Deficiență, incapacitate, dizabilitate, handicap

Definiții
DEFICIÉNT, -Ă, deficienți, -te, adj. Care are o insuficiență organică sau mintală. ♦ Care produce
mai puțin decât trebuie, decât e planificat. ♦ (Substantivat) Persoană lipsită de anumite facultăți fizice
sau psihice. Un deficient mintal. Sursa: DEX '09 (2009)
Lipsă în integritatea anatomică și funcțională a unui organ; absență a anumitor facultăți fizice sau
psihice.
INCAPACITÁTE s. f. Lipsă de capacitate, neputință de a face ceva; p. ext. nepricepere. ♦ Stare,
situație a unei persoane care nu are capacitatea legală de a se bucura de anumite drepturi.

Sursa: DEX '98 (1998)

INCAPACITÁTE s. 1. v. inaptitudine. 2. v. neputință. 3. neputință, slăbiciune, (rar) impotență,
incompetență, necompetență, nepregătire, nepricepere.
Sursa: Sinonime (2002)
Incapacitate f. 1. lipsă de capacitate; 2. starea unei persoane pe care legea o privează de unele
drepturi.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)
Starea pasageră de boală care impiedică salariatul să presteze activitate temporar in unitate nu
trebuie confundată cu:
Inaptitudinea fizică și/sau psihică constatată de medicul de medicina muncii, care nu ii permite
angajatului să iși indeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.
DIZABILITÁTE, dizabilități, s. f. Stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în
deplasare, activitate, receptare; handicap. – Din engl. disability.
Sursa: DEX '09 (2009)
Dizabilitatea este definită ca o stare fizică, psihică sau mentală care limitează activitatea, sub diverse
forme, unei persoane. Termenul "dizabilitate" este menit să-l inlocuiască pe cel de "handicap", in
pofida faptului că legislația română continuă să-l includă pe cel din urmă.
HANDICAP, handicapuri, s. n. 2. Fig. Greutate, piedică intervenită în munca cuiva. 3. Deficiență
senzorială, motorie, mintală sau orice altă infirmitate a unei persoane. – Din engl., fr. handicap.
Sursa: DEX '09 (2009)
INVALIDITÁTE s.f. Starea celui invalid; infirmitate.
INFIRMITÁTE, infirmități, s. f. Starea celui infirm; defect fizic congenital sau dobândit în
urma unui accident, a unei boli etc.; beteșug, betegeală, betegie; invaliditate.
Modele de dizabilitate
Dizabilitatea este perceputa si abordata prin prisma a doua modele: medical si social.
1
Modelul medical defineste persoanele cu dizabilitati din perspectiva bolii sau a conditiei lor
medicale. In acest model, dizabilitatea este perceputa ca problema a individului, acesta din urma fiind
dependent de ceilalti si avand nevoie de tratament adecvat problemei sale. Modelul medical
determina excluderea sistematica a persoanelor cu dizabilitati din societate.
Modelul social este promovat de Uniunea Europeana si pune accentul pe mediul social neadaptat
nevoilor persoanelor cu deficiente, de unde rezulta si dificultatile cu care acestea se confrunta. Astfel,
modelul social nu mai percepe dizabilitatea ca o problema individuala, ci ca un fapt social, generat de
politica, practica, atitudini si mediul inconjurator.
Dizabilitatea in legislatia din Romania
Legea privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap nr.448/2006 a fost
reactualizata in anul 2011. Conform acestei legi, persoanele cu dizabilitati sunt acele persoane carora
mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale si/sau asociate, le
impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata societatii, necesitand masuri de
protectie in sprijinul integrarii si incluziunii sociale.
http://www.prostemcell.ro/articole/dizabilitate.html
Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferentiere sociala in societatile
moderne, marcat substantial de influenta unor ideologii. Modul in care o societate exclude anumite
grupuri sau indivizi implica procese de incadrare in categorii, punandu-se accentul pe aparitia si
identificarea unor incapacitati, pe aspectele inferioare si inacceptabile ale unei persoane.
Dizabilitatea apare ca o problema de drepturi umane. Implica lupta pentru alegere, justitie
sociala si participare. In toate tarile se afirma necesitatea integrarii si se explica ritmul lent al
progresului din cauza barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice, sociale.
In momentul de fata, noile tendinte pe plan mondial impun termenul de "persoana dizabilitata" (de
catre societate) in locul celei de "persoana cu dizabilitati", tocmai pentru a sublinia faptul ca
dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relatiei persoana - mediu. Mediul
neadaptat este cel care "dizabiliteaza" o persoana datorita barierelor arhitecturale pe care acesta le
intampina.
Potrivit Organizatiei Internationale a Persoanelor cu Dizabilitati (DPI), dizabilitatea este definita ca
fiind "rezultatul interactiunii dintre o persoana care are o infirmitate si barierele ce tin de mediul
social si atitudinal de care ea se poate lovi".
Organizatia Mondiala a Sanatatii propune urmatoarea definitie a dizabilitatii: "Dizabilitatea este
reprezentata de orice restrictie sau lipsa (rezultata in urma unei infirmitati) a capacitatii (abilitatii) de
a indeplini o activitate in maniera sau la nivelul considerate normale pentru o fiinta umana".
Clasificarile Internationale ale functionarii, dizabilitatii si sanatatii (CIF) pun accent pe
participare si functia pastrata, nu pe incapacitate si restrictie, tin cont de factorii de mediu, cuprind
2
 domenii de sanatate si domenii asociate sanatatii. CIF nu se refera doar la persoanele cu dizabilitati,
ci la toti oamenii. Astfel, Clasificarea Internationala a functionalitatii, dizabilitatii si sanatatii este si
un instrument de realizare a drepturilor persoanelor cu dizabilitati, dar si o metoda valoroasa in
standardizarea starilor de sanatate, unificarea abordarilor de diagnostic si de evaluare a starilor de
sanatate si a functionalitatii.
Cu cat este mai sever gradul de handicap, cu atat participarea pe piata fortei de munca este mai
redusa. Aceasta participare reprezinta un procent de 20% in cazul persoanelor cu dizabilitati severe
compartiv cu 68% in cazul persoanelor care nu sufera de nicio dizabilitate;
In comparatie cu persoanele fara dizabilitati, persoanele cu dizabilitati au cu 50% mai putine sanse sa
urmeze alte studii dupa cele secundare;
38% dintre persoanele cu dizabilitati cuprinse cu varste intre 16-34 de ani au un venit castigat in
Europa, comparativ cu un procentul de 64% al persoanelor fara dizabilitati. Venitul persoanelor cu
dizabilitati este in mod dramatic mult mai mic decat cel al persoanelor fara dizabilitati;
Una din doua persoane cu dizabilitati nu a luat parte niciodata la activitati sportive sau de petrecere a
timpului liber;
1/ 3 dintre persoanele cu dizabiliati nu a calatorit niciodata in strainatate sau nu a participat in
excursii turistice din cauza conditiilor si a serviciilor inaccesibile.

C_II DEZVOLTAREA ORGANISMULUI

La adult coloana vertebrală:
- ♂ = 73 cm;
- ♀ = 63 cm;
- lățimea la nivelul zonei celei mai dezvoltate – zona superioară a sacrului (baza) – 11 cm;
- grosimea (diametrul antero-posterior) coincide cu cea mai mare dimensiune sagitală a vertebrelor
lombare și este de 7 cm.
- reprezintă aproximativ 40% din înălțimea generală a corpului.
Are rolul de a proteja structurile nervoase pe care le conține canalul medular – măduva și rădăcinile
nervilor cranieni și spinali.
Elemente de embriologie:
Săptămânile de sarcină se numerotează de la data ultimei menstre.
Săptămâna I – segmentarea succesivă a celulei ou în celule fiice, denumite blastomere.
Structura rezultată poartă numele de morulă.
Treptat se produce un proces de aplatizare, aranjare și reorganizare a celulelor (în funcție de
polaritatea membranelor lor), unele migrând către centrul formațiunii, altele distribuindu-se la
suprafață. Ulterior se schițează o cavitate internă plină cu lichid, formațiunea fiind numită blastulă.
3
 Treptat celulele interne migrează către un pol al cavității și se formează blastocistul.
Blastocistul este cel care aderă la mucoasa uterină, celulele trofoblastice insinuându-se printre cele
endometriale; se produce astfel nidația.
În continuare vom urmări evoluția embrioblastelor, care vor da naștere embrionului;
trofoblastul va contribui la formarea placentei.
Săptămâna a II-a – Embrioblastul se stratifică și se transformă în disc embrionar, celulele
dispozându-se în două straturi:
- ectodermul primar,
- endodermul primar.
Săptămâna a III-a – se caracterizează prin desfășurarea procesului de gastrulație, care
constă în diferențierea în continuare a celulelor discului embrionar, acesta devenind trilaminar, prin
adăugarea unei foițe intermediare – mezodermul intraembrionar. Migrația celulelor între cele trei
straturi, în acest moment, explică de ce pe măsura formării structurilor corpului, ele au inervație și
vascularizație proprii.
În aceeași perioadă se schițează axa mediană a viitorului embrion, orientată cranio-caudal și
localizată la nivelul ectodermului care a fost numită linia primitivă. Procesul de diferențiere celulară
se accentuează, dând naștere la populații de celule din care se vor forma ulterior toate structurile și
organele corpului.
Celulele situate mai aproape de linia primitivă se divid mai activ, aglomerarea lor fiind
responsabilă de apariția plăcii neurale, apoi a crestelor neurale și ulterior a tubului neural, care
reprezintă precursorul sistemului nervos central. Sub tubul neural se diferențiază notocordul, un
cordon elastic, dispus longitudinal, paralel cu tubul neural, derivat din mezoderm. La individul adult
se păstrează, ca reminiscențe ale notocordului, nucleii pulpoși ai discurilor intervertebrale. În jurul
notocordului se vor dezvolta ulterior elementele anatomice ale coloanei vertebrale. Și mai profund,
paralel cu aceste două structuri, se diferențiază tubul digestiv, derivat predominant din endoderm.
După formarea notocordului linia primitivă dispare; ea poate persista, în special la nivel
caudal, determinând apariția unor defecte congenitale de tipul teratoamelor sacro-coccigiene (un
teratom conține celule provenite din toate foițele embrionare, este mai frecvent la nou-născuți de gen
feminin, este inițial benign, dar se poate maligniza dacă este neglijat).
Celulele ectodermale supraiacente notocordului, suferă prin proces de inducție, o serie de
modificări seriate, transformându-se în neuroblaste – celule nervoase embrionare care sunt
precursorii neuronilor.
Tot în săptămâna a III-a apare un număr de 42-45 de formațiuni tranzitorii, numite somite,
generate prin apariția unor șanțuri transversale, la nivel mezodermal, fragmentând masele celulare și
explicând fenomenul de metamerie. Ele sunt aglomerări de celule mezodermale, situate de o parte și
4
de alta a notocordului, care prin diviziuni succesive și diferențieri vor da naștere unor formațiuni care
sunt precursori ai aparatului locomotor:
- sclerotoame, din care vor lua naștere elementele constitutive ale vertebrelor (corp și arc) și
părți din piesele osoase ale craniului;
- miotoame, din care se formează mușchii trunchiului, cărora li se recunoaște dispoziția
segmentară;
- dermatoame, care vor da naștere dermului troncular și al regiunilor capului și gâtului.
Primele 4-5 perechi de somite craniale contribuie la formarea craniului, iar următoarele se
împart în:
- 8 perechi de somite cervicale,
- 12 perechi de somite toracale,
- 5 perechi de somite lombare,
- 8-10 perechi de somite coccigiene.
Cu alte cuvinte structurile aparatului locomotor derivă din foița mezodermală a discului
embrionar, organizată în somite, care generează tegumentul, musculatura scheletică a trunchiului și
scheletul axial osos.
În paralel, pe fața ventrală a viitorului embrion, la nivelul șanțului cervical, apare mugurele
cardiac, sub forma unui tub la întâlnirea a două vase principale, care reprezintă schița viitorului
sistem cardio-vascular. În intervalul cuprins între zilele a 18-a și a 25-a inima începe să aibă activitate
contractilă. De menționat că mușchiul cardiac are origine mezodermală, alături de sistemul muscular.
Săptămâna a IV-a – se caracterizează prin procese care contribuie la schițarea formei
exterioare a organismului.
Pe măsură ce numărul celulelor embrionare crește datorită diviziunilor succesive, discul
embrionar suferă un dublu proces de încurbare, în sens transversal (marginile laterale orientându-se și
ulterior fuzionând pe linia mediană ventrală) și cranio-caudal (fața ventrală devenind concavă, iar cea
dorsală convexă). Marginile laterale se apropie și fuzionează, rezultând tubul embrionar și ulterior
embrionul.
Embrionul măsoară aproximativ 1 mm în lungime.
Ca element specific notăm apariția, în ziua a 22-a a mugurelui bronșic, dintr-o invaginație
a tubului digestiv, mai apropiată de extremitatea sa superioară. Către sfârșitul perioadei (zilele 26-28)
acest mugure de divide, elementele rezultate fiind la originea arborelui bronșic și viitorilor plămâni.
Săptămâna a V-a – se caracterizează prin apariția mugurilor membrelor, cele ale membrelor
superioare precedând cu aproximativ 2 zile formarea mugurilor membrelor inferioare. Ei cresc și au
inițial formă tubulară, segmentându-se ulterior și detașându-se, mai întâi segmentul distal (mâna
respectiv piciorul – în săptămâna a VI-a); mai târziu, către sfârșitul săptămânii a VII-a, apare un alt
5
șanț circular care separă segmentele superior de cel mijlociu. Procesul se repetă, cu un decalaj de
câteva zile și la nivelul membrelor inferioare.
În această perioadă, absența unui factor de diferențiere ectodermal la nivelui mugurelui
mâinii, a fost incriminat în apariția unor malformații regionale.
În această săptămână stadiul somitic a fost depășit, se observă dezvoltarea predominantă a
extremității cefalice, datorită creșterii accelerate a sistemului nervos și apariția, la nivel cervical, pe
fața antero-ventrală, a arcurilor branhiale; deși sunt în număr de 8, la om au importanță doar primele
6 (ultimele două perechi sunt rudimentare).
Arcurile branhiale au existență temporară și, prin transformări multiple, succesive, la nivelul lor se
vor forma gâtul și organele cervicale. Datorită dimensiunilor reduse ale ultimelor arcuri branhiale si a
creșterii pronunțate a arcului 2, între acesta și următorul în săptămâna a VI-a se formează o
depresiune transversală a ectodermului, numită sinus cervical. Din extremitățile dorsale ale arcurilor
1 și 2 se formează tuberculii auriculari, din care se vor forma conductul auditiv extern și pavilionul
urechii.
Din primul arc ventral iau naștere procesele maxilar și mandibular sub forma unor muguri ce
fuzionează pe linia mediană, participând la formarea feței, în regiunea inferioară a extremității
cefalice, imediat deasupra mugurelui cardiac. Formarea feței și a gurii se definitivează în săptămâna a
VI-a.
Din extremitățile dorsale ale arcurilor 1 și 2 se formează tuberculii auriculari, din care se vor
forma conductul auditiv extern și pavilionul urechii. Deasupra mugurilor maxilari și mandibulari,
superior gurii primitive, din procesul frontal se dezvoltă procesul frontonazal din care se formează
muguri nazali, care vor forma piramida nazală și buza superioară.
Începând din ziua a 40-a se poate înregistra activitatea bioelectrică a creierului, iar începând
cu ziua a 45-a, s-a reuşit înregistrarea electrică a activităţii inimii (electrocardiograma), deşi ea a
început să bată mult mai devreme (Stossel, 1998) (http://www.caleamaestrului.ro/2008/12/22/viata-
intrauterina-a-copilului-ziua-1-%E2%80%93-luna-9-definirea-termenilor-spermatozoid-ovul-
fecundatie-conceptie-sarcina-embrion-fat-viabilitate/). Accesat la 22.02.2015/ora 18.17.
Săptămâna a V-a – se caracterizează prin apariția mugurilor memebrelor, cele ale membrelor
superioare precedând cu aproximativ 2 zile formarea mugurilor membrelor inferioare. Ei cresc și au
formă tubulară, segmentându-se și detașându-se mai întâi segmentul distal (mâna respectiv piciorul –
în săptămâna a VI-a); ulterior, către sfârșitul săptămânii a VII-a, apare un alt șanț circular care separă
segmentele superior de cel mijlociu. În această perioadă, absența unui factor de diferențiere
ectodermal la nivelui mugurelui mâinii, a fost incriminat în apariția unor malformații ale regiunii:
În această săptămână stadiul somitic a fost depășit, se observă dezvoltarea predominantă a
extremității cefalice, datorită creșterii accelerate a sistemului nervos și apariția, la nivel cervical, pe
6
 fața antero-ventrală, a arcurilor branhiale; deși sunt în număr de 8, la om au importanță doar primele
6 (ultimele două perechi sunt rudimentare).
Arcurile branhiale au existență temporară și, prin transformări multiple, succesive, la nivelul lor se
vor forma gâtul și organele cervicale. Datorita dimensiunilor reduse ale ultimelor arcuri branhiale si a
cresterii pronuntate a acrului 2 intre acesta si urmatorul ân săptămâna a VI-a se formează o
depresiune transversală a ectodermului, numită sinus cervical. Din extremitățile dorsale ale arcurilor
1 și 2 se formează tuberculii auriculari, din care se vor forma conductul auditiv extern și pavilionul
urechii.
Din primul arc ventral iau naștere procesele maxilar și mandibular sub forma unor muguri ce
fuzionează pe linia mediană, participând la formarea feței, în regiunea inferioară a extremității
cefalice, imediat deasupra mugurelui cardiac. Formarea feței și a gurii se definitivează în săptămâna a
VI-a.
Din extremitățile dorsale ale arcurilor 1 și 2 se formează tuberculii auriculari, din care se vor
forma conductul auditiv extern și pavilionul urechii. Deasupra mugurilor maxilari și mandibulari,
superior gurii primitive, din procesul frontal se dezvoltă procesul frontonazal din care se formează
muguri nazali, care vor forma piramida nazală și buza superioară.
Perioada cuprinsă între săptămânile IV și VIII se caracterizează printr-o mare sensibilitate a
embrionului la acțiunea factorilor externi, în special de natură toxică, care afectează mama. Cele mai
mici perturbări în mecanismele complexe de inducție și diferențiere vor putea induce apariția unor
anomalii. Teratogeneza la acțiunea factorilor externi este condiționată de foarte multe elemente:
- momentul acțiunii agentului teratogen,
- afinitatea preferențială a diverșilor agenți pentru anumite organe,
- perioada de acțiune a factorului teratogen.
În această perioadă, medicamentele administrate mamei reprezintă un risc major de apariție a
diverselor malformații la nivelul organismului în formare.
Ca malformații posibile, pe lângă cele prezentate, putem aminti:
- Buza de iepure – cheiloschisis,
- Gura de lup – palatoschisis sau gnato-palatoschisis,
- Spina bifida etc.
Săptămânile a IX-a – a XII-a
Extremitatea cefalică reprezintă jumătate din lungimea fetală totală. În această perioadă se
menține diferența între membrele superioare, mai dezvoltate, care la sfârșitul săptămânii a XII-a au
atins dimensiuni apropiate de cele finale.
Acesta este perioada în care are loc formarea scheletului. „În primul trimestru de sarcină,
datorită procesului de creştere rapidă şi a modificărilor ce survin în proporţiile corporale, este necesar
7
ca scheletul să fie moale. La început el este format din cartilaj moale și elastic, care mai târziu se
osifică şi se transformă în os propriu-zis. Chiar şi la naştere oasele sunt încă moi şi flexibile, lucru
absolut necesar în special pentru oasele capului” (Stossel, 1998).
La sfârșitul lunii a III-a fătul măsoară 9 cm și are o greutate de aproximativ 55 g, capul este
format, degetele sunt diferențiate, organele genitale externe sunt de asemenea diferențiate pentru
fiecare sex.
Săptămânile XIII-XVI
Continuă procesul de creștere a organismului dar extremitatea cefalică și membrele superioare
înregistrează un ritm de creștere mai lent deoarece sunt mai bine diferențiate, în vreme ce membrele
inferioare își mențin ritmul înalt de creștere.
Continuă procesul de osificare.
Se înregistrează mișcări active ale fătului, dar dimensiunile fiind mici, nu sunt resimțite de mamă.
Săptămânile XVII-XX
Se caracterizează prin încetinirea ritmului general de creștere; Lungimea fetală atinge 5 cm.
Membrele inferioare ajung la proporțiile finale pentru perioada intrauterină. Mișcările active ale
fătului încep a fi simțite de mamă.
Apare țesutul adipos, având predominant localizare periviscerală (la nivelul mediastinului, al
lojelor renale etc.); la suprafața corpului are mai ales localizare la baza gâtului, în zona retrosternală.
La sfârșitul lunii a IV-a fătul măsoară 16 cm și are o greutate de 270 g. Părțile corpului fetal sunt
foarte bine diferențiate
În săptămânile XXI-XXV se înregistrează un proces de creștere susținut al tuturor structurilor care
s-au format anterior, proces care se caracterizează prin proporționalitate.
La sfârșitul lunii a cincea, (săptămânile XXI-XXII) fătul are o lungime de 25 cm și cântărește
aproximativ 650 g. Glandele sebacee încep să secrete, pielea fătului fiind acoperită cu vernix caseosa.
Se percep bătăile cordului fetal, mișcările membrelor devin active și puternice și sunt percepute
constant, fiind un indicator al viabității copilului. Intestinul conține meconiu, rezultat al secrețiilor
intestinale, se instalează funcția renală, în vezică acumulându-se urină, care va fi elininată periodic în
sacul amniotic.
În săptămâna XXIV pneumocitele II devin funcționale, secretând surfactant și pregătind plămânii
fetali pentru respirația aerobă, după naștere. În această perioadă crește cantitatea de țesut adipos.
S-au format deja degetele mâinii, ale căror zone distale sunt prevăzute cu unghii.
În săptămânile XXVI-XXIX se constată că plămânii s-au dezvoltat suficient (structuri proprii, dar
și vascularizație și inervație), pentru a putea face față condițiilor mediului extern, putând, în cazul
nașterii premature, să realizeze respirația aerobă.

