Creatori de capodopere

Introducere

Lui Michelangelo îi sunt atribuite cuvintele: „În fiecare bloc de marmură se ascunde o statuie,
iar sarcina sculptorului este să o găsească.” Trebuie să fie o experienţă minunată să priveşti un bloc
de marmură şi să vezi ce ar putea deveni. Trebuie să fie de asemenea un lucru minunat să poţi să
modelezi blocul acela de marmură potrivit viziunii tale. Să înlături cu dalta toate bucăţile nenecesare
şi să eliberezi sculptura ascunsă înăuntru.
Dar nu toţi suntem aşa talentaţi. Unii dintre noi, atunci când privim un bloc de marmură, nu
vedem decât un bloc de marmură. Şi chiar dacă avem viziunea a ceea ce blocul de marmură ar putea
deveni, nu toţi avem talentul de a şi preface blocul de marmură într-o capodoperă.
Ca părinţi, ne este încredinţată ocazia de a crea o capodoperă cu fiecare din copiii pe care i-
am primit de la Dumnezeu. Atunci când ni se naşte un copil, avem în faţa ochilor ceva mai de preţ şi
mai valoros decât toată marmura din lume. Dumnezeu deja a început să lucreze pentru a-l transforma
într-o capodoperă. Prin profetul Ieremia, Dumnezeu declară: „Mai înainte ca să te fi întocmit în
pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem
deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor” (Ier. 1:5).
David a descris acest proces minunat în cuvinte poetice: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai
ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată... Trupul meu nu era ascuns
de Tine când am fost făcut într-un loc tainic…Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă
vedeau” (Psalmi 139:13-16).
Şi atunci, cum putem noi, ca părinţi, să participăm la crearea unei capodopere din viaţa
copiilor noştri? Cum am putea noi să ne ajutăm copiii să crească şi să devină ucenici maturi ai lui
Isus Hristos?

Relaţia spirituală

Unul dintre primele şi cele mai directe pasaje din Biblie care vorbesc despre lucrarea parentală
se găseşte în Deuteronom 6:1-6. Pe când evreii se pregăteau să intre în ţara pe care Dumnezeu
făgăduise că le-o va da ca moştenire, Moise le-a reamintit toate ce le văzuseră şi fuseseră învăţaţi în
ultimii patruzeci de ani. Pentru că el nu avea să treacă Iordanul împreună cu ei, Moise le-a dat toate
instrucţiunile necesare pentru ca israeliţii nu doar să se mute într-o casă nouă, ci împreună cu copiii
lor să primească binecuvântările şi aprobarea lui Dumnezeu. Şi astfel Moise începe să prezinte una
dintre cele mai importante credinţe spirituale: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este
singurul Domn” (vers. 4).
Aceasta este declaraţia solemnă pe care o fac creştinii până în ziua de astăzi. Nu ne închinăm
la mai mulţi zei, aşa cum se practică în unele religii păgâne, ci ne închinăm singurului Dumnezeu!
Moise explică în continuare ce anume înseamnă să te închini lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (vers. 5).
Închinarea nu înseamnă doar acceptarea unui set de doctrine, respectarea unei liste de reguli
sau comportarea într-o manieră prescrisă. Să te închini lui Dumnezeu înseamnă să Îl iubeşti din
adâncul inimii şi cu tot sufletul, până când dragostea aceasta îţi inundă întreaga fiinţă şi se revarsă şi
către ceilalţi.
Apoi Moise le încredinţează părinţilor acest mandat evanghelic:

„Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în

mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când te vei culca şi când te vei scula.
Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le
scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.” (vers. 7-9)

Moise nu a dat aceste instrucţiuni preoţilor sau leviţilor sau conducătorilor, ci tuturor
părinţilor, de atunci şi de astăzi. Este responsabilitatea noastră, ca părinţi, să ne disciplinăm copiii, să
ajutăm să ia chip în ei asemănarea cu Dumnezeu. Această modelare spirituală are loc atunci când
vorbim cu ei despre Dumnezeu, atunci când îi învăţăm despre dragostea lui Dumnezeu şi jertfa Lui
pentru ei, atunci când înfăţişăm prin cuvintele şi faptele noastre dragostea Lui care curge prin noi şi
de la noi. Moise vorbeşte despre învăţătura formală, dar face referire şi la conversaţiile obişnuite, la
rutina zilnică, la activităţile cotidiene, toate trebuind să fie pătrunse de prezenţa lui Dumnezeu.
Comparând creşterea copiilor cu cea a lui Isus, Ellen White scrie:

Constituţia fizică a Domnului Isus şi dezvoltarea Sa spirituală ne sunt prezentate în

aceste cuvinte: „Pruncul creştea şi se întărea”. În copilărie şi în tinereţe, să fie acordată atenţie
dezvoltării fizice. Părinţii să-şi educe copiii spre a-şi forma obiceiuri corecte în privinţa
mâncării, a băuturii, a îmbrăcămintei şi a exerciţiului fizic, aşa încât să fie pusă o temelie bună
pentru o viaţă sănătoasă. Organismul trebuie să fie îngrijit cu atenţie, pentru ca puterile trupului
să nu ajungă pipernicite, ci să se dezvolte pe deplin. Acest lucru îi pune pe copii şi pe tineri
într-o poziţie favorabilă, pentru ca, împreună cu o educaţie religioasă corespunzătoare,
 asemenea lui Hristos, să ajungă puternici şi plini de înţelepciune. (Îndrumarea copilului, pag.
187)

Ben Freudenburg citează studii care arată că patru practici familiale sunt cu deosebire
importante pentru a-i ajuta pe tineri să crească în credinţă (în copilărie şi în adolescenţă): (1)
conversaţiile despre credinţă cu mama; (2) conversaţiile despre credinţă cu tata; (3) rugăciunea şi
devoţionalele din familie; şi (4) proiectele de familie pentru ajutarea altor oameni. Din nefericire,
scrie el, mai puţin de o treime dintre tineri pot spune că una dintre aceste activităţi a fost sau este
practicată în familiile lor (Freudenburg, B., şi Lawrence, R., 1998, pag. 17). Studiile realizate de
George Barna arată că într-o săptămână tipică, mai puţin de 10% dintre părinţii care merg regulat la
biserică împreună cu copiii citesc Biblia împreună cu ei, acasă (Barna, G., 2002, pag. 78).
Studiile Valuegenesis1 realizate în rândul tinerilor adventişti de asemenea confirmă rolul
important pe care îl au părinţii în transmiterea credinţei lor către copii, nu doar vorbindu-le despre
credinţă, ci participând împreună cu ei în proiecte de voluntariat sau misionare (Bailey Gillespie,
Donahue, Gane, şi Boyatt, 2004, pag. 255-273). Nu putem supraestima importanţa închinării, a
studiului biblic şi a rugăciunii în familie, zi de zi. Dacă dorim să întipărim în copiii noştri
asemănarea cea mai fidelă cu Dumnezeu, trebuie să avem grijă ca aceste practici să nu lipsească din
viaţa noastră de familie.

Apropiaţi-vă de copiii voştri spiritual.

Relaţia emoţională

Părinţii au datoria încredinţată de Dumnezeu de a-şi disciplina copiii pentru ca aceştia să poată
deveni ucenicii lui Isus, copii ai lui Dumnezeu prin propria lor decizie. Sarcina noastră, ca părinţi,
include şi să-i ajutăm pe copii să-şi modeleze emoţiile. O bună imagine de sine este uns dintre cele
mai importante trăsături pe care o putem zidi în copiii noştri. Imaginea de sine are la bază nu doar
modul în care cineva se vede pe sine, ci şi modul în care îi percepe, cum îi priveşte pe ceilalţi, mai
ales pe cei apropiaţi. De aceea, ceea ce părinţii le spun copiilor lor şi modul în care se poartă cu ei
vor contribui în mare măsură la imaginea de sine a acestora sănătoasă sau distorsionată.

1
Valuegenesis este un studiu despre credinţa şi valorile tinerilor care învaţă în liceele
adventiste din America de Nord. Cele trei domenii vizate sunt familia, şcoala şi biserica. Primul
studiu a fost condus în 1990, urmat de un alt doilea studiu major în 2000 şi un al treilea în 2010.
Studii similare, denumite tot „Valuegenesis”, au fost realizate şi în alte ţări.
 Dr. Ed Young spune că sunt cel puţin zece lucruri necesare pentru construirea imaginii de
sine a copilului, făcându-l în stare să se vadă aşa cum îl vede Dumnezeu.

