Capitolul 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CIRCUITELE DE CURENT

ALTERNATIV

1.1 Reprezentarea simbolică a mărimilor sinusoidale

Rezolvarea circuitelor electrice de curent alternativ (c.a.) necesită un volum de calcul

sporit faţă de cazul circuitelor de curent continuu, aceasta datorită faptului că toate variabilele
din circuitele de c.a. sunt definite prin doi parametri: valoarea efectivă şi fază iniţială.
Pentru uşurarea calculelor acestor circuite, s-au elaborat metode bazate pe
transformări ale mărimilor sinusoidale în mărimi simbolice. Cele mai utilizate metode
simbolice, sunt cele geometrice (caracterizate prin vectori sau fazori) şi cele complexe. La
baza elaborării acestor metode, stau următoarele idei:
- mărimile simbolice asociate, să fie caracterizate de aceeaşi parametri ca şi mărimile
sinusoidale;
- relaţiile între mărimile sinusoidale şi mărimile simbolice asociate lor, să fie
biunivoce, adică unei mărimi sinusoidale să-i corespundă o singură reprezentare simbolică şi
numai una şi invers;
- operaţiile aplicate mărimilor simbolice să reducă volumul de calcul şi să nu altereze
parametrii şi deci, rezultatul final.
În aceste condiţii, rezolvarea unei probleme printr-o metodă simbolică se face în felul
următor:
- se asociază fiecărei mărimi sinusoidale câte o mărime simbolică (o parte din aceste
mărimi, reprezintă date iniţiale ale problemei iar restul reprezintă necunoscute); - se
efectuează operaţii de calcul asupra mărimilor simbolice, determinându-se reprezentările
simbolice ale mărimilor sinusoidale necunoscute ;
- rezultatelor obţinute prin calcul cu reprezentările simbolice, li se pun în
corespondenţă mărimile sinusoidale respective obţinându-se astfel necunoscutele problemei.

1.1.1. Reprezentarea fazorială

Această problemă se rezolvă foarte simplu

şi
sugestiv, dacă pentru reprezentarea funcţiilor
sinusoidale folosim vectori rotitori sau fazori.
Pentru a
arăta cum se utilizează vectorul rotitor pentru
reprezentarea unei funcţii sinusoidale de timp, de
exemplu pentru reprezentarea t.e.m. e = E (ωt +ϕ)
m sin ,
se consideră sistemul de axe rectangulare NOM
(fig.1.1), convenind ca unghiurile pozitive să fie
măsurate în sens trigonometric. Se reprezintă vectorul
 Fig. 1.1
OA sub unghiul φ faţă de axa ON, a cărui lungime la scara aleasă, este egală cu amplitudinea
t.e.m. Em. Rotind vectorul OA în jurul originii O în sensul pozitiv, cu viteza unghiulară
constantă ω, egală cu pulsaţia t.e.m., după un timp t, vectorul OA va fi rotit cu unghiul ωt şi
va forma cu axa ON unghiul ωt+φ. În acest caz, proiecţia sa pe axa OM are valoarea OA
sin(ωt+φ), adică, la scara aleasă de noi, dă valoarea în momentul t a t.e.m. e, care este
valoarea instantanee Em sin(cot +φ). Ciclul complet de variaţie a t.e.m. se obţine pentru o
rotaţie completă a vectorului OA. Aşadar, o funcţie sinusoidală de timp se poate reprezenta
printr-un vector rotitor (fazor) a cărui viteză unghiulară este egală cu pulsaţia funcţiei
sinusoidale respective, lungimea cu amplitudinea acestei funcţii, iar poziţia iniţială a
momentului t = 0 este determinată de faza iniţială φ a funcţiei sinusoidale considerată. Se
poate arăta uşor că reprezentarea unei funcţii sinusoidale cu ajutorul vectorului rotitor
concordă cu reprezentarea grafică a funcţiei în coordonate carteziene, ceea ce se vede în
fig.1.2 în care poziţia iniţială a vectorului este arătată cu linie plină, iar poziţiile intermediare
prin linie întreruptă.