8
 În această perioadă funcția hematopoietică (anterior asigurată de ficat și splină) este preluată de
măduva osoasă.
La sfârșitul lunii a VI-a (săptămâna a XVI-a) fătul are o lungime de 35 cm, și o greutate de 1000
gr, toate organele sunt în stare de funcționare, dar funcția lor nu este perfect definitivată. Sistemul
nervos este insuficient dezvoltat, circumvoluțiile cerebrale sunt incomplete. Fătul este considerat
viabil, insă cu un mare grad de imaturitate, adaptarea la viața extrauterină fiind foarte dificilă.
Săptămânile XXX-XXXVIII
Sistemul nervos este suficient dezvoltat pentru a controla o parte a funcțiilor de integrare.
Circumferințele capului și abdomenului se egalizează și se accentuează acumularea de țesut adipos la
nivelul organismului (14 g/zi după Drosescu P.)
http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs/Curs%20introductiv%20Procesele%20de
%20crestere%20si%20dezvoltare.pdf)
La sfârșitul lunii a VII-a (săptămânile XXX-XXXI) fătul măsoară 40 cm și cântărește 1700 gr.
Este viabil dar imatur. Are aspect de bătrân cu pielea cutată, închisă la culoare și roșietică.
La sfârșitul lunii a VIII-a (săptămâna XXXVI) fătul are o lungime de 45 cm și o greutate de
2500 g. Aspectul pielii se apropie de acela al nou-născutului la termen și debutează procesul de
osificare la nivel epifizar. Fătul se adaptează mai bine la viața extrauterină, de aceea nu mai este
considerat imatur ci subponderal.
La sfârșitul lunii a IX-a (săptămâna XL), are toate caracteristicile nou-născuților la termen:
lungimea este de aproximativ 48-50 cm și o greutate de 3000-3500 g.
Procesele de creștere și dezvoltare
Creșterea organismului uman este definită ca proces biologic activ, dinamic și complex, de
acumulări cantitative, guvernate de procese biochimice și enzimatice localizate la nivel intracelular
și tisular, al cărui rezultat final este mărirea dimensiunilor corpului în totalitate, dar și a segmentelor
sale, dacă sunt urmărite separat.
Acest proces complex se supune unor legi biologice și se produce într-o anumită succesiune.
Pe parcursul evoluției intrauterine și după naștere a individului, acest proces înregistrează
ritmuri variabile:
- Debutează odată cu fecundația;
- Înregistrează cel mai înalt ritm în perioada intrauterină, când, de la o singură celulă ou se
ajunge la un organism complex, viabil în condițiile mediului extern organismului matern;
- Continuă pe durata copilăriei, însă cu ritmuri variabile, fiind mai pregnant în perioada 0-
3ani;
- Se intensifică la pubertate;
- Se prelungește în adolescență, dar este mai puțin intens decât în perioada precedentă;
9
 - Se încheie în perioada maturității.
Acest proces poate fi aproximat prin termeni cantitativi relativi: mare-mic, înalt-scund, dar
poate fi urmărit și cuantificat cu precizie prin măsurători liniare și circumferențiale, exprimate în
centimetri, respectiv prin cântărire, cu exprimare în kg.
Procesul de dezvoltare definește modificările funcționale și metabolice ale organismului.
Spre deosebire de cel precedent, el continuă și după încheierea creșterii, ilustrând procesul de
evoluție individuală. Dezvoltarea reprezintă un proces calitativ, care recunoaște mecanisme biologice
de perfecționare a organismului, ce facilitează integrarea individului în mediul de viață, prin adaptări
continue la condițiile ambiante. Cele două procese sunt concomitente în primele etape ale vieții; după
ce organismul atinge dimensiunile finale (comandate de codul genetic, dar influențate și de factori
externi) predomină modificările calitative și funcționale. În perioada adultă, procesul se poate
desfășura în ambele sensuri – pozitiv și/sau negativ (sensurile pot alterna, în diferite etape
predominând unul sau altul), predominența lor fiind dictată de factori diverși:
- Sarcina/nașterea (procese care induc modificări profunde, fizice și funcționale în organismul
femeii),
- Sedentarismul impus sau voluntar care determină modificări morfologice și funcționale la nivelul
tuturor structurilor organismului (influențează forma, dimensiunile, tonusul mușchilor, arhitectura și
compoziția oaselor, determină creșteri ale depozitelor adipoase putând determina modificări
patologice la nivel cardiovascular, digestiv, renal etc.),
- Alimentația – considerată atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ (este
generatoare de stări patologice, de la starea de emaciere, până la obezitatea de tip morbid),
- Stilul de viață (care include elementele discutate, dar și regimul de muncă, perioadele de
odihnă și tipul acesteia, ritmul veghe/somn),
- Condițiile de igienă,
- Condițiile socio-economice,
- Condițiile meteorologice și climatice,
- Starea generală de sănătate, dar și afecțiunile și momentul apariției acestora,
- Factorii de mediu (care influențează mult morbiditatea individuală) etc.
Fenomenele pot fi apreciate prin termeni calitativi: insuficient, satisfăcător,
În perioada bătrâneții (considerată după vârsta de 65 ani), procesele de dezvoltare, procesele
de dezvoltare – morfologică, funcțională, metabolocă – sunt treptat înlocuite prin cele de involuție
progresivă, sau bruscă, ritmul de instalare a acestora fiind influențat de aceiași factori ca și
dezvoltarea.
Legile care guvernează procesele de creștere și dezvoltare
(După Drosescu, P. Accesat la 01.03.2015)
10
 http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs/Curs%20introductiv%20Procesele%20de
%20crestere%20si%20dezvoltare.pdf
1. Corelaţia organism – mediu
Este realizată prin activitatea organelor de simț și a sistemului nervos, care recepționează și
prelucrează informațiile din mediul înconjurător, elaborând comenzi care facilitează integrarea și
reacțiile organismului față de acesta.
2. Unitatea şi interdependenţa diferitelor organe şi sisteme este dependentă de starea de
funcționare și de sănătate a tuturor organelor și sistemelor, dar și a modului în care acestea se
integrează și se compensează reciproc.
3. Ritmul de creştere şi dezvoltare este determinat filo și ontogenetic. El diferă de la un
sistem la altul, și, în interiorul aceluiași sistem, există organe cu ritmuri de dezvoltare diferite.
Studiind procesul de creștere se observă organe care:
- ajung rapid la forma definitivă: ochii, urechea internă, sistemul nervos central;
- se dezvoltă rapid în prima copilărie, pentru ca ulterior să evolueze lent până la pubertate:
aparatele excretor şi digestiv;
- se perfecţionează la maturitate: de exemplu aparatele cardio-vascular și locomotor;
- suferă procese de involuţie la adolescenţă: timusul;
- se vor maturiza după pubertate: organele genitale.
4. Legea alternanţei se referă la modul de dezvoltare a segmentelor lungi ale membrelor
(braț/antebraț, respectiv coapsă/gambă). Această lege mai este cunoscută ca „legea basculei”:
- oasele lungi suferă procese de alungire şi îngroşare alternativă (cele două procese nu sunt
niciodată concomitente);
- procesele de alungire şi îngroşare pentru cele două componente mari ale aceleaşi extremităţi
sunt alternative: în timp ce humerusul şi femurul se alungesc, oasele antebraţului, respectiv gambei se
îngroaşă şi invers.
5. Legea proporţiei
Există mai multe faze în evoluţia variaţiilor proporţiilor între statură/ lungimea și lăţimea
segmentelor: 0-1an, 4-6 ani, 6-15 ani, peste 15 ani;
- fiecare segment are o evoluţie proprie în raport cu statura;
- sexul individului influențează dezvoltarea osoasă a centurii scapulare și a celei pelvine.
6. Legea pubertăţii
- înainte de instalarea pubertăţii, creşterea staturală are loc pe seama membrelor inferioare, cu
predominanța proceselor de alungire osoasă;
- după pubertate, procesele de creştere şi dezvoltare se realizează în special pe seama
trunchiului, prin îngroşarea scheletului şi prin dezvoltarea masei musculare.
11
 7. Legea asimetriei
Se descrie existenţa unor asimetrii fiziologice prin: poziţia şi forma organelor intracavitare,
prin utilizarea preferențială a unui membru etc.
8. Legea alternanţei de lungă durată, care descrie un proces de creştere extrem de rapid
pentru primele luni de gestaţie, o altă perioadă în primul an de viaţă, apoi pentru perioada 6-7 ani,
apoi un alt episod de creștere marcată în perioada prepubertară.
Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea
Factorul genetic – caractere cu transmitere:
• dominantă şi care nu se schimbă în cursul vieţii unui individ:
- culoarea ochilor,
- culoarea părului,
- forma nasului,
- forma capului,
- forma arcadelor orbitare și zigomatice, a buzelor, a mandibulei etc;
• ce se pot modifica moderat: dezvoltarea centurilor scapulară și/sau pelvină;
• ce pot suferi modificări marcante – masa musculară, capacitatea funcţională aerobă.
Factorii endocrini:
• Hormonul de creştere (STH): în funcţie de cantitatea în care este secretat de hipofiză se
descrie o creştere normală, gigantismul (hipersecreţie de STH), nanism hipofizar (hiposecreţie STH).
• Hormonii tiroidieni influenţează metabolismul intermediar proteic şi pe cele minerale.
• Hormonii secretaţi de timus asigură procesele de creştere până la pubertate.
• Hormonii secretaţi de glandele suprarenale intervin în metabolismul bazal, în cel al apei,
protidic, glucidic şi cel mineral.
• Hormonii sexuali favorizează dezvoltarea caracterelor sexuale, a pilozității, a masei
musculare şi a forţei.
Factorii patologici
Îmbolnăvirile ce survin în perioadele de creştere şi dezvoltare opresc sau încetinesc procesele
de creștere și dezvoltare (pe perioada unei boli organismul trebuie să producă anticorpi, să refacă
structurile distruse de agenţii patogeni şi dispune de prea puţine resurse pentru a mai face faţă şi
celorlalte procese).
Factorii alimentari
Metabolismul bazal la 1-3 ani este de 2-2.5 ori mai activ faţă de perioada adultă, deci e
necesară suplimentarea raţiei calorice cu 10-20%.
Factorii externi pot influenţa creşterea şi dezvoltarea în mod diferit în funcţie de perioada în
care acţionează:
12
 - în perioada intrauterină (și chiar în cea de alăptare) pot interfera procesele de creştere şi
dezvoltare:
• starea de sănătate a mamei,
• alimentaţia mamei,
• starea de oboseală a mamei,
• ingestia de alcool,
• mediul toxic în care trăieşte/lucrează mama,
• eventuala medicaţie teratogenă auto-administrată (thalidomida);
- în perioada postnatală procesele depind de:
• factorii de mediu şi de microclimat,
• de condiţiile de igienă din familie,
• de factorii socio-economici.
Formarea și dezvoltarea scheletului
Oasele se dezvoltă în perioada intrauterină, din componenta sclerodermală, a mezodermului
somitic. Deși rămân multă vreme elastice și necalcificate, în perioada fetală nefiind necesare funcțiile
principale ale oaselor – susținere și protecție – ele sunt complet formate la naștere.
Procesul de formare a oaselor este de două tipuri:
- osificare de membrană (sau intramembranoasă) care debutează prin mecanisme de diferențiere a
celulelor din mezenchimul primitiv (țesut conjunctiv primitiv, din componența embrionului, care va
da naștere, pe parcursul embriogenezei, vaselor sanguine și țesuturilor conjunctive, diferențiate în
funcție de localizare și funcții); debutează prin formarea unei membrane colagene, care se va
impregna cu săruri de calciu. Procesul se reproduce la nivelul periostului tuturor oaselor corpului,
fiind însă caracteristic oaselor late localizate la nivelul craniului (oasele bolții craniene), toracelui
(stern și coaste), bazin (oasele coxale);
- osificarea de cartilaj (encondrală) este caracteristică oaselor lungi ale extremităților;
procesul este inițiat la nivelul nucleilor de osificare care apar în oasele lungi în perioada embrionară
și apoi fetală, dar și la nivelul cartilajelor de creștere, continuând și după naștere, până la încheierea
creșterii organismului și închiderea acestor cartilaje.
Cartilajul de creștere este o structură trilaminară, foițele care îl compun fiind dispuse
transversal față de axul longitudinal al osului. Activitatea sa este influențată de mai mulți factori:
- hormonali (STH, h. tiroidian, h. paratiroidian, calcitonina, h. glucocorticoizi, h. sexuali);
- vitamine (vitamina D și metaboliții săi activi, vitamina A, vitamina C),
- vasculari (staza sanguină favorizează depunerea de os, iar creșterea fluxului sanguin la
nivelul osului stimulează resorbția osoasă);
- mecanici, care influențează dispoziția lamelelor osoase și traveelor;
13
 - factorul vârstă (după
Dezvoltarea coloanei vertebrale
Dezvoltarea coloanei vertebrale debutează în săptămâna a IV-a de viață embrionară, din
sclerotoamele somitice.
Odată formate piesele care vor da naștere oaselor, pe model conjunctiv, ele încep să se
dezvolte și să crească rapid în dimensiuni și apar primele centre de osificare, denumite primare, la
nivelul schetetului conjunctiv.
La nivelul fiecărui sclerotom se diferențiază două porțiuni: una mai densă și alta cu densitate
mai mică.
Vertebrele regiunii cervicale se formează din primele opt somite. Deoarece la apariția primei
vertebre cervicale contribuie contribuie ultimul sclerotom occipital, a cărui porțiune distală va
fuziona cu cea proximală a sclerotomului următor. De aceea, deși există șapte vertebre, se descriu opt
nervi cervicali.
Nervii rahidieni (spinali) păstrează poziţia lor segmentară primară, formându-se la nivelul
discurilor intervertebrale; ieşirea lor din canalul rahidian se face prin găurile intervertebrale sau
interpedunculare.
După stadiul precartilaginos, în săptămâna a 7-a începe condrificarea prin doi centri care apar în
corpul vertebrei şi prin câte unul în fiecare jumătate a arcului vertebral, care se formează înconjurând
tubul neural.
La formarea corpurilor vertebrale precartilaginoase participă un
segment mai dens şi unul mai puţin dens din două sclerotoame somitice succesive; între partea densă
şi partea mai puţin densă a aceluiaşi sclerotom se formează discul intervertebral, care închide în el
resturi din notocord.
Formarea intersegmentară a vertebrelor definitive permite musculaturii care se dezvoltă din
miotoamele somitice, să își mențină dispoziția și inervația segmentară şi să se insere pe două vertebre
succesive (rămânând tributară unui singur sclerotom). Tot secundar acestei evoluţii, vasele, iniţial
intersegmentare, migrează în interiorul pieselor osoase, ajungând la nivelul centrului corpurilor
vertebrale, pe care le vor iriga și remodela.
Apariția curburilor coloanei
La naștere, coloana nou-născutului este dreaptă. Nu prezintă curburi fiziologice. Ele vor
apărea pe parcursul primului de viață, pe măsura achiziționării posturilor și mersului, în cadrul
dezvoltării neuro-motorii.
Prima curbură, lordoza cervicală, apare și se stabilizează după vârsta de 3 luni, după ce
copilul reușește să ridice și să mențină capul, depășind planul trunchiului, când este poziționat în
decubit ventral. Copilul își menține bine capul când este menținut, în brațe, în poziție verticală.
14
 Cea de-a doua curbură fiziologică, cifoza toracală, apare odată cu achiziționarea posturii
așezat, în jurul vârstei de 4 luni. În acest moment, în postura amintită, cifoza cuprinde atât regiunea
toracală, cât și pe cea lombară, dând aspect de „spate rotund”.
Ultima curbură care apare este lordoza lombară; ea se formează odată cu ridicarea în
ortostatism a copilului, în jurul vârstei de 1 an, prin modificarea poziției bazinului, pentru
echilibrarea centrului de greutate. Vârstele sunt relative și variază mult de la un subiect la altul, în
funcție de precocitatea achiziționării ortostatismului și mersului. Dacă unii copii se ridică în poziție
bipedă și tentează mersul în jurul vârstei de 7-8 luni, în alte cazuri, aceste acte motorii apar după
vârsta de 12 – 14 luni.
Din cauza echilibrului încă precar și a nesiguranței în mers, bazinul se anteversează, accentuând
lordoza. Pe măsură ce abilitățile motorii se ameliorează, hiperlordoza se corectează, stabilizând
întreaga coloană vertebrală (în jurul vârstei de 24 luni).
Dezvoltarea toracelui
Coastele sunt oase late, fiind formate dintr-o porțiune centrală, spongioasă și o zonă corticală de os
compact. Ele se dezvoltă din porțiunile laterale ale sclerotoamelor somitice din care iau naștere și
vertebrele corespunzătoare ca număr. Datorită modului de formare a vertebrelor, se poate explica
modul de articulare a capului costal, cu două corpuri vertebrale învecinate. Se explică și prezența
proceselor costiforme (reminiscențe ale coastelor, care au aderat la corpurile vertebrale, fuzionând cu
procesele transversare).
Sternul reprezintă porțiunea anterioară a scheletului toracelui. Este un os lat, median și nepereche,
care se articulează, prin intermediul cartilajelor costale de coaste, închizând cutia toracică. Are trei
porțiuni, care iau naștere prin fuzionarea a două benzi membranoase ce provin din mezodermul
somatic ventral al embrionului. Ele se extind către linia mediană anterioară, fuzionând aproximativ în
săptămâna a IX-a. Acest proces este vizibil la nivelul corpului sternal, unde sunt vizibile striații
transversale care delimitează sternebrele.
Dezvoltarea membrelor
Începe în ziua a 26-a, în care, pe fețele laterale ale corpului embrionar apar crestele membrelor,
din care, în următoarele două zile, se vor forma mugurii membrelor superioare, la limita dintre zonele
craniană și cervicală. Ele se dezvoltă din somitele C 4-T1. Într-un interval de alte două zile, la nivelul
somitelor L4-S3, apar și se dezvoltă mugurii membrelor inferioare. Mugurii sunt înveliți de ectoderm,
care va da naștere tegumentului. În ei pătrund celule mezo- și endodermale, din care se vor forma
scheletul, aparatul articular, musculatura și elementele vasculare ale membrelor.
Malformațiile se pot clasifica în:
- Anomalii prin lipsa segmentelor, sau dezvoltare insuficientă:
 amelie, sau absența unuia sau mai multor membre;
15
  focomelie, sau dezvoltarea insuficientă a segmentelor proximale ale membrelor;
 adactilie, sau absența degetelor.
- Dezvoltare incompletă, sau oprirea evoluției unor segmente:
 micromelie, sau dezvoltare incompletă a membrelor;
 microdactilie, sau dezvoltare incompletă a degetelor;
 microfalangie, sau dezvoltare insuficientă a falangelor.
- Dezvoltare excesivă a unor segmente sau membre:
 macromelia, sau dezvoltarea exagerată a unor membre;
 macrodactilia, creșterea exagerată a degetelor;
 hiperfalangia, sau creșterea disproporționată a unor falange.
- Alte malformații:
 elenteromelie, sau rotația anormală a genunchiului;
 sindactilie, sau alipirea degetelor pe lungime,
 polidactilie, sau apariția de degete supranumerare,
 sirenomelie, sau fuzionarea parțială sau completă a membrelor inferioare, care dă impresia de
membru inferior unic, deși uneori există schelet bilateral,
 amputații congenitale,
 luxația congenitală de șold (prin dezvoltare insuficientă a capului femural și/sau a cavității
acetabulare a osului coxal).
- Ca malformații posibile, pe lângă cele prezentate, putem aminti:
 Buza de iepure – cheiloschisis,
 Gura de lup – palatoschisis sau gnato-palatoschisis; în ambele situații mugurii faciali nu se
dezvoltă suficient pentru a fuziona pe linia mediană. Formele grave determină dificultăți în respirație,
hrănire, fonație;
 Spina bifida, care reprezintă absența fuziunii mugurilor arcurilor vertebrale. Poate interesa una
sau mai multe vertebre, fiind localizată mai frecvent la nivel lombosacrat.

