupra
altor persoane alese dintre membrii comunităţii şi instituie persoane în cele 3 trepte: episcopi,
preoţi, diaconi
-terminologia utilizată în epoca apostolică şi lipsa unor termeni creştini autentici a creat
confuzii nu pentru ortodocşi ci pentru reformatorii de mai târziu datorită unor exprimări
ambigue (ei susţin că preoţi au fost doar apostolii); iniţial se numeau ‘prezbiteri’ însă erau
diferiţi de simplii ‘bătrâni’ care aveau funcţii onorifice, în timp ce prezbiterii-preoţi erau
instituiţi prin hirotonie, printr-un har special pentru a ajunge păstori ai comunităţii creştine (Ft
14,23), principala funcţie a preoţilor fiind cea liturgică (Iacob 5,4); împreună cu apostolii
alcătuiau ‘ceata preoţească’ (I Tim 4,14)
-pe lângă numirea generală de ‘prezbiter’ ce se dădea la început tuturor celor ce îndeplineau
funcţii sacerdotale, apare şi termenul de episcop (Filip 1,1) ; acest termen a fost folosit iniţial
în diasporă şi nu în Ierusalim (cuvânt de origine grecească); în scrierile creştine de la sfârşitul
sec I şi începutul sec II membrii clerului bisericesc sunt numiţi când episcopi când prezbiteri
când preoţi aparenta confuzie fiind explicată că atât preoţii cât şi episcopii se recrutau dintre
bătrâni
-din epistolele pauline pastorale se observă că preoţii≠ episcopi ; episcopii aveau drepturi mai
mari decât preoţii : hirotonirea preoţilor, supravegherea cultului şi a învăţăturii, dreptul de a
povăţui şi conducerea Bisericii; diferenţa s-a accentuat prin unicitatea episcopatului: denumirea
de episcop s-a dat mai întâi urmaşilor direcţi ai Sf. Apostoli sau împuterniciţilor lor la
conducerea diferitelor comunităţi locale înfiinţate de ei iar în fiecare Biserică sau comunitate
10
locală nu putea fi decât un singur reprezentant al Sf. Apostoli pe când preoţii erau mai mulţi
(Sf. Ignatie Teoforul afirmă încă de la începutul sec II unicitatea episcopatului ca o condiţie
indispensabilă a Bisericii : Biserica locală e comunitatea euharistică grupată în jurul unui singur
episcop)
-toţi episcopii bisericilor locale au fost numiţi şi hirotoniţi direct de apostoli (lista cea mai veche
de episcopi a lui Hegisip transmisă de Eusebiu de Cezareea, urcă până la Sf. Apostoli) : Iacob
fratele Domnului urmat de Simeon, fratele său, Tit în Creta, Timotei în Efes, Irodion (Rom
16,11), Onisim în Efes, Ioan Marcu în alexandria, Silvan în Tesalonic, Ignatie al Antiohiei,
Policarp al Smirnei, Clement la Roma
-aşa cum episcopii sunt socotiţi urmaşii direcţi ai Sf. Apostoli aşa primii preoţi sunt urmaşii
celor 70 de ucenici ai Mântuitorului (primii episcopi au fost aleşi tot dintre cei 70 de ucenici)
-primii diaconi (slujitori) apar înscrişi în cărţile NT : Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon,
Parmena, Nicolae (Ft 6)instituiţi prin hirotonie să organizeze agapele mai întâi în Ierusalim ;
agapele fiind unite cu serviciul euharistic primesc şi funcţii liturgice : diaconul Filip predică şi
botează
-preoţia creştină este de origine divină, 3 trepte : episcop (I Tim 3), preot (I Tim 5,17), diacon (I
Tim 3); la sfârşitul sec I Clement Romanul în ‘Epistola sa către Corinteni’aminteşte de cele 3
trepte prin analogie cu arhiereu, preot, levit din VT ; ‘Constituţiile apostolice’ în sec IV
enumeră precis funcţiile liturgice a celor 3 trepte
-în epoca apostolică şi postapostolică ierarhia bisericească şi-a împărţit atribuţiile cu profeţii şi
didascalii (învăţătorii) pe care Sf. Pavel îi enumeră printre harismatici (vezi şi Ft 21,1) ; ei erau
consacraţi prin hirotesie ; spre deosebire de clerici care erau legaţi de comunitatea pe care o
păstoreau, profeţii şi didascalii se deplasau de la o comunitate la alta ; dispar în a 2 jum a sec II
-din sec IV apar diferenţe între Occident şi Orient : celibatul impus preoţilor în Apus (contrar
sin I ec) în timp ce în Răsărit doar cine voia ; în Apus rolul diaconului e restrâns la minum
(Conciliul II Vatican restaurează condiţia diaconului care primeşte şi atribuţii liturgice) ; la
protestanţi preotul nu are consacrare ; e numit pastor şi nu mai aduce jertfa ci doar o anamneză
a Cinei celei de Taină

ROLUL ŞI FUNCŢIILE LITURGICE A CELOR 3 TREPTE IERARHICE ÎN

BISERICĂ
EPISCOP
-este prima treaptă a clerului, urmaşi direcţi ai Sf. Apostoli , este centru liturgic al Bisericii în
jurul căruia gravitează tot cultul
-toţi episcopii sunt egali cu privire la drepturile sacramentale indiferent de funcţiile
administrative,ei pot să împărtăşească harul celorlalte trepte subordonate precum şi dreptul de a
împărtăşi unui candidat ales şi pregătit darul arhieriei (slujbă oficiată împreună cu încă 2
episcopi)
-în Biserica primară până în ½ sec II oficiul liturgic era săvârşit de episcop iar preoţii şi diaconii
îl secondau; fiecare cetate, oraş, avea câte un episcop; odată cu răspândirea creştinismului
numărul credincioşilor a crescut şi atunci preoţii au fost delegaţi să oficieze cele sfinte în
numele episcopului în parohiile urbane şi rurale
-episcopul îl reprezintă pe Hristos (de aceea binecuvintează cu amândouă mâinile), este întâiul-
stătător oricărui oficiu liturgic fie că slujeşte sau asistă (îi sunt rezervate anumite formule: ‘pace
11
tuturor’, ‘pace ţie cititorule’, ‘harul Domnului…’, ‘mântuieşte poporul tău…’ chiar dacă nu
slujeşte); are dreptul de a fi pomenit în eparhia sa
-episcopul poate să oficieze toate oficiile liturgice fără excepţie (are multe rânduieli pe care le
efectuează în mod exclusiv: hirotoniile, hirotesiile, sfinţirea Marelui Mir, sfinţirea bisericilor şi a
antimiselor); oficiază întotdeauna însoţit de sobor iar în situaţii deosebite poate oficia şi singur;
în oficiere ocupă un loc special: scaunul arhieresc; are semne distinctive chiar şi când nu
oficiază
PREOT
-a doua treaptă, urmaşi ai celor 70 de ucenici ai Mântuitorului
-deţine puterea parţial (binecuvintează cu o mână) ; deţine o dublă calitate : împuternicit şi
delegat al episcopului şi reprezentant al comunităţii credincioşilor (intermediază între
Dumnezeu şi om : oferă din partea comunităţii rugăciunile lor şi împărtăşeşte din partea lui
Dumnezeu harul)
-poate oficia toate slujbele liturgice exceptând pe cele proprii episcopului, deţine puterea
didactică şi administrativă pe lângă cea sacramentală ; toţi preoţii sunt egali ; exercită cele 3
demnităţi ale Mântuitorului
DIACON
-a treia treaptă, urmaşii celor 7 diaconi consacraţi de Sf. Apostoli la începutul existenţei
Bisericii (canonul 15 Cezareea din sec IV spunea că o biserică nu poate avea mai mult de 7
diaconi a fost modifict prin canonul 16 Trulan iar Justinian prin novela 102 stabilea ca la
Biserica Sf. Sofia din Constantinopol să slujească 100 de diaconi)
-în epoca apostolică diaconul avea rolul de a ajuta episcopul în oficierea celor sfinte, se îngrijea
de păstrarea obiectelor sfinte, a materiei jertfei (pâine şi vin), de a îngriji mormintele martirilor ;
cultul apoi s-a dezvoltat apărând elemente noi şi rolul diaconului a crescut mai ales în perioada
catehumenatului : prezenta candidatul la Botez, îl îndruma pe cel ce urma să se boteze, îl ajuta
pe preot în săvârşirea Botezului, rosteşte ecteniile, rosteşte Evanghelia în locul preotului sau al
episcopului, poartă discul la vohodul mare şi a Evangheliei la vohodul mic, în cazuri
excepţionale administrează Sf. Euharistie pe patul de moarte şi Botezul, face legătura între cler
şi credincioşi ; când catehumenatul dispare rolul diaconului se restrânge : există diaconi numai
în catedralele eparhiale în bisericile mari şi mănăstiri
-nu poate sluji nici un serviciu liturgic singur decât în cazuri excepţionale
-la catolici rolul diaconului s-a restrâns până la dispariţie din cauza eliminării ecteniilor (sin II
Vatican din 1963 a restabilit diaconia) ; la protestanţi diaconatul are caracter administrativ :
activităţi filantropice şi caritative nu liturgice

TREPTELE CLERULUI INFERIOR ŞI ATRIBUŢIILE LITURGICE DIN VECHIME PÂNĂ

AZI
-în Biserica primară erau cunoscute doar cle 3 trepte : episcop, preot, diacon (exceptând
diaconiţele şi prezbiterele) ca slujitori la altar
-sporind numărul credincioşilor şi cultul se dezvoltă prin forme noi astfel că treapta
diaconatului nu a mai putut face faţă noilor schimbări astfel că din motive obiective a fost
nevoie ca unele sarcini ale diaconilor să fie preluate de alţi slujitori bisericeşti subordonaţi
diaconilor ; aşa au apărut o serie de persoane ajutătoare clerului cu rolul de a îndeplini serviciile
12
modeste ale cultului ; toţi aceştia erau propuşi prin hirotesie fiind înscrişi în personalul
bisericesc şi formau clerul inferior de instituire bisericească
-în ordine cronologică prima treaptă (menţionată în Rom 16,1) a fost a diaconiţelor care nu
trebuie confundate cu văduvele şi prezbiterele (Tim 5,9 ; Testamentum Domini) şi nici cu
fecioarele (Testamentum Domini) toate acestea bucurându-se de o situaţie privilegiată în cadrul
comunităţii (se bucurau de atenţia Bisericii cu scopul de a le ajuta şi sprijini)dar nu aveau
atribuţii liturgice ; diaconiţele consacrate prin hirotesie (Tertulian) aveau şi obligaţii liturgice :
slujeau la agape, supravegheau ordinea în Biserică, ajutau episcopul la botezul femeilor,
Mirungere, Euharistie, păzeau intrarea în biserică, în timpul serviciului liturgic purtu orar şi se
împărtăşeau cu clericii ; diaconiţe celebre : Olimpia, Procula, Macrina ; în Apus vor dispare în
sec V-VI odată cu dispariţia catehumenatului, în Răsărit se menţin în unele zone geografice
până în sec XII-XIII după care dispar
-prima treaptă a clerului inferior cu atribuţii concrete este ipodiaconul (amintit în Epistola Sf.
Ciprian, Tradiţia apostolică a lui Ipolit Romanul sec III); rolul ipodiaconului este de : păzirea
uşilor bisericeşti, supravegherea liniştii şi ordinii în biserică, ajuta episcopii şi preoţii să se
îmbrace, seconda pe diaconi, îngrijea mormintele şi vasele liturgice, când se făceau abuzuri
unele sinoade îi cheamă la ordine (can 21,22,25 Laodiceea sec IV şi Constituţiile apostolice)
-a doua treaptă este anagnostul (citeţul) (Tertulian, Ciprian, Tradiţiile apostolice sec II) avea
rolul să citească/cânte lecturile biblice la serviciul divin exceptând Evanghelia ; în epoca
persecuţiilor se îngrijeşte de păstrarea cărţilor (atribuţie riscantă) ; purta sfeşnice la procesiuni,
însoţea şi ajuta episcopul
-numărul lor a crescut : în sec V un număr foarte mare la catedralele patriarhale din
Constantinopol, Ierusalim, Alexandria, Roma ; Sf. Ioan Gură de Aur a început prin a fi anagnost
-a treia treaptă este psaltul (cântăreţul) (Canoanele 21,22,24 Laodiceea, Constituţiile
apostolice) ; avea rolul de a fi mereu în mijlocul credincioşilor şi să conducă cântarea ; în sec
VI-VIII toţi credincioşii participau la cântare fiind conduşi de psalţi ; rolul lor sporeşte când
cântarea se diversifică (cu Ioan Damaschin apar cele 8 glasuri, o cântare mai complexă despre
care credincioşii nu mai au cunoştinţe
-au fost şi alte trepte inferioare ce au apărut în diferite epoci : exorciştii în sec III care se
ocupau de cei posedaţi, de pregătirile pentru Botez şi de exorcizările pentru Botez ; acolutul era
prezent în Biserica de Apus în sec III similar cu ipodiaconul din Răsărit ; avea funcţii
administrative şi bisericeşti importante, păzea uşile bisericii (‘uşile, uşile…’) ; groparii care în
epoca persecuţiilor săpau catacombe iar după 313 săpau mormintele
-numărul clerului inferior a variat în funcţie de trebuinţele Bisericii (Sf. Sofia avea 100 de
ipodiaconi, 150 de citeţi şi 20 de cântăreţi), existenţa lor fiind legată de împrejurările istorice iar
când motivele apariţiei au dispărut şi-au restrâns activitatea şi au dispărut (ele au fost preluate în
cazul parohiilor mari de credincioşi)
-în sec XIV nu mai existau trepte concrete ale clerului inferior fiind preluate de eclesiarh
(atribut deţinut de unii preoţi de la catedrale şi mănăstiri) şi paraclisier/crâsnic (ajută pe
eclesiarh)
-numai ipodiaconul şi citeţul se mai menţin până în prezent în BO ; cele două trepte sunt trepte
de trecere de la laic la cleric ; BRC păstrează 4 din treptele clerului inferior « ordinus
minores » : ostiari, lectori, exorcişti şi acoluţi ;
-psalţii nu mai sunt consacraţi prin hirotonie ci fac parte din credincioşi
13
ROLUL CREDINCIOŞILOR LAICI CA FACTORI AI CULTULUI
-Biserica se constituie din două elemente : cler şi credincioşi ; orice extrapolare este
periculoasă : clericalismul la catolici sau mişcarea laicistă la protestanţi
-cele 2 elemente sunt indispensabile existenţei Bisericii, complementare vieţii Bisericii şi nu în
competiţie
-credincioşii sunt factori activi nu numai beneficiari ai serviciilor liturgice : preoţii nu
dialoghează în mod personal şi egoist cu Dumnezeu ci comunitatea întregii obşti participă în
demersul rugăciunii ; nici un serviciu liturgic nu se poate oficia fără prezenţa mirenilor, preotul
fiind împuternicitul lor care prezintă lui Dumnezeu ca o ofrandă rugăciunea comunităţii ;
credincioşii trebuie să aibă conştiinţa că prezenţa lor este indispensabilă, că sunt factori activi
iar preotul trebuie să aibă grijă de a-i integra pe toţi credincioşii
-la Sf. Liturghie scopul nu e prefacerea darurilor ci împărtăşirea credincioşilor ; credincioşii
sunt factori activi : aduc daruri (aduc de acasă pâine şi vin), rostesc rugăciuni, cântări, imne,
pricesne, simbolul de credinţă, Tatăl nostru şi cea mai importantă atribuţie : se împărtăşesc
(‘Liturghia fără împărtăşirea credincioşilor nu are nici un sens’ Maxim Mărturisitorul)
-credincioşii participă activ şi la oficierea Sf. Taine : pot administra Botezul în caz de necesitate
participă la oficierea Botezului şi Cununiei în calitate de naşi, îşi dau acceptul la Hirotonie
(‘Vrednic este’)
-credincioşii participă şi la cele 7 laude : rostirea/cântarea unor imne precum ‘lumină lină’ la
vecernie, înconjoară biserica la denii, cântă ‘Hristos a înviat’ la slujba învierii

TIMPUL LITURGIC. CALENDARUL BISRICESC ŞI ÎNDREPTAREA LUI.

ANUL BISERICESC ŞI ÎMPĂRŢIREA LUI

-timpul este o dimensiune a existenţei ; în concepţia creştină timpul a fost creat odată cu lumea
iar din perspectivă teologică Hristos este axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii
(vremea dinaintea Lui reprezintă o aşteptare în chip de prefigurare şi timpul de după El ‘plinirea
vremii’ Gal 4,4 în perspectiva eshatologică ; Hristos care şi-a asumat firea umană este veşnic
prezent în istoria umană)
ceremonialul liturgic nu este numai o anamneză, o amintire a trecutului ci un prezent continuu
(evenimentele sărbătorilor sunt comemorate ca fiind contemporane) dar în acelaşi timp ne oferă
şi o perspectivă eshatologică ; fiecare eveniment din istoria mântuirii deşi a avut loc într-un
moment istoric devine continuu prezent în misterul liturgic
-deşi timpul este o noţiune abstractă omul a simţit nevoia să-l concretizeze şi să-l împartă în
perioade succesive în care să-şi integreze viaţa sa şi astfel a apărut calendarul (de la
‘calendae’=prima zi a fiecărei luni când toţi cetăţenii erau convocaţi să participe la o adunare
publică pentru a li se comunica acţiunile pentru perioada următoare)
-în epoca veche pentru a fixa anumite evenimente oamenii utilizau un reper de la care începeau
să numere anii : egiptenii se raportau la revărsările Nilului, romanii la fondarea Romei, grecii la
prima olimpiadă, primii creştini după modelul iudaic de la facerea lumii (5508 î.Hr.),
musulmanii de la hegira (fuga profetului Mahomed de la Mecca la Medina)
-primele calendare au apărut ca necesitatea stabilirii sărbătorilor religioase după mişcarea lunii
şi a soarelui ; egiptenii au fost primii care au utilizat un calendar solar bazat pe mişcarea
aparentă a soarelui
14
-pentru că egiptenii aveau un calendar mai bun decât romanii şi pentru a crea un sistem unitar
în tot imperiul în anul 46 îHr. Iulius Caesar apelează la astronomul egiptean Sosicene (prima
reformă calendaristică) care cunoscând exact durata anului tropic a stabilit durata anului civil cu
cel astronomic rezultând un an calendaristic de 365 zile şi 6 ore (calendarul iulian) ; pentru a
compensa cele 6 ore la fiecare patru ani se mai adăuga o zi la februarie (ultima lună) rezultând
an bisect ; anul avea 12 luni cu număr variabil de zile (denumirile zilelor sunt de origine latină
exceptând sâmbăta de la sabatul iudaic deoarece evreii nu aveau nume pentru celelalte zile ci le
numărau în funcţie de sabat) ; Sosicene stabileşte echinocţiul de primăvară la 24 martie
-Sosicene a neglijat o diferenţă de 11 minute şi 14 secunde pentru că anul are de fapt 364 zile 5
ore, 48 minute şi 46 de secunde; această diferenţă de 11 min şi 14 sec acumulându-se rezulta la
128 de ani 1 zi în plus ; când Sf. Părinţi de la sin I ecumenic s-au ocupat de stabilirea datei
Paştilor au luat ca reper echinocţiul de primăvară care cădea la 21 martie (s-au pierdut 3 zile)
-pe măsură ce timpul a trecut diferenţa s-a mărit dar nu s-a luat nici o măsură de corectare încât
în sec XVI diferenţa dintre echinocţiul real şi cel ipotetic a ajuns la 10 zile ; din iniţiativa
sinodului de la Trident papa Grigorie XII în 1582 apelează la astronomul italian Luigi Lilio
care suprimă cele 10 zile readucând echinocţiul de primăvară de la 14 martie la 21 martie
rezultând calendarul gregorian (a doua reformă calendaristică)
-pentru a se asigura coincidenţa anului civil cu cel astonomic s-a hotărît ca dintre anii bisecţi
seculari să rămână bisecţi numai cei ce se împart exact la 4 iar ceilalţi să fie socotiţi comuni
(ex : 1600, 2000 bisecţi ; 1700, 1800, 1900 comuni) ; suprimând din când în când a 366-a zi din
anii bisecţi se asigura coincidenţa anului civil cu cel astronomic pe o perioadă mai mare
-acest calendar se mai numeşte şi « stil nou » (gregorian) în raport cu « stilul vechi » (iulian)
-stilul nou a fost adoptat de BRC, protestanţi, de state din Africa, Asia ; BO nu a adoptat stilul
nou deşi unii ierarhi nu vedeau nici un pericol în a adopta acest sistem (Kiril Lucaris, Dositei al
Ierusalimului pun această problemă) iar fiecare Bisrică urma să accepte aceste hotărâri când va
crede de cuviinţă
-majoritatea Bisericilor au adoptat schimbarea : Constantinopol, Grecia, Albania, Polonia,
Antiohia, BOR, Cehoslovacia şi Finlanda
-în 1926 au apărut diferenţe privind serbarea Paştilor între BO care au adoptat această
îndreptare şi cele care n-au adoptat-o (Rusia, Serbia, Bulgaria, Ierusalim) astfel că s-a hotărît să
se meargă pe două sisteme : noul calendar să fie aplicabil numai pentru sărbătorile cu dată fixă
iar pentru cele cu dată schimbătoare calendarul iulian (în 1927 Paştele a căzut la aceeaşi dată
pentru toţi ortodocşii)
în 1968 a adoptat şi Bulgaria stilul nou
ANUL BISERICESC ŞI ÎMPĂRŢIREA LUI
-Biserica întreţine vie mintirea activităţii istorice a Mântuitorului, acest scop realizându-se prin
întocmirea anului liturgic
-ziua liturgică este ce mai scurtă subdiviziune şi cuprinde intervalul dintre două seri
consecutive : ‘şi a fost seară şi a fost dimineaţă’, ziua debutând de seara până în seara zilei
următoare ; fiecare zi e consacrată unui eveniment : luni (îngeri), marţi (Ioan Botezătorul şi
proorocii), miercuri şi vineri (crucea), joi (Sf, Apostoli şi Sf. Nicolae) sâmbătă (mucenici,
martiri, morţi), duminică (a învierii) ; din cultul iudaic s-a moştenit şi împărţirea zilelor în
ceasuri I (6), III (9), VI (12), IX (15) şi a nopţii în străji I (21), II (24), III (3), IV (6)
15
-săptămâna liturgică : romanii nu cunoşteau împărţirea timpului în săptămâni, la evrei prin
Moise săptămâna primeşte o consacrare religioasă având ca temei zilele creţiei ; creştinii au
preluat sistemul iudaic : săptămâna începe cu vecernia de sâmbătă seara până în sâmbăta
următoare (succesiunea glasurilor) ; sunt 52 de săptămâni într-un an indicate în funcţie de Paşti
şi cincizecime (săptămâna I, II etc după Rusalii, Paşti, săptămâna patimilor, săptămâna
luminată)
-luna liturgică are o relevanţă redusă din punct de vedere liturgic; şirul începe cu septembrie
(după tradiţia iudaică) ; există Mineie pe luni
anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se sfârşeşte la 31 august ; rememorează perioada
întregii iconomii a mântuirii ; se împarte în 3 perioade : Octoih (activitatea didactică a lui
Hristos) variază între 28 şi 36 de săptămâni, Triod (demnitatea arhierească a Mântuitorului) 10
săptămâni începând cu Duminica vameşului şi a fariseului până la canonul din Sâmbăta
dinaintea paştilor, Penticostar (demnitatea împărătească) 8 săptămâni începând cu Duminica
Învierii până la Duminica I după Rusalii

UNIFORMIZAREA DATEI SERBĂRII PAŞTILOR

-Paştile este sărbătoarea cea mai mare a creştinătăţii “Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor 15,14)
-după reforma calendristică stilul nou a fost adoptat de BRC, protestanţi şi unele Biserici
ortodoxe
-Congresul din Constantinopol din 1923 a hotărît : îndreptarea calendarului prin suprimarea
celor 13 zile (1 octombrie=14 octombrie) ; îndreptarea clendarului să fie aplicată de fiecare
biserică ortodoxă în parte atunci când crede de cuviinţă : au adoptat stilul nou : Patriarhia
Ecumenică, BOR, Biserica Greciei, Albania, Arhiepiscopia Ciprului, Patriarhia Antiohiei,
Patriarhia Alexandriei Cehoslovacia, Polonia, Finlanda şi mănăstirea Vatoped din Athos ; au
rămas pe stil vechi Patriarhia Ierusalimului, BO Rusă, BO Sârbă, mănăstirile din Sinai şi
mănăstirile din Athos (excepţie Vatoped) ; Biserica Bulgară şi Macedonia adoptă stilul nou în
1968 ; creştinătatea s-a împărţit în două astfel că se face un compromis : din 1927 Paştile şi
celelalte sărbători cu dată schimbătoare să fie serbate după vechea pascalie (pentru a fi în acord
toate Bisericile Ortodoxe) iar celelalte sărbători după stilul nou
-Conferinţa panortodoxă de la Moscova din 1948 reconfirmă hotărârile din 1927, în cazul
sărbătorilor cu dată fixă fiecare Biserică autocefală poate să folosească calendarul care a intrat
în uzul Bisericii respective ; BO se află într-o poziţie intermediară între BRC, BP şi BO pe stil
vechi : folosim două calendare : cel vechi pentru Paşti, cel nou pentru sărbătorile cu dată fixă
(ca o reacţia a apărut şi curentul stilişti-calendarişti în S Moldovei, Bârlad, Galaţi, Brăila)
-secretarul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a invitat în 1962 Bisericile membre la
un dialog privind data Paştilor ; BOR trimite un referat la geneva în 1963 în care spune : BOR
ar adera cu bucurie la ideea că toţi creştinii să serbeze Paştile împreună, ziua Paştilor să
îndeplinească condiţiile stabilite la sin de la Niceea (între 25 martie şi 25 aprilie), situaţia când
Paştele iudaic coincide cu cel creştin să fie abandonată (calculul calendarului iudaic este
neştiinţific) ;
-patriarhul Atenagora adresează un mesaj Bisericilor creştine din lume pentru celebrarea în
comun a învierii Domnului prilej cu care pe linia adoptării noului calendar au loc 2 simpozioane
la Roma (data Paştilor nu e o problemă de dogmă ci religioasă şi poate fi reconsiderată oricând
16
de Biserică dacă interesele ei cer acest lucru) şi la Atena (participă şi catolici şi
necalcedonieni)
-Consiliul Ecumenic al Bisericilor ţinut la Geneva în 1970 în urma consultări Bisericilor
membre s-a ajuns la concluzia că situaţia Bisericii de acum răspândită în toată lumea nu mai
corespunde cu Biserica din timpul sin I ec (Biserica era răspândită numai în jurul Mării
Mediterane) astfel că echinocţiul de primăvară diferă (America e cu o zi în urmă) ; s-au făcut 2
propuneri : Patriarhia ecumenică : data Paştilor în a doua duminică a lui aprilie (între 8-14
aprilie) şi protestanţii : în prima duminică după a doua sâmbătă din aprilie (9-15 aprilie) ; aceste
propuneri au rămas fără rezultat
-Conferinţa de la San Besi din 1968 a încredinţat studierea calendarului Bisericii Ruse
-la Congresul de la Geneva s-a propus data Paştilor în duminica cea mai apropiată de 19
aprilie, propunere respinsă
-consultările interortodoxe din deceniul 9, Congresul teologic interortodox, Conferinţa de dialog
cu BRC, discuţiile cu Ioan paul II, vixita patriarhului Teoctist exprimă necesitatea serbării
paştilor în unitate însă prevalează totuşi grija faţă de riscul unei schisme în BO
-serbarea Paştilor în comun în 2001, prima din mileniul III a fost mai mult decât o coincidenţă;
îndreptarea calendarului e necesară mai ales că nu e o problemă de dogmă ci de disciplină