Fig. 1.2

Considerăm reprezentarea funcţiilor sinusoidale prin vectori rotitori pentru

determinarea sumei a două t.e.m. e1 şi e2 de frecvenţe egale:
()
ωϕ
eEt
=+
m
sin
111 ( ) 222
ωϕ
eEt
=+
m
sin
adică cu suma proiecţiilor pe axa OM ale
În fig. 1.3 vectorii OA1 şi OA2 reprezintă
fazorii t.e.m. e1 şi e2. Pentru ambele t.e.m.
scara trebuie să fie aceeaşi.
Valoarea instantanee a t.e.m. totale, în
fiecare moment, este egală cu suma
valorilor instantanee ale t.e.m. e1 şi e2,
vectorilor OA1 şi OA2 , care reprezintă
aceste t.e.m.
Proiecţia vectorului OA pe axa OM (în
fiecare
moment), OA = OA1 + OA2 , este suma
e1+e2 =e, adică vectorul OA este
vectorul care reprezintă t.e.m. totală
e, iar unghiul φ, format de acest vector cu
axa ON în momentul t = 0, dă faza
iniţială a acestei t.e.m. Deoarece

Fig. 1.3

t.e.m. e1 şi e2 au aceeaşi frecvenţă, vectorii OA1 şi OA2 se rotesc cu aceeaşi viteză unghiulară şi
unghiul dintre vectori rămâne invariabil. Vectorul OA , care reprezintă t.e.m. totală e, se va
roti cu aceeaşi viteză unghiulară, prin urmare această t.e.m., e, va fi o funcţie sinusoidală de
timp care va avea aceeaşi frecvenţă ca şi tensiunile electromotoare ce se adună. Metoda
indicată se poate aplica unui număr oricât de mare de t.e.m. sau curenţi sinusoidali de aceeaşi
frecvenţă, la adunarea şi la scăderea acestora. În rezultatele obţinute vor exista totdeauna
t.e.m. sau curenţi sinusoidali de aceeaşi frecvenţă, ale căror amplitudini depind de
amplitudinile termenilor adunaţi şi de diferenţele dintre fazele lor iniţiale. Din cele expuse
rezultă că fazorul care reprezintă suma unor mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă este egal
cu suma vectorială a fazorilor care reprezintă mărimile sinusoidale care se adună. Dacă
interesează numai amplitudinile t.e.m. sau ale curenţilor şi defazajele dintre ele, cum se
întâmplă în majoritatea cazurilor, atunci este importantă numai poziţia relativă a fazorilor
unul faţă de altul şi nu importă poziţia acestor fazori faţă de axe. În acest din urmă caz, unul
dintre fazori poate avea o poziţie oarecare, toţi ceilalţi trebuind să fie însă orientaţi corect faţă
de acest fazor arbitrar ales.
Totalitatea fazorilor care caracterizează procesele produse într-un circuit oarecare de
curent alternativ şi care sunt construiţi cu respectarea orientării lor relative corecte, se
numeşte diagramă de fazori.

1.1.2. Reprezentarea în complex

 Metoda simbolică complexă este cea mai utilizată metodă în electrotehnică.
Rezolvarea circuitelor de c.a. cu ajutorul diagramelor de fazori nu dă întotdeauna
satisfacţie deplină în ceea ce priveşte precizia, din cauza erorilor inerente metodelor
grafice. În afară de aceasta, în cazul circuitelor ramificate, diagramele de fazori devin
extrem de complicate. Exprimând mărimile alternative cu ajutorul numerelor complexe se
uşurează mult calculul analitic şi se permite aplicarea legii lui Ohm şi a teoremelor lui
Kirchhoff, sub aceeaşi formă ca şi în curent continuu.
Se ştie că o mărime complexă se scrie sub forma:
c = a + jb (1.1)
în care a şi b sunt numere reale, iar j = −1 .
Dacă se consideră un plan cu două axe de coordonate (fig. 1.4) Ox şi Oy, pe axa Ox se
iau numerele reale, iar pe axa Oy, numerele imaginare. În fig. 1.4 este redată reprezentarea
grafică a mărimii complexe c sub forma unui vector OM , ale cărui proiecţii pe axele de
coordonate sunt a şi b (b este pozitiv).
Dacă mărimea (modulul) vectorului este r, expresia (1.1) se poate pune sub forma: c
= r cosϕ + rjsinϕ = r(cosϕ + jsinϕ) (1.2) Unghiul φ (argumentul vectorului),
reprezintă unghiul cu care vectorul este rotit în
sens trigonometric faţă de axa numerelor reale. Argumentul este pozitiv când vectorul este
rotit în sens trigonometric faţă de axa numerelor reale şi negativ în sens contrar. Modulul
vectorului este dat de expresia :
22
r=a+b
iar argumentul rezultă din relaţia :
b b
tgϕ = ; ϕ =arctg
a a
Folosind relaţiile lui
ϕϕ
Euler: ϕ ϕ
+ şi
jj
e e− = 2
ϕ 2 −=
cos ϕ jj
e e−
sin

din care se obţine uşor:

ϕ
ϕ ϕ j cos + jsin = e (1.3) relaţia (1.2) devine:
ϕ
j c = re (1.4) Expresia (1.1) constituie reprezentarea algebrică, expresia (1.2) -

reprezentarea trigonometrică, iar expresia (1.4) - reprezentarea exponenţială complexă.

Mărimea imaginară jϕ e din reprezentarea exponenţială se numeşte operatorul de rotaţie al
vectorului, întrucât el ne indică cu cât trebuie să rotim vectorul în sens trigonometric dacă φ
este pozitiv şi în sensul acelor unui ceasornic dacă φ este negativ, faţă de axa numerelor reale.
Unghiul φ din exponentul operatorului trebuie exprimat în radiani, exponentul fiind un număr
fără dimensiuni.
Se numesc mărimi complexe conjugate, două mărimi de forma:
 c = a + jb şi c* = a − jb sau jϕ c = re şi jϕ c re − =
Convenţional, mărimea complexă conjugată se notează cu o steluţă.
Fie vectorul reprezentat de mărimea complexă jα C = Ce în care α este o funcţie de
timp oarecare. Aplicând acestei expresii regulile obişnuite de derivare, obţinem:
π

αα α α C e
jj

dC ⋅ ∂ ⋅ = ∂ = ∂
∂ ∂ ∂ =.
jCe j C 2
dt t
t t
Rezultă că prin derivare se obţine tot un vector, rotit însă cu π/2 înainte faţă de
vectorul dat şi al cărui modul este de
∂t∂α ori mai mare.
dC ⋅ ∂
∂ = α rezultă că:
Pornind de la relaţia : C
j
dC dt
Cdt
t C C
j π
C
Cdt −
j

∂
=
∫
= , deci: 2
∂ α
e
∂=− ∂=
j ααα
j
∂ t ∂ t ∂ t ∂ t
Prin urmare, prin integrare se obţine tot un vector, rotit însă cu π/ 2 în urma vectorului
dat şi al cărui modul este de
∂t∂α ori mai mic.
Orice mărime complexă poate fi reprezentată printr-un anumit vector, ceea ce
înseamnă că şi orice vector poate fi reprezentat printr-o mărime complexă. Aceasta permite
ca în electrotehnică mărimile vectoriale să se transforme în mărimi complexe şi cu ajutorul
lor să se rezolve diverse probleme prin calcul analitic.
Considerând, de exemplu, un curent sinusoidal: i t I t ( ) = m sinω , acesta poate fi
reprezentat vectorial printr-un vector rotitor (fazor) luat ca origine de fază, la timpul t=0.
Luând ca origine de fază axa reală, fazorul curentului va fi orientat de-a lungul acestei axe. În
reprezentare simbolică, utilizând valoarea eficace a curentului, acesta se notează I = I . Un alt
curent dat de relaţia i t = I (ωt +ϕ) m ( ) sin 1 1 va fi reprezentat printr-un vector defazat în
avans cu unghiul φ faţă de vectorul I şi deci va fi reprezentat prin relaţia:
( ϕ ϕ) ϕ cos sin 1 1 1 I I e I j j = = + (1.5) La fel se procedează şi în cazul când avem de a
face cu o cădere de tensiune sau cu o t.e.m. dacă valoarea instantanee a tensiunii este dată de
.u = U (ωt +ϕ) m sin Expresia ei complexă, utilizând valoarea eficace, ia forma:
jϕ
U = Ue (1.6)
 Aceste reprezentări se numesc reprezentări simplificate (s-a renunţat la mărimile 2 şi
ω). Funcţiile sinusoidale pot fi reprezentate prin vectori rotitori (fazori); deci, argumentul
acestor fazori este o funcţie de timp şi în acest caz relaţiile (1.5) şi (1.6) se scriu sub forma lor
generală (reprezentarea complexă nesimplificată):
ϕ
ϕ +ϕ ϕ + = =
jtjt
I I e U Ue
11
; ; ()()

