Professional Documents
Culture Documents
Curs Liturgica Generala. Sinteza-la-Ene-Braniște
Curs Liturgica Generala. Sinteza-la-Ene-Braniște
-liturgica este o disciplină ce aparţine laturii practice a teologiei şi studiază cultul divin public
al BOR ; termenul de ‘liturgic’ derivă de la ‘liturghie’ , termen ce a suferit o evoluţie : în epoca
precreştină desemna orice activitate practică în folosul comunităţii; în sec III îHr ‘liturghie
dobândeşte o conotaţie religioasă desemnând totlitatea actelor de cult (sens preluat şi de
traducătorii Septuagintei); pentru prima generaţie de creştini ‘liturghie; însemna totalitatea
actelor de cult (sens păstrat în Apus); din 1/2 a sec IV termenul are un sens mai restrâns
desemnând ritualul euharistic
-obiectul liturgicii este cultul adică totalitatea actelor, formelor prin care Biserica cinsteşte pe
Dumnezeu
-liturgica este o disciplină cu caracter expozitiv, teoretic şi studiază originea, evoluţia, istoria
cultului ; legile de funcţionare ale cultului, explicarea şi simbolismul unor rituri cât şi aspecte de
tipic (nu trebuie confundată cu tipicul care arată reguli şi norme de oficiere a cultului; tipicul e
un capitol al liturgicii)
-liturgica se împarte în liturgica generală ce studiază esenţa şi principiile generale ale cultului
şi liturgica specială ce studiază formele şi rânduielile cultului istoric, doctrinar şi mistic;
liturgica se ocupă exclusiv de cultul BO iar cultul altor confesiuni e făcut de liturgica
comparată şi se studiază în raport cu cel al BO (din perspectivă ecumenică menţionează şi
cultul B Necalcedoniene, BRC şi B Protestante)
-liturgica se deschide spre toate ramurile teologiei: imnografia (studiază poezia imnografică de
origine bizantină) dogmatica (cultul îşi are originea în învăţătura de credinţă) morala (trăirea
religioasă şi expunere normelor morale de viaţă) catehetica, omiletica, pastorala (vizează
dimensiunea didactică a preoţiei) IBU (oferă date despre evoluţia cultului creştin) arheologia
(informaţii despre lăcaşurile şi obiectele de cult paleocreştine) istoria artei (arhitectură, picturi)
muzica, istoria religiilor (lămureşte supra unor tradiţii şi obiceiuri în legătură cu nunta şi
înmormântarea)
-importanţa liturgicii: preotul e privit de credincioşi mai întâi ca săvârşitor al cultului apoi ca
învăţător şi conducător; preotul trebuie să facă un studiu serios pentru a executa corect cu
conştinciozitate actele de cult, să combată practicile neconforme
-izvoarele liturgicii sunt directe: documente scrise despre cult, cărţile de ritual, documentele
din literatura creştină veche, practica veche şi nescrisă a Bisericii (Tradiţia), monumente
arheologice şi antichităţi bisericeşti şi izvoare indirecte: scrieri ce conţin şi informaţii liturgice,
VT, NT, rânduielile vieţii monahale, canoanele apostolice şi ale Sinoadelor (sin Laodiceea
despre data serbării Paştilor, sin Trulan despre practica Liturghiei Darurilor în toate zilele din
Postul Mare exceptând sâmbăta şi duminica, generalizarea celor 7 Laude, sărbătorile Maicii
Domnului)
LITERATURA LITURGICĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ AZI
-perioada apostolică şi post-apostolică (primele 3 secole): nu există o expunere sistematică cu
privire la cult; informaţiile sunt izolate: Didahia, Epistola I Corinteni a Sf. Clement Romanul,
Apologia lui Iustin Martirul, Tertulian (îi îndemna pe creştini să se roage şi seara şi dimineaţa),
2
la Origen, la Sf. Ciprian, Tradiţia apostolică a lui Ipolit Romanul, Constituţiile apostolice,
Testamentum Domini
-perioada patristică (sec IV-VIII) : în Răsărit literatura bisericescă se dezvoltă şi cultul se
amplifică : Cele 5 cateheze mistagogice ale Sf. Chiril al Alexandriei, Omiliile Sf. Ion
Hrisostom, Despre ierarhia bisericescă a Sf. Dionisie Pseudoareopgitul, Mistagogia Sf. Maxim
Mărturisitorul, Descrierea Bisericii a patriarhului Gherman I, Teodor Studitul cu Explicarea
Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite; în Apus Sf. Ambrozie al Milanului Despre Sf. Taine,
Gherman al Parisului cu 2 Scrisori în care explică ‘liturghia galicană’ din timpul său, Isidor de
Sevilia De eclesiasticis oficis ; în Bisericile Necalcedoniene : Iacob de Edesa, Iacob Basalin,
Pseudo Gheorghios de Aravena explică Sf. Taine
-sfârşitul epocii patristice (sec VIII-IX) în Răsărit : Teodor episcopul Ancilelor cu Tâlcuirea
amănunţită a Dumnezeieştii Liturghii, Nicolae Cabasila Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii,
Despre viaţa în Hristos, Simeon al Tesalonicului Despre Sf. Liturghie şi Sf. Taine ; în Apus
Amalarus episcop de Metz De eclesiasticis, Roban Maurul De institutione clericorum, Berthold
din Konstanz Micrologius, Albert cel Mare Opus de misterio misae
-litertura liturgică în Apus de la Reformă până azi :
-reforma atacă cultul catolic şi determină dezvoltarea literaturii liturgice (la aceasta contribuie şi
apariţia tiparului) ; contrareforma iniţiată de conciliul de la Trident a contribuit la o analiză mai
atentă a cultului din Biserica primară (ca o consecinţă pentru ortodocşi a dus la studierea
textelor Liturghiei Orientale prin a căror vechime catolicii oferă argumente pentru combaterea
inovaţiilor : caracterul de jertfă al euharistiei contestat de protestanţi, prefacerea darurilor la
Liturghie, cultul sfinţilor, moaştelor, icoanelor, existenţa preoţiei sacramentale) ; aşa au apărut
cele mai importante colecţii tipărite în Apus de catolici mai întâi apoi de protestanţi în
beneficiul BO : Demetru Ducas Ritualiae greco Roma 1526, Morelus Rituale grecorum 1546,
Liturgiarum orientalium colectio Paris 1716, Codex Liturghius Eclesiae Universe în 15 vol.
Roma 1749-1766 ; iar literatura protestantă dezvoltă arheologia eclesiastică ocupându-se de
obiectele de cult şi mai puţin de serviciul de cult : De Rosi Roma subterană (un inventar al
catacombelor), Jean Martini Dicţionar de antichităţi creştine, Henry Leclere Dictionnaire d’
arheologie christiene et de liturghie în 15 vol la Paris
-literatura liturgică la ortodocşi în ultimele secole
-la greci : în sec XVIII Dimitrie Darvaris Manual creştin (explică veşmintele, Tainele,
ierurgiile), Panaghiotis Ronlotis Liturgică creştină, Gregorias Ioanitis Palama Liturgică
creştină ortodoxă ; în sec XX Georgios Sutiuliu Arheologie creştină şi bizantină, Panaghiotis
Trembela Cele 3 Liturghii după manuscrise din Atena, Macarios Simonpetritul Triodul explicat,
Panaiotis Nellas Omul, animal îndumnezeit
-la ruşi : sec XIX Daniil Samolodolici Liturgica sau învăţătura despre slujba dumnezeiască a
Bisericii din Răsărit, Petru Lebedev Învăţătura despre serviciul dumnezeiesc al BO, Al.
Dimitrievski Descrierea manuscriselor liturgice păstrate în bibliotecile din Răsăritul ortodox
iar în diaspora apuseană : Paul Evdokimov Rugăciunea în Biserica din Răsărit, Al. Scheiman
Din apă şi din Duh, Postul cel Mare
-la bulgari: Ivan Gose Despre antimise şi vechea liturghie bulgară, Iona Manual de liturgică
-la sârbi : traducerea manualului românesc de liturgică de la Chişinău făcută de Nilcovici la
Belgrad
3
-la români : traduceri din greacă a unor tâlcuiri ale Liturghiei făcute de Ieremia Cacavelas
Învăţătură sfântă a Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii traducere de pre limba grecească pre
limba românească Iaşi 1967, ep. Chesarie al Râmnicului traduce opera Sf. Simeon al
Tesalonicului Voroavă de întrebări şi răspunsuri 1965, Badea Cireşeanu Tezaur liturgic al Sf.
Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, prof de la Cernăuţi Vasile Mitrofanovici Liturghia BO
cursuri universitare completate şi editate de Teodor C. şi Nectarie Cotlarciuc, Petre Vintilescu
Curs de Liturgică generală, Curs de istoria Liturghiei, Liturghierul explicat, Despre poezia
imnografică, Ene Branişte Liturgica Generală 1985, Liturgica specilă 1980, Vasile Coman
Tratat problematic de liturgică şi pastorală 1981, D Stăniloae Spiritualitate şi comuniune în
Liturghia Ortodoxă
CULTUL DIVIN
NOŢIUNEA DE CULT
-termenul de ‘cult’ provine din limb latină de la vb. colo,-ere = a cultiva, a respecta, a adora
(supin ‘cultum’) ; în antichitate ‘cult însemna cinstirea acordată zeilor : teama de zei, respectul
dar şi ceremonialul religios prin care aceştia erau adoraţi ; în creştinism prin ‘cult’ se înţelege
orice formă sau act religios menit să-l pună pe om în legătură cu Dumnezeu
ORIGINE CULTULUI
-esenţa cultului constă din sentimentul existenţei lui Dumnezeu şi dorinţei noastre de a intra în
legătură cu El ; cultul este o însuşire naturală, o consecinţă firească a sentimentului religios : în
fiinţa umană există tendinţa de a–i onora pe cei ce ne sunt superiori ca vârstă, cultură, poziţie
socială sau de a mulţumi celor ce suntem datori, cu tât mai mult faţă de Dumnezeu ; conştiinţa
noastră despre atotputernicia lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunile noastre face să rezulte o
atitudine de subordonare fţă de Fiinţa supremă care se manifestă prin acte de cult
FELURILE CULTULUI
-atunci când atitudinea noastră de respect nu se exprimă în exterior ci rămâne ascunsă în suflet
constituie cultul intern sau subiectiv ; însă omul fiind alcătuit şi din trup simte nevoia să se
exteriorizeze prin forme văzute (acte religioase, rituri) ceea ce simte rezultând cultul extern ;
cultul capătă şi un caracter colectiv, social (un bun al comunităţii religios formată de cei care
mărturisesc aceeaşi credinţă)
-între simţirea religioasă (care stă la baza cultului) şi riturile sau actele religioase (prin care se
manifestă acest fond lăuntric) trebuie să existe o unitate ; cultul intern fără forme externe se
atrofiază sau poate degenera în forme periculoase : misticism, fanatism, fundamentalism,
pietism iar când formele sale externe sunt lipsite de fondul sufletesc lăuntric degenereză în
ritualism, bigotism ; este necesar un echilibru între cele două forme
-în funcţie de persoanele angajate în acest demers poate fi cult particular când angajează doar
individul independent de colectivul religios şi cultul public cu caracter colectiv şi social care
este cultul public oficil al Bisericii ; cultul public se exercită prin intermediul clerului investit cu
dreptul şi puterea sacramentală de a îndeplini acest oficiu, se oficiază după un anumit program
stabilit prin trdiţie, se oficiază în locuri speciale (biserici) şi în conformitate cu numite norme
înscrise în cărţile de slujbă ; cultul particular nu se supune unor astfel de rânduieli, în
rugăciunea individulă predomină spontaneitatea şi inspirţia (astfel au luat naştere forme noi ale
4
cultului : imnografia ortodoxă este creaţia personală a unor autori şi acceptată de Biserică ;
formele cultului particular inspiră cultul Bisericii cu caracter colectiv)
-cultul particular şi public nu sunt în opoziţie ci se completează ; trebuie să existe un echilibru
între datoriile faţă de cultul public şi pietăţile personale ; participarea la serviciul divin public
nu exclude rugăciunea particulară ; în BO şi BRC se pune accentul pe cultul public (cultivă
conştiinţa sobornicităţii Bisericii), rugăciunea particulară e determinată de necesităţile
momentului
RAPORTUL DINTRE RELIGIE ŞI CULT
-societatea laică face confuzie între termenii de ‘religie’ şi ‘cult’ : noţiunea de religie acoperă
toate formele : doctrina, morala, disciplina religioasă şi cultul ; deci cultul e doar o parte a
noţiunii de religie ; cultul derivă din religie şi e determinat de aceasta : corelţia dintre religie şi
cult este ilustrată de diversitatea riturilor care provine din ideile diferite pe care omenii le-au
avut despre divinitate ; izvorul formelor de cult este concepţia religioasă şi modul în care ne
raportăm la ea : orice formă de cult este concretizarea exterioară a fondului sufletesc lăuntric
-cultul ortodox este concretizarea revelaţiei, manifestarea bisericii ca experienţă sensibilă; nu e
o trăire pur subiectivă ci Evanghelia mereu reactualizată, relţia cu Hristos ; la ortodocşi cultul
public nu e posibil fără credincioşi
TERMENII CULTULUI
-acţiunea cultului se desfăşoară între doi termeni : Dumnezeu şi om : Dumnezeu este obiectul
cultului spre care se îndreaptă rugăciunea noastră iar omul este subiectul cultului cel de la care
primeşte acest demers
-subiectul cultului : omul luat ca fiinţă individuală este subiectul cultului individul iar Biserica
este subiectul cultului public legaţi prin unitatea de credinţă, identitatea formelor de cult,
motivaţi de perspectiva mântuirii
-obiectul cultului : Dumnezeu în unitatea şi treimea Persoanelor sale : în cultul ortodox fiecare
Persoană divină e invocată în funcţie de rolul ei specific în istoria mântuirii : Dumnezeu –Tatăl
e invocat ca Creator, Proniator (Tatăl nostru…) ; Dumnezeu-Fiul este invocat ca şi
Răscumpărător şi Mântuitor ; noi adorăm persoana unică divino-umană pe acest aspect
întemeindu-se cultul Sf. Euharistii şi de aceea cultul ortodox este prin excelenţă hristocentric
(Unule Născut…, Dumnezeul duhurilor…) ; Dumnezeu Duhul Sfânt continuă lucrarea de
mântuire realizată de Hristos fiind izvor al harului şi sfinţeniei (sfinţirea apei, Botez, sfinţirea
darurior) ; în cultul ortodox cele Trei Persoane Treimice sunt adorate separat foarte rar (ex :
Împărate ceresc) ele fiind invocate simultan sau succesiv (ecfonisele, Trisaghion, doxologia
mică, anaforalele, Preasfântă Treime…, Nădejdea mea…)care exprimă unitatea iseparabilă a
Persoanelor Treimii
RAPORTUL DINTRE FACTORII CULTULUI ÎN CREŞTINISM
-în majoritatea rugăciunilor din cultul ortodox Dumnezeu este invocat ca stăpân de către robii
săi (acest limbaj nu este specific creştin ci este o reminiscenţă iudaică şi precreştină) ;
sentimentul care îl leagă pe om de Dumnezeu nu este teama sau frica (ca în păgânism) ci acest
sentiment este înlocuit cu iubirea (In 3,16) ; pentru noi Dumnezeu eate Tatăl şi Părinte iar noi
suntem fii săi şi nu robi (Gal 4,7 ; 3,26) ; în creştinism raportul dintre cei doi termeni este de
fialitate (Tatăl nostru…)
OBIECTIVELE SECUNDARE ALE CULTULUI ORTODOX)
-pe lângă Domnezeu ca obiect principal al cultului întâlnim şi alţi termeni ai cultului :îngeri,
sfinţi, lucruri sfinte
5
-îngerii reprezintă pentru noi un ideal de perfecţiune moral-spirituală, sunt vestitorii voii lui
Dumnezeu şi mijlocitori către Dumnezeu pentru noi, sunt ocrotitorii şi sprijinitorii noştri în
orizontul mântuirii personale ; îngerii nu apar numai ca obiect al cultului ci şi ca subiect
deoarece ei cinstesc ca şi noi pe Dumnezeu atât în cer cât şi în Biserică unde slujesc nevăzut cu
noi (heruvicul)
-sfinţii sunt cinstiţi pentru viaţa lor curată şi pilduitoare, sunt mijlocitori şi rugători pentru noi
către Dumnezeu (multe formule liturgice sunt adresate sfinţilor)
-lucruri sfinte care stau în legătură cu Dumnezeu în special cu Mântuitorul : euharistia, crucea,
suliţa, buretele, Evanghelia şi cele în legătură cu sfinţii : moaşte, relicve, lanţul Sf. Petru
-în cultul ortodox se bucură de cinstire şi sf. Icoane care înfăţişează chipurile sfinţilor şi
persoana divino-umană a Mântuitorului
CULTUL ABSOLUT ŞI CULTUL RELATIV
-deşi în practică atât cinstirea lui Dumnezeu cât şi a sfinţilor se exprimă prin aceleaşi forme
externe, există din punct de vedere dogmatic o diferenţă esenţială : cultul de adorare (latrie)
acordat în exclusivitate lui Dumnezeu şi cel de venerare (dulie) acordat sfinţilor, îngerilor,
moaştelor, icoanelor iar în cazul Maicii Domnului de preacinstire (hiperdulie)
-latria este cultul suprem propriu-zis întrucât pe Dumnezeu îl cinstim pentru putere şi măreţia
Lui iar dulia este un cult dependent de cel absolutpentru că pe sfinţi nu-i cinstim pentru ei înşişi
ci pentru darurile supranaturle primite (câştigate) din partea lui Dumnezeu ; cultul sfinţilor se
referă indirect la Dumnezeu
SCOPURILE CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX
In funcţie de cei doi termeni : Dumnezeu şi om (Biserica) scopurile cultului sunt : latreutic,
harismatic şi didactic
-scopul latreutic este primul scop : adorarea lui Dumnezeu şi exprimarea sentimentelor noastre
de evlavie, respect ; aceasta se exprimă prin admiraţia faţă de atotputernicia şi măreţia lui
Dumnezeu « Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale… » (rug. La sfinţirea Aghiasmei
mari), « Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu… » (doxologia) care duc la rugăciunile de laudă ;
contemplarea bunătăţilor, a dragostei şi milostivirii lui Dumnezeu (texte liturgice şi mai ales
euharistia=mulţumire) de unde rezultă recunoştinţa pentru binefacerile primite de la
Dumnezeu ; recunoaşterea imperfecţiunii şi a păcatelor noastre (Ps 50, troparele de umilinţă,
canonul de pocăinţă) care duc la rugăciuni de pocăinţă şi cerere
-scopul harismatic sau sacramental : prin scopul harismatic Biserica împărtăşeşte harul
sfinţitor, darul şi binefacerile credincioşilor pentru mântuire (prin Taine şi ierurgii) ; scopul
latreutic şi harismatic alternează fuzionând iseparbil în cult
-scopul didactic sau catehetic este un scop secundar sau indirect şi urmăreşte instruirea
credincioşilor, promovarea vieţii religios-morale (prezent în prima parte a Liturghiei : Apostol,
Evanghelie, predică dar şi la alte servicii : catisme, paremii, psalmi)
ORDINEA SCOPURILOR CULTULUI ÎN CELE 3 MARI CONFESIUNI CREŞTINE
BO harismatic (binecuvântarea şi sfinţirea credincioşilor), latreutic, didactic
BRC latreutic (accentuează această latură prin cultul inimii lui Iisus, procesiuni) harismatic (considerat o
consecinţă a celui latreutic) didactic
BP didactic (se utilizează în exclusivitate predica şi învăţătura confesiunii respective şi ataşamentul faţă de ea prin credinţă)
latreutic iar cel harismatic e suprimat
6
-preoţia a fost instituită indiferent de religie pentru îndeplinirea actelor şi ceremoniilor de cult
public iar preotul orice nume ar fi purtat a fost considerat mijlocitor între om şi divinitate
-în raport cu religiile naturiste şi nerelevate, preoţia creştină este de instituire divină fără să fie
condiţionată de apartenenţa la o anumită clasă socială (Mântuitorul era din tribul lui Iuda fără
nici o legătură cu preoţia lui Aaron) Mântuitorul este arhiereu veşnic, arhetipul desăvârşit al