SĂRBĂTORILE RELIGIOASE
GENERALITĂŢI
-termenul lat. de ‘festum, feria, festivita’ însemnă participarea la serviciul liturgic şi repaus
-sărbătorile în sensul curent indică zile speciale care au primit o consacrare liturgică (marcate în
calendar cu roşu) ele aducând fapte şi evenimente din istoria creştinismului ; sărbătoarea (lat
servatoria) avea în trecut menirea de a oferi prilejul comunicării cu divinitatea şi era o ocazie
pentru adoratori de a-şi exprima sentimentele şi de a-i oferi omagiul (sărbătorile intrau în
conştiinţa colectivităţii şi de aceea erau cinstite în funcţie de caracterul moral al religiei
respective) religiile păgâne au sărbători cu caracter naturist : luna plină, anul nou; în creştinism
sărbătorile au primit o conotaţie spiritulă deşi implică şi participarea fizică (repaus) sunt şi prilej
de exprimare a bucuriei ; sărbătorile creştine n-au adoptat nici o sărbătoare păgână ci doar
denumiri : Florii, Rusalii ; cele mai vechi liste de sărbători se numeau sinaxare, minologhi,
hortologhi ; sărbătorile sunt rezultatul pietăţii şi evlaviei credincioşilor
INSTITUIREA SĂRBĂTORILOR CREŞTINE
-prima generaţie de creştimi iudei au ţinut şi sărbătorile fostei lor credinţe ; cele mai vechi
sărbători creştine au fost prelungiri ale iudaismului în formă nouă: duminica (prelungirea
sabatului), Paştile şi Cincizecimea [singurele sărbători creştine cu caracter general până în 313]
-din sec II apar sărbători datorate persecuţiilor : martiri cinstiţi cu caracter local, sărbători
numite natales şi sărbători ale episcopilor sfinţi depositiones (ex: sărbătoarea Sf. Policarp)
-din sec IV datorită dezvoltării cultului numărul zilelor de sărbătoare creşte : închinate
Mântuitorului, sf. Cruci, a Maicii Domnului, îngerilor, drepţilor din VT şi sfinţilor din NT ; din
a 2 jum a sec IV se generalizează prin influenţa unor centre eclesiastice ca Ierusalimul,
Constantinopol şi Roma dar şi datorită influenţei mănăstirilor
-s-au produs schimburi între Răsărit şi Apus : în Apus « epifania » de la 6 ianuarie se desparte
în Crăciun la 25 dec. şi Bobotează la 6 ian. de unde preia şi Răsăritul ; în Răsărit « Înălţarea » şi
17
« Cincizecimea » separat de unde preia şi Apusul ; sărbătoarea « Petru şi Pavel » şi « Sf.
Nicolae » e preluată din Apus
-în sec VI calendarul era aproape încheiat pentru sărbătorile mari; păgânismul n-a interpretat
sărbătorile ci numai tradiţiile populare
-cele mai vechi liste de sărbători se numeau sinaxare, minologhii şi heortologhii (în Răsărit
creerea şi fixarea sărbătorilor şi generalizarea lor s-a datorat evlaviei populare în cazul sfinţilor,
apoi mănăstirile preluau această iniţiativă iar Biserica prin sinoade nu a făcut decât să le aprobe)
-numărul, datele, importanţa şi felurile sărbătorilor încep să fie notate din sec III în liste :
sinaxarul lui Ipolit Romanul, Rânduielile bisericeşti din sec III-IV, Constituţiile apostolice,
Tradiţia apostolică a lui ipolit, Testamentum Domini
-în sec II Biserica avea un calendar local, în sec IV aceste liste încep să se combine şi
sărbătorile cu caracter local primesc o însemnătate regională pentru ca apoi să se generalizeze
în sec VI, VII (un rol important are Constantinopolul)
-un rol decisiv în formarea calendrului l-a avut Simeon Metafrastul (sec X) care a compilat
diferite calendare rezultând un sinaxar complet al Bisericii Răsăritene, revizuit de Nicodim
Aghioritul (sec XVIII) care adaugă şi pe neomartirii greci şi sfinţii slavi, ultima revizuire fiind
relizată de Bartolomeu de Cutulmuş (sec XIX) ; apoi fiecare Biserică locală şi-a adăugat
proprii sfinţi din epoca persecuţiilor sau din timpuri mai recente (ex BOR în 1955 Sf. Iosif cel
Nou de la Partoş)
-sărbătorile au un rol comemorativ anmnetic aniversar [amintesc evenimente din istoria
mântuirii, de viaţa Mântuitorului dar şi de personlităţile Bisericii ca modele ; aceste evenimente
se actualizează pentru că Biserica nu trăieşte în trecut], rol latreutic [prilej cu care Dumnezeu
este cinstit şi adorat], rol pedagogic-educativ [credincioşii iau cunoştinţă de evenimente ce au
contribuit la edificrea Bisericii, prilejuri de a explica evenimentele, virtuţile sfântului respectiv
ca modele, educrea în spiritul tradiţiei Bisericii], rol soteriologic [sărbătorile sunt prilejul
cultivării virtuţilor, grija faţă de suflet şi mântuirea lui

ÎMPĂRŢIREA SĂRBĂTORILOR
-după data calendaristică -cu dată fixă (anual la aceeaşi dată)
-cu dată variabilă (dependente de Paşti)
-după obiect şi importanţă -praznice împărăteşti (Mântuitorul şi Sf. Fecioară)
-sărbători închinate sfinţilor
-după importanţa liturgică şi tipiconală -sărbători mari (+)
-sărbători mijlocii (cu priveghere şi Polieleu) +)
-sărbătorile sfinţilor fără priveghere dar cu Polieleu +
-sărbătorile sfinţilor mici (cu doxologie mică) +
-sfinţii de rând

DUMINICA SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÂNALĂ A CREŞTINILOR

-duminica este cea mai importantă sărbătoare săptămânală şi cea mai veche sărbătoare creştină
fiind în legătură cu învierea Domnului (In 19,25 ; 20,26-29)
-temeiurile cinstirii duminicii : Hristos învie în această zi (cel mai important temei I Cor
15,12), pogorîrea Duhului Sfânt şi naşterea Bisericii, prima zi a creaţiei (Iustin, Clement)
18
-încă din a 2 jum a sec II duminica e cinstită ca ‘zi de bucurie’ ; creştinii se adunau la început
pentru rugăciune sâmbătă seara trecerea făcându-se treptat (deja Pliniu cel Tânăr în scrisoarea
către traian spune despre creştini că se adunau duminica) ; ea devine zi de cult prin excelenţă
(creştinii credeau că Prusia va fi duminica) apoi în 321 Constantin cel Mare o declară zi de
odihnă iar prin Teodosie II devine obligatorie pentru toţi creştinii
-numirile sărbătorii : ziua întâi (Mt 8,28 ; Lc 24,1 ; Ft 20,7), ziua Domnului (Apoc 1,10) dies
solis (la primii creştini proveniţi dintre păgâni în Didahie, Tertulian, Iustin Martirul, Origen)
-sin I ecumenic prin canonul 20 consacră denumirea de « duminică » ; în Apus sin de la E lvira
din 305 can. 21 consacră aceeaşi denumire ; Sf. Vasile şi ioan Hrisostom mai utilizează
denumiri metaforice ce ziua pâinii
-caracterul sărbătorii : duminica creştinii comemorau pe hristos prin ‘frângerea pâinii’,
considerată zi de bucurie, era oprit postul, metaniile şi îngenuncherile ; canoanele erau foarte
aspre cu cei ce nu ţineau duminica şi nu participau la cult
-şirul duminicilor este marcat de Paşti şi rusalii : Octoihul între 28 şi 38 de duminici numite
‘după Rusalii’, Penticostarul 8 duminici ‘după Paşti’ şi Triodul 10 duminici

PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI
-sunt cele mai importante sărbători, în număr de 8 ; exceptând Rusaliile toate se referă la
persoana Mântuitorului ; la acestea se adaugă sărbătorile închinate Maicii Domnului
-se împart în fixe : 14 sept. 25 dec. 1 ian. 6 ian. 2 feb. 6 august şi cu dată variabilă (în funcţie
de Paşti) : Florii, Paşti, Înălţare, Rusalii
PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATĂ FIXĂ
NAŞTEREA DOMNULUI
-numită Crăciun (de la creaţionis sau calatio), Nativitas, Natalis Dominis Corporalis
-este o sărbătoare mai recentă în raport cu Paştile ; cea mai veche menţiune este din sec III
consemnată de Nichifor Calist care aminteşte că în timpul persecuţiilor un grup de creştini din
Nicomidia erau adunaţi în ziua de 28 dec. pentru a sărbătorii Crăciunul (aceşti creştini au fost
arşi)
-în Apus Crăciunul e sărbătorit împreună cu Botezul ca ‘Epifanie’ până în sec III iar în Răsărit
se serba mai departe cu Botezul la 6 ian. ; în 379 se serbează pentru prima dată separat, Grigorie
de Nazianz insistând pentru acest lucru
-Naşterea sărbătorită la 25 dec. s-a făcut prin consensul Bisericii (‘Constituţiile apostolice’
recomandau serbarea Crăciunului la 25 dec. dată fixată la Constantinopol şi preluată şi
generalizată de Ierusalim, Alexandria
-după fixarea Crăciunului apar şi sărbători în legătură cu Crăciunul : Tăierea împrejur,
Bunavestire, Întâmpinarea Domnului, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
-din sec IV se instituie şi postul Crăciunului iar din sec V sărbătoarea se generalizează
-cele mai multe tradiţii populare sunt în legătură cu Crăciunul : colinde, irozii etc.
TĂIEREREA ÎMPREJUR
-în vechime se numea ‘circumcizie Domini’ (Lc 2,11)
-cele mai vechi menţiuni sunt din sec V : predici rostite de ierarhii Bisericii (Proclu de
Constantinopol)
19
-în epoca primară (sec II-IV) creştinii posteau în această zi (1 ian.) pentru a se deosebi de
păgâni care sărbătoreau prin petreceri (o reminiscenţă păgână este Revelionul) ; postul dispare
iar începând cu sec V se adaugă şi sărbătoarea ‘Sf. Vasile cel Mare’
BOTEZUL DOMNULUI
-numită Teofanie sau Epifanie (Mt 3,13-17)
-menţiuni din sec III la Clement Alexandrinul, Testamentum Domini, Constituţiile apostolice,
predici festive cât şi schimbul dintre Răsărit şi Apus
-comemorată cu fast şi bucurie mai ales în perioada catehumenatului (de atunci tradiţia postului
în 5 ian. pentru că cei ce se botezau ţineau post în ajun)
-din sec V, VI se generalizează ‘Aghiasma Mare’ (Sofronie al Ierusalimului e autorul rugăciunii
invocării Duhului Sfânt), tradiţia sfinţirii caselor
ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
-numită popular ‘Stretenia’ (sărbătoarea dreptului Simeon Lc 2,22)
-mărturii din sec IV V din predicile Sf. Chiril al Ierusalimului şi Ioan Hrisostom
în Apus se generalizează în sec V fiind acceptată şi de protestanţi
SCHIMBAREA LA FAŢĂ
-Mt 17,1-9
-menţionată din sec V datorită unor predici festive : Proclu de Constantinopol, papa Leon cel
Mare, Chiril al Alexandriei
-se generalizează în sec VIII când Sf. Ioan Damaschin compune imne pentru această sărbătore
-cade întotdeauna în postul ‘Adormirii Maicii Domnului’ şi e dezlegare la peşte
PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATĂ VARIABILĂ
DUMINICA FLORIILOR
-numită ‘Duminica Floriilor’ sau a ‘Stâlpărilor’, ‘Intrarea în Ierusalim’ comemorează
evenimentul de la Mt 12,1-10 şi reprezintă ultima vizită a Mântuitorului în Ierusalim care va
culmina cu moartea şi Învierea Sa
-este o sărbătoare de origine ierusalimiteană ; cea mai veche menţiune este ‘Jurnalul pelerinei
Egeria’ (386) care cu prilejul călătoriei în Ţara Sfântă descrie cum se sărbătorea această
duminică la Ierusalim ; nu este inclusă în lista sărbătorilor din ‘Constituţiile apostolice’ dar se
pomeneşte despre ea ; Sf. Epifanie are 2 predici la această sărbătoare ; e menţionată şi în
predicile lui Ioan Hrisostom, Ambrozie, Chiril al alexandriei, Isidor de Sevilla
-în epoca catehumenatului catehumenii erau prezentaţi episcopului cu recomandări de a fi
primiţi la Botez de Paşti
-din sec IV este tradiţia aducerii de ramuri : finic în Asia, salcie România ; în ţara noastră s-a
pliat pe vechea sărbătoare romană a florilor ; ea face începutul săptămânii patimilor
PAŞTILE
-cea mai importantă sărbătoare (toate sărbătorile variabile sunt dependente de ea)
-denumirea sărbătorii vine din evreiescul « pesah »=trecere (termen împrumutat de evrei în
timpul robiei egiptene) ; evreii numeau ‘paşti’ sărbătoarea azimelor care era amintirea salvării
din robie (Ieş 12) şi trecerea prin marea Roşie şi se prăznuia la 14 Nisan ; termenul ebraic a
trecut în vocabularul creştin deoarece învierea Mântuitorului din anul 33 a coincis cu paştele
iudaic însă motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât Paştile evreilor
-menţiuni încă din veacul apostolic : I Cor 5,7-8, Constituţiile apostolice, Can. 7 apostolic
(reglementează modul serbării Paştilor), can 1 al sin din Antiohia
20
-existau o diferenţe regionale la creştinii primelor 3 veacuri cu privire la data şi modul
sărbătoririi Paştilor : creştinii din părţile Siriei şi Asiei Mici întemeindu-se pe o tradiţie (spun
ei )de la Apostolii Ioan şi Filip serbau mai întâi moartea Domnului “Paştile Crucii” la 14 Nisan
apoi învierea “Paştile Învierii” la 16 Nisan indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut; ei
se numeau quatrodecimanii pentru că serbau Paştile la 14 Nisan odată cu evreii ; ei socoteau
ziua morţii Domnului nu ca o zi de întristare ci ca zi de mântuire, de bucurie; creştinii din
părţile Antiohiei serbau Paştile duminica dar legau atât de mult data Paştelui de cel iudaic încât
aveau grijă ca duminica să cadă în interiorul săptămânii azimelor chiar dacă cădea şi înainte de
echinocţiul de primăvară (datorită calendarului eronat al evreilor); aceştia se numeau
protopashiţi adică serbau Paştile înainte de data reglementară; dar cei mai mulţi dintre creştini
din Apus, Egipt, Grecia şi Palestina sărbătorea moartea Domnului întotdeauna vinerea cea mai
apropiată de 14 Nisan numind-o ‘Paştile Crucii’ sărbătorit ca zi de post şi întristare iar învierea
‘Paştile Învierii’ în prima duminică după 14 Nisan când făceau agape şi cine (practică
justificată prin tradiţia moştenită de la Sf. Petru şi Pavel) ; erau şi creştini în Galia care
sărbătoreau Paştile la dată fixă: 25 martie
-aceste diferenţe privind data serbării Paştilor a dat naştere la controverse sau chiar schisme
astfel că sinodul convocat din iniţiativa lui Constantin cel Mare I ecumenic de la Niceea pe baza
calcului alexandrin hotărăşte : în ceea ce priveşte ziua săptămânală se serbează întotdeauna
duminica, duminica va fi cea imediat următoare după lună plină după echinocţiul de
primăvară (aşa calculau şi evreii data Paştilor Ieş 12,27 ; Lev 23,5-8 de care era legată data
Paştilor crestine) iar când 14 Nisan cade duminica Paştile creştin se amână cu o săptămână ;
calculul datei Paştilor revenea Patriarhiei Alexandriei (aici astronomia era în floare) de unde va
fi comunicată şi celorlalte Biserici creştine
-data Paştilor creştine depinde de 2 fenomene astronomice : unul cu dată fixă : echinocţiul de
primăvară (21 martie) şi altul cu dată schimbătoare : mişcarea de rotaţie a lunii în jurul
pământului ; data Paştilor poate varia într-un interval de 35 de zile (22 martie-25 aprilie) [din
sec III se alcătuiesc primele Pascalii adică stabilirea anticipată a datei Paştilor pentru un anumit
interval] ; datorită inexactităţii calculării echinocţiului şi datorită imperfecţiunii calendarului
iulian au existat şi după sin I ecumenic diferenţe privind data Paştilor ; Apusul serbează Paştile
după calendarul îndreptat (între 22 martie-25 aprilie) iar Bisericile ortodoxe după stilul vechi (4
aprilie-8 mai)
-Paştile este cea mai mare sărbătoare creştină, prăznuit ca zi de bucurie pentru învierea
Domnului (cf. I Cor 15,14) ; este sărbătoare a luminii : cei mai mulţi catehumeni doreau să se
boteze de Paşti, purtau haine albe şi făclii luminoase ; creştinii se salutau până la Înălţare cu
‘Hristos a înviat’, ‘Adevărat a înviat’ se aduceau bucate : pâine dulce (paschă), brânză, miel
(reminiscenţă a mielului pascal iudaic) şi ouă roşii spre a fi binecuvântate şi apoi împărţite între
creştini ; de acum până la rusalii sunt interzise în biserici metaniile şi ajunările (Tertulian, De
corona militis) ; după 313 Paştile se serbează 3 zile
ÎNĂLŢAREA
-numită şi ‘Ispas’ (Mc 16,19 ; Ft 1,2-12) cade întotdeauna joi în a 6-a săptămână după Paşti (la
40 de zile după Paşti)
-în epoca primară se ţinea odată cu Rusaliile
21
-cea mai veche menţiune este la Eusebiu de Cezareea în « Despre sărbătoarea Paştilor »
(332) apoi la pelerin Egeria, Constituţiile apostolice, predicile Sf. Ioan Hrisostom, Atanasie,
Grigorie de Nisa
-în sec V se desprinde de sărbătoarea Rusaliilor, menţionată de Fer. Augustin în a 2-a jum. a
sec V şi apoi se generalizează ca sărbătoare separată (o reminiscenţă a sărbătoririi comune este
catavasia, aceeaşi cu a Rusaliilor)
-rânduiala se va dezvolta în sec VI când Roman Melodul compune icosul şi condacul
praznicului
-după I război mondial se inaugurează şi pomenirea eroilor în joia Înălţării
RUSALIILE
-numită ‘Duminica Cincizecimii’, ‘Pogorîrea Duhului Sfânt’ (Ft 2,1-40) cade la 10 zile după
Înălţare (50 de zile după Paşti) ; este sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine când în urma
cuvântării apostolului Petru s-au botezat ca la 3 mii de suflete, prima comunitate de creştini (Ft
2,41) ; se mai numeşte şi ‘Rusalii’ pentru că coincidea cu data vechii sărbători păgâne a
trandafirilor (rosa)
-este una dintre cele mai vechi sărbători creştine împreună cu Paştile şi duminica (mijlocul sec
I) şi este o prelungire a sărbătorii iudaice a Cincizecimii (în care se aduceau primiţii de flori şi
fructe şi de aici obiceiul de a împodobi casele cu frunze de tei sau nuc simbolizând limbile de
foc)
-mărturii : I Cor 16,8 ; Ft 20,16 ; Constituţiile apostolice, Irineu, Tertulian can 20 al Sin I
ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Cincizecimii şi postul)Sf. Epifanie, pelerina
Egeria (vorbeşte despre sărbătorirea rusaliilor împreună cu Înălţarea), Eusebiu de Cezareea
-în sec III-IV a doua zi de Rusalii e conscarată pomenirii Duhului Sfânt, ritual ce se va
dezvolta în sec V-VI ; în calendarele româneşti lunea Rusaliilor este trecută ca sărbătoarea
Sfintei Treimi datorită influenţei catolice (catolicii sărbătoresc Sf. Treime în prima duminică
după Rusalii)
PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI LA ROMANO-CATOLICI
-pe lângă sărbătorile împărăteşti enumerate, romano-catolicii au adăugat şi alte sărbători în
timpuri mai recente : Fête-Dieu (sărbătoarea lui Dumnezeu) ; Sărbătoarea Sfintei Euharistii
instituită în sec XIII prăznuită joi după Sfânta Treime ; Sacré-Cœur (sărbătoarea Inimii lui
Iisus) instituită în sec XVII prăznuită în vinerea de după sărbătoarea Sfintei Euharistii ;
Sărbătoarea Sf. Nume al lui Iisus din sec XVIII în a doua duminică după Epifanie ;
Sărbătoarea Sfântului Sânge din 1848 în prima duminică din iulie

SĂRBĂTORILE MAICII DOMNULUI

-Maica Domnului în cultul ortodox este venerată într-o măsură mai mare decât ceilalţi sfinţi :
supravenerare, preacinstire, iperdulie
-cinstirea Maicii Domnului a fost inaugurată de îngerul Gavriil la Bunavestire (Lc 1,28),
aceeaşi recunoaştere ser datorează şi Elisabetei (Lc 1,42), Fecioara Maria acceptă această
cinstire (Lc 1,46-49) ; admiraţia oamenilor faţă de ea se manifestă încă din timpul activităţii lui
Iisus (Lc 11,27) (cinstirea Maicii Domnului a fost asociată cu cea a Fiului ei ; de aceea
sărbătorile maicii Domnului sunt socotite împreună cu cele închinate Mântuitorului adică între
praznicele împărăteşti)
22
-cultul Maicii Domnului în primele 3 secole se manifesta în forme discrete în cadrul cultului
particular ; se va dezvolta după 313 şi mai ales în timpul ereziei nestoriene când sin III
ecumenic pune bazele teologiei mariologice theotokos (când Nestorie în timpul predicii susţinea
ca urmare a dioprosopismului că Maria nu este născătoare de Dumnezeu ci născătoare de om
sau cel mult născătoare de Hristos oamenii s-au scandalizat şi au protestat dovadind cât de
veche şi adânc înrădăcinată era credinţa în calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei
Maria) ; după acest sinod cultul mariologic va cunoaşte o dezvoltare explozivă şi se va
generaliza
-preacinstirea Maicii Domnului se face în primul rând prin instituirea de sărbători dintre care 4
sunt mai importante :’Adormirea, Bunavestirea, Naşterea şi Intrarea în Biserică’ ; sunt sărbători
cu dată mai recentă decât ale Mântuitorului, nici una nu apare în Constituţiile apostolice ; doar
Bunavestire aminteşte de un eveniment consemnat în NT (Lc 1,26-28) celelalte numai în
evangheliile necanonice ; nici una nu e mai veche de sec V
ADORMIREA MAICII DOMNULUI
-având în vedere că Biserica a serbat zilele morţii sfinţilor cea mai veche sărbătoare a Maicii
Domnului ar trebui să fie ‘Adormirea’ numită în popor ‘Sfântă Maria Mare’ în amintirea
obştescului sfârşit al Feciorei ; (după o pioasă tradiţie veche după 3 zile de la adormire Fecioara
a fost ridicată cu trupul la cer)
-fixarea sărbătorii la 15 aug. are la bază o tradiţie : în sec V se construieşte între Ierusalim şi
Betleem o biserică unde potrivit tradiţiei familia sfântă ar fi făcut un popas cu puţin înainte de
naşterea Mântuitorului şi sfinţirea acestei biserici s-a făcut la 15 aug. ; generalizarea sărbătorii
în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (582-603) care a rezidit biserica Maicii
Domnului din Gheţimani şi care a fixat definitiv data sărbătorii la 15 aug. ; în Apus sărbătoarea
a fost generalizată de papa Teodor I (642-649) care a impus data de 15 aug. ca şi în Răsărit ;
numai creştinii din Galia şi copţii egiptei serbează Adormirea la 18 ianuarie
BUNAVESTIRE
-numită popular ‘Blagoveştenia’ este praznicul în amintirea zilei în care Arhanghelul Gavriil a
vestit Fecioarei Maria că va naşte pe Mesia (Lc 1,26-38) când s-a şi zămislit dumnezeiescul
Prunc
-încă din sec IV-V se zideşte la Nazaret o biserică pe locul unde a fost casa Mariei şi unde a
primit vestea de la înger ; din sec V au rămas panegirice ale unor ierarhi Proclu de
Constantinopol (+446), Vasile al Seleuciei, Petru Chrysologul episcopul Ravenei
-data sărbătorii a variat la început : în Siria creştinii ţineau sărbătoarea în ajunul Bobotezei (5
ian.) iar în Apus la 18 dec. până în sec XI când data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea
catolică de atunci (sărbătoarea a fost fixată cu 9 luni înainte de Naşterea Domnului) în Răsărit
se generalizează la 25 martie după ce crăciunul începe să fie sărbătorit la 25 dec. ; numai
armenii serbează Bunavestire în raport cu vechea dată a Crăciunului (6 ian.) l 7 aprilie ; cade
întotdeauna în Postul Paştilor
NAŞTEREA MAICII DOMNULUI
-numită în popor şi ‘Sfântă maria Mică’ există ca sărbătoare şi la copţii egipteni şi iacobiţii
sirieni (separaţi de Biserică după sin IV ecumenic) pe care o sărbătoresc la 9 mai, dovadă că ea
exista înainte de sin IV ecumenic (după aceea ei s-au separat nemaiadăugând nimic)
-ca şi sărbătoarea ‘Adormirii’ are la origine târnosirea unei bisericidin Ierusalim închinate Sf.
Fecioare în 430-480 unde ar fi fost casa părinţilor ei ioachim şi Ana
23
-în Apus e introdusă de papa Serghie I (687-701) sub influenţa Constantinopolului; în sec VI
Roman Melodul compune pentru acestă sărbătoare condacul şi icosul iar în sec VIII Andrei
Criteanul scrie în cinstea ei 4 predici
INTRAREA ÎN BISERICĂ
-în amintirea zilei în care după tradiţie Ioachim şi Ana au adus-o pe fiic lor la templu unde va
rămâne până la 14 ani; este cea mai nouă sărbătoare, de origine ierusalimiteană: în 543 Iustinian
zideşte o biserică la Ierusalim aproape de ruinele templului închinată Sf. Fecioare iar în ziua de
21 nov a sfinţit-o rămânând ca dată de serbare a hramului comemorînd aducerea Fecioarei la
templu; este generalizată în Orient în sec VII (se cunosc panegirice şi cuvântări ţinute cu
prilejul sărbătorii: Gherman I, Tarasie de Constantinopol); în Apus e prezentă sporadic până în
1585 când e introdusă definitiv de papa Sixt V
ALTE SĂRBĂTORI ALE MAICII DOMNULUI
-pe lângă ceste 4 sărbători mai există şi altele mai puţin importante în calendarul ortodox :
Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la 26 dec. (potrivit regulii după marile praznice a
doua zi se pomenesc persoane sfinte care au luat parte la evenimentul sărbătorit ) sărbătoare întâlnită şi la
sirienii monofiziţi (datează cel puţin din sec V) ; în sec VII se face aluzie la ea prin canonul 79
Trulan care condamnă pe cei ce cinstesc în această zi lăuzia Maicii Domnului ; Acoperământul
Maicii Domnului la 1 oct. în amintirea unei minuni a Maicii Domnului la Constantinopol (la
greci din 1952 se ţine la 28 oct. Ca sărbătoare naţională) ; Izvorul Tămăduirii în vinerea din
săptămâna luminată când se face sfinţirea apei mici ; Zămislirea Sfintei Fecioare la 9
decembrie (cu 9 luni înaintea naşterii Maicii Domnului) ; la catolici se serbează la 8 dec. sub
denumirea de Imaculata conceptio Betae Mariae Virginis ;la 31 aug. Brâul Maicii Domnului

ALTE FORME DE CINSTIRE A MAICII DOMNULUI

-imnografie : nu există serviciu liturgic fără nvreun imn închinat Maicii Domnului
-slujbe speciale : Acatistul Maicii Domnului şi paraclise
-zidirea de biserici în cinstea şi pomenirea ei : la Gheţimani (lângă mormântul Maicii
Domnului), la Nazaret (pe locul casei Maicii Domnului) apoi la Betleem; la Roma Sancta
Maria Antiqua, Santa Maria Maggiore sec V, catedrala Sf. Feioare Maria din Efes (în care s-a
ţinut sin III ec 431) biserica Vlahernelor din Constantinopol sec V Panaghia din Tesalonic,
Biserica Adormirii din Niceea, Notre Dame din Paris sec XII-XIII, Upsenia de la Kiev (sec
XV), în Ţările române Curtea de Argeş (1517)
-iconografia: prima icoană a Maicii Domnului după tradiţie veche ar fi fost făcută de
evanghelistul Luca ; cele mai vechi chipuri ale Maicii Domnului sunt pe pereţii catacombelor
din Roma: catacomba Domilitinei sec III şi catacomba Sf. Petru şi Marcelinii sec III ; icoanele
se bucură de o mare cinstire unele fiind şi făcătoare de minuni
-predici, omilii, cuvântări de laudă : Proclu şi Gherman al Constantinopolului, Andrei Criteanu,
Ioan Damaschin
-frecvenţa numelui Maria la toate popoarele ortodoxe

DURATA PRAZNICELOR ÎMPĂRĂTEŞTI

-praznicele împărăteşti (inclusiv sărbătorile Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de
pregătire, anticipare numit pre-serbare sau înainte-prăznuire şi o perioadă de continuare, sau
prelungire a sărbătorii numită după-serbare iar ultima zi a după-sebării numindu-se odovania
24
sau încheierea sărbătorii ; în perioada dintre preserbare şi după-serbare pe lângă sfinţii
pomeniţi în zilele respective se adaugă şi cântări şi lecturi în legătură cu praznicul respectiv iar
în ziua odovaniei se repetă aproape slujba din ziua praznicului
-această tradiţie s-a moştenit din cultul iudaic unde sărbătoarea azimelor avea o durată de 7 zile
(Ies 34,18; Lev 23,36 III Reg 8,66-67) ; prima manifestare a acestei tradiţii s-a produs în timpul
lui Constantin cel Mare în 335 cu prilejul serbării Sf. Cruci ; instituţia catehumenatului a
contribuit la această tradiţie pentru că neofiţii se prezentau episcopului cu o săptămână înaintea
Botezului cu ocazia marilor praznice iar bucuria primirii Botezului ţinea de regulă o săptămână
după praznic
-durata pre-serbării şi după-serbării variază în funcţie de importanţa şi poziţia praznicului
respectiv în calendarul bisericesc ; excepţie fac Tăierea împrejur şi Floriile care nu au pre şi
după serbare
-în epoca veche au fost instituite sărbători numite soboare în contexte istorice speciale : s-au
construit biserici celebre care s-au târnosit şi apoi s-a creat tradiţia comemorării anuale prin
adunări (soboare) pentru a cinsti un anumit sfânt (de regulă persoana ce a jucat un rol important
la praznicul din ziua anterioară) ; dintre acestea doar două (26 dec şi 6 ian.) sunt cu ţinere la
care se adaugă şi Soborul Sf. Mihail şi Gavriil restul fiind fără ţinere : Soborul Sf. Ioachim şi
Ana 9 sept (a doua zi după Naşterea Maicii Domnului), Soborul dreptului Simeon şi proorociţei
Ana la 3 feb (a doua zi după Întâmpinarea Domnului) Soborul Sf. Arhanghel Gavriil 26 mar (a
doua zi după Bunavestire) Soborul Sf. Petru şi Pavel la 30 iunie