1.2 Valorile medii şi eficace ale curentului alternativ

Fie curentul sinusoidal, i = Im sin ωt. Valoarea medie a curentului pe un interval de

timp egal cu o perioadă, T, prin definiţie, este:
 T

T   2  
 T
1
( ) ( ) ( ) 1 (1.7)
==+
∫∫∫
i
med i t dt i t dt
T i t dt T
00
T2

Cele două integrale pe semiperioadele curentului corespund suprafeţelor haşurate din

fig. 1.5. Ele sunt egale şi de semn contrar, deci = 0 med i .

Fig. 1.5

Valoarea medie a unei mărimi periodice pe o semiperioadă se calculează cu relaţia:

T

∫= 2

()2
T
i (1.8) medi t dt
T
20

Se obţine pentru intensitatea medie a curentului alternativ pe o semiperioadă expresia:

2
 iI
= (1.9) T m med
2
π
În calculul circuitelor de curent alternativ se folosesc valorile eficace (efective) ale
t.e.m., căderilor de tensiune şi ale intensităţilor curenţilor.
Atât valorile maxime cât şi valorile instantanee ale curentului alternativ nu pot fi
măsurate decât cu ajutorul unor aparate speciale. Instrumentele de măsurat obişnuite,
întrebuinţate la măsurarea curentului alternativ dau valorile eficace a curentului.
Valoarea efectivă sau eficace a unui curent alternativ se defineşte ca fiind, acea
valoarea a curentului continuu echivalent, care dezvoltă printr-o rezistenţă, în timpul unei
perioade, aceeaşi cantitate de căldură ca şi curentul alternativ respectiv. Conform standardelor
în vigoare, valorile eficace se notează cu litere mari (I, U şi E reprezintă valorile efective ale
curentului, tensiunii şi tensiunii electromotoare ).
Cantitatea de căldură dezvoltată de curentul continuu în rezistenţa R, în timpul unei
perioade a curentului alternativ este:
Q = R ⋅ I ⋅T 2
Cantitatea de căldură dezvoltată de curentul alternativ în aceeaşi rezistenţă R şi în
acelaşi interval de timp T este:
T

∫ =⋅⋅
2
Q R i dt
0

Din egalitatea celor două relaţii, rezultă:

T
2
2 1 (1.10)
I
∫= i dt
0
T
Dacă curentul variază după legea sinusului, i t I t ( ) = m sinω , relaţia 1.10 devine:
2
I
TT
cos
1 sin 1 ω
−
∫∫ ==Im dt t
222
ω
m
T
T 0
0
I tdt 2
De unde rezultă:
mI
I = (1.11) 2
În mod asemănător se definesc şi valorile eficace ale t.e.m. şi ale căderilor de tensiune,
adică:
 m
U U=
m şi
E E= 2
2
Raportul dintre valoarea eficace şi valoarea medie aritmetică se numeşte factor de
formă al curbei. Pentru t.e.m. sinusoidală avem:
E
2222==⋅==ππ
E
K (1.12)
e E m
med
m
1,11
1.3 Legea lui Ohm şi teoremele lui Kirchhoff în c.a.

Legea lui Ohm din curent continuu se regăseşte şi în curent alternativ sub aceeaşi
formă, cu condiţia ca ea să fie aplicată valorilor instantanee sau valorilor simbolice. Dacă
circuitul de curent alternativ conţine numai rezistenţa ohmică, atunci:
sin , unde:
ω sin === RE
Et
e
im
m
ω Im
R R It m=

Se observă că dacă t.e.m. este sinusoidală şi curentul este sinusoidal şi de aceeaşi

pulsaţie. Ceea ce caracterizează un asemenea circuit care conţine numai rezistenţă ohmică,
este faptul că cele două mărimi, t.e.m. şi intensitatea curentului, sunt sincrone (trec prin zero,
prin maximum şi prin minimum în acelaşi timp). În cazul circuitelor de curent alternativ se
întâlnesc şi alte efecte rezistenţe (inductive şi capacitive), în afară de cele ohmice şi în
asemenea cazuri curentul nu mai este în fază cu tensiunea.
Legea lui Ohm se poate scrie şi simbolic (cu ajutorul numerelor complexe) sub forma:
U
I = (1.13) Z
unde Z este impedanţa porţiunii de circuit.
Teoremele lui Kirchhoff în c.a. se aplică sub aceeaşi formă ca şi în c.c., însă ele se
scriu sub forma valorilor momentane, vectoriale sau simbolice.
n n n