preotului VT (Evr 5,4) el îndeplinind oficiul de mare preot mai ales prin jertfa de pe cruce
(sacrificiul Mântuitorului este unic şi irepetabil astfel că şi preoţia instituită de El este veşnică)
-Mântuitorul nu numai a pus bazele noii religii ci a şi rânduit persoanele care să săvârşească
cultul investindu-le cu putere harică necesară (la Cina cea de Taină când a instituit Euharistia
Mântuitorul îi abilitează pe apostoli ca preoţi ai noii religii [Lc 22,19] dându-le şi puterea
iertării păcatelor [In 20,22-23] de a învăţa şi boteza [Mt 28,19])
-primii slujitori ai cultului creştin au fost apostolii (I Cor 4,1), hirotonia lor având loc la
Cincizecime ; în comunitatea creştină din Ierusalim apostolii săvârşesc toate Tainele şi
ceremoniile cultului Bisericii (Euharistie, Botez, Mirungere, Hirotonie [Ft 2; 6]), prezidează
adunările de cult, acordă prin punerea mâinilor haruri şi harisme, stabilesc primele norme cu
privire la săvârşirea cultului noii credinţe
-apostolii transmit drepturile şi puterile lor sacramentale prin ritualul punerii mâinilor asupra
altor persoane alese dintre membrii comunităţii şi instituie persoane în cele 3 trepte: episcopi,
preoţi, diaconi
-terminologia utilizată în epoca apostolică şi lipsa unor termeni creştini autentici a creat
confuzii nu pentru ortodocşi ci pentru reformatorii de mai târziu datorită unor exprimări
ambigue (ei susţin că preoţi au fost doar apostolii); iniţial se numeau ‘prezbiteri’ însă erau
diferiţi de simplii ‘bătrâni’ care aveau funcţii onorifice, în timp ce prezbiterii-preoţi erau
instituiţi prin hirotonie, printr-un har special pentru a ajunge păstori ai comunităţii creştine (Ft
14,23), principala funcţie a preoţilor fiind cea liturgică (Iacob 5,4); împreună cu apostolii
alcătuiau ‘ceata preoţească’ (I Tim 4,14)
-pe lângă numirea generală de ‘prezbiter’ ce se dădea la început tuturor celor ce îndeplineau
funcţii sacerdotale, apare şi termenul de episcop (Filip 1,1) ; acest termen a fost folosit iniţial
în diasporă şi nu în Ierusalim (cuvânt de origine grecească); în scrierile creştine de la sfârşitul
sec I şi începutul sec II membrii clerului bisericesc sunt numiţi când episcopi când prezbiteri
când preoţi aparenta confuzie fiind explicată că atât preoţii cât şi episcopii se recrutau dintre
bătrâni
-din epistolele pauline pastorale se observă că preoţii≠ episcopi ; episcopii aveau drepturi mai
mari decât preoţii : hirotonirea preoţilor, supravegherea cultului şi a învăţăturii, dreptul de a
povăţui şi conducerea Bisericii; diferenţa s-a accentuat prin unicitatea episcopatului: denumirea
de episcop s-a dat mai întâi urmaşilor direcţi ai Sf. Apostoli sau împuterniciţilor lor la
conducerea diferitelor comunităţi locale înfiinţate de ei iar în fiecare Biserică sau comunitate
10
locală nu putea fi decât un singur reprezentant al Sf. Apostoli pe când preoţii erau mai mulţi
(Sf. Ignatie Teoforul afirmă încă de la începutul sec II unicitatea episcopatului ca o condiţie
indispensabilă a Bisericii : Biserica locală e comunitatea euharistică grupată în jurul unui singur
episcop)
-toţi episcopii bisericilor locale au fost numiţi şi hirotoniţi direct de apostoli (lista cea mai veche
de episcopi a lui Hegisip transmisă de Eusebiu de Cezareea, urcă până la Sf. Apostoli) : Iacob
fratele Domnului urmat de Simeon, fratele său, Tit în Creta, Timotei în Efes, Irodion (Rom
16,11), Onisim în Efes, Ioan Marcu în alexandria, Silvan în Tesalonic, Ignatie al Antiohiei,
Policarp al Smirnei, Clement la Roma
-aşa cum episcopii sunt socotiţi urmaşii direcţi ai Sf. Apostoli aşa primii preoţi sunt urmaşii
celor 70 de ucenici ai Mântuitorului (primii episcopi au fost aleşi tot dintre cei 70 de ucenici)
-primii diaconi (slujitori) apar înscrişi în cărţile NT : Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon,
Parmena, Nicolae (Ft 6)instituiţi prin hirotonie să organizeze agapele mai întâi în Ierusalim ;
agapele fiind unite cu serviciul euharistic primesc şi funcţii liturgice : diaconul Filip predică şi
botează
-preoţia creştină este de origine divină, 3 trepte : episcop (I Tim 3), preot (I Tim 5,17), diacon (I
Tim 3); la sfârşitul sec I Clement Romanul în ‘Epistola sa către Corinteni’aminteşte de cele 3
trepte prin analogie cu arhiereu, preot, levit din VT ; ‘Constituţiile apostolice’ în sec IV
enumeră precis funcţiile liturgice a celor 3 trepte
-în epoca apostolică şi postapostolică ierarhia bisericească şi-a împărţit atribuţiile cu profeţii şi
didascalii (învăţătorii) pe care Sf. Pavel îi enumeră printre harismatici (vezi şi Ft 21,1) ; ei erau
consacraţi prin hirotesie ; spre deosebire de clerici care erau legaţi de comunitatea pe care o
păstoreau, profeţii şi didascalii se deplasau de la o comunitate la alta ; dispar în a 2 jum a sec II
-din sec IV apar diferenţe între Occident şi Orient : celibatul impus preoţilor în Apus (contrar
sin I ec) în timp ce în Răsărit doar cine voia ; în Apus rolul diaconului e restrâns la minum
(Conciliul II Vatican restaurează condiţia diaconului care primeşte şi atribuţii liturgice) ; la
protestanţi preotul nu are consacrare ; e numit pastor şi nu mai aduce jertfa ci doar o anamneză
a Cinei celei de Taină
-timpul este o dimensiune a existenţei ; în concepţia creştină timpul a fost creat odată cu lumea
iar din perspectivă teologică Hristos este axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii
(vremea dinaintea Lui reprezintă o aşteptare în chip de prefigurare şi timpul de după El ‘plinirea
vremii’ Gal 4,4 în perspectiva eshatologică ; Hristos care şi-a asumat firea umană este veşnic
prezent în istoria umană)
ceremonialul liturgic nu este numai o anamneză, o amintire a trecutului ci un prezent continuu
(evenimentele sărbătorilor sunt comemorate ca fiind contemporane) dar în acelaşi timp ne oferă
şi o perspectivă eshatologică ; fiecare eveniment din istoria mântuirii deşi a avut loc într-un
moment istoric devine continuu prezent în misterul liturgic
-deşi timpul este o noţiune abstractă omul a simţit nevoia să-l concretizeze şi să-l împartă în
perioade succesive în care să-şi integreze viaţa sa şi astfel a apărut calendarul (de la
‘calendae’=prima zi a fiecărei luni când toţi cetăţenii erau convocaţi să participe la o adunare
publică pentru a li se comunica acţiunile pentru perioada următoare)
-în epoca veche pentru a fixa anumite evenimente oamenii utilizau un reper de la care începeau
să numere anii : egiptenii se raportau la revărsările Nilului, romanii la fondarea Romei, grecii la
prima olimpiadă, primii creştini după modelul iudaic de la facerea lumii (5508 î.Hr.),
musulmanii de la hegira (fuga profetului Mahomed de la Mecca la Medina)
-primele calendare au apărut ca necesitatea stabilirii sărbătorilor religioase după mişcarea lunii
şi a soarelui ; egiptenii au fost primii care au utilizat un calendar solar bazat pe mişcarea
aparentă a soarelui
14
-pentru că egiptenii aveau un calendar mai bun decât romanii şi pentru a crea un sistem unitar
în tot imperiul în anul 46 îHr. Iulius Caesar apelează la astronomul egiptean Sosicene (prima
reformă calendaristică) care cunoscând exact durata anului tropic a stabilit durata anului civil cu
cel astronomic rezultând un an calendaristic de 365 zile şi 6 ore (calendarul iulian) ; pentru a
compensa cele 6 ore la fiecare patru ani se mai adăuga o zi la februarie (ultima lună) rezultând
an bisect ; anul avea 12 luni cu număr variabil de zile (denumirile zilelor sunt de origine latină
exceptând sâmbăta de la sabatul iudaic deoarece evreii nu aveau nume pentru celelalte zile ci le
numărau în funcţie de sabat) ; Sosicene stabileşte echinocţiul de primăvară la 24 martie
-Sosicene a neglijat o diferenţă de 11 minute şi 14 secunde pentru că anul are de fapt 364 zile 5
ore, 48 minute şi 46 de secunde; această diferenţă de 11 min şi 14 sec acumulându-se rezulta la
128 de ani 1 zi în plus ; când Sf. Părinţi de la sin I ecumenic s-au ocupat de stabilirea datei
Paştilor au luat ca reper echinocţiul de primăvară care cădea la 21 martie (s-au pierdut 3 zile)
-pe măsură ce timpul a trecut diferenţa s-a mărit dar nu s-a luat nici o măsură de corectare încât
în sec XVI diferenţa dintre echinocţiul real şi cel ipotetic a ajuns la 10 zile ; din iniţiativa
sinodului de la Trident papa Grigorie XII în 1582 apelează la astronomul italian Luigi Lilio
care suprimă cele 10 zile readucând echinocţiul de primăvară de la 14 martie la 21 martie
rezultând calendarul gregorian (a doua reformă calendaristică)
-pentru a se asigura coincidenţa anului civil cu cel astonomic s-a hotărît ca dintre anii bisecţi
seculari să rămână bisecţi numai cei ce se împart exact la 4 iar ceilalţi să fie socotiţi comuni
(ex : 1600, 2000 bisecţi ; 1700, 1800, 1900 comuni) ; suprimând din când în când a 366-a zi din
anii bisecţi se asigura coincidenţa anului civil cu cel astronomic pe o perioadă mai mare
-acest calendar se mai numeşte şi « stil nou » (gregorian) în raport cu « stilul vechi » (iulian)
-stilul nou a fost adoptat de BRC, protestanţi, de state din Africa, Asia ; BO nu a adoptat stilul
nou deşi unii ierarhi nu vedeau nici un pericol în a adopta acest sistem (Kiril Lucaris, Dositei al
Ierusalimului pun această problemă) iar fiecare Bisrică urma să accepte aceste hotărâri când va
crede de cuviinţă
-majoritatea Bisericilor au adoptat schimbarea : Constantinopol, Grecia, Albania, Polonia,
Antiohia, BOR, Cehoslovacia şi Finlanda
-în 1926 au apărut diferenţe privind serbarea Paştilor între BO care au adoptat această
îndreptare şi cele care n-au adoptat-o (Rusia, Serbia, Bulgaria, Ierusalim) astfel că s-a hotărît să
se meargă pe două sisteme : noul calendar să fie aplicabil numai pentru sărbătorile cu dată fixă
iar pentru cele cu dată schimbătoare calendarul iulian (în 1927 Paştele a căzut la aceeaşi dată
pentru toţi ortodocşii)
în 1968 a adoptat şi Bulgaria stilul nou
ANUL BISERICESC ŞI ÎMPĂRŢIREA LUI
-Biserica întreţine vie mintirea activităţii istorice a Mântuitorului, acest scop realizându-se prin
întocmirea anului liturgic
-ziua liturgică este ce mai scurtă subdiviziune şi cuprinde intervalul dintre două seri
consecutive : ‘şi a fost seară şi a fost dimineaţă’, ziua debutând de seara până în seara zilei
următoare ; fiecare zi e consacrată unui eveniment : luni (îngeri), marţi (Ioan Botezătorul şi
proorocii), miercuri şi vineri (crucea), joi (Sf, Apostoli şi Sf. Nicolae) sâmbătă (mucenici,
martiri, morţi), duminică (a învierii) ; din cultul iudaic s-a moştenit şi împărţirea zilelor în
ceasuri I (6), III (9), VI (12), IX (15) şi a nopţii în străji I (21), II (24), III (3), IV (6)
15
-săptămâna liturgică : romanii nu cunoşteau împărţirea timpului în săptămâni, la evrei prin
Moise săptămâna primeşte o consacrare religioasă având ca temei zilele creţiei ; creştinii au
preluat sistemul iudaic : săptămâna începe cu vecernia de sâmbătă seara până în sâmbăta
următoare (succesiunea glasurilor) ; sunt 52 de săptămâni într-un an indicate în funcţie de Paşti
şi cincizecime (săptămâna I, II etc după Rusalii, Paşti, săptămâna patimilor, săptămâna
luminată)
-luna liturgică are o relevanţă redusă din punct de vedere liturgic; şirul începe cu septembrie
(după tradiţia iudaică) ; există Mineie pe luni
anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se sfârşeşte la 31 august ; rememorează perioada
întregii iconomii a mântuirii ; se împarte în 3 perioade : Octoih (activitatea didactică a lui
Hristos) variază între 28 şi 36 de săptămâni, Triod (demnitatea arhierească a Mântuitorului) 10
săptămâni începând cu Duminica vameşului şi a fariseului până la canonul din Sâmbăta
dinaintea paştilor, Penticostar (demnitatea împărătească) 8 săptămâni începând cu Duminica
Învierii până la Duminica I după Rusalii
SĂRBĂTORILE RELIGIOASE
GENERALITĂŢI
-termenul lat. de ‘festum, feria, festivita’ însemnă participarea la serviciul liturgic şi repaus
-sărbătorile în sensul curent indică zile speciale care au primit o consacrare liturgică (marcate în
calendar cu roşu) ele aducând fapte şi evenimente din istoria creştinismului ; sărbătoarea (lat
servatoria) avea în trecut menirea de a oferi prilejul comunicării cu divinitatea şi era o ocazie
pentru adoratori de a-şi exprima sentimentele şi de a-i oferi omagiul (sărbătorile intrau în
conştiinţa colectivităţii şi de aceea erau cinstite în funcţie de caracterul moral al religiei
respective) religiile păgâne au sărbători cu caracter naturist : luna plină, anul nou; în creştinism
sărbătorile au primit o conotaţie spiritulă deşi implică şi participarea fizică (repaus) sunt şi prilej
de exprimare a bucuriei ; sărbătorile creştine n-au adoptat nici o sărbătoare păgână ci doar
denumiri : Florii, Rusalii ; cele mai vechi liste de sărbători se numeau sinaxare, minologhi,
hortologhi ; sărbătorile sunt rezultatul pietăţii şi evlaviei credincioşilor
INSTITUIREA SĂRBĂTORILOR CREŞTINE
-prima generaţie de creştimi iudei au ţinut şi sărbătorile fostei lor credinţe ; cele mai vechi
sărbători creştine au fost prelungiri ale iudaismului în formă nouă: duminica (prelungirea
sabatului), Paştile şi Cincizecimea [singurele sărbători creştine cu caracter general până în 313]
-din sec II apar sărbători datorate persecuţiilor : martiri cinstiţi cu caracter local, sărbători
numite natales şi sărbători ale episcopilor sfinţi depositiones (ex: sărbătoarea Sf. Policarp)
-din sec IV datorită dezvoltării cultului numărul zilelor de sărbătoare creşte : închinate
Mântuitorului, sf. Cruci, a Maicii Domnului, îngerilor, drepţilor din VT şi sfinţilor din NT ; din
a 2 jum a sec IV se generalizează prin influenţa unor centre eclesiastice ca Ierusalimul,
Constantinopol şi Roma dar şi datorită influenţei mănăstirilor
-s-au produs schimburi între Răsărit şi Apus : în Apus « epifania » de la 6 ianuarie se desparte
în Crăciun la 25 dec. şi Bobotează la 6 ian. de unde preia şi Răsăritul ; în Răsărit « Înălţarea » şi
17
« Cincizecimea » separat de unde preia şi Apusul ; sărbătoarea « Petru şi Pavel » şi « Sf.
Nicolae » e preluată din Apus
-în sec VI calendarul era aproape încheiat pentru sărbătorile mari; păgânismul n-a interpretat
sărbătorile ci numai tradiţiile populare
-cele mai vechi liste de sărbători se numeau sinaxare, minologhii şi heortologhii (în Răsărit
creerea şi fixarea sărbătorilor şi generalizarea lor s-a datorat evlaviei populare în cazul sfinţilor,
apoi mănăstirile preluau această iniţiativă iar Biserica prin sinoade nu a făcut decât să le aprobe)
-numărul, datele, importanţa şi felurile sărbătorilor încep să fie notate din sec III în liste :
sinaxarul lui Ipolit Romanul, Rânduielile bisericeşti din sec III-IV, Constituţiile apostolice,
Tradiţia apostolică a lui ipolit, Testamentum Domini
-în sec II Biserica avea un calendar local, în sec IV aceste liste încep să se combine şi
sărbătorile cu caracter local primesc o însemnătate regională pentru ca apoi să se generalizeze
în sec VI, VII (un rol important are Constantinopolul)
-un rol decisiv în formarea calendrului l-a avut Simeon Metafrastul (sec X) care a compilat
diferite calendare rezultând un sinaxar complet al Bisericii Răsăritene, revizuit de Nicodim
Aghioritul (sec XVIII) care adaugă şi pe neomartirii greci şi sfinţii slavi, ultima revizuire fiind
relizată de Bartolomeu de Cutulmuş (sec XIX) ; apoi fiecare Biserică locală şi-a adăugat
proprii sfinţi din epoca persecuţiilor sau din timpuri mai recente (ex BOR în 1955 Sf. Iosif cel
Nou de la Partoş)
-sărbătorile au un rol comemorativ anmnetic aniversar [amintesc evenimente din istoria
mântuirii, de viaţa Mântuitorului dar şi de personlităţile Bisericii ca modele ; aceste evenimente
se actualizează pentru că Biserica nu trăieşte în trecut], rol latreutic [prilej cu care Dumnezeu
este cinstit şi adorat], rol pedagogic-educativ [credincioşii iau cunoştinţă de evenimente ce au
contribuit la edificrea Bisericii, prilejuri de a explica evenimentele, virtuţile sfântului respectiv
ca modele, educrea în spiritul tradiţiei Bisericii], rol soteriologic [sărbătorile sunt prilejul
cultivării virtuţilor, grija faţă de suflet şi mântuirea lui
ÎMPĂRŢIREA SĂRBĂTORILOR
-după data calendaristică -cu dată fixă (anual la aceeaşi dată)
-cu dată variabilă (dependente de Paşti)
-după obiect şi importanţă -praznice împărăteşti (Mântuitorul şi Sf. Fecioară)
-sărbători închinate sfinţilor
-după importanţa liturgică şi tipiconală -sărbători mari (+)
-sărbători mijlocii (cu priveghere şi Polieleu) +)
-sărbătorile sfinţilor fără priveghere dar cu Polieleu +
-sărbătorile sfinţilor mici (cu doxologie mică) +
-sfinţii de rând
PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI
-sunt cele mai importante sărbători, în număr de 8 ; exceptând Rusaliile toate se referă la
persoana Mântuitorului ; la acestea se adaugă sărbătorile închinate Maicii Domnului
-se împart în fixe : 14 sept. 25 dec. 1 ian. 6 ian. 2 feb. 6 august şi cu dată variabilă (în funcţie
de Paşti) : Florii, Paşti, Înălţare, Rusalii
PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATĂ FIXĂ
NAŞTEREA DOMNULUI
-numită Crăciun (de la creaţionis sau calatio), Nativitas, Natalis Dominis Corporalis
-este o sărbătoare mai recentă în raport cu Paştile ; cea mai veche menţiune este din sec III
consemnată de Nichifor Calist care aminteşte că în timpul persecuţiilor un grup de creştini din
Nicomidia erau adunaţi în ziua de 28 dec. pentru a sărbătorii Crăciunul (aceşti creştini au fost
arşi)
-în Apus Crăciunul e sărbătorit împreună cu Botezul ca ‘Epifanie’ până în sec III iar în Răsărit
se serba mai departe cu Botezul la 6 ian. ; în 379 se serbează pentru prima dată separat, Grigorie
de Nazianz insistând pentru acest lucru
-Naşterea sărbătorită la 25 dec. s-a făcut prin consensul Bisericii (‘Constituţiile apostolice’
recomandau serbarea Crăciunului la 25 dec. dată fixată la Constantinopol şi preluată şi
generalizată de Ierusalim, Alexandria
-după fixarea Crăciunului apar şi sărbători în legătură cu Crăciunul : Tăierea împrejur,
Bunavestire, Întâmpinarea Domnului, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
-din sec IV se instituie şi postul Crăciunului iar din sec V sărbătoarea se generalizează
-cele mai multe tradiţii populare sunt în legătură cu Crăciunul : colinde, irozii etc.