SĂRBĂTORILE SFINŢILOR ÎNGERI

-cultul îngerilor are un temei în VT Fac 48,4 ; Jud 13,15-16 ; Ies 20,20-23 ; Ios 5,13-16 şi chiar
în NT Apoc 22,8-9
-în creştinătatea primară exista o rezervă faţă de cultul îngerilor datorită păgânilor care asimilau
pe îngeri cu numeroasele divinităţi adorate de ei şi datorită gnosticilor care asimilau pe îngeri cu
eonii ; cultul îngerilor exista la nivelul pietăţii personale
-Iustin Martirul în sec II consideră pe îngeri fiinţe spirituale ; Irineu contra gnosticilor declară
că Biserica nu invocă pe îngeri ; Origen spune că cinstirea acordată îngerilor e diferită de
cinstirea lui Dumnezeu ; Sf. Ambrozie recomandă invocarea îngerilor; Augustin dezaprobă
construirea unor biserici închinate îngerilor
-cultul îngerilor se dezvoltă în Egipt Italia şi Siria ; datorită abuzurilor sin din Laodiceea din a
doua jum a sec IV prin can 35 opreşte cinstirea îngerilor (era oprit un cult superstiţios, eretic al
îngerilor) măsură preluată şi de sinoade din Apus: Roma 492 şi 745
-cultul îngerilor manifestat iniţial privat ia o mare dezvoltare şi în cultul liturgic al Bisericii
începând cu sec IV prin rugăciuni, acatiste, canoane, instituirea unei zile săptămânale speciale
(luni) prin biserici închinate lor (cea mai veche Biserica Sf. Arhanghel Mihail din
Constantinopol ctitorită de Constantin cel Mare în sec IV) cât şi prin instituirea de sărbători :
-Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (singura cu ţinere) la 8 nov. Care a re la
origine aniversarea anuală a unei biserici ridicată în Constantinopol cu hramul Sf. Ar. Mihail ;
mai târziu s-a adăugat şi cinstirea Sf. Ar. Gavriil
-mai sunt încă 4 sărbători închinate îngerilor dar fără ţinere : pomenirea minunii făcute de
Arhanghelul Mihail în Colose din Frigia la 6 sept. ; Soborul Sf. Ar. Gavriil la 26 martie (a doua
25
zi după Bunavestire) ; Al doilea sobor al Sf. Gavriil la 13 iulie ; Serbarea Ar. Gavriil din Adin
la 11 iunie când Gavriil ar fi învăţat pe un călugăr prima parte din imnul « Cuvine-se… »
-cultul îngerilor este foarte dezvoltat şi la monofiziţi şi nestorieni ; la BRC cultul îngerilor
cuprinde 5 sărbători închinate îngerilor : 8 şi 29 sept. pentru Ar. Mihail, 24 martie pentru Ar.
Gavriil, 24 oct. pentru Ar. Rfail şi 2 oct. pentru îngerul păzitor

SĂRBĂTORILE SFINTEI CRUCI

-obiect de tortură şi de groază pentru păgâni ca şi pentru evrei (‘Blestemat este cel spânzurat pe
lemn…’ Deut 21,23 ; Gal 3,13) crucea a fost sfinţită prin sângele Mântuitorului devenind
instrument de mântuire şi semn de cinstire I Cor 18,23 ; Gal 6,14
-crucea este primul obiect sfânt al Bisericii creştine ; toţi Părinţii se declară apărători ai crucii ;
Iulian Apostatul a fost cel mai înverşunat atacator al crucii ; creştinii se însemnau şi purtau
crucea (Tertulian, Origen) [Sf. Procopiu, martir în persecuţia lui Diocleţian purta la gât o cruce
de aur] ; apare şi în picturi, sculpturi, gravuri sau în diferite simboluri (din cauza interzicerii
creştinismului în primele 3 secole crucea apare în forme deghizate : ancoră, trident, Τ, Χ) ;
prima reprezentare sigură datată a crucii apare incizată pe peretele unei case din Herculanum
înainte de anul 79 apoi în picturile catacombelor
-după 313 se dezvoltă cultul crucii ajutat şi de două evenimente : apariţia pe cer a semnului
crucii înainte de biruinţa lui Constantin contra lui Maxenţiu în 312 fapt ce conduce la înlocuirea
simbolurilor păgâne pe steaguri, monezi, sceptru cu crucea şi descoperirea crucii pe care a fost
răstignit Hristos în 323 prin stăruinţa împărătesei Elena (Eusebiu, Chiril al Ierusalimului, Sf.
Ambrozie, Ieronim, Rufin) culminând cu sfinţirea la 13 sept. 335 a marii biserici zidite de
Constantin pe Golgota unde a fost aşezată crucea ; într-o incursiune perşii prădează Ierusalimul
şi iau şi crucea în 613 ; este recuperată de împăratul Heraclie în 634 care o duce la
Constantinopol şi o înalţă în văzul credincioşilor la 14 sep. 634 ; datorită mulţimilor de pelerini
ce doreau să vadă Sf. Cruce aceasta era înălţată de două ori pe an la 14 sept şi în Vinerea
Patimilor ; cum toţi voiau un fragment din sfânta cruce a fost fragmentată aproape dispărînd
-crucea devine şi o expresie a artei creştine fiind ornamentată ; mai ales în Apus din sec VI se
dezvoltă crucifixul (crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe ea) ; iconoclaştii nu au contestat
crucea ; din sec VII cultul crucii cunoaşte o mare dezvoltare recunoscută şi de sin VII ec : se
dezvoltă slujbele speciale (Acatistul Sf. Cruci, tropare, rugăciuni, imne) apar cântări pentru
cele 2 zile săptămânale închinate crucii : miercuri şi vineri (consemnate ca zile ale crucii încă
din Constituţiile apostolice) ;
-crucea este prezentă la locaşurile de cult, la mormintele morţilor în cimitire, în casele
creştinilor, la răspântie de drumuri (troiţele) ; facerea semnului crucii este cea mai simplă
mărturisire ; crucea se mai cinsteşte prin zidirea de biserici dar mai ales prin sărbători
-cea mai veche şi mai importantă sărbătoare închinată Sf. Cruci este Înălţarea Sf. Cruci la 14
sept. ; după aflarea crucii episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat-o în văzul poporului la 14
sept. 335 ; la început aflarea sf. Cruci şi înălţarea sf. Cruci au fost sărbători separate : pe când
Înălţarea Sf. Cruci se serbează inclusiv de catolici la 14 sept. Aflarea Sf. Cruci se prăznuieşte la
date diferite la unele popore creştine (o reminiscenţă a acestei sărbători este şi Duminica a treia
din Post numită a Crucii)
-fiind o sărbătoare de origine palestiniană la început a avut un caracter local până când a fost
dus lemnul crucii la Constantinopol în 634 generalizându-se până în sec VI în tot Răsăritul ; în
26
calendarul BRC a fost introdusă de papa Serghie (687-701) iar în Biserica Armeană este
printre cele 5 mari sărbători cu dată variabilă fiind serbată în duminica cea mai apropiată de 14
sept. ; Înălţarea Sf. Cruci se serbează cu post pentru că aminteşte de patimile şi moartea
Mântuitorului
-Duminica a treia din Post cu dată variabilă, a fost instituită în Constantinopol în sec VIII ;
caracteristica acestei sărbători este scoaterea sf. Cruci care are loc între utrenie şi liturghie
amintind de ceremonia liturgică a înălţării crucii care avea loc odinioară la Ierusalim şi apoi
Constantinopol în Vinerea Paştilor
-alte două sărbători ale crucii dar fără ţinere : 1 august care aminteşte de liberarea minunată a
grecilor din robia saracinilor pe timpul împăratului Mnuel Comnenul (sec XII) cu ajutorul sf.
Cruci şi 7 mai care aminteşte de arătarea pe cer a semnului crucii în timpul lui Constantin cel
Mare

SĂRBĂTORILE SFINŢILOR
-la început ‘sfinţi’ erau numiţi toţi creştinii adică membrii primilor comunităţi care primiseră
Botezul ( Rom 1,7 ; II Cor 13,13 ; Efes 5,3 ; I Petru 2,5) dar după intrarea în uz a termenului de
‘creştini’ adică adepţii sau închinătorii lui Hristos, termenul de sfinţi s-a restrâns numind în
epoca persecuţiilor pe martiri ; sfinţii au aparţinut atât VT cât şi NT : patriarhi, preoţi, prooroci,
apostoli, ucenici, misionari, martirii şi mărturisitorii (Sf. Ştefan întâiul mucenic), dascăli şi
ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur), pusnici, călugări, cuvioşi şi
cuvioase (Antonie, Pahomie, Sava, Cuv. Paraschiva), făcătorii de minuni şi taumaturgi ;
calendarul ortodox cuprinde sfinţi din toate categoriile sociale : împăraţi (Constantin cel Mare),
soldaţi (Gheorghe, Teodor Tiron) cărturari teologi şi dascăli (Ioan Damaschin)medici (Cosma şi
Damian) pescari şi oameni simpli (cei mai mulţi dintre Apostoli) sclavi (Onisim) ; de toate
vârstele tineri (Perpetua şi Felicitas) vârsnici (Policarp de 86 de ani sau Sf. Simeon al
Ierusalimului de 120 ani)
-Biserica creştină consemnează în calendare şi serbează de obicei ziua morţii sfinţilor (în
religiile păgâne zilele de sărbătoare erau consacrate zilelor de naştere ale unor zeităţi) socotită
ca zi de naştere spre viaţa veşnică (excepţie Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul care au
sărbătorite şi zilele de naştere)
-pentru a marca sărbătoarea unui sfânt creştinii se adunau la mormintele martirilor pe care de
obicei se construiau bisericuţe şi se săvârşea Sf. Euharistie (aşa a apărut tradiţia sfintelor moaşte
în piciorul sf.Mese şi în antimis)
-după sec IV pe lângă martiri s-au adăugat şi mărturisitorii adică cei ce au suferit pentru Hristos
dar au supravieţuit chinurilor murind mai târziu apoi s-au adăugat sfinţii pusnici călugări şi
cuvioşi, ierarhi ; toate sărbătorile au avut la început un caracter local
-sfinţii încep să fie înscrişi în calendare, sinaxare, eortologii sau martirologii ; Biserica a
canonizat unii sfinţi din pietatea populară ; când cultul se dezvoltă se naşte acatistul adresat
sfinţilor
SĂRBĂTORILE SFINŢILOR CU CINSTIRE GENERALĂ ÎN B.O.
-Sf. Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir la 26 octombrie; diacon al episcopului din
Sirmium e martirizat la 9 aprilie 304 în timpul persecuţiei lui Maximian ; moaştele sale depuse
la Tesalonic în 413 într-o biserică anume construită
27
-Sf. Mare Ierarh Nicolae arhiepiscopul Mirelor Lichiei din Asia Mică, făcătorul de minuni la
6 dec.; moaştele sale au fost transportate în 1087 la Bari în Italia
-Sf. Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan ucis cu pietre de evrei în anul 33 ((Ft 6,5-7,2),
pomenit la 27 dec. (cea mai veche sărbătoare a unui sfânt)
-Sf. Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareei Capadochiei mort la 1 ian 379 ; sărbătorirea lui
coincide cu Tăierea Împrejur a Domnului
-Soborul Sf. Ioan Botezătorul la 7 ian. în legătură cu Botezul Domnului
-Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur ; sărbătoare de
origine mai nouă instituită în sec XI
-Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, martirizat în anul 303 în persecuţia lui
Diocleţian, la 23 apr.
-Naşterea Sf. Ion Botezătorul la 24 iunie (cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului cf. Lc.
1,36) ; atestată din sec IV-V ; a fost instituită spre a înlocui unele vechi sărbători păgâne cu
caracter agricol sau naturist legate de solstiţiul de vară; în popor se mai numeşte Sânzâienele
sau Drăgaica
-Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel martirizaţi la Roma în persecuţia lui Nero din anul 67 ; la
Roma era sărbătorită încă din timpul lui Constantin cel Mare (la 29 iun. care e data transferării
moaştelor celor doi sfinţi în locul numit ‘ad catacumbas’ de pe Via Appia din Roma); începând
cu sec IV sărbătoarea e importată şi în Răsărit
Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul la 20 iulie (III Reg cap 17-19 şi IV Reg 2,1-12) ; este singurul sfânt
din Legea Veche care are sărbătoare cu ţinere în calendarul ortodox
-Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul la 29 aug. ; este o sărbătoare cu bază biblică : Mt 14,3-
12 ; Mc 6,17-29 ; se serbează cu post în orice zi ar cădea
SĂRBĂTORI ALE SFINŢILOR CU DATĂ VARIABILĂ
-sunt sărbători dependente de Paşti
-Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron, ostaş martirizat în persecuţia lui Maximian din 304 şi are zi
de serbare 17 feb. dar şi în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare
-Dreptul Lazăr din Betania, prietenul Domnului înviat din morţi (Ioan 11) pomenit în sâmbăta
Floriilor numită şi ‘sâmbăta lui Lazăr’
-Sf. Grigorie Palama mare teolog bizantin şi arhiepiscop al Tesalonicului (†1362) pomenit la
14 nov. dar şi în a doua săptămână din Post
-Sf. Ioan Scărarul mare pusnic şi ascet († 605) autorul cunoscutei scrieri ‘Scara’ pomenit la 30
mar. dar şi în a patra săptămână din Post
-Cuvioasa Maria Egipteanca (†522) pomenită la 1 apr. dar solemn în duminica a cincea a
Marelui Post ca pildă şi model de pocăinţă
-Sf. Apostol Toma în prima duminică după Paşti
-tot sărbători cu date variabile sunt şi Duminicile Sfinţilor Părinţi sau Strămoşi: Duminica celor
318 Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 în duminica a şasea după Paşti;
Duminica celor 630 de Părinţi de la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451 care cade
între 13-19 iulie, sărbătoare introdusă încă din 518 de patriarhul ecumenic Ioan II; Duminica
celor 365 de Părinţi de la Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787 în a 21-a duminică după
Rusalii (între 11-17 oct.) ţinută din sec VII-IX; Duminica Sfinţilor Strămoşi sărbătoare
comună a patriarhilor, drepţilor şi proorocilor din VT în prima duminică după 11 dec.;
Duminica Sfinţilor Părinţi, duminica dinaintea Naşterii Domnului (între 18-24 dec.);
28
Duminica Părinţilor după trup ai Mântuitorului (Sf. Fecioară, logodnicul Iosif, împăratul
David şi Iacov fratele Domnului) în prima duminică după Naştere; Duminica Tuturor
Sfinţilor în prima duminică după Rusalii ca sărbătoare comună a tuturor sfinţilor a căror nume
s-au pierdut s-au uitat sau au rămas necunoscute; introdusă în Antiogia în sec IV apoi în Apus
din 608 unde se sărbătorea la 13 mai apoi e mutată la 1 nov. dată la care se prăznuieşte până azi
ALTE FORME DE CINSTIRE ALE SFINţILOR
-cinstirea moaştelor sau a rămăşiţelor trupeşti ale sfinţilor: cea mai veche formă de exprimare a
cultului martirilor ; ex : Sf. Dumitru cu moaşte la Tesalonic e ocrotitorul Greciei, Ioan cel Nou
de la Suceava, Cuv. Paraschiva
-zidirea de biserici puse sub ocrotirea unui sfânt (hram)
-pelerinaje la mormintele martirilor : Sf. Mucenic Mina în Egipt, Sf. Dimitrie la Tesalonic, Sf.
Ap. Toma la Edessa etc.
-patroni sau ocrotitori speciali ai unor bresle sau asociaţii profesionale : Sf. Nicolae patronul
călătorilor şi al marinarilor, Sf. Trifon patronul grădinarilor
-zugrăvirea chipului de sfinţi pe pereţii bisericilor şi pe icoane
-adoptarea numelui sfinţilor ca nume de botez
NEOMARTIRII ŞI SFINŢII NAŢIONALI. SFINŢII ROMÂNI
-după creştinarea slavilor (sec IX) şi după despărţirea Bisericii de Apus (1054) atât grecii cât şi
popoarele slave ortodoxe u continuat să-şi îmbogăţească lista sfinţilor din epoca ecumenicităţii
a Bisericii (care sunt cinstiţi în toată Ortodoxia) prin canonizarea unor sfinţi naţionali a căror
cult a rămas limitat numai la teritoriul Bisericii respective sau numai la părţi din ele : Sf. Chiril
şi Metodie cinstiţi la toate popoarele slave, Sava şi Anghelar cinstiţi mai ales la bulgari, cneazul
Vladimir şi cneaghina Olga, creştinătorii ruşilor, regele Boris la bulgari, arhiepiscopul Sava la
sârbi ; la aceştia se adaugă neomartirii adică martiri mai noi care au suferit pentru credinţa lor
din partea mahomedanilor pe timpul dominaţiei turceşti în Balcani (sec XIV-XIX) : Ioan din
Ianina ucis în sec XV, Serafim al Fanarului (+1601) Ioan Valahul ; popoarele ortodoxe din
Balcani au adăugat la neomartirii din perioada dominaţiei turceşti şi câţiva ierarhi, teologi şi
pusnici de seamă : Marcu Eugenic mitropolitul Efesului, polemist antilatin din sec XIV, Sf
Grigorie Palama (+1359), Sf. Nicodim Aghioritul, mare pusnic şi cărturar atonit (+1809)
-sfinţii români: numai BOR nu a înscris până de curând nici un sfânt de origine română deşi a
primit mai mulţi sfinţi de la alte biserici
-în epoca persecuţiilor creştinii dunăreni au dat mulţi martiri : Emilian Mărturisitorul de la
durostorum, preotul Montanus şi soţia Maxima, episcopul Niceta de Remesiana, Sava Gotul,
episcopii Bretanion şi Teotim ai Tomisului (+403) cei 4 mucenici de la Niculiţel : Filippos,
Attalos, Zoticos şi Kamasis
-sfinţi români veneraţi de alte popoare îanintea noastră : Sf. Teofana, fiica domnitorului Ţ.
Rom. Basarab I şi Ioan Valahul (+1662)
-primele canonizări în BOR la 28 feb 1950 în timpul patriarhului Justinian (+1977) : Sf. Ioan
Valahul la 12 mai, Ioan de la Râşca la 1 iun., Ilie Iorest şi Sava Brancovici ca mărturisitori la 24
apr. , Cuvioşii Visarion Sarai, Sofronie din Cioara şi Oprea Miclăuş luptători împotriva uniaţiei
la 21 oct., Clinic de la cernica la 11 apr., Iosif cel Nou de la Partoş (+1656) la 15 sept.,
-tot în 1950 s-a hotărît şi generalizarea cinstirii unor sfinţi cu cinstire locală: Sf. Muceniţă
Filofteea de la curtea de Argeş la 7 dec., Cuv. Nicodim de la Tismana la 26 dec., Ioan cel Nou
29
de la Suceava la 2 iun., Cuv Grigorie Decapolitul la 20 nov., Cuv. Paraschiva de la iaşi la 14
oct., Dimitrie cel Nou Basarabov la 27 oct.
-a doua canonizare în 1991: Daniil Sihastrul, Ştefan cel mare şi sfânt la 2 iul., Constantin
Brâncoveanu la 16 aug., Antim Ivireanu, Ioan de la Prislop, Antonie de la Cheia, Moise
Măcinic şi Ioan din Galeş la 21 oct., Sf, Gheorge şi Iulian Mărturisitorul la 8 ian., Bretanion al
Tomisului, la 25 ian., Casian şi Gherman la 29 feb., Montanus şi Maxima la 26 mar., Sava
Gotul la 12 apr., Ghelasie de la Râmeţ la 30 iun., Teodora de la Sicla la 7 aug. ; tot atunci s-a
hotărât ca duminica a doua după rusalii să fie Duminica sfinţilor români
-din 1998 Sf. Sinod a hotărît generalizarea Sf. Apostol Andrei la 30 nov. ; în 2011 au fost
canonizaţi mitropoliţii Ardealului Andrei Şaguna şi Simeon Ştefan

POSTURILE
DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

-cea mai cunoscută definiţie a postului este abţinerea totală sau parţială de la anumite elemente
(aspect exterior) la care se daugă curăţirea sufletului
-postul de diferite forme e întâlnit în toate religiile
ORIGINEA POSTULUI
-unii afirmă că postul îşi are originea în sacrificiile de animale care erau aduse pentru cei morţi
şi de care cei vii nu trebuiau să se atingă
-alţii cred că durerea pierderii prin moarte a unor fiinţe dragi a avut ca urmare firească
neglijarea mâncării şi băuturii ceea ce cu timpul a devenit un semn convenţional de doliu
-alţii zic că originea postului ar trebui căutată în frica de contaminare : atingerea obiectelor sau
consumarea alimentelor contaminate de morţi
-alţii zic că postul este o simplă practică de sobrietate şi temperanţă recomandată de marii
înţelepţi sau întemeietori de religii
POSTUL ÎN DIFERITE RELIGII
-egiptenii şi babilonienii practicau postul socotindu-l un mijloc eficace de ispăşire a păcatelor
-greco-romanii îl practicau cu un caracter atât igenic cât şi religios
-budiştii şi brahmanii au postul ca regulă de viaţă
-mahomedanii au şi ei un ‘post mare’ numit Ramadan în timpul căruia nu mănâncă nimic de la
răsăritul la apusul soarelui
-în VT postul practicat de evrei este stabilit prin Legea lui Moise (Lev 16,29 ; 23,32) ; postul
avea o perioadă de o zi şi se ţinea lunea (fariseii ţineau 2 zile pe săptămână : lunea şi joia Lc.
18,12) ; se mai instituiau şi posturi generale speciale în împrejurări triste din viaţa publică a
evreilor (Jud 20,26 ; Est. 4,13 ; Ier. 36,9 ; Ioel 2,12)
-în ceea ce priveşte postul particular al evreilor : Moise a postit 40 de zile pe muntele Sinai
înainte de a primi Legea (Ies 34,28) ; Daniel în Babilon a postit 3 săptămâni (Dan 10,2-
3) ;regele Ahav (III Reg 21,27-29) proorocul Ilie (IIIReg 19,8) ; de obicei evreii însoţeau postul
alimentar cu rugăciuni de căinţă şi frângere a inimii pentru păcatele săvârşite manifestată şi prin
semne exterioare ale întristării : plângere, presărarea cenuşii pe cap, smolirea feţei, îmbrăcarea
în sac şi sfâşierea veşmintelor (Mt 6,16-17)
30
CONCEPŢIA CREŞTINĂ DESPRE POST
-Mântuitorul însuşi a postit înaintea începutului activităţii sale publice (Mt 4,2 ; Mc 1,13 ; Lc
4,1-3) ; Sf. Apostoli îndeamnă la post (Ft 9,9 ; 13,2-3 ; 14,23 ; II Cor 6,5 ; I Cor 7,5) ; menţiuni
despre post găsim şi în epoca apostolică la Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al
Alexandriei iar din sec IV înainte mărturii foarte numeroase
-creştinii acordau postului o mare importanţă mai ales ca mijloc de progres spiritual ; Sf. Părinţi
au excelat în experienţa postului fiind pentru ei un mod de viaţă (viaţa monahală excela prin
această experienţă)
-primii creştini au practicat postul după modelul iudaic dar nu au adoptat nici unul dintre
posturile iudaice ; la început postul era un act de pietate personală ; cu timpul Biserica a stabilit
reguli şi norme cu caracter obligatoriu mai ales din sec IV ; totuşi primele prescripţii despre
post se găsesc încă de la sfârşitul sec I : în Didahia (cap 8) care fixează miercuri şi vineri ca zile
de post pentru creştini în locul postului iudaic de luni şi joi ; Canoanele apostolice (66 şi 69),
Didascalia (cap 21) şi Constituţiile apostolice prescriu postul înainte de hirotonie practicat
încă din epoca apostolică (Ft 13,2-3), înainte de Botez, înainte de împărtăşire, înainte de Paşti,
postul pentru penitenţi, miercuri şi vineri şi cele din preajma sărbătorilor
-la început Sf. Euharistie se săvârşea seara creştinii postind ziua întreagă (ajunau) ; postul era
interzis în zilele de bucurie : duminica şi sărbătorile mari ; regulile postului se fixează definitiv
şi uniformizează peste tot în sec VIII-IX
FELURILE POSTULUI
-după intensitatea postirii :
 post integral (total) sau ajunarea propriu-zisă care constă în abţinerea completă de la
mâncare şi băutură pe un anumit timp (aşa e postul de 40 de zile ţinut de Moise pe
Sinai Ieş 24,18 ; Ilie III Reg 19,8 ; Mântuitorul înainte începutului activităţii publice
Lc 4,1-2)
 post aspru sau uscat : numai cu alimente nepreparate : fructe uscate, legume, seminţe
şi apă (post practicat de Ioan Botezătorul Mt 3,4 ; Mc 1,6 şi de marii asceţi şi pusnici
creştini)
 postul comun sau obişnuit din elemente gătite dar fără carne (inclusiv peşte) sau
produse de origine animală : untură, ouă, lapte (practicat de majoritatea credincioşilor)
 postul uşor sau dezlegare îngăduie consumare de peşte, vin şi undelemn în perioadele
când e impus postul aspru
-după extensiunea postului :
 post general sau obştesc când e ţinut de Biserica întreagă
 post local sau regional ţinut numai de o parte a Bisericii (regiune, eparhie, localitate) ;
practicat mai ales în trecut pentru diverse motive : doliu pentru o persoană importantă
sau pentru calamităţi naturale
 postul particular sau personal ţinut de fiecare credincios în parte după nevoile sale
proprii afară de posturile obşteşti prescrise de Biserică
-după durata postului :
 posturi de câte o zi : zile separate de post din cursul unui an bisericesc
 toate zilele de miercuri şi vineri de peste an (exceptând ‘harţi ‘) pentru
că într-o zi de miercuri fariseii şi cărturarii iau hotărârea de a-L ucide pe
Hristos iar vineri pentru că a tunci e judecat , osândit şi răstignit
31
Mântuitorul ; mărturii avem în Didahia (cap 8), Păstorul lui Herma,
Tertulian, Origen, Clement alexandrinul ; ca severitate postul de miercuri
şi vineri este egal cu Postul Mare ; dezlegare deplină a postului (harţi=
prescurtare din greaca nouă din forma stâlcită a cuvântului armean ‘araciavoroh’ adică postul
premergător Paştilor care la armeni se termină în Sâmbăta Sf. Serghie cu două săptămâni înainte de
Postul Paştilor)
[se îngăduie mâncare de dulce ouă şi brânză pentru monahi peşte şi
carne pentru mireni] se face în miercuri şi vineri în săptămâna
luminată pentru bucuria Învierii , miercuri şi vineri după Rusalii ca o
după-serbare a praznicului Cincizecimii, miercurile şi vinerile dintre
Naşterea Domnului şi Bobotează ca perioadă de bucurie, miercuri şi
vineri din prima săptămână a Triodului iar în săptămâna brânzei se
îngăduie ouă, lapte brânză ; deasemenea se dezleagă postul miercuri şi
vineri dacă în aceste zile cad cele două mari praznice Naşterea Domnului
şi Boboteaza
 sărbătoarea Înălţării Sf. Cruci la 14 sept. Este zi de post în orice zi a
săptămânii ar cădea deoarece aminteşte de patimile Domnului
 ajunul Bobotezei la 5 ian. zi de post prin tradiţie când catehumenii care
urmau să primescă Botezul în seara acelei zile pentru a se putea împărtăşi
la liturghia credincioşilor din ziua praznicului posteau (mărturii în
Constituţiile apostolice cap 7) ; astăzi creştinii postesc în ajun pentru a
gusta cu vrednicie Aghiasma Mare
 în ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul la 29 aug. In orice zi a
săptămânii ar cădea în amintirea celui mai mare postitor şi pentru că din
cauza neînfrânării lui Iron s-a săvârşit uciderea proorocului
 în unele pravile mănăstireşti se recomandă în plus ca zi de post
săptămânală şi ziua de luni care însă rămâne facultativă pentru creştini ;
Nicodim Aghioritul explică : pentru că fariseul din pilda evanghelică se
laudă că osteşte de două ori pe săptămână (Lc 18,12) iar Mântuitorul a
spus ca dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a
cărturarilor şi fariseilor (Mt 5,20) de aceea trebuie să postim mai mult
decât ei
 posturi de durată adică de mai multe zile în număr de 4 şi care stau în legătură cu
sărbătorile mari din cele 4 anotimpuri
 Postul Crăciunului rânduit de Biserică pentru a pregătii credincioşii
pentru marele praznic al Naşterii Domnului ; aminteşte de patriarhii şi
drepţii VT care au petrecut în post şi rugăciune aşteptând pe Mesia (prin
lungimea sa de 40 de zile aminteşte de Moise ce a postit pe Sinai înaintea
primirii Legii); durata postului nu era de la început uniformă : unii
posteau 7 zile alţii 6 săptămâni ; sinodul local din Constantinopol din
1166 uniformizează durata postului Crăciunului la 40 de zile începând cu
15 nov. Până la 24 dec. inclusiv ; este un post de asprime mijlocie ; ultima
zi de post 24 dec. este mai aspră ajunându-se până la ceasul al IX-lea ; la
catolici postul Crăciunului ţine 3 săptămâni
32
 Postul Paştilor sau Păresimile (patruzecimea) adică postul dinaintea
Învierii Domnului este cel mai lung şi cel mai aspru post de aceea e mai
numit şi Postul Mare ; el a fost orânduit de Biserică pentru pregătirea
catehumenilor de odinioară care urmau să primească Botezul de Paşti şi
totodată aduce aminte de postul de 40 zile ţinut de Mântuitorul înaintea
începerii activităţii Sale mesianice (Lc 4,1-2) ; este de origine apostolică
însă durata şi felul postiri nu era acelaşi peste tot : unii posteau numai o zi
(Vinerea Patimilor), alţii 2 zile (Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti) alţii 3
zile, alţii o săptămână, la Ierusalim în sec IV postul ţinea 8 săptămâni
(pelerina Hegeria) iar în Apus se postea 40 de zile ; începând de la
sfârşitul sec III Postul Mare a fost împărţit în două perioade : Postul
Presimilor (40 de zile) sau postul prepascal şi Postul Paştilor (o
săptămână din Duminica Floriilor până în cea a Învierii ) ; după sin I
ecumenic se uniformizează şi durata Postului Paştilor adoptându-se
tradiţia antiohiană de 7 săptămâni ; ulterior s-au stabilit şi anumite
dezlegări : la vin şi undelemn la Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul 24
feb., Sfinţii 40 de mucenici la 9 mar., Joia Canonului Mare, înainte şi
după-serbarea buneivestiri la 24şi 26 mar. iar în duminica Floriilor şi la
Bunavestire se dezleagă şi la peşte ; era ţinut cu multă rigoare : canonul
56 al Sinodului Trulan (692) interzice sub pedeapsa caterisirii şi
excomunicării obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi
brânză în sâmbetele şi duminicile din postul păresimilor ; prin canoanele
49 Laodiceea şi 52 Trulan s-a hotărît ca în Postul Mare să nu se
săvârşească liturghie decât sâmbăta şi duminica şi la sărbătoarea
Buneivestiri iar în celelalte zile să se săvârşească numai Liturghia
darurilor ; sunt oprite deasemenea nunţile şi serbările onomastice (can 52
Laodiceea) ; Postul păresimilor e precedat de 3 săptămâni introductive,
ultima (a brânzei) făcând trecerea la postul propriu-zis ; în BRC postul
ţine 40 de zile dar începe de miercuri (miercurea cenuşii) ; ei dezleagă
postul în duminicile Păresimilor mâncând de dulce
 Postul Sfinţilor Apostoli ce precede sărbătoarea din 29 iun. este ca
vechime din sec IV amintit în Constituţiile apostolice, Atanasie cel Mare,
Teodoret de Cir, Leon cel Mare ; spre deosebire de celelalte posturi care
au o durată fixă acest variază în funcţie de data Paştilor între Duminica
Tuturor Sfinţilor şi până în 29 iunie (inclusiv dacă 29 cade miercuri sau
vineri dezlegându-se numai la peşte) ; în actuala situaţie a bisericii
(Pascalia veche) durata postului Apostolilor variază de la 28 de zile până
la desfinţare (când Paştile cad după 1 mai) ; o regulă simplă în aflarea duratei
postului Sâmpetrului este : câte zile sunt de la data Paştilor inclusiv până la 3 mai
exclusiv atâtea zile ţine postul ; acest post este mai puţin aspru ; în BRC acest
post e redus la o zi (ajunul sărbătorii Sf. Petru şi Pavel)
 Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre posturile de
durată ; originea lui e din sec V când cultul Maicii Domnului a luat un
mare avânt ; avea o durată neuniformă la început ; sinodul local din
33
Constantinopol din 1166 hotărăşte ca postul să înceapă la 1 aug. până în
14 aug., prelungindu-se şi în 15 dacă căcea miercuri sau vineri ; acest post
este mai uşor decât al Paştilor dar mai aspru decât al Naşterii şi al
Sâmpetrului ; în 6 aug. se dă dezlegare la peşte ; în BRC postul e dor de o
zi (14 aug.)
-hotărârile canoanelor privitoare la posturi nu au caracter de dogmă ci sunt norme cu caracter
moral-disciplinar adică pot fi anulate sau schimbate de autoritatea bisericească la nevoie ; de
aceea Sinodul BOR în şedinţa din 27 feb. 1956 hotărăşte pogorămintele : copii până la 7 ani să
fie dezlegaţi de pravila postului, pentru copii între 7-12 ani şi credincioşii cu suferinţe şi
slăbiciuni trupeşti postul să fie obligatoriu : toate zilele de miercuri şi vineri de peste an, prima
şi ultima săptămână din Postul Paştilor şi al Crăciunului, ultimile 5 zile din Postul
Sâmpetrului ,Postul Sfintei Marii în întregime, ajunul Crăciunului şi Bobotezei, 29 aug. şi 14
sept. iar în celelalte zile de post să mănânce peşte, lapte, brânză şi ouă
-conferinţa panortodoxă din 1966 a venit cu unele propuneri de limitare a posturilor : consum
de peşte miercurea şi vinerea exceptând Postul Mare, cei bolnavi să consume de dulce între
Duminica Tomii şi Înălţare, postul Apostolilor redus la 8 zile, când 29 iun. şi 15 aug. cad
miercuri sau vineri să se poată mânca de dulce având în vedere postul de până atunci, dar nu s-a
ajuns la nici un acord

