Actor proteic și foarte cameleonic, artist ubicuu, Theo Costache este greu de ghicit.

Când crezi că i-ai prins fișa personalității sau a tehnicii, când crezi că ești sigur pe ce
registre baleiază, dispare. Și reapare interpretând un alt personaj, într-o altă cheie pe
care nu credeai că o deține. Îl vezi în film, în teatru, în emisiuni TV, îl auzi în proiecte
muzicale. Sau, iată, răspunzând unui interviu. Un actor talentat, cu adevărat, un artist
sensibil și profund – dar de o directețe intimidantă – cu mult umor, care pune între
paranteze mitologia vedetei, se scutură de clișeele care o însoțesc [și protejează].
Cunoaște exact valoarea bunului gust și se delimitează de orice trăitor superficial sub
semnui faimei de carton. Pe el altceva îl protejează: o știință sau o intuiție [?] de a
locui în sine însuși ca într-o lume întreagă, din care apare zvelt și pregătit,
profesionist, când consideră că are un proiect care să merite, care contează.
Teatrul abstractizează şi înalţă de la fenomen la semn, de la realitate la simbolul ei.
Un felinar la arlechin devine semnul unei străduțe, un simplu candelabru suspendat
deasupra scenei - un distins salon, un orologiu de perete poate fi un simplu element
de decor sau insuși timpul. Depinde cum îl pui în valoare. Așa și actorul. Depinde
cum SE pune în valoare și cum se lasă pus în valoare.

1. Theo, spune-mi sincer: e ceva – din domeniul artistic – la care să nu poți performa
onorabil?

În primul rând mulțumesc pentru invitație. Acum depinde la ce ne referim când

spunem “artistic”. În momentul de față mai multe meserii sau meserii alternative au
devenit “artistice”, ceea ce nu e rău! Frizerul s-a transformat in hair-stylist și a devenit
artist si alocă mai mult timp pentru perfectionare, influencerul este artist, fotbalul a
devenit o artă si exemplele pot continua. Nu mă descurc la nimic din inșiruirea de
mai sus, dar dacă vorbim despre ceea ce se consideră din toate timpurile artă, unde
lista e mai restrânsă si practic au pus bazele unor alte tipuri de artă contemporană,
ceva la care nu pot performa onorabil există cu siguranță. Arhitectura nu e punctul
meu forte, sculptura, la fel. Deși îmi place să privesc, nu am interacționat niciodată
direct cu aceste tipuri de artă. Cu arta plastică am mai cochetat când eram mic, am și
primit niște laude, dar asta prin prisma faptului că am învățat in sistemul Waldorf care
se axa cu precădere pe dezvoltarea părții artistice. Asta până să descopăr cu
adevărat muzica și teatrul unde îmi place să cred că “performez onorabil”, dar cu
siguranță nu le cunosc în întregime. Tot timpul descopăr lucruri noi.

2. Contează sau nu să provii dintr-o familie cu gene artistice? Nu fii subiectiv!

Nu contează. Te poți apropia de un tip de artă din curiozitate, dintr-o nevoie, din
dragoste, dintr-o stârnire interioară de care nu-ti poți da seama, pur si simplu. Cu
siguranță, un actor care a avut de-a face cu teatrul încă din copilărie, un muzician
care a stat mereu printre instrumente și săli de repetiții va veni cu un bagaj de
informații, dar asta nu anulează munca.
3. Mulți actori, se știe, au superstiții. Ștefan Iordache era unul dintre ei. Cabinierele,
recuziterii, regizorul tehnic, colegii aveau de furcă. Și nu glumesc deloc. Bănuiesc că
și tu ai. Care ar fi cele legate de scenă?

Cred că până nu ajungi la un anumit nivel de performanță, nu ai voie să ai superstiții.

Poți avea superstiții personale, adică să te implice pe tine și doar pe tine. Un creion
pus în același buzunar de fiecare dată, o rugăciune, un călcat cu dreptul când ies din
casă, când intru in teatru/scenă, da, le am, dar astea țin doar de mine. Acum dacă
îmi taie calea pisica neagră în drum spre teatru, n-o să sun să se anuleze
spectacolul, deși cred că ar putea să-mi influențeze prestația din acea seară. Mai ține
și ce minte, de câtă importanță le dai acestor superstiții și cum poti gestiona genul
ăsta de situații. Maestrul Ștefan Iordache, un actor impecabil, unul dintre reperele
mele in ceea ce înseamnă Arta Actorului, avea voie. Dacă as fi avut onoarea să
împart scena cu dumnealui, l-as fi înțeles.

4. Mi-a șoptit un coleg că ai și premoniții. Exagerează?

Da. Știu despre ce interviu este vorba și s-a înțeles eronat. Poate ca mi-ar fi plăcut să
am premoniții, dar nu. N-am.

5. M-a emoționat descrierea pe care i-ai făcut-o tatălui tău. Spuneai, printre altele, că
nu l-ai văzut niciodată plângând. Fabulos! Deci chiar există și artiști care nu plâng.
Deși, după cum cunoști, crochiul de fond al artistului are ca linie bazică și punct
nodal hipersensibilitatea.