1. Trebuie să ne exprimăm dragostea faţă de copiii noştri. Sună elementar, dar din nefericire,
mulţi copii nu-şi aud niciodată părinţii spunându-le „te iubesc”. De această declaraţie nu se
poate face exces.
2. Fiţi predictibili. Copiii au nevoie de stabilitate, nu de schimbare perpetuă. Fiţi consecvenţi în
administrarea disciplinei, în aşteptările pe care le aveţi, în standardele pe care le adoptaţi şi în
dragostea voastră.
3. Comunicaţi clar cu copiii voştri. Nu aşteptaţi ca ei să vă citească gândurile. Nu uitaţi că cei
mici iau lucrurile în mod literal şi nu înţeleg nuanţele sau subtilităţile, aşa cum fac adulţii.
Vorbiţi clar, folosiţi termeni exacţi şi propoziţii scurte, pe care cei mici să le poată înţelege şi
asimila.
4. În plus, încercaţi să înţelegeţi sursa problemelor comportamentale şi nu vă limitaţi la tratarea
simptomelor. Nu doar reacţionaţi la ceea ce fac, ci încercaţi să înţelegeţi de ce anume fac
aceasta.
5. Surprindeţi-vă copiii făcând lucruri bune! Uneori singura atenţie care li se acordă este atunci
când fac o năzbâtie. Atenţia pozitivă este mai bună decât cea negativă; dar atenţia negativă
este mai bună decât deloc! Prin urmare, nu aşteptaţi să vă prindeţi copiii făcând boacăne, ci
surprindeţi-i făcând ceea ce trebuie şi lăudaţi-i pentru aceasta.
6. Oferiţi-le un mediu sigur, emoţional şi fizic. Faceţi-vă casa un loc ferit de primejdii pentru
copiii voştri. Ultimele patru lucruri sunt la fel de importante ca primele şase.
7. Stabiliţi limite rezonabile, în funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al copilului.
8. Învăţaţi-vă copiii aptitudini de rezolvare a problemelor. Nu faceţi totul în locul lor. Este
normal ca părinţii să dorească să-şi ajute copiii, dar şi copiii, la fel ca noi toţi, învaţă din
greşeli. Dacă nu sunt lăsaţi să facă greşeli, niciodată nu vor putea să înveţe din ele.
9. Nu reacţionaţi fără măsură. 90% dintre lucrurile pentru care noi, părinţii, ne pierdem
cumpătul nu sunt capitale. Opriţi-vă şi gândiţi-vă un moment dacă ceea ce au făcut chiar
necesită o reacţie vulcanică din partea voastră. Amintiţi-vă aceste cuvinte: „Un răspuns blând
potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia” (Prov. 15:1).
10. Şi, în sfârşit, fiţi răbdători. Să fii părinte este o lucrarea de durată şi nu poţi realiza tot ce poţi
spera într-o singură zi.

Dacă veţi reţine aceste lucruri şi în fiecare zi vă veţi strădui să le faceţi – cu un cuvânt, o
privire, o atingere – copiii voştri vor dobândi fundamentul de care au nevoie ca să crească puternici.
 În câteva fraze scurte, Ellen White îi încurajează pe părinţi ca să se apropie de copiii lor
pentru ca aceştia să crească sănătoşi emoţional:

Unii părinţi nu îşi înţeleg copiii şi nici nu se străduiesc să-i cunoască sau să se apropie de
ei. Adesea există o mare distanţă între părinţi şi copii. Dacă părinţii ar căuta să afle care sunt
simţămintele copiilor şi ceea ce este în inima lor, acest lucru ar fi un mare beneficiu pentru ei.
Tatăl şi mama trebuie să lucreze împreună în deplină armonie. Ei trebuie să devină prieteni ai
copiilor lor. Părinţii trebuie să cerceteze care este cea mai bună şi cea mai sigură cale de a
câştiga iubirea şi încrederea copiilor lor, pentru a-i putea călăuzi pe calea cea dreaptă. Ei
trebuie să reflecte strălucirea soarelui iubirii asupra celor din cămin. (Căminul adventist, pag
190)

Apropiaţi-vă de copiii voştri spiritual.