ZILE DE POMENIRE GENERALĂ A MORŢILOR

-credinţa în nemurirea sufletului, în supravieţuirea lui după despărţirea de trup este un fenomen
universal ; toate popoarele indo-europene au avut sărbătorile lor pentru morţi
-şi evreii aveau credinţa în nemurirea sufletului şi cultul morţilor : amintirea morţilor iluştrii să
fie plânsă 4 zile pe an (Jud 11,40), tradiţie păstrată până azi când se rostesc rugăciuni pentru
morţide ziua Împăcării, Paşti, Cincizecime şi sărbătoarea Corturilor ; evreii făceau ospeţe
funerare şi pomeni de pâine şi vin la locurile de înmormântare ale morţilor (Tobit 4,17 ;
Ier.16,17) ; este clasic textul II Mac. 12,43-46 în care se spune că Macabeul a strâns bani şi i-a
trimis la templul din Ierusalim ca să aducă jertfă pentru iertarea păcatelor eroilor morţi pe
câmpul de luptă ; în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr se vede că în epoca aceea
evreii credeau în existenţa unui loc de odihnă şi un loc de pedeapsă după măsura faptelor
săvârşite în viaţa pământească
-creştinismul alungă sau atenuează groaza pe care o inspira moartea în celelalte religii prin
credinţa că cei care mor se unesc cu Hristos biruitorul morţii (Apoc 14,13) ; cei vii au nu numai
posibilitatea ci şi datoria de a se ruga pentru cei morţi (Ioan 14,13 ; Efes 6,18 ; I Tim 2,1) pentru
că aceste rugăciuni sunt necesare şi folositoare morţilor (I Tes 4,13 ; I Cor 15,19 ; Evr. 13,17 ; I
Ioan 5,16) ; această strânsă şi indestructibilă legătură spirituală de iubire reciprocă care uneşte
pe cei din lumea aceasta cu cei din lumea de dincolo a fost formulată de Biserică în cunoscuta
doctrină a Comuniunii Sfinţilor
-despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi amintesc şi Sfinţii
Părinţi şi scriitorii bisericeşti : Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sf. Ciprian al Caratginei,
Didascalia, Martiriul Sf. Policarp; din sec IV înainte mărturiile devin foarte numeroase ;
34
rugăciunile pentru morţi se găsesc în textele celor mai vechi liturghii creştine: Liturghia Sf.
Iacob, Liturghia Sf. Marcu, liturghia armeană şi liturghiile Bisericilor Vechi Orientale

ZILE PENTRU POMENIREA MORŢILOR ÎN CURSUL ANULUI BISERICESC

-BO a consacrată pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică săptămânală : sâmbăta ;
dintre sâmbete două sunt consacrate în mod special : sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne
(a Înfricoşatei Judecăţi) numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorîrii Duhului Sfânt
numită şi Moşii de vară
-alte zile de pomenire : joia Înălţării (ziua eroilor) 1 şi 8 nov, pomenirea morţilor după Paşti şi
fiecare sâmbătă din Postul Mare

LOCAŞURILE DE CULT
-toate popoarele lumii vechi aveau locuri speciale pentru oficierea cultului ; comuniunea cu
divinitatea avea loc într-un spaţiu cu valoare sacră ; la început adorarea divinităţii se făcea prin
rituri, jertfe aduse pe altare care puteau fi pe înălţimi ; mai târziu se vor ridica edificii : temple,
sinagogi, biserici, moschei, locuri în care se comunica cu divinitatea şi care primeau valoare în
sensul că spaţiul respectiv putea fi ocupat doar de cei acreditaţi, celorlalte persoane fiindu-le
interzis accesul
-în cazul religiei mozaice cultul era adus pe altare la Sichem, Betel (Fac 33,20); Moise va
amenaja cortul sfânt împărţit în spaţii (Ieş 25) ; cortul sfânt rămâne edificiul în care va avea loc
cultul până la zidirea templului lui Solomon (950îHr.) ; templul lui Solomon e parţial distrus de
babilonieni şi e restaurat în timpul lui Ezra şi Neemia ; Irod cel Mare va extinde şi amenaja
vechiul templu care va fi distrus în timpul împăratului roman Titus când Ierusalimul va fi
ocupat (70dHr.) ; în acest templu a intrat Mântuitorul şi i-a alungat pe bişniţari ; după
distrugerea templului începe marea migraţie, mulţi evrei părăsesc Ierusalimul în fiecare
comunitate nou formată amenajând sinagogi în care se făcea educaţie cu caracter religios şi se
tâlcuia Tora şi totodată sinagogile ţineau trează imaginea templului
-primii creştini după Cincizecime se închinu la templu (Lc 24,53 ; Ft 3,1) ; primii misionari,
apostolii se adunau în sinagogi apoi şi în case particulare (Ft 10,9) ; un rol important l-a avut
foişorul se sus amenajat în casa familiei lui Ioan Marcu (In 20,19) unde a avut loc şi pogorîrea
Duhului Sfânt ; pentru rugăciuni primii creştini mergeau şi la templu unde se rugau în pridvorul
lui Solomon ; în diasporă spaţiul liturgic : foişorul de sus (casa lui Acvila şi Priscila în Corint),
încăpere ce avea o dublă utilizare, aceasta până la mijlocul sec II când camera aceea e destinată
exclusiv serviciului liturgic ; adunările liturgice din aceste case se numeau ‘eclesie’(Rom 16,5)
ce indica comunitatea dar şi locul unde aceştia îşi desfăşurau activitatea
-primele biserici apar spre sfârşitul sec II profitând de perioadele de accalmie ; nu exista o
anumită arhitectură ; în sec III-IV apare un alt termen pentru edificiul de cult : bazilica
-vechile rânduieli bisericeşti vor da şi indicaţii privind amenajarea locaşului de cult : Didahia,
Testamentum Domini, Eusebiu de Cezareea, Origen, Grigorie de Nissa, amintesc de diferite
edificii ; datorită vitregiilor vremii nu s-a mai păstrat nici un lăcaş înainte de 313 ; cercetările
arheologice au descoperit resturi de biserici paleocreştine în Macedonia, Roma, Palestina ; cea
mai veche biserică este în Irakul de azi
35
-după epoca lui Constantin cel Mare cultul s-a dezvoltat într-un ritm accelerat ; se
înregistrează o adevărată explozie de construcţii de biserici ; numirile edificiului de cult se
păstrează : eclesia, casa Domnului, basilica ; erau construite cu altarul spre răsărit (Didahia) ;
stilul arhitectonic (planul) foarte variat până în sec iV : plan în formă de cruce (Biserica Sf. Ioan
din Efes) formă rotundă (Biserica Sfântului Mormânt), formă octogonală (Biserica Înălţării),
formă pătrată (Biserica Vitate), plan treflat (Biserica Vlahernelor) ; din sec IV predomină planul
dreptunghiular alungit (Constituţiile apostolice, Testamentum Domini)
-modul de construcţie s-a modificat în funcţie de nevoi, concepţiile estetice ale vremii şi
posibilităţile comunităţii ; spre sfârşitul sec IV se formează mai multe stiluri : în Răsărit stilul
basilical iar din sec VI stilul bizantin iar în Apus stilul basilical iar din sec Vi stilul romanic,
gotic, al renaşterii şi clasicist
STILUL BASILICAL
-este comun în Apus şi Răsărit
-denumirea de basilică este dată unor edificii publice ; acestea se amenajau în piaţa cetăţii
pentru nevoile întregii comunităţi
-interiorul era simplu : sală dreptunghiulară în 3-5 secţiuni despărţite prin coloane ce susţineau
acoperişul în două pante ; coloanele în partea superioară aveau arcuri sau grinzi ; nava centrală
era mare şi înaltă, cele laterale erau mici ; într-un capăt al edificiului era o absidă semicirculară ;
unele dintre aceste clădiri ca şi templele păgâne abandonate au fost oferite de Constantin cel
Mare creştinilor [creştinii au utilizat încă înainte de Constantin cel Mare aceste basilici ce erau
încăperi mai mari din casele creştinilor înstăriţi pe care le-au transformat în basilici încă din sec
IV] ; din a doua jum. a sec. IV pe lângă basilicele existente s-au construit şi basilici creştine
rezultând stilul basilical ce urma planul basilicilor păgâne
-a apărut în Asia Mică prin combinarea diferitelor elemente; caracteristici: linia dreaptă
orizontală, plan dreptunghiular, utilizarea pietrei, acoperişul era în funcţie de specificul zonei:
lemn, lespezi de piatră
-pe lângă caracterisiticile comune apar şi două tipuri regionale : tipul oriental caracterizat prin
acoperiş boltit (navele acoperite cu bolte semicilindrice), forme rotunde ale navelor laterale şi
lipsa atriumului (curte interioară) ; monumente reprezentative : biserica din Siria zidită pe la
314, Sf. Sofia din Tesalonic sec V, Sf. Nicolae din Mira în a doua jum. a sec IV, Sf. Simeon
Stâlpnicul din Antiohia sec V-VI; tipul occidental sau elenistic cu edificii mul mai înalte,
galerii deasupra navelor laterale, din sec V apare transeptul (navă transversală între nava
longitudinală şi absidă)care prin dezvoltare va conduce la planul în cruce latină; monumente
reprezentative: Sf. Pavel din Roma sec IV, Sf. Clement din Roma sec V, Sf. Sabina, Santa
Maria Majore din Roma, San Vitale din Ravena ; stilul basilical în Apus predomină până în
epoca lui Carol cel Mre (sec VIII-IX);
-în România în Dobrogea sec IV-VI : resturi la Histria (7 basilici, una cu criptă), Tropheum
Traiani (5 basilici dintre care una din marmură datând din timpul lui Justinian), Axiopolis,
Callatis (basilică de tip sirian cu atrium dispus lateral), bisericuţele rupestre de la Basarabi,
peste 30 de basilici la N Dunării la Sucidava, drobeta, Morisena ; interiorul era împărţit în sens
longitudinal (3-5 nave), altarul s-a amenajat în interiorul absidei
STILUL BIZANTIN
-stilul bizantin ia naştere prin modificarea tipului basilical prin influenţele de origine orientală
venite din Persia, Mesopotamia, Armenia, Siria şi Asia Mică
36
-caracteristicile stilului bizantin : materialul de construcţie preferat este cărămida (singură
sau în alternanţă cu piatra) ; planul basilical dreptunghiular alungit evoluează în plan central
cruciform (când lungimea navei transversale este egală cu lărgimea bisericii atunci planul de
cruce e vizibil numai la interior iar când braţul transversal al crucii depăşeşte zidurile laterale
devine vizibil şi la exteriorul edificiului iar când ieşirile braţului transversal nu se termină cu
ziduri drepte ci se rotunjesc prin ziduri semicirculare [abside] împreună cu absida altarului
formează planul triconc, trilobat sau treflat) ; acoperişul este rotund sub diferite forme : bolţi
semicilindrice, cupole, calote, semicalote ; pe când la bisericile de tip basilical prin planul
alungit toate privirile converg spre absida terminală în planul bizantin elementul principal este
cupola principală deasupra punctului de întretăiere dintre nava longitudinală centrală şi nava
transversală rezultând cruce greacă (braţe egale) sau cruce latină (braţul din V mai lung) ;
cupola era fie singură fie cu cupolele secundare pe pronaos ; uneori cupolele erau supraînălţate
prin turle (tambur) ; spre a mări cât mai mult spaţiul şi a da acces nestingherit a privirilor spre
altar şirurile de coloane din naos se împuţinează, sunt împinse cât mai spre ziduri sau dispar
complet ; au mai mult rol decorativ ; împărţirea interiorului în sens longitudinal prin nave este
înlocuită cu împărţire bisericii transversal delimitând mai precis cele trei părţi principale : altar,
naos şi pronaos ; altarul despărţit de naos prin catapeteasmă iar naosul de pronaos printr-un
perete de zid cu mai multe uşi ; există un contrast izbitor între aspectul exterior simplu şi sobru
şi interiorul bogat decorat şi somptuos ; ornamentaţia interioară este realizată aproape exclusiv
prin pictură, sculptura rezumându-se la capitelurile coloanelor şi chenarele uşilor şi ferestrelor
-evoluţia stilului bizantin : prima perioadă de înflorire (sec VI-VII) [cele mai multe sunt
basilici cu cupole] având ca monument reprezentativ Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol
construită de Justinian (ea reprezintă pentru stilul bizantin ceea ce este pentru Renaştere San Piedro din
Roma şi pentru stilul gotic Catedrala Notre Dame din Paris) ; este zidită pe locul vechii basilici Sf. Sofia
construită de Constantin cel Mare şi arsă în 532 sub conducerea meşterilor Anthemius din
Trales şi Isidor din Milet între anii 532-537(în ziua sfinţirii Justinian încântat de măreţia construcţiei ar fi
exclamat : ‘te-am învins Solomoane !’) ; este de fapt o basilică cu cupolă formată dintr-o navă
centrală şi două laterale, absida de răsărit luminată de trei ferestre iar cupola centrală de 31 m în
diametru e încadrată de două semicupole spre altar şi spre apus ; în mijlocul navei centrale se
ridică 4 pilaştrii puternici proveniţi din vestitul templu al Dianei din Efes ; pereţii sunt acoperiţi
cu marmură multicoloră ; mobilierul luxos e împodobit cu fildeş, aur, argint şi pietre preţioase ;
cupola centrală se prăbuşeşte în urma cutremurului din 558 şi e refăcută în 562 iar în sec X
împăratul Andronic adaugă contraforturi zidurilor exterioare ; din 1453 devine moschee
turcească, i se adaugă 4 minarete la cele 4 colţuri şi semiluna pe cupola centrală, mozaicurile
sunt acoperite cu vopsea şi înlocuite cu texte din Coran ; azi e monument istoric
-alte monumente importante ale arhitecturii bizantine : Biserica Serghie şi Vach din
Constantinopol (octogon cu cupolă), Sfinţii Apostoli din Constantinopol, Sf. Sofia din
Tesalonic (basilică cu cupolă) Sf. Gheorghe din Tesalonic (rotundă cu cupolă)
-criza iconoclastă (sec VIII-IX) aduce o perioadă de decadenţă apoi începe o a doua perioadă a
artei bizantine reprezentând stilul bizantin pur care ţine până în sec XII sub împăraţii
Macedonieni şi Comneni
-se construiesc biserici de dimensiuni mai mici, planul rămâne cel al crucii greceşti înscrise într-
un pătrat dar braţul de E şi de V se lungeşte spre a oferi mai mult spaţiu tinzând spre cruce
latină ; se răspândeşte şi planul treflat ; cupola se supraînalţă pe turle cilindrice sau poligonale;
37
se înmulţeşte numărul cupolelor şi se dă o cât mai mare înălţime edificiului fapt ce determină
sprijinirea zidurilor laterale prin contraforţi
-monumente reprezentative: Biserica Nouă din Constantinopol (sec IX), Hagia Teotokos (sec
X), Biserica Adormirii Maicii Domnului din Niceea (sec XIII), Biserica Sf. Marcu din Veneţia
(sec X-XI), Capela Palatină din Palermo (sec XI)Sf Mihael din Kiev (1108), biserica mănăstirii
Lavra Pacerskaia din Kiev (1054)
-începutul sec XIII marchează o decadenţă cauzată de cruciade (ocuparea latină a
Constantinopolului 1204-1261) începe ultima perioadă a artei bizantine pe timpul împăraţilor
Paleologi şi Cantacuzini până la căderea Constantinopolului în 1453; în această perioadă stilul
bizantin e preluat de toate popoarele din balcani şi primeşte unele adaptări locale
-monumente reprezentative: la greci Sf. Nicodim din Atena (sec XIII), Sf. Apostoli şi Sf.
Ecaterina din Tesalonic (sec XIII-XIV), baptisteriul Sf. Marcu din Veneţia (sec XIV); sârbii şi
bulgarii adoptă stilul bizantin de tip atonit (altar triconc, cupole mici ridicate pe tabururi înalte,
utilizarea faianţei policrome): mănăstirea Hilandar din Athos, bisericile sârbeşti din Pavliţa; la
ruşi stilul bizantin suferă puternice influenţe nordice scandinave şi orientale (mulţimea şi
varietatea formelor cupolelor şi a turlelor, sprijinirea cupolelor pe o galerie rotundă cu ferestre,
decoraţia variată a acoperişurilor mai ales în culori vii): Adormirea din Moscova (sec XV),
Blagoveştenski sobor din Moscova (sec XVI), Vasili blajenîi de la Kremlin (sec XVI, 17 turle)

-în Apus stilurile arhitectonice au fost: stilul basilical (comun cu Răsăritul), stilul romanic,
stilul gotic şi stilul Renaşterii la care se adaugă 3 stiluri secundare decadente ale stilului
Renaşterii: baroc, rococo şi neoclasic

STILUL ROMANIC
-este primul stil de artă propriu al Apusului fiind o simbioză între resturile vechii arte romane şi
cultura popoarelor germanice stabilite în Apus; ia naştere în epoca lui Carol cel Mare (sec VIII-
IX) ; locul de naştere este Franţa şi N Italiei (Lombardia) de unde se răspândeşte în toate ţările
catolice (mai puţin în Italia şi Spania) devenind arta oficială a ritului latin din sec X-XIII
-arta romanică este o artă exclusiv religioasă creată de călugări, în majoritate biserici
mănăstireşti ale diferitelor ordine călugăreşti şi catedrale de oraşe
-caracterele generale ale stilului: plan variat (cruciform, treflat, circular, biabsidal), materialul
de construcţie este piatra şi mai puţin cărămida şi lemnul, zidurile sunt masive groase şi
puternice lăsate netencuite şi sprijinite de contraforţi; soclul este înalt, portalurile uriaşe şi
faţade monumentale flancate de turnuri pătrate sau octogonale dintre care unul serveşte ca şi
clopotniţă; interiorul împărţit în mai multe nave prin pilaştri puternici (mai rar coloane) cu
capiteluri sculptate legaţi între ei prin arhivolte semicirculare; navele laterale se prelungesc în
jurul absidei altarului formând deambulatorii (coridoare interioare pentru credincioşi, flancate
din loc în loc cu absidiole unde se păstrau moaşte de sfinţi); acoperişul era iniţial în şarpantă
cu schelet de lemn sau metal iar mai târziu e înlocuit cu cupole hemisferice sau bolţi cilindrice
sprijinite de arcuri dublouri (bolţi în cruce rezultate din întretăierea a două cilindre cu raze
egale); caracteristic tuturor bisericilor apusene de orice stil este chorul (navă transversală
[travee] între absida altarului şi transept mai înalt decât restul bisericii pentru că sub el şi sub
altar se construiau cripte de mari dimensiuni cu sarcofage de sfinţi sau sicrie cu clerici
38
decedaţi); ca element decorativ se cultivă sculptura figurativă; stilul romanic este stilul
arcului rotund în semicerc perfect folosit la faţade, arcade, ferestre
monumente reprezentative: în Franţa: Capela Palatină (din palatul lui Carol cel Mare) din
Aachen [construită în 805 octogon cu cupolă sprijinită pe 8 pilaştrii], Germigny des Pres în
Loiret [clădită în 806, rotundă cu cupolă], biserica mănăstirii Saint Etienne din Caen [sec XI
115m lungime], Notre Dame du Port din Clermont [sec XI], biserica mănăstirii Sf. Benedict din
Loire, catedrala din Avignon, bisericile Saint Germain din Toulouse şi Saint Croix din Bordeux;
în Anglia Catedrala din Canterbury, capela Sf. Ion a Turnului Londrei; în Germania S. Cyriac
la Gernrode, Sf. Apostoli din Koln, catedrala din Mainz ; în Belgia şi Olanda Catedrala din
Turnay [cu 5 turnuri înalte monumentale]; în Spania Santiago de Compostella [loc important
de pelerinaj în Apusul Evului Mediu, păstrează moaştele Sf Iacob cel Mare] ; în Italia Sf.
Ambrozie din Milano [sec XII], Catedrala din Pisa [sec XI-XII cu faimosul turn clopotniţă
înclinat]; în Ardeal Catedrala romano-catolică din Alba Iulia
STILUL GOTIC
-se naşte din arta romanică în a doua jum. a sec XII sub influenţa cruciadelor, scolasticii şi a
misticismului religios ; patria stilului a fost Franţa; ; arta gotică se datorează mult contribuţiei
societăţii laice dar inspirată şi patronată de episcopii Bisericii şi jutată uneori şi de regi; pe când
în perioada romanică bisericile cele mai importante erau abaţiile (bisericile din mănăstirile
ordinelor călugăreşti), în stilul gotic predomină catedrlele (marile biserici din oraşe în care se
află o catedră adică un tron episcopal)
-caracteristicile stilului: planul predominant este cel în cruce latină ; zidurile sunt înalte şi
subţiri sprijinite la exterior de contraforţi în formă de arcuri butante (proptitori înguşti şi
înalţi) ; interiorul e împărţit ca şi la basilici în mai multe nave longitudinale delimitate prin
şiruri de coloane subţiri şi elegante; faţadele sunt impunătoare sub formă de rozete cu vitralii,
portaluri impunătoare cu sculpturi artistice; frontoane înalte şi ascuţite; deasupra faţadei
principale se ridică unul sau două turnuri laterale foarte înalte piramidale în mai multe etaje cu
plan octogonal, hexagonal sau pătrat dintre care unul serveşte ca şi clopotniţă; elementul
specific stilului gotic este arcul frânt (unghiul format din întretăierea a două segmente de cerc)
dar mai ales ogiva sau bolta ogivală (bolta sprijinită pe două arcuri diagonale de susţinere care
se încrucişează în punctul de cheie al bolţii); ferestrele sunt numeroase, largi şi înalte terminate
în formă de rozetă sau de flacără împărţite longitudinal prin colonete având geamuri cu vitralii
(iconografie cu sticlă colorată translucidă); pictura e întrebuinţată puţin predominând sculptura
(mai ales la exterior) formată din statui gigantice instalate în firidele scobite pe toate faţadele
zidurilor sau lipide de coloanele de susţinere; luxul interior e sporit de mobilierul somptuos din
lemn rar sculptat, pardoseală de marmură, tapiţerii fine şi odăjdii ornate cu pietre scumpe
-monumente reprezentative: în Franţa : catedrala Notre Dame din Paris [construită între 1163-
1245 cu 5 nave], Sainte Chapelle din Paris [construită în sec XIII de Ludovic cel Sfânt],
Catedrala din Reims [catedrala încoronării regilor Franţei, construită între sec XIII-XIV, lungă
de 138 m, cea mai impunătoare faţadă din toată arta gotică], Catedrala din Amiens [sec XIII cu
o suprafaţă de 8000 de m2 ], Catedrala din Laon [sec XII, cele mai frumoase turnuri de tip
oriental; în Germania unde s-a dezvoltat şcoala renană: Catedrala din Koln [sec XII vestită
prin decorul sculptural în piatră, înălţimea turnului faţadei are 166 m]; Catedrala din
Strassbourg (astăzi în Franţa sec XIV-XV]; în Anglia Catedrala din Canterbury [sec XII],
Catedrala din York [sec XIV], Catedrala abaţiei Westminster din Londra [sec XIV-XV,
39
capodoperă a stilului gotic de tip normand]; în Ţările Baltice Catedrala din Riga [Letonia sec
XIII]; în Italia Catedrala din Milano [sec XIV-XVI, lungime de 158 de m, ferestrele chorului
au 27 de m înălţime]; în Transilvania în stilul gotic târziu biserica mănăstirii cisterciene din
Cârţa [1202], Biserica Neagră din Braşov