∑ =∑ =∑ =
( ) 0; 0; 0
ki t I I (1.14)
k k
k k
111
===
k

Teorema II-a a lui Kirchhoff aplicată unui contur închis se scrie cu relaţiile (1.15):
di
 1 (1.15)
===  
   + +k pk
∑∫∑∑∑∑∑
k
riL;;
k k k i dt e Z I E Z I E
kk k
dt C k k kk
∈∈∈∈∈∈
kp kp kp kp kp

unde k ∈ p , înseamnă că latura k aparţine

Fie:
conturului p. 1.4 Circuite fundamentale în

curent alternativ

În circuitele de c.a., spre deosebire de cele de

c.c., întâlnim trei feluri de elemente:
rezistenţe ohmice (fig. 1.6a), inductive (fig.
1.6b) şi capacitive (fig. 1.6c). Aceste
rezistenţe pot fi legate în serie, paralel şi mixt.
Circuitele fundamentale conţin fie numai
rezistenţă ohmică, fie inductivă, fie
capacitivă. Fig. 1.6

1.4.1 Circuite cu rezistenţă ohmică

i t I t ( ) = m sinω (1.16) un curent sinusoidal care circulă prin

rezistenţa R (fig. 1.7). Tensiunea la bornele rezistenţei r va fi:
u ri rI t r = = m sinω
sau:
u U t r = m sinω
(1.17)
Dacă înlocuim valorile maxime în funcţie de
valorile eficace, atunci U rI r = .
Mărimile exprimate prin relaţiile (1.16)
şi(1.17), reprezentate prin fazori (fig. 1.8), sunt
în fază, adică tensiunea de la bornele unei
rezistenţe ohmice şi curentul care trece prin
rezistenţă sunt în fază.

Fig. 1.8
1.4.2 Circuite cu inductanţă.

Fig. 1.7

Considerăm că printr-o bobină, de inductanţă L

(fig. 1.9), circulă curentul: i t I t ( ) = m sinω
(1.18) Se notează cu u tensiunea de la bornele a –
b ale sursei
şi cu uL cea de la bornele c – d ale bobinei. Aplicând teorema
a II-a lui Kirchhoff circuitului abcd din fig. 1.9, rezultă relaţia:
unde
u e ri + L = dtdi
eL = −L
di
Dacă se consideră neglijabilă rezistenţa
Fig. 1.9
ohmică a bobinei, atunci:

u = uL = −eL = L (1.19) dt
Folosind relaţiile (1.18) şi (1.19) obţinem:

cos sin π Lω I ωt Lω I ωt
di   ==⋅=⋅+
UL L m m (1.20)   2

dt
Dar u = U sin(ωt +ϕ) L Lm , de unde rezultă:
Lm m U = Lω ⋅ I şi ϕ = π / 2 (1.21) Mărimile exprimate prin relaţiile (1.18) şi
(1.20), reprezentate
cu fazori, sunt defazate cu un unghi de π/2, adică tensiunea de la
bornele unei inductanţe este defazată înainte cu π/2 faţă de curentul
care trece prin bobină (fig. 1.10). T.e.m. de autoinducţie EL este în
opoziţie cu tensiunea de la bornele inductanţei.
Relaţia Lm m U = LωI se poate scrie şi în funcţie de valorile
eficace ale tensiunii şi curentului, adică: U
Fig. 1.10
L I L= ω ⋅
sau:
U L
I
= (1.22)
ω
L
Comparând relaţia (1.22) cu relaţia I=U/R, de la circuitele de curent continuu, se
observă că produsul ωL se comportă ca o rezistenţă. Această rezistenţă se numeşte reactanţă
inductivă şi se notează cu XL, adică X L = ωL
Reactanţa inductivă se măsoară tot în ohmi, ca orice rezistenţă. Relaţia (1.20) poate fi
scrisă în complex, sub forma:
π
U L Ie jL I j
Lω ω
= = 2 (1.23) Rezultă:
L jL jX U
I =ω=
L

Se vede şi din această relaţie că UL este defazat înainte cu π/2 faţă de intensitatea
curentului.