TĂIEREREA ÎMPREJUR
-în vechime se numea ‘circumcizie Domini’ (Lc 2,11)
-cele mai vechi menţiuni sunt din sec V : predici rostite de ierarhii Bisericii (Proclu de
Constantinopol)
19
-în epoca primară (sec II-IV) creştinii posteau în această zi (1 ian.) pentru a se deosebi de
păgâni care sărbătoreau prin petreceri (o reminiscenţă păgână este Revelionul) ; postul dispare
iar începând cu sec V se adaugă şi sărbătoarea ‘Sf. Vasile cel Mare’
BOTEZUL DOMNULUI
-numită Teofanie sau Epifanie (Mt 3,13-17)
-menţiuni din sec III la Clement Alexandrinul, Testamentum Domini, Constituţiile apostolice,
predici festive cât şi schimbul dintre Răsărit şi Apus
-comemorată cu fast şi bucurie mai ales în perioada catehumenatului (de atunci tradiţia postului
în 5 ian. pentru că cei ce se botezau ţineau post în ajun)
-din sec V, VI se generalizează ‘Aghiasma Mare’ (Sofronie al Ierusalimului e autorul rugăciunii
invocării Duhului Sfânt), tradiţia sfinţirii caselor
ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
-numită popular ‘Stretenia’ (sărbătoarea dreptului Simeon Lc 2,22)
-mărturii din sec IV V din predicile Sf. Chiril al Ierusalimului şi Ioan Hrisostom
în Apus se generalizează în sec V fiind acceptată şi de protestanţi
SCHIMBAREA LA FAŢĂ
-Mt 17,1-9
-menţionată din sec V datorită unor predici festive : Proclu de Constantinopol, papa Leon cel
Mare, Chiril al Alexandriei
-se generalizează în sec VIII când Sf. Ioan Damaschin compune imne pentru această sărbătore
-cade întotdeauna în postul ‘Adormirii Maicii Domnului’ şi e dezlegare la peşte
PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATĂ VARIABILĂ
DUMINICA FLORIILOR
-numită ‘Duminica Floriilor’ sau a ‘Stâlpărilor’, ‘Intrarea în Ierusalim’ comemorează
evenimentul de la Mt 12,1-10 şi reprezintă ultima vizită a Mântuitorului în Ierusalim care va
culmina cu moartea şi Învierea Sa
-este o sărbătoare de origine ierusalimiteană ; cea mai veche menţiune este ‘Jurnalul pelerinei
Egeria’ (386) care cu prilejul călătoriei în Ţara Sfântă descrie cum se sărbătorea această
duminică la Ierusalim ; nu este inclusă în lista sărbătorilor din ‘Constituţiile apostolice’ dar se
pomeneşte despre ea ; Sf. Epifanie are 2 predici la această sărbătoare ; e menţionată şi în
predicile lui Ioan Hrisostom, Ambrozie, Chiril al alexandriei, Isidor de Sevilla
-în epoca catehumenatului catehumenii erau prezentaţi episcopului cu recomandări de a fi
primiţi la Botez de Paşti
-din sec IV este tradiţia aducerii de ramuri : finic în Asia, salcie România ; în ţara noastră s-a
pliat pe vechea sărbătoare romană a florilor ; ea face începutul săptămânii patimilor
PAŞTILE
-cea mai importantă sărbătoare (toate sărbătorile variabile sunt dependente de ea)
-denumirea sărbătorii vine din evreiescul « pesah »=trecere (termen împrumutat de evrei în
timpul robiei egiptene) ; evreii numeau ‘paşti’ sărbătoarea azimelor care era amintirea salvării
din robie (Ieş 12) şi trecerea prin marea Roşie şi se prăznuia la 14 Nisan ; termenul ebraic a
trecut în vocabularul creştin deoarece învierea Mântuitorului din anul 33 a coincis cu paştele
iudaic însă motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât Paştile evreilor
-menţiuni încă din veacul apostolic : I Cor 5,7-8, Constituţiile apostolice, Can. 7 apostolic
(reglementează modul serbării Paştilor), can 1 al sin din Antiohia
20
-existau o diferenţe regionale la creştinii primelor 3 veacuri cu privire la data şi modul
sărbătoririi Paştilor : creştinii din părţile Siriei şi Asiei Mici întemeindu-se pe o tradiţie (spun
ei )de la Apostolii Ioan şi Filip serbau mai întâi moartea Domnului “Paştile Crucii” la 14 Nisan
apoi învierea “Paştile Învierii” la 16 Nisan indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut; ei
se numeau quatrodecimanii pentru că serbau Paştile la 14 Nisan odată cu evreii ; ei socoteau
ziua morţii Domnului nu ca o zi de întristare ci ca zi de mântuire, de bucurie; creştinii din
părţile Antiohiei serbau Paştile duminica dar legau atât de mult data Paştelui de cel iudaic încât
aveau grijă ca duminica să cadă în interiorul săptămânii azimelor chiar dacă cădea şi înainte de
echinocţiul de primăvară (datorită calendarului eronat al evreilor); aceştia se numeau
protopashiţi adică serbau Paştile înainte de data reglementară; dar cei mai mulţi dintre creştini
din Apus, Egipt, Grecia şi Palestina sărbătorea moartea Domnului întotdeauna vinerea cea mai
apropiată de 14 Nisan numind-o ‘Paştile Crucii’ sărbătorit ca zi de post şi întristare iar învierea
‘Paştile Învierii’ în prima duminică după 14 Nisan când făceau agape şi cine (practică
justificată prin tradiţia moştenită de la Sf. Petru şi Pavel) ; erau şi creştini în Galia care
sărbătoreau Paştile la dată fixă: 25 martie
-aceste diferenţe privind data serbării Paştilor a dat naştere la controverse sau chiar schisme
astfel că sinodul convocat din iniţiativa lui Constantin cel Mare I ecumenic de la Niceea pe baza
calcului alexandrin hotărăşte : în ceea ce priveşte ziua săptămânală se serbează întotdeauna
duminica, duminica va fi cea imediat următoare după lună plină după echinocţiul de
primăvară (aşa calculau şi evreii data Paştilor Ieş 12,27 ; Lev 23,5-8 de care era legată data
Paştilor crestine) iar când 14 Nisan cade duminica Paştile creştin se amână cu o săptămână ;
calculul datei Paştilor revenea Patriarhiei Alexandriei (aici astronomia era în floare) de unde va
fi comunicată şi celorlalte Biserici creştine
-data Paştilor creştine depinde de 2 fenomene astronomice : unul cu dată fixă : echinocţiul de
primăvară (21 martie) şi altul cu dată schimbătoare : mişcarea de rotaţie a lunii în jurul
pământului ; data Paştilor poate varia într-un interval de 35 de zile (22 martie-25 aprilie) [din
sec III se alcătuiesc primele Pascalii adică stabilirea anticipată a datei Paştilor pentru un anumit
interval] ; datorită inexactităţii calculării echinocţiului şi datorită imperfecţiunii calendarului
iulian au existat şi după sin I ecumenic diferenţe privind data Paştilor ; Apusul serbează Paştile
după calendarul îndreptat (între 22 martie-25 aprilie) iar Bisericile ortodoxe după stilul vechi (4
aprilie-8 mai)
-Paştile este cea mai mare sărbătoare creştină, prăznuit ca zi de bucurie pentru învierea
Domnului (cf. I Cor 15,14) ; este sărbătoare a luminii : cei mai mulţi catehumeni doreau să se
boteze de Paşti, purtau haine albe şi făclii luminoase ; creştinii se salutau până la Înălţare cu
‘Hristos a înviat’, ‘Adevărat a înviat’ se aduceau bucate : pâine dulce (paschă), brânză, miel
(reminiscenţă a mielului pascal iudaic) şi ouă roşii spre a fi binecuvântate şi apoi împărţite între
creştini ; de acum până la rusalii sunt interzise în biserici metaniile şi ajunările (Tertulian, De
corona militis) ; după 313 Paştile se serbează 3 zile
ÎNĂLŢAREA
-numită şi ‘Ispas’ (Mc 16,19 ; Ft 1,2-12) cade întotdeauna joi în a 6-a săptămână după Paşti (la
40 de zile după Paşti)
-în epoca primară se ţinea odată cu Rusaliile
21
-cea mai veche menţiune este la Eusebiu de Cezareea în « Despre sărbătoarea Paştilor »
(332) apoi la pelerin Egeria, Constituţiile apostolice, predicile Sf. Ioan Hrisostom, Atanasie,
Grigorie de Nisa
-în sec V se desprinde de sărbătoarea Rusaliilor, menţionată de Fer. Augustin în a 2-a jum. a
sec V şi apoi se generalizează ca sărbătoare separată (o reminiscenţă a sărbătoririi comune este
catavasia, aceeaşi cu a Rusaliilor)
-rânduiala se va dezvolta în sec VI când Roman Melodul compune icosul şi condacul
praznicului
-după I război mondial se inaugurează şi pomenirea eroilor în joia Înălţării
RUSALIILE
-numită ‘Duminica Cincizecimii’, ‘Pogorîrea Duhului Sfânt’ (Ft 2,1-40) cade la 10 zile după
Înălţare (50 de zile după Paşti) ; este sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine când în urma
cuvântării apostolului Petru s-au botezat ca la 3 mii de suflete, prima comunitate de creştini (Ft
2,41) ; se mai numeşte şi ‘Rusalii’ pentru că coincidea cu data vechii sărbători păgâne a
trandafirilor (rosa)
-este una dintre cele mai vechi sărbători creştine împreună cu Paştile şi duminica (mijlocul sec
I) şi este o prelungire a sărbătorii iudaice a Cincizecimii (în care se aduceau primiţii de flori şi
fructe şi de aici obiceiul de a împodobi casele cu frunze de tei sau nuc simbolizând limbile de
foc)
-mărturii : I Cor 16,8 ; Ft 20,16 ; Constituţiile apostolice, Irineu, Tertulian can 20 al Sin I
ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Cincizecimii şi postul)Sf. Epifanie, pelerina
Egeria (vorbeşte despre sărbătorirea rusaliilor împreună cu Înălţarea), Eusebiu de Cezareea
-în sec III-IV a doua zi de Rusalii e conscarată pomenirii Duhului Sfânt, ritual ce se va
dezvolta în sec V-VI ; în calendarele româneşti lunea Rusaliilor este trecută ca sărbătoarea
Sfintei Treimi datorită influenţei catolice (catolicii sărbătoresc Sf. Treime în prima duminică
după Rusalii)
PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI LA ROMANO-CATOLICI
-pe lângă sărbătorile împărăteşti enumerate, romano-catolicii au adăugat şi alte sărbători în
timpuri mai recente : Fête-Dieu (sărbătoarea lui Dumnezeu) ; Sărbătoarea Sfintei Euharistii
instituită în sec XIII prăznuită joi după Sfânta Treime ; Sacré-Cœur (sărbătoarea Inimii lui
Iisus) instituită în sec XVII prăznuită în vinerea de după sărbătoarea Sfintei Euharistii ;
Sărbătoarea Sf. Nume al lui Iisus din sec XVIII în a doua duminică după Epifanie ;
Sărbătoarea Sfântului Sânge din 1848 în prima duminică din iulie
SĂRBĂTORILE SFINŢILOR
-la început ‘sfinţi’ erau numiţi toţi creştinii adică membrii primilor comunităţi care primiseră
Botezul ( Rom 1,7 ; II Cor 13,13 ; Efes 5,3 ; I Petru 2,5) dar după intrarea în uz a termenului de
‘creştini’ adică adepţii sau închinătorii lui Hristos, termenul de sfinţi s-a restrâns numind în
epoca persecuţiilor pe martiri ; sfinţii au aparţinut atât VT cât şi NT : patriarhi, preoţi, prooroci,
apostoli, ucenici, misionari, martirii şi mărturisitorii (Sf. Ştefan întâiul mucenic), dascăli şi
ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur), pusnici, călugări, cuvioşi şi
cuvioase (Antonie, Pahomie, Sava, Cuv. Paraschiva), făcătorii de minuni şi taumaturgi ;
calendarul ortodox cuprinde sfinţi din toate categoriile sociale : împăraţi (Constantin cel Mare),
soldaţi (Gheorghe, Teodor Tiron) cărturari teologi şi dascăli (Ioan Damaschin)medici (Cosma şi
Damian) pescari şi oameni simpli (cei mai mulţi dintre Apostoli) sclavi (Onisim) ; de toate
vârstele tineri (Perpetua şi Felicitas) vârsnici (Policarp de 86 de ani sau Sf. Simeon al
Ierusalimului de 120 ani)
-Biserica creştină consemnează în calendare şi serbează de obicei ziua morţii sfinţilor (în
religiile păgâne zilele de sărbătoare erau consacrate zilelor de naştere ale unor zeităţi) socotită
ca zi de naştere spre viaţa veşnică (excepţie Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul care au
sărbătorite şi zilele de naştere)
-pentru a marca sărbătoarea unui sfânt creştinii se adunau la mormintele martirilor pe care de
obicei se construiau bisericuţe şi se săvârşea Sf. Euharistie (aşa a apărut tradiţia sfintelor moaşte
în piciorul sf.Mese şi în antimis)
-după sec IV pe lângă martiri s-au adăugat şi mărturisitorii adică cei ce au suferit pentru Hristos
dar au supravieţuit chinurilor murind mai târziu apoi s-au adăugat sfinţii pusnici călugări şi
cuvioşi, ierarhi ; toate sărbătorile au avut la început un caracter local
-sfinţii încep să fie înscrişi în calendare, sinaxare, eortologii sau martirologii ; Biserica a
canonizat unii sfinţi din pietatea populară ; când cultul se dezvoltă se naşte acatistul adresat
sfinţilor
SĂRBĂTORILE SFINŢILOR CU CINSTIRE GENERALĂ ÎN B.O.
-Sf. Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir la 26 octombrie; diacon al episcopului din
Sirmium e martirizat la 9 aprilie 304 în timpul persecuţiei lui Maximian ; moaştele sale depuse
la Tesalonic în 413 într-o biserică anume construită
27
-Sf. Mare Ierarh Nicolae arhiepiscopul Mirelor Lichiei din Asia Mică, făcătorul de minuni la
6 dec.; moaştele sale au fost transportate în 1087 la Bari în Italia
-Sf. Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan ucis cu pietre de evrei în anul 33 ((Ft 6,5-7,2),
pomenit la 27 dec. (cea mai veche sărbătoare a unui sfânt)
-Sf. Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareei Capadochiei mort la 1 ian 379 ; sărbătorirea lui
coincide cu Tăierea Împrejur a Domnului
-Soborul Sf. Ioan Botezătorul la 7 ian. în legătură cu Botezul Domnului
-Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur ; sărbătoare de
origine mai nouă instituită în sec XI
-Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, martirizat în anul 303 în persecuţia lui
Diocleţian, la 23 apr.
-Naşterea Sf. Ion Botezătorul la 24 iunie (cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului cf. Lc.
1,36) ; atestată din sec IV-V ; a fost instituită spre a înlocui unele vechi sărbători păgâne cu
caracter agricol sau naturist legate de solstiţiul de vară; în popor se mai numeşte Sânzâienele
sau Drăgaica
-Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel martirizaţi la Roma în persecuţia lui Nero din anul 67 ; la
Roma era sărbătorită încă din timpul lui Constantin cel Mare (la 29 iun. care e data transferării
moaştelor celor doi sfinţi în locul numit ‘ad catacumbas’ de pe Via Appia din Roma); începând
cu sec IV sărbătoarea e importată şi în Răsărit
Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul la 20 iulie (III Reg cap 17-19 şi IV Reg 2,1-12) ; este singurul sfânt
din Legea Veche care are sărbătoare cu ţinere în calendarul ortodox
-Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul la 29 aug. ; este o sărbătoare cu bază biblică : Mt 14,3-
12 ; Mc 6,17-29 ; se serbează cu post în orice zi ar cădea
SĂRBĂTORI ALE SFINŢILOR CU DATĂ VARIABILĂ
-sunt sărbători dependente de Paşti
-Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron, ostaş martirizat în persecuţia lui Maximian din 304 şi are zi
de serbare 17 feb. dar şi în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare
-Dreptul Lazăr din Betania, prietenul Domnului înviat din morţi (Ioan 11) pomenit în sâmbăta
Floriilor numită şi ‘sâmbăta lui Lazăr’
-Sf. Grigorie Palama mare teolog bizantin şi arhiepiscop al Tesalonicului (†1362) pomenit la
14 nov. dar şi în a doua săptămână din Post
-Sf. Ioan Scărarul mare pusnic şi ascet († 605) autorul cunoscutei scrieri ‘Scara’ pomenit la 30
mar. dar şi în a patra săptămână din Post
-Cuvioasa Maria Egipteanca (†522) pomenită la 1 apr. dar solemn în duminica a cincea a
Marelui Post ca pildă şi model de pocăinţă
-Sf. Apostol Toma în prima duminică după Paşti
-tot sărbători cu date variabile sunt şi Duminicile Sfinţilor Părinţi sau Strămoşi: Duminica celor
318 Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 în duminica a şasea după Paşti;
Duminica celor 630 de Părinţi de la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451 care cade
între 13-19 iulie, sărbătoare introdusă încă din 518 de patriarhul ecumenic Ioan II; Duminica
celor 365 de Părinţi de la Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787 în a 21-a duminică după
Rusalii (între 11-17 oct.) ţinută din sec VII-IX; Duminica Sfinţilor Strămoşi sărbătoare
comună a patriarhilor, drepţilor şi proorocilor din VT în prima duminică după 11 dec.;
Duminica Sfinţilor Părinţi, duminica dinaintea Naşterii Domnului (între 18-24 dec.);
28
Duminica Părinţilor după trup ai Mântuitorului (Sf. Fecioară, logodnicul Iosif, împăratul
David şi Iacov fratele Domnului) în prima duminică după Naştere; Duminica Tuturor
Sfinţilor în prima duminică după Rusalii ca sărbătoare comună a tuturor sfinţilor a căror nume
s-au pierdut s-au uitat sau au rămas necunoscute; introdusă în Antiogia în sec IV apoi în Apus
din 608 unde se sărbătorea la 13 mai apoi e mutată la 1 nov. dată la care se prăznuieşte până azi
ALTE FORME DE CINSTIRE ALE SFINţILOR
-cinstirea moaştelor sau a rămăşiţelor trupeşti ale sfinţilor: cea mai veche formă de exprimare a
cultului martirilor ; ex : Sf. Dumitru cu moaşte la Tesalonic e ocrotitorul Greciei, Ioan cel Nou
de la Suceava, Cuv. Paraschiva
-zidirea de biserici puse sub ocrotirea unui sfânt (hram)
-pelerinaje la mormintele martirilor : Sf. Mucenic Mina în Egipt, Sf. Dimitrie la Tesalonic, Sf.
Ap. Toma la Edessa etc.
-patroni sau ocrotitori speciali ai unor bresle sau asociaţii profesionale : Sf. Nicolae patronul
călătorilor şi al marinarilor, Sf. Trifon patronul grădinarilor
-zugrăvirea chipului de sfinţi pe pereţii bisericilor şi pe icoane
-adoptarea numelui sfinţilor ca nume de botez
NEOMARTIRII ŞI SFINŢII NAŢIONALI. SFINŢII ROMÂNI
-după creştinarea slavilor (sec IX) şi după despărţirea Bisericii de Apus (1054) atât grecii cât şi
popoarele slave ortodoxe u continuat să-şi îmbogăţească lista sfinţilor din epoca ecumenicităţii
a Bisericii (care sunt cinstiţi în toată Ortodoxia) prin canonizarea unor sfinţi naţionali a căror
cult a rămas limitat numai la teritoriul Bisericii respective sau numai la părţi din ele : Sf. Chiril
şi Metodie cinstiţi la toate popoarele slave, Sava şi Anghelar cinstiţi mai ales la bulgari, cneazul
Vladimir şi cneaghina Olga, creştinătorii ruşilor, regele Boris la bulgari, arhiepiscopul Sava la
sârbi ; la aceştia se adaugă neomartirii adică martiri mai noi care au suferit pentru credinţa lor
din partea mahomedanilor pe timpul dominaţiei turceşti în Balcani (sec XIV-XIX) : Ioan din
Ianina ucis în sec XV, Serafim al Fanarului (+1601) Ioan Valahul ; popoarele ortodoxe din
Balcani au adăugat la neomartirii din perioada dominaţiei turceşti şi câţiva ierarhi, teologi şi
pusnici de seamă : Marcu Eugenic mitropolitul Efesului, polemist antilatin din sec XIV, Sf
Grigorie Palama (+1359), Sf. Nicodim Aghioritul, mare pusnic şi cărturar atonit (+1809)
-sfinţii români: numai BOR nu a înscris până de curând nici un sfânt de origine română deşi a
primit mai mulţi sfinţi de la alte biserici
-în epoca persecuţiilor creştinii dunăreni au dat mulţi martiri : Emilian Mărturisitorul de la
durostorum, preotul Montanus şi soţia Maxima, episcopul Niceta de Remesiana, Sava Gotul,
episcopii Bretanion şi Teotim ai Tomisului (+403) cei 4 mucenici de la Niculiţel : Filippos,
Attalos, Zoticos şi Kamasis
-sfinţi români veneraţi de alte popoare îanintea noastră : Sf. Teofana, fiica domnitorului Ţ.
Rom. Basarab I şi Ioan Valahul (+1662)
-primele canonizări în BOR la 28 feb 1950 în timpul patriarhului Justinian (+1977) : Sf. Ioan
Valahul la 12 mai, Ioan de la Râşca la 1 iun., Ilie Iorest şi Sava Brancovici ca mărturisitori la 24
apr. , Cuvioşii Visarion Sarai, Sofronie din Cioara şi Oprea Miclăuş luptători împotriva uniaţiei
la 21 oct., Clinic de la cernica la 11 apr., Iosif cel Nou de la Partoş (+1656) la 15 sept.,
-tot în 1950 s-a hotărît şi generalizarea cinstirii unor sfinţi cu cinstire locală: Sf. Muceniţă
Filofteea de la curtea de Argeş la 7 dec., Cuv. Nicodim de la Tismana la 26 dec., Ioan cel Nou
29
de la Suceava la 2 iun., Cuv Grigorie Decapolitul la 20 nov., Cuv. Paraschiva de la iaşi la 14
oct., Dimitrie cel Nou Basarabov la 27 oct.
-a doua canonizare în 1991: Daniil Sihastrul, Ştefan cel mare şi sfânt la 2 iul., Constantin
Brâncoveanu la 16 aug., Antim Ivireanu, Ioan de la Prislop, Antonie de la Cheia, Moise
Măcinic şi Ioan din Galeş la 21 oct., Sf, Gheorge şi Iulian Mărturisitorul la 8 ian., Bretanion al
Tomisului, la 25 ian., Casian şi Gherman la 29 feb., Montanus şi Maxima la 26 mar., Sava
Gotul la 12 apr., Ghelasie de la Râmeţ la 30 iun., Teodora de la Sicla la 7 aug. ; tot atunci s-a
hotărât ca duminica a doua după rusalii să fie Duminica sfinţilor români
-din 1998 Sf. Sinod a hotărît generalizarea Sf. Apostol Andrei la 30 nov. ; în 2011 au fost
canonizaţi mitropoliţii Ardealului Andrei Şaguna şi Simeon Ştefan
POSTURILE
DIN CURSUL ANULUI BISERICESC
-cea mai cunoscută definiţie a postului este abţinerea totală sau parţială de la anumite elemente
(aspect exterior) la care se daugă curăţirea sufletului
-postul de diferite forme e întâlnit în toate religiile
ORIGINEA POSTULUI
-unii afirmă că postul îşi are originea în sacrificiile de animale care erau aduse pentru cei morţi
şi de care cei vii nu trebuiau să se atingă
-alţii cred că durerea pierderii prin moarte a unor fiinţe dragi a avut ca urmare firească
neglijarea mâncării şi băuturii ceea ce cu timpul a devenit un semn convenţional de doliu
-alţii zic că originea postului ar trebui căutată în frica de contaminare : atingerea obiectelor sau
consumarea alimentelor contaminate de morţi
-alţii zic că postul este o simplă practică de sobrietate şi temperanţă recomandată de marii
înţelepţi sau întemeietori de religii
POSTUL ÎN DIFERITE RELIGII
-egiptenii şi babilonienii practicau postul socotindu-l un mijloc eficace de ispăşire a păcatelor
-greco-romanii îl practicau cu un caracter atât igenic cât şi religios
-budiştii şi brahmanii au postul ca regulă de viaţă
-mahomedanii au şi ei un ‘post mare’ numit Ramadan în timpul căruia nu mănâncă nimic de la
răsăritul la apusul soarelui
-în VT postul practicat de evrei este stabilit prin Legea lui Moise (Lev 16,29 ; 23,32) ; postul
avea o perioadă de o zi şi se ţinea lunea (fariseii ţineau 2 zile pe săptămână : lunea şi joia Lc.