SCOLIOZELE
Generalități
Scolioza este o boală evolutivă, caracterizată prin una sau mai multe curburi laterale ale
coloanei vertebrale, vizibile în plan frontal, însoţită de rotaţia vertebrelor. În mod normal, privită din
spate, coloana poate fi perfect rectilinie.

16
 Nu există scolioză fără rotaţie vertebrală. Scolioza trebuie diferenţiată de atitudinea scoliotică,
care reprezintă o înclinare laterală a coloanei vertebrale, fără rotaţia vertebrelor, complet reductibilă
în decubit dorsal.
Definiție: Deviație majoră, triplanară a coloanei vertebrale, caracterizată prin:
- prezența uneia, a două, sau mai multe curburi de sens opus în plan frontal;
- torsiunea corpurilor vertebrale care deviază de partea convexității;
- gibozitate costală de partea convexității vertebrale;
- escavare toracală de partea concavității;
- asimetria / inegalitatea centurilor scapulară și pelvină.
Datorită numărului mare de pacienți scoliotici în țara noastră, MS a inițiat „Programul
național de depistare precoce a cazurilor noi de îmbolnăvire și tratare adecvată”, program coordonat
de Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” – București.
Incidență – 0,2 % locuitori la nivel mondial.
În România (pe primul loc în Europa în ceea ce privește numărul cazurilor grave de scolioză
în „S”) sunt luate în evidență aproximativ 60.000 cazuri, ceea ce corespunde unei incidențe de 3,5 %
(după prof. M. Jianu – Tg. Mureș 2008 – peste 13.000 cazuri sunt întâlnite la copii).
În România sunt înregistrate 20.000 cazuri noi de îmbolnăvire anual, iar dintre acestea 80% se
înregistrează la copii. Principala cauză este nedg-, sau subdiagnosticarea (dg. incorect sau tardiv).
80% dintre cazurile înregistrate sunt idiopatice (de cauză neprecizată),
Factorul gen este determinant, 72% dintre cazuri înregistrându-se la pacienți de gen feminin,
în timp ce proporția între genuri în cazurile grave de scolioză este de 10/1 în favoarea pacienților de
gen feminin.
Etiologie
La copil:
- Predispoziția individuală și/sau familială,
- Afecțiuni prezente la naștere (spina bifida),
- Pubertatea (factori hormonali și particularități de creștere),
- Perioadele de creștere bruscă în înălțime,
- Insuficiența musculo-ligamentară,
- Inegalitatea membrelor inferioare,
- Afecțiuni congenitale ca sindromul Marfan, boala Ehlers-Danlos, boala Recklinghausen,
boala Lobstein, boala Morquio, osteogeneza imperfectă (în general afecțiuni ale țesutului conjunctiv)
etc.
- Distrofiile musculare și alte dezechilibre musculare, care apar în urma afecțiunilor
neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrală infantilă, care determină paralizia
17
asimetrică a unor grupe musculare, provocând un dezechilibru funcţional important la nivelul
coloanei.
Factori favorizanți: Spondilolistezis (în special lombar), absența sau malformații ale
membrelor superioare, alte tulburări corelate cu diferențierea și dezvoltarea tisulară în perioada de
viață intrauterină.
La adult:
- Un proces inflamator (apendicită, pleurezie),
- Un proces aderențial sau cicatricial (aderențe pleurale, cicatrici toracale întinse),
- Accidentul vascular cerebral,
- Hernia de disc lombară,
- Contracturile musculare,
- Un fenomen algic vertebral (lombo-sciatică),
- Un traumatism vertebral sau de tren inferior (centură pelvină, membre inferioare),
- Procese infecțioase,
- Tumori.
Au fost emise mai multe teorii care să explice apariția scoliozei la anumiți subiecți, deși
condițiile incriminate afectează întreg grupul în aceeași măsură:
- Teoria ținutei vicioase – la școală, în bancă, sau susținând un ghiozdan prea greu pentru
statura și musculatura sa; aceasta ar explica eventual scolioza totală;
- Teoria osteo-paralitică – potrivit căreia tulburările de cauze mecanice, ale procesului de
osificare, ar induce deformări vertebrale și deviații laterale de coloană.
Clasificare:
După factorul etiologic:
- idiopatică,
- secundară.
După modul de răspuns la tratament:
După numărul curburilor:
În general se consideră ca principală, curbura cea mai întinsă, sau cea situată la nivelul coloanei
dorsale.
După întindere (amploarea deposturării):
După stadiul evolutiv și mobilitatea permisă coloanei:
După gravitate (mai puțin utilizată în prezent):
După momentul apariției scoliozei idiopatice:
Tablou clinic: semnele scoliozei sunt ușor de sesizat la inspecția pacientului:
- Din incidența de profil:
18
 o Poziția capului,
o Înclinația gâtului (înclinat, sau deviat, de partea umărului coborât, prin hipertonia mușchilor
posteriori și laterali ai gâtului);
o Poziția umerilor (aduși, proiectați anterior),
o Aspectul general al trunchiului.
- Din incidența posterioară:
o Asimetria umerilor și a liniei gâtului (fasciculul superior al trapezului);
o Asimetria reperelor omoplaților (unghiuri, spină, margine medială), eventual raporturile
diferite ale celor doi omoplați cu toracele („scapule alate” = omoplați depărtați de planul toracelui) și
coloana;
o La flexia trunchiului, cu membrele superioare la 90º, se observă gibozitatea ca o
proeminență paramediană (prin accentuarea unghiului posterior al coastelor) de partea convexității și
respectiv o escavare pe hemitoracele controlateral;
o Inegalitatea pliurilor taliei;
o Asimetria bazinului.
- Din incidență anterioară:
o Asimetria umerilor și claviculelor,
o Asimetria mameloanelor,
o Escavarea toracelui anterior sau deformările costale;
o În cazuri grave diminuarea mișcărilor costale;
o Asimetria oaselor coxale (repere: SIAS, punctele ilio-cretale);
o Oblicitatea diametrelor bicret, bispinos, bitrohanterian.
Aprecierea deviației vertebrale se poate realiza subiectiv, prin somatoscopie, dar
diagnosticul exact se realizează prin măsurarea curburilor laterale şi sagitale, a echilibrului occipito-
sacrat în plan frontal, a înălţimii gibozităţilor, a denivelării umerilor şi a vârfurilor omoplaţilor.
Se apreciază:
 Echilibrul bazinului,
 Echilibrul umerilor,
 Examenul coloanei de profil.
Evaluarea deviației scoliotice se realizează prin măsurarea unghiului Cobb pe imaginea
radiografică din incidență posterioară. Pentru aceasta se stabilesc vertebrele care sunt situate la
extremitățile curburii; platourile vertebrale ale acestora sunt maxim înclinate față de convexitatea
curburii; se trasează tangente la platoul superior al vertebrelor limită și se măsoară unghiul pe care îl

19
formează. Evoluția unghiului Cobb, nu are totuși valoare predictivă, dacă nu se urmăresc și deviațiile
în celelalte planuri (rotarea vertebrală și gibozitatea costală).
Pentru măsurarea amplitudinii rotației vertebrale se utilizează metoda Nash & Moe, care
utilizează radiografia de trunchi din incidență anterioară. Amplitudinea rotației se apreciază în funcție
de deplasarea pediculului vertebral de partea convexității. În funcție de această deplasare s-au stabilit
patru grade de rotație:
- Gradul 0 definește coloana normală, cu pediculii situați echidistant față de procesul spinos;
- Gradul I – pediculul de partea concavității se marginalizează progresiv, în timp ce pediculul de
partea convexității se apropie de axa mediană a vertebrei;
- Gradul II – pediculul de partea concavității dispare (este acoperit de corpul vertebrei rotate),
- Gradul III – pediculul de partea convexității ajunge în centrul vertebrei;
- Gradul IV – pediculul de partea convexității depășește centrul vertebrei, indicând o rotație de 90º.
Măsurarea gibozității se realizează cu scoliometrul, un dispozitiv gradat cu care se pot aprecia
înălțimea gibozității, atât radiologic, cât și direct pe coloană.
Evoluție și prognostic
Până la un unghi al curburii de 25-30º, deformările structurale - vertebrale, ligamentare şi
musculare - sunt moderate și curburile pot regresa, rareori spontan, mai frecvent datorită
tratamentului. Unghiul de 30º al curburii scoliozei reprezintă un prag mecanic şi peste aceasta
valoare, deformarea include şi factorii ei de progresie.
Scolioza este progresivă până la atingerea maturităţii osoase, apoi se stabilizează. În realitate,
Ponsetti a arătat că dacă curbura depaşeşte 30-40º, la sfârşitul creşterii, poate fi posibilă o agravare la
adult de aproximativ 1 grad pe an. Ponseti și Friedman au descris în 1950 două posibilităţi de
agravare a scoliozei:
1. dacă scolioza apare înaintea vârstei de 10 ani, aceasta rămâne deseori stabilă sau lent
evolutivă timp de cîţiva ani, pentru ca ulterior sa se agraveze brusc;
2. dacă scolioza apare după vârsta de 10 ani, ea se agravează în mod regulat, astfel încât un
prognostic poate fi adoptat după 2-3 examene radiologice succesive. Dacă agravarea este lentă după
mai multe examene radiologice, prognosticul este bun. Prognosticul rezervat apare dacă agravarea
este rapidă.
Pentru curburile mai mari de 10º, testul RISSER este un bun element de prognostic: dacă
testul este 0 riscul de agravare este de 68%, iar dacă este 3-4 riscul de agravare este mai mic de 18%.
Testul RISSER, notat cu „T” dă posibilitatea evaluării procesului de maturație osoasă, prin aprecierea
evoluției radiologice a centrilor de osificare ai crestelor iliace (pe radiografii seriate, din incidență
anterioară ale bazinului). Testul este 0 atunci când nu de observă semne de maturație osoasă, și

20
respectiv 4, când procesul de osificare s-a încheiat, prin realizarea fuziunii complete a punctelor de
osificare ale crestelor iliace cu corpul osului iliac.
„Scolioza în „C” se caracterizează prin:
- Prezența unei singure curburi dezvoltată la nivel toracal sau dorso-lombar;
- Convergența axelor transversale ale centurilor;
- Asimetria omoplaților și șoldurilor;
- Ea va fi denumită prin sensul convexității.
Scolioza în „S”
La inspecție se observă:
- Devierea extremității cefalice către umărul coborât;
- Dezechilibrarea coloanei și toracelui;
- Asimetria liniei umerilor (cranio-caudal și/sau antero-posterior);
- Omoplații asimetrici (sus/jos), sau poziționați diferit pe torace (unul mai depărtat de planul
costal – „alat”)
- Asimetria și inegalitatea hemitoracelor, cu accentuarea unghiurilor costale de partea
convexității;
- În deviații mari ale coloanei, proeminența anterioară a unui hemitorace;
- Asimetria pliurilor taliei,
- Poziționarea asimetrică a crestelor iliace și respectiv a spinelor iliace;
- Inegalitatea / asimetria reperelor anatomice ale membrelor inferioare și/sau a axelor
articulare la nivelul membrelor inferioare;
Tratament
Scoliozele cu două sau cu mai multe curburi, necesită un tratament funcțional complex și de
lungă durată, întrucât aceste deformații produc asimetrii mari, evidente, la nivelul trunchiului,
centurii scapulare și bazinului. De aceea, în tratamentul acestora, se alătură acei factori terapeutici
care influențează favorabil evoluția acestor deformații, cum sunt tratamentul igienic și kinetoterapia.
Tratament igieno-dietetic
Trebuie combătute anumite posturi, care ar favoriza sau accentua o deviație vertebrală
existentă, cum este „atitudinea șoldie", de sprijin pe un singur membru inferior, pe care o adoptă
frecvent copiii și tinerii. Ghiozdanul cu cărți se recomandă a fi purtat pe spate, greutatea sa fiind
distribuită egal, pe ambii umeri; daca va fi purtat în mână, să se alterneze membrul superior portant.
Este necesară modificarea pozițiilor vicioase pe care unii copii le adoptă în timpul somnului:
de decubit lateral, sau de flexie accentuată, mereu pe aceeași parte.
Atât în cazul copiilor, cât și adulților, se recomandă ca pacientul să nu mențină timp
îndelungat poziția așezat la birou, pentru ca oboseala să nu-l determine să ia o poziție incorectă, ci să
21
 ia pauze în care să execute câteva exerciții fizice, sau să adopte pentru câteva minute poziția decubit
în pat.
Pacienților cu scolioză li se recomandă o dietă adecvată, astfel încât greutatea lor corporală sa
nu depășească valorile optime în raport cu înălțimea și vârsta. Acest lucru este necesar, mai ales la
pacienții supraponderali, deoarece greutatea poate accentua deviațiile coloanei vertebrale.

