Modele ale educaţiei privind copiii cu cerinţe educaţionale speciale

Mitrea Gheorghe – Liceul Tehnologic Turceni

Una din principalele schimbări care caracterizează procesul educativ al copilului cu nevoi
speciale este tendinţa actuală de a înlocui intervenţia realizată în cadrul instituţional prin cea realizată
prin intermediul familiei şi prin mijloace deschise sau semideschise. Această tendinţă se afirmă în
special prin aplicarea principiului normalizării, care înseamnă facilitatea accesului persoanelor cu
nevoi speciale(cu deficienţe) la moduri şi condiţii de existenţă cotidiană cât mai apropiate posibil de
circumstanţele normale şi de stilul de viaţă al societăţii cărora îi aparţin.
Intervenţia socială este cunoscută ca o mişcare socială, un domeniu de specializare
profesională şi ştiinţifică, o condiţie sine qua non pentru sporirea eficienţei procesului de recuperare şi
inserţie socială a persoanelor cu nevoi speciale.
Filosofia si principiul normalizării au impus pe plan mondial, mai ales în ţările dezvoltate
socio-economic, elaborarea unei legislaţii speciale. De exemplu, în Franţa, o lege din 1975 precizeză
cum trebuie concepută prevenţia primară, secundară şi terţiară, depistarea deficienţilor, protejarea
socială şi educarea lor, formarea, orientarea şi integrarea profesională. În 1988, o nouă lege modifică
unele prevederi din 1975 şi precizeză, într-o manieră nouă, mai clară şi mai pragmatică, noile
structuri şi acţiuni care sunt puse în lucru pentru sporirea eficienţei măsurilor de inserţie socio-
profesională a persoanelor cu nevoi speciale, bazându-se pe conceptul de egalizare a şanselor pentru o
viaţă decentă. Ideile generale ale acestei legi, care pot să inspire şi sistemul legislativ din ţara noastră,
sunt următoarele:
a) Regândirea tuturor intervenţiilor asupra copiilor cu nevoi speciale în raport de exigenţa
colaborării strânse cu familiile acestora;
b) A se căuta pe cât posibil să se menţină copiii deficienţi în cadrul familiei;
c) Realizarea unei abordări globale, sistemice a proceselor de educaţie, recuperare şi inserţie
socială a persoanelor cu nevoi speciale.
Pornind de la legea din aprilie 1988, în Franţa au apărut noi servicii pentru persoanele cu
nevoi
speciale.
Echipa de intervenţie intervine asupra familiilor cu copii deficienţi, asigurând:
a) O acţiune de consiliere şi informare
b) Consiliere privind diagnosticul şi consecinţele acestuia asupra copilului
c) Informarea parinţilor asupra potenţialităţilor reale ale copilului şi asupra mijloacelor
susceptibile să-i favorizeze dezvoltarea
d) Informare asupra diferitelor tipuri de servicii care pot asigura cel mai bine educarea si
 dezvoltarea copilului cu nevoi speciale, datorate unor deficienţe.
Ţinând seama de aceste elemente, precum şi de situţia familială, serviciile, în acord cu
părinţii, definesc proiectul educativ care va asigura convergenţa modalităţilor de intervenţie precoce
şi suportul ştiinţifico-metodologic al acestora. Proiectul psihopedagogic presupune o evaluare
predictivă a acţiunilor educative si corectiv compensatorii.
a) Să se estimeze ceea ce este posibil, realizabil – în raport cu natura, gradul şi dinamica
previzibilă a deficienţei – încercând să se răspună trebuinţelor specifice fiecărui copil,
precum şi intereselor şi dorinţelor părinţilor.
b) Să se determine domeniile de intervenţie şi să se specifice tipul de abordare educativă si
corectiv-compensatorie, fixându-se priorităţile.
c) Să se realizeze un bilanţ al eficienţei măsurilor educative, elaborându-se fişe de observaţie,
pe baza unui psihodiagnostic dinamic.
d) Evaluarea trebuie să vizeze dezvoltarea copilului sub unghi psihomotr, cognitiv, afectiv şi
psihosocial.
Obiectivele care se fixează trebuie să fie întotdeauna clare, realizabile şi limitate, fixându-se
pe perioada de timp necesară pentru a fi atinse. Pornind de la această exigenţă, prima distincţie
majoră în planurile de intervenţie este cea operată între strategiile proactive si strategiile reactive.
Strategiile proactive sunt cele care urmăresc să reducă – cu timpul – frecvenţa şi/sau intensitatea
comportamentelor indezirabile ale copilului cu nevoi speciale. În categoria acestor strategii intră:
manipulările “ecologice”, programele educative si corectiv-compensatorii şi “tratamentul”
comportamental direct(modificările cognitive-comportamentale). Utilizarea strategiilor reactive se
intercorelează cu primele strategii şi permit să se obţină apariţia şi apoi consolidarea şi generalizarea
şi în alte contexte a comportamentului-ţintă urmărit prin programele individualizate, în diferite
perioade de timp ale procesului educativ şi corectiv-compensator.
Realizarea acestor programe necesită o strânsă conlucrare între echipa de profesionişti, în
rândul căreia există şi un psihopedagog – ca profesor itinerant – şi părinţii copiilor deficienţi. Deci,
şi în sistemul legislativ românesc referitor la copiii cu nevoi speciale trebuie prevăzută intervenţia
precoce, prin munca în echipă interdisciplinară, inclusiv prin aportul profesionist al
psihopedagogului itinerant, care conlucrează în chip adecvat fiecărui caz cu părinţii copiilor cu
nevoi speciale.
Intervenţia în familie permite:
a) Reinstaurarea unei relaţii pozitive părinţi-copil deficient şi între părinţi, eliminându-se
reacţiile tipice care pot apare: depresia, furia, culpabilitatea, anxietatea, sentimentul de
injustiţie, autocompătimirea, respingerea copilului sau supraprotejarea sa – ceea ce impidică
formarea abilităţilor de autonomie ale copilului cu nevoi speciale;
 b) Să se demonstreze părinţilor că nu sunt singuri în demersurile lor educative cu copilul
deficient;
c) Să înveţe familia să trăiască echilibrat cu copilul deficient;
d) Părinţii să-şi însuşească unele abilităţi şi tehnici speciale de educaţie a copilului deficient,
conlucrând adecvat cu profesioniştii;
e) Să se ajute părinţii să se găsească instituţiile cu potenţial educativ şi corectiv-compensator
care sunt cele mai potrivite copilului cu nevoi speciale.
Proiectele “ecologice” de educaţie a copiilor cu nevoi speciale (J.J. Detraux, 1986; D.
Baine,
1992) cuprind mai multe etape:
a) Analiza situaţiei persoanei în contextul domiciliului său;
b) Evaluarea global a capacităţilor reale ale copilului cu nevoie special, a forţelor sale psihice,
a şanselor de dezvoltare;
c) Elaborarea unui proiect de integrare – pe baza unui psihodiagnostic formativ, dinamic şi a
formulării unui prognostic, în raport cu natura, gradul şi complexitatea deficienţei copilului
– prin conlucrarea cu părinţii, alte persoane din anturajul copilului şi cu personalul
serviciilor/instituţiilor care acceptă să colaboreze în acest sens;
d) Planificarea şi coordonarea acţiunilor diverşilor parteneri implicaţi în proiectul ecologic de
educaţie integrată a copiilor cu nevoi speciale;
e) Evaluarea periodică, regulată, a demersurilor angajate şi a acţiunilor realizate în cadrul
strategiilor proactive şi a strategiilor reactive.