18,12) ; se mai instituiau şi posturi generale speciale în împrejurări triste din viaţa publică a
evreilor (Jud 20,26 ; Est. 4,13 ; Ier. 36,9 ; Ioel 2,12)
-în ceea ce priveşte postul particular al evreilor : Moise a postit 40 de zile pe muntele Sinai
înainte de a primi Legea (Ies 34,28) ; Daniel în Babilon a postit 3 săptămâni (Dan 10,2-
3) ;regele Ahav (III Reg 21,27-29) proorocul Ilie (IIIReg 19,8) ; de obicei evreii însoţeau postul
alimentar cu rugăciuni de căinţă şi frângere a inimii pentru păcatele săvârşite manifestată şi prin
semne exterioare ale întristării : plângere, presărarea cenuşii pe cap, smolirea feţei, îmbrăcarea
în sac şi sfâşierea veşmintelor (Mt 6,16-17)
30
CONCEPŢIA CREŞTINĂ DESPRE POST
-Mântuitorul însuşi a postit înaintea începutului activităţii sale publice (Mt 4,2 ; Mc 1,13 ; Lc
4,1-3) ; Sf. Apostoli îndeamnă la post (Ft 9,9 ; 13,2-3 ; 14,23 ; II Cor 6,5 ; I Cor 7,5) ; menţiuni
despre post găsim şi în epoca apostolică la Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al
Alexandriei iar din sec IV înainte mărturii foarte numeroase
-creştinii acordau postului o mare importanţă mai ales ca mijloc de progres spiritual ; Sf. Părinţi
au excelat în experienţa postului fiind pentru ei un mod de viaţă (viaţa monahală excela prin
această experienţă)
-primii creştini au practicat postul după modelul iudaic dar nu au adoptat nici unul dintre
posturile iudaice ; la început postul era un act de pietate personală ; cu timpul Biserica a stabilit
reguli şi norme cu caracter obligatoriu mai ales din sec IV ; totuşi primele prescripţii despre
post se găsesc încă de la sfârşitul sec I : în Didahia (cap 8) care fixează miercuri şi vineri ca zile
de post pentru creştini în locul postului iudaic de luni şi joi ; Canoanele apostolice (66 şi 69),
Didascalia (cap 21) şi Constituţiile apostolice prescriu postul înainte de hirotonie practicat
încă din epoca apostolică (Ft 13,2-3), înainte de Botez, înainte de împărtăşire, înainte de Paşti,
postul pentru penitenţi, miercuri şi vineri şi cele din preajma sărbătorilor
-la început Sf. Euharistie se săvârşea seara creştinii postind ziua întreagă (ajunau) ; postul era
interzis în zilele de bucurie : duminica şi sărbătorile mari ; regulile postului se fixează definitiv
şi uniformizează peste tot în sec VIII-IX
FELURILE POSTULUI
-după intensitatea postirii :
post integral (total) sau ajunarea propriu-zisă care constă în abţinerea completă de la
mâncare şi băutură pe un anumit timp (aşa e postul de 40 de zile ţinut de Moise pe
Sinai Ieş 24,18 ; Ilie III Reg 19,8 ; Mântuitorul înainte începutului activităţii publice
Lc 4,1-2)
post aspru sau uscat : numai cu alimente nepreparate : fructe uscate, legume, seminţe
şi apă (post practicat de Ioan Botezătorul Mt 3,4 ; Mc 1,6 şi de marii asceţi şi pusnici
creştini)
postul comun sau obişnuit din elemente gătite dar fără carne (inclusiv peşte) sau
produse de origine animală : untură, ouă, lapte (practicat de majoritatea credincioşilor)
postul uşor sau dezlegare îngăduie consumare de peşte, vin şi undelemn în perioadele
când e impus postul aspru
-după extensiunea postului :
post general sau obştesc când e ţinut de Biserica întreagă
post local sau regional ţinut numai de o parte a Bisericii (regiune, eparhie, localitate) ;
practicat mai ales în trecut pentru diverse motive : doliu pentru o persoană importantă
sau pentru calamităţi naturale
postul particular sau personal ţinut de fiecare credincios în parte după nevoile sale
proprii afară de posturile obşteşti prescrise de Biserică
-după durata postului :
posturi de câte o zi : zile separate de post din cursul unui an bisericesc
toate zilele de miercuri şi vineri de peste an (exceptând ‘harţi ‘) pentru
că într-o zi de miercuri fariseii şi cărturarii iau hotărârea de a-L ucide pe
Hristos iar vineri pentru că a tunci e judecat , osândit şi răstignit
31
Mântuitorul ; mărturii avem în Didahia (cap 8), Păstorul lui Herma,
Tertulian, Origen, Clement alexandrinul ; ca severitate postul de miercuri
şi vineri este egal cu Postul Mare ; dezlegare deplină a postului (harţi=
prescurtare din greaca nouă din forma stâlcită a cuvântului armean ‘araciavoroh’ adică postul
premergător Paştilor care la armeni se termină în Sâmbăta Sf. Serghie cu două săptămâni înainte de
Postul Paştilor)
[se îngăduie mâncare de dulce ouă şi brânză pentru monahi peşte şi
carne pentru mireni] se face în miercuri şi vineri în săptămâna
luminată pentru bucuria Învierii , miercuri şi vineri după Rusalii ca o
după-serbare a praznicului Cincizecimii, miercurile şi vinerile dintre
Naşterea Domnului şi Bobotează ca perioadă de bucurie, miercuri şi
vineri din prima săptămână a Triodului iar în săptămâna brânzei se
îngăduie ouă, lapte brânză ; deasemenea se dezleagă postul miercuri şi
vineri dacă în aceste zile cad cele două mari praznice Naşterea Domnului
şi Boboteaza
sărbătoarea Înălţării Sf. Cruci la 14 sept. Este zi de post în orice zi a
săptămânii ar cădea deoarece aminteşte de patimile Domnului
ajunul Bobotezei la 5 ian. zi de post prin tradiţie când catehumenii care
urmau să primescă Botezul în seara acelei zile pentru a se putea împărtăşi
la liturghia credincioşilor din ziua praznicului posteau (mărturii în
Constituţiile apostolice cap 7) ; astăzi creştinii postesc în ajun pentru a
gusta cu vrednicie Aghiasma Mare
în ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul la 29 aug. In orice zi a
săptămânii ar cădea în amintirea celui mai mare postitor şi pentru că din
cauza neînfrânării lui Iron s-a săvârşit uciderea proorocului
în unele pravile mănăstireşti se recomandă în plus ca zi de post
săptămânală şi ziua de luni care însă rămâne facultativă pentru creştini ;
Nicodim Aghioritul explică : pentru că fariseul din pilda evanghelică se
laudă că osteşte de două ori pe săptămână (Lc 18,12) iar Mântuitorul a
spus ca dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a
cărturarilor şi fariseilor (Mt 5,20) de aceea trebuie să postim mai mult
decât ei
posturi de durată adică de mai multe zile în număr de 4 şi care stau în legătură cu
sărbătorile mari din cele 4 anotimpuri
Postul Crăciunului rânduit de Biserică pentru a pregătii credincioşii
pentru marele praznic al Naşterii Domnului ; aminteşte de patriarhii şi
drepţii VT care au petrecut în post şi rugăciune aşteptând pe Mesia (prin
lungimea sa de 40 de zile aminteşte de Moise ce a postit pe Sinai înaintea
primirii Legii); durata postului nu era de la început uniformă : unii
posteau 7 zile alţii 6 săptămâni ; sinodul local din Constantinopol din
1166 uniformizează durata postului Crăciunului la 40 de zile începând cu
15 nov. Până la 24 dec. inclusiv ; este un post de asprime mijlocie ; ultima
zi de post 24 dec. este mai aspră ajunându-se până la ceasul al IX-lea ; la
catolici postul Crăciunului ţine 3 săptămâni
32
Postul Paştilor sau Păresimile (patruzecimea) adică postul dinaintea
Învierii Domnului este cel mai lung şi cel mai aspru post de aceea e mai
numit şi Postul Mare ; el a fost orânduit de Biserică pentru pregătirea
catehumenilor de odinioară care urmau să primească Botezul de Paşti şi
totodată aduce aminte de postul de 40 zile ţinut de Mântuitorul înaintea
începerii activităţii Sale mesianice (Lc 4,1-2) ; este de origine apostolică
însă durata şi felul postiri nu era acelaşi peste tot : unii posteau numai o zi
(Vinerea Patimilor), alţii 2 zile (Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti) alţii 3
zile, alţii o săptămână, la Ierusalim în sec IV postul ţinea 8 săptămâni
(pelerina Hegeria) iar în Apus se postea 40 de zile ; începând de la
sfârşitul sec III Postul Mare a fost împărţit în două perioade : Postul
Presimilor (40 de zile) sau postul prepascal şi Postul Paştilor (o
săptămână din Duminica Floriilor până în cea a Învierii ) ; după sin I
ecumenic se uniformizează şi durata Postului Paştilor adoptându-se
tradiţia antiohiană de 7 săptămâni ; ulterior s-au stabilit şi anumite
dezlegări : la vin şi undelemn la Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul 24
feb., Sfinţii 40 de mucenici la 9 mar., Joia Canonului Mare, înainte şi
după-serbarea buneivestiri la 24şi 26 mar. iar în duminica Floriilor şi la
Bunavestire se dezleagă şi la peşte ; era ţinut cu multă rigoare : canonul
56 al Sinodului Trulan (692) interzice sub pedeapsa caterisirii şi
excomunicării obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi
brânză în sâmbetele şi duminicile din postul păresimilor ; prin canoanele
49 Laodiceea şi 52 Trulan s-a hotărît ca în Postul Mare să nu se
săvârşească liturghie decât sâmbăta şi duminica şi la sărbătoarea
Buneivestiri iar în celelalte zile să se săvârşească numai Liturghia
darurilor ; sunt oprite deasemenea nunţile şi serbările onomastice (can 52
Laodiceea) ; Postul păresimilor e precedat de 3 săptămâni introductive,
ultima (a brânzei) făcând trecerea la postul propriu-zis ; în BRC postul
ţine 40 de zile dar începe de miercuri (miercurea cenuşii) ; ei dezleagă
postul în duminicile Păresimilor mâncând de dulce
Postul Sfinţilor Apostoli ce precede sărbătoarea din 29 iun. este ca
vechime din sec IV amintit în Constituţiile apostolice, Atanasie cel Mare,
Teodoret de Cir, Leon cel Mare ; spre deosebire de celelalte posturi care
au o durată fixă acest variază în funcţie de data Paştilor între Duminica
Tuturor Sfinţilor şi până în 29 iunie (inclusiv dacă 29 cade miercuri sau
vineri dezlegându-se numai la peşte) ; în actuala situaţie a bisericii
(Pascalia veche) durata postului Apostolilor variază de la 28 de zile până
la desfinţare (când Paştile cad după 1 mai) ; o regulă simplă în aflarea duratei
postului Sâmpetrului este : câte zile sunt de la data Paştilor inclusiv până la 3 mai
exclusiv atâtea zile ţine postul ; acest post este mai puţin aspru ; în BRC acest
post e redus la o zi (ajunul sărbătorii Sf. Petru şi Pavel)
Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre posturile de
durată ; originea lui e din sec V când cultul Maicii Domnului a luat un
mare avânt ; avea o durată neuniformă la început ; sinodul local din
33
Constantinopol din 1166 hotărăşte ca postul să înceapă la 1 aug. până în
14 aug., prelungindu-se şi în 15 dacă căcea miercuri sau vineri ; acest post
este mai uşor decât al Paştilor dar mai aspru decât al Naşterii şi al
Sâmpetrului ; în 6 aug. se dă dezlegare la peşte ; în BRC postul e dor de o
zi (14 aug.)
-hotărârile canoanelor privitoare la posturi nu au caracter de dogmă ci sunt norme cu caracter
moral-disciplinar adică pot fi anulate sau schimbate de autoritatea bisericească la nevoie ; de
aceea Sinodul BOR în şedinţa din 27 feb. 1956 hotărăşte pogorămintele : copii până la 7 ani să
fie dezlegaţi de pravila postului, pentru copii între 7-12 ani şi credincioşii cu suferinţe şi
slăbiciuni trupeşti postul să fie obligatoriu : toate zilele de miercuri şi vineri de peste an, prima
şi ultima săptămână din Postul Paştilor şi al Crăciunului, ultimile 5 zile din Postul
Sâmpetrului ,Postul Sfintei Marii în întregime, ajunul Crăciunului şi Bobotezei, 29 aug. şi 14
sept. iar în celelalte zile de post să mănânce peşte, lapte, brânză şi ouă
-conferinţa panortodoxă din 1966 a venit cu unele propuneri de limitare a posturilor : consum
de peşte miercurea şi vinerea exceptând Postul Mare, cei bolnavi să consume de dulce între
Duminica Tomii şi Înălţare, postul Apostolilor redus la 8 zile, când 29 iun. şi 15 aug. cad
miercuri sau vineri să se poată mânca de dulce având în vedere postul de până atunci, dar nu s-a
ajuns la nici un acord
-credinţa în nemurirea sufletului, în supravieţuirea lui după despărţirea de trup este un fenomen
universal ; toate popoarele indo-europene au avut sărbătorile lor pentru morţi
-şi evreii aveau credinţa în nemurirea sufletului şi cultul morţilor : amintirea morţilor iluştrii să
fie plânsă 4 zile pe an (Jud 11,40), tradiţie păstrată până azi când se rostesc rugăciuni pentru
morţide ziua Împăcării, Paşti, Cincizecime şi sărbătoarea Corturilor ; evreii făceau ospeţe
funerare şi pomeni de pâine şi vin la locurile de înmormântare ale morţilor (Tobit 4,17 ;
Ier.16,17) ; este clasic textul II Mac. 12,43-46 în care se spune că Macabeul a strâns bani şi i-a
trimis la templul din Ierusalim ca să aducă jertfă pentru iertarea păcatelor eroilor morţi pe
câmpul de luptă ; în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr se vede că în epoca aceea
evreii credeau în existenţa unui loc de odihnă şi un loc de pedeapsă după măsura faptelor
săvârşite în viaţa pământească
-creştinismul alungă sau atenuează groaza pe care o inspira moartea în celelalte religii prin
credinţa că cei care mor se unesc cu Hristos biruitorul morţii (Apoc 14,13) ; cei vii au nu numai
posibilitatea ci şi datoria de a se ruga pentru cei morţi (Ioan 14,13 ; Efes 6,18 ; I Tim 2,1) pentru
că aceste rugăciuni sunt necesare şi folositoare morţilor (I Tes 4,13 ; I Cor 15,19 ; Evr. 13,17 ; I
Ioan 5,16) ; această strânsă şi indestructibilă legătură spirituală de iubire reciprocă care uneşte
pe cei din lumea aceasta cu cei din lumea de dincolo a fost formulată de Biserică în cunoscuta
doctrină a Comuniunii Sfinţilor
-despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi amintesc şi Sfinţii
Părinţi şi scriitorii bisericeşti : Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sf. Ciprian al Caratginei,
Didascalia, Martiriul Sf. Policarp; din sec IV înainte mărturiile devin foarte numeroase ;
34
rugăciunile pentru morţi se găsesc în textele celor mai vechi liturghii creştine: Liturghia Sf.
Iacob, Liturghia Sf. Marcu, liturghia armeană şi liturghiile Bisericilor Vechi Orientale
LOCAŞURILE DE CULT
-toate popoarele lumii vechi aveau locuri speciale pentru oficierea cultului ; comuniunea cu
divinitatea avea loc într-un spaţiu cu valoare sacră ; la început adorarea divinităţii se făcea prin
rituri, jertfe aduse pe altare care puteau fi pe înălţimi ; mai târziu se vor ridica edificii : temple,
sinagogi, biserici, moschei, locuri în care se comunica cu divinitatea şi care primeau valoare în
sensul că spaţiul respectiv putea fi ocupat doar de cei acreditaţi, celorlalte persoane fiindu-le
interzis accesul
-în cazul religiei mozaice cultul era adus pe altare la Sichem, Betel (Fac 33,20); Moise va
amenaja cortul sfânt împărţit în spaţii (Ieş 25) ; cortul sfânt rămâne edificiul în care va avea loc
cultul până la zidirea templului lui Solomon (950îHr.) ; templul lui Solomon e parţial distrus de
babilonieni şi e restaurat în timpul lui Ezra şi Neemia ; Irod cel Mare va extinde şi amenaja
vechiul templu care va fi distrus în timpul împăratului roman Titus când Ierusalimul va fi
ocupat (70dHr.) ; în acest templu a intrat Mântuitorul şi i-a alungat pe bişniţari ; după
distrugerea templului începe marea migraţie, mulţi evrei părăsesc Ierusalimul în fiecare
comunitate nou formată amenajând sinagogi în care se făcea educaţie cu caracter religios şi se
tâlcuia Tora şi totodată sinagogile ţineau trează imaginea templului
-primii creştini după Cincizecime se închinu la templu (Lc 24,53 ; Ft 3,1) ; primii misionari,
apostolii se adunau în sinagogi apoi şi în case particulare (Ft 10,9) ; un rol important l-a avut
foişorul se sus amenajat în casa familiei lui Ioan Marcu (In 20,19) unde a avut loc şi pogorîrea
Duhului Sfânt ; pentru rugăciuni primii creştini mergeau şi la templu unde se rugau în pridvorul
lui Solomon ; în diasporă spaţiul liturgic : foişorul de sus (casa lui Acvila şi Priscila în Corint),
încăpere ce avea o dublă utilizare, aceasta până la mijlocul sec II când camera aceea e destinată
exclusiv serviciului liturgic ; adunările liturgice din aceste case se numeau ‘eclesie’(Rom 16,5)
ce indica comunitatea dar şi locul unde aceştia îşi desfăşurau activitatea
-primele biserici apar spre sfârşitul sec II profitând de perioadele de accalmie ; nu exista o
anumită arhitectură ; în sec III-IV apare un alt termen pentru edificiul de cult : bazilica
-vechile rânduieli bisericeşti vor da şi indicaţii privind amenajarea locaşului de cult : Didahia,
Testamentum Domini, Eusebiu de Cezareea, Origen, Grigorie de Nissa, amintesc de diferite
edificii ; datorită vitregiilor vremii nu s-a mai păstrat nici un lăcaş înainte de 313 ; cercetările
arheologice au descoperit resturi de biserici paleocreştine în Macedonia, Roma, Palestina ; cea
mai veche biserică este în Irakul de azi
35
-după epoca lui Constantin cel Mare cultul s-a dezvoltat într-un ritm accelerat ; se
înregistrează o adevărată explozie de construcţii de biserici ; numirile edificiului de cult se
păstrează : eclesia, casa Domnului, basilica ; erau construite cu altarul spre răsărit (Didahia) ;
stilul arhitectonic (planul) foarte variat până în sec iV : plan în formă de cruce (Biserica Sf. Ioan
din Efes) formă rotundă (Biserica Sfântului Mormânt), formă octogonală (Biserica Înălţării),
formă pătrată (Biserica Vitate), plan treflat (Biserica Vlahernelor) ; din sec IV predomină planul
dreptunghiular alungit (Constituţiile apostolice, Testamentum Domini)
-modul de construcţie s-a modificat în funcţie de nevoi, concepţiile estetice ale vremii şi
posibilităţile comunităţii ; spre sfârşitul sec IV se formează mai multe stiluri : în Răsărit stilul
basilical iar din sec VI stilul bizantin iar în Apus stilul basilical iar din sec Vi stilul romanic,
gotic, al renaşterii şi clasicist
STILUL BASILICAL
-este comun în Apus şi Răsărit
-denumirea de basilică este dată unor edificii publice ; acestea se amenajau în piaţa cetăţii
pentru nevoile întregii comunităţi
-interiorul era simplu : sală dreptunghiulară în 3-5 secţiuni despărţite prin coloane ce susţineau
acoperişul în două pante ; coloanele în partea superioară aveau arcuri sau grinzi ; nava centrală
era mare şi înaltă, cele laterale erau mici ; într-un capăt al edificiului era o absidă semicirculară ;
unele dintre aceste clădiri ca şi templele păgâne abandonate au fost oferite de Constantin cel
Mare creştinilor [creştinii au utilizat încă înainte de Constantin cel Mare aceste basilici ce erau
încăperi mai mari din casele creştinilor înstăriţi pe care le-au transformat în basilici încă din sec
IV] ; din a doua jum. a sec. IV pe lângă basilicele existente s-au construit şi basilici creştine
rezultând stilul basilical ce urma planul basilicilor păgâne
-a apărut în Asia Mică prin combinarea diferitelor elemente; caracteristici: linia dreaptă
orizontală, plan dreptunghiular, utilizarea pietrei, acoperişul era în funcţie de specificul zonei:
lemn, lespezi de piatră
-pe lângă caracterisiticile comune apar şi două tipuri regionale : tipul oriental caracterizat prin
acoperiş boltit (navele acoperite cu bolte semicilindrice), forme rotunde ale navelor laterale şi
lipsa atriumului (curte interioară) ; monumente reprezentative : biserica din Siria zidită pe la
314, Sf. Sofia din Tesalonic sec V, Sf. Nicolae din Mira în a doua jum. a sec IV, Sf. Simeon
Stâlpnicul din Antiohia sec V-VI; tipul occidental sau elenistic cu edificii mul mai înalte,
galerii deasupra navelor laterale, din sec V apare transeptul (navă transversală între nava
longitudinală şi absidă)care prin dezvoltare va conduce la planul în cruce latină; monumente
reprezentative: Sf. Pavel din Roma sec IV, Sf. Clement din Roma sec V, Sf. Sabina, Santa
Maria Majore din Roma, San Vitale din Ravena ; stilul basilical în Apus predomină până în
epoca lui Carol cel Mre (sec VIII-IX);
-în România în Dobrogea sec IV-VI : resturi la Histria (7 basilici, una cu criptă), Tropheum
Traiani (5 basilici dintre care una din marmură datând din timpul lui Justinian), Axiopolis,
Callatis (basilică de tip sirian cu atrium dispus lateral), bisericuţele rupestre de la Basarabi,
peste 30 de basilici la N Dunării la Sucidava, drobeta, Morisena ; interiorul era împărţit în sens
longitudinal (3-5 nave), altarul s-a amenajat în interiorul absidei
STILUL BIZANTIN
-stilul bizantin ia naştere prin modificarea tipului basilical prin influenţele de origine orientală
venite din Persia, Mesopotamia, Armenia, Siria şi Asia Mică
36
-caracteristicile stilului bizantin : materialul de construcţie preferat este cărămida (singură
sau în alternanţă cu piatra) ; planul basilical dreptunghiular alungit evoluează în plan central
cruciform (când lungimea navei transversale este egală cu lărgimea bisericii atunci planul de
cruce e vizibil numai la interior iar când braţul transversal al crucii depăşeşte zidurile laterale
devine vizibil şi la exteriorul edificiului iar când ieşirile braţului transversal nu se termină cu
ziduri drepte ci se rotunjesc prin ziduri semicirculare [abside] împreună cu absida altarului
formează planul triconc, trilobat sau treflat) ; acoperişul este rotund sub diferite forme : bolţi
semicilindrice, cupole, calote, semicalote ; pe când la bisericile de tip basilical prin planul
alungit toate privirile converg spre absida terminală în planul bizantin elementul principal este
cupola principală deasupra punctului de întretăiere dintre nava longitudinală centrală şi nava
transversală rezultând cruce greacă (braţe egale) sau cruce latină (braţul din V mai lung) ;
cupola era fie singură fie cu cupolele secundare pe pronaos ; uneori cupolele erau supraînălţate
prin turle (tambur) ; spre a mări cât mai mult spaţiul şi a da acces nestingherit a privirilor spre
altar şirurile de coloane din naos se împuţinează, sunt împinse cât mai spre ziduri sau dispar
complet ; au mai mult rol decorativ ; împărţirea interiorului în sens longitudinal prin nave este
înlocuită cu împărţire bisericii transversal delimitând mai precis cele trei părţi principale : altar,
naos şi pronaos ; altarul despărţit de naos prin catapeteasmă iar naosul de pronaos printr-un
perete de zid cu mai multe uşi ; există un contrast izbitor între aspectul exterior simplu şi sobru
şi interiorul bogat decorat şi somptuos ; ornamentaţia interioară este realizată aproape exclusiv
prin pictură, sculptura rezumându-se la capitelurile coloanelor şi chenarele uşilor şi ferestrelor
-evoluţia stilului bizantin : prima perioadă de înflorire (sec VI-VII) [cele mai multe sunt
basilici cu cupole] având ca monument reprezentativ Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol
construită de Justinian (ea reprezintă pentru stilul bizantin ceea ce este pentru Renaştere San Piedro din
Roma şi pentru stilul gotic Catedrala Notre Dame din Paris) ; este zidită pe locul vechii basilici Sf. Sofia
construită de Constantin cel Mare şi arsă în 532 sub conducerea meşterilor Anthemius din
Trales şi Isidor din Milet între anii 532-537(în ziua sfinţirii Justinian încântat de măreţia construcţiei ar fi
exclamat : ‘te-am învins Solomoane !’) ; este de fapt o basilică cu cupolă formată dintr-o navă
centrală şi două laterale, absida de răsărit luminată de trei ferestre iar cupola centrală de 31 m în
diametru e încadrată de două semicupole spre altar şi spre apus ; în mijlocul navei centrale se
ridică 4 pilaştrii puternici proveniţi din vestitul templu al Dianei din Efes ; pereţii sunt acoperiţi
cu marmură multicoloră ; mobilierul luxos e împodobit cu fildeş, aur, argint şi pietre preţioase ;
cupola centrală se prăbuşeşte în urma cutremurului din 558 şi e refăcută în 562 iar în sec X
împăratul Andronic adaugă contraforturi zidurilor exterioare ; din 1453 devine moschee
turcească, i se adaugă 4 minarete la cele 4 colţuri şi semiluna pe cupola centrală, mozaicurile
sunt acoperite cu vopsea şi înlocuite cu texte din Coran ; azi e monument istoric
-alte monumente importante ale arhitecturii bizantine : Biserica Serghie şi Vach din
Constantinopol (octogon cu cupolă), Sfinţii Apostoli din Constantinopol, Sf. Sofia din
Tesalonic (basilică cu cupolă) Sf. Gheorghe din Tesalonic (rotundă cu cupolă)
-criza iconoclastă (sec VIII-IX) aduce o perioadă de decadenţă apoi începe o a doua perioadă a
artei bizantine reprezentând stilul bizantin pur care ţine până în sec XII sub împăraţii
Macedonieni şi Comneni
-se construiesc biserici de dimensiuni mai mici, planul rămâne cel al crucii greceşti înscrise într-
un pătrat dar braţul de E şi de V se lungeşte spre a oferi mai mult spaţiu tinzând spre cruce
latină ; se răspândeşte şi planul treflat ; cupola se supraînalţă pe turle cilindrice sau poligonale;
37
se înmulţeşte numărul cupolelor şi se dă o cât mai mare înălţime edificiului fapt ce determină
sprijinirea zidurilor laterale prin contraforţi
-monumente reprezentative: Biserica Nouă din Constantinopol (sec IX), Hagia Teotokos (sec
X), Biserica Adormirii Maicii Domnului din Niceea (sec XIII), Biserica Sf. Marcu din Veneţia
(sec X-XI), Capela Palatină din Palermo (sec XI)Sf Mihael din Kiev (1108), biserica mănăstirii
Lavra Pacerskaia din Kiev (1054)
-începutul sec XIII marchează o decadenţă cauzată de cruciade (ocuparea latină a
Constantinopolului 1204-1261) începe ultima perioadă a artei bizantine pe timpul împăraţilor
Paleologi şi Cantacuzini până la căderea Constantinopolului în 1453; în această perioadă stilul
bizantin e preluat de toate popoarele din balcani şi primeşte unele adaptări locale
-monumente reprezentative: la greci Sf. Nicodim din Atena (sec XIII), Sf. Apostoli şi Sf.