Ortezarea în scolioză presupune aplicarea și purtarea unui corset care să susțină coloana în
întregime. Corsetul nu corectează curburile scoliotice, el doar previne progresia lor. Corsetele trebuie
aplicate precoce, după atingerea celor 30º de angulație; ele vor fi menținute pe corp 22 ore din 24;
restul timpului va fi folosit pentru toaleta personală și pentru kinetoterapie.
După trei luni de utilizare este necesar un control, în care se urmăresc eventuale semne de
presiune sau disconfort și se ajustează orteza și în funcție de solicitările utilizatorului. Acesta va fi
consultat ulterior, în cadrul controalelor semestriale, pentru evaluarea evoluției, dar și în legătură cu
orice sugestie sau cerere venită din partea medicului ortoped, a kinetoterapeutului sau părinților.
La baza execuției și funcționării corsetelor stau câteva principii (după Antonescu):
- Reducerea lordozei lombare, ceea ce influențează curbura scoliotică toraco-lombară (al cărui
unghi diminuă);
- Prin reducerea lordozei, apofizele transversare lombare sunt împinse posterior, iar eficacitatea
corsetului se mărește;
- Corsetul contribuie la realizarea elongației și la dezvoltarea forțelor transversale care vor limita
agravarea curburii. Elongația acționează în special asupra curburilor ample (50º și peste), în timp ce
forțele transversale sunt mai eficiente în cazul curburilor mai reduse (30-45º).
În general corsetele sunt confecționate din materiale ușoare, cu bună rezistență, care să fie
ușor de modelat și ajustat pe corp. Se utilizează tije metalice (aluminiu sau oțel), iar valvele sunt
executate din material plastic termoformabil, care are duritate mare după răcire. Variantele de
contenție pot fi confecționate din piele, sau materiale textile rezistente, întărite cu balene metalice.
Tipuri de corsete (http://www.proteze-orteze.ro
/index.php?route=information/information&information_id=8):
- Corsetul lyonnais
- Corsetul cu trei valve
- Corsetul cu patru valve
- Corsetul Garshois
- Corsetul Milwaukee
- Corsetul Boston
- Corsetul Cheneau
22
 - Corsetul Berkois
- Tratamentul chirurgical
Tratamentul chirurgical poate fi utilizat în tratamentul scoliozelor severe. Scopul intervenției
chirurgicale este de a îmbunătăți o deformare severă a coloanei vertebrale. Rezultatul nu va fi o
coloană vertebrală perfect dreaptă, dar scopul este de a echilibra coloana vertebrală și de a impiedica
agravarea curburii. Chirurgia în mod normal implică stabilizarea coloanei și împiedicarea agravării
prin unirea permanentă a vertebrelor între ele.
Factorii ce trebuie luați în considerare inainte de operație sunt:
- vârsta persoanei,
- mărimea, direcția, localizarea curburii sau curburilor coloanei,
- dacă alt tratament, precum purtarea corsetului nu a fost eficientă.
Tratamentul chirurgical poate fi luat in considerare, dacă:
- copilul are o curbură a coloanei vertebrale mai mare de 45º (s-a intervenit de curând asupra
unei scolioze de 160º);
- se prevede o agravare a curburii. în copilărie curbura poate progresa din cauza creșterii, care
nu este terminată. La adult o curbură mai mare de 50º se poate agrava;
- nu pot fi folosite corsetele, sau nu sunt eficiente.
Optiuni chirurgicale
Principalul tip de intervenție chirurgicală constă în atașarea unor tije metalice la coloana
vertebrală și realizarea fuziunii vertebrelor (artrodeză), ceea ce determină reducerea deviațiilor și
stabilizarea curburii vertebrale, stopând agravarea curburii, prin unirea definitivă a vertebrelor, într-o
masă osoasă solidă. La tineri și adulți, în paralel cu artrodeza instrumentală, se plasează de ambele
părți ale ale corpurilor vertebrale grefon osos (auto sau hetero), constând din os spongios extras, cel
mai frecvent, din aripa iliacă. Vasclarizația locală va induce în grefon proces de osificare, care va
consolida artrodeza instrumentală, transformând coloana într-o formațiune rigidă.
Uneori se folosesc și alte tehnici chirurgicale, precum instrumentația vertebrală fără fuziune,
tehnică ce folosește diverse dispozitive cum ar fi diverse tipuri de tije metalice, care au rolul de a
stabiliza deviația vertebrală, fără fuziune vertebrală (unirea ireversibilă a corpurilor vertebrelor).
Această metodă este folosită la copiii foarte mici, la care fuziunea vertebrală stopează creșterea
osoasă în zona respectivă, situație de nedorit. Copilul cu o astfel de intervenție va purta corset tot
timpul după operație.
Intervenția chirurgicală utilizând instrumente de elongație (tije metalice) se numește
instrumentație rahidiană. La copii și adolescenți intervenția este recomandată pentru corecția și
prevenirea agravărilor deviațiilor vertebrale:
- idiopatice,
23
- de etiologie neurologică,
- congenitale.
Intervenția chirurgicală trebuie realizată înainte de încheierea procesului de creștere (18-20
ani).
La adulți instrumentația se recomandă în special în:
- patologia posttraumatică,
- procese tumorale (benigne sau maligne) – sarcom Ewing, neuroblastom, chist anevrismal, osteom
osteoid.
Tipuri de intervenții chirurgicale
A. Instrumentația Harrington
B. Instrumentația anterioară Dwyer
C. Plăcile anterioare Pouliquen și Rigault
D. Instrumentația spinală segmentară Luque.
E. Tehnica Harri-Luque
F. Corecția și artrodeza posterioară

SCOLIOZA - Tratament kinetic

Obiective
Metode speciale de tratament kinetic
Program de exerciții
Kinetoterapia este diferită, în funcție de amplitudinea deviației principale:
- Sub 30º - kinetoterapie și monitorizare (control la 4-6 luni);
- Între 30º - 50º - tratament ortopedic asociat cu program kinetic;
- Peste 50º - corecție chirurgicală, urmat (în funcție de metoda utilizată) de ortezare și
tratament kinetic.
Obiectivele generale ale kinetoterapiei:
- Stoparea evoluției deposturării;
- Corectarea deviațiilor și menținerea acestor corecții;
- Corectarea asimetriei toracice;
- Reechilibrarea axelor centurilor;
- Reducerea tulburărilor funcționale (și/sau patologice) respectiv a asimetriilor secundare;
- Crearea unui reflex postural corect (poziția capului, a centurii scapulare și respectiv
pelvine).
Obiective specifice:
24
 - Asuplizarea prin alungire, a musculaturii contracturate, de partea concavității;
- Tonifierea în regim de scurtare a musculaturii de partea convexităților;
- Derotarea corpurilor vertebrale și reducerea gibozității costale;
- Creșterea amplitudinii mișcărilor toracice și reeducare respiratorie.
Metode și tehnici kinetice speciale
1. Metoda Shroth
2. Metoda translației a lui Roederer și Ledent
3. Metoda Vojta
4. Metoda Klapp
5. Metoda Niederhoffer - Egidy.
6. Metoda FED
7. Metoda David
Tratament kinetic propriu-zis
Scopul exercițiilor este:
- de a mobiliza coloana,
- de a reechilibra centurile,
- de a crește eficiența respirației și capacitatea de efort;
- de a exersa simțul de simetrie corporală.
Tehnică de lucru:
- Se fixează o curbură printr-o postură corectivă (lucru static);
- Se lucrează dinamic asupra celei de-a doua curburi, prin aceleași tipuri de exerciții
prezentate la scolioza simplă.
Conținutul programelor de kinetoterapie
Exerciții statice
Exerciții dinamice:
Forme particulare de scolioză
I. Scoliozele funcţionale
Scoliozele nestructurale, funcţionale sau atitudinile scoliotice se caracterizează prin faptul ca
deviaţia laterală a coloanei este complet reductibilă clinic şi radiologic în poziţia decubit dorsal.
Acest tip de scolioze nu se însoţesc de modificări de structură vertebrală sau gibozitate şi se reduc
spontan, sau prin intervenţie minimă. Ele pot fi provocate de inegalităţi ale membrelor inferioare, de
anchiloze ale şoldului în poziţii vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice ca în
hernia de disc etc. Aceste atitudini scoliotice nu sunt evolutive şi dispar odată cu dispariţia sau
corectarea cauzei care le-a produs.

25
 Atitudinea scoliotică nu se însoţeşte de o rotaţie a vertebrelor, dar se combină frecvent cu
atitudinea cifo-lordotică. Această situaţie se întâlneşte în cazul unei creşteri rapide, fiind însoțită de
insuficienţă musculo-ligamentară, igienă vertebrală deficitară sau uneori, de inegalitate de membre
inferioare și de dezechilibru al bazinului (dezechilibru mecanic redresat prin aplicarea unui talonet de
partea hemibazinului coborât).
În această grupă se disting următoarele forme clinice: atitudinea scoliotică, scolioza habituală
şi scolioza statică.
a) atitudinea scoliotică: este o simplă încurbare a coloanei vertebrale în plan frontal, mobilă şi
instabilă. Ea se reduce spontan în poziţiile de decubit, în suspensie sau îndoire laterală (bending test),
şi se poate corecta voluntar sau pasiv prin presiunea în regiunea respectivă până se atinge o atitudine
inversă (LANCE).
Atitudinile scoliotice ale coloanei pot fi induse de poziţii defectuoase menţinute timp
îndelungat sau de o atitudine psihică de relaxare, oboseală şi inerţie, lipsa de voinţă şi control
muscular. Multe dintre atitudinile scoliotice se corectează spontan dacă dispar cauzele care le-au
provocat.
b) scolioza statică (curburile de compensație) apare:
- prin asimetrie de bazin (redoare a şoldului),
- prin ascensionarea congenitală a omoplatului,
- prin inegalitatea membrelor inferioare (picior scurt congenital, genu valgum sau varum
asimetric, picior plat),
- prin retracții musculare (torticolis congenital, retracție de ilio-psoas).
c) Scoliozele atitudinale
II. Scolioze secundare
d) scolioza profesională,
e) scolioza din tulburări de auz şi de vedere;
f) scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală).
III. Scoliozele congenitale se datorează unor defecte de formare a pieselor osoase, sau unor
defecte de segmentare:
- vertebră cuneiformă,
- hemivertebră,
- bară nesegmentată, sau segmentată unilateral.
IV. Scolioze neuro-musculare
A. Neuropatice:
a) Prin leziune de neuron motor central (AVC),
b) Paralizie cerebrală,
26
 c) Degenerescențe spino-cerebeloase (traumatisme, siringomielie – tulburare de
sensibilitate termică și dureroasă la nivelul tegumentelor membrelor superioare, tumori,),
d) Prin leziune de neuron motor periferic (traumatisme, mielo-meningocel, poliomielită),
e) Disautonomia familială (sau sindromul) Riley Day - o afecțiune a sistemului nervos
autonom (vegetativ) manifestat prin anomalii de dezvoltare ale unor nervi senzitivi și vegetativi
(simpatici și parasimpatici), care determină ca simptomatologie tulburări de percepție a durerii,
absența secreției lacrimale, deficit de creștere, tensiune arterială labilă (hipotensiune ortostatică,
episoade de hipertensiune arterială paroxistică).
B. Miopatice:
a) Artrogripoză (formă de amiotrofie spinală multiplex X-lincată, caracterizată prin
contracturi musculare periarticulare ± generalizate;
b) Distrofii musculare,
c) Miotonia distrofică,
d) Hipotonia musculară congenitală.
V. Neurofibromatoză (afecțiune genetică ce perturbă creșterea neuronală, care evoluează cu
apariția de tumori cerebrale, în general benigne, dar cu potențial de malignizare; se manifestă prin
tulburări secundare de auz, dificultăți de învățare, cardiovasculare etc.).
VI. Scoliozele din afecțiuni mezenchimale
a) Homocistinurie,
b) Sindrom Marfan,
c) Sindrom Ehlers-Danlos;
VII. Scolioze posttraumatice (prin fracturi vertebrale, fără interesare medulară)
VIII. Scolioze prin contracturi musculare de cauze extravertebrale (toracice – empiem, arsuri
întinse)
IX. Scolioze din osteo și condrodistrofii (mucopolizaharidoze, acondroplazie, displazie
spondilo-epifizară, disrafism distrofic – formă de distrofie a țesutului osos la nivel vertebral,
caracterizat prin defect de fuziune a lamelor vertebrale etc.).
X. Tumori
XI. Boli reumatologice
XII. Tulburări metabolice (osteogenesis imperfecta – boala Lobstein, rahitism, osteoporoză);
XIII. Scolioze prin afecțiuni lombosacrate (spina bifida, spondilolistezis, spondiloliză);
XIV. Infecții vertebrale.

Deviații de coloană
în plan sagital
27
 Curburi fiziologice:
- Lordoza cervicală,
- Cifoza dorsală,
- Lordoza lombară,
- Cifoza sacro-coccigiană.
Curburile în plan sagital apar după naștere, în funcție de solicitările și achizițiile motorii, cu
excepția cifozei sacro-coccigiene, care este preformată, din cauza formei osului sacru.
Apariția lordozei cervicale se asociază momentului în care sugarul își menține capul deasupra
orizontalei, când este poziționat în decubit ventral (la aproximativ 3 luni).
În momentul în care copilul este capabil să mențină poziția așezat, se formează o cifoză
globală dorso-lombară (după 4 luni), iar după vârsta de 8-9 luni, când copilul se ridică în ortostatism
menținând această poziție și începe mersul, se formează lordoza lombară.
Cifoza este curbura coloanei cu convexitatea orientată posterior.
Cifoza este considerată patologică și necesită tratament recuperator și kinetic, atunci când
valoarea unghiului de deviație depășește 35-40º; pentru aceste situații, prof. M. Jianu propune
termenul de hipercifoză.
Lordoza este curbura coloanei cu convexitatea orientată anterior. Este considerată patologică
și necesită tratament când deviația depășește 50º, situație în care este numită hiperlordoză.
De multe ori sunt în relație de interdependență, mai ales la nivelul regiunilor dorsală și
lombară, agravându-se reciproc.
După modul de apariție și gravitate, aceste deviații sunt:
- atitudinale, în care nu se evidențiază modificări morfologice ale corpurilor vertebrale;
- structurale, care se datorează unor modificări de formă și structură ale vertebrelor.
Cifozele
Clasificare:
- Cifozele funcționale, care sunt deviații de mică amploare, cu apariție și evoluție lentă, treptată,
progresivă, în general nedureroase, iar prognosticul este favorabil. Diagnosticul diferențial este ușor
de realizat, deoarece acest tip de deposturări se corectează sau hipercorectează, prin extensia
trunchiului și redresarea toracelui și a centurii scapulare. Sunt citate patru forme clinice:
o cifoza atitudinală, produsă prin menținerea unei posturi vreme îndelungată. Apare mai
frecvent la persoane înalte, dar este specifică adolescenților, în cazul în care ritmul de creștere a
coloanei îl depășește pe cel al maturării masei musculare paravertebrale;
o cifoza habituală este o formă mai veche și mai gravă a precedentei, care a evoluat în lipsa
tratamentului corector kinetic;