Apropiaţi-vă de copiii voştri emoţional.

Lucraţi împreună cu copiii voştri pentru cei aflaţi în nevoie

Creşterea copiilor pentru a deveni persoane mature include lucrarea de maturizare spirituală şi
emoţională. Maturizarea este obţinută în parte prin instruire, aşa cum Moise îi sfătuia pe israeliţi să
facă, în Deuteronom 6:1-7. Această creştere are loc şi prin interacţiunea zilnică dintre părinţi şi copii
(„lucrurile, cele zece” amintite mai sus). Al treilea lucru pe care îl putem face pentru a ne ajuta copiii
să se maturizeze ca ucenici ai lui Hristos este să le arătăm că atunci când îi ajutăm pe alţii, ne ajutăm
pe noi. Egoismul din inima omului îl distruge şi pe el şi pe alţii. Dar un spirit bun, generos şi
neegoist este o binecuvântare pentru toţi.
Când eu [Claudio] eram capelan la un spital, una dintre responsabilităţile mele era să-i vizitez
pe toţi pacienţii noi şi să văd ce nevoi spirituale au. Îmi amintesc de vizita pe care i-am făcut-o lui
Jim, bolnav de SIDA şi care locuia împreună cu părinţii. Era pe vremea când boala aceasta tocmai
fusese identificată şi nu se cunoşteau prea multe despre ea. Din această cauză existau şi multe temeri
nefondate şi mulţi nu vroiau să stea în preajma unor astfel de pacienţi ca nu cumva, accidental, să ia
şi ei virusul atunci când vorbeau cu aceste persoane sau dădeau mâna cu ele. Au fost multe vizite de
neuitat la Jim şi părinţii lui. Starea lui fizică se deteriora de la o zi la alta. Fiicele noastre erau micuţe
la acea dată – una avea doi ani, cealaltă şapte – şi îmi amintesc că într-o ocazie le-am luat cu mine
acasă la Jim. Toată familia s-a luminat atunci. Musafirii erau destul de rari, iar copiii nu prea le
treceau pragul. De aceea prezenţa fiicelor noastre le-a făcut o mare bucurie în acea perioadă tristă
pentru familie.
 Însă impactul acelor vizite asupra fiicelor mele nu l-am realizat decât de curând, când fiica
cea mare a adus vorba de ele într-o conversaţie. Ne-a spus că şi-i amintea pe Jim şi părinţii lui, casa
lor. Dar cel mai important, vizitele acelea le-au deschis la amândouă mintea şi inima către realitatea
nevoilor celor care sunt bolnavi pe moarte şi ale celor care, prin păcat, în urma alegerilor lor sau a
circumstanţelor personale, poate sunt diferiţi de noi, dar tot au nevoie de o atingere plină de iubire.
La aceasta se referea Isus în parabola de mai jos:

Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, de
moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat
de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi
îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.” Atunci
cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci?
Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi
Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept
răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre
aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Mat. 25:34-40)

Purtarea de grijă pentru cei în nevoie nu se limitează doar la cei bolnavi. Mai multe biserici,
inclusiv biserica pe care o păstoream în acea perioadă, şi-au unit eforturile pentru a oferi hrană şi
adăpost persoanele care trăiau pe stradă într-o mare zonă metropolitană. Nu de puţine ori, sâmbătă
seara mergeam împreună cu fraţi şi surori şi le duceam supă şi sandvişuri celor care nu aveau unde să
doarmă sau să locuiască. Cât de mulţi şi cât de mult am ajutat, nu vom şti niciodată, dar cunosc cel
puţin patru persoane care sigur au fost binecuvântate de fiecare dată. Caracterele copiilor noştri sunt
zidite atunci când îşi iau ochii de la propria persoană şi privesc la nevoile altora.
Din nou, Ellen White scrie:

Cu inimi pline de simpatie și împreună-simţire, ei trebuie să lucreze pentru cei care au

nevoie de ajutor, făcându-le cunoscută păcătoșilor iubirea Mântuitorului. O asemenea lucrare
cere eforturi neobosite, dar aduce o răsplată bogată. Cei care se angajează în această lucrare cu
inimi sincere vor vedea suflete câștigate la Mântuitorul; căci influenţei care însoţește practica
aducerii îndeplinire a însărcinării divine nu-i poate rezista nimeni. (Faptele apostolilor, pag.
109)

Apropiaţi-vă de copiii voştri spiritual.