Ecaterina din Tesalonic (sec XIII-XIV), baptisteriul Sf. Marcu din Veneţia (sec XIV); sârbii şi
bulgarii adoptă stilul bizantin de tip atonit (altar triconc, cupole mici ridicate pe tabururi înalte,
utilizarea faianţei policrome): mănăstirea Hilandar din Athos, bisericile sârbeşti din Pavliţa; la
ruşi stilul bizantin suferă puternice influenţe nordice scandinave şi orientale (mulţimea şi
varietatea formelor cupolelor şi a turlelor, sprijinirea cupolelor pe o galerie rotundă cu ferestre,
decoraţia variată a acoperişurilor mai ales în culori vii): Adormirea din Moscova (sec XV),
Blagoveştenski sobor din Moscova (sec XVI), Vasili blajenîi de la Kremlin (sec XVI, 17 turle)
-în Apus stilurile arhitectonice au fost: stilul basilical (comun cu Răsăritul), stilul romanic,
stilul gotic şi stilul Renaşterii la care se adaugă 3 stiluri secundare decadente ale stilului
Renaşterii: baroc, rococo şi neoclasic
STILUL ROMANIC
-este primul stil de artă propriu al Apusului fiind o simbioză între resturile vechii arte romane şi
cultura popoarelor germanice stabilite în Apus; ia naştere în epoca lui Carol cel Mare (sec VIII-
IX) ; locul de naştere este Franţa şi N Italiei (Lombardia) de unde se răspândeşte în toate ţările
catolice (mai puţin în Italia şi Spania) devenind arta oficială a ritului latin din sec X-XIII
-arta romanică este o artă exclusiv religioasă creată de călugări, în majoritate biserici
mănăstireşti ale diferitelor ordine călugăreşti şi catedrale de oraşe
-caracterele generale ale stilului: plan variat (cruciform, treflat, circular, biabsidal), materialul
de construcţie este piatra şi mai puţin cărămida şi lemnul, zidurile sunt masive groase şi
puternice lăsate netencuite şi sprijinite de contraforţi; soclul este înalt, portalurile uriaşe şi
faţade monumentale flancate de turnuri pătrate sau octogonale dintre care unul serveşte ca şi
clopotniţă; interiorul împărţit în mai multe nave prin pilaştri puternici (mai rar coloane) cu
capiteluri sculptate legaţi între ei prin arhivolte semicirculare; navele laterale se prelungesc în
jurul absidei altarului formând deambulatorii (coridoare interioare pentru credincioşi, flancate
din loc în loc cu absidiole unde se păstrau moaşte de sfinţi); acoperişul era iniţial în şarpantă
cu schelet de lemn sau metal iar mai târziu e înlocuit cu cupole hemisferice sau bolţi cilindrice
sprijinite de arcuri dublouri (bolţi în cruce rezultate din întretăierea a două cilindre cu raze
egale); caracteristic tuturor bisericilor apusene de orice stil este chorul (navă transversală
[travee] între absida altarului şi transept mai înalt decât restul bisericii pentru că sub el şi sub
altar se construiau cripte de mari dimensiuni cu sarcofage de sfinţi sau sicrie cu clerici
38
decedaţi); ca element decorativ se cultivă sculptura figurativă; stilul romanic este stilul
arcului rotund în semicerc perfect folosit la faţade, arcade, ferestre
monumente reprezentative: în Franţa: Capela Palatină (din palatul lui Carol cel Mare) din
Aachen [construită în 805 octogon cu cupolă sprijinită pe 8 pilaştrii], Germigny des Pres în
Loiret [clădită în 806, rotundă cu cupolă], biserica mănăstirii Saint Etienne din Caen [sec XI
115m lungime], Notre Dame du Port din Clermont [sec XI], biserica mănăstirii Sf. Benedict din
Loire, catedrala din Avignon, bisericile Saint Germain din Toulouse şi Saint Croix din Bordeux;
în Anglia Catedrala din Canterbury, capela Sf. Ion a Turnului Londrei; în Germania S. Cyriac
la Gernrode, Sf. Apostoli din Koln, catedrala din Mainz ; în Belgia şi Olanda Catedrala din
Turnay [cu 5 turnuri înalte monumentale]; în Spania Santiago de Compostella [loc important
de pelerinaj în Apusul Evului Mediu, păstrează moaştele Sf Iacob cel Mare] ; în Italia Sf.
Ambrozie din Milano [sec XII], Catedrala din Pisa [sec XI-XII cu faimosul turn clopotniţă
înclinat]; în Ardeal Catedrala romano-catolică din Alba Iulia
STILUL GOTIC
-se naşte din arta romanică în a doua jum. a sec XII sub influenţa cruciadelor, scolasticii şi a
misticismului religios ; patria stilului a fost Franţa; ; arta gotică se datorează mult contribuţiei
societăţii laice dar inspirată şi patronată de episcopii Bisericii şi jutată uneori şi de regi; pe când
în perioada romanică bisericile cele mai importante erau abaţiile (bisericile din mănăstirile
ordinelor călugăreşti), în stilul gotic predomină catedrlele (marile biserici din oraşe în care se
află o catedră adică un tron episcopal)
-caracteristicile stilului: planul predominant este cel în cruce latină ; zidurile sunt înalte şi
subţiri sprijinite la exterior de contraforţi în formă de arcuri butante (proptitori înguşti şi
înalţi) ; interiorul e împărţit ca şi la basilici în mai multe nave longitudinale delimitate prin
şiruri de coloane subţiri şi elegante; faţadele sunt impunătoare sub formă de rozete cu vitralii,
portaluri impunătoare cu sculpturi artistice; frontoane înalte şi ascuţite; deasupra faţadei
principale se ridică unul sau două turnuri laterale foarte înalte piramidale în mai multe etaje cu
plan octogonal, hexagonal sau pătrat dintre care unul serveşte ca şi clopotniţă; elementul
specific stilului gotic este arcul frânt (unghiul format din întretăierea a două segmente de cerc)
dar mai ales ogiva sau bolta ogivală (bolta sprijinită pe două arcuri diagonale de susţinere care
se încrucişează în punctul de cheie al bolţii); ferestrele sunt numeroase, largi şi înalte terminate
în formă de rozetă sau de flacără împărţite longitudinal prin colonete având geamuri cu vitralii
(iconografie cu sticlă colorată translucidă); pictura e întrebuinţată puţin predominând sculptura
(mai ales la exterior) formată din statui gigantice instalate în firidele scobite pe toate faţadele
zidurilor sau lipide de coloanele de susţinere; luxul interior e sporit de mobilierul somptuos din
lemn rar sculptat, pardoseală de marmură, tapiţerii fine şi odăjdii ornate cu pietre scumpe
-monumente reprezentative: în Franţa : catedrala Notre Dame din Paris [construită între 1163-
1245 cu 5 nave], Sainte Chapelle din Paris [construită în sec XIII de Ludovic cel Sfânt],
Catedrala din Reims [catedrala încoronării regilor Franţei, construită între sec XIII-XIV, lungă
de 138 m, cea mai impunătoare faţadă din toată arta gotică], Catedrala din Amiens [sec XIII cu
o suprafaţă de 8000 de m2 ], Catedrala din Laon [sec XII, cele mai frumoase turnuri de tip
oriental; în Germania unde s-a dezvoltat şcoala renană: Catedrala din Koln [sec XII vestită
prin decorul sculptural în piatră, înălţimea turnului faţadei are 166 m]; Catedrala din
Strassbourg (astăzi în Franţa sec XIV-XV]; în Anglia Catedrala din Canterbury [sec XII],
Catedrala din York [sec XIV], Catedrala abaţiei Westminster din Londra [sec XIV-XV,
39
capodoperă a stilului gotic de tip normand]; în Ţările Baltice Catedrala din Riga [Letonia sec
XIII]; în Italia Catedrala din Milano [sec XIV-XVI, lungime de 158 de m, ferestrele chorului
au 27 de m înălţime]; în Transilvania în stilul gotic târziu biserica mănăstirii cisterciene din
Cârţa [1202], Biserica Neagră din Braşov
RENAŞTEREA
-apare în Italia spre sfârşitul Evului Mediu (sec XV-XVI) şi se manifestă ca o tendinţă de
întoarcere la arta Romei şi a Eladei antice punând în centrul preocupărilor artistice omul
(umanism); reprezintă şi o reacţie împotriva spiritului feudal brutal şi masiv; la apariţia
Renaşterii contribuie şi invenţia tiparului care duce la răspândirea operelor clasice şi a tratatelor
despre arta antică
-apare în Italia: mai întâi la Florenţa (sec XV) apoi la Roma şi Veneţia (sec XVI) patronată de
papi şi marile familii de nobili : Visconti şi Sforza, Medicis, Gonzague, dogii Veneţiei, familia
Borgia
-ia avânt pictura în ulei întrebuinţată ca principal mijloc decorativ pentru interiorul bisericilor;
chipurile sunt robuste, uriaşe, adesea chiar nuduri ; arta se laicizează numărul bisericilor
construite în acest stil fiind întrecut de construcţiile civile : palate, vile, edificii publice ;
autoritatea Bisericii nu mai influenţează meşterii ci fantezia artiştilor se manifestă nestingherit
rezultând o varietate de forme
-caracteristicile stilului Renaşterii în arhitectura bisericească : predomină linia orizontală a
stilului clasic combinată cu linia curbă ; plan variat : circular, dreptunghiular, paralelogram,
cruciform ; în centrul edificiului domină o singură cupolă de mari dimensiuni [domul]
supraînălţată pe un mic tambur circular şi străpunsă de ferestre numeroase încheiate în arc
rotund ce dau multă lumină în interior ; la exterior se plachează cu marmură sau faianţă albă şi
colorată
-artiştii Renaşterii : Leonardo da Vinci (+1519) un mare pictor dar şi arhitect, sculptor,
inginer, muzician şi om de ştiinţă ; Rafael Sanzio (+1564) unul dintre cei mai mari pictori ai
lumii ; Michelangelo (+1564) arhitect, pictor şi sculptor ; alţi arhitecţi : Filippo Brunelleschi
(+1447), Donatello (+1466), Bramante (+1514) ; sculptori : Andreea del Verrochio (+1488)
Jean Goujon (+1464) ; pictori : fraţii Bellini, Luca Signorelli, Sandro Boticelli
-monumente reprezentative : Biserica Sf. Petru din Roma construită în sec XVI pe locul
vechii basilici din sec IV, plan în cruce greacă înscrisă într-un pătrat cu o cupolă gigantică de 42
de m în diametru, braţele crucii se termină în abside; proiectul iniţial a fost întocmit de arhitecţii
Alberti şi Bramante la care se adaugă în sec XVII un vestibul imens; este cea mai mare biserică
din lumea creştină: L=225 m, î=133m, capacitate 30000 de oameni şi are 25 de altare;
Tempietto un mic monument circular cu cupolă pe locul unde ar fi suferit Petru martiriul;
Domul din Florenţa cu marea cupolă octogonală; Biserica Santa Maria della Grazie din Milano
unde se află şi vestita frescă a lui Leonardo: “Cina cea de Taină”; Biserica Sf. Paul din Londra
(1675-1710); Biserica Sf. Ignatiu din Loyola; catedrala din Grenada şi palatul din Escurial
construit de Filip al II în sec XVI lângă Madrid ; Biserica Sf. Vincenţiu din Lisabona (1590)
STILUL BAROC
-de la spaniolul ‘barrueco’=scoică adică neregulat, bizar; apare ca o reacţie religioasă împotriva
exceselor laicizante şi păgâne ale Renaşterii fiind patronat şi dirijat de Biserică (cultivat mai
40
ales de călugării iezuiţi) căutând să atragă prin ornamente bogate şi fantastice sufletele
credincioşilor ca mijloc de luptă împotriva protestantismului
-caracteristicile stilului : edificii colosale ca proporţii, înfăţişare dramatică, faţade fastuoase cu
frontoane modificate, turnuri duble, cupole înalte şi diforme, ferestre de forme neregulate ; în
pictură se renunţă la temele profane şi păgâne (nuduri personaje mitice) în schimb ornamentaţia
se îmbogăţeşte excesiv (coloane răsucite, suprafeţe sinuoase) ; interiorul impresionează prin
risipa de aur, argint, mătăsuri, tapiţerii şi mobilier luxos
-monumente reprezentative : Santa Agnese şi Santa Maria Novella din Florenţa, în Italia ;
Saint Gervais în Franţa ; Biserica Sf. Andrei din Valencia în Spania ; Catedrala ‘Arătarea
Domnului’ Leningrad, Rusia
STILUL ROCOCO
-nume dat ultimei faze a barocului (a 2 jum a Sec XVIII) de la franţuzescul ‘rocaille’ adică
rotund, încărcat ; se naşte în Italia dar e transplantat în Franţa cultivat mai ales de Ludovic XIV
şi Ludovic XV (1700-1770)
-caracteristici : liniile drepte sunt înlocuite cu curbe, cercul cu ovalul ; e o artă feminină,
senzuală ce pune accent pe rafinamentul decorului
-monumentele reprezentative sunt mai mult palate iar bisericile au înfăţişări din ce în ce mai
profane : Biserica Sf. Magdalena din Italia ; Capela palatului din Versailles în Franţa
STILUL NEO-CLASIC
-este ultimul aspect pe care îl ia Renaşterea târzie; se naşte în sec XVIII (secolul luminilor) sub
influenţa filosofiei şi literaturii iluministe germane
-caracteristicii: se manifestă ca un curent de excesivă admiraţie pentru arta clasică păgână şi
reîntoarcerea la liniile ei simple şi ca o reacţie împotriva formelor bizare din baroc şi rococo ;
pe dinafară bisericile neo-clasice seamănă cu nişte temple antice greceşti sau romane cu
coloane; în interior bolţile sunt decorate cu ornamente în relief şi picturi în frescă; transeptul
lipseşte iar absida altarului îşi reia forma semicirculară
-monumente reprezentative: biserica Saint Genevieve din Paris sub formă de templu grec cu
coloane transformată de la Revoluţia franceză mausoleu al personalităţilor ilustre ale Franţei ;
mănăstirea Capucinilor din Paris cu un atriu doric
-pe lângă locaşurile propriu-zise de cult (bisericile) s-au amenajat şi alte spaţii pentru săvârşirea
numai unor anumite acte de cult sau pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale permanente sau
temporare din viaţa religioasă a comunităţii ; unele dintre ele (martiriile şi baptisteriile) au fost
specifice cultului vechi al Bisericii, celelalte (cimitirele, paraclisele şi clopotniţele) sunt folosite
până azi
CIMITIRELE
-credinţa creştină în eternitatea sufletului şi învierea morţilor a făcut să acorde o importanţă mai
mare grijii faţă de cei morţi decât la păgâni şi chiar decât la evrei ; locul de înmormântare
cimitir(=a adormi) însemna la origine locul în care erau depuşi defuncţii unei familii ;
monumentele funerare creştine sunt cele mai vechi construcţii păstrate ca o expresie a artei
creştine de factură basilicală
-mormintele creştine au fost amenajate după modelul celor păgâne în afara localităţilor (extra
muros) fie pe proprietăţile particulare fie de-a lungul drumurilor ; traiul în comun al primilor
creştini şi apoi înmulţirea numărului martirilor în perioada persecuţiilor fac ca începând cu sec
III-IV şi mai ales după 313 să apară cimitire comune fără deosebire de clasă socială în jurul
mormintelor martirilor sau în jurul unor cimitire particulare mai vechi ; cimitirele erau ocrotite
de legile romane orice mormânt fiind un loc inviolabil (chiar şi în perioada persecuţiilor)
43
-după modul de construcţie erau morminte subterane (hipogee) care nu se văd la suprafaţa
solului şi morminte săpate în pământ la suprafaţa solului şi acoperite în diverse feluri
-morminte subterane particulare : numite « sepulcrum » se întâlnesc atât în Răsărit cât şi în
Apus fiind săpate în peşteri, grote, depresiuni ; ele aveau două forme principale : loculus [o nişă
orizontală paralelă cu suprafaţa solului într-un perete subteran vertical de formă
dreptunghiulară ; trupul er aşezat pe spate iar singura latură deschisă a nişei se acoperea cu o
placă de marmură sau piatră sau cărămizi închizându-se ermetic pe margini cu mortar ; pe placă
se sapă inscripţia funerară , numele şi vârsta, anul morţii iar uneori ocupaţia decedatului ;
întâlnit mai ales în Apus] şi acrosolium [la fel ca loculus cu deosebirea că latura superioară era
în formă de arc, de boltă ; întâlnit în regiunile greceşti] şi un tip mai rar de mormânt subteran
mormânt-masă [care avea deasupra laturii superioare o nişă dreptunghiulară ce servea pentru
depunerea mâncărurilor pentru pomeni sau a candelelor iar în cazul martirilor servea ca altar
pentru Sf. Liturghie] apoi mormintele subterane familiale din Palestina unde relieful permitea
îngroparea morţilor în grădini sau proprietăţi particulare (Fac 23 ; IV Reg 21,18) şi care aveau
forma de cuptor adică o încăpere în care într-o latură se depunea defunctul înfăşurat în giulgiu
pe pereţii laterali unde se amenajau un fel de bănci, uneori şi un mic vestibul ce servea pentru
ospeţele funerare ; existau trepte tăiate în stâncă iar intrarea se bloca cu o piatră ; un astfel de
mormânt a avut şi Mântuitorul (Mt 27,59-60 In 19,40-42)
-cimitirele subterane din catacombe : adică reţele de galerii subpământene pline cu morminte
săpate de creştini mai ales în epoca persecuţiilor pentru îngroparea morţilor ; cele mai
numeroase şi cunoscute sunt cele în jurul Romei într-o rocă granuloasă (tuf vulcanic) uşor de
tăiat şi cioplit dar destul de rezistentă : 30-40 de catacombe cu lărgime ce rareori depăşeşte 1 m
şi care erau sub pământ până la 15 m adâncime ; lungimea coridoarelor cunoscute până acum
atinge 1000 Km pe o suprafaţă de 250 ha ; o scară de acces cu trepte conducea la aceste
coridoare iar din loc în loc se întâlnesc coşuri pentru aerisire şi luminare iar de-a lungul
coridoarelor pe ambele laturi se înşiră morminte săpate sub formă de loculus sau acrosolii şi
suprapuse unele peste altele ca sertarele unui dulap (până la 14 rânduri) ; de regulă fiecare nişă
cuprindea un trup ; s-au calculat aproximativ 7 milioane de înmormântaţi aici dintre care 1,5
milioane au fost martiri
-catacombele poartă numele martirilor principali înmormântaţi în ele : catacomba Priscillei, a
Domitillei, a lui San Sebastiano, a lui Calisxt ; din loc în loc coridoarele se lărgesc formând săli
mai mari numite cubicula în care sunt îngropate familii întregi sau care conţin morminte de
martiri ; cele mai importante dintre aceste încăperi poartă numele de cripte(=a ascunde) [cea mai
cunoscută este ‘cripta papilor’ din cimitirul lui Calixt unde au fost înmormântaţi 90 de episcopi ai Romei din
sec III] ; unele dintre aceste cripte sunt transformate în mici bisericuţe pentru săvârşirea Sf.
Euharistii la aniversarea anuală a martirilor respectivi [cea mai cunoscută e ‘Capella graeca’ din
catacomba Priscilei] ; pereţii unor galerii din catacombe au fost împodobiţi cu picturi foarte
importante pentru studiul iconografiei creştine vechi
-în epoca persecuţiilor catacombele au fost folosite exclusiv ca cimitire şi mai rar ca loc de
refugiu sau de adunare pentru cult ; după 313 ele continuă să fie folosite ca gropniţe până în sec
V-VI datorită dorinţei multora de a fi înmormântaţi aproape de sfinţii martiri ; multe sunt
consolidate şi împodobite devenind locuri de pelerinaj pentru cinstirea moaştelor de martiri ; se
zidesc biserici desupra mormintelor de martiri (martyrium) iar în jurul lor se vor forma cu
timpul cimitire noi la suprafaţa pământului
44
-în sec VI-VII catacombele sunt jefuite de barbarii ce atacau Roma ; în sec VIII-IX o mare
parte din osemintele martirilor au fost transportate în biserici nou zidite ; catacombele sunt apoi
abandonate până în sec XVI când sunt redescoperite mai ales prin strădania cercetătorilor ca
Antonio Bossio (+1629) cu lucrarea « Roma subterană » şi Giovanni de Rossi (=1894) privit ca
‘părintele arheologiei creştine’
-catacombe mai puţine şi mai mici se află şi în alte părţi ale lumii creştine : Neapole, Palermo,
Malta, Sicilia, Africa de Nord, Crimeea
-un alt tip de cimitire subterne sunt şi cavourile (criptele) de sub unele biserici mănăstireşti
în care se păstrează osemintele călugărilor răposaţi sau chiar a unor personalităţi de seamă [ o
astfel de peşteră renumită e cea a lavrei din Kiev]
-cimitire creştine la suprafaţa pământului numite « sub divo » există din timpul persecuţiilor
mai ales în regiunile unde nu puteau fi săpate catacombe sau hipogee dar încep să se
înmulţească din sec IV ; sunt atât morminte izolate (particulare sau familiale) cât şi cimitire
comune ; sicriele se făceau din lemn, plumb piatră sau marmură ;
-cimitirele comune se formează în jurul bisericilor cimitiriale ridicate deasupra mormintelor de
martiri sau conţinând moaşte de martiri ; erau împrejmuite cu un zid iar pe morminte se puneau
după obiceiul păgân stele funerare cu inscripţii
-cele mai vechi cimitire ‘sub divo’ sunt la Roma (sec II-IV) [Sf. Calist, Sf. Constanţa], la
Sirmium, Mitroviţa, Africa de N , în Dobrogea (sec IV-V)
-unele au monumente funerare peste morminte (mausolee, capele funerare) care stau la originea
bisericilor cimitiriale de mai târziu ; se formează tot în afara oraşelor dar cu timpul aşezările se
extind incluzând şi cimitirul (către anul 800 împăratul Leon anulează orice restricţie în
amplasarea cimitirelor care pot fi ‘extra sau intra muros’ ; în Răsărit se inaugurează obiceiul
episcopilor şi a împăraţilor în biserici [biserica Sf. Apostoli devine gropniţa împăraţilor
bizantini şi a patriarhilor de Constantinopol din sec IV-XV începând cu Constantin cel Mare
- cu timpul se îngăduie din nou familiilor celor distinşi să-şi facă cimitire particulare deşi unele
sinoade interzic acest lucru ; în Apus Carol cel Mare a interzis arderea cadavrelor (cremaţiunea)
MARTIRIILE
-acestea erau bisericuţe (paraclise sau cripte) ridicate în cinstea şi spre pomenirea sfinţilor
mucenici fie peste mormintele lor care le cuprindeau în ele fie peste siciriul cu moaştele
martirice în cazul în care acestea fuseseră transportate în alt loc decât cel al înmormântării ; aici
creştinii se adunau pentru a aniversa ziua morţii martirului respectiv (‘natalia’)
-originea martiriilor este în altarele fixe de pe mormintele martirilor mai importanţi din
catacombe (‘martyrium’) ; cele mai multe apar după pacea Bisericii când cultul martirilor ia un
deosebit avânt, construite iniţial ‘extra muros’ iar apoi pătrund şi ‘intra muros’ după ce
osemintele martirice au început să fie deshumate şi aduse în oraşele mai mari
-ca şi formă martiriile imitau vechile mausolee antice păgâne : cele mai multe aveau plan
central cu cupolă rotundă dar şi simplă absidă sau plan pătrat sau dreptunghiular ; deasupra
mormântului se afla altarul de jertfă pe care se săvârşea Sf. Euharistie
-multe martirii au devenit locuri de pelerinaj (cele din Palestina) ; datorită faptului că mulţi
creştini doreau să fie înmormântaţi cât mai aprope de martiri în jurul lor se formează adevărate
cimitire (Dalmaţia şi Africa de N) ; martiriile din afara oraşelor devin biserici cimitiriale iar cele
din oraşe devin locaşuri obişnuite de cult
45
-din sec VI-VII nu se mai construiesc martirii funcţia lor fiind preluată în timp de către
biserici ; cele mai multe au fost încorporate în biserici mai mari zidite peste ele [Sf Ioan
Evanghelistul din Efes, Sf. Dumitru din Tesalonic, Sf. Petru şi Pavel din Roma] sau în jurul lor (când devin
simple anexe ale bisericilor) [Sf. Eufimia din Calcedon, Sf. Ap. Barnaba din Cipru]
BAPTISTERIILE
-la început botezul breştin se administra în aer liber mai ales în ape curgătoare iar uneori şi în
casele particulare unde existau bazine şi unde credincioşii se adunau pentru cult ; din sec IV
când se realizează un adevărat val de convertiri s-au construit locaşuri anume destinte săvârşirii
botezului numite baptisterii sau luminător
-botezul se săvârşea numai de 2-3 ori pe an (Epifanie, Paşti, Rusalii) astfel că se aduna mulţime
mare de catehumeni şi pentru că acestora nu le era permis accesul în biserici s-au construit
aceste baptisterii pe lângă biserici (săvârşirea ungerii postbaptismale era un drept exclusiv al
episcopului astfel că aceste baptisterii au luat fiinţă pe lângă centrele episcopale) dar şi la mare
depărtare de biserici construcţia lor fiind în legătură cu unele surse naturale de apă
-arhitectura şi forma baptisteriilor imita pe cea a termelor sau băilor publice greco-romane ;
din însemnările Sf Chiril al Ierusalimului marile baptisterii aveau două părţi : pridvorul sub
forma unei galerii deschise cu coloane în care aveau loc lepădările şi mărturisirea de credinţă a
catehumenilor şi partea principală în care se săvârşea Botezul propriu-zis care conţinea bazinul
de formă
mai ales circulară sau cruciformă absidată din marmură, destul de mare pentru a cuprinde multe
persoane cu scări de intrare şi ieşire, apa fiind adusă (când bazinul nu se afla pe surse naturale
de apă) prin ţevi de plumb sau pământ ars sau colectată din apa de ploaie (în Orient) ; în
baptisteriile cu o singură piscină exista un perete despărţitor pentru bărbaţi şi femei [la Autum în
Franţa de azi erau 3 baptisterii : Sf. Ioan Botezătorul pentru bărbaţi, Sf. Ioan Evanghelistul pentru femei şi Sf.