28
 o cifoza profesională este caracteristică persoanelor care mențin o poziție flectată a
trunchiului în timpul lucrului, în general așezat (ceasornicari, miniaturiști, gravori, bijutieri,
desenatori etc.);
o cifoza compensatorie, după cum îi spune și numele, apare pentru a compensa altă
afecțiune: fie o hiperlordoză lombară, fie un excavare toracică, fie – relativ frecvent – un defect de
vedere (miopie).
- Cifoze structurale sau patologice se caracterizează în general prin curburi mai accentuate,
deci prin gravitate mai mare, cu modificări ample la nivelul formei și structurii corpurilor vertebrale,
ceea ce antrenează tulburări funcționale și/sau afectarea altor structuri corporale de vecinătate sau
situate la distanță. Sunt de regulă secundare, putându-se identifica mecanismul de producere:
o cifoze congenitale, cel mai des secundare unor malformații fetale (microspondilia,
platispondilia, agenezia de discuri intervertebrale),
o cifoze posttraumatice: sindromul Kummel-Verneuil (asociere de manifestări care apare
după o perioadă de aparentă vindecare după un traumatism vertebral; se manifestă prin deformare
cifotică, dureri și contracturi musculare în centură – după, luxații vertebrale, fracturi vertebrale
incorect consolidate, hernii de disc,
o cifoze de origini infecţioase (Morbul lui Pott, poliomielită, osteomielită),
o cifoze paralitice (paralizia cerebrală, scleroza laterală amiotrofică, sindroamele
extrapiramidale),
o cifoze reumatismale (spondilita anchilopoietică, spondiloze),
o cifoze endocrino-metabolice (hipersomatotropism – gigantismul, sau acromegalia,
sindromul Cushing, rahitismul, osteomalacia sau osteoporoza, obezitatea),
o cifoze distrofice din distrofii musculare progresive, sau epifizite vertebrale Scheuermann,
o cifoze tumorale (mielom multiplu Khaler, metastaze tumorale osoase)
o cifoze senile, degenerative (prezente la persoane în vârstă, au cauze variate),
o alte tipuri de cifoze (psihotice, medicamentoase etc.).
Un alt criteriu este poziția deviației, în funcție de care cifozele sunt:
- tipice – care se suprapun peste cifoza fiziologică toracală, fiind limitate la regiunea dorsală
a coloanei vertebrale;
- atipice – sunt cifozele care depășesc ca întindere regiunea toracală, în sens ascendent
(cervical), descendent (lombar), sau în ambele sensuri (cifoza totală), dar și cifozele localizate în alte
regiuni decât cea dorsală (cifozele lombare).
Tablou clinic:
- aspect caracteristic al trunchiului, cu spate „rotund” sau angulat;

29
 - cap deviat anterior (în situații grave cu privirea orientată în jos);
- umeri anteduși;
- scapule depărtate de planul toracelui (alate);
- torace aplatizat anterior sau excavat;
- deposturări ale bazinului și eventual ale membrelor inferioare;
- tulburări funcționale:
o cardiovasculare (datorită micșorării amplitudinii mișcărilor costale în respirație, diminuă
sau se anulează unul dintre factorii favorizanți ai întoarcerii venoase – aspirația toracică),
o respiratorii (din cauza alterării biomecanicii costale) a căror amploare este dependentă de
mărimea deviației;
o capacitate de efort scăzută;
- dureri vertebrale etc.
Localizarea – este în funcție de regiunea coloanei vertebrale afectată de deposturare:
- dorsală,
- lombară,
- dorso-lombară sau totală.
De fapt principala zonă de coloană afectată este regiunea toracală, interesând, în cifozele
înalte și regiunea cervicală, iar în cele „totale” și regiunea lombară.
 Obiectivele kinetoterapiei aplicate în cifoza dorsală:
- tonifiere în scurtare (în cursă internă) a musculaturii paravertebrale și a celei posterioare a
toracelui alungite;
- asuplizarea musculaturii scurtate (musculatura anterioară a trunchiului – torace și abdomen);
- corectarea deposturărilor secundare (umeri, omoplați, torace anterior);
- recâștigarea controlului corporal, prin formarea unui reflex postural corect.
 Obiectivele kinetoterapiei aplicate în cifoza lombară:
- tonifiere în scurtare (în cursă internă) a musculaturii paravertebrale alungite;
- asuplizarea musculaturii scurtate (mușchii peretelui abdominal și psoas);
- corectarea deposturărilor secundare (retroversia bazinului, flexum-ul în articulațiile membrelor
inferioare);
- formarea unui reflex postural corect.
 Obiectivele kinetoterapiei aplicate în cifoza totală:
- tonifiere în scurtare (în cursă internă) a musculaturii paravertebrale și a celei posterioare a
toracelui alungite;
- asuplizarea musculaturii scurtate (musculatura anterioară a trunchiului – torace și abdomen, dar și
a musculaturii antero-laterale a gâtului);
30
- corectarea deposturărilor secundare înregistrate în fiecare caz în parte;
- formarea reflexului postural corect.
Principii de lucru:
1. Poziții de pornire:
- ortostatism (mai puțin recomandat),
- așezat
- pe genunchi – posturile Klapp deasupra orizontalei
- decubit ventral
- atârnat.
2. Tipuri de exerciții:
- extensii de trunchi,
- rotații și înclinări laterale de trunchi,
- mobilizări ale membrelor superioare, predominant în/către planul posterior,
- mobilizări active ale membrelor inferioare, pentru corecția evendualelor dezaxări articulare,
- exerciții de respirație,
- elongații pasive și active,
- exerciții de corecție a posturii, inițial cu ajutorul kinetoterapeutului, apoi cu autocontrol vizual (în
oglindă)
Programele de exerciții trebuie realizate zilnic, pentru a obține și apoi fixa corecția obținută.

Tipuri particulare de cifoză

Cifoza angulară din tuberculoza vertebrală (Morbul lui Pott) a fost descrisă în 1779 de Percival
Pott. Este mai rară azi, după apariția medicamentelor antituberculoase, iar complicațiile sunt mai
reduse, în special în țările dezvoltate din punct de vedere economic.
Este cea mai gravă localizare scheletică a tuberculozei, din cauza complicațiilor redutabile. Cele
mai frecvente localizări sunt la nivel dorsal (T 10), dar pot apărea la orice nivel vertebral. producând
tulburări redutabile prin compresiune asupra rădăcinilor nervilor spinali și/sau măduvei spinării
(paraplegii, pareze, hipo-anestezii, dureri radiculare, sindrom de „coadă de cal” – dureri, tulburări de
sensibilitate și de mers, tulburări de tranzit intestinal, tulburări de micțiune, tulburări de dinamică
sexuală etc.). Sindromul compresiv poate fi produs sau agravat de procesul inflamator și de colecția
purulentă.
Pe măsură ce fenomenul infecțios ia amploare, se constituie un abces de tip particular „abces
rece”, care invadează treptat părțile moi paravertebrale, cu aspect fuziform pe imaginea radiografică.

31
 În cazul localizării cervicale Morbul Pott poate determina cifoză înaltă, dureri cervicale,
tulburări de sensibilitate și motorii în teritoriul membrelor superioare, tulburări de deglutiție, afectări
ale simpaticului cervical.
Tratamentul este complex, adresându-se atât infecției tuberculoase, cât și afectărilor
secundare:
- Administrare de antibiotice antituberculoase timp de un an;
- Stabilizarea coloanei prin corset gipsat, dacă distrucțiile vertebrale nu sunt foarte ample;
- Intervenție chirurgicală pentru stabilizarea vertebrală în caz de instabilite și distrucții vertebrale
importante.
- Kinetoterapie postoperatorie, și/sau după negativarea sputei.
-
Cifoza din Spondilita Anchilopoietică
Spondilita anchilopoietică este o afecțiune inflamatorie cu evoluție cronică, a cărei etiologie
nu este (încă) cunoscută. ce afectează în mod predominant coloana vertebrală, procesul inflamator
debutând frecvent la nivelul articulaţiilor sacroiliace şi progresând ascendent. Boala evoluează spre
fibroză, osificare şi anchiloză a coloanei vertebrale, proces reflectat în denumirea grecească a bolii
„spondilos" = vertebră şi „anckilos" = strâmb.
Procesul se datorează în special entezitelor (inflamații ale structurilor conjunctive capsulo-
ligamentare) cu multiple localizări, care determină atât aspectele caracteristice ale bolii, cât și
evoluția către anchiloze.
Іnсіdеnțа bοlіі în рοрulаţіе vаrіаză în јur dе 1%, fііnd mаі frесvеntă lа bărbаţі dесât lа fеmеі.
Рrеdοmіnențа mаlаdіеі lа bărbаţі (tіnеrі) еѕtе dе mult rесunοѕсută (rарοrtul variind între 2.5/1 și 8/1).
Manifestări generale în spondilită:
- cifoză totală fixă, care nu corectează din cauza anchilozelor multiple
- dureri cu localizări multiarticulare, extravertebrale;
- amiotrofie fesieră;
- păstrarea ortostatismului necesită creșterea suprafeței de susținere;
- flexie în articulațiile coxofemurale și genunchi, pentru păstrarea câmpului vizual; când se
fixează această poziție prin afectarea articulațiilor coxofemurale, se descrie poziția clasică de
„schior”. Șoldurile sunt frecvent afectate, în 50% din cazuri coxita fiind bilaterală. Ea evoluează
bilateral (90% din cazuri) cu anchiloză fibroasă și impotență funcțională marcată;

32
- limitarea mișcărilor în articulațiile șoldurilor este progresivă, cu evoluție centrifugă, fiind
afectate în special extensia și abducția (ca metodă de evaluare se măsoară distanța dintre maleolele
mediale, după ce pacientul a realizat abducția maxim posibilă a coapselor);
- afectarea genunchilor este prezentă la aproximativ o treime din cazuri, sub formă de artrită
temporară sau permanentă, cu episoade de acutizare;
- umerii pot fi afectați într-un sfert dintre cazuri, artrita evoluând către anchiloză în poziții
vicioase de abducție și de rotație internă;
- în aproximativ 10% din cazuri, mai pot fi afectate articulațiile mici ale mâinii și piciorului,
fenomen care necesită investigații serologice și imunologice, pentru a realiza diagnosticul diferențial
cu poliartrita reumatoidă;
- în evoluția spondilitei se citează și numeroase manifestări sistemice și viscerale: neurologice,
musculare, oculare, cardiace, respiratorii, digestive, genito-urinare, amiloidoză etc.
Dіmіnuаrеа mοbіlіtăţіі сοlοаnеі lοmbаrе еѕtе dеtеrmіnаtă lа dеbutul bοlіі dе сοntrасturа
musculaturii раrаvеrtеbrаle, ѕесundаră рrοсеѕuluі іnflаmаtοr, іаr tаrdіv dе fuzіunеа сοrріlοr
vеrtеbrаlі. Lіmіtаrеа flехіеі сοlοаnеі lοmbаrе еѕtе еvаluаtă рrіn măѕurаrеа іndісеluі “dеgеtе-ѕοl” şі
рrіn tеѕtul Ѕсhοbеr:
- dіѕtаnţа dеgеt-ѕοl ѕе măѕοаră сеrând bοlnаvuluі ѕă fасă flехіа сοlοаnеі lοmbаrе, gеnunсhіі
fііnd în ехtеnѕіе; în саzul ѕubіесtuluі nοrmаl, dіѕtаnţа dіntrе vârful dеgеtеlοr şі ѕοl еѕtе zеrο; dасă
flехіа аntеrіοаră еѕtе lіmіtаtă, dіѕtаnţа dеgеt-ѕοl сrеştе.
- tеѕtul Ѕсhοbеr ѕе realizează prin fіхаrea unui рunсt ре lіnіа mеdіаnă lа јοnсţіunеа
lοmbοѕасrаtă şі unui аl dοіlеа рunсt lа 10 сm ѕuреrіοr dе асеѕtа. Арοі ѕе rесοmаndă bοlnаvuluі ѕă
ехесutе ο flехіе mахіmă lа nіvеlul сοlοаnеі lοmbаrе. Lа іndіvіdul nοrmаl dіѕtаnţа dіntrе сеlе dοuă
рunсtе сrеştе сu mаі mult dе 5 сm; în саzul unοr ѕufеrіnţе аlе сοlοаnеі lοmbаrе, dіѕtаnţа rămânе
nеmοdіfісаtă ѕаu сrеştе сu mаі рuţіn dе 5 сm.
- tеѕtul Ѕtіbοr: dіѕtаnţа întrе арοfіzа ѕріnοаѕă а vеrtеbrеі С 7 şі а vеrtеbrеі Ѕ1 trеbuіе ѕă fіе сu
10 сm mаі mаrе după flexia trunсhіuluі, lа сοlοаna nοrmаlă.
- sеmnul сοrzіі dе аrс аl luі Fοrеѕtіеr ехрrіmаt рrіn сοntrасţіа muşсhіlοr раrаvеntrаlі dе раrtеа
în саrе ѕе înсlіnă trunсhіul. Nοrmаl аr fі іnvеrѕ, сăсі muşсhіі ѕе οрun сădеrіі trunсhіuluі.
- indicele de elasticitate toracică: măѕurаrеа dіаmеtruluі tοrасіс în іnѕріrаţіе profundă şі
respectiv ехріrаţіе forțată, lа dіfеrіtе nіvеlе аlе tοrасеluі;

33
 - săgeata cervicală reprezintă dіѕtаnţа сеаfă-реrеtе, la nivelul curburii maxime lordotice:
расіеntul în ortostatism este poziționat сu ѕраtеlе lа реrеtе, taloanеlе şі fеѕеlе lіріtе dе реrеte; ѕе vа
măѕurа dіѕtаnţа transversală dе lа сеаfă lа реrеtе;
- săgeata lombară, similară precedentei, reprezintă distanța de la punctul maxim al lordozei
lombare la perete; în condiții normale, ambele sunt 3-5 cm, în funcție de vârsta, genul și talia
pacientului;
- dіѕtаnţа bărbіе-ѕtеrn în сеntіmеtrі, аtât în flехіе mахіmă (în mod normal este zero), сât şі în
ехtеnѕіе mахіmă.
Înclinarea laterală a coloanei еѕtе lіmіtаtă şі durеrοаѕă. Οdаtă сu рrοgrеѕіа bοlіі, сοlοаnа ѕе
rіgіdіzеаză, іаr lοrdοzа lοmbаră ѕе ştеrgе. Dеοаrесе расіеntul tіndе ѕă-şі аmеlіοrеzе durеrіlе
аdοрtând ο рοzіţіе аntаlgісă în аntеflехіе, ѕеgmеntul tοrасіс сарătă ο рοzіţіе сіfοtісă. Аfесtаrеа
аrtісulаţііlοr сοѕtοvеrtеbrаlе dеtеrmіnă аtât durеrі tοrасісе, сât şі dіmіnuаrеа ехраnѕіunіі сutіеі
tοrасісе; расіеnţіі аu ο rеѕріrаţіе dе tір аbdοmіnаl, іаr аbdοmеnul еѕtе рrοeminеnt.
Аfесtаrеа сοlοаnеі vеrtеbrаlе fасе сă în fіnаl сарul ѕă сареtе ο рοzіţіе flесtаtă, сu рrіvіrеа
îndrерtаtă ѕрrе рământ. Реntru еvіdеnţіеrеа lіmіtărіі mοbіlіtăţіі асеѕtеі zοnе, ѕе еfесtuеаză mаnеvrеlе
bărbіе-ѕtеrn, οссірut-реrеtе, înсlіnărі lаtеrаlе şі rοtаţіі аlе сарuluі. Рrеzеnţа mаnіfеѕtărіlοr
ехtrааrtісulаrе, сa іrіta асută, аmіlοіdoza ѕесundаră, ѕаu ο еvοluţіе rеzіѕtеntă lа trаtаmеnt,
negativează рrοgnοѕtісul bοlіі.
Tratament:
- igienic (posturare nocturnă corectă, pentru întârzierea fixării coloanei în poziție vicioasă,
repaus pe plan dur);
- medicamentos – antiinflamatorii nesteroidiene, imunosupresoare, eventual corticoterapie, plus
antialgice în pusee;
- ortopedic (bredele/ham ortopedic)
- сοrѕеtе οrtοреdісе – рrеvăzutе сu fеrеѕtrе аbdοmіnаlе şі tοrасаlе, сu rοl în аѕіgurаrеа
rеѕріrаţіеі;
- cure balneare cât mai dese (2-3 anual) în stațiuni cu ape termale (Herculane, Băile Felix)
- terapie ocupațională: intervenții asupra locului de muncă, mai ales dacă acesta necesită
menținerea îndelungată a unor posturi cifozante (sedenstatism) – scaune ergonomice, adaptabile
(sprijin pentru picioare, înclinarea anterioară a porțiunii de ședere), eventual schimbarea locului de
muncă, adaptări uzuale și casnice, pentru asigurarea activităților de autoservire după scăderea