Apropiaţi-vă de copiii voştri emoţional.
Apropiaţi-vă împreună cu copiii voştri de cei în nevoie.
 Lucraţi împreună cu copiii voştri pentru lume

Una dintre cele mai eficiente metode a a-i ajuta pe tineri să rămână consacraţi şi să se
maturizeze spiritual este să le oferim ocazii de slujire. Aşa cum scrie Diana Garland:

„Învăţarea slujirii îmbină metodele de educaţie prin experienţă cu nevoile vecinilor sau
ale unei comunităţi mai mari. Implică familiile în cunoaşterea nevoilor, în studierea celor spuse
de Biblie cu privire la acele nevoi şi răspunsul bisericii, în dobândirea de cunoştinţe şi
aptitudini necesare pentru slujire, angajare în slujire şi reflectare la aceste experienţe.”
(Garland, 1999, pag. 388)

„Pe scurt spus, învăţarea slujirii are loc atunci când slujirea şi învăţarea se întrepătrund în
moduri care exprimă dragostea creştină şi devotamentul…” (Roehlkepartain, 1993, citat în
Garland, 1999)

Aceasta nu înseamnă să ne expediem copiii în altă ţară ca să-i ajute pe oamenii de acolo.
Lucrul acesta poate fi o lucrare foarte utilă şi valoroasă, dar un impact şi mai puternic îl va avea
participarea părinţilor alături de copii la proiecte sociale în propria localitate sau altundeva. Atunci
când părinţii vorbesc despre credinţă şi îşi implică şi copiii în activităţi sociale, faptul acesta
dublează, ba chiar triplează şansele acestora de a rămâne în credinţă.
Multe şcoli adventiste organizează excursii pentru elevii lor. Aceste ocazii misionare de
scurtă durată sunt programate în timpul vacanţelor. În aceste excursii misionare, elevii ajută la
construirea de biserici şi case, conduc programe biblice de vacanţă, ba chiar predică sau susţin
campanii de evanghelizare în bisericile pe care le vizitează. Experienţa plecării în alte locuri pentru
a-i ajuta pe oamenii de acolo a fost o experienţă care a schimbat viața multor studenţi şi, deseori,
aceştia au putut vedea rezultatele lucrării lor când s-au închinat într-o biserică sau au vizitat o şcoală
la a cărei construire au participat. Mulţi elevi au ajutat la conducerea oamenilor la Hristos, au mers
împreună cu ei la apa botezului şi au fost primii care i-au primit cu o îmbrăţişare caldă în familia
bisericii. Mulţi elevi şi-au predat viaţa lui Hristos sau, s-au reconsacrat lui Dumnezeu în astfel de
excursii misionare. Uneori, părinţii au avut ocazia să meargă şi ei în aceste excursii, ajutând la
supravegherea elevilor, lucrând alături de ei, împărtăşindu-le din experienţa şi cunoştinţele lor,
susţinându-i prin cuvinte şi fapte, prin rugăciune şi acţiune. Bisericile locale pot ajuta prin
sponsorizarea unor excursii misionare pentru copiii lor, oferindu-le şi părinţilor posibilitatea de a-i
însoţi. Experienţa comună le poate schimba vieţile şi poate avea impact asupra bisericii într-un mod
pozitiv.
 Universităţile adventiste de asemenea le oferă studenţilor lor posibilitatea de a dedica un an
din viaţa lor pentru a merge ca misionari în alte locuri din lume. Aceşti tineri îşi întrerup studiile
pentru a le sluji unor oameni pe care nu i-au mai întâlnit niciodată; pentru a trăi printre oameni cu o
limbă şi o cultură diferită. Facultăţile au recunoscut faptul că un an fără cursuri nu este timp pierdut,
ci un timp de creştere şi învăţare într-un cadru diferit. Se înţelege că nu toţi părinţii pot să-şi ia un an
de concediu pentru a-şi însoţi copiii într-un astfel de proiect, dar ce pot să facă este să-i susţină prin
rugăciunile lor, prin pachete şi prin vizite de câteva zile pentru a-i vedea şi a-i încuraja.
Dar nu toţi trebuie să plece din ţară pentru a sluji într-un câmp misionar străin. Sunt oameni
în mare nevoie foarte aproape de locul unde trăim. În zone afectate de dezastre naturale cum ar fi
tornadele, cutremurele, uraganele sau taifunurile, familiile pot ajuta cu haine sau hrană; îşi pot uni
eforturile cu alte familii sau cu întreaga comunitate locală. Aceste ajutoare pot fi duse personal sau
expediate la oamenii care au nevoie de ele. Aproape zilnic auzim la ştiri de incendii, inundaţii sau
alte necazuri care au distrus bunurile oamenilor. Copiii mici învaţă să-şi împartă prisosul de jucării şi
îmbrăcăminte cu cei care nu au aşa de mult sau au pierdut tot ce aveau.
Un alt mod în care familiile îi pot ajuta pe cei nevoiaşi este să dăruiască timp sau resurse
agenţiilor umanitare, precum ADRA. Aceste agenţii colectează bunuri şi bani pentru a le distribui
oamenilor aflaţi în nevoie, fie local, fie peste hotare. Simpla completare a unui cec este un act
generos; dar când părinţii şi copiii participă împreună la strângerea de bunuri şi fonduri, lucrul acesta
devine o minunată ocazie de învăţare pentru toţi.
În zilele în care misionarii mergeau în alte ţări şi pierdeau legătura cu cei de acasă, scrisorile
sau pachetele primite de la aceştia erau întotdeauna daruri binevenite. Astăzi, tehnologia ne permite o
comunicare regulată, iar copiii şi părinţi au posibilitatea de a adopta un misionar cu care să
corespondeze prin email, să vorbească prin Skype sau căruia pot să-i trimită pachete prin poştă.
Acestea sunt câteva dintre modurile în care îi puteţi deprinde pe copii să-şi slujească semenii şi o altă
cale pe care părinţii îşi pot ajuta copiii să-şi modeleze vieţile şi caracterele pentru o mai mare
asemănare cu Hristos.