Andoche pentru copii]
-la baptisteriile mai mari şi îndepărtate de biserici se construia lângă şi o capelă pentru ungerea
postbaptismlă şi împărtăşirea neofiţilor unde se săvârşea Sf. Liturghie ; era interzis accesul
păgânilor şi al catehumenilor neînscrişi la botez în baptisterii ca şi în biserici
-baptisteriile prezentau la interior un decor cu picturi în frescă sau mozaic reprezentând
personaje biblice sau scene istorice şi chipuri simbolice în legătură cu taina Botezului : corabia
lui Noe, apa potopului, Moise lovind Marea Roşie, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, Ion
Botezătorul, peştele şi delfinul, Păstorul cel Bun, porumbelul zburând peste apele potopului ;
faţada era coperită cu plăci de marmură iar geamurile aveau vitralii
-concomitent cu baptisteriile de sine stătătoare au existat mai ales la periferia Imperiului
baptisterii anexe ale bisericilor care erau simple încăperi de mici dimensiuni alipite edificiului
principal al bisericii (de regulă aproape de intrare)
-după desfinţarea disciplinei catehumenatului şi generalizarea pedobaptismului (sec VII, VIII
înainte) baptisteriile separate de biserici îşi micşorează treptat dimensiunile apoi nu se mai
construiesc deloc ele devenind inutile mai ales că botezul se săvârşea pentru fiecare în parte şi
în tot cursul anului ; unele baptisterii au fost transformate în bisericii ; piscina baptisteriilor se
mută în pridvorul bisericii sub formă de bazin apoi se transformă în colimvitra (vasul de botez)
mobilă din bisericile de azi
-dintre baptisteriile celebre : Sf. Ioan Botezătorul din Lteran (Roma)(sec IV-V) unde s-ar fi
botezat Constantin cel Mare, Baptisteriul de lângă Mănăstirea Albă din Egipt (sec IV),
46
baptisteriul Sf. Ioan Botezătorul din Neapole, baptisteriul Sf. Gheorghe din Ezra (Siria) zidit
în 515, mega-baptisteriul de lângă Sf. Sofia din Constantinopol ridicat de Justinian
PARACLISELE (Capelele)
-paraclisele(=lângă-biserică) sau ‘în loc de biserică’ erau biserici mai mici care au servit ca
locaşuri de rugăciune şi de cult pentru nevoile unor comunităţi restrânse sau ale unor persoane :
ierarh, familii ; în primele 3 secole cultul creştin a fost mai mult săvârşit în case particulare
dintre care unele au continuat a fi folosite ca locaşuri de adunare şi rugăciune pentru unii
credincioşi chiar şi după ce au început a se construi biserici ; pentru a favoriza înmulţirea
locaşurilor de cult necesare (care lipseau mai ales la sate) însăşi autoritatea bisericească stimula
oficial amenajarea de astfel de paraclise [în Răsărit Sf. Ioan Gură de Aur îndemna pe credincioşii bogaţi
să zidească bisericuţe în casele lor de la ţară şi să aibă în ele preoţi şi diaconi ca să le facă slujbă iar în Apus Sf.
Ambrozie al Milanului aflându-se întâmplător la Roma a oficiat el însuşi Sf. Liturghie în casa unei pioase
matroane]
-menite să slujească mai ales trebuinţa firească a rugăciunii particulare paraclisele au făcut
concurenţă serioasă bisericilor publice, slujitorii lor aveau tendinţe de autonomie şi făceau
inovaţii în cult astfel că unle sinoade locale : sinodul din Gangra (sec IV) afuriseşte prin
cnoanele 5 şi 6 pe cei ce din dispreţ faţă de biserică (cultul public) fac adunări şi săvârşesc cele
sfinte fără a fi în comuniune cu episcopul iar sinodul din Laodiceea ( a 2 jum sec IV) prin
canonul 58 opreşte săvârşirea Sf. Liturghii prin case de către preoţi şi episcopi iar mai târziu
sinodul Trulan (692) can 31 şi 59 şi Sin VII ecumenic prin can. 10 pedepsesc cu caterisirea pe
clericii care săvârşesc Botezul şi Sf. Liturghie prin paraclise fără învoirea episcopului local ;
aceste hotărâri au fost dublate de legile civile ale împăraţilor bizantini care hotărăsc ca Sf.
Liturghie să de săvârşească numai în bisericile de enorie iar parclisele să se construiască numai
cu învoirea episcopului rămânând numai pentru rugăciunea privată iar preoţii capelelor să fie
numiţi de episcop ; cu timpul s-a reglementat precis şi uniform atât în Răsărit cât şi în Apus
dreptul săvârşirii tuturor serviciilor divine inclusiv Botezul şi Sf. Liturghie în paraclise cu
condiţia ca ele să fie construite cu încuvinţarea episcopului eparhiot, să se respecte stilul şi
formele tradiţionale de construcţie, să aibă toate cele necesare pentru săvârşirea cultului, să aibă
moaşte sub altar şi antimis sfinţit de arhiereu pe Sf. Masă
-categorii de paraclise :paraclisele împăraţilor [Constantin cel Mare avea în palatul său din
Bizanţ un paraclis strălucit împodobit unde se ruga împreună cu curtea sa ; a făcut şi o capelă
mobilă în formă de cort ce-l însoţea în lupte şi unde preoţii săvârşeau Sf. Liturghie ; după
modelul bizantin u construit paraclise şi regii şi domnitorii din Apus] ; paraclise în locuinţele
particulare a unor creştini din aristocraţia de atunci [în Apus erau seniorii feudali care aveau
mici biserici pe moşiile lor unde puteau lua parte şi ţăranii din satele învecinate care din cauza
sărăciei nu-şi puteau construi biserici] ; paraclise în locuinţele episcopale [ chiriarhii, recrutaţi
dintre călugări, în afară de participarea la bisericile-catedrale în sărbători pentru îndeplinirea
pravilei zilnice aveau mici bisericuţe în reşedinţa lor] ; paraclisele mănăstireşti [ schiturile :
biserici mănăstireşti construite în locuri mai retrase pentru folosinţa unor călugări ce voiau să
trăiască într-o izolare şi singurătate mai mare decât în mănăstirile propriu-zise] ; paraclise din
cimitire [construite pentru depunerea morţilor şi prohodirea lor precum şi pentru slujbele
funerare de pomenire] ; paraclisele din instituţiile publice cu caracter laic [şcoli, spitale,
cazărmi, închisori]
47
CLOPOTNIŢELE
-introducere clopotelor în cult a făcut necesară construirea de încăperi anumite pentru instalarea
lor; când aceste încăperi erau clădiri separate de biserici (dar întotdeauna în apropierea
bisericilor) aveau de obicei forma unor turnuri circulare sau poligonale şi mai rar
dreptunghiulare fiind făcute din piatră, cărămidă sau lemn; erau înalte cu mai multe etaje,
clopotele fiind instalate la etajul cel mai de sus
-cele mai vechi clopotniţe u fost în Apus unde clopotele au fost folosite mai întâi [lângă basilica
paleocreştină a Sf. Martin de Tours în Franţa construită în 470 şi basilicile San Apolinarie
Nuovo şi San Apolinarie in Classe ambele în Italia sec V-VI ; în sec VIII-IX papa Ştefan II a
construit lângă vechea basilică Santa Maria din Roma o clopotniţă cu 3 clopote] ; mai târziu în
Apus bisericile în stil romanic şi gotic nu mai au clopotniţe separate de biserică, clopotele fiind
instalate într-unul din cele două turnuri de la faţadă sau în turnul central
-în Răsărit unde clopotele au fost introduse abia prin sec IX ele sunt aşezate când în turnul
clopotniţă de deasupra pronaosului când în clopotniţe separate aflate de regulă la intrarea în
curtea bisericii
-după ocuparea Constantinopolului de turci, aceşti interzic utilizarea clopotelor apoi toaca
OBIECTELE DE CULT`
-sunt toate acele obiecte utilizate pentru oficierea serviciului liturgic ; la început aceste obiecte
au fost introduse în cult pentru satisfacerea unor nevoi practice iar mai târziu au primit şi
semnificaţii simbolice ; toate se sfinţesc prin ierugii speciale ; la început erau confecţionate din
materiale simple apoi cu timpul din materiale preţioase şi în forme din ce în ce mai artistice
-începând cu bisericile construite din sec IV exista în spaţiul altarului un loc pentru păstrarea
acestor obiecte ; va apărea şi o funcţie liturgică de schevofilax (=a păstra, a păzi) în Răsărit şi
diaconicon în Apus care era responsabil peste odoarele sfinte
-este interzisă mânuirea sfintelor vase de către persoane nesfinţite (can. 21 Laodiceea) precum
şi sustragerea lor din biserică şi folosirea în alte scopuri decât cele liturgice (can. 73 apostolic
OBIECTELE LITURGICE DIN METAL
-Sf. Disc: taler din metal argintat sau aurit sub forma unei farfurii cu picior (în BRC disc fără
picior: patena) pe care se aşează la proscomidie Agneţul şi miridele; se urilizează încă din
veacul apostolic înlocuind blidul de la Cina cea de Taină (Mc 14,20); la început se confecţiona
din materiale simple: lut, lemn, piatră, cositor iar mai târziu din aur, argint, porţelan (Teodosie
cel Mare a donat catedralei din Constantinopol un disc mare gravat cu Cina cea de Taină);
discul are o dublă semnificaţie: la proscomidiar simbolizează ieslea iar după vohodul mare
închipuie patul pe care a fost aşezat Mântuitorul după ce a fost pogorît de pe cruce
-SF. Potir: este o cupă cu picior amintind de paharul folosit de Hristos la Cina cea de Taină (Mt
26,27 ; Mc 14,23 ; Lc 22,20) ; el aminteşte şi de vasul în care conform tradiţiei Sf. Ioan
Evanghelistul ar fi colectat sângele Mântuitorului scurs pe cruce (I Cor 10,16 ; 10,21) ; în
vechime când se împărătşeau toţi credincioşii se foloseau mai multe potire iar mai târziu s-a
restrâns la unul singur pentru a sublinia unitatea şi comuniunea spirituală a celor ce se
48
împărătşeau ; pahare mai mici sub forma potirului se întrebuinţează şi la împărtăşirea copiilor,
bolnavilor dar şi la slujba cununiei pentru împărtăşirea simbolică a mirilor în amintirea
împărătşirii reale de odinioară ; la început potirele nu se deosebeau de paharele obişnuite fiind
adesea din lemn (Sf. Bonifaciu episcop de Mogunt †755 ar fi spus : ‘odinioară preoţi de aur slujeau cu potire
de lemn acum dimpotrivă preoţi de lemn slujesc în potire de aur), mai rare din piatră sau marmură şi mai
frecvente din sticlă dar datorită perisabilităţii lor se preferă cele de metal : aramă cositor şi
bronz (interzise prin hotărârile unor sinoade apusene din sec IX datorită pericolului oxidării ) înlocuite apoi
de metale preţioase : aur, argint (gravate cu scene inspirate din funcţia liturgică a potirului şi inscripţia
‘Beţi dintru aceasta toţi…’ ); există şi potire neliturgice pentru decor agăţate în lanţuri
-Steluţa : este un obiect format din două arcuri unite printr-un şurub spre a putea fi deschisă şi
închisă după voie, având rolul practic de a forma o mică boltă pentru ca acoperămintele să nu
atingă Sf. Agneţ sau miridele ; prima menţiune documentară din sec XII în Tâlcuirea liturgică a
lui Sofronie al Ierusalimului ; la Proscomidie simbolizează steaua magilor (Mt 11,9) iar după
vohodul mare simbolizează pecetea pusă pe mormântul Mântuitorului
-Copia : este un cuţit de metal în formă de suliţă sau lance cu care se scot la Proscomidie Sf.
Agneţ şi miridele şi se împunge Sf. Agneţ ; tăişul e în formă de triunghi iar mânerul din lemn
sau metal are la capăt o cruce ; Mântuitorul la Cina cea de Taină a frânt pâinea [de aceea
ritualul euharistic se mai numea şi « frângerea pâinii » (Ft 2,42)] ; această practică a rămas
neschimbată în Bisericile Vechi Orientale (folosesc o pâine întreagă) dar dezvoltarea Proscomidiei
din ritul bizantin a adus şi necesitatea folosirii copiei ; prima menţiune despre folosirea copiei
apare în tâlcuirea liturgică a patriarhului Gherman de Constantinopol (sec VIII) apoi apare
menţionată şi de Teodor Studitul (sec IX), Pseudo-Sofronie (scoaterea Agneţului simbolizează
naşterea Mântuitorului din Fecioara), Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului (sec XIV-XV) ;
copia simbolizeză suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul ; folosirea ei se limitează numai la
ritul bizantin
-Linguriţa : este o linguriţă de aur sau argint la capătul mânerului cu cruciuliţă care se foloseşte
pentru împărtăşirea credincioşilor cu Sf. Trup şi Sânge amestecate mai dinainte în potir ; în
vechime împărtăşire credincioşilor se făcea la fel ca împărtăşirea clericilor de azi : li se dădea
de către preot Sf. Trup în palma dreaptă apoi sorbeau Sf. Sânge direct di Potir oferit de către
diacon ; (la armeni Sf. Trup e oferit în palmă credincioşilor îmbibat direct în Sânge astfel că Potirul nu mai e
oferit laicilor) ; în sec IX canonul 10 al sinodului local I-II Constantinopol din 861 enumeră şi
linguriţa între vasele sfinte interzicând folosirea ei în scopuri neliturgice dar generalizarea ei
începe cu sec X (punînd Sf. Trup în palmă exista riscul săcadă pe jos fărâmituri din neglijenţă su chir ca unii
credincioşi să ia acasă Sf. Trup utilizându-l în scoluri nepioase astfel că punându-se în linguriţă atât Sf. Trup cât
şi Sânge se evită astfel de neajunsuri) ; prima menţiune sigură despre folosirea linguriţei în ritul
euharistic se găseşte la Pseudo-Sofronie (sec XII-XIII) care arată şi simbolismul acestui obiect :
cărbunele aprins de la Isaia (6,6-7) ca simbol al curăţiei
-Chivotul : este o cutie de metal preţios sub formă de bisericuţă (adesea copie miniaturală a bisericii
respective) care stă totdeauna pe Sf. Masă păstrând în ea : împărtăşania pentru bolnavi şi Agneţul
de la Liturghia darurilor până la folosirea lui ; chivotul aminteşte de vasul cu mană ce se păstra
în Chivotul Legii din VT (Evr 9,4) ; Sf Ciprian în sec III vorbeşte despre : ‘arca in qua Domini
sacramentum fuit’ (chivot în care se păstrau Sf. Taine) iar după încetarea persecuţiilor se
întrebuinţa în acest scop cutiuţe în formă de porumbel suspendate deasupra Sf. Mese
49
-Cădelniţa : sau căţuia este un recipient de metal legat cu lănţişoare care se unesc într-un
mâner cu două belciuge ; întrebuinţarea cădelniţei în serviciul liturgic este foarte veche (se
moşteneşte din cultul VT) ; menţiuni se găsesc la pelerina Eucheria (386-388 vizita la
Ierusalim), Efrem Sirul, Ambrozie, Constituţiile Apostolice ; cele dintâi cădelniţe erau simple :
de lut sau metal, cu sau fără mâner sau mânere scurte ; forma de astăzi datează din sec XII ;
împăratul Justinian a dăruit bisericii Sf. Sofia, zidită de el 30 de cădelniţe în întregime din aur
cu pietre preţioase
-Ripida : (=pană) este o apărătoare în formă de evantai rotund cu mâner făcută din metal 9de
obicei argint) cu care diaconii mai ales la liturghia arhierească apără Sf. Daruri să nu cadă ceva
necurat în ele în timpul sfinţirii ; obiectul acesta este foarte vechi şi se întrebuinţa mai ales în
Orient şi în ţările calde nu numai în biserici ci şi în uzul civil din pricina căldurilor mari şi a
insectelor de tot felul ; Fer. Ieronim le numeşte « muscaria » ; o ripidă se dă şi diaconului la
hirotonie ca semn al oficiului său liturgic
-în biserica veche ripidele se făceau din pene de păun, din diferite piei lucrate artistic sau chiar
din pânză de in sau mătase (azi sunt de argint simplu sau aurit) ; ripidele simbloizează heruvimii
şi serafimii (II Paral. 3,10-13)
-mirniţa : cutiuţă de metal cu două despărţituri : pentru Sf. Mir şi pentru undelemn sfinţit
-litierul: tavă rotundă de metal cu 4 cupe în care se pun pâinile, grâul, vinul şi undelemnul la
slujba Litiei
-tava pentru anaforă în care se pune pâine binecuvântată care se împarte credincioşilor după
sfârşitul liturghiei
-vasul pentru căldură: numit şi tiplotă este o mică cană sau ibric de metal cu apă caldă ce se
pune în sf. Potir înainte de împărtăşire
-relicvarele : cutiuţe din metal pentru păstrarea părticelelor din moaşte de sfinţi
-miruitorul: obiect de metal în formă de pană, lung şi subţire, terminat la capăt cu o cruciulişă ;
folosit pentru miruirea credincioşilor de către preot
-cununile: obiecte de metal sub formă de cununi împărăteşti folosite la Taina Cununiei ; sunt de
origine mai nouă şi înlocuiesc cununile de laur sau flori ce se puneau odinioară pe capul mirilor
-aghiazmatarul : vas special din metl de diverse forme în care se păstrează în unele biserici apă
sfinţită (aghiasmă) de la Bobotează
-căldăruşa : este o căldare mică de aramă sau argint cu mâner în care se pune apă sfinţită cu
care preotul stropeşte casele credincioşilor la Bobotează
OBIECTE LITURGICE DIN STOFĂ
-Sf Antimis şi ilitonul : cel mai important obiect liturgic din stofă ; este o bucată de pânză de in
sau mătase de formă pătrată având imprimată scena punerii în mormânt a Mântuitorului şi
conţine părticele din moaşte de sfinţi ; antimisul (=în loc de masă) este un înlocuitor mobil al
Sf. Mese ; originea lui este în epoca persecuţiilor (sec I-III) când creştinii erau adesea surprinşi
de prigonitori în timpul oficierii Sf. Liturghii fiind siliţi să fugă iar pentru ca Sf. Daruri să nu fie
profanate le înfăşurau cu o bucată de pânză şi continuau la un moment potrivit slujba pe o altă
masă ; întrucât Sf. Liturghie se săvârşea adesea pe mormintele martirilor s-a luat obiceiul de a
se pune în aceste pânze părticele din sfintele moaşte de martiri fiind mi uşor de transportat (altar
mobil)
-în ritul roman ntimisul are forma unei plăci de piatră (simbol al lespezii ce acoperea
mormântul) învelită într-o pânză numită ‘corporal’ ; sub forma de azi antimisele apar prin sec
50
VII-VIII mai ales în timpul crizei iconoclaste cânt ortodocşii erau izgoniţi din bisericile lor
fiind astfel nevoiţi să oficieze liturghia în alte locuri pe aceste antimise
-antimisul este protejat de o învelitoare de pânză numită iliton ;
-după înfrângerea definitivă a iconoclasmului antimisele erau folosite la început numai în
bisercile încă nesfinţite sau în paraclisele particulare, fiind sfinţite numai de episcop dar se
foloseau şi la sfinţirea de biserici când nu era posibilă deplasarea episcopului astfel că episcopul
dădea un antimis sfinţit delegaţilor săi (preoţi împuterniciţi) să facă sfinţirea bisericii iar acel
antimis rămânea pe Sf. Masă ca proprietate a acelei biserici ; de prin sec XVII întrebuinţarea
antimisului s-a extins şi la bisericile cu altre sfinţite înzestrate cu moaşte ; în caz de nevoie
antimisul poate fi folosit pentru săvârşirea Liturghiei în afara bisericii cu binecuvântarea
episcopului ;
-antimisele poartă semnătura episcopului locului indicând data şi parohia pentru care a fost dat ;
sfinţirea lui se face de către episcop prin ungere cu Sf. Mir ca şi în cazul Sf. Mese; stă
întotdeauna pe Sf. Masă învelit în iliton ; este semn al binecuvântării episcopului şi al autorităţii
sale canonice; se foloseşte la Sf. Liturghie la sfinţirea şi împărtăşirea cu Sf. Daruri cât şi la
uscarea Sf. Agneţ pentru împărtăşania bolnavilor în marţea luminată ; el simbolizează
mormântul Mântuitorului ; pe margini e scris troparul : ‘Iosif cel cu bun chip …’
-Acoperămintele (pocroveţele) sunt văluri mici pătrate confecţionate din acelaşi material ca şi
veşmintele preoţeşti ; ele servesc la acoperirea discului şi potirului ; în cultul ortodox sunt 3
acoperăminte : pentru disc, pentru potir şi al treilea mai mare (aer) care acoperă ambele vase
-originea acestor acoperăminte este în şerveţelele simple de care se serveau creştinii în primele
veacuri pentru acoperirea Darurilor spre a le feri de profanare din partea laicilor sau insectelor
-Epitaful (=mormânt) : este o pânză de in sau mătase pe care se află imprimată icoana
înmormântării Domnului ; se întrebuinţează o singură dată pe an la slujba vecerniei din Vinerea
Patimilor când e scos din ltar şi aşezat în mijlocul bisericii pe un anlog sau masă continuând cu
noaptea Vinerii Patimilor când e purtat în procesiune în jurul bisericii iar apoi e aşezat pe Sf.