34
mobilității coloanei ± a membrelor (ustensile cu mânere lungi, încălțăminte fără șireturi, oglinzi
retrovizoare speciale etc.);
- kinetoterapia trebuie instituită precoce și are ca obiective:
1. Evitarea sau limitarea deformărilor, a deposturărilor coloanei şi şoldurilor pentru
menţinerea unor posturi cât mai apropiate de cele fiziologice şi a unui aliniament corect al corpului;
2. Menţinerea şi ameliorarea mobilităţii articulare;
1. Menţinerea unui bun tonus muscular al erectorilor paravertebrali ai trunchiului;
2. Menţinerea volumelor respiratorii mobilizabile în limite cât mai apropiate de cele
normale, în cazul în care deja s-au instalat deficitele morfofuncţionale caracteristice bolii, la
conceptul „menţinere" din cadrul obiectivelor menţionate mai sus se va adăuga şi acela de
„corectare” a respectivelor deficite, îmbinându-se astfel kinetoprofilaxia cu kinetoterapia de
recuperare.
3. Îmbunătăţirea troficităţii generale, a funcțiilor generale ale organismului şi a
tonusului neuropsihic.
Сând ѕunt рrеzеntе şі lеzіunі rіzοmеlісе, реntru а рrοtеја аrtісulаţііlе ѕсарulο-humеrаlе,
mеmbrеlе ѕuреrіοаrе vοr fі аşеzаtе сu mâіnіlе ѕub сар, іаr lа nіvеlul gеnunсhіlοr şі а şοldurіlοr саrе
ѕunt în flехіе ѕе vοr арlіса аtеlе gірѕаtе dе сοrесţіе. Рοzіţіа vісіοаѕă în flехіе, саrе рοаtе ајungе
unеοrі lа “рοzіţіа dе ѕсhіοr”, еѕtе fοаrtе dіfісіl dе сοrесtаt. Сοrесţіа асеѕtеіа рrіn οѕteοtοmіе dе
сοlοаnă рrеzіntă un grаd rіdісаt dе rіѕс. Сu tοаtе сă unіі аutοrі (Hеrbеrt) rесοmаndă іntеrvеnţіа,
οріnăm реntru ο аtіtudіnе mаі рrudеntă, ареlând lа mіјlοасеlе tеrареutісе рrοfіlасtісе, рrіn саrе ѕе
рοt οbţіnе rеzultаtе bunе.
Аfесtаrеа rеlаtіv frесvеntă а аrtісulаţіеі tеmрοrο-mаndіbulаrе іmрunе еfесtuаrеа unеі
аrtrοрlаѕtіі, сu rеzultаtе în gеnеrаl bunе.
Dеѕсοреrіrеа dе mаtеrіаlе mοdеrnе şі dеzvοltаrеа рοѕіbіlіtăţіlοr tеhnісο-рrοduсtіvе аu іmрuѕ
nοі mіјlοасе dе trаtаmеnt οrtοреdіс, uşοаrе şі fіzіοlοgісе.
Epifizita Scheuermann
Descrisă de Scheuermann, în 1921, este o afecțiune vertebrală a adolescentului, al cărei substrat
anatomic este o leziune degenerativă a zonei de creștere osteo-cartilaginoase a platourilor corpurilor
vertebrale, cu o dublă consecință: deformarea corpurilor vertebrale și constituirea de hernii discale
intraspongioase în corpul vertebrelor adiacente, cu apariția progresivă a unei cifoze. Întâlnită la 20 –
30% din adolescenți, boala este mai frecventă la băieți (raport 7/1) și are uneori caracter familial.
Etiologia maladiei Scheuermann nu este bine precizată. Au fost incriminate: tulburări ale creșterii
encondrale, limitate la coloană și atribuite unor factori constituționali, dereglări hormonale (intârzieri

35
ale proceselor de creștere), particularități statico-dinamice ale coloanei, activitate musculară
deficitară, etc.
Localizarea predilectă a bolii este la nivelul coloanei toracale superioare și medii, cu instalarea
progresivă a unei cifoze, care duce în timp la constituirea „spatelui rotund”.
Maladia Scheuermann evoluează în trei stadii:
- stadiul I debutează la vârsta de 8-10 ani; este stadiul „funcțional”, fără dureri și fără
limitarea mișcărilor. Se poate observa doar cum copilul menține mai greu poziția trunchiului, fapt
care poate sugera o boală Scheuermann incipientă, dar nu este obligatoriu ca din acest stadiu
afecțiunea să evolueze;
- stadiul II, este stadiul „florid” cuprins de obicei între 10-16 ani, în care se constituie insidios
o redoare localizată dorsal, dorso-lombar sau lombar. Progresiv se instalează toate simptomele,
semnele clinice și radiologice ale bolii. Cifoza este parțial fixată și adesea dureroasă cu exacerbări în
condiţii de oboseală, ortostatism prelungit sau suprasolicitare (căratul de greutăți); se dezvoltă și se
poate accentua până la încheierea procesului de creștere. În circa 20% din cazuri, cifoza se însoțește
de o ușoară asimetrie scoliotică. Un număr mic de bolnavi (5-20%) reclamă dureri ce se datorează
unei insuficiențe miostatice și probabil unei suprasolicitări ligamentare. Uneori apar, când cifoza este
dorsală, hiperlordoze lombare și cervicale, cu caracter compensator și cu dureri la palparea și percuția
apofizelor spinoase;
- stadiul III este unul tardiv, care se instalează după vârsta de 18 ani, când cifoza este de
obicei fixată și nu mai poate fi corectată nici activ, nici pasiv, iar mobilitatea segmentului respectiv al
coloanei este drastic limitată; durerile pot lipsi, iar tulburările ce apar se datoresc musculaturii
insuficiente, unor entezopatii și modificări degenerative ale țesutului braditrof, în special discal. Mai
târziu, suferinței bolnavului i se aplică la consultație diverse diagnostice: lombalgie, lomboscitalgie,
insuficiență miostatică etc.
Examenul radiologic pune în evidență o serie de modificări. În primul stadiu aspectul
radiologic este normal. Modificările apar în stadiul „florid”, ca defecte în teritoriul treimii anterioare
a corpului vertebral și sunt evidente:
- aspectul cuneiform al corpului vertebrelor afectate,
- cifoza localizată de obicei dorsal și mai rar dorsolombar. In acest stadiu se poate observa în
unele cazuri și o scolioză asociată.
În stadiul III, la toate semnele tipice ale maladiei Scheuermann se adaugă și modificări
secundare de tip degenerativ, artrozic.
La nivelul epifizelor „libere” pot apărea fracturi parcelare ale marginii anterioare a platoului
vertebral. Herniile intraspongioase sunt înconjurate de o zonă de osteoscleroză reacțională, hernia

36
retromarginală fiind o varietate a acestora. Modificările radiologice nu se corelează întotdeauna cu
simptomatologia clinică.
Evoluția maladiei Scheuermann este lentă și se termină odată cu creșterea, dar cu prețul
cifozei reziduale, complicată cu o artroză intervertebrală, adesea dureroasă și a unei statici
defectuase.
Prognosticul este în general favorabil; criteriile care fac prognosticul mai rezervat sunt
apariția precoce a durerilor și a semnelor de decompensare.
În situații grave de maladie Scheuermann cu localizare toracală, apar grave disfuncții
respiratorii.
Tratament
- tratament igienic: se evită purtarea de greutăți, se urmărește corectarea posturii încă din stadiul
inițial al bolii, unii specialiști recomandă stoparea activității fizice (de tip sportiv),
- tratamentul chirurgical este indicat în deviații importante, de peste 70º;
- se recomandă ortezarea;
- fizioterapie;
- masaj, reflexoterapie;
- kinetoterapie.
Principalele obiective ale tratamentului recuperator sunt:
a) combaterea durerii;
b) asuplizarea coloanei vertebrale și a centurii scapulare în zonele cu rigiditate crescută;
c) învățarea și adoptarea posturii corecte și îndepărtarea factorilor mecanici iritativi;
d) tonifierea musculaturii paravertebrale hipotone la nivel toracal, în condiții de scurtare, precum
și a musculaturii abdominale și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii lombare și pectorale.
De asemenea s-a avut în vedere și corectarea dezechilibrelor musculare care perturbă funcția statică și
dinamică a coloanei vertebrale;
e) îmbunătățirea funcției respiratorii, prin restabilirea unei mecanici ventilatorii funcționale, bazate
pe un control bun al participării costale și prin amplificarea cursei diafragmatice;
f) conștientizarea poziției corecte a coloanei și a bazinului, prin metodologia școlii spatelui
„school back”.

Deviații în plan sagital

Hiperlordoze
Lordozele sunt curburile coloanei ale căror convexități sunt orientate anterior. În condiții
fiziologice ele sunt localizate la nivel cervical și lombar, dar accentuarea care determină apariția
formelor patologice se localizează în marea majoritate a cazurilor la nivelul coloanei lombare.
37
 Lordozele nefiziologice se datorează discurilor intervertebrale de grosimi inegale (mai subțiri
în zona posterioară).
Gravitatea hiperlordozei poate fi apreciată și după amplitudinea deviației:
- Lordozele ușoare au o deviație de maxim 30º;
- Lordozele medii au deviații de 30º-50º;
- Lordozele grave au deviații care depășesc 50º.
Lordozele pot apărea la orice vârstă:
- Lordoza congenitală este o formă patologică, foarte rară și se datorează absenței procesului de
segmentare posterioară, sau hipertoniei congenitale a mușchiului ilio-psoas;
- Imediat după formare, în jurul vârstei de un an, lordoza este accentuată, din cauza dificultăților
întâmpinate de copil la menținerea ortostatismului și la mers;
- După vârsta de trei ani, hiperlordoza lombară se poate datora rahitismului, tulburărilor de creștere,
sau hipotoniei musculaturii paravertebrale;
- În etapa de creștere rapidă a corpului din perioada pubertară, pot apărea, relativ rar, hiperlordoze
lombare simple, dar sunt mult mai frecvente cele care însoțesc alte deposturări (cifo-lordoze sau
lordo-scolioze);
- După încheierea creșterii, hiperlordozele lombare se produc prin menținerea unor posturi
necorespunzătoare în procesul muncii, sau în viața de zi cu zi (la femei prin purtarea încălțămintei cu
toc înalt), dar și în timpul sarcinii, sau la persoane supraponderale. Ele mai pot apărea la sportive de
performanță (gimnaste, dansatoare, balerine, înotătoare);
- La bătrâni hiperlordozele pot apărea din cauza osteoporozei, sau compensator pentru cifozele
senile.
Clasificări:
După regiunea în care se localizează:
- Lordoza tipică – se localizează în zona lombară, suprapunându-se peste cea fiziologică;
- Lordoza atipică – apare în zona lombară înaltă, sau în cea toraco-lombară;
După momentul apariției:
- Dacă hiperlordoza este prima deposturare apărută este denumită primară;
- Dacă hiperlordoza este consecutivă și compensatorie altei curburi patologice, ea este secundară.
După dimensiunea zonei implicate în deposturare:
- Lordoze scurte, implicând un număr redus de vertebre,
- Lordoze lungi, împlicând o întreagă regiune, sau toată coloana;
După cauze și formă clinică:

38
- Lordoza mobilă este forma cea mai simplă de lordoză. Ea apare în general în zona lombară, se
reduce în sedenstatism și este ușor de corectat terapeutic. Ea evoluează lent și, în general, nu produce
modificări secundare la nivelul coloanei și al segmentelor ănvecinate.
- Lordoza statică (posturală) determinată de poziții vicioase profesionale sau de încălțămintea cu
toc înalt. Se poate corecta prin kinetoterapie și eventual ortezare, dacă nu se însoțește de alte
modificări.
- Lordoza compensatorie (apărută pentru a „echilibra” o cifoză), este considerată tot o formă
statică. Se tratează ca o cifolordoză.
- Formele profesionale se datorează unor mișcări excesive de hiperextensie lombară, repetate
(sportivi, zugravi etc.).
- Lordozele fixate apar ca forme sechelare, după traumatisme mecanice, cu acțiune directă, urmate
de fenomene inflamatorii și retracții fibroase. În general sunt dificil de recuperat.
- Lordozele dinamice recunosc o patologie diversă: neurologică, distrofică, sau ca rezultat al
dezechilibrului dintre grupele musculare flexoare și extensoare ale trunchiului (cum se întâmplă în
atonii abdominale, în rahitism, tumori, tulburări ale tranzitului intestinal etc.).
După vârsta de apariție:
- Lordoze congenitale,
- Lordoze infantile,
- Lordoze pubertare,
- Lordoze ale adultului,
- Lordoze ale bătrânului (senile).
După gravitate:
- Lordoze funcționale, care au patru forme clinice; se caracterizează prin faptul că se corectează la
flexia trunchiului, deși, este posibil ca deviația să nu se inverseze în timpul mișcării-test, din cauza
unei oarecare rigidizări lombare (www.copil-speranta.ro/ ?q=node/143 accesat la 30.03.2015 ora
15.55):
o atitudinea lordotică este cea care apare la persoane de talie redusă și/sau hiperponderale, prin
insuficiență a tonusului peretelui abdominal, dar și pentru a reechilibra centrul de greutate;
o lordozele habituale sunt forme evolutive ale atitudinilor lordotice neglijate;
o lordoze profesionale apar la persoane care mențin posturi extinse ale coloanei, în timpul muncii;
o lordoze compensatorii care apar consecutiv unei cifoze dorsale, în scop compensator.
- lordozele patologice, sau structurale, care sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri:
o lordoze congenitale, cel mai frecvent datorate unei malformații la nivelul joncțiunii sacro-lombare
(lombalizare sau sacralizare vertebrală);

39
o lordoze rahitice, care însoțesc alte semne caracteristice ale rahitismului, fiind cauzate de hipotonia
musculară; apar frecvent la copii, în jurul vârstei de trei ani;
o lordoze paralitice, care se produc prin paralizia musculaturii abdominale, antagoniștii lor devenind
predominanți;
o lordoze miopatice, mai frecvente la sexul masculin, apar în jurul vârstei de 15 ani și se
caracterizează prin atrofie, retracții și/sau contracturi ale musculaturii paravertebrale lombare;
o lordoze traumatice;
o lordoze reumatice, care apar prin hipotonie musculară, dar și datorită durerilor, forțând pacienții la
adoptarea unor atitudini antalgice;
o lordoze prin deficiențe ale membrelor inferioare: luxație congenitală de șold, coxa vara etc.
Evoluție
Lordozele simple și cele mobile evoluează în general foarte lent, și nu produc, de obicei,
modificări secundare artro-scheletale. Ele beneficiază cel mai mult de tratamente corective și
kinetoterapie.
În formele structurate, neglijate evoluția este către agravare, prin accentuarea curburii primare
și prin compensarea ei cu cifoză dorsală.
Lordozele secundare răspund de asemenea la tratament, cu condiția înlăturării cauzelor care
le-au produs și a intervenției terapeutice precoce, pentru a preveni instalarea tulburărilor sau
distrucțiilor osoase și articulare.
Evaluare
- Somatoscopică, utilizând firul cu plumb, sau cadrul antropometric de simetrie;
- Prin măsurarea săgeților cervicală și lombară (testul OTT), poziționând subiectul cu spatele la un
plan vertical (perete); în mod normal ambele săgeți măsoară 3-5 cm, în funcție de vârsta, talia și
genul subiectului;
- Prin utilizarea unghiului Cobb, în cadrul examinării radiografice;
- Testarea mobilității coloanei (testele Schobel, Stibor etc.).
Tratament
Obiectivele kinetoterapiei în hiperlordoze:
- Tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii abdominale;
- Tonifierea în condiții de alungire a mușchilor paravertebrali lombo-sacrați și a ilio-psoas-ului;
- Asuplizarea flexorilor articulațiilor șoldului și genunchiului (drept femural, ischiogambieri)
- Refacerea mobilității articulare;
- Corectarea poziției bazinului;
- Corectarea mersului;

40
- Creșterea capacității de efort;
- Crearea reflexului postural corect.
Program de exerciții active:
- Poziții de pornire:
o Decubit dorsal cu flexie a șoldurilor
- Exerciții de rotare a bazinului, alternativ.
- Flexii simultane/alternative de trunchi, bazin și membre inferioare,
o Așezat pe saltea cu membrele inferioare extinse și abduse la 30-45º
- Flexii de trunchi, cu membrele superioare extinse, pentru a atinge simultan degetele picioarelor cu
mâinile, sau alternativ pe segmentul contro-lateral;
o Ortostatism – exerciții variate, ce implică flexia trunchiului,
o Exerciții din posturile Klapp, utilizându-le pe cele cu trunchiul sub orizontală, delordozante.
o Sedenstatism, cu trunchiul flectat – antrenamemt la efort pe cicloergometru.
Mecanoterapia se realizează ținând seama de aceleași principii:
- Fixarea unei curburi în timp ce se lucrează pe cealaltă;
- Utilizarea posturilor inițiale delordozante.
Ortezarea în lordoze:
Ortezele sunt atât de corecție, încercând să reducă gradul curburii, cât și de contenție, având
scopul să mențină coloana în axul corect, sau cât mai apropiat de el.
Prognosticul lordozelor este în general mai bun decât al cifozelor, exceptându-le pe cele atipice,
sau totale. Formele simple și mobile răspund cel mai bine la tratament kinetic și recuperator, iar dacă
acesta este precoce și corect realizat, se poate obține corecția cvasi-totală a deviațiilor.
Formele grave necesită tratament corector mai agresiv, similar scoliozelor sau cifoscoliozelor
(intervenție chirurgicală, ortezare, kinetoterapie).
Îmaginile ilustrează un caz de hiperlordoză structurală, secundară contracturii de mușchi ilio-psoas
(probabil congenitală, dar neglijată), cu evoluție de tip malign.
CIFO-LORDOZE

Afecțiuni în care sunt prezente două deviații vertebrale de sens opus, în plan sagital.
Ce-a de-a doua curbură este de obicei compensatorie;
Obiectivele kinetoterapiei în cifo-lordoze:
- Tonifierea în condiții de alungire a:
o Musculaturii paravertebrale lombare;
o Musculaturii și structurilor toracale anterioare