RENAŞTEREA
-apare în Italia spre sfârşitul Evului Mediu (sec XV-XVI) şi se manifestă ca o tendinţă de
întoarcere la arta Romei şi a Eladei antice punând în centrul preocupărilor artistice omul
(umanism); reprezintă şi o reacţie împotriva spiritului feudal brutal şi masiv; la apariţia
Renaşterii contribuie şi invenţia tiparului care duce la răspândirea operelor clasice şi a tratatelor
despre arta antică
-apare în Italia: mai întâi la Florenţa (sec XV) apoi la Roma şi Veneţia (sec XVI) patronată de
papi şi marile familii de nobili : Visconti şi Sforza, Medicis, Gonzague, dogii Veneţiei, familia
Borgia
-ia avânt pictura în ulei întrebuinţată ca principal mijloc decorativ pentru interiorul bisericilor;
chipurile sunt robuste, uriaşe, adesea chiar nuduri ; arta se laicizează numărul bisericilor
construite în acest stil fiind întrecut de construcţiile civile : palate, vile, edificii publice ;
autoritatea Bisericii nu mai influenţează meşterii ci fantezia artiştilor se manifestă nestingherit
rezultând o varietate de forme
-caracteristicile stilului Renaşterii în arhitectura bisericească : predomină linia orizontală a
stilului clasic combinată cu linia curbă ; plan variat : circular, dreptunghiular, paralelogram,
cruciform ; în centrul edificiului domină o singură cupolă de mari dimensiuni [domul]
supraînălţată pe un mic tambur circular şi străpunsă de ferestre numeroase încheiate în arc
rotund ce dau multă lumină în interior ; la exterior se plachează cu marmură sau faianţă albă şi
colorată
-artiştii Renaşterii : Leonardo da Vinci (+1519) un mare pictor dar şi arhitect, sculptor,
inginer, muzician şi om de ştiinţă ; Rafael Sanzio (+1564) unul dintre cei mai mari pictori ai
lumii ; Michelangelo (+1564) arhitect, pictor şi sculptor ; alţi arhitecţi : Filippo Brunelleschi
(+1447), Donatello (+1466), Bramante (+1514) ; sculptori : Andreea del Verrochio (+1488)
Jean Goujon (+1464) ; pictori : fraţii Bellini, Luca Signorelli, Sandro Boticelli
-monumente reprezentative : Biserica Sf. Petru din Roma construită în sec XVI pe locul
vechii basilici din sec IV, plan în cruce greacă înscrisă într-un pătrat cu o cupolă gigantică de 42
de m în diametru, braţele crucii se termină în abside; proiectul iniţial a fost întocmit de arhitecţii
Alberti şi Bramante la care se adaugă în sec XVII un vestibul imens; este cea mai mare biserică
din lumea creştină: L=225 m, î=133m, capacitate 30000 de oameni şi are 25 de altare;
Tempietto un mic monument circular cu cupolă pe locul unde ar fi suferit Petru martiriul;
Domul din Florenţa cu marea cupolă octogonală; Biserica Santa Maria della Grazie din Milano
unde se află şi vestita frescă a lui Leonardo: “Cina cea de Taină”; Biserica Sf. Paul din Londra
(1675-1710); Biserica Sf. Ignatiu din Loyola; catedrala din Grenada şi palatul din Escurial
construit de Filip al II în sec XVI lângă Madrid ; Biserica Sf. Vincenţiu din Lisabona (1590)

STILUL BAROC
-de la spaniolul ‘barrueco’=scoică adică neregulat, bizar; apare ca o reacţie religioasă împotriva
exceselor laicizante şi păgâne ale Renaşterii fiind patronat şi dirijat de Biserică (cultivat mai
40
ales de călugării iezuiţi) căutând să atragă prin ornamente bogate şi fantastice sufletele
credincioşilor ca mijloc de luptă împotriva protestantismului
-caracteristicile stilului : edificii colosale ca proporţii, înfăţişare dramatică, faţade fastuoase cu
frontoane modificate, turnuri duble, cupole înalte şi diforme, ferestre de forme neregulate ; în
pictură se renunţă la temele profane şi păgâne (nuduri personaje mitice) în schimb ornamentaţia
se îmbogăţeşte excesiv (coloane răsucite, suprafeţe sinuoase) ; interiorul impresionează prin
risipa de aur, argint, mătăsuri, tapiţerii şi mobilier luxos
-monumente reprezentative : Santa Agnese şi Santa Maria Novella din Florenţa, în Italia ;
Saint Gervais în Franţa ; Biserica Sf. Andrei din Valencia în Spania ; Catedrala ‘Arătarea
Domnului’ Leningrad, Rusia

STILUL ROCOCO
-nume dat ultimei faze a barocului (a 2 jum a Sec XVIII) de la franţuzescul ‘rocaille’ adică
rotund, încărcat ; se naşte în Italia dar e transplantat în Franţa cultivat mai ales de Ludovic XIV
şi Ludovic XV (1700-1770)
-caracteristici : liniile drepte sunt înlocuite cu curbe, cercul cu ovalul ; e o artă feminină,
senzuală ce pune accent pe rafinamentul decorului
-monumentele reprezentative sunt mai mult palate iar bisericile au înfăţişări din ce în ce mai
profane : Biserica Sf. Magdalena din Italia ; Capela palatului din Versailles în Franţa

STILUL NEO-CLASIC
-este ultimul aspect pe care îl ia Renaşterea târzie; se naşte în sec XVIII (secolul luminilor) sub
influenţa filosofiei şi literaturii iluministe germane
-caracteristicii: se manifestă ca un curent de excesivă admiraţie pentru arta clasică păgână şi
reîntoarcerea la liniile ei simple şi ca o reacţie împotriva formelor bizare din baroc şi rococo ;
pe dinafară bisericile neo-clasice seamănă cu nişte temple antice greceşti sau romane cu
coloane; în interior bolţile sunt decorate cu ornamente în relief şi picturi în frescă; transeptul
lipseşte iar absida altarului îşi reia forma semicirculară
-monumente reprezentative: biserica Saint Genevieve din Paris sub formă de templu grec cu
coloane transformată de la Revoluţia franceză mausoleu al personalităţilor ilustre ale Franţei ;
mănăstirea Capucinilor din Paris cu un atriu doric

-arhitectura bisericească apuseană în sec XIX-XX : întrebuinţarea unui nou material de

construcţie: betonul armat a adus şi construcţia bisericilor într-o tehnică nouă dar uneori cu totul
depărtate de formele trecutului ca de ex: biserica protestantă din New York în stilul zgârie-
norilor americani cu 8 etaje, un hotel, 5 capele şi 20 de camere pentru conferinţe, bibliotecă,
muzeu, bucătărie şi uzină electrică la subsol

BISERICI DIN ŢĂRILE ROMÂNE

-în sec X-XIV bisericile erau construite din lemn cu pronaos, naos şi altar, proporţiile
depinzând de lungimea bârnelor folosite ; trecerea de la lemn la piatră (şi piatră alternată cu
cărămizi s-a făcut treptat)
41
-în Transilvania : catedrala din Alba Iulia influenţe de stil romanic, 3 nave şi transept, 2
turnuri la V; necropolă a Huniazilor apoi a principilor Transilvaniei; biserica din Densuş din
sec X ,seamănă cu martiriile creştine din sec IV din Siria, naos pătrat pe 4 stâlpi deasupra cu
turn în secţiune pătrată ; biserica din Strei sec XIII plan în cruce greacă, în partea vestică are
clopotniţă cu acoperiş de piatră ; biserica din Ribiţa construită din piatră brută cu altar
patrulater ; biserica Sântămăria Orlea din sec XIII biserică sală cu altar pătrat boltit în cruce pe
ogive, prezintă elemente de trecere de la stilul romanic la gotic
-în Ţara Românească : biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş plan în cruce
greacă, 4 bolţi semicilindrice sprijină turla Pantocratorului, faţada cu asize de cărămidă roşie;
mănăstirea Vodiţa plan triconc inspirat de la Muntele Athos; Cozia (1386-1388) are la ferestre
ca model decorativ vulturul bicefal (emblema paleologilor)
-în Moldova: biserica din Rădăuţi ctitorie a lui Bogdan I; biserica Sf. Treime din Siret (1390)
zidărie din piatră mică de carieră
-în Banat : mănăstirea Hosoş-Bodrog (1117) din piatră cioplită şi cărămizi, printre cele mai
vechi monumente de arhitectură din ţară ; biserica din Caransebeş sec XIII biserică în stil
romanic cu ziduri din piatră de râu groase de 1 m, cea mai mare biserică de zid descoperită în
Transilvania şi Banat
-arhitectura gotică în Ţările Române: biserica cistercienilor din Cârţa; biserica evanghelică din
Teaca; Biserica Neagră din Braşov construită între 1477-1478, cade pradă incendiului în 1689
(de unde şi numele), este cea mai veche construcţie gotică de la noi din ţară, turnul de 65 m este
asimetric situat în dreapta intrării, faţadele sunt bogat decorate ; biserica Sf. Mihail din Cluj
începută în 1349, tip hală cu contraforţi zvelţi ; biserica Sf. Maria din Sibiu din sec XIV conţine
67 de pietre funerare ; biserica reformată din Cluj terminată în 1494 fără turnuri ; biserica
ortodoxă din Lupşa construită în 1421 ; biserica din Rădăuţi din piatră brută, cel mai vechi
monument de zid păstrat în Moldova ; biserica din Borzeşti construită în 1494
-arta în timpul lui Ştefan cel Mare : mănăstirea Putna (1466-1469) are camera mormintelor
între naos şi pronaos ; mănăstirea Voroneţ (1488) construită pe locul unei vechi biserici de
lemn, în altar şi naos se păstrează pictura originală, tabloul votiv îl înfăţişează pe Ştefan cel
mare şi familia sa ; biserica din Popăuţi (1496) decorată cu discuri smălţuite cu motive
fantastice ; biserica din războieni (1496) cu uşa de intrare în arc frânt ; mănăstirea dobrovăţ
terminată în 1504 ; Biserica Albă din Baia (1467) cu ferestre cu chenare în arc frânt
[caracteristicile stilului moldovenesc : bolta moldovenească prin introducerea arcelor diagonale suplimentare
deasupra cheilor arcelor mari ; pietrele de mormânt sunt aşezate la nivelul pardoselii bisericii, pe un soclu de
piatră sau cărămidă sau într-o firidă şi mai rar sub baldachin (mormântul lui Ştefan cel Mare), are o decoraţie
sculpturală în mijloc şi un chenar marginal geometric sau floral, motivul principal fiind palmeta simplă sau în
vrej]
-în sec XVI
-în Ţara Românească : biserica mănăstirii Dealu plan triconc faţade din piatră şlefuită, 8
rozete de piatră ; biserica mănăstirii Argeş ctitorie a lui Neagoe Basarab sfinţită în 1517
decorată cu ornamente geometrice şi florale stilizate de origine armeano-georgiană persană şi
arabă (se presupune că meşterul a fost Manoli din Niresia) ; biserica mănăstirii Snagov plan în
cruce greacă înscrisă cu 2 turle mari pe naos şi pronaos
-în Moldova : biserica mănăstirii Probota ctitoria lui Petru Rareş şi necropola sa ; biserica
mănăstirii Humor singura biserică fără turlă din această epocă, este pictată la exterior
42
-în sec XVII-XVIII
-catedrala patriarhală din Bucureşti plan triconc cu 4 turle (imită pe cea de la Curtea de
Argeş) ; mănăstirea Hurez (1690-1697), cel mai reprezentativ monument al lui Constantin
Brâncoveanu [caracteristicile stilului brâncovenesc : decor bogat sculptat, coloane simple sau torsate,
ancadramente de uşi, ample pridvoare cu arcade sprijinite pe coloane de piatră, se dezvoltă pictura în icoane,
broderia artistică şi manuscrisul somptuos] ; mănăstirea Dragomirna ctitorită de mitropolitul
Moldovei Anastasie Crimca (1609) înconjurată de ziduri înalte având în colţuri turnuri de
apărare ; Trei Ierarhi plan triconc cu turle pe pronaos şi naos, pridvor închis ; Golia rezidită de
Vasile Lupu, are 6 turle , îmbină stilul bizantin, moldovenesc şi Renaştere cu elemente de artă
rusă
-în sec XIX-XX
-catedrala mitropolitană din Iaşi piatra de temelie pusă de Veniamin Costachi în 1833 dar
lucrările au fost întrerupte în 1841 şi reluate în 1880, formă de bazilică cu 4 turle şi frontoane de
inspiraţie rusească ; biserica Tei din Bucureşti zidită în 1833 în plan eliptic încadrat de 4 nişe
semicirculare cu cupolă şi turlă ; catedrala mitropolitană din Timişoara lucrările de arhitectură
finalizate în 1941 cu ziduri aparente din cărămidă roşu şi galben, 13 turnuri având în vârf 6
cruci 3 mitre şi 6 vârfuri de cruci, datorită terenului mlăştinos s-au folosit 11000 de piloni de
beton armat, are 7 clopote armonizate de Sabin Drăgoi, conţine exonartex, nartex, pronaos, naos
şi altar, acoperişul e din ţiglă smălţuită policromă, sub altar se află o criptă pentru personalităţi
(element de inspiraţie apuseană), pictura e neobizantină în frescă, ulei şi vitralii, pardoseala e
din plăci de mozaic inspirate din stilul covoarelor bănăţene, catedrala adăposteşte moaştele Sf.
Iosif de la Partoş

LOCAŞURI SECUNDARE DE CULT

-pe lângă locaşurile propriu-zise de cult (bisericile) s-au amenajat şi alte spaţii pentru săvârşirea
numai unor anumite acte de cult sau pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale permanente sau
temporare din viaţa religioasă a comunităţii ; unele dintre ele (martiriile şi baptisteriile) au fost
specifice cultului vechi al Bisericii, celelalte (cimitirele, paraclisele şi clopotniţele) sunt folosite
până azi
CIMITIRELE
-credinţa creştină în eternitatea sufletului şi învierea morţilor a făcut să acorde o importanţă mai
mare grijii faţă de cei morţi decât la păgâni şi chiar decât la evrei ; locul de înmormântare
cimitir(=a adormi) însemna la origine locul în care erau depuşi defuncţii unei familii ;
monumentele funerare creştine sunt cele mai vechi construcţii păstrate ca o expresie a artei
creştine de factură basilicală
-mormintele creştine au fost amenajate după modelul celor păgâne în afara localităţilor (extra
muros) fie pe proprietăţile particulare fie de-a lungul drumurilor ; traiul în comun al primilor
creştini şi apoi înmulţirea numărului martirilor în perioada persecuţiilor fac ca începând cu sec
III-IV şi mai ales după 313 să apară cimitire comune fără deosebire de clasă socială în jurul
mormintelor martirilor sau în jurul unor cimitire particulare mai vechi ; cimitirele erau ocrotite
de legile romane orice mormânt fiind un loc inviolabil (chiar şi în perioada persecuţiilor)
43
-după modul de construcţie erau morminte subterane (hipogee) care nu se văd la suprafaţa
solului şi morminte săpate în pământ la suprafaţa solului şi acoperite în diverse feluri
-morminte subterane particulare : numite « sepulcrum » se întâlnesc atât în Răsărit cât şi în
Apus fiind săpate în peşteri, grote, depresiuni ; ele aveau două forme principale : loculus [o nişă
orizontală paralelă cu suprafaţa solului într-un perete subteran vertical de formă
dreptunghiulară ; trupul er aşezat pe spate iar singura latură deschisă a nişei se acoperea cu o
placă de marmură sau piatră sau cărămizi închizându-se ermetic pe margini cu mortar ; pe placă
se sapă inscripţia funerară , numele şi vârsta, anul morţii iar uneori ocupaţia decedatului ;
întâlnit mai ales în Apus] şi acrosolium [la fel ca loculus cu deosebirea că latura superioară era
în formă de arc, de boltă ; întâlnit în regiunile greceşti] şi un tip mai rar de mormânt subteran
mormânt-masă [care avea deasupra laturii superioare o nişă dreptunghiulară ce servea pentru
depunerea mâncărurilor pentru pomeni sau a candelelor iar în cazul martirilor servea ca altar
pentru Sf. Liturghie] apoi mormintele subterane familiale din Palestina unde relieful permitea
îngroparea morţilor în grădini sau proprietăţi particulare (Fac 23 ; IV Reg 21,18) şi care aveau
forma de cuptor adică o încăpere în care într-o latură se depunea defunctul înfăşurat în giulgiu
pe pereţii laterali unde se amenajau un fel de bănci, uneori şi un mic vestibul ce servea pentru
ospeţele funerare ; existau trepte tăiate în stâncă iar intrarea se bloca cu o piatră ; un astfel de
mormânt a avut şi Mântuitorul (Mt 27,59-60 In 19,40-42)
-cimitirele subterane din catacombe : adică reţele de galerii subpământene pline cu morminte
săpate de creştini mai ales în epoca persecuţiilor pentru îngroparea morţilor ; cele mai
numeroase şi cunoscute sunt cele în jurul Romei într-o rocă granuloasă (tuf vulcanic) uşor de
tăiat şi cioplit dar destul de rezistentă : 30-40 de catacombe cu lărgime ce rareori depăşeşte 1 m
şi care erau sub pământ până la 15 m adâncime ; lungimea coridoarelor cunoscute până acum
atinge 1000 Km pe o suprafaţă de 250 ha ; o scară de acces cu trepte conducea la aceste
coridoare iar din loc în loc se întâlnesc coşuri pentru aerisire şi luminare iar de-a lungul
coridoarelor pe ambele laturi se înşiră morminte săpate sub formă de loculus sau acrosolii şi
suprapuse unele peste altele ca sertarele unui dulap (până la 14 rânduri) ; de regulă fiecare nişă
cuprindea un trup ; s-au calculat aproximativ 7 milioane de înmormântaţi aici dintre care 1,5
milioane au fost martiri
-catacombele poartă numele martirilor principali înmormântaţi în ele : catacomba Priscillei, a
Domitillei, a lui San Sebastiano, a lui Calisxt ; din loc în loc coridoarele se lărgesc formând săli
mai mari numite cubicula în care sunt îngropate familii întregi sau care conţin morminte de
martiri ; cele mai importante dintre aceste încăperi poartă numele de cripte(=a ascunde) [cea mai
cunoscută este ‘cripta papilor’ din cimitirul lui Calixt unde au fost înmormântaţi 90 de episcopi ai Romei din
sec III] ; unele dintre aceste cripte sunt transformate în mici bisericuţe pentru săvârşirea Sf.
Euharistii la aniversarea anuală a martirilor respectivi [cea mai cunoscută e ‘Capella graeca’ din
catacomba Priscilei] ; pereţii unor galerii din catacombe au fost împodobiţi cu picturi foarte
importante pentru studiul iconografiei creştine vechi
-în epoca persecuţiilor catacombele au fost folosite exclusiv ca cimitire şi mai rar ca loc de
refugiu sau de adunare pentru cult ; după 313 ele continuă să fie folosite ca gropniţe până în sec
V-VI datorită dorinţei multora de a fi înmormântaţi aproape de sfinţii martiri ; multe sunt
consolidate şi împodobite devenind locuri de pelerinaj pentru cinstirea moaştelor de martiri ; se
zidesc biserici desupra mormintelor de martiri (martyrium) iar în jurul lor se vor forma cu
timpul cimitire noi la suprafaţa pământului
44
-în sec VI-VII catacombele sunt jefuite de barbarii ce atacau Roma ; în sec VIII-IX o mare
parte din osemintele martirilor au fost transportate în biserici nou zidite ; catacombele sunt apoi
abandonate până în sec XVI când sunt redescoperite mai ales prin strădania cercetătorilor ca
Antonio Bossio (+1629) cu lucrarea « Roma subterană » şi Giovanni de Rossi (=1894) privit ca
‘părintele arheologiei creştine’
-catacombe mai puţine şi mai mici se află şi în alte părţi ale lumii creştine : Neapole, Palermo,
Malta, Sicilia, Africa de Nord, Crimeea
-un alt tip de cimitire subterne sunt şi cavourile (criptele) de sub unele biserici mănăstireşti
în care se păstrează osemintele călugărilor răposaţi sau chiar a unor personalităţi de seamă [ o
astfel de peşteră renumită e cea a lavrei din Kiev]
-cimitire creştine la suprafaţa pământului numite « sub divo » există din timpul persecuţiilor
mai ales în regiunile unde nu puteau fi săpate catacombe sau hipogee dar încep să se
înmulţească din sec IV ; sunt atât morminte izolate (particulare sau familiale) cât şi cimitire
comune ; sicriele se făceau din lemn, plumb piatră sau marmură ;
-cimitirele comune se formează în jurul bisericilor cimitiriale ridicate deasupra mormintelor de
martiri sau conţinând moaşte de martiri ; erau împrejmuite cu un zid iar pe morminte se puneau
după obiceiul păgân stele funerare cu inscripţii
-cele mai vechi cimitire ‘sub divo’ sunt la Roma (sec II-IV) [Sf. Calist, Sf. Constanţa], la
Sirmium, Mitroviţa, Africa de N , în Dobrogea (sec IV-V)
-unele au monumente funerare peste morminte (mausolee, capele funerare) care stau la originea
bisericilor cimitiriale de mai târziu ; se formează tot în afara oraşelor dar cu timpul aşezările se
extind incluzând şi cimitirul (către anul 800 împăratul Leon anulează orice restricţie în
amplasarea cimitirelor care pot fi ‘extra sau intra muros’ ; în Răsărit se inaugurează obiceiul
episcopilor şi a împăraţilor în biserici [biserica Sf. Apostoli devine gropniţa împăraţilor
bizantini şi a patriarhilor de Constantinopol din sec IV-XV începând cu Constantin cel Mare
- cu timpul se îngăduie din nou familiilor celor distinşi să-şi facă cimitire particulare deşi unele
sinoade interzic acest lucru ; în Apus Carol cel Mare a interzis arderea cadavrelor (cremaţiunea)

MARTIRIILE
-acestea erau bisericuţe (paraclise sau cripte) ridicate în cinstea şi spre pomenirea sfinţilor
mucenici fie peste mormintele lor care le cuprindeau în ele fie peste siciriul cu moaştele
martirice în cazul în care acestea fuseseră transportate în alt loc decât cel al înmormântării ; aici
creştinii se adunau pentru a aniversa ziua morţii martirului respectiv (‘natalia’)
-originea martiriilor este în altarele fixe de pe mormintele martirilor mai importanţi din
catacombe (‘martyrium’) ; cele mai multe apar după pacea Bisericii când cultul martirilor ia un
deosebit avânt, construite iniţial ‘extra muros’ iar apoi pătrund şi ‘intra muros’ după ce
osemintele martirice au început să fie deshumate şi aduse în oraşele mai mari
-ca şi formă martiriile imitau vechile mausolee antice păgâne : cele mai multe aveau plan
central cu cupolă rotundă dar şi simplă absidă sau plan pătrat sau dreptunghiular ; deasupra
mormântului se afla altarul de jertfă pe care se săvârşea Sf. Euharistie
-multe martirii au devenit locuri de pelerinaj (cele din Palestina) ; datorită faptului că mulţi
creştini doreau să fie înmormântaţi cât mai aprope de martiri în jurul lor se formează adevărate
cimitire (Dalmaţia şi Africa de N) ; martiriile din afara oraşelor devin biserici cimitiriale iar cele
din oraşe devin locaşuri obişnuite de cult
45
-din sec VI-VII nu se mai construiesc martirii funcţia lor fiind preluată în timp de către
biserici ; cele mai multe au fost încorporate în biserici mai mari zidite peste ele [Sf Ioan
Evanghelistul din Efes, Sf. Dumitru din Tesalonic, Sf. Petru şi Pavel din Roma] sau în jurul lor (când devin
simple anexe ale bisericilor) [Sf. Eufimia din Calcedon, Sf. Ap. Barnaba din Cipru]
BAPTISTERIILE
-la început botezul breştin se administra în aer liber mai ales în ape curgătoare iar uneori şi în
casele particulare unde existau bazine şi unde credincioşii se adunau pentru cult ; din sec IV
când se realizează un adevărat val de convertiri s-au construit locaşuri anume destinte săvârşirii
botezului numite baptisterii sau luminător
-botezul se săvârşea numai de 2-3 ori pe an (Epifanie, Paşti, Rusalii) astfel că se aduna mulţime
mare de catehumeni şi pentru că acestora nu le era permis accesul în biserici s-au construit
aceste baptisterii pe lângă biserici (săvârşirea ungerii postbaptismale era un drept exclusiv al
episcopului astfel că aceste baptisterii au luat fiinţă pe lângă centrele episcopale) dar şi la mare
depărtare de biserici construcţia lor fiind în legătură cu unele surse naturale de apă
-arhitectura şi forma baptisteriilor imita pe cea a termelor sau băilor publice greco-romane ;
din însemnările Sf Chiril al Ierusalimului marile baptisterii aveau două părţi : pridvorul sub
forma unei galerii deschise cu coloane în care aveau loc lepădările şi mărturisirea de credinţă a
catehumenilor şi partea principală în care se săvârşea Botezul propriu-zis care conţinea bazinul
de formă
mai ales circulară sau cruciformă absidată din marmură, destul de mare pentru a cuprinde multe
persoane cu scări de intrare şi ieşire, apa fiind adusă (când bazinul nu se afla pe surse naturale
de apă) prin ţevi de plumb sau pământ ars sau colectată din apa de ploaie (în Orient) ; în
baptisteriile cu o singură piscină exista un perete despărţitor pentru bărbaţi şi femei [la Autum în
Franţa de azi erau 3 baptisterii : Sf. Ioan Botezătorul pentru bărbaţi, Sf. Ioan Evanghelistul pentru femei şi Sf.
Andoche pentru copii]
-la baptisteriile mai mari şi îndepărtate de biserici se construia lângă şi o capelă pentru ungerea
postbaptismlă şi împărtăşirea neofiţilor unde se săvârşea Sf. Liturghie ; era interzis accesul
păgânilor şi al catehumenilor neînscrişi la botez în baptisterii ca şi în biserici
-baptisteriile prezentau la interior un decor cu picturi în frescă sau mozaic reprezentând
personaje biblice sau scene istorice şi chipuri simbolice în legătură cu taina Botezului : corabia
lui Noe, apa potopului, Moise lovind Marea Roşie, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, Ion
Botezătorul, peştele şi delfinul, Păstorul cel Bun, porumbelul zburând peste apele potopului ;
faţada era coperită cu plăci de marmură iar geamurile aveau vitralii
-concomitent cu baptisteriile de sine stătătoare au existat mai ales la periferia Imperiului
baptisterii anexe ale bisericilor care erau simple încăperi de mici dimensiuni alipite edificiului
principal al bisericii (de regulă aproape de intrare)
-după desfinţarea disciplinei catehumenatului şi generalizarea pedobaptismului (sec VII, VIII
înainte) baptisteriile separate de biserici îşi micşorează treptat dimensiunile apoi nu se mai
construiesc deloc ele devenind inutile mai ales că botezul se săvârşea pentru fiecare în parte şi
în tot cursul anului ; unele baptisterii au fost transformate în bisericii ; piscina baptisteriilor se
mută în pridvorul bisericii sub formă de bazin apoi se transformă în colimvitra (vasul de botez)
mobilă din bisericile de azi
-dintre baptisteriile celebre : Sf. Ioan Botezătorul din Lteran (Roma)(sec IV-V) unde s-ar fi
botezat Constantin cel Mare, Baptisteriul de lângă Mănăstirea Albă din Egipt (sec IV),
46
baptisteriul Sf. Ioan Botezătorul din Neapole, baptisteriul Sf. Gheorghe din Ezra (Siria) zidit
în 515, mega-baptisteriul de lângă Sf. Sofia din Constantinopol ridicat de Justinian

PARACLISELE (Capelele)
-paraclisele(=lângă-biserică) sau ‘în loc de biserică’ erau biserici mai mici care au servit ca
locaşuri de rugăciune şi de cult pentru nevoile unor comunităţi restrânse sau ale unor persoane :
ierarh, familii ; în primele 3 secole cultul creştin a fost mai mult săvârşit în case particulare
dintre care unele au continuat a fi folosite ca locaşuri de adunare şi rugăciune pentru unii
credincioşi chiar şi după ce au început a se construi biserici ; pentru a favoriza înmulţirea
locaşurilor de cult necesare (care lipseau mai ales la sate) însăşi autoritatea bisericească stimula
oficial amenajarea de astfel de paraclise [în Răsărit Sf. Ioan Gură de Aur îndemna pe credincioşii bogaţi
să zidească bisericuţe în casele lor de la ţară şi să aibă în ele preoţi şi diaconi ca să le facă slujbă iar în Apus Sf.
Ambrozie al Milanului aflându-se întâmplător la Roma a oficiat el însuşi Sf. Liturghie în casa unei pioase
matroane]
-menite să slujească mai ales trebuinţa firească a rugăciunii particulare paraclisele au făcut
concurenţă serioasă bisericilor publice, slujitorii lor aveau tendinţe de autonomie şi făceau
inovaţii în cult astfel că unle sinoade locale : sinodul din Gangra (sec IV) afuriseşte prin
cnoanele 5 şi 6 pe cei ce din dispreţ faţă de biserică (cultul public) fac adunări şi săvârşesc cele
sfinte fără a fi în comuniune cu episcopul iar sinodul din Laodiceea ( a 2 jum sec IV) prin
canonul 58 opreşte săvârşirea Sf. Liturghii prin case de către preoţi şi episcopi iar mai târziu
sinodul Trulan (692) can 31 şi 59 şi Sin VII ecumenic prin can. 10 pedepsesc cu caterisirea pe
clericii care săvârşesc Botezul şi Sf. Liturghie prin paraclise fără învoirea episcopului local ;
aceste hotărâri au fost dublate de legile civile ale împăraţilor bizantini care hotărăsc ca Sf.
Liturghie să de săvârşească numai în bisericile de enorie iar parclisele să se construiască numai
cu învoirea episcopului rămânând numai pentru rugăciunea privată iar preoţii capelelor să fie
numiţi de episcop ; cu timpul s-a reglementat precis şi uniform atât în Răsărit cât şi în Apus
dreptul săvârşirii tuturor serviciilor divine inclusiv Botezul şi Sf. Liturghie în paraclise cu
condiţia ca ele să fie construite cu încuvinţarea episcopului eparhiot, să se respecte stilul şi
formele tradiţionale de construcţie, să aibă toate cele necesare pentru săvârşirea cultului, să aibă
moaşte sub altar şi antimis sfinţit de arhiereu pe Sf. Masă
-categorii de paraclise :paraclisele împăraţilor [Constantin cel Mare avea în palatul său din
Bizanţ un paraclis strălucit împodobit unde se ruga împreună cu curtea sa ; a făcut şi o capelă
mobilă în formă de cort ce-l însoţea în lupte şi unde preoţii săvârşeau Sf. Liturghie ; după
modelul bizantin u construit paraclise şi regii şi domnitorii din Apus] ; paraclise în locuinţele
particulare a unor creştini din aristocraţia de atunci [în Apus erau seniorii feudali care aveau
mici biserici pe moşiile lor unde puteau lua parte şi ţăranii din satele învecinate care din cauza
sărăciei nu-şi puteau construi biserici] ; paraclise în locuinţele episcopale [ chiriarhii, recrutaţi
dintre călugări, în afară de participarea la bisericile-catedrale în sărbători pentru îndeplinirea
pravilei zilnice aveau mici bisericuţe în reşedinţa lor] ; paraclisele mănăstireşti [ schiturile :
biserici mănăstireşti construite în locuri mai retrase pentru folosinţa unor călugări ce voiau să
trăiască într-o izolare şi singurătate mai mare decât în mănăstirile propriu-zise] ; paraclise din
cimitire [construite pentru depunerea morţilor şi prohodirea lor precum şi pentru slujbele
funerare de pomenire] ; paraclisele din instituţiile publice cu caracter laic [şcoli, spitale,
cazărmi, închisori]
47
CLOPOTNIŢELE
-introducere clopotelor în cult a făcut necesară construirea de încăperi anumite pentru instalarea
lor; când aceste încăperi erau clădiri separate de biserici (dar întotdeauna în apropierea
bisericilor) aveau de obicei forma unor turnuri circulare sau poligonale şi mai rar
dreptunghiulare fiind făcute din piatră, cărămidă sau lemn; erau înalte cu mai multe etaje,
clopotele fiind instalate la etajul cel mai de sus
-cele mai vechi clopotniţe u fost în Apus unde clopotele au fost folosite mai întâi [lângă basilica
paleocreştină a Sf. Martin de Tours în Franţa construită în 470 şi basilicile San Apolinarie
Nuovo şi San Apolinarie in Classe ambele în Italia sec V-VI ; în sec VIII-IX papa Ştefan II a
construit lângă vechea basilică Santa Maria din Roma o clopotniţă cu 3 clopote] ; mai târziu în
Apus bisericile în stil romanic şi gotic nu mai au clopotniţe separate de biserică, clopotele fiind
instalate într-unul din cele două turnuri de la faţadă sau în turnul central
-în Răsărit unde clopotele au fost introduse abia prin sec IX ele sunt aşezate când în turnul
clopotniţă de deasupra pronaosului când în clopotniţe separate aflate de regulă la intrarea în
curtea bisericii
-după ocuparea Constantinopolului de turci, aceşti interzic utilizarea clopotelor apoi toaca