Se poate să existe artisti care nu plâng, dar eu nu am spus despre tata că nu plânge,
ci că nu l-am văzut eu niciodată făcând asta. Hipersensibilitatea este ceva mult mai
complex. Artistul este sensibil, fragil, “altfel” etc dintr-o predispoziție genetico-
biologică, a factorilor culturali, de mediu și dacă e contrafăcut, se vede. Dacă vorbim
despre actori, cred că cea mai importantă calitate pe care o poți avea este empatia.

6. Unde te vedem în perioada asta? Unde joci, cânți, gătești? Ce proiecte ai?

În perioada asta ma puteți găsi la Teatrul Național in “Călătoria” - un spectacol de

Dan Puric unde joc 10 personaje, la Teatrul de Comedie în “Picasso vs. Einstein”, un
text scris de Steve Martin, în regia Teodorei Petre unde mă puteți vedea îl rolul lui
Pablo Picasso în perioada lui albastră, la Teatrul Nou în “Necăsătoria”, o adaptare
după textul lui Matt Morillo, regia George Constantinescu, o comedie în două
personaje de care sunt foarte bucuros de felul în care a crescut în 6 ani de când îl
jucăm eu și colega mea Elena-Ariadna Șeulean și la Teatrul Apropo în “Insecte”, cel
mai recent spectacol pentru care am făcut și muzica, un text de Karel, Josef Čapek și
Victor Pelevin, regizat de Radu Crăciun, spectacol unde am pus o bună bucată din
mine.
Proiectul muzical personal e pus pe hold pentru că nu am timp să mă ocup și nu sunt
genul de artist muzical care să lanseze doar de dragul contentului. Prefer mai rar, dar
să însemne ceva, iar de gătit, momentan acasă, pentru prieteni, dar îmi surâde ideea
de “Private Chef” și mi-ar plăcea să mă dezvolt în zona asta.

7. În viață ne întâlnim, inevitabil, cu Polonius. Din copilărie până la bătrânețe. Este o

tipologie inevitabilă, perpetuă și cumplită. Câți Polonius ai întâlnit în teatru? Cândva,
mulți tineri sufereau cumplit atunci când se înregimentau într-un teatru de stat și unii
colegi cu experiență în loc să îi ajute, îi subminau. Cum percepi tu situația, astăzi?

Din fericire, pot spune ca nu am avut astfel de întâlniri. Dar cred că este de percepția
pe care o ai in momentul respectiv și despre timp, atâta vreme cât nu lasă urme
succedate si de vreo traumă pe care să o porți toată viața cu tine. În principiu, un
“Polonius” a avut și el parte tot de un “Polonius”. Oamenii care preferă genul asta de
abordare in detrimentul normalității sau al ajutorului, până n-o să-și dea seama că
lanțul ăla trebuie rupt, nu se vor opri. Desigur, poate poți primi o indicație, un sfat si
modul să fie sau să ți se pară condamnabil, dar poate intenția e alta. Altfel, dacă
genul ăsta de comportament e inepuizabil…câinii latră, ursu’ merge. Ori te retragi, ori
îți faci treaba. Repet, e despre percepție. Și timp.

8. Deschide virtual toate granițele văzute și nevăzute. Din primul gând: cu ce regizori,
cu ce actori, cu ce muzicieni de aici sau de oriunde ai vrea să colaborezi?

Nu fac și nu prea am facut asta pentru că, de obicei, iau ce mi se dă. Niciodată, in
foarte puținele dăți când mi-am dorit cu toată ființa să iau un casting sau să ajung
într-un studio cu vreun artist important, nu s-a materializat, nu s-a concretizat acea
dorintă. Așa că am ajuns la concluzia “poate a fost mai bine așa”. Cred că Dumnezeu
știe mai bine ca mine ce am de făcut. Datoria mea este doar să fiu atent la semne.

9. Să presupunem că într-un mâine oarecare ajungi rector la UNATC. L-ai restructura

din temelii sau l-ai reconverti la metodele tehnice clasice?

Aici n-am căzut pe subiect pentru că nu știu care mai sunt metodele de predare la
UNATC, dacă sunt diferite față de cele de care am avut eu parte în școală, ce ar
trebui sau n-ar trebui făcut. Ce pot spune despre mine personal este că am avut
parte și de bune, și de rele in facultate, dar n-am pus la îndoială niciodată metodele
de predare și am învățat cate ceva de la fiecare profesor în parte și le mulțumesc pe
această cale.

10. Îți doresc drum drept și foarte lin către Hollywood, în prima linie, dacă asta îți
dorești și tu. Chiar, ce premoniție ai când te gândești la asta?

Mulțumesc frumos!
Hollywood-ul este o iluzie. Și la propriu, și la figurat. Până una-alta, eu am treabă
multă aici, pe la noi. Prefer s-o fac cât pot eu de bine și după vedem ce facem cu
Hollywood-ul.

Vă aștept la teatru. Promit că e ca la Hollywood, dar fără subtitrare.