41
- Tonifierea în condiții de scurtare a:
o musculaturii posterioare a toracelui;
o musculaturii abdominale.
- Corectarea deficiențelor secundare:
o Anteversia bazinului,
o Flexumul în articulațiile membrelor inferioare;
o Deficiențele toracelui anterior (poziția coborâtă a coastelor. sternul escavat, mișcările respiratorii
limitate etc.);
o Deficiențe ale umerilor, omoplaților, regiunii cervicale
- Formarea unui reflex postural corect.
Program de exerciții:
Trebuie ca fiecare deviație să fie lucrată individual, cealaltă fiind fixată prin poziția de pornire:
- Ortostatism, cu trunchiul flectat la 90º;
- Ortostatism cu abducție de brațe și mâinile la ceafă;
- Sedenstatism;
- Pe genunchi, așezat pe gambe și taloane;
- Pe genunchi, cu sprijin anterior pe palme.
Tipuri de exerciții:
- Exerciții din posturile Klapp;
- Exerciții de extensie a trunchiului și membrelor superioare, fixând curbura lordotică;
- Exerciții cu obiecte portative de gimnastică;
- Mers din poziție de triplă flexia a membrelor inferioare;
- Mobilizări analitice ale coloanei etc.
Deficiențe globale ale trunchiului
Spate cifotic (rotund)
Spate plan
Spatele plan este o deficiență globală a coloanei vertebrale, care se carecterizează prin
absența, sau insuficienta încurbare a rahisului în plan sagital. Curburile fiziologice sunt mai mici
decât cele normale, sau absente, coloana devenind rectilinie.
Poate fi urmarea tratamentului chirurgical pentru corectarea scoliozelor structurale, sau a cifo-
scoliozelor. În această situație tratamentul este doar paliativ și nu se va încerca accentuarea (sau
formarea) curburilor vertebrale
Tablou clinic
- Reducerea sau ștergerea curburilor fiziologice dorso-lombare;

42
- Diminuarea mobilității (rigidizare) coloanei vertebrale;
- Modificări ale poziției centurii scapulare și ale omoplaților față de torace;
- Modificări ale poziției pelvisului prin delordozare (retroversie de bazin);
- Modificări ale axelor biomecanice ale articulațiilor membrelor inferioare (flexum de genunchi cu
sau fără flexum de șold);
- Afectarea variabilă (în funcție de mărimea deposturării) a amplitudinii mișcărilor respiratorii și a
mobilității generale;
- Scăderea capacității generale la efort și apariția stării de oboseală cronică.
Obiectivele kinetoterapiei aplicate pacienților cu spate plan, se pot împărți în generale și
specifice.
Obiective generale:
- Creșterea mobilității întregii coloane vertebrale;
- Dezvoltarea mobilității articulare la nivelul segmentelor învecinate coloanei dorso-lombare (cap,
gât, centuri, membre);
- Creșterea capacității generale de efort;
- Tonifierea musculaturii segmentare;
- Formarea (reeducarea) reflexului postural corect;
- Stimularea funcțiilor de coordonare, control, echilibru.
Obiective specifice:
- Formarea curburilor dorso-lombare și prevenirea inversării lor;
- Asuplizarea musculaturii paravertebrale toracale și a musculaturii abdominale, care sunt scurtate;
- Tonifierea în condiții de alungire a musculaturii paravertebrale lombare și a celei antero-laterale
toracale, care sunt hipotone și alungite;
- Creșterea elasticității generale a toracelui și creșterea volumelor respiratorii (capacitate vitală,
volum curent, VEMS);
- Creșterea mobilității articulațiilor costo-vertebrale.
-
Conținutul programului kinetic
- Din ortostatism, exerciții pentru creșterea curburii toracale (lucru cu memebrele superioare în plan
anterior trunchiului, cu sprijin, sau cu obiecte portative de gimnastică);
- Din poziție pe genunchi (posturi Klapp), deasupra orizontalei (lordozantă), cu cifozare toracală,
exerciții pentru creșterea amplitudinii mișcărilor respiratorii și asuplizării articulațiilor membrelor
superioare;
- Din poziție pe genunchi, pentru accentuarea curburii lordotice lombare;

43
- Din decubit dorsal, cu ascensionarea bazinului și sprijin plantar, pentru accentuarea cifozei
toracale;
- Din decubit ventral, cu extensia trunchiului și cu sprijin anterior pe palme, pentru creșterea
lordozei lombare;
- Exerciții de mers, din diverse poziții (pe vârfuri, pe genunchi, ghemuit etc.);
- Exerciții pentru reeducarea respirației, de coordonare, de echilibru etc.
Definiție
Luxația congenitală de șold este o maladie care constă în dezvoltarea anormală a articulației
coxofemurale, afectând creșterea, dezvoltarea și starea de sănătate a copilului.
Se mai numește displazie luxantă de șold. În prezent este întâlnită relativ frecvent, mai ales în
țările Europei și Americii de Nord, unde mai apare doar ca luxație teratologică. Trebuie menționat
însă că formele grave, care determină invaliditate, sunt mai rare decât în trecut, din cauza metodelor
moderne de monitorizare a dezvoltării copilului, pe toată durata sarcinii și în primul an de viață, când
se achiziționează mersul. Displazia luxantă de șold apare la subiecți de ambele sexe.
Depistarea precoce a afecțiunii, la examenele ultrasonografice practicate pe măsura
dezvoltării sarcinii, permit luarea măsurilor terapeutice optime pentru:
- corecție;
- pentru prevenirea agravării;
- pentru combaterea complicațiilor.
Luxația congenitală de șold este însă relativ frecventă în țări ale lumii a III-a, unde legislația
privind monitorizarea sarcinilor este laxă, iar examenele periodice, clinice și echografice nu sunt
realizate sistematic.
Denumirea actuală este „displazie de dezvoltare a șoldului cu potențial luxant” sau DDS (după
Antonescu și colab.). În perioada perinatală și în primele șase luni de viață, multe dintre elementele
intraarticulare sunt cartilaginoase și deci radiotransparente, iar luxația nu poate fi diagnosticată cu
certitudine, prin examen radiologic. De aceea se recomandă examenele echografice, care au și
avantajul de a nu fi dăunătoare copilului. Dacă afecțiunea nu a fost diagnosticată în primele șase luni
după naștere, stadiul DDS este depășit, ajungându-se la instalarea luxației capului femural.
Incidența este variabilă în diferite regiuni geografice, dar apare aproape exclusiv la rasa
caucaziană. Maladia luxantă a șoldului apare în mod excepțional la pacienți de rasă galbenă și este
aproape necunoscută la copii de rasă neagră.
S-au semnalat incidențe variind de la:
- 3‰ – valoarea medie pe glob,
- 1‰ în România – fiind mai frecventă în nordul Transilvaniei, sau 2‰ după prof. Mihai Jianu,
- 4,3‰ în sudul Germaniei și în nordul Franței,
44
- 3-5‰ în vestul Europei.
- În SUA s-a raportat o incidență a bolii de până la 10‰ (Hensinger citat de Antonescu).
- În 20% din cazuri luxația este bilaterală.
Boala are predispoziție familială (s-au identificat și peste cinci cazuri într-o familie, considerând
trei generații) și este mai frecventă la pacienți de gen feminin. Se citează prevalența bolii la sexul
feminin, înregistrându-se un raport de 7/1 față de cel masculin (15% din cazuri), până la 4/1 după alți
autori.
În unele cazuri se poate asocia cu alte malformații congenitale, localizate la nivelul:
- coloanei vertebrale (spina bifida),
- al membrelor inferioare (deviații articulare la nivelul genunchilor – genu varum, genu valgum,
genu recurvatum (hiperextinși), sau la nivelul piciorului – picior strâmb, picior tal-valg, metatarsus
adductus, metatarsus varus, plagiocefalie etc.),
- regiunii cervicale (torticolis congenital) etc.
În general, mai precis în 70-80% din cazuri (după alți autori 20%), sunt afectate articulațiile
șoldului bilateral, iar în caz de afectare unilaterală, localizarea este mai frecvent stângă.
Factori cauzali și favorizanți:
- Factori genetici – s-a pus în evidență caracterul poligenic și familial al displaziei acetabulare, în
aproximativ 40% din cazuri;
- Factori hormonali materni – reprezentați de estrogeni și precursori ai hormonilor cortico-
suprarenalieni (17-cetosteroizi), care ar crește laxitatea articulară la nivelul șolduriloe copilului,
favorizând luxația;
- Alți factori materni: HTA pe durata parturiției;
- Factori obstetricali: sarcina primipară, prematuritatea, sarcinile multiple, prezența anomaliilor
uterine și/sau placentare;
- Factori mecanici, care acționează intra-partum, crescând riscul de luxație:
 Macrosomia fetală,
 Presiunea intrauterină asupra bazinului fetal,
 Presiunea unilaterală a sacrului matern asupra șoldului fetal, care determină deviație excesivă în
adducție și flexie, favorizând luxația unilaterală,
 Cantitate redusă de lichid amniotic (oligoamnios),
 Lipsa culbutei prenatale care determină prezentația pelvină,
 Extensia genunchilor fetali în momentul nașterii;
- Factori constituționali:

45
 Particularități ale dezvoltării perinatale, cu apariția unei discordanțe temporale între momentul
derotării femurale și întârzierea dezvoltării cavității acetabulare;
- Factori postnatali, constând în înfășarea tip „mumie” a copilului, sau posturarea în brațe, în timpul
plimbării.
Modificările morfologice sunt de diferite grade, în funcție de stadiul și gravitatea afecțiunii:
- Cavitate acetabulară mai puțin adâncă și/sau mai largă;
- Marginea superioară, sau sprânceana acetabulului insuficient dezvoltată;
- Hiperlaxitate ligamentară;
- Supradimensionarea ligamentului rotund, care împiedică pătrunderea capului femural în acetabul;
- Labrul fibro-grăsos hipertrofiat, proeminând în acetabul și împiedicând pătrunderea capului
femural în articulație;
- Cap femural aplatizat, de dimensiuni reduse, mai depărtat de cavitatea acetabulară, sau ascensionat
anormal, depășind superior cavitatea;
- Anteversie importantă a femurului (de la valoarea normală de 25º, poate ajunge la 75º);
- Coxa valga, cu un unghi cervico-diafizar crescut (în mod normal măsoară 135º, și se măsoară pe
radiografia din incidență anterioară, cu membrul inferior menținut în rotație internă la 20º). În aceste
situații unghiul poate ajunge la 150º etc.
Stadiile bolii
Displazia de dezvoltare a șoldului cu potențial luxant (DDS) este cea mai frecventă formă și
indică predispoziția copilului către dezvoltarea afecțiunii, dacă nu este diagnosticată și tratată la timp.
Luxația teratologică, relativ frecventă, este forma în care la naștere, luxația de șold este
constituită.
Subluxația de șold este forma cu depărtarea capului femural de acetabul, dar fără scurtarea
membrului, caracteristică perioadei dinaintea câștigării posturii ortostatice.
Luxația reală de femur cu scurtarea membrului și asimetrie de bazin, este forma care apare după
ce copilul se ridică în ortostatism și merge, dacă formele anterioare nu au fost diagnosticate și tratate.
Această luxație apare după vârsta de un an a copilului.
Diagnosticul poate fi stabilit în primele trei-patru zile de viață, însă există cazuri mai dificil de
diagnosticat, care necesită trei până la patru luni de monitorizare. Diagnosticul cuprinde metode
clinice și imagistice (radiografice și echografice).
1. Semnul Ortolani poate fi pus în evidență în primele zile după naștere și este descris ca un ușor
declic, la mobilizarea coapselor în flexie pe bazin, urmată de abducție. Declicul este produs
pătrunderea capului femural în cavitatea cotiloidă și este prezent și la mișcarea inversă.

46
2. Manevra Bartlow este similară precedentei, diferind priza examinatorului și scopul, care este de
provocare a luxației, prin adducția coapsei și presarea ei posterior, pentru a scoate capul femural din
articulație;
3. Limitarea mișcărilor de abducție, care, în displazie, sunt posibile doar sub 90º;
4. Exagerarea mișcărilor de rotație, care, în displazie sunt posibile până la 180º;
5. Asimetria pliurilor antero-mediale ale coapsei (pliurile adductorilor) – semnul Peter Bade –
contestat de unii specialiști;
6. Testul Thomas care pune în evidență lipsa contracturii fiziologice în flexie, la nivelul
genunchiului. Manevra se realizează din decubit dorsal, examinatorul presând ușor coapsa și
realizând cu cealaltă mână extensia gambei; mișcarea se realizează fără rezistență, obținându-se
uneori hiperestensie;
7. Manevre de evidențiere a scurtării membrului inferior afectat:
a. semnul Ombredanne – din decubit dorsal, cu coapsele și gambele flectate, plantele pe planul
patului, se observă poziția posterioară a genunchiului de partea afectată; se evidențiază simplu cu o
coală de hârtie sau cu o riglă;
b. asimetria și inegalitatea pliurilor fesiere,
c. semnul Savariaud (accentuarea diferenţei de lungime între cele două membre inferioare când din
poziţia de decubit cu membrele inferioare în extensie sugarul este ridicat în aşezat);
d. Micșorarea distanței între diverse repere ale șoldului și bazinului: distanța dintre marele trohanter
de partea afectată și creasta iliacă (semnul Charier), și respectiv spina iliacă antero-superioară
(semnul Schwartz);
e. Semnul Lance – devierea fantei vulvare la fetițe, de partea șoldului afectat etc.
8. Semne de evidențiere a hiperlaxității articulare de cauze ligamentare:
a. semnul Le Damany (sau Dupuytren) – mobilizarea cranio-caudală a marelui trohanter, la
tracțiunea de gleznă a membrului afectat;
b. semnul Gourdon – creșterea amplitudinii mișcării de rotație internă;
c. semnul Lance – exagerarea rotației externe;
d. semnul Nove Josserand – exagerarea mișcării de adducție, coapsa ajungând la nivel inghinal de
partea opusă.
9. Semne aplicate copilului de peste un an (care a mers):
a. Mersul este tardiv și șchiopătat în luxația unilaterală de șold;
b. Mersul este legănat „de rață” în luxația bilaterală de șold;
c. Semnul Trendelenburg – în mers, la sprijinul unilateral de partea afectată bazinul se înclină de
partea opusă, iar trunchiul, compensează prin înclinare de partea bolnavă; semnul este expresia
insuficienței mușchilor fesieri, care sunt alungiți și hipotoni;
47
d. Semne de ascensionare a marelui trohanter în diferite poziții ale membrului inferior afectat
(semnul Nelaton – Roser) etc.
Clinic, se mai pot pune în evidență: proeminența și ascensiunea marelui trohanter de partea
afectată, aparenta hipertrofie a regiunii fesiere datorată scurtării membrului inferior afectat, lordoză
accentuată la nivel lombar etc.
Semnele radiologice pot fi utile după vârsta de patru luni, când, la peste 60% dintre copii,
apare nucleul de osificare la nivelul capului femural și acesta devine radioopac. După vârsta de șapte
luni, la peste 90% dintre copii, nucleii cefalici de osificare sunt prezenți. De partea afectată nucleul
apare cu întârziere, este de dimensiuni reduse, iar linia cervico-obturatorie este întreruptă. Cavitatea
cotiloidă de partea afectată este ștearsă (mai puțin adâncă) în porțiunea centrală.
De partea afectată, capsula articulară este alungită și deformată în clepsidră (stenozată) în
porțiunea centrală (semn echografic).
Alte modalități de diagnosticare includ eultrasonografia, artrografia, investigarea prin RMN,
tomografia computerizată etc.
Diagnosticul diferențial se impune, dacă nu se poate realiza examenul radiologic și se face cu:
- Rahitismul (datorită întârzierii mersului și maturării osoase);
- Diverse forme de miopatie;
- Dezaxări articulare congenitale – coxa vara;
- Modificări articulare și/sau de mers din afecțiuni neurologice: paralizie spastică, poliomielită,
mielomeningocel etc.
Evoluție și prognostic (după Malancea, R):
 Prognosticul depinde de precocitatea diagnosticului și al tratamentului.
 Când tratamentul debutează în faza de displazie luxantă, prognosticul este foarte bun.
 Pentru luxația diagnosticată și tratată înainte de mers, prognosticul rămâne bun și foarte
bun.
 Când diagnosticul se pune după ce copilul a început să meargă, prognosticul este variabil,
fiind legat de vârsta la care a fost instituit tratamentul, de tipul acestuia, de complicațiile care pot
apărea intra și post terapeutic.
Complicațiile luxației congenitale de șold apar și ulterior evoluează în cazul nediagnosticării,
al diagnosticării tardive, al tratamentului temporizat sau greșit aplicat:
- coxartroza juvenilă – se datorează incongruenței elementelor osoase intraarticulare, ceea ce
creează tensiuni și forțe nefiziologice, care distrug cartilajul articular, accelerând procesul artrozic;
- necroza de cap femural;
- instabilitate de șold – se datorează alungirii anormale a ligamentelor articulare, care determină
luxații recidivante, chiar dacă nu există modificări de morfologie a oaselor (cap femural și acetabul);
48
- tulburări de mers:
 mers șchiopătat, asimetric, în caz de luxație unilaterală;
 mers legănat, „de rață” care apare în caz de luxație bilaterală;
- deviații de coloană de tip scoliotic,
- dezechilibre de bazin,
- dezaxări articulare de genunchi și gleznă etc.
Tratament
Profilactic se recomandă examinarea atentă a tuturor nou-născuților, prin aplicarea
manevrelor de evidențiere a luxației, dar și prin examen echografic.
Tratament igienic
Copilul, mai ales cel cu predispoziție familială pentru DDS, nu trebuie înfășat cu mem,brele
inferioare strânse, pentru ca presiunea externă să nu favorizeze luxația capului femural; înfășarea
strânsă acționează ca un mijloc de contenție, determinând și insuficiența mușchilor coapsei și fesieră.
De asemenea se va evita presiunea incorectă asupra coapsei, care se dezvoltă prin posturarea
copilului în decubit lateral pe partea afectată și membrele inferioare extinse.
Se va recomanda mamei o poziție corectă de purtare în brațe a copilului, dar și adaptarea
mobilierului, pentru a permite poziția corectivă a șoldurilor.
În cazul acestor copii nu se va folosi premergătorul, care, prin stimularea precoce a mersului și
dezvoltarea de presiuni asupra articulației șoldului, poate duce la agravarea afecțiunii.
Este, de asemenea contraindicată utilizarea metodei terapeutice vechi, de imobilizare a copilului în
aparat gipsat, care poate determina în timp necroza aseptică de cap femural.
Posturarea specifică a copilului, cu membrele inferioare abduse la 90º, prin diferite mijloace:
- Perna de abducție Frejka – reprezintă un mijloc de ortezare, minim traumatic, care nu împiedică
mobilizarea activă și creșterea copilului;
Diverse tipuri de atele: Von Rosen, Putti, Craig, Colemann;
- Tehnici de reducere şi menţinere ortopedică a poziției corective (Lange, Lorenz) sunt folosite de
unii specialişti, ele constând în posturări succesive:
 flexie + abducţie + rotaţie medială a şoldului;
 extensie + abducţie + rotaţie medială a şoldului;
 extensie + adducţie + rotaţie medială a şoldului;
 poziţie indiferentă ca rotaţie, în uşoara abducţie;
Aceste posturi sunt schimbate la 3-6 luni sub control radiologic. Poziţiile (minus flexia inițială,
recomandată de Lange şi care poate afecta prin elongaţie circulaţia arterială circumflexă) se pot