OBIECTELE DE CULT`
-sunt toate acele obiecte utilizate pentru oficierea serviciului liturgic ; la început aceste obiecte
au fost introduse în cult pentru satisfacerea unor nevoi practice iar mai târziu au primit şi
semnificaţii simbolice ; toate se sfinţesc prin ierugii speciale ; la început erau confecţionate din
materiale simple apoi cu timpul din materiale preţioase şi în forme din ce în ce mai artistice
-începând cu bisericile construite din sec IV exista în spaţiul altarului un loc pentru păstrarea
acestor obiecte ; va apărea şi o funcţie liturgică de schevofilax (=a păstra, a păzi) în Răsărit şi
diaconicon în Apus care era responsabil peste odoarele sfinte
-este interzisă mânuirea sfintelor vase de către persoane nesfinţite (can. 21 Laodiceea) precum
şi sustragerea lor din biserică şi folosirea în alte scopuri decât cele liturgice (can. 73 apostolic
OBIECTELE LITURGICE DIN METAL
-Sf. Disc: taler din metal argintat sau aurit sub forma unei farfurii cu picior (în BRC disc fără
picior: patena) pe care se aşează la proscomidie Agneţul şi miridele; se urilizează încă din
veacul apostolic înlocuind blidul de la Cina cea de Taină (Mc 14,20); la început se confecţiona
din materiale simple: lut, lemn, piatră, cositor iar mai târziu din aur, argint, porţelan (Teodosie
cel Mare a donat catedralei din Constantinopol un disc mare gravat cu Cina cea de Taină);
discul are o dublă semnificaţie: la proscomidiar simbolizează ieslea iar după vohodul mare
închipuie patul pe care a fost aşezat Mântuitorul după ce a fost pogorît de pe cruce
-SF. Potir: este o cupă cu picior amintind de paharul folosit de Hristos la Cina cea de Taină (Mt
26,27 ; Mc 14,23 ; Lc 22,20) ; el aminteşte şi de vasul în care conform tradiţiei Sf. Ioan
Evanghelistul ar fi colectat sângele Mântuitorului scurs pe cruce (I Cor 10,16 ; 10,21) ; în
vechime când se împărătşeau toţi credincioşii se foloseau mai multe potire iar mai târziu s-a
restrâns la unul singur pentru a sublinia unitatea şi comuniunea spirituală a celor ce se
48
împărătşeau ; pahare mai mici sub forma potirului se întrebuinţează şi la împărtăşirea copiilor,
bolnavilor dar şi la slujba cununiei pentru împărtăşirea simbolică a mirilor în amintirea
împărătşirii reale de odinioară ; la început potirele nu se deosebeau de paharele obişnuite fiind
adesea din lemn (Sf. Bonifaciu episcop de Mogunt †755 ar fi spus : ‘odinioară preoţi de aur slujeau cu potire
de lemn acum dimpotrivă preoţi de lemn slujesc în potire de aur), mai rare din piatră sau marmură şi mai
frecvente din sticlă dar datorită perisabilităţii lor se preferă cele de metal : aramă cositor şi
bronz (interzise prin hotărârile unor sinoade apusene din sec IX datorită pericolului oxidării ) înlocuite apoi
de metale preţioase : aur, argint (gravate cu scene inspirate din funcţia liturgică a potirului şi inscripţia
‘Beţi dintru aceasta toţi…’ ); există şi potire neliturgice pentru decor agăţate în lanţuri
-Steluţa : este un obiect format din două arcuri unite printr-un şurub spre a putea fi deschisă şi
închisă după voie, având rolul practic de a forma o mică boltă pentru ca acoperămintele să nu
atingă Sf. Agneţ sau miridele ; prima menţiune documentară din sec XII în Tâlcuirea liturgică a
lui Sofronie al Ierusalimului ; la Proscomidie simbolizează steaua magilor (Mt 11,9) iar după
vohodul mare simbolizează pecetea pusă pe mormântul Mântuitorului
-Copia : este un cuţit de metal în formă de suliţă sau lance cu care se scot la Proscomidie Sf.
Agneţ şi miridele şi se împunge Sf. Agneţ ; tăişul e în formă de triunghi iar mânerul din lemn
sau metal are la capăt o cruce ; Mântuitorul la Cina cea de Taină a frânt pâinea [de aceea
ritualul euharistic se mai numea şi « frângerea pâinii » (Ft 2,42)] ; această practică a rămas
neschimbată în Bisericile Vechi Orientale (folosesc o pâine întreagă) dar dezvoltarea Proscomidiei
din ritul bizantin a adus şi necesitatea folosirii copiei ; prima menţiune despre folosirea copiei
apare în tâlcuirea liturgică a patriarhului Gherman de Constantinopol (sec VIII) apoi apare
menţionată şi de Teodor Studitul (sec IX), Pseudo-Sofronie (scoaterea Agneţului simbolizează
naşterea Mântuitorului din Fecioara), Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului (sec XIV-XV) ;
copia simbolizeză suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul ; folosirea ei se limitează numai la
ritul bizantin
-Linguriţa : este o linguriţă de aur sau argint la capătul mânerului cu cruciuliţă care se foloseşte
pentru împărtăşirea credincioşilor cu Sf. Trup şi Sânge amestecate mai dinainte în potir ; în
vechime împărtăşire credincioşilor se făcea la fel ca împărtăşirea clericilor de azi : li se dădea
de către preot Sf. Trup în palma dreaptă apoi sorbeau Sf. Sânge direct di Potir oferit de către
diacon ; (la armeni Sf. Trup e oferit în palmă credincioşilor îmbibat direct în Sânge astfel că Potirul nu mai e
oferit laicilor) ; în sec IX canonul 10 al sinodului local I-II Constantinopol din 861 enumeră şi
linguriţa între vasele sfinte interzicând folosirea ei în scopuri neliturgice dar generalizarea ei
începe cu sec X (punînd Sf. Trup în palmă exista riscul săcadă pe jos fărâmituri din neglijenţă su chir ca unii
credincioşi să ia acasă Sf. Trup utilizându-l în scoluri nepioase astfel că punându-se în linguriţă atât Sf. Trup cât
şi Sânge se evită astfel de neajunsuri) ; prima menţiune sigură despre folosirea linguriţei în ritul
euharistic se găseşte la Pseudo-Sofronie (sec XII-XIII) care arată şi simbolismul acestui obiect :
cărbunele aprins de la Isaia (6,6-7) ca simbol al curăţiei
-Chivotul : este o cutie de metal preţios sub formă de bisericuţă (adesea copie miniaturală a bisericii
respective) care stă totdeauna pe Sf. Masă păstrând în ea : împărtăşania pentru bolnavi şi Agneţul
de la Liturghia darurilor până la folosirea lui ; chivotul aminteşte de vasul cu mană ce se păstra
în Chivotul Legii din VT (Evr 9,4) ; Sf Ciprian în sec III vorbeşte despre : ‘arca in qua Domini
sacramentum fuit’ (chivot în care se păstrau Sf. Taine) iar după încetarea persecuţiilor se
întrebuinţa în acest scop cutiuţe în formă de porumbel suspendate deasupra Sf. Mese
49
-Cădelniţa : sau căţuia este un recipient de metal legat cu lănţişoare care se unesc într-un
mâner cu două belciuge ; întrebuinţarea cădelniţei în serviciul liturgic este foarte veche (se
moşteneşte din cultul VT) ; menţiuni se găsesc la pelerina Eucheria (386-388 vizita la
Ierusalim), Efrem Sirul, Ambrozie, Constituţiile Apostolice ; cele dintâi cădelniţe erau simple :
de lut sau metal, cu sau fără mâner sau mânere scurte ; forma de astăzi datează din sec XII ;
împăratul Justinian a dăruit bisericii Sf. Sofia, zidită de el 30 de cădelniţe în întregime din aur
cu pietre preţioase
-Ripida : (=pană) este o apărătoare în formă de evantai rotund cu mâner făcută din metal 9de
obicei argint) cu care diaconii mai ales la liturghia arhierească apără Sf. Daruri să nu cadă ceva
necurat în ele în timpul sfinţirii ; obiectul acesta este foarte vechi şi se întrebuinţa mai ales în
Orient şi în ţările calde nu numai în biserici ci şi în uzul civil din pricina căldurilor mari şi a
insectelor de tot felul ; Fer. Ieronim le numeşte « muscaria » ; o ripidă se dă şi diaconului la
hirotonie ca semn al oficiului său liturgic
-în biserica veche ripidele se făceau din pene de păun, din diferite piei lucrate artistic sau chiar
din pânză de in sau mătase (azi sunt de argint simplu sau aurit) ; ripidele simbloizează heruvimii
şi serafimii (II Paral. 3,10-13)
-mirniţa : cutiuţă de metal cu două despărţituri : pentru Sf. Mir şi pentru undelemn sfinţit
-litierul: tavă rotundă de metal cu 4 cupe în care se pun pâinile, grâul, vinul şi undelemnul la
slujba Litiei
-tava pentru anaforă în care se pune pâine binecuvântată care se împarte credincioşilor după
sfârşitul liturghiei
-vasul pentru căldură: numit şi tiplotă este o mică cană sau ibric de metal cu apă caldă ce se
pune în sf. Potir înainte de împărtăşire
-relicvarele : cutiuţe din metal pentru păstrarea părticelelor din moaşte de sfinţi
-miruitorul: obiect de metal în formă de pană, lung şi subţire, terminat la capăt cu o cruciulişă ;
folosit pentru miruirea credincioşilor de către preot
-cununile: obiecte de metal sub formă de cununi împărăteşti folosite la Taina Cununiei ; sunt de
origine mai nouă şi înlocuiesc cununile de laur sau flori ce se puneau odinioară pe capul mirilor
-aghiazmatarul : vas special din metl de diverse forme în care se păstrează în unele biserici apă
sfinţită (aghiasmă) de la Bobotează
-căldăruşa : este o căldare mică de aramă sau argint cu mâner în care se pune apă sfinţită cu
care preotul stropeşte casele credincioşilor la Bobotează
OBIECTE LITURGICE DIN STOFĂ
-Sf Antimis şi ilitonul : cel mai important obiect liturgic din stofă ; este o bucată de pânză de in
sau mătase de formă pătrată având imprimată scena punerii în mormânt a Mântuitorului şi
conţine părticele din moaşte de sfinţi ; antimisul (=în loc de masă) este un înlocuitor mobil al
Sf. Mese ; originea lui este în epoca persecuţiilor (sec I-III) când creştinii erau adesea surprinşi
de prigonitori în timpul oficierii Sf. Liturghii fiind siliţi să fugă iar pentru ca Sf. Daruri să nu fie
profanate le înfăşurau cu o bucată de pânză şi continuau la un moment potrivit slujba pe o altă
masă ; întrucât Sf. Liturghie se săvârşea adesea pe mormintele martirilor s-a luat obiceiul de a
se pune în aceste pânze părticele din sfintele moaşte de martiri fiind mi uşor de transportat (altar
mobil)
-în ritul roman ntimisul are forma unei plăci de piatră (simbol al lespezii ce acoperea
mormântul) învelită într-o pânză numită ‘corporal’ ; sub forma de azi antimisele apar prin sec
50
VII-VIII mai ales în timpul crizei iconoclaste cânt ortodocşii erau izgoniţi din bisericile lor
fiind astfel nevoiţi să oficieze liturghia în alte locuri pe aceste antimise
-antimisul este protejat de o învelitoare de pânză numită iliton ;
-după înfrângerea definitivă a iconoclasmului antimisele erau folosite la început numai în
bisercile încă nesfinţite sau în paraclisele particulare, fiind sfinţite numai de episcop dar se
foloseau şi la sfinţirea de biserici când nu era posibilă deplasarea episcopului astfel că episcopul
dădea un antimis sfinţit delegaţilor săi (preoţi împuterniciţi) să facă sfinţirea bisericii iar acel
antimis rămânea pe Sf. Masă ca proprietate a acelei biserici ; de prin sec XVII întrebuinţarea
antimisului s-a extins şi la bisericile cu altre sfinţite înzestrate cu moaşte ; în caz de nevoie
antimisul poate fi folosit pentru săvârşirea Liturghiei în afara bisericii cu binecuvântarea
episcopului ;
-antimisele poartă semnătura episcopului locului indicând data şi parohia pentru care a fost dat ;
sfinţirea lui se face de către episcop prin ungere cu Sf. Mir ca şi în cazul Sf. Mese; stă
întotdeauna pe Sf. Masă învelit în iliton ; este semn al binecuvântării episcopului şi al autorităţii
sale canonice; se foloseşte la Sf. Liturghie la sfinţirea şi împărtăşirea cu Sf. Daruri cât şi la
uscarea Sf. Agneţ pentru împărtăşania bolnavilor în marţea luminată ; el simbolizează
mormântul Mântuitorului ; pe margini e scris troparul : ‘Iosif cel cu bun chip …’
-Acoperămintele (pocroveţele) sunt văluri mici pătrate confecţionate din acelaşi material ca şi
veşmintele preoţeşti ; ele servesc la acoperirea discului şi potirului ; în cultul ortodox sunt 3
acoperăminte : pentru disc, pentru potir şi al treilea mai mare (aer) care acoperă ambele vase
-originea acestor acoperăminte este în şerveţelele simple de care se serveau creştinii în primele
veacuri pentru acoperirea Darurilor spre a le feri de profanare din partea laicilor sau insectelor
-Epitaful (=mormânt) : este o pânză de in sau mătase pe care se află imprimată icoana
înmormântării Domnului ; se întrebuinţează o singură dată pe an la slujba vecerniei din Vinerea
Patimilor când e scos din ltar şi aşezat în mijlocul bisericii pe un anlog sau masă continuând cu
noaptea Vinerii Patimilor când e purtat în procesiune în jurul bisericii iar apoi e aşezat pe Sf.
Masă în altar unde rămâne până în Joia Înălţării
epitaful simbolizeză trupul mort al Mântuitorului iar ridicarea lui de pe Sf. Masă în miercurea
dinaintea Înălţării simbolizează înălţarea la cer a Domnului
-originea epitafului este în acoperământul cel mare folosit pentru învelirea Sf. Evanghelii cu
care în sec X-XIII se făcea vohodul la sfârşitul slujbei deniei de Vineri noaptea ; acest vohod s-
a dezvoltat cu timpul şi s-a prelungit până la ieşirea din biserică şi înconjurarea ei simbolizând
procesiunea funebră pentru purtarea trupului Domnului de la Golgota la mormânt ; această
învelitoare a luat treptat dimensiuni tot mai mari ajungând să înlocuiască Evanghelia
-Buretele : spongia care se păstrează în antimisul împăturit pe Sf. Masă şi se foloseşte în timpul
Sf. Liturghii pentru strângerea fărâmiturilor şi pentru ştergerea pe mâini după folosirea Sf.
Agneţ ; aduce aminte de buretele îmbibat în oţet şi fiere oferit Mântuitorului pe cruce (Mt
28,48) ; un alt burete se foloseşte pentru ştergerea şi uscarea potirului la proscomidir după
potrivire

VEŞMINTELE LITURGICE
51
-prin veşminte liturgice se înţelege îmbrăcămintea specială pe care o întrebuinţează slujitorii
altarelor în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox ; ele inspiră respect
faţă de purtătorii lor şi crează o atmosferă de sărbătoare proprie săvârşirii serviciului divin
-cu privire la originea veşmintelor liturgice, liturghiştii răsăriteni susţin că ele sunt o
continuare a veşmintelor din cultul VT ( Ies 28,1-43 ; Lev 8,7-9) ; liturghiştii auseni caută
originea veşmintelor liturgice în îmbrăcămintea civilă a lumii greco-romane : cei dintâi clerici
creştini săvârşeau cultul cu hine obişnuite din viaţa de toate zilele în special de culoare albă
-cea mi veche dovadă despre existenţ unui veşmânt liturgic ar fi felonul lui Pavel (II Tim 4,13)
însă cele dintâi documente sigure despre întrebuinţarea unor veşminte speciale în cult provin
din sec III picturile din catacombe înfăţişau chipuri de creştini rugându-se având pe umeri un
fel de ştergar (din care a derivat orarul diaconilor de mai târziu); în sec IV mărturiile sunt mai
numeroase : la Eusebiu de Cezareea, Fer. Ieronim, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur ; în a
2-a jum a sec IV canoanele 22 şi 23 ale sinodului local din Laodiceea vorbesc despre orarul
diaconilor
-astfel ca o concluzie : în primele secole preoţii creştini purtu hainele lor obişnuite dar acestea
erau curate, de sărbătoare şi de preferinţă albe ; la acestea s-au adăugat cu timpul şi altele mai
ales din sec IV înainte
-culoarea veşmintelor liturgice era de regulă albă dar după sec VI s-au adoptat şi alte culori :
roşii pentru sărbătorile sfinţilor martiri, negre pentru zilele de post şi slujbele funebre la cre se
adaugă verzi, violete
-înainte de a fi puse în folosinţa cultului toate veşmintele liturgice noi se sfinţesc de către preot
sau episcop după rânduiala din cărţile de slujbă ; veşmintele trebuie păstrate în bună stare ; cele
care se învechesc sau sunt prea uzate şi care nu reprezintă o vloare documentară sau artistică
sunt îngropate în loc ferit şi curat sau arse iar cenuşa se îngroapă
VEŞMINTELE DIACONEŞTI
-sunt : stiharul, orarul şi mânecuţele; diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate serviciile
divine iar la Sf. Liturghie adaugă şi mânecuţele ; el cere binecuvântare pentru toate veşmintele
de la preot sau arhiereu apoi le sărută şi le îmbracă rostind rugăciunea corespunzătoare fiecărui
veşmânt
-Stiharul : este un veşmânt lung cu mâneci largi ; denumirea vine de la dungile (şirurile) de
broderie din purpură cu care era împodobir numite ‘stihuri’ ; originea este în tunica greco-
romană (purtată de Sf. Apostoli şi de primii creştini Mt 10,10 ; Mc 6,9 ; Ft 12,8) : haină
exterioară lungă care până în sec IV a fost purtată de bărbaţi şi de femei şi de clerici care după
aceea încetează a mai fi purtată în viaţa de toate zilele şi devine un veşmânt exclusiv liturgic
-în sec IV stiharul era deja generalizat în uz ca veşmânt liturgic; era de culoare albă şi era purtat
de toate treptele clerului şi de aceea a rămas un veşmânt comun tuturor treptelor : însă la
diaconi rămâne un veşmânt exterior pe când la preoţi şi arhierei e acoperit şi de alte veşminte ;
membrii clerului inferior primeau un stihar mai scurt (se dă şi astăzi la hirotesia de citeţ şi
ipodiacon înainte de hirotonia întru diacon) ; la îmbrăcarea stiharului diaconul rosteşte
rugăciunea de la Isaia 61,10
-Orarul : este specific diaconilor ; are forma unei fâşii înguste de stofă lungă de aprox 4 m
făcută din bumbac, mătase sau in, brodată cu cruci sau spice de grâu ; se pune pe umărul stâng
încât în spate capătul ajunge până la picioare iar capătul din faţă se trece peste piept pe
subţioara dreaptă şi se aduce pe la spate peste umărul stâng în faţă capăt care este prins cu 3
52
degete de la mâna dreaptă şi îl ridică în timpul rostirii ecteniilor invitând credincioşii la
rugăciune ; rugăciune în timpul îmbrăcării lui este de la Isaia 4,3
-numele de orar vine de la oro, orare (a se ruga) pentru că la început orarul a fost o pânză
subţire şi lungă pe care diaconii o purtau pe mână pentru a da semnalul pentru rugăciune pentru
a indica ora de rugăciune ; sau de la os, oris (=gură) orarul fiind la început un şerveţel cu care
se ştergeau credincioşii la gură după împărtăşanie
-cea mai veche menţiune despre orar sunt canoanele 22 şi 23 a sinodului local din Laodiceea sec
IV care interzic ipodiaconilor, citeţilor şi psalţilor purtarea orarului la slujbe el fiind rezervat
exclusiv diaconilor ; este amintit apoi de Ioan Hrisostom care aseamănă orarul cu aripile
îngereşti ; Simeon al tesalonicului (+1429) arată că diaconul încinge cruciş orarul înainte de
împătăşire imitând pe serafimi care îşi acoperă ochii necutezând să privească slava Domnului
-Mânecuţele : comune celor 3 trepte ierarhice care se pun pe marginea mânecilor stiharului
spre a le strânge pentru a nu stânjeni în slujire ; mânecuţele nu au corespondent în VT ; ele au
luat naştere din benzile de broderie ce ornau în vechime mânecile stiharului mai ales la arhierei
(care simbolizau legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus când a fost dus la judecată
înaintea lui Ana şi Caiafa) ; pentru a fi mai uşor de spălat şi spre a fi ferite de deteriorare cu
timpul marginile mânecilor stiharului au fost desfăcute de stihar formând o piesă separată
-mărturii despre mânecuţe sunt abia din sec XI ; la început erau purtate doar de arhierei iar prin
sec XV-XVI s-au introdus şi la preoţi şi diaconi ; diaconii le folosesc doar la Sf. Liturghie ;
formula de îmbrăcare este pentru mâna dreaptă Ieş 15,6-7 iar pentru mâna stângă Ps 108,73
VEŞMINTELE PREOŢEŞTI
-sunt stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul
-Epitrahilul: (=peste grumaz) sau popular “patrafir” este un orar diaconesc trecut peste grumaz
cu ambele laturi apropiate (Simeon al Tesalonicului vorbind de hirotonia diaconului în treapta de preot
spune că arhiereul lua capătul din spate al orarului şi-l punea pe umărul drept peste grumaz; şi astăzi preoţii
romano-catolici poartă orarul pe amândoi umeri cu capetele lăsate în jos pe piept iar în timpul Sf. Liturghii
capetele se încrucişează pe piept); este ornat cu multe cruci; este veşmântul cel mai folosit de către
preot (la ierurgiile săvârşite afară din biserică preotul îmbracă numai epitrahilul iar la ierurgiile sau Taine la
cre se citeşte Evanghelia îmbracă şi felonul); fără epitrahil nu se poate săvârşi nici o slujbă religioasă;
la îmbrăcare se rosteşte formula Ps 132,2-3
-Brâul: sau cingătoarea este o piesă vestimentară lungă de 1,2 m cu care preotul şi arhiereul se
încing peste stihar în jurul mijlocului; se găseşte şi l preoţii VT (Ieş 28,8,39,40; 39,5,29); în
BRC brâul e purtat şi se diaconi pe când în BO e rezervat numai preoţilor şi arhiereilor; formula
la îmbrăcarea brâului este Ps 17,35-36; el simbolizează ştergarul cu care s-a încins Mântuitorul
când a spălat picioarele ucenicilor în seara Cinei celei de Taină
-Felonul: este veşmântul de deasupra al preoţilor care aminteşte de toga anticilor şi de mantaua
(pelerina) purtată de Mântuitorul şi apostolii (care era la evrei în uzul general); are forma unei
bucăţi de stofă fără mâneci în 4 colţuri care se punea pe umeri sau se învelea corpul; un astfel
de felon purta şi Sf. Pavel (II Tim 4,13); cu timpul dispare din îmbrăcămintea de toate zilele dar
rămâne în uzul liturgic
-nu există date despre folosirea felonului ca veşmânt liturgic îninte de sec VIII ; până în sec XV
era comun atât preoţilor cât şi arhiereilor (Simeon al Teslonicului +1429 spune că felonul episcopilor era
împodobit cu o cruce pe când al mitropoliţilor şi patriarhilor avea mai multe cruci şi se numea polistavrion); la
arhierei cu timpul felonul s-a înlocuit cu sacosul
53
-formula de îmbrăcare este la Ps 131,9 ; el aminteşte de halmida purpurie pe care chinuitorii i-
au dat-o lui Iisus în semn de batjocură
VEŞMINTELE ŞI INSIGNELE ARHIEREŞTI
-arhiereul îmbracă cele 4 veşminte comune: stihar, epitrahil, brâul şi mânecuţele (stiharul şi
mânecuţele fiind veşminte comune cu preoţii şi diconii iar epitrahilul şi brâul comune cu treapta preoţească) la
care se adaugă încă 3 veşminte specifice: omoforul, sacosul şi mantia ; în plus arhiereii mai au
şi insigne : mitra, bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dicheo-tricherele şi vulturul
-Sacosul : este un veşmânt în formă de sac ca şi stiharul dar mai scurt cu mâneci mai largi şi
mai scurte ; se îmbracă peste stihar după ce arhiereul a îmbrăcat şi epitrahilul, brâul şi
mânecuţele (înlocuieşte vechiul felon purtat odinioară şi de arhierei)
-primele mărturii despre întrebuinţarea sacosului provin din sec XII (Bisericile Necalcedoniene nu
au sacosul dovadă că el a apărut după despărţirea din sec V) ; la început numai patriarhul de
Constantinopol avea dreptul să poarte sacos ca semn de mare cinste şi acesta numai la 3
Praznice : Naşterea Domnului, Paşti şi Rusalii ; din sec XV înainte şi mitropoliţii purtau sacos
iar din sec XVII devine un veşmânt comun tuturor arhiereilor
-culoarea lui e albă, purpurie sau galbenă (mai rar alte culori) ; la început avea formă de sac cu
o deschizătură pentru cap însă mai târziu s-a despărţit pe laturi, cele două părţi fiind prinse cu
nasturi în formă de clopoţei de aur după modelul veşmântului marelui preot din VT (Ieş 28,33-
34 ; 39,25-26) ; sacosul se îmbracă de arhiereu numai la Sf. Liturghie formula de îmbrăcare
(aceeaşi pe care o zic preoţii la îmbrăcarea felonului) fiind rostită de către diacon
-Omoforul : piesă vestimentară purtată pe umeri în jurul gâtului ; este cel mai vechi dintre
veşmintele arhiereşti ; este o continuare a veşmântului purtat de arhiereii Legii vechi numit efod
(Ieş 28,4, 6-7 ; 39,2-4)
-la început în Apus acest veşmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincţie şi
altor episcopi (astăzi îl poartă papii, primaţii, arhiepiscopii şi anumiţi episcopi privilegiaţi) ; în
Răsărit omoforul e purtat de la început de toţi arhiereii (când se lua omoforul unui episcop
echivala cu depunerea lui din treaptă)
-există un omofor mare (mai vechi) şi un omofor mic (mai nou) ; omoforul mare se îmbracă şi
se foloseşte numai la începutul Liturghiei până la Apostol când esre dezbrăcat şi înlocuit pentru
tot restul slujbei cu omoforul mic (mai uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat, şi de lucrat cu el) ; în
mijlocul omoforului se aplică o iconiţă medalion cu chipul Mântuitorului ; formula de
îmbrăcare rostită de diacon pentru arhiereu este cf. Lc 15,4-5) ; el reprezintă oaia cea pierdută
ridicată pe umeri de Mântuitorul adică firea omenească pe care a luat-o şi a mântuit-o
-în timpul Liturghiei omoforul se îmbracă şi dezbracă de mai multe ori : se pune în momentele
liturgice când arhiereul închipuie pe Hristos şi se dezbracă când arhiereul se socoteşte slujitor al
Domnului fiind Domnul însuşi de faţă (de ex la citirea Evangheliei)
-Mantia : este un veşmânt lung şi larg fără mâneci ca o pelerină bogată de culoare purpurie
împodobită cu nişte benzi (ca nişte râuri) ; se încheie la gât şi jos în faţă având de o parte şi de
alta a încuietorilor câte 2 tăbliţe brodate (în total 4 tăbliţe) ; ea derivă din mantaua monahală de
odinioară pe care arhiereii au adoptat-o ei fiind recrutaţi din rândurile călugărilor (în Biserica
rusă şi arhimandriţii poartă mantie)
-mantia se îmbracă numai la slujbele pentru care arhiereul nu îmbracă stiharul şi sacosul (de ex ;
Vecernie cu Litie, sfinţirea apei, Maslu) ; nu se rosteşte nici o formulă la îmbrăcare ceea ce
arată caracterul ei extraliturgic şi originea ei târzie
54
-Mitra : este acoperământul capului folosit de arhierei la serviciile divine având de obicei
forma coroanei de odinioară a împăraţilor bizantini ; ea înlocuieşte cununa (chidarisul) purtat
de arhiereii Legii Vechi (Ieş 28,4,37,39 ; 39,28) dar îşi are originea şi în coroana împăraţilor
bizantini pe care o şi imită ( mitra latină de formă conică sau piramidală derivă din tiara papală
care îşi are originea în camilafca ce se purta în Apus în afara serviciilor divine)
-după o tradiţie consemnată de Teodor Balsamon, Nichifor Calist şi Simeon al Tesalonicului
înainte de schismă purtau mitră la serviciile divine doar episcopul Romei şi patriarhul
Alexandriei ; folosirea mitrei la toţi arhiereii s-a generalizat în Răsărit abia în sec XV
-în BO există 3 tipuri de mitră : mitra alexandrină [cea mai veche având form unei bonete mici
albe cu o cruciuliţă desupra], mitra rusească [căciuliţă bogat împodobită cu pietre scumpe şi
iconiţe având deasupra o cruciuliţă] şi mitra bizantină [sub formă de coroană împărătească,
rotundă şi înaltă cu iconiţe de jur-împrejur şi cruciuliţă deasupra folosită de Bisericile greceşti,
de BOR şi de toate Bisericile din Balcani]
-formula rostită la punerea mitrei de diacon în locul arhiereului este Ps 20,3-4 ; ea simbolizează
cununa de spini Mântuitorului dar şi demnitatea Sa împărătească ; în timpul Liturghiei ea
acoperă şi descoperă capul arhiereului la diferite momente
-Bederniţa sau Epigonatul : (=sub genunchi) este o bucată de stofă preţioasă de formă
romboidală care se atârnă la coapsa dreaptă legându-se de gât sau de brâu cu o panglică trecută
peste umărul stâng ; îşi are originea într-un şervet purtat odinioară de arhierei la brâu folosit
pentru diferite spălări rituale la Liturghie precum şi la spălarea picioarelor din Joia Mare ;
termenul de ‘epigonat’ se găseşte pentru prima dată menţiont în sec XII într-o scrisoare a lui
Teodor Balsamon către patriarhul Marcu al Alexandriei
-epigonatul se întrebuinţează numai la Sf. Liturghie cu formula de îmbrăcare Ps 44,4 ; fiind o
insignă mai mult decât un veşmânt epigonatul se poate acorda de episcop şi preoţilor distinşi cu
ranguri bisericeşti ; el aminteşte de ştergarul cu care s-a încins Mântuitorul la spălarea
picioarelor şi totodată simbolizează şi sabia Duhului (Efes 6,17)
-Engolpionul :(=Preasfântul) este o insignă arhierească de forma unei iconiţe medalion
înfăţişând pe maica Domnului sau Mântuitorul şi se poartă atârnată pe piept legată de un
lănţişor după gât (numai în BO) ; el nu este altceva decât hoşenul arhiereilor VT în care se
păstrau sorţii « Urim şi Tumim » (arătarea şi adevărul) (Ieş 28,4,15-30 ; 49,8) ; originea
engolpionului trebuie căutată şi în acele mici ‘relicvarii’ (cutiuţe cu sfinte moaşte purtate pe
piept atârnând pe grumaz) folosite de stareţii de mănăstiri apoi de arhierei încă din sec IV (un
astfel de relicvar a trimis în 811 patriarhul Constantinopolului Nichifor Mărturisitorul papei Leon III având
forma unei cutiuţe de aur ornată cu pitre scumpe care conţinea o bucată din lemnul Sf. Cruci)
-arhiereii poartă engolpionul atât la serviciul divin (la Liturghie se pune peste sacos rostind
formula Ps 50,11) cât şi în viaţa de toate zilele ; pentru a se deosebi de ceilalţi arhierei
patriarhul poartă două engolpioane
-Crucea pectorală :din cele mai vechi timpuri creştinii purtau la gât o mică cruce ca talisman ;
în BOR dreptul de a purta cruce în permanenţă îl are arhiereul care o poate acorda ca o
distincţie şi preoţilor cu rang onorific înalt (iconom-stavrofor) ; în BO Rusă ţarul Nicolae II a
acordat în 1897 tuturor preoţilor de a purta în permanenţă crucea pectorală pentru a se deosebi
de diaconi ; arhiereul poartă crucea pectorală şi în afara serviciului divin iar când o foloseşte în
cadru liturgic arhiereul sau diaconul rosteşte formula de la Mc 8,34
55
-Cârja : este un baston înalt cât un stat de om din lemn sau metal împodobit cu fildeş sau
argint care are în capătul de sus doi şerpi afrontaţi peste care se suprapune un glog cu o mică
cruce ; la început în Răsărit cârja arhierească era simplă de lemn având la capăt o cruce în formă
de « T » ; până în sec XVIII cârja era purtată numai de patriarhi şi mitropoliţi
-arhiereii primes cârja ori de câte ori intră în biserică şi slujesc iar când numai asistă la serviciul
divin ei rămân cu cârja pastorală obişnuită mai simplă pe care o poartă şi afară de biserică ; la
înmânarea cârjei diaconul rosteşte cuvintele de la Ps 109,2
-prototipul cârjei arhiereşti este în VT : toiagul lui Aaron care a odrăslit (Num 17,8 ; Evr 9,4) ;
cârja simbolizează puterea de a păstorii Biserica şi a conduce poporul (Ieş 7,20 ; 8,16-17) ; cei
doi şerpi simbolizează înţelepciunea arhiereului (Mt 10,16) iar globul cu cruce arată că Hristos
a sfărâmat prin cruce capetele nevăzuţilor balauri ; ea aminteşte de trestia cu burete folosită la
Sf. Patimi (Mt 27,48)
-Dicherul şi Tricherul : sunt două sfeşnice întrebuinţate la slujbele arhiereşti dintre care
dicherul are 2 lumânări iar tricherul 3 lumânări ; se folosesc mai ales la liturghiile arhiereşti
când arhiereul binecuvintează pe credincioşi în momentele indicate în cursul slujbei, în rest
fiind purtate de diaconi ; dicherul simbolizează cele 2 firi din persoana Mântuitorului iar
tricherul simbolizează cele trei persoane ale Sf. Treimi
-Vulturul : este un mic covor rotund brodat cu chipul unui vultur cu aripile întinse zburând
deasupra unei cetăţi cu trei râuri ; el se pune în altar sau în naos la slujbele arhiereşti pentru a sta
pe el arhiereul ; are două forme : una de dimensiuni mai mari : vulturul mare folosit numai la
hirotonia de arhiereu şi vulturul mic folosit la celelalte slujbe arhiereşti