Apropiaţi-vă de copiii voştri spiritual.

Apropiaţi-vă de copiii voştri emoţional.
Apropiaţi-vă împreună cu copiii voştri de cei în nevoie.
Apropiaţi-vă împreună cu copiii voştri de oamenii din lume.

Concluzie
 Mai înainte de epoca fotografiei, singura modalitate de a păstra chipul cuiva era de a-i
comanda portretul la un pictor talentat. Astăzi putem vedea în muzee multe portrete ale unor oameni
renumiţi. Un mod mai puţin costisitor de a păstra chipul cuiva a devenit posibil odată cu inventarea
fotografiei. Fotografia le-a oferit posibilitatea şi celor mai puţin bogaţi de a avea o imagine a chipului
celor dragi. Astăzi, cu fotografia digitală, aproape toţi îşi pot crea amintiri de durată ale oamenilor şi
locurilor din viaţa lor.
Într-o bună zi, lumea aceasta cu tot ce este în ea va fi nimicită prin foc; picturile scumpe ale
oamenilor de vază, fotografiile oamenilor simpli şi toate imaginile digitale vor pieri. Singurul lucru
care va avea valoare netrecătoare va fi caracterul pe care copiii noştri şi-l vor forma în timpul vieţii.
Este responsabilitatea şi şansa noastră, ca părinţi, să ne ajutăm copiii în formarea caracterelor lor. „În
purtarea faţă de copii, urmaţi metoda grădinarului. Prin atingeri delicate, ajutându-i cu iubire, căutaţi
să le modelaţi caracterele după modelul caracterului lui Hristos” (White, Îndrumarea copilului).
Ce privilegiu de seamă avem, ca părinţi, să fim folosiţi de Dumnezeu în modelarea
capodoperei pe care a început-o încă de pe vremea când copiii noştri erau în pântecele mamei lor.
Domnul să ne-ajute să ne asumăm această sarcină artistică, ştiind că noi nu creăm o lucrare de artă
care într-o zi va dispărea, ci o adevărată capodoperă pentru veşnicie.

Claudio şi Pamela Consuegra sunt directorii Departamentului de Familie de la Diviziunea

Nord-Americană.
Material tradus și pregătit de Dep. ASPA & Familie, Uniunea Română a Bisericii Adventiste
de Ziua a Șaptea