Masă în altar unde rămâne până în Joia Înălţării
epitaful simbolizeză trupul mort al Mântuitorului iar ridicarea lui de pe Sf. Masă în miercurea
dinaintea Înălţării simbolizează înălţarea la cer a Domnului
-originea epitafului este în acoperământul cel mare folosit pentru învelirea Sf. Evanghelii cu
care în sec X-XIII se făcea vohodul la sfârşitul slujbei deniei de Vineri noaptea ; acest vohod s-
a dezvoltat cu timpul şi s-a prelungit până la ieşirea din biserică şi înconjurarea ei simbolizând
procesiunea funebră pentru purtarea trupului Domnului de la Golgota la mormânt ; această
învelitoare a luat treptat dimensiuni tot mai mari ajungând să înlocuiască Evanghelia
-Buretele : spongia care se păstrează în antimisul împăturit pe Sf. Masă şi se foloseşte în timpul
Sf. Liturghii pentru strângerea fărâmiturilor şi pentru ştergerea pe mâini după folosirea Sf.
Agneţ ; aduce aminte de buretele îmbibat în oţet şi fiere oferit Mântuitorului pe cruce (Mt
28,48) ; un alt burete se foloseşte pentru ştergerea şi uscarea potirului la proscomidir după
potrivire
VEŞMINTELE LITURGICE
51
-prin veşminte liturgice se înţelege îmbrăcămintea specială pe care o întrebuinţează slujitorii
altarelor în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox ; ele inspiră respect
faţă de purtătorii lor şi crează o atmosferă de sărbătoare proprie săvârşirii serviciului divin
-cu privire la originea veşmintelor liturgice, liturghiştii răsăriteni susţin că ele sunt o
continuare a veşmintelor din cultul VT ( Ies 28,1-43 ; Lev 8,7-9) ; liturghiştii auseni caută
originea veşmintelor liturgice în îmbrăcămintea civilă a lumii greco-romane : cei dintâi clerici
creştini săvârşeau cultul cu hine obişnuite din viaţa de toate zilele în special de culoare albă
-cea mi veche dovadă despre existenţ unui veşmânt liturgic ar fi felonul lui Pavel (II Tim 4,13)
însă cele dintâi documente sigure despre întrebuinţarea unor veşminte speciale în cult provin
din sec III picturile din catacombe înfăţişau chipuri de creştini rugându-se având pe umeri un
fel de ştergar (din care a derivat orarul diaconilor de mai târziu); în sec IV mărturiile sunt mai
numeroase : la Eusebiu de Cezareea, Fer. Ieronim, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur ; în a
2-a jum a sec IV canoanele 22 şi 23 ale sinodului local din Laodiceea vorbesc despre orarul
diaconilor
-astfel ca o concluzie : în primele secole preoţii creştini purtu hainele lor obişnuite dar acestea
erau curate, de sărbătoare şi de preferinţă albe ; la acestea s-au adăugat cu timpul şi altele mai
ales din sec IV înainte
-culoarea veşmintelor liturgice era de regulă albă dar după sec VI s-au adoptat şi alte culori :
roşii pentru sărbătorile sfinţilor martiri, negre pentru zilele de post şi slujbele funebre la cre se
adaugă verzi, violete
-înainte de a fi puse în folosinţa cultului toate veşmintele liturgice noi se sfinţesc de către preot
sau episcop după rânduiala din cărţile de slujbă ; veşmintele trebuie păstrate în bună stare ; cele
care se învechesc sau sunt prea uzate şi care nu reprezintă o vloare documentară sau artistică
sunt îngropate în loc ferit şi curat sau arse iar cenuşa se îngroapă
VEŞMINTELE DIACONEŞTI
-sunt : stiharul, orarul şi mânecuţele; diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate serviciile
divine iar la Sf. Liturghie adaugă şi mânecuţele ; el cere binecuvântare pentru toate veşmintele
de la preot sau arhiereu apoi le sărută şi le îmbracă rostind rugăciunea corespunzătoare fiecărui
veşmânt
-Stiharul : este un veşmânt lung cu mâneci largi ; denumirea vine de la dungile (şirurile) de
broderie din purpură cu care era împodobir numite ‘stihuri’ ; originea este în tunica greco-
romană (purtată de Sf. Apostoli şi de primii creştini Mt 10,10 ; Mc 6,9 ; Ft 12,8) : haină
exterioară lungă care până în sec IV a fost purtată de bărbaţi şi de femei şi de clerici care după
aceea încetează a mai fi purtată în viaţa de toate zilele şi devine un veşmânt exclusiv liturgic
-în sec IV stiharul era deja generalizat în uz ca veşmânt liturgic; era de culoare albă şi era purtat
de toate treptele clerului şi de aceea a rămas un veşmânt comun tuturor treptelor : însă la
diaconi rămâne un veşmânt exterior pe când la preoţi şi arhierei e acoperit şi de alte veşminte ;
membrii clerului inferior primeau un stihar mai scurt (se dă şi astăzi la hirotesia de citeţ şi
ipodiacon înainte de hirotonia întru diacon) ; la îmbrăcarea stiharului diaconul rosteşte
rugăciunea de la Isaia 61,10
-Orarul : este specific diaconilor ; are forma unei fâşii înguste de stofă lungă de aprox 4 m
făcută din bumbac, mătase sau in, brodată cu cruci sau spice de grâu ; se pune pe umărul stâng
încât în spate capătul ajunge până la picioare iar capătul din faţă se trece peste piept pe
subţioara dreaptă şi se aduce pe la spate peste umărul stâng în faţă capăt care este prins cu 3
52
degete de la mâna dreaptă şi îl ridică în timpul rostirii ecteniilor invitând credincioşii la
rugăciune ; rugăciune în timpul îmbrăcării lui este de la Isaia 4,3
-numele de orar vine de la oro, orare (a se ruga) pentru că la început orarul a fost o pânză
subţire şi lungă pe care diaconii o purtau pe mână pentru a da semnalul pentru rugăciune pentru
a indica ora de rugăciune ; sau de la os, oris (=gură) orarul fiind la început un şerveţel cu care
se ştergeau credincioşii la gură după împărtăşanie
-cea mai veche menţiune despre orar sunt canoanele 22 şi 23 a sinodului local din Laodiceea sec
IV care interzic ipodiaconilor, citeţilor şi psalţilor purtarea orarului la slujbe el fiind rezervat
exclusiv diaconilor ; este amintit apoi de Ioan Hrisostom care aseamănă orarul cu aripile
îngereşti ; Simeon al tesalonicului (+1429) arată că diaconul încinge cruciş orarul înainte de
împătăşire imitând pe serafimi care îşi acoperă ochii necutezând să privească slava Domnului
-Mânecuţele : comune celor 3 trepte ierarhice care se pun pe marginea mânecilor stiharului
spre a le strânge pentru a nu stânjeni în slujire ; mânecuţele nu au corespondent în VT ; ele au
luat naştere din benzile de broderie ce ornau în vechime mânecile stiharului mai ales la arhierei
(care simbolizau legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus când a fost dus la judecată
înaintea lui Ana şi Caiafa) ; pentru a fi mai uşor de spălat şi spre a fi ferite de deteriorare cu
timpul marginile mânecilor stiharului au fost desfăcute de stihar formând o piesă separată
-mărturii despre mânecuţe sunt abia din sec XI ; la început erau purtate doar de arhierei iar prin
sec XV-XVI s-au introdus şi la preoţi şi diaconi ; diaconii le folosesc doar la Sf. Liturghie ;
formula de îmbrăcare este pentru mâna dreaptă Ieş 15,6-7 iar pentru mâna stângă Ps 108,73
VEŞMINTELE PREOŢEŞTI
-sunt stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul
-Epitrahilul: (=peste grumaz) sau popular “patrafir” este un orar diaconesc trecut peste grumaz
cu ambele laturi apropiate (Simeon al Tesalonicului vorbind de hirotonia diaconului în treapta de preot
spune că arhiereul lua capătul din spate al orarului şi-l punea pe umărul drept peste grumaz; şi astăzi preoţii
romano-catolici poartă orarul pe amândoi umeri cu capetele lăsate în jos pe piept iar în timpul Sf. Liturghii
capetele se încrucişează pe piept); este ornat cu multe cruci; este veşmântul cel mai folosit de către
preot (la ierurgiile săvârşite afară din biserică preotul îmbracă numai epitrahilul iar la ierurgiile sau Taine la
cre se citeşte Evanghelia îmbracă şi felonul); fără epitrahil nu se poate săvârşi nici o slujbă religioasă;
la îmbrăcare se rosteşte formula Ps 132,2-3
-Brâul: sau cingătoarea este o piesă vestimentară lungă de 1,2 m cu care preotul şi arhiereul se
încing peste stihar în jurul mijlocului; se găseşte şi l preoţii VT (Ieş 28,8,39,40; 39,5,29); în
BRC brâul e purtat şi se diaconi pe când în BO e rezervat numai preoţilor şi arhiereilor; formula
la îmbrăcarea brâului este Ps 17,35-36; el simbolizează ştergarul cu care s-a încins Mântuitorul
când a spălat picioarele ucenicilor în seara Cinei celei de Taină
-Felonul: este veşmântul de deasupra al preoţilor care aminteşte de toga anticilor şi de mantaua
(pelerina) purtată de Mântuitorul şi apostolii (care era la evrei în uzul general); are forma unei
bucăţi de stofă fără mâneci în 4 colţuri care se punea pe umeri sau se învelea corpul; un astfel
de felon purta şi Sf. Pavel (II Tim 4,13); cu timpul dispare din îmbrăcămintea de toate zilele dar
rămâne în uzul liturgic
-nu există date despre folosirea felonului ca veşmânt liturgic îninte de sec VIII ; până în sec XV
era comun atât preoţilor cât şi arhiereilor (Simeon al Teslonicului +1429 spune că felonul episcopilor era
împodobit cu o cruce pe când al mitropoliţilor şi patriarhilor avea mai multe cruci şi se numea polistavrion); la
arhierei cu timpul felonul s-a înlocuit cu sacosul
53
-formula de îmbrăcare este la Ps 131,9 ; el aminteşte de halmida purpurie pe care chinuitorii i-
au dat-o lui Iisus în semn de batjocură
VEŞMINTELE ŞI INSIGNELE ARHIEREŞTI
-arhiereul îmbracă cele 4 veşminte comune: stihar, epitrahil, brâul şi mânecuţele (stiharul şi
mânecuţele fiind veşminte comune cu preoţii şi diconii iar epitrahilul şi brâul comune cu treapta preoţească) la
care se adaugă încă 3 veşminte specifice: omoforul, sacosul şi mantia ; în plus arhiereii mai au
şi insigne : mitra, bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dicheo-tricherele şi vulturul
-Sacosul : este un veşmânt în formă de sac ca şi stiharul dar mai scurt cu mâneci mai largi şi
mai scurte ; se îmbracă peste stihar după ce arhiereul a îmbrăcat şi epitrahilul, brâul şi
mânecuţele (înlocuieşte vechiul felon purtat odinioară şi de arhierei)
-primele mărturii despre întrebuinţarea sacosului provin din sec XII (Bisericile Necalcedoniene nu
au sacosul dovadă că el a apărut după despărţirea din sec V) ; la început numai patriarhul de
Constantinopol avea dreptul să poarte sacos ca semn de mare cinste şi acesta numai la 3
Praznice : Naşterea Domnului, Paşti şi Rusalii ; din sec XV înainte şi mitropoliţii purtau sacos
iar din sec XVII devine un veşmânt comun tuturor arhiereilor
-culoarea lui e albă, purpurie sau galbenă (mai rar alte culori) ; la început avea formă de sac cu
o deschizătură pentru cap însă mai târziu s-a despărţit pe laturi, cele două părţi fiind prinse cu
nasturi în formă de clopoţei de aur după modelul veşmântului marelui preot din VT (Ieş 28,33-
34 ; 39,25-26) ; sacosul se îmbracă de arhiereu numai la Sf. Liturghie formula de îmbrăcare
(aceeaşi pe care o zic preoţii la îmbrăcarea felonului) fiind rostită de către diacon
-Omoforul : piesă vestimentară purtată pe umeri în jurul gâtului ; este cel mai vechi dintre
veşmintele arhiereşti ; este o continuare a veşmântului purtat de arhiereii Legii vechi numit efod
(Ieş 28,4, 6-7 ; 39,2-4)
-la început în Apus acest veşmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincţie şi
altor episcopi (astăzi îl poartă papii, primaţii, arhiepiscopii şi anumiţi episcopi privilegiaţi) ; în
Răsărit omoforul e purtat de la început de toţi arhiereii (când se lua omoforul unui episcop
echivala cu depunerea lui din treaptă)
-există un omofor mare (mai vechi) şi un omofor mic (mai nou) ; omoforul mare se îmbracă şi
se foloseşte numai la începutul Liturghiei până la Apostol când esre dezbrăcat şi înlocuit pentru
tot restul slujbei cu omoforul mic (mai uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat, şi de lucrat cu el) ; în
mijlocul omoforului se aplică o iconiţă medalion cu chipul Mântuitorului ; formula de
îmbrăcare rostită de diacon pentru arhiereu este cf. Lc 15,4-5) ; el reprezintă oaia cea pierdută
ridicată pe umeri de Mântuitorul adică firea omenească pe care a luat-o şi a mântuit-o
-în timpul Liturghiei omoforul se îmbracă şi dezbracă de mai multe ori : se pune în momentele
liturgice când arhiereul închipuie pe Hristos şi se dezbracă când arhiereul se socoteşte slujitor al
Domnului fiind Domnul însuşi de faţă (de ex la citirea Evangheliei)
-Mantia : este un veşmânt lung şi larg fără mâneci ca o pelerină bogată de culoare purpurie
împodobită cu nişte benzi (ca nişte râuri) ; se încheie la gât şi jos în faţă având de o parte şi de
alta a încuietorilor câte 2 tăbliţe brodate (în total 4 tăbliţe) ; ea derivă din mantaua monahală de
odinioară pe care arhiereii au adoptat-o ei fiind recrutaţi din rândurile călugărilor (în Biserica
rusă şi arhimandriţii poartă mantie)
-mantia se îmbracă numai la slujbele pentru care arhiereul nu îmbracă stiharul şi sacosul (de ex ;
Vecernie cu Litie, sfinţirea apei, Maslu) ; nu se rosteşte nici o formulă la îmbrăcare ceea ce
arată caracterul ei extraliturgic şi originea ei târzie
54
-Mitra : este acoperământul capului folosit de arhierei la serviciile divine având de obicei
forma coroanei de odinioară a împăraţilor bizantini ; ea înlocuieşte cununa (chidarisul) purtat
de arhiereii Legii Vechi (Ieş 28,4,37,39 ; 39,28) dar îşi are originea şi în coroana împăraţilor
bizantini pe care o şi imită ( mitra latină de formă conică sau piramidală derivă din tiara papală
care îşi are originea în camilafca ce se purta în Apus în afara serviciilor divine)
-după o tradiţie consemnată de Teodor Balsamon, Nichifor Calist şi Simeon al Tesalonicului
înainte de schismă purtau mitră la serviciile divine doar episcopul Romei şi patriarhul
Alexandriei ; folosirea mitrei la toţi arhiereii s-a generalizat în Răsărit abia în sec XV
-în BO există 3 tipuri de mitră : mitra alexandrină [cea mai veche având form unei bonete mici
albe cu o cruciuliţă desupra], mitra rusească [căciuliţă bogat împodobită cu pietre scumpe şi
iconiţe având deasupra o cruciuliţă] şi mitra bizantină [sub formă de coroană împărătească,
rotundă şi înaltă cu iconiţe de jur-împrejur şi cruciuliţă deasupra folosită de Bisericile greceşti,
de BOR şi de toate Bisericile din Balcani]
-formula rostită la punerea mitrei de diacon în locul arhiereului este Ps 20,3-4 ; ea simbolizează
cununa de spini Mântuitorului dar şi demnitatea Sa împărătească ; în timpul Liturghiei ea
acoperă şi descoperă capul arhiereului la diferite momente
-Bederniţa sau Epigonatul : (=sub genunchi) este o bucată de stofă preţioasă de formă
romboidală care se atârnă la coapsa dreaptă legându-se de gât sau de brâu cu o panglică trecută
peste umărul stâng ; îşi are originea într-un şervet purtat odinioară de arhierei la brâu folosit
pentru diferite spălări rituale la Liturghie precum şi la spălarea picioarelor din Joia Mare ;
termenul de ‘epigonat’ se găseşte pentru prima dată menţiont în sec XII într-o scrisoare a lui
Teodor Balsamon către patriarhul Marcu al Alexandriei
-epigonatul se întrebuinţează numai la Sf. Liturghie cu formula de îmbrăcare Ps 44,4 ; fiind o
insignă mai mult decât un veşmânt epigonatul se poate acorda de episcop şi preoţilor distinşi cu
ranguri bisericeşti ; el aminteşte de ştergarul cu care s-a încins Mântuitorul la spălarea
picioarelor şi totodată simbolizează şi sabia Duhului (Efes 6,17)
-Engolpionul :(=Preasfântul) este o insignă arhierească de forma unei iconiţe medalion
înfăţişând pe maica Domnului sau Mântuitorul şi se poartă atârnată pe piept legată de un
lănţişor după gât (numai în BO) ; el nu este altceva decât hoşenul arhiereilor VT în care se
păstrau sorţii « Urim şi Tumim » (arătarea şi adevărul) (Ieş 28,4,15-30 ; 49,8) ; originea
engolpionului trebuie căutată şi în acele mici ‘relicvarii’ (cutiuţe cu sfinte moaşte purtate pe
piept atârnând pe grumaz) folosite de stareţii de mănăstiri apoi de arhierei încă din sec IV (un
astfel de relicvar a trimis în 811 patriarhul Constantinopolului Nichifor Mărturisitorul papei Leon III având
forma unei cutiuţe de aur ornată cu pitre scumpe care conţinea o bucată din lemnul Sf. Cruci)
-arhiereii poartă engolpionul atât la serviciul divin (la Liturghie se pune peste sacos rostind
formula Ps 50,11) cât şi în viaţa de toate zilele ; pentru a se deosebi de ceilalţi arhierei
patriarhul poartă două engolpioane
-Crucea pectorală :din cele mai vechi timpuri creştinii purtau la gât o mică cruce ca talisman ;
în BOR dreptul de a purta cruce în permanenţă îl are arhiereul care o poate acorda ca o
distincţie şi preoţilor cu rang onorific înalt (iconom-stavrofor) ; în BO Rusă ţarul Nicolae II a
acordat în 1897 tuturor preoţilor de a purta în permanenţă crucea pectorală pentru a se deosebi
de diaconi ; arhiereul poartă crucea pectorală şi în afara serviciului divin iar când o foloseşte în
cadru liturgic arhiereul sau diaconul rosteşte formula de la Mc 8,34
55
-Cârja : este un baston înalt cât un stat de om din lemn sau metal împodobit cu fildeş sau
argint care are în capătul de sus doi şerpi afrontaţi peste care se suprapune un glog cu o mică
cruce ; la început în Răsărit cârja arhierească era simplă de lemn având la capăt o cruce în formă
de « T » ; până în sec XVIII cârja era purtată numai de patriarhi şi mitropoliţi
-arhiereii primes cârja ori de câte ori intră în biserică şi slujesc iar când numai asistă la serviciul
divin ei rămân cu cârja pastorală obişnuită mai simplă pe care o poartă şi afară de biserică ; la
înmânarea cârjei diaconul rosteşte cuvintele de la Ps 109,2
-prototipul cârjei arhiereşti este în VT : toiagul lui Aaron care a odrăslit (Num 17,8 ; Evr 9,4) ;
cârja simbolizează puterea de a păstorii Biserica şi a conduce poporul (Ieş 7,20 ; 8,16-17) ; cei
doi şerpi simbolizează înţelepciunea arhiereului (Mt 10,16) iar globul cu cruce arată că Hristos
a sfărâmat prin cruce capetele nevăzuţilor balauri ; ea aminteşte de trestia cu burete folosită la
Sf. Patimi (Mt 27,48)
-Dicherul şi Tricherul : sunt două sfeşnice întrebuinţate la slujbele arhiereşti dintre care
dicherul are 2 lumânări iar tricherul 3 lumânări ; se folosesc mai ales la liturghiile arhiereşti
când arhiereul binecuvintează pe credincioşi în momentele indicate în cursul slujbei, în rest
fiind purtate de diaconi ; dicherul simbolizează cele 2 firi din persoana Mântuitorului iar
tricherul simbolizează cele trei persoane ale Sf. Treimi
-Vulturul : este un mic covor rotund brodat cu chipul unui vultur cu aripile întinse zburând
deasupra unei cetăţi cu trei râuri ; el se pune în altar sau în naos la slujbele arhiereşti pentru a sta
pe el arhiereul ; are două forme : una de dimensiuni mai mari : vulturul mare folosit numai la
hirotonia de arhiereu şi vulturul mic folosit la celelalte slujbe arhiereşti
-Biserica creştină a folosit diferite mijloace materiale cu caracter simbolic pentru a exprima cât
mai concret adevărurile religioase abstracte ; aceste mijloace materiale au valoare nu prin ele
însele ci numai în legătură cu divinitatea cu care nu se pot confunda ; ele sunt folosite în cult
numai ca mijloace de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu
-Pâinea şi Vinul : sunt întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sf. Euharistii dar şi la
unele Taine şi ierurgii : cununie, Litie, sfinţirea bisericii, înmormântare
-în VT patriarhului Avraam i se oferă pâine şi vin de către Melchisedec (Fac 14,18);
Dumnezeu îi porunceşte lui Moise cu privire la cortul sfânt arătând pâinea care făcea parte din
materia de jertfă: ‘pâinile punerii înainte’ erau aduse la templu şi aşezate pe o masă (Ieş 25,30 ;
I Reg 5,11 ; II Cor 13,11); în NT pâinea şi vinul simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului în
care se prefac după sfinţirea de la Liturghie (In 6,48; 6,51; Mt 26,26); tot la Cina cea de Taină
Hristos consacră şi vinul ca materie de jertfă (Mt 26,27-28)
-ca element liturgic în vechime pâinea era adusă şi oferită ca dar liturgic de către credincioşi
(Rânduielile bisericeşti, Constituţiile apostolice, Testamentum Domini) care erau binecuvântate
de către episcop (Liturghia lui Iacob); pâinea aminteşte de mana din pustie dar şi de cele 5 pâini
binecuvântate de Mântuitorul; prin tradiţie prescurile sunt în număr de 5 sau una singură în 5
colţuri având imprimată pecetea; din această pâine se împărţea credincioşilor anafora existând
chiar o confuzie în sec III-IV între anaforă şi împărtăşanie; pâinea folosită la litie nu este
ştampilată; în BO se foloseşte pâinea dospită
56
-vinul este folosit încă din vechime atât pentru fortificarea sănătăţii trupeşti cât şi ca simbol al
sângelui, al vieţii; Mântuitorul preschimbă apa în vin la nunta din Cana Galileii ( In 2,1-11), se
numeşte pe Sine Viţa iar ucenicii mlădiţele (In 15,5); vinul folosit trebuie să fie de bună calitate
şi se foloseşte la Euharistie în amestec cu apa
-Apa: folosită împreună cu vinul la Proscomidie simbolizând apa cursă din coasta lui Iisus ; apa
are şi un simbol al purificării : în VT se folosea pentru spălarea necurăţiilor (Num 19,20), prin
potop Dumnezeu a curăţit pământul de fărădelegi (Fac 7), prin apa Mării Roşii Israel scapă din
robia egiptenilor (Ieş 14), la cortul sfânt Moise pune o ‘baie de aramă’ unde preoţii îşi spălau
mâinile şi picioarele în apă înaintea de aducerea jertfelor (Ieş 30,18-21)
-în cultul creştin din primele veacuri se practica spălarea mâinilor într-un bazin din faţa bisericii
înainte de intrarea credincioşilor în sf. lăcaş (obiceiul s-a păstrat până astăzi în BRC unde se află un mic
bazin cu apă sfinţită la intrarea în biserică pe partea stângă unde credincioşii îşi înmoaie degetele pentru a-şi
face semnul crucii înainte de intrarea în biserică); până în sec VI exista practica spălării mâinilor şi
înainte de primirea Sf. Împărtăşanii, rămasă apoi în vigoare numai pentru preoţii slujitori la Sf.