MATERIILE FOLOSITE ÎN CULTUL ORTODOX

-Biserica creştină a folosit diferite mijloace materiale cu caracter simbolic pentru a exprima cât
mai concret adevărurile religioase abstracte ; aceste mijloace materiale au valoare nu prin ele
însele ci numai în legătură cu divinitatea cu care nu se pot confunda ; ele sunt folosite în cult
numai ca mijloace de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu
-Pâinea şi Vinul : sunt întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sf. Euharistii dar şi la
unele Taine şi ierurgii : cununie, Litie, sfinţirea bisericii, înmormântare
-în VT patriarhului Avraam i se oferă pâine şi vin de către Melchisedec (Fac 14,18);
Dumnezeu îi porunceşte lui Moise cu privire la cortul sfânt arătând pâinea care făcea parte din
materia de jertfă: ‘pâinile punerii înainte’ erau aduse la templu şi aşezate pe o masă (Ieş 25,30 ;
I Reg 5,11 ; II Cor 13,11); în NT pâinea şi vinul simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului în
care se prefac după sfinţirea de la Liturghie (In 6,48; 6,51; Mt 26,26); tot la Cina cea de Taină
Hristos consacră şi vinul ca materie de jertfă (Mt 26,27-28)
-ca element liturgic în vechime pâinea era adusă şi oferită ca dar liturgic de către credincioşi
(Rânduielile bisericeşti, Constituţiile apostolice, Testamentum Domini) care erau binecuvântate
de către episcop (Liturghia lui Iacob); pâinea aminteşte de mana din pustie dar şi de cele 5 pâini
binecuvântate de Mântuitorul; prin tradiţie prescurile sunt în număr de 5 sau una singură în 5
colţuri având imprimată pecetea; din această pâine se împărţea credincioşilor anafora existând
chiar o confuzie în sec III-IV între anaforă şi împărtăşanie; pâinea folosită la litie nu este
ştampilată; în BO se foloseşte pâinea dospită
56
-vinul este folosit încă din vechime atât pentru fortificarea sănătăţii trupeşti cât şi ca simbol al
sângelui, al vieţii; Mântuitorul preschimbă apa în vin la nunta din Cana Galileii ( In 2,1-11), se
numeşte pe Sine Viţa iar ucenicii mlădiţele (In 15,5); vinul folosit trebuie să fie de bună calitate
şi se foloseşte la Euharistie în amestec cu apa
-Apa: folosită împreună cu vinul la Proscomidie simbolizând apa cursă din coasta lui Iisus ; apa
are şi un simbol al purificării : în VT se folosea pentru spălarea necurăţiilor (Num 19,20), prin
potop Dumnezeu a curăţit pământul de fărădelegi (Fac 7), prin apa Mării Roşii Israel scapă din
robia egiptenilor (Ieş 14), la cortul sfânt Moise pune o ‘baie de aramă’ unde preoţii îşi spălau
mâinile şi picioarele în apă înaintea de aducerea jertfelor (Ieş 30,18-21)
-în cultul creştin din primele veacuri se practica spălarea mâinilor într-un bazin din faţa bisericii
înainte de intrarea credincioşilor în sf. lăcaş (obiceiul s-a păstrat până astăzi în BRC unde se află un mic
bazin cu apă sfinţită la intrarea în biserică pe partea stângă unde credincioşii îşi înmoaie degetele pentru a-şi
face semnul crucii înainte de intrarea în biserică); până în sec VI exista practica spălării mâinilor şi
înainte de primirea Sf. Împărtăşanii, rămasă apoi în vigoare numai pentru preoţii slujitori la Sf.
Liturghie care se împărtăşesc (în BO preoţii şi diaconii îşi spală mâinile înainte de Proscomidie zicând Ps
25, înainte de împărtăşire adică în timpul axionului şi după împărtăşire adică după potrivire sau sfârşitul Sf.
Liturghii; arhiereul slujitor îşi spală mâinile înainte de Vohodul Mare adică în momentul când avea loc aducerea
darurilor şi binecuvântarea lor de către episcop în vechea Liturghie creştină)
-Mântuitorul a sfinţit apa şi prin botezul Său în râul Iordan; botezul creştin este ‘din apă şi din
Duh’ (In 3,5); apă sfinţită se întrebuinţează în amestec cu pă de trandafir în spălarea Sf. Mese la
sfinţirea bisericii; apa se mai întrebuinţează şi la ierurgiile Aghiasma Mare şi Aghiasma mică ;
apa sfinţită pentru diferite ierurgii: sfinţirea caselor, sfinţirea veşmintelor şi obiectelor liturgice,
la tedeum etc.
-Untdelemnul: îndeosebi cel din măsline e preţuit nu numai ca aliment ci şi ca medicament
pentru vindecarea rănilor (pilda samarineanului milostiv)
-în VT undelemnul e folosit ca materie de jertfă adusă la altar (Lev 2,15-16); el simboliza pacea
şi binecuvântarea lui Dumnezeu (III Reg 19,16; Ps 127,1-5); regii şi arhiereii se ungeau cu
undelemn (Ieş 29,7; Lev 8,12; I Sam 10,1-2)
-în cultul creştin untdelemnul e folosit la diferite ungeri rituale: ungerea prebaptismală cu
undelmn sfinţit apoi cea postbaptismală cu Sf. Mir (untdelemnul de măsline este principalul ingredient
al compoziţiei Sf. Mir amestecat cu vin şi alte plnte aromate şi răşini ; pregătirile pentru Mir încep de joi înainte
de Florii şi se încheie în Joia Mare când soborul ierarhilor în frunte cu patriarhul ţării fac slujba de sfinţire ; prin
sfinţire el devine nu simbol ci purtător al energiilor Sf. Duh ; Sf. Mir e folosit şi la sfinţirea bisericilor şi
antimiselor; sfinţirea Marelui Mir este expresia autocefaliei acelei Biserici ) ; la slujba Litiei se
binecuvintează lături de pâine şi vin şi untdelemnul ca ofrandă adusă de credincioşi;
untdelemnul e folosit şi la candele pentru a lumina precum în ‘pilda celor 10 fecioare’ (Mt 25,1)
-Tămâia: este o răşină a arborelui ‘boswelia serrata’ care creşte în Africa şi în India; răşina
provine din seva ce curge din copac care se întăreşte de la soare pe scoarţa copacului de unde se
colectează se pisează şi se amestecă şi cu alte aromate (Ieş 30,34-38)
-în VT tămâia e nelipsită alături de jertfele ce se aduceau la altar existând şi un ‘altar al
tămâierii’ (Lev 2,10 ; 16,11-12) ; în creştinism tămâia se foloseşte pe măsură ce se dezvoltă
cultul (pentru primele secole avem mărturii la Dionisie Areopagitul în ‘Despre ierarhia bisericească’ la
Athenagora, în sec IV pelerina Eutheria); tămâia e folosită încă din veacul apostolic (II Cor 2,15);
încă din sec IV conform liturghiei Sf. Iacob preotul rosteşte o formulă doxologică pentru cădire
57
apoi tămâiază ; nu există serviciu liturgic fără tămâiere; ea se foloseşte în slujbele de la
biserică, în afara bisericii, în casele credincioşilor, în cimitire
-Lumânarea: pe lângă rolul ei în existenţa vieţii, e reprezintă şi lumina spirituală; la popoarele
păgâne e prezentă ca şi cult al soarelui sau al focului; în VT Moise primeşte porunca de a aşeza
sfeşnice cu lumini pe altarul cortului sfânt (Ieş 30,8; Lev 24,2-3); evreii au candela în formă de
sfeşnic cu 7 braţe; creştinii proveniţi dintre iudei au adus în creştinism deprinderea de folosi
lumânări şi candele şi în cultul creştin (mai ales în timpul persecuţiilor când creştinii se adunau
seara în catacombe); începând din sec IV lumânările continuă să fie folosite dar de la rolul lor
de strictă necesitate ele primesc şi un caracter simbolic: simbol al bucuriei împărtăşirii din
lumina divină (Ps 35,2; Is 9,1-2; In 12,46; 8,12)
-lumânările sunt şezate în sfeşnice cu unul sau mai multe braţe ; sunt lumânări sau sfeşnice
portative folosite la vohoade; se folosesc la Paşti, Botez, Cununie, înmormântări, alte ierurgii;
deasemenea candele mari suspendate ard deasupra uşilor împărăteşti şi a icoanelor de pe
catapeteasmă; candele rd şi în casele creştinilor
-menţiuni despre folosirea lumănărilor : Epistola către Flavian al Antiohiei aminteşte că acoluţii
aprindeau lumânările; Sf. Grigorie de Nissa aminteşte de lumânări în procesiunile funerare ; can
72 apostolic pedepsea pe cel ce-şi însuşea făcliile liturgice

CĂRŢILE LITURGICE

-cărţile de cult sunt o consecinţă a evoluţiei serviciului liturgic apărând şi necesitatea

generalizării şi uniformizării (prin fixarea în scris a imnele şi rugăciunile locale ce se
transmiteau pe cale orală)
-sistematizarea şi fixarea în scris a rânduielilor bisericeşti şi a textului rugăciunilor fac să apară
încă din sec IV cele mai vechi cărţi de slujbă începând cu “Tipicul” (alcătuit de Sf. Hariton
Mărturisitorul din sec III continuat de Sf. Sava în sec V) si ‘Liturghierul-Molitfelnic’ a lui
Serapion din sec IV deşi ‘rânduielile bisericeşti’ sunt mult mai vechi începând chiar cu
‘Constituţiile apostolice’ unde se reglementează unele norme de cult
-o contribuţie majoră în fixarea tipicului cărţilor de slujbă bisericească l-au avut mănăstirile de
la Muntele Athos unde s-au găsit cele mai multe manuscrise din cărţile de slujbă ortodoxe :
Minee, Trioade, Penticostare, Liturghiere, Molitfelnice
-după persoana care le utilizează sunt cărţi folosite de preot: Evanghelia, Liturghier, Molitfelnic
etc., şi cărţi folosite la strană : Apostol, Psaltire, Triod, Penticostar, Octoih etc. ; după originea
lor sunt cărţi de origine biblică : Evanghelia, Apostol, Psaltirea şi cărţi alcătuite de Sfinţii
Părinţi ai Bisericii pe baza tradiţiei : Tipic, Liturghier, Molitfelnic, Triod, Penticostar, Octoih,
Minei, Ceaslov
-Evanghelia : (=binevestesc) este cartea de slujbe ce cuprinde pericope (=a tăia, a împărţi ;
bucăţi de lectură) din cele 4 Evanghelii care se citesc la Sf. Liturghie în duminici, sărbători, în
zilele de rând şi la diferite slujbe bisericeşti
-în primele secole nu erau încă fixate pericopele evanghelice iar citirea lor din Sf. Scriptură
rămânea la alegerea conducătorilor fiecărei biserici ; abia din sec IV se face prima împărţire a
Evangheliilor în capitole şi versete şi se precizează şi pericopele ce urmau a fi citite în Biserică,
împărţire făcută de Evagrie Ponticul şi Eutalie, diacon din Alexandria continuată de Sf.
58
Sofronie al Ierusalimului după modelul paraşelor şi harafelor din VT ; împărţirea definitivă e
făcută de Ioan Damaschin şi Teodor Studitul după fixarea majorităţii sărbătorilor (sec IX)
-pericopelor li s-au adăugat formule de introducere : Zis-a Domnul…, În vremea aceea…, Şi le-
a zis lor Iisus… ; ordinea lor din Evanghelie nu este aceeaşi ordine ca în Noul Testament ci sunt
grupate potrivit celor 3 perioade ale anului bisericesc : Penticostar, Octoih, Triod ; la sfârşit se
adaugă cele 11 evanghelii ale Învierii ce se citesc duminică dimineaţa la utrenie ; cuprinde şi
lista datelor Sf. Paşti până în anul 2118 (după pascalia pe stil vechi pe care o foloseşte BOR în calcularea
datei Paştilor)
-Apostolul : cuprinde texte scripturistice citite la slujbele bisericeşti ; în perioada
Penticostalului se citesc din Faptele Apostolilor iar în restul anului bisericesc din epistolele
pauluine şi din epistolele soborniceşti ; la început citirea Apostolului se încadra de texte din
psalmi din care n-a rămas decât Prochimenul la început şi Aliluia la sfârşit
-Psaltirea : (cântare, odă, instrument muzicl de acompaniat) preluată din VT fiind alcătuită din
150 de psalmi compuşi de David şi de alţi autori ; textul ebraic er împărţit în 5 părţi din vremea
lui Ezra ;în cultul creştin ea e împărţită în catisme (=stau, şed ; deoarece în timpul cât se cântau
psalmii era îngăduit a sta pe scaun după citirea textului biblic) ; catismele sunt în număr de 20 ; canonul
17 al sinodului local din Laodiceea explică necesitatea acestei împărţiri arătând că psalmii nu
trebuie citiţi sau cântţi fără întrerupere, că după fiecare psalm să se citească din lecturile biblice
pentru a nu obosi credincioşii cu cântarea neîntreruptă ; psalmii se cântă cu precădere la slujbele
Vecerniei şi Utreniei
-toate celelalte cărţi sunt produsul tradiţiei Bisericii
-Liturghierul : cuprinde Vecernia, Miezonoptica, Utrenia, Proscomidia şi Rânduiala pregătirii
pentru Sf. Liturghie, cele 3 Sf. Liturghii : Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (cea mai des
întrebuinţată), Liturghia Sf. Vasile cel Mare (săvârşită de 10 ori pe an : primele 5 duminici din
Postul Mare, Joia Mare, Sâmbăta Mre, Ajunul Naşterii şi Bobotezei şi în ziua de Sf. Vasile la 1 ian.) şi
Liturghia Darurilor (can 52 a sin. Trulan hotărăşte oficierea acestei liturghii în toate zilele
Postului Mare afară de sâmbătă şi duminică, de Bunavestire şi de zilele aliturgice); urmează
rânduiala împărtăşirii, felurite rugăciuni, povăţuiri pentru sfinţii slujitori, tipicul Liturghiei cu
arhiereu şi Sinaxarul
-Molitfelnicul: numit şi Evhologhiul (=rugăciune+ cuvânt) cuprinde toate slujbele cerute de
nevoile spirituale ale creştinului: Sf. Taine (Botez, Mirungere, Mărturisirea, Împărtăşania,
Maslul, Nunta), ierurgiile (sfeştania, înmormântarea, sfinţirea crucii ce se aşează pe mormânt,
parastasul) şi rugăciuni multiple (dezlegări de blesteme: Molitvele Sf. Vasile şi ale Sf. Ioan
Hrisostom, rânduieli pentru diferite trebuinţe din viaţa creştinului, rugăciuni pentru sfinţirea
obiectelor de cult, rânduieli la Praznice Împărăteşti) la care se adaugă Acatiste şi Paraclise şi
Sinaxarul peste tot anul
-Aghiazmatarul : este un extras din Molitfelnic : o parte din slujbele care nu sunt neapărat
necesare preoţilor de enorie ca tunderea în monahism sau rânduiala înmormântării
călugărilor au fost scoase din Molitfelnic şi tipărite separat în acest extras ; el mai cuprinde şi
rânduiala primirii la Ortodoxie a celor de alte credinţe : mozaici, luterani, calvini, baptişti şi alţi
neoprotestanţi ; rânduiala ungerii cu Marele Mir a ereticilor întorşi la dreapta credinţă, rânduiala
primirii catolicilor prin Mărturisirea de credinţă dată în scris
-Panihida : este tot un extras din ediţiile anterioare ale Molitfelnicului şi conţine slujbele
săvârşite de preot pentru cei răposaţi
59
-Tedeum : este tot un extras din Molitfelnic şi cuprinde slujbe la diferite prilejuri obşteşti (ca
începerea anului şcolar, întronizarea patriarhului etc.) ; este o creaţie proprie a BOR
-Acatistierul : carte utilizată atât de preoţi cât şi de credincioşi care cuprinde acatiste la sfinţi la
care sunt adăugate şi două Paraclise ale Maicii Domnului
-Ceaslovul : sau Orologiul cuprinde cântări şi rugăciuni pentru laudele mici şi laudele mari :
vecernie, pavecerniţă, miezonoptica, ceasul I, III, VI şi IX, paraclise şi acatiste, troparele şi
condacele Triodului, prochimenele săptămânii, rânduiala împărtăşniei şi sinaxarul pe cele 12
luni ; psalmii ocupă cel mai mult loc în aceste rugăciuni
-Penticostarul : cartea de slujbă ce cuprinde perioada de la Înviere până la Duminica I după
Cincizecime ; imnele şi cântările sunt pline de bucuria Învierii ; sunt compuse de Iosif Studitul,
Cosma de Maiuma şi Ioan Damaschin ; ultimile ediţii cuprind şi textul Evangheliei de la In 20, 19-29
citit la vecernia Învierii tradus în 12 limbi după obiceiul BOR şi B Greceşti în română, greacă, ebraică
(aramaică), latină, slavonă, rusă, bulgară, arabă, franceză, germană, ungară şi albaneză
-Triodul : cuprinde rânduiala serviciului divin din Duminica Vameşului şi a Fariseului până în
Sâmbăta Mare (10 săptămâni dintre care 3 pregătitoare pentru Postul Paştilor iar restul de 7 sunt ale
Postuilui) ; spre deosebire de Octoih şi Minei unde canoanele cuprind 9 cântări Triodul are doar
3 (trei-ode) ; autorii acestor ode sunt Andrei Criteanu, Sf. Iosif şi Teodor Studitul ; ultimu
capitol din Triod este tipicul lui Marco
-Octoihul : cuprinde rânduiala slujbelor bisericeşti pe cele 8 glasuri (octoih=opt-glasuri)
începând cu Duminica I după Rusalii până în Duminica Vameşului şi Fariseului ; fiecare glas
are cântările pentru slujbele dintr-o săptămână alocând fiecărei zile săptămânale pentru
pomenire : luni pentru sfinţii îngeri, marţi pentru prooroci, miercuri şi vineri pentru sf. Cruce,
joi Sf. Apostoli, sâmbăta pentru morţi, mucenici, sfinţi iar duminica dedicată Învierii
-are mai mulţi autori : Sf. Efrem Sirul compune imnele închinate Sf. Fecioare, troparele de
sâmbătă seara sunt atribuite lui Anatolie, patriarh de Constantinopol în sec V dar cântările
esenţiale ale învierii cât şi muzica pe 8 glasuri îi aparţin lui Ioan Damaschin (sec VIII) la care
se mai adaugă şi Mitrofan episcopul Smirnei (sec IX) care a compus canoanele treimice;
cuprinde rânduiala celor 7 Laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptica, Utrenia, Ceasul III, VI,
IX şi rânduiala Liturghiei
-Octoihul Mic sau Catavasier este un extras din Octoihul Mare, Minei şi Triod şi cuprinde
numai imnele pentru rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Liturghiei de duminică pe cele 8 glasuri,
Polieleul şi Mărimurile, Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi svetilnele si stihirile Evangheliei
de duminică; este o carte pentru uzul cântăreţilor
-Mineele: începând cu a doua jum a sec IV începe să se dezvolte cultul sfinţilor prin cultul sfintelor moaşte :
pelerinaje la locurile sfinte, slujbe la mormintele martirilor cunoscuţi ca făcători de minuni; treptat la sfinţii
martiri din epoca prigoanelor s-au adăugat şi alte categorii de sfinţi: mărturisitori, pusnici, ierarhi, cuvioşi, ale
căror nume se înscriu în sinaxarul (calendarul )creştin şi în cinstea cărora se ridică biserici şi se alcătuiesc
imne şi rânduieli de slujbă; după sin I ecumenic se uniformizează data Paştilor şi se instituiesc noi
sărbători în cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului şi în cinstea sfinţilor astfel că aceste
cântări bisericeşti rânduite la Praznice Împărăteşti şi la Sărbătorie sfinţilor mari şi cei de fiecare
zi sunt adunate în 12 cărţi numite Minee după numărul celor 12 luni ale anului
-au apărut prin sec VIII având autori pe Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului, Teodor şi Iosif
Studitul, Ioan Damaschin şi fratele său Cosma; Mineiul cuprinde slujba de la Vecernie şi
Utrenie pentru fiecare zi a anului bisericesc începând cu 1 sep. până în 31 aug.; pe lângă tipicul
60
slujbei Mineiul mai conţine şi istoricul sărbătorii sub nume de sinaxar; Mineiul se foloseşte tot
anul împreună cu Octoihul, Triodul şi Penticostarul
-Arhieraticon: sau Liturghier arhieresc cuprinde rânduiala sfinţirii slujitorilor Bisericii :
hirotesia citeţului şi ipodiaconului, hirotonia diaconului, preotului şi arhiereului; slujba
hirotesiei diferitelor grade preoţeşti: arhidicon, sachelar, iconom, protoiereu şi monahale:
arhimandrit, egumen, ecleziarh; rânduiala Liturghiei arhiereşti, sfinţirea bisericii, a antimiselor
şi rânduiala sfinţirii Marelui Mir
-Tipicul: în Biserica apostolică exista o regulă simplă; cu timpul cultul se dezvoltă ; în sec III
apare tipicul pentru Liturghie şi Taine compus de Hariton Mărturisitorul (+270) contuinuat de
Eftimie şi Teoctist în sec IV; în sec V Sf. Sava se preocupă de elementele pentru fiecare serviciu
(se mai numeşte şi Tipicul lui Sava) ; tipicul lui Sava e îmbunătăţit de Sf. Sofronie al Ierusalimului
iar în sec VIII el este completat şi dezvoltat de Ion Damaschin, Iosif Studitul şi Cosma ; ultimile
norme tipiconale aparţin ieromonahului Marco, egumenul mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim care
adaugă câteva capitole cu lămuriri privitoare la serviciul liturgic al sfinţilor care cade într-o
anumită perioadă sau în zi de duminică (‘Capetele lui Marco’)
-astfel Tipicul este cartea care cuprinde rânduiala, îndrumările după care se desfăşoară sfintele
slujbe în cele trei perioade ale anului bisericesc : Octoih, Triod, Penticostar ; are două părţi:
partea întâi prezintă rânduiala serviciului divin a celor 7 Laude şi a Sf. Liturghii în cele 3
perioade ale anului bisericesc iar parte a doua cuprinde rânduielile de la slujbele Sf. Taine şi
ierurgiilor principale la cre se adaugă şi unele practici din domeniul cultului ca prinderea
lumănărilor, tragerea clopotelor, toca, rânduiala cădirilor