49
 obţine prin extensii blânde, continue, în posturi diferite, cu benzi adezive sau pe atele speciale (Petit,
Georgescu, Scott, Denischi, Somerville).
- Metoda Sommerfield constă în reducerea capului femural în acetabul prin extensie (tracțiune)
continuă a membrelor inferioare, poziționate în rotaţie internă, utilizând greutăți de 1/10 – 1/12 din
greutatea corpului. Prin acest procedeu capul femural poate reintra în cotil, datorită relaxării grupelor
musculare, . După 8-10 zile de extensie se imobilizează în aparat gipsat în rotaţie internă forţată 30-
40 zile. Perioada se reduce la copilul mai mare deoarece există riscul de instalare a redorii (prin
retracţie capsulară).
- Hamul Pavlik este indicat în primul an de viață, copiilor cu DDS, sau cu luxație congenitală de
șold. El reprezintă o structură formată din chingi de piele și material textil, care se fixează pe corpul
copilului, menținând postura de corecție a luxației (coapse abduse și genunchi flectați). În prima lună
după instalare va fi purtat non-stop (cu excepția îmbăierii și schimbării scutecelor), iar în luna a doua
va fi utilizat 16 ore zilnic. Dacă rezultatele sunt bune, se va prelungi purtarea în luna a III-a, timp de
opt ore zilnic. Dimensiunile trebuie ajustate, potrivit ritmului de creștere individual. Nu este
recomandat copiilor cu șolduri normale, sau celor cu hiperlaxitate ligamentară, cu redori articulare,
cu șold instabil în abducție, sau copiilor peste vârsta de opt luni. Pe durata tratamentului șunt
necesare controale periodice.
Tratamentul chirurgical este recomandat peste vârsta de 7-8 luni, în cazul eșecului
alternativelor conservatoare și nesângerânde, dar și după ce copilul a mers, când luxația s-a constituit
și a devenit ireductibilă.
În funcție de vârsta copilului se procedează la:
- Corecția intraarticulară a părților moi (ligament rotund, labru acetabular, capsulă articulară),
pentru a permite pătrunderea capului femural în articulație;
- Tenotomie de adductori și/sau tenotomie de mușchi ilio-psoas, când se înregistrează hipertonia
acestor mușchi;
- Corecția unghiului cervico-diafizar, pentru a preveni recidiva luxației;
- Corecții ale deformărilor sau malformațiilor femurale și/sau acetabulare;
- După vârsta de 3-4 ani, când limitarea mobilității a devenit marcată, se procedează la osteotomii
de bazin, pentru refacerea cavității acetabulare, dar și pentru a preveni deposturările altor segmente:
coloana vertebrală, genunchi, picior.
- Tardiv, la atingerea vârstei adulte, după necrozarea capului femural, sau instalarea anchilozei, se
recomandă protezarea șoldului.
Kinetoterapia - Obiective
- Refacerea mobilității articulare a șoldului, prin antrenare analitică a fiecărei direcții de mișcare:
flexie, extensie, adducție, rotație externă;
50
- Reeducarea ortostatismului, prin tonifierea mușchilor bazinului cu rol postural (fesieri, tensor al
faciei lata), respectiv prin asuplizarea mușchilor scurtați și hipertoni (ilio-psoas, adductori), dar și a
musculaturii trunchiului;
- Înzăvorârea (stabilizarea) articulației șoldului și fixarea capului femural în cavitatea cotiloidă, prin
tonifierea mușchilor pertrohanterieni, care sunt rotatori externi ai coapsei și respectiv a rotatorilor
interni care au rol în mers;
- Reeducarea posturii, echilibrului, mersului, coordonării;
- Refacerea mișcării controlate;
- Combaterea durerii și redorilor articulare;
- Corectarea deposturărilor secundare;
- Corectarea tulburărilor de creștere secundare imobilizării;
- Corelarea mișcării coloanei vertebrale cu activitatea membrelor inferioare.
Etapa de recuperare postoperatorie precoce a șoldului – algoritmul de recuperare poate fi
aplicat în toate intervențiile la nivel coxo-femural (după Masajkinetoterapie.ro.doc Accesat la
14.05.2015. ora 0940):
Zilele I-IV: - pacientul păstrează repausul la pat. Execută exerciţii învăţate în perioada
preoperatorie (mobilizări ușoare la distanță de intervenția chirurgicală, pentru a preveni durerea,
exerciții de respirație, exerciții de relaxare, antrenament mental).
Unii recuperatori (francezi) reccomandă aplicarea, în primele 7-10 zile, a unei orteze gipsate
amovibile, în scop antiirotaţional.
Ziua a V-a: - pacientul este posturat în decubit dorsal. Debutează mobilizările asistate ale
şoldului, genunchiului, gleznei. Poate fi suportată propria greutate. Se admite numai mișcări de flexie
şi de abducţie a şoldului. Adducţia şi rotaţiile se vor evita, deoarece sunt periculoase, riscul de luxație
a capului femural fiind mare.
- cu pacientul posturat în decubit controrolateral (de partea sănătoasă). Coloana lombară se
delordozează, prin flexia maximă a şoldului neafectat), se execută abducţia membrului inferior
afectat, menţinut cu genunchiul extins. Greutatea proprie poate fi suportată. Această mişcare se
execută cu şoldul în uşoară extensie de 10 º, cvadricepsul contractat şi piciorul în dorsiflexie. Abducţia
antigravitațională a membrului inferior operat tensionează în special mușchiul fesier mijlociu
(antrenând și tensorul fasciei lata și ceilalți pelvi-trohanterieni). În situaţiile în care marele trohanter a
fost secţionat în timpul intervenţiei, iar osteosinteza lui este incompletă contracţia puternică a
pelvitrohanterienilor trebuie evitată, deoarece ar putea deplasa fragmentele osoase neconsolodate.. În
aceste cazuri se recomandă evitarea abducţiei cu încărcare a membrului inferior. Aceste mișcări vor fi
introduse în program după încă cinci sau șase săptămâni (în funcție de rapiditatea consolidării
osoase).
51
 Zilele V-VII: - pacientul este plasat în sedenstatism la marginea patului cu picioarele în sprijin pe
sol. Greutatea corpului este transferată pe tuberozitățile ischidiatice şi pe plante. Din această poziţie,
se realizează mișcări repetate de extensie antigravitaţională a genunchilor, cu mobilizarea alternativă
a gleznelor.
Ziua a VII-a: - pacientul este instruit să execute transferuri din pat pe un scaun așezat alături,
încărcându-şi pe durată scurtă membrele inferioare. Se execută flexia şoldului operat până la o
amplitudine de 90º, prin flexia trunchiului.
Ziua a VIII-a: - pacientul va începe progresiv mersul, inițial cu cadru înalt cu sprijin axilar, apoi
cu cadru scurt de mers, iar ulterior utilizând cârje. Membrul afectat se sprijină, parţial și intermitent
pe sol, încărcarea progresivă grăbind (prin factor mecanic) consolidarea osteosintezei. Pacientul va fi
corectat permanent, pentru ca modelul nou de mers să respecte pe cât de mult posibil, succesiunea
normală a pașilor.
Ziua a IX-a: - se continuă programul din zilele anterioare, pentru antrenarea toleranţei la mers;
acest obiectiv se realizează prin antrenament între bare paralele, cu autocontrol vizual în oglinzi.
Întregul program nu va depăşi 1,5 ore.
Ziua a X-a: - programul de mers se prelungește la două ore pe zi, fragmentat în mai multe etape,
în funcție de toleranța pacientului.
Zilele XI-XII: - continuă mersul, însă cu creşterea încărcării. Se urmăreşte creșterea amplitudinii
mișcărilor de flexie şi extensie. Pacientul va avea libertate de a alege dificultatea și durata deplasării,
în scopuri precise, sau doar ca exercițiu.
Zilele XII-XIV: - pacientul continuă programul de exerciții la sală și prin mers, și primește
instrucțiuni asupra programului recuperator pe care îl va executa în continuare la domiciliu.
Conținutul programelor de kinetoterapie în condiții ambulatorii (în sala de kinetoterapie):
- Posturi de pornire: toate, exceptând postura pe genunchi, din cauza potențialului luxant;
- Mișcări: toate exceptând rotația internă a șoldului afectat;
- Mobilizări: pasive, active, cu rezistență (exceptând rezistențele pe direcțiile de mișcare potențial
luxante);
- Exerciții de coordonare și echilibru (la platformele de echilibru);
- Exerciții de mers;
- Exerciții de respirație;
- Tehnici de relaxare;
- Tehnici de facilitare neuro-proprioceptivă;
- Educarea posturii etc.
Mijloace asociate kinetoterapiei:
- Masaj decontracturant și/sau tonifiant,
52
 - Fizioterapie:
 Termoterapie caldă, de tip umed (împachetări cu nămol, nisip, parafină), cu rol asuplizant;
 Hidrokinetoterapie la temperatură de confort termic;
 Masaj;
 Electroterapie cu rol decontracturant / tonizant, în funcție de grupul muscular căruia i se
adresează.
Terapie ocupațională
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activităţi
adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul
să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală,
contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente. Prin această terapie se evită
pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru
diverse mişcări utile şi contribuind astfel la readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
- mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
- dezvoltarea forţei musculare;
- restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
- urcatul şi coborâtul scărilor;
- exerciții cu benzi elastice;
- pedalare la maşina de cusut;
- mobilizare complexă la roata olarului;
- săritul corzii;
- mersul pe plan înclinat;
- mersul pe teren accidentat.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
Cele mai importante exerciţii în kinetoterapie sunt exerciţiile izometrice. Ele se vor face după
consolidarea luxaţiei. Exerciţiile indicate în perioada de recuperare, cu sprijin pe memgrele
inferioare, sunt exerciţiile executate la:
- covorul rulant;
- bicicleta ergometrică
- sărituri la trambulina elastică
- exerciții pe placa de echilibru

53
 Pacientul care a fost purtătorul unei displazii luxante de șold (operată sau tratată conservator),
trebuie monitorizat pe toată durata vieții, posibilitatea de a se instala necroza de cap femural, sau de a
apărea un proces artrozic coxofemural sunt mult mai mari decât în populația generală.

Deficiențe ale membrelor inferioare

Coxa vara și coxa valga

Ambele deficiențe se datorează modificării unghiului cervico-diafizar, care este format de axa
colului femural cu diafiza, determinând subluxații ale capului femural, cu instalare precoce de
procese artrozice. Ambele forme reprezintă riscuri potențiale pentru instalarea luxației congenitale de
șold.
Coxa vara poate fi:
- congenitală (esențială – displazie de coapsă), mai frecvent bilaterale,
- apărută pe parcursul dezvoltării în primul an de viață (de dezvoltare – închiderea prematură a
cartilajului de creștere metafizar se poate complica cu coxa vara),
- sau dobândită (după luxații ale coapsei, fracturi de col femural, osteoporoză sau osteoliză), de
obicei unilaterală.
Ambele forme sunt cauze de:
- Scurtarea membrului inferior afectat,
- Deficite de mers (șchiopătare, mers Trendelenburg),
- Durere,
- Diverse tipuri de artropatii,
- Deficiențe funcționale (genu valgum secundar).
Formele grave, necompensate, necesită tratament ortopedic și recuperare.
Se poate corela cu greutatea excesivă a persoanei, sau dimpotrivă cu insuficiența și hipotonia
musculare, în cazul persoanelor subponderale.
Gravitatea poate fi apreciată prin unghiul de acoperire a capului femural, pe radiografia din
incidență anterioară (unghiul Wiberg). Unghiul se măsoară între verticala din centrul centrul capului
femural și linia ce unește acest centru cu marginea superioară a acetabulului și în condiții normale
trebuie să fie ≥25º.
Tratamentul este chirurgical, pentru a se corecta unghiurile articulare (unghiul de înclinare a
colului și reorientarea cartilajului de creștere). Intervenția chirurgicală se practică după vârsta de
patru ani.
Ulterior se aplică tratamentul recuperator pentru șold.
Kinetoterapie:
54
 Precoce:
- Posturări ale coapsei în abducție (poziția lotus, sau turcește)
- Tonifierea musculaturii abductoare și extensoare a coapse.
Coxa valga se diagnostichează când unghiul cervico-diafizar este ≥ 140º. Prezintă forme
congenitale și dobândite și se asociază frecvent cu alte patologii neo-natale (paralizia spastică).
Formele dobândite recunosc drept cauze:
- Infecții osoase (osteomielite, tuberculoza șoldului),
- Insuficiențe musculare (poliomielita),
- Fracturi de col femural.
Tablou clinic:
- amplitudine exagerată pentru mișcările de abducție
- diametrul bitrohanterian mai mic decât normal,
- hipotonia mușchilor pelvitrohanterieni (în principal fesieri),
- fatigabilitate la mers și alergare,
- posibil șchiopătare,
- asociere cu genu varum și/sau recurvatum.
Tratamentul chirurgical este luat în considerare în formele asociate cu luxație sau subluxație de șold,
sau după instalarea artrozelor coxo-femurale.
Kinetoterapie:
- posturi corective (coapsa în adducție), dacă nu există risc de luxație de șold;
- conținut:
o posturări corective
o exerciții de tonifiere a musculaturii șoldului
o exerciții corective pentru deviațiile secundare ale genunchiului.

Coxa plana apare frecvent în boala Legg-Calvé-Perthes, boală apărută în copilărie,

caracterizată prin infarctizarea idiopatică a capului femural, cu necroză aseptică avasculară. Boala
este bilaterală în 10-20% din cazuri, și afectează copii de 4-8 ani. Când afectarea este bilaterală,
stadiile de evoluție sunt diferite. În 6% dintre cazuri se recunoaște determinism familial.
La adulți este cunoscută ca boala Chandler.
Tablou clinic:
- dureri la nivelul șoldului,
- limitarea mișcărilor articulare,
- șchiopătare,

55
- hipotonie a musculaturii șoldului,
- uneori contracturi ale musculaturii șoldului.
Asocieri:
- alte afecțiuni articulare inflamatorii și/sau degenerative,
- afecțiuni ale osului sau scheletului,
- afecțiuni ale membrelor inferioare,
- afecțiuni musculare,
- afecțiuni vasculare etc.
http://www.rightdiagnosis.com/medical/coxa_plana.htm
accesat la accesat la 27.05.2015 ora 11.15.
Tratament
- conservator în perioadele dureroase și în puseele inflamatorii;
- chirurgical precoce, pentru a se încerca revascularea capului femural;
- de protezare a șoldului, când necroza este constituită;
- kinetoterapia șoldului, post intervenție chirurgicală.
Clinic:
 Coxa vara: mărirea diametrului bitrohanterian, limitarea abducției coapselor, mers legănat și
înclinat anterior; Coxa valga: micșorarea diametrului bitrohanterian, hipermobilitate;
 Coxa plana: apare în urma unei deformări patologice a capului femural, ceea ce îngreunează
funcția motrică a articulației.
 Genu valgum: este o deviație în plan frontal a genunchilor, în care unghiul extern, format între
coapsă și gambă este mai mic de 170º. Amplitudinea deviației se apreciază, măsurand distanța dintre
maleolele externe din poziția ortostatică, având genunchii apropiați (când condilii interni se ating).
Proba functionala prin care se pune in evidenta aceasta deviatie, este ridicarea pe varfuri;
 Genu varum, este tot o deviație a genunchilor, în plan frontal, în care coapsa și gamba fac un
unghi deschis intern. Amplitudinea varusului se apreciază prin măsurarea distanței dintre condilii
femurali interni din stand cu calcaiele lipite. Se intalneste mai mult la băieți și la rahitici;
 Genu flexum - este o deviatie a genunchilor in plan sagital in care coapsa formeaza cu gamba un
unghi orientat posterior. Ca atitudine deficitara, se intalneste la copii mici si la cei debili si inalti, iar
ca deficienta structurala este determinata de tulburari morfologice la nivelul tesuturilor moi a
spatiului popliteu;
 Genu recurvatum - este tot o deviație a genunchilor în plan sagital, în care coapsa formează cu
gamba un unghi deschis orientat anterior. Apare în caz de hiperlaxități ligamentare, sub forma
sechelelor de rahitism, sau posttraumatic, după fracturi ale epifizei inferioare a femurului incorect
consolidate.
56
 picior strâmb congenital,
 tarsus valgus,
 metatarsus adductus,
 metatarsus valgus,
 talus valgus (calcaneus valgus);
 picior plat;
 picior equin.

57