Liturghie care se împărtăşesc (în BO preoţii şi diaconii îşi spală mâinile înainte de Proscomidie zicând Ps
25, înainte de împărtăşire adică în timpul axionului şi după împărtăşire adică după potrivire sau sfârşitul Sf.
Liturghii; arhiereul slujitor îşi spală mâinile înainte de Vohodul Mare adică în momentul când avea loc aducerea
darurilor şi binecuvântarea lor de către episcop în vechea Liturghie creştină)
-Mântuitorul a sfinţit apa şi prin botezul Său în râul Iordan; botezul creştin este ‘din apă şi din
Duh’ (In 3,5); apă sfinţită se întrebuinţează în amestec cu pă de trandafir în spălarea Sf. Mese la
sfinţirea bisericii; apa se mai întrebuinţează şi la ierurgiile Aghiasma Mare şi Aghiasma mică ;
apa sfinţită pentru diferite ierurgii: sfinţirea caselor, sfinţirea veşmintelor şi obiectelor liturgice,
la tedeum etc.
-Untdelemnul: îndeosebi cel din măsline e preţuit nu numai ca aliment ci şi ca medicament
pentru vindecarea rănilor (pilda samarineanului milostiv)
-în VT undelemnul e folosit ca materie de jertfă adusă la altar (Lev 2,15-16); el simboliza pacea
şi binecuvântarea lui Dumnezeu (III Reg 19,16; Ps 127,1-5); regii şi arhiereii se ungeau cu
undelemn (Ieş 29,7; Lev 8,12; I Sam 10,1-2)
-în cultul creştin untdelemnul e folosit la diferite ungeri rituale: ungerea prebaptismală cu
undelmn sfinţit apoi cea postbaptismală cu Sf. Mir (untdelemnul de măsline este principalul ingredient
al compoziţiei Sf. Mir amestecat cu vin şi alte plnte aromate şi răşini ; pregătirile pentru Mir încep de joi înainte
de Florii şi se încheie în Joia Mare când soborul ierarhilor în frunte cu patriarhul ţării fac slujba de sfinţire ; prin
sfinţire el devine nu simbol ci purtător al energiilor Sf. Duh ; Sf. Mir e folosit şi la sfinţirea bisericilor şi
antimiselor; sfinţirea Marelui Mir este expresia autocefaliei acelei Biserici ) ; la slujba Litiei se
binecuvintează lături de pâine şi vin şi untdelemnul ca ofrandă adusă de credincioşi;
untdelemnul e folosit şi la candele pentru a lumina precum în ‘pilda celor 10 fecioare’ (Mt 25,1)
-Tămâia: este o răşină a arborelui ‘boswelia serrata’ care creşte în Africa şi în India; răşina
provine din seva ce curge din copac care se întăreşte de la soare pe scoarţa copacului de unde se
colectează se pisează şi se amestecă şi cu alte aromate (Ieş 30,34-38)
-în VT tămâia e nelipsită alături de jertfele ce se aduceau la altar existând şi un ‘altar al
tămâierii’ (Lev 2,10 ; 16,11-12) ; în creştinism tămâia se foloseşte pe măsură ce se dezvoltă
cultul (pentru primele secole avem mărturii la Dionisie Areopagitul în ‘Despre ierarhia bisericească’ la
Athenagora, în sec IV pelerina Eutheria); tămâia e folosită încă din veacul apostolic (II Cor 2,15);
încă din sec IV conform liturghiei Sf. Iacob preotul rosteşte o formulă doxologică pentru cădire
57
apoi tămâiază ; nu există serviciu liturgic fără tămâiere; ea se foloseşte în slujbele de la
biserică, în afara bisericii, în casele credincioşilor, în cimitire
-Lumânarea: pe lângă rolul ei în existenţa vieţii, e reprezintă şi lumina spirituală; la popoarele
păgâne e prezentă ca şi cult al soarelui sau al focului; în VT Moise primeşte porunca de a aşeza
sfeşnice cu lumini pe altarul cortului sfânt (Ieş 30,8; Lev 24,2-3); evreii au candela în formă de
sfeşnic cu 7 braţe; creştinii proveniţi dintre iudei au adus în creştinism deprinderea de folosi
lumânări şi candele şi în cultul creştin (mai ales în timpul persecuţiilor când creştinii se adunau
seara în catacombe); începând din sec IV lumânările continuă să fie folosite dar de la rolul lor
de strictă necesitate ele primesc şi un caracter simbolic: simbol al bucuriei împărtăşirii din
lumina divină (Ps 35,2; Is 9,1-2; In 12,46; 8,12)
-lumânările sunt şezate în sfeşnice cu unul sau mai multe braţe ; sunt lumânări sau sfeşnice
portative folosite la vohoade; se folosesc la Paşti, Botez, Cununie, înmormântări, alte ierurgii;
deasemenea candele mari suspendate ard deasupra uşilor împărăteşti şi a icoanelor de pe
catapeteasmă; candele rd şi în casele creştinilor
-menţiuni despre folosirea lumănărilor : Epistola către Flavian al Antiohiei aminteşte că acoluţii
aprindeau lumânările; Sf. Grigorie de Nissa aminteşte de lumânări în procesiunile funerare ; can
72 apostolic pedepsea pe cel ce-şi însuşea făcliile liturgice
CĂRŢILE LITURGICE
-este tot o rugăciune prezentată ca poem în versuri (prin traducere nu s-a mai păstrat forma
versificată); textele imnelor este de origine biblică (al căror text îl găsim în Sf. Scriptură) şi de
origine bisericească (din sec IV clericii şi unii credincioşi dorind să precizeze doctrina Bisericii
fac mărturisiri de credinţă extraliturgice care sunt apoi citite şi cântate în Biserică)
CÂNTĂRILE DE ORIGINE BIBLICĂ
-cele mai vechi cântări religioase întrebuinţate în cultul creştin sunt psalmii biblici, uzul lor
liturgic fiind moştenit din cultul iudaic ; primii creştini îi întrebuinţau atât în cultul public cât şi
în cel particular ; la serviciul liturgic cântarea lor era alternată cu lecturi biblice sau ectenii şi
diverse rugăciuni (can 17 al Sin Laodiceea spune că psalmii nu trebuie cântaţi fără întrerupere ci după fiecare
psalm să se facă citire din alte lecturi biblice pentru ca poporul să urmărească slujba mai cu atenţie ) ; existau
psalmi specifici anumitor slujbe : Ps 62 pentru rugăciunea de dimineaţă, Ps 140 pentru
rugăciunea de seară, Ps 90 pentru începutul nopţii ; episcopul sau protosul adunărilor indica
numărul psalmilor
-în Biserica veche toţi psalmii erau cântaţi ; această cântare se făcea în două moduri : cântarea
responsonică [întâlnită aproape exclusiv în Biserică până în sec IV fiind moştenită din tradiţia
iudaică ; cântăreţul principal dădea tonul, începea şi conducea efectiv cântarea, executând el
însuşi versetele din textul psalmilor iar credincioşii din biserică îl acompaniau prin diferite
refrene sau răspunsuri scurte numite ipacoi ca de ex : « Aliluia », « Auzi-mă Doamne » ; aceasta
se păstrează până astăzi la Polieleul de la Utrenia sărbătorilor unde după fiecare verset al Ps 134 se repetă
refrenul ‘Aliluia’ iar la Ps 135 se repetă ‘că în veac este mila Lui’ ] şi cântarea antifonică sau
alternativă [din sec V ; consta din executarea întregului psalm de către toţi credincioşii din
biserică împărţiţi în două grupe voci groase (bărbaţi) şi voci subţiri (femei şi copii) care cântau
alternativ versetele psalmului ; la finalul psalmului ambele grupe se uneau şi cântau în comun
un final sau un refren care putea fi un verset din psalm (cum se repetă şi astăzi versetele 23 şi 25 la
sfârşitul Ps 103 de la Vecernie) sau o compoziţie nouă (ca formula doxologică ‘Mărire Tatălui şi
Fiului…’)] ; cântarea antifonică se păstrează până astăzi în cultul ortodox la bisericile
mănăstireşti sau la cele de enorie unde sunt două străni şi doi cântăreţi ; antifoane sunt numite şi
cântările intercalate în prima parte a liturghiei catehumenilor care reprezintă resturi ale
psalmilor de odinioară cântaţi în întregime, antifonic (psalmi antifonici Ps 91, Ps 82 şi Ps 94) ; cu
timpul la sfârşitul fiecărui psalm se cântă câte un imn nou de inspiraţie creştină (‘Pentru
rugăciunile…’ după primul psalm antifonic şi ‘Unule Născut…’ după al doilea) ; cu timpul din Ps 102
rămâne numai ver. 1 ‘Binecuvintează suflete al meu pe Domnul…’ precedat de Mărire… Şi acum… şi
urmat de refrenul ‘Bine eşti cuvântat Doamne’ iar Ps 145 a dispărut total odată cu introducerea imnului ‘Unule-
Născut’
-astăzi psalmii întrebuinţaţi în cult mai mult se citesc ; psalmii cântaţi în întregime la serviciul
divin sunt puţini : Ps 1 (Fericit bărbatul…) Ps 140 şi 141 (Doamne strigat-am… la Vecernie), Ps 136
64
(La râul Babilonului… la Utrenie în perioada Triodului) ; din cei mai mulţi psalmi cântaţi odinioară
au rămas doar versete izolate care se cântă ca stihuri printre stihirile unor cântări mai noi (Ps
118 vs. 12 ‘Bine eşti cuvântat Doamne învaţă-ne pe noi îndreptările Tale’) ; tot versete izolate din
Psalmi sunt şi cântările numite Prochimene (=aşezate înainte) (cântate înaintea Paremiilor la
Vecernie, înainte de Evanghelia Utreniei, la Apostol, prochimenele de la Vecernie [rânduite
pentru fiecare zi săptămânală] şi cele de la Utrenia duminicilor [rânduite după glasurile
Octoihului], prochimenele din Postul Mare Ps 68,20-21 şi Ps 60,2 cântate duminica seara
alternând, prochimenul special Ps 76,13 cântat la marile Praznice Împărăteşti etc.
-în afară de psalmi s-au întrebuinţat în cultul creştin (ca şi în cel iudaic) unele cântări din texte
scripturistice ale VT : Cântarea de mulţumire a lui Moise după trecerea prin Marea Roşie (Ieş
15,1-19), Cântarea lui Moise prin care mustră poporul pentru idolatrie în pustiul Sinai (Deut
32), Cântarea de mulţumire a Sf. Ana, mama lui Samuil la naşterea fiului ei (I Reg 2,1-10),
Cântarea proorocului Avacum cu conţinut mesianic (Avac. 3,2-13), Cântarea proorocului Isaia
(Is 26,9-17), Rugăciunea proorocului Iona din pântecele chitului (Iona 2,3-10), Cântarea celor
trei tineri aruncaţi în cuptorul cel de foc din Babilon (Dan. 3,24-40 ; fragment necanonic) iar în
NT Cântarea lui Zaharia când i s-a deschis limba la naşterea fiului său Ioan Botezătorul (Lc
1,67-79), Cântarea Fecioarei Maria după ce primeşte vestea cea bună de la înger (Lc 1,46-54),
Rugăciunea dreptului Simeon când a primit pe pruncul Iisus la templu (Lc 2,29-32) ; aceste
imne se citesc împreună cu canoanele de la Utrenie în zilele de rând din Postul Mare, ‘Acum
slobozeşte…’ se citeşte la Vecernie iar Cântarea Sf. Fecioare se cântă alături de cântarea a 9-a
de la Utrenia duminicilor şi sărbătorilor sfinţilor
-tot imne au fost şi unele fragmente cu structură ritmică din epistolele pauline : ‘Imnul
creştinătăţii’ de la I Tim 4,16, sau Efes 5,14 sau Rom 13,11-12
CÂNTĂRI DE ORIGINE NESCRIPTURISTICĂ
-primele imne creştine deosebite de cele din Scriptură au fost alcătuite pe baza textelor biblice
şi după modelul acestora (formula doxologică « Mărire Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh » după
modelul cântăriii îngerilor din noaptea Naşterii Domnului Lc 2,14 ; « Născătoare de Dumnezeu
Fecioară » după modelul salutului Elisabetei Lc 1,28,42)
-mai ales apariţia ereziilor şi nevoia combaterii acestora a grăbit alcătuirea de imne bisericeşti
de inspiraţie creştină utilizate ca armă apologetică (imne cu caracter dogmatic) : « Lumină
lină… » unul dintre cele mai vechi imne de acest fel păstrate până azi în cultul ortodox (imn cu
caracter trinitar şi hristologic atribuit Sf. Antinoghen episcop de Sevasta martirizat la începutul
sec IV) ; ele u avut iniţial caracter extraliturgic
-imne mai numeroase apar după libertatea Bisericii (din sec V-VI înainte) ca imne noi compuse
de diferiţi poeţi (imnografi) şi melozi (compozitori creştini) sub diverse forme şi denumiri
-formele fundamentale ale poeziei imnografice sunt : troparul, condacul şi canonul
-Troparul este cea mai veche, mai mică şi mai simplă formă a poeziei imnografice întrebuinţată
în cultul ortodox ; are forma de vers sau strofă poetică adică ritm, rimă, număr de silabe (prin
traducere această formă poetică nu s-a mai putut păstra ci a trebuit
sacrificată în intertesul cuprinsului care a fost redat în proză) ; tropar prin
excelenţă este acea compoziţie care redă pe scurt viaţa unor sfinţi sau evenimente din viaţa
Mântuitorului sau din istoria mântuirii ; aceste tropare se cântă la sfârşitul Vecernie, la
începutul Utreniei, la Vohodul mic de la Liturghie şi la Ceasuri ; tropare în sens larg sunt şi
cele de la Aghiasma Mare (‘Glasul Domnului…’ sau de la Aghiasma mică unde sunt precedate
65
de un stih scurt pripelă (=cântare grăbită) ; tot tropare în sens larg sunt şi stihurile de la
‘Doamne strigat-am şi Stihoavnă de la Vecernie şi cele de la ‘Toată suflarea…’ de la Utrenie şi
la ‘Fericiri’ la Liturghie sau cele de la anumite Taine şi ierurgii [stihurile sunt de mai multe
feluri : stihuri ale Învierii ce se cântă duminica compuse de Ioan Damaschin, stihuri ale crucii
şi Învierii ce se cântă miercuri şi vineri în Octoih, stihuri ale Născătoarei, stihuri ale crucii şi
Născătoarei pentru miercuri şi vineri, martirice sau stihuri ale sfinţilor martiri în Minei şi în
Octoih sâmbăta, stihuri dogmatice pe cele 8 glasuri la Vecernie la ‘Şi acum…’ de la ‘Doamne
strigat-am…’., stihuri (tropare) ale Sf. Treimi cântate la Miezonoptica duminicii, stihuri de
umilinţă, stihurile morţilor ca cele de la slujba înmormântării, stihurile lui Anatolie patriarh de
Constantinopol din sec V care se cântă la vecernie şi la Laude (îndreptate împotriva ereticilor
nestorieni şi eutihieni), troparul « Născătoare de Dumnezeu… » cântat la Litie compus de Sf.
Chiril al Alexandriei, troparele Născătoarei de Dumnezeu pe cele 8 glasuri introduse în cult de
patriarhul monofizit Petru Gnafeus al Antiohiei în sec V (cei mai cunoscuţi autori de tropre şi stihuri
sunt : Anatolie patriarh al Constantinopolului (+452), Roman Melodul (Dulce-cântăreţul) din sec VI, Bizantios,
Ciprian, Andrei Persul) ;
-tot tropare sau stihuri izolate sunt şi idiomelele (=cântare cu melodie proprie ; samoglasnica), o
poezie izolată şi independentă cu compoziţie şi melodie proprie originală (odată cu textul utorul
i-a compus şi muzica) ; idiomelele nu servesc ca melodie pentru alte strofe ; autumela = (cu
aceeaşi melodie) este tot strofă cu compoziţie şi melodie proprie dar care serveşte ca model
pentru alte tropare mai ales în ceea ce priveşte melodia (aşa cum serveşte irmosul ca model pentru
stihirile pesnei respective în canonul imnografic) ; prosomia (=asemenea cu ; podobie sau
asemănândă), nume ce se dau troparelor imitate după autumelă (autumela care e modelul e indicată
în fruntea textului podobiei respective)
-o grupă aparte de tropare (stihuri) sunt şi sedelnele, şezândele sau catisme care se cântă la
Utrenie după ‘Dumnezeu este Domnul…’ în timpul cărora credincioşii pot sta jos în străni ;
ipacoi sau subascultător (denumire ce se dădea în vechime refrenelor cântate de popor în
cântarea responsorială a psalmilor) ; astăzi ipacoi se numesc numai acele tropare izolate care se
citesc înaintea antifoanelor celor 8 glasuri de la Utrenia duminicilor şi Utrenia praznicilor după
peasna a 3-a a canonului ; (ele vorbesc întotdeauna despre înviere sau despre măreţia praznicului respectiv
de aceea trebuie ascultat cu atenţie≠ neascultarea lui Adam)
-nişte tropare mai scurte sunt şi antifoanele care se cântă la Utrenia duminicilor înainte de
Evanghelie (compuse de Ioan Damaschin) fiind de fapt rămăşiţele unor psalmi ce se cântau
alternativ (antifonic) în Biserica primră fiind ca text nişte cântări de tranzit între cântările de
origine biblică (pe baza psalmilor 119-133, 120-134) şi cele de origine nouă ca text ; tot alternativ se
cântă şi cele 12 antifoane din denia din Joia Mare
-o altă categorie izolată de tropare sunt şi Svetilnele sau Luminândele din rânduiala Utreniei ce
se cântă înainte de Laude ; se numesc aşa deoarece înainte se cântau în momentul când începea
să se lumineze de ziuă ; cele 11 svetilne duminicale sunt în legătură cu cele 11 Evanghelii
corespunzătoare, ale Învierii fiind alcătuite de Constantin VII Porfirogenetul în sec X ; în
strânsă legătură cu svetilnele stau şi cele 11 Stihiri ale Evangheliei sau Voscresne care se cântă
la slava laudelor din Utrenia duminicilor alcătuite de împăratul bizantin Leon Înţeleptul în sec
IX-X
-Binecuvântările Învierii de duminică au fost înlocuite la praznice şi sărbătorile sfinţilor mari cu
Polieleul (=mult milostiv) care este o cântare de laudă alcătuită din versetele Ps 134 şi 135 iar
66
la sărbătorile Maicii Domnului polieleul e format din versete din Ps 44 ; după polieleu se
cântă Pripelele care sunt imne din diferiţi psalmi (Psalmi aleşi) ; după polieleu se cântă şi
Mărimurile cu stihurile lor ca şi cântări de preaslăvire (sunt de origine rusească atribuindu-se
Fericitului Macarie ; se găsesc numai în ritul român şi slavon nu şi în cel grecesc)
-Condacul este astăzi o strofă izolată ce figurează în Minee, Octoih şi Triod după cântarea a 3-a
sau a 6-a a canoanelor şi se cântă la Liturghie la Vohodul mic după tropare ; termenul de
condac(=băţ) aminteşte de vechile manuscrise de pergament sau hârtie care se înfăşurau pe un
sul (băţ) apoi denumirea a trecut la însăşi manuscrisul acestor imne ; condacul are forma unui
vers în care se descrie sărbătoarea respectivă ; condacul de astăzi din cărţile de ritual nu e decât
un rest din condacele de odinioară care erau compoziţii poetice mai mari compuse din 18-24 de
strofe având fiecare 20-30 de versuri scurte legate între ele prin aceeaşi temă ; în fruntea
vechilor condace exista o antestrofă izolată, mai scurtă care nu făcea parte din strofele
condacului propriu-zis având în comun doar melodi şi refrenul ; aceasta este strofa care se
păstrează până astăzi ca condac ; tot un rest din vechile condace este şi strofa pe care o găsim
astăzi imediat după condac numită icos (=casă ; pentru că asemenea unei case el cuprinde pe scurt toate
despre sfântul sau sărbătoarea respectivă) ; el este primul dintre strofele propriu-zise ale condacelor
de odinioară (irmosul) servind ca model celorlalte strofe în numărul de silabe şi accente ; astăzi
icosul se citeşte ; restul strofelor din vechile condace au ieşit cu timpul din cult nemaifiind
tipărite în cărţile de ritual (cel mai cunoscut autor de condace este Roman Melodul cu condacul
reprezentativ « Fecioara astăzi… », condacul Crăciunului care e de fapt antestrofa celui vechi care avea 24 de
strofe ; iniţialele primelor cuvinte din fiecare strofă dădeau numele autorului) ; singurul condac care s-a
păstrat în întregime în cărţile de ritual şi se foloseşte încă în cult în forma lui extinsă de
odinioară este Acatistul Maicii Domnului sau al Buneivestiri (se citeşte în denia de Vineri seara
din săptămâna a 5-a din Postul Mare) compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului
(+638) sau de Roman Melodul ; este un imn de laudă adresat Fecioarei Maria format din 13
condace şi 12 icoase [se mai numeşte şi acatist=a nu şedea arătând că se ascultă stând în
picioare) ; el a servit ca model numeroaselor imne liturgice de mai târziu în cinstea diferiţilor
sfinţi sau sărbători (textul lor se află în Ceaslovul Mare şi în cărţi separate numite Acatistiere)
-Canonul (=regulă, normă) este o compunere de mai multe cântări care formează împreună un
întreg ; de regulă canonul e format din 9 ode dar poate avea şi 3 sau 2 ode ; semnificaţia
simbolică a celor 9 ode (pesne) sunt cele 9 cete îngereşti care măresc pe Dumnezeu şi care sunt
imitate de Biserica pământească ; cel mai mare număr de canoane a fost încadrat în slujba
Utreniei dar se întâlnesc şi la Pavecerniţă, la Miezonoptica de duminică, la Sf. Taine (Maslul)
sau ierurgii (înmormântarea) ; prima strofă de la fiecare din cele 9 cântări se numeşte irmos
(=legător) care serveşte ca model pentru celelalte strofe ale odei atât ca melodie cât şi ca număr
de versuri şi silabe ; unele cnoane sunt formate din 2, 3 sau 4 ode aflate în triod şi se cântă în
Postul Mare ; la cântările cu 9 ode cântarea a 2-a a fost înlăturată deoarece avea ca model
blestemul lui Moise cu care ameninţa pe evrei în pustiul Sinaiului după căderea acestora în
idolatrie ; canonul complet s-a păstrat în Triod la slujbele din Postul Mare
-catavasiile (=scoborîre pentru că la cântarea lor în vechime şi astăzi în mănăstiri cântăreţii coboară din
străni şi veneau în mijlocul bisericii)sunt un rezumat sau extras al canoanelor din care fac parte ; ele
sunt irmoase adică primele strofe din anumite canoane ; fiecare Praznic Împărătes îşi are
catavasiile lui care se cântă nu numai în însăşi ziua de serbare a praznicului ci şi în toate
duminicile sau sărbătorile sfinţilor cuprinse în intervlul de timp de la începutul sărbătorii şi până
67
la odovanie ; în zilele de rând nu se cântă catavasii ci se citesc sau se cântă irmoasele
canonului din ziua respectivă din Minei ; canonul este forma cea mai dezvoltată a poeziei
imnografice creştine
-cântarea bisericească trebuie să fie cuviincioasă (fără răcnete, strigări sau tonuri înalte
nepotrivite în biserică), să se facă cu vrednicie (I Cor 14,26)