PRIMELE TRADUCERI ŞI TIPĂRITURI ROMÂNEŞTI ALE CĂRŢILOR DE CULT

-primele traduceri cunoscute ale cărţilor de slujbă în limba română sunt socotite textele
maramureşene, manuscrise transmise în copii datând din sec XVI ; aceste texte sunt numite
după locul unde au fost descoperite sau după numele donatorilor : Codicele Voroneţian
descoperit în 1871 în mănăstirea Voroneţ care cuprinde Faptele Apostolilor, Epistola Sf. Iacob
şi cele două Epistole ale Sf. Petru în texte incomplete ; Psaltirea Şcheiană donată Academiei
Române de cărturarul Sturza Scheianu care o avea în biblioteca sa şi care cuprinde Psalmii lui
David, Cântările lui Moise, Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel, Cântarea lui Isaia,
Rugăciunea lui Ioan proorocul, Cântarea Presfintei Născătoare de Dumnezeu şi Rugăciunea
proorocului Zaharia ; Psaltirea Voroneţiană descoperită în 1882 la mănăstirea Voroneţ şi
donat de Dimitrie Sturza Academiei Române în manuscris incomplet cuprinde şi textul slavon
al Scripturii ; Psaltirea Hurmuzachi numită după numele donatorului Eudoxiu Hurmuzachi ;
faţă de celelalte traduceri ea nu e o copie ci însăşi originalul şi este tradusă din slavonă după un
text diferit de cel din Psaltirea şcheiană şi voroneţiană deşi e tradusă în aceeaşi regiune
maramureşană şi în aceeaşi epocă
-aceste manuscrise prezintă particularităţi fonetice specifice graiului din NE Transilvaniei din
sec XV-XVI de aceea numindu-se şi texte rotacizante (r intervocalic de ex : în loc de bine apare
bire sau rugăciune-rugăciure, tine-tire)
-primele texte tipărite în limba română au ieşit din tipografia lui Filip Moldoveanu la Sibiu :
Catehism luteran în 1544 şi Tetraevanghelul slavo-român (1551-1559)
-în intenţia de a propaga luteranismul judele Braşovului Hans Benkner tipăreşte la tipografia sa
în 1559 un Catehism în limba română conţinând un amestec din învăţăturile lui Luther şi
61
Melanchton, având ca meşter tipograf pe diaconul Coresi ; astfel încep la Braşov şirul
tipăriturilor româneşti cu cheltuiala şi stăruinţ lui Benkner pe care Coresi se străduieşte să le
pună în slujba Bisericii Ortodoxe : Tetraevanghelul românesc în 1561 cuprinzând textul celor 4
Evanghelii (o contribuţie importantă la traducere au şi preoţii din Şcheii Braşovului), Praxiul sau
Apostolul în 1563 tradus după Codicele voroneţian cu îndreptările de limbă făcute de Coresi ;
Psaltirea cu limbă mult superioară textului rotacizant din Marmureş şi Liturghierul în 1570
cuprinzând numai Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur în format mic fiind prima traducere a
Liturghierului în limba română ; cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de
credincioşi cât şi de preoţi temători ca nu cumva ele să cuprindă erezii ştiut find faptul că numai
cărţile luterane şi calvine se tipăreau în româneşte pentru propagandă pe când conform tradiţiei
cărţile ortodoxe nu puteau fi decât în slavonă astfel că Coresi ia măsuri tipărind cărţi bilingve
slavo-române : Psaltirea slavo-română din 1577 ; în 1580 tipăreşte un Tetraevanghel bilingv
slavo-român pentru Ţara Românească la cererea domnitorilor Alexandru şi Mihnea ;
încununarea activităţii lui Coresi este Cazania sau Evanghelia cu Învăţătură în 1581 care este o
tâlcuire a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an (textul Evangheliilor e cel din
Tetraevanghelul din 1561 iar tâlcuirea Evangheliilor aparţine preoţilor Iane şi Mihai din Şcheii
Braşovului) ; Coresi nu a fost doar un simplu tipograf ci şi traducător într-o formă literară clară
înţeleasă de toţi românii scuturând textul greoi încărcat de regionalisme şi neologisme ; el e
considerat pionier al limbii literare româneşti el stabilind şi regulile despărţirii cuvintelor
-Palia de la Orăştie din 1582 cuprinde primele două cărţi din VT, traducere iniţiată de
episcopul calvin Mihail Tordaş ; tipărirea Paliei a fost începută încă din 1581 fiind terminată în
1582 de Şerban, fiul lui Coresi ajutat de diaconul Marian
-drumul deschis de Coresi e continuat de Teofil, fost episcop de Râmnic care vine pe scaunul
Mitropoliei Ţării Româneşti în 1637 şi care în tipografia de la Govora tipăreşte Pravila de la
Govora din 1640, o compilaţie de legi civile şi bisericeşti făcută după izvoare slave şi bizantine,
având ca meşter tipograf pe călugărul Silvestru ; tot aici tipăreşte în 1640 un Ceaslov românesc
urmat în 1642 de Cazania în limba română tălmăcită după Cazania apărută cu un an înainte la
Kiev care cuprindea tălmăcirea Evangheliilor din duminicile de peste an, la sărbătorile
împărăteşti şi la sfinţi ; în 1644 tipografia de la Govora se mută la Dealu unde se tipăreşte
Evanghelia învăţătoare ce preia şi din Cazania lui Varlaam apărută la Iaşi în 1643 ; se mai
tipăresc : Liturghierul slav în 1646, cartea teologului Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos,
Carte de învăţături duhovniceşti
-urmaşul lui Teofil mitropolitul Ştefan mută tipografia de la Dealu la Târgovişte unde continuă
tipărirea mai ales a cărţilor bilingve slavo-române : Pogribania preoţilor mireni şi a diaconilor
şi Mistirio ce cuprindea primele două Taine : Botezul şi Mirungerea în 1650 apoi Tipicul în care
învăţătura era în limba română iar rugăciunile în slavonă, Pravila de la Târgovişte un cod
bisericesc şi civil tipărit în 1652
-în Moldova în aceeşi epocă mitropolitul Varlaam tipăreşte la Iaşi în tipografia de la ‘Trei
ierarhi’ dăruită de Petru Movilă al Kievului Cazania din 1643 care cuprinde un cuvânt către
cititori unde argumentează necesitatea unei cărţi de limbă românească pe înţelesul a tot poporul
apoi cuprinde 54 de predici la duminici şi 21 la praznice împărăteşti şi sfinţii mari ; deşi nu este
o lucrare originală (e o culegere de predici din diferite izvoare) totuşi Cazania lui Varlaam a
îmbogăţit şi literatura şi limba literară românească, lucrarea, foarte preţuită, fiind retipărită şi şi
62
în Ardeal în 1699 şi în Ţara Românească sec XVIII şi XIX ; apoi Cele şapte Taine, Paraclisul
Născătoarei de Dumnezeu, Carte românească de învăţătură în 1646
-în Transilvania sec XVII se remarcă prin traducerea integrală a NT în Noul Testament de la
Bălgrad (Alba Iulia) în 1648 ; traducătorii sunt călugărul Silvestru şi Udrişte Năsturel care se
osteniseră şi la tipărirea Cazaniei dela Govor şi Dealu ; traducătorii folosesc foarte multe
neologisme latine şi înlătură regionalismele şi arhaismele pentru creerea unei limbi române
literare unitare ; acesta reiese şi din predoslovia atribiută mitropolitului Simeon Ştefan : ‘rumânii
nu grăiesc în toate părţile într-un chip… bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii că banii aceia sunt buni
care umblă în toate ţările aşea şi cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi’
-în 1651 apare Psaltirea de la Alba Iulia tradusă din greacă şi ebraică, folosindu-se şi texte din
Psaltirea şcheiană, Psaltirea tipărită de Coresi şi cea din 1570
-în Ţara Românească în a doua jum. a sec XVII se tipăreşte de către mitropolitul Teodosie un
Liturghier slavon cu tipic în limba română în 1680, un Apostol în 1683 şi o Evanghelie în 1682
diferită de cele tipărite până atunci prin faptul că pericopele evanghelice erau aşezate în ordinea
citirii lor în biserică nu în ordinea aflată în NT ca până atunci ; dar cel mai înalt nivel de
dezvoltare a limbii române şi limpezime a vocabularului se atinge cu tipărirea integrală a
textului Scripturii prin Biblia de la Bucureşti tipărită în 1688 prin grija şi cu cheltuiala
domnului Şerban Cantacuzino ; traducătorii Bibliei au fost fraţii Radu şi Şerban Greceanu
ajutaţi de cărturarul stolnicul Constantin Cantacuzino ; traducerea s-a făcut după textul grecesc
al Septuagintei folosindu-se şi traducerile româneşti din Biblie făcute până atunci ; Biblia lui
Şerban a circulat în toată ţara sporind la unitatea limbii româneşti
-în Moldova în a doua jum. a sec XVII mitropolitul Dosoftei traduce atât din slavonă cât şi din
greacă tipărind : Dumnezeiasca Liturghie în 1679, în 1680 Psaltirea de-nţeles cu text paralel
slavo-român, Psaltirea în versuri din 1673 care aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea
poeziei în limba română ; Molitvelnicul de-nţeles în limba română în 1681, Octoihul din 1683 în
limba română cuprinzând slujba de duminică pe 8 glasuri, Vieţile sfinţilor unde foloseşte
mineele bizantine
-procesul de românizare a slujbelor bisericeşti se desăvârşeşte prin activitatea mitropolitului
Ţării Româneşti Antim Ivireanu care prin tipăriturile sale introduce definitiv limba naţională în
cult ; el tipăreşte la Bucureşti ca simplu tipograf în 1692 Slujba Sf. Parascheva şi a Sf. Grigore
Decapolitul, în 1693 un Evangheliar greco-român iar în 1692 o Psaltire românească dedicată
lui Constantin Brâncoveanu, protectorul său ; după 1694 tipografia se mută la Snagov unde
Antim devine stareţ tipărind numeroase cărţi printre care şi un Liturghier greco-arab cu alfabet
arab la cererea patriarhului Antiohiei ; tot la Snagov Antim formează şi o şcoală de tipografi,
ucenici care îl vor ajuta în tipăriturile ulterioare ; din 1701 tipografia se mută la Bucureşti unde
tipăreşte Noul Testament şi în 1703 Acatistul Maicii Domnului şi un Ceaslov slavo-român şi
multe cărţi greceşti ; în 1705 Antim devine episcop de Râmnic tipărind Antologhionul, Octoihul
Mic, Slujba adormirii Născătoarei de Dumnezeu, Evologhion din 1706 cuprinzând Liturghier şi
Molitfelnic fiind prima ediţie în limba română a Liturghierului şi Molitfelnicului în Ţara
Românească ; ales mitropolit în 1708 Antim mută tipografia de la Râmnic la Târgovişte tipărind
un mare număr de cărţi în română
-la începutul sec XVIII episcopul Damaschin al Buzăului traduce Antologhionul iar ca episcop
de Râmnic traduce şi tipăreşte Triodul, traduce Penticostarul ce va fi tipărit în 1743 de
episcopul Clemente, traduce în parte şi Octoihul , traducere terminată de Grigorie al
63
Râmnicului ; la sfârşitul sec XVIII episcopii de Râmnic Chezarie şi Filaret traduc şi tipăresc
Mineele ; introducerea completă a limbii române în Biserică pote fi considerată abia sfârşitul
sec XVIII după traducerea şi a Mineelor ; această întârziere se datorează şi faptului că imnele
nu puteau fi redate în româneşte atât de uşor din cauza versificaţiei din textele greceşti

POEZIA IMNOGRAFICĂ CREŞTINĂ

-este tot o rugăciune prezentată ca poem în versuri (prin traducere nu s-a mai păstrat forma
versificată); textele imnelor este de origine biblică (al căror text îl găsim în Sf. Scriptură) şi de
origine bisericească (din sec IV clericii şi unii credincioşi dorind să precizeze doctrina Bisericii
fac mărturisiri de credinţă extraliturgice care sunt apoi citite şi cântate în Biserică)
CÂNTĂRILE DE ORIGINE BIBLICĂ
-cele mai vechi cântări religioase întrebuinţate în cultul creştin sunt psalmii biblici, uzul lor
liturgic fiind moştenit din cultul iudaic ; primii creştini îi întrebuinţau atât în cultul public cât şi
în cel particular ; la serviciul liturgic cântarea lor era alternată cu lecturi biblice sau ectenii şi
diverse rugăciuni (can 17 al Sin Laodiceea spune că psalmii nu trebuie cântaţi fără întrerupere ci după fiecare
psalm să se facă citire din alte lecturi biblice pentru ca poporul să urmărească slujba mai cu atenţie ) ; existau
psalmi specifici anumitor slujbe : Ps 62 pentru rugăciunea de dimineaţă, Ps 140 pentru
rugăciunea de seară, Ps 90 pentru începutul nopţii ; episcopul sau protosul adunărilor indica
numărul psalmilor
-în Biserica veche toţi psalmii erau cântaţi ; această cântare se făcea în două moduri : cântarea
responsonică [întâlnită aproape exclusiv în Biserică până în sec IV fiind moştenită din tradiţia
iudaică ; cântăreţul principal dădea tonul, începea şi conducea efectiv cântarea, executând el
însuşi versetele din textul psalmilor iar credincioşii din biserică îl acompaniau prin diferite
refrene sau răspunsuri scurte numite ipacoi ca de ex : « Aliluia », « Auzi-mă Doamne » ; aceasta
se păstrează până astăzi la Polieleul de la Utrenia sărbătorilor unde după fiecare verset al Ps 134 se repetă
refrenul ‘Aliluia’ iar la Ps 135 se repetă ‘că în veac este mila Lui’ ] şi cântarea antifonică sau
alternativă [din sec V ; consta din executarea întregului psalm de către toţi credincioşii din
biserică împărţiţi în două grupe voci groase (bărbaţi) şi voci subţiri (femei şi copii) care cântau
alternativ versetele psalmului ; la finalul psalmului ambele grupe se uneau şi cântau în comun
un final sau un refren care putea fi un verset din psalm (cum se repetă şi astăzi versetele 23 şi 25 la
sfârşitul Ps 103 de la Vecernie) sau o compoziţie nouă (ca formula doxologică ‘Mărire Tatălui şi
Fiului…’)] ; cântarea antifonică se păstrează până astăzi în cultul ortodox la bisericile
mănăstireşti sau la cele de enorie unde sunt două străni şi doi cântăreţi ; antifoane sunt numite şi
cântările intercalate în prima parte a liturghiei catehumenilor care reprezintă resturi ale
psalmilor de odinioară cântaţi în întregime, antifonic (psalmi antifonici Ps 91, Ps 82 şi Ps 94) ; cu
timpul la sfârşitul fiecărui psalm se cântă câte un imn nou de inspiraţie creştină (‘Pentru
rugăciunile…’ după primul psalm antifonic şi ‘Unule Născut…’ după al doilea) ; cu timpul din Ps 102
rămâne numai ver. 1 ‘Binecuvintează suflete al meu pe Domnul…’ precedat de Mărire… Şi acum… şi
urmat de refrenul ‘Bine eşti cuvântat Doamne’ iar Ps 145 a dispărut total odată cu introducerea imnului ‘Unule-
Născut’
-astăzi psalmii întrebuinţaţi în cult mai mult se citesc ; psalmii cântaţi în întregime la serviciul
divin sunt puţini : Ps 1 (Fericit bărbatul…) Ps 140 şi 141 (Doamne strigat-am… la Vecernie), Ps 136
64
(La râul Babilonului… la Utrenie în perioada Triodului) ; din cei mai mulţi psalmi cântaţi odinioară
au rămas doar versete izolate care se cântă ca stihuri printre stihirile unor cântări mai noi (Ps
118 vs. 12 ‘Bine eşti cuvântat Doamne învaţă-ne pe noi îndreptările Tale’) ; tot versete izolate din
Psalmi sunt şi cântările numite Prochimene (=aşezate înainte) (cântate înaintea Paremiilor la
Vecernie, înainte de Evanghelia Utreniei, la Apostol, prochimenele de la Vecernie [rânduite
pentru fiecare zi săptămânală] şi cele de la Utrenia duminicilor [rânduite după glasurile
Octoihului], prochimenele din Postul Mare Ps 68,20-21 şi Ps 60,2 cântate duminica seara
alternând, prochimenul special Ps 76,13 cântat la marile Praznice Împărăteşti etc.
-în afară de psalmi s-au întrebuinţat în cultul creştin (ca şi în cel iudaic) unele cântări din texte
scripturistice ale VT : Cântarea de mulţumire a lui Moise după trecerea prin Marea Roşie (Ieş
15,1-19), Cântarea lui Moise prin care mustră poporul pentru idolatrie în pustiul Sinai (Deut
32), Cântarea de mulţumire a Sf. Ana, mama lui Samuil la naşterea fiului ei (I Reg 2,1-10),
Cântarea proorocului Avacum cu conţinut mesianic (Avac. 3,2-13), Cântarea proorocului Isaia
(Is 26,9-17), Rugăciunea proorocului Iona din pântecele chitului (Iona 2,3-10), Cântarea celor
trei tineri aruncaţi în cuptorul cel de foc din Babilon (Dan. 3,24-40 ; fragment necanonic) iar în
NT Cântarea lui Zaharia când i s-a deschis limba la naşterea fiului său Ioan Botezătorul (Lc
1,67-79), Cântarea Fecioarei Maria după ce primeşte vestea cea bună de la înger (Lc 1,46-54),
Rugăciunea dreptului Simeon când a primit pe pruncul Iisus la templu (Lc 2,29-32) ; aceste
imne se citesc împreună cu canoanele de la Utrenie în zilele de rând din Postul Mare, ‘Acum
slobozeşte…’ se citeşte la Vecernie iar Cântarea Sf. Fecioare se cântă alături de cântarea a 9-a
de la Utrenia duminicilor şi sărbătorilor sfinţilor
-tot imne au fost şi unele fragmente cu structură ritmică din epistolele pauline : ‘Imnul
creştinătăţii’ de la I Tim 4,16, sau Efes 5,14 sau Rom 13,11-12
CÂNTĂRI DE ORIGINE NESCRIPTURISTICĂ
-primele imne creştine deosebite de cele din Scriptură au fost alcătuite pe baza textelor biblice
şi după modelul acestora (formula doxologică « Mărire Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh » după
modelul cântăriii îngerilor din noaptea Naşterii Domnului Lc 2,14 ; « Născătoare de Dumnezeu
Fecioară » după modelul salutului Elisabetei Lc 1,28,42)
-mai ales apariţia ereziilor şi nevoia combaterii acestora a grăbit alcătuirea de imne bisericeşti
de inspiraţie creştină utilizate ca armă apologetică (imne cu caracter dogmatic) : « Lumină
lină… » unul dintre cele mai vechi imne de acest fel păstrate până azi în cultul ortodox (imn cu
caracter trinitar şi hristologic atribuit Sf. Antinoghen episcop de Sevasta martirizat la începutul
sec IV) ; ele u avut iniţial caracter extraliturgic
-imne mai numeroase apar după libertatea Bisericii (din sec V-VI înainte) ca imne noi compuse
de diferiţi poeţi (imnografi) şi melozi (compozitori creştini) sub diverse forme şi denumiri
-formele fundamentale ale poeziei imnografice sunt : troparul, condacul şi canonul
-Troparul este cea mai veche, mai mică şi mai simplă formă a poeziei imnografice întrebuinţată
în cultul ortodox ; are forma de vers sau strofă poetică adică ritm, rimă, număr de silabe (prin
traducere această formă poetică nu s-a mai putut păstra ci a trebuit
sacrificată în intertesul cuprinsului care a fost redat în proză) ; tropar prin
excelenţă este acea compoziţie care redă pe scurt viaţa unor sfinţi sau evenimente din viaţa
Mântuitorului sau din istoria mântuirii ; aceste tropare se cântă la sfârşitul Vecernie, la
începutul Utreniei, la Vohodul mic de la Liturghie şi la Ceasuri ; tropare în sens larg sunt şi
cele de la Aghiasma Mare (‘Glasul Domnului…’ sau de la Aghiasma mică unde sunt precedate
65
de un stih scurt pripelă (=cântare grăbită) ; tot tropare în sens larg sunt şi stihurile de la
‘Doamne strigat-am şi Stihoavnă de la Vecernie şi cele de la ‘Toată suflarea…’ de la Utrenie şi
la ‘Fericiri’ la Liturghie sau cele de la anumite Taine şi ierurgii [stihurile sunt de mai multe
feluri : stihuri ale Învierii ce se cântă duminica compuse de Ioan Damaschin, stihuri ale crucii
şi Învierii ce se cântă miercuri şi vineri în Octoih, stihuri ale Născătoarei, stihuri ale crucii şi
Născătoarei pentru miercuri şi vineri, martirice sau stihuri ale sfinţilor martiri în Minei şi în
Octoih sâmbăta, stihuri dogmatice pe cele 8 glasuri la Vecernie la ‘Şi acum…’ de la ‘Doamne
strigat-am…’., stihuri (tropare) ale Sf. Treimi cântate la Miezonoptica duminicii, stihuri de
umilinţă, stihurile morţilor ca cele de la slujba înmormântării, stihurile lui Anatolie patriarh de
Constantinopol din sec V care se cântă la vecernie şi la Laude (îndreptate împotriva ereticilor
nestorieni şi eutihieni), troparul « Născătoare de Dumnezeu… » cântat la Litie compus de Sf.
Chiril al Alexandriei, troparele Născătoarei de Dumnezeu pe cele 8 glasuri introduse în cult de
patriarhul monofizit Petru Gnafeus al Antiohiei în sec V (cei mai cunoscuţi autori de tropre şi stihuri
sunt : Anatolie patriarh al Constantinopolului (+452), Roman Melodul (Dulce-cântăreţul) din sec VI, Bizantios,
Ciprian, Andrei Persul) ;
-tot tropare sau stihuri izolate sunt şi idiomelele (=cântare cu melodie proprie ; samoglasnica), o
poezie izolată şi independentă cu compoziţie şi melodie proprie originală (odată cu textul utorul
i-a compus şi muzica) ; idiomelele nu servesc ca melodie pentru alte strofe ; autumela = (cu
aceeaşi melodie) este tot strofă cu compoziţie şi melodie proprie dar care serveşte ca model
pentru alte tropare mai ales în ceea ce priveşte melodia (aşa cum serveşte irmosul ca model pentru
stihirile pesnei respective în canonul imnografic) ; prosomia (=asemenea cu ; podobie sau
asemănândă), nume ce se dau troparelor imitate după autumelă (autumela care e modelul e indicată
în fruntea textului podobiei respective)
-o grupă aparte de tropare (stihuri) sunt şi sedelnele, şezândele sau catisme care se cântă la
Utrenie după ‘Dumnezeu este Domnul…’ în timpul cărora credincioşii pot sta jos în străni ;
ipacoi sau subascultător (denumire ce se dădea în vechime refrenelor cântate de popor în
cântarea responsorială a psalmilor) ; astăzi ipacoi se numesc numai acele tropare izolate care se
citesc înaintea antifoanelor celor 8 glasuri de la Utrenia duminicilor şi Utrenia praznicilor după
peasna a 3-a a canonului ; (ele vorbesc întotdeauna despre înviere sau despre măreţia praznicului respectiv
de aceea trebuie ascultat cu atenţie≠ neascultarea lui Adam)
-nişte tropare mai scurte sunt şi antifoanele care se cântă la Utrenia duminicilor înainte de
Evanghelie (compuse de Ioan Damaschin) fiind de fapt rămăşiţele unor psalmi ce se cântau
alternativ (antifonic) în Biserica primră fiind ca text nişte cântări de tranzit între cântările de
origine biblică (pe baza psalmilor 119-133, 120-134) şi cele de origine nouă ca text ; tot alternativ se
cântă şi cele 12 antifoane din denia din Joia Mare
-o altă categorie izolată de tropare sunt şi Svetilnele sau Luminândele din rânduiala Utreniei ce
se cântă înainte de Laude ; se numesc aşa deoarece înainte se cântau în momentul când începea
să se lumineze de ziuă ; cele 11 svetilne duminicale sunt în legătură cu cele 11 Evanghelii
corespunzătoare, ale Învierii fiind alcătuite de Constantin VII Porfirogenetul în sec X ; în
strânsă legătură cu svetilnele stau şi cele 11 Stihiri ale Evangheliei sau Voscresne care se cântă
la slava laudelor din Utrenia duminicilor alcătuite de împăratul bizantin Leon Înţeleptul în sec
IX-X
-Binecuvântările Învierii de duminică au fost înlocuite la praznice şi sărbătorile sfinţilor mari cu
Polieleul (=mult milostiv) care este o cântare de laudă alcătuită din versetele Ps 134 şi 135 iar
66
la sărbătorile Maicii Domnului polieleul e format din versete din Ps 44 ; după polieleu se
cântă Pripelele care sunt imne din diferiţi psalmi (Psalmi aleşi) ; după polieleu se cântă şi
Mărimurile cu stihurile lor ca şi cântări de preaslăvire (sunt de origine rusească atribuindu-se
Fericitului Macarie ; se găsesc numai în ritul român şi slavon nu şi în cel grecesc)
-Condacul este astăzi o strofă izolată ce figurează în Minee, Octoih şi Triod după cântarea a 3-a
sau a 6-a a canoanelor şi se cântă la Liturghie la Vohodul mic după tropare ; termenul de
condac(=băţ) aminteşte de vechile manuscrise de pergament sau hârtie care se înfăşurau pe un
sul (băţ) apoi denumirea a trecut la însăşi manuscrisul acestor imne ; condacul are forma unui
vers în care se descrie sărbătoarea respectivă ; condacul de astăzi din cărţile de ritual nu e decât
un rest din condacele de odinioară care erau compoziţii poetice mai mari compuse din 18-24 de
strofe având fiecare 20-30 de versuri scurte legate între ele prin aceeaşi temă ; în fruntea
vechilor condace exista o antestrofă izolată, mai scurtă care nu făcea parte din strofele
condacului propriu-zis având în comun doar melodi şi refrenul ; aceasta este strofa care se
păstrează până astăzi ca condac ; tot un rest din vechile condace este şi strofa pe care o găsim
astăzi imediat după condac numită icos (=casă ; pentru că asemenea unei case el cuprinde pe scurt toate
despre sfântul sau sărbătoarea respectivă) ; el este primul dintre strofele propriu-zise ale condacelor
de odinioară (irmosul) servind ca model celorlalte strofe în numărul de silabe şi accente ; astăzi
icosul se citeşte ; restul strofelor din vechile condace au ieşit cu timpul din cult nemaifiind
tipărite în cărţile de ritual (cel mai cunoscut autor de condace este Roman Melodul cu condacul
reprezentativ « Fecioara astăzi… », condacul Crăciunului care e de fapt antestrofa celui vechi care avea 24 de
strofe ; iniţialele primelor cuvinte din fiecare strofă dădeau numele autorului) ; singurul condac care s-a
păstrat în întregime în cărţile de ritual şi se foloseşte încă în cult în forma lui extinsă de
odinioară este Acatistul Maicii Domnului sau al Buneivestiri (se citeşte în denia de Vineri seara
din săptămâna a 5-a din Postul Mare) compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului
(+638) sau de Roman Melodul ; este un imn de laudă adresat Fecioarei Maria format din 13
condace şi 12 icoase [se mai numeşte şi acatist=a nu şedea arătând că se ascultă stând în
picioare) ; el a servit ca model numeroaselor imne liturgice de mai târziu în cinstea diferiţilor
sfinţi sau sărbători (textul lor se află în Ceaslovul Mare şi în cărţi separate numite Acatistiere)
-Canonul (=regulă, normă) este o compunere de mai multe cântări care formează împreună un
întreg ; de regulă canonul e format din 9 ode dar poate avea şi 3 sau 2 ode ; semnificaţia
simbolică a celor 9 ode (pesne) sunt cele 9 cete îngereşti care măresc pe Dumnezeu şi care sunt
imitate de Biserica pământească ; cel mai mare număr de canoane a fost încadrat în slujba
Utreniei dar se întâlnesc şi la Pavecerniţă, la Miezonoptica de duminică, la Sf. Taine (Maslul)
sau ierurgii (înmormântarea) ; prima strofă de la fiecare din cele 9 cântări se numeşte irmos
(=legător) care serveşte ca model pentru celelalte strofe ale odei atât ca melodie cât şi ca număr
de versuri şi silabe ; unele cnoane sunt formate din 2, 3 sau 4 ode aflate în triod şi se cântă în
Postul Mare ; la cântările cu 9 ode cântarea a 2-a a fost înlăturată deoarece avea ca model
blestemul lui Moise cu care ameninţa pe evrei în pustiul Sinaiului după căderea acestora în
idolatrie ; canonul complet s-a păstrat în Triod la slujbele din Postul Mare
-catavasiile (=scoborîre pentru că la cântarea lor în vechime şi astăzi în mănăstiri cântăreţii coboară din
străni şi veneau în mijlocul bisericii)sunt un rezumat sau extras al canoanelor din care fac parte ; ele
sunt irmoase adică primele strofe din anumite canoane ; fiecare Praznic Împărătes îşi are
catavasiile lui care se cântă nu numai în însăşi ziua de serbare a praznicului ci şi în toate
duminicile sau sărbătorile sfinţilor cuprinse în intervlul de timp de la începutul sărbătorii şi până
67
la odovanie ; în zilele de rând nu se cântă catavasii ci se citesc sau se cântă irmoasele
canonului din ziua respectivă din Minei ; canonul este forma cea mai dezvoltată a poeziei
imnografice creştine
-cântarea bisericească trebuie să fie cuviincioasă (fără răcnete, strigări sau tonuri înalte
nepotrivite în biserică), să se facă cu vrednicie (I Cor 14,26)