Modelul educaţiei integrate prezintă şase caracteristici principale (N. Montreuil, 1987):
a) Un program şi o strategie individualizate de educaţie vor trebuie să fie puse în lucru pentru
fiecare copil, pe baza unei evaluări permanente a trebuinţelor şi a progreselor sale;
b) Contactele vor trebuie să fie organizate sistematic între copiii cu handicap şi cei fără
handicap, în cadrul instituţiilor şcolare şi în afara lor, printre altele printr-un sisteme de
tutorat;
c) Programele de educaţie vor fi elaborate în funcţie de nevoile si exigenţele vieţii în
comunitate şi pentru a facilita trecerea de la activitatea şcolară la viaţa adultă, foarte
important pentru viitorul persoanelor cu nevoi speciale, şi, adesea dificilă;
d) Programele de educaţie vor fi elaborate şi prin conlucrarea cu părinţii, de către membrii
echipei pluridisciplinare;
e) Se va urmări o evaluarea dinamică, permanent a modului de punere în lucru, de aplicare
practică a programelor de educaţie individualizată, precum şi efectele lor specific asupra
tututor dimensiunilor personalităţii copiilor cu nevoi speciale în condiţiile integrării;
f) Educaţia integrată, pornind de la intervenţia precoce, urmăreşte, deci, să ajute familia şi
copilul cu nevoi special în vederea valorizării tuturor potenţialităţilor latente şi manifeste,
pentru a trăi din plin, cu posibilităţile pe care le are şi le dezvoltă, într-o ambianţă
constructivă, echilibrată.

Bibliografie:
 VERZA, E., PAUN, E.; „Educatia integrata a copiilor cu handicap”, Unicef, 1998

 DIACONU, MIHAI; „Educaţia şi dezvoltarea copilului”, Bucureşti, Editura ASE, 2007

 http://www.isj.rdsbv.ro/CJARE/page8.html (29 aprilie 2010)

 http://www.eursc.eu/fichiers/contenu_fichiers1/1353/2009-D-619-ro-3.pdf (9 mai 2010)