1.4.3 Circuite cu condensatoare

Fie reţeaua din fig. 1.11, ce conţine un condensator de capacitate C.

Fig. 1.11

Se notează cu uc tensiunea la bornele condensatorului şi cu u tensiunea de la bornele

sursei, dată de relaţia:
Însă q şi dq
u t U t ( ) = m sinω (1.24) C u u = c = dt i = (1.25) Din relaţia (1.24)
şi (1.25) avem:
 du c
cos sin π du = =
c 1
it şi ( ) 1
dt +
2
sau: dt C
ωU ωt ωU
  == dq
  ωt m m
π dt C

=+  
ωω   i t = C U t + I t m m (1.26)
sin( )
2 ( ) sin ω ϕ
unde:
m C Um I = ω şi ϕ = π / 2 (1.27) Se observă că intensitatea curentului ce trece
printr-un
condensator este defazată cu π/2 înainte faţă de tensiunea de la
bornele condensatorului (fig.1.12).
Din relaţia (1.27) se poate scrie:
U C
I

1=ω Fig. 1.12

C

adică 1/ ωC se comportă ca o rezistenţă şi poartă numele de reactanţă capacitivă şi se

notează cu XC=1/ωC.
Reactanţa capacitivă se măsoară în ohmi, ca orice rezistenţă
du
i C C = este scrisă cu ajutorul numerelor complexe, vom avea:
Dacă relaţia dt
π
j
I CωU C e jωCU
= = 2 sau C
U −
==−= ωω11

C jX j
C IjCC
(1.28)
S-au obţinut aceleaşi rezultate, adică intensitatea curentului care trece printr-un
conductor este defazată înainte cu π/2 faţă de tensiunea de la bornele condensatorului. Se pot
considera şi relaţiile (1.25), de unde se obţine:

uC1 (1.29)
∫ = idt
C
sau, în complex:
22 1 ππ
j
U −−
j

C I e jX I X I e
= ⋅ = − = ⋅ (1.30)
CC
ω
C

adică s-a ajuns la acelaşi rezultat ca mai sus, respectiv U C este defazat în urmă cu π/2 faţă de
I.

1.5 Circuite serie în curent alternativ

Considerăm cazul general, când într-un circuit de c.a. avem rezistenţă ohmică,
inductivă şi capacitivă legate în serie (fig. 1.13). Aplicând teorema a II-a a lui Kirchhoff
circuitului reprezentat în fig. 1.13, se pot scrie relaţiile:
uuuu
=++
rLC

UUUU =++
rLC
=++ (1.31)
rLC

UUUU

Fig. 1.13

Fig. 1.14

Dacă se rezolvă ecuaţia scrisă sub formă vectorială şi luând ca origine de fază fazorul
intensităţii curentului, se obţine diagrama de fazori din fig. 1.14a. Căderea de tensiune U R este
în fază cu intensitatea curentului şi deci fazorul U R este pe direcţia fazorului curentului. La
capătul fazorului U R se adaugă fazorul U L care este defazat cu π/2 înainte faţă de fazorul
intensităţii curentului, iar la capătul fazoruluiU L se adăugă fazorul tensiunii U C , care este
defazat în urmă cu π/2 faţă de intensitatea curentului. Fazorul ACcare uneşte originea cu
capătul fazorului U C reprezintă tensiunea de la bornele sursei (tensiunea aplicată la bornele
222 2
grupării). Din triunghiul ABC, rezultă: ( ) U = UR + UL −UC sau ( ) ( ) 2 2 U RI X I X I
= + L − C din care rezultă relaţia:
U 2
= + L − C = 2 (1.32)
R (X X ) Z I
Raportul U/I se notează cu Z şi poartă numele de impedanţă. Impedanţa are
dimensiunile unei rezistenţe şi se măsoară în ohmi. Defazajul dintre tensiune şi curent este
dat de relaţia:
− − sau
LC = ϕ= ZR
UU R
U cosϕ = =
XX
tg L C
R
U R U
Împărţind laturile triunghiului ABC, prin I, se obţine un alt triunghi asemenea (fig.
1.14b), cu laturile Z, R, şi XL – XC, care poartă numele de triunghiul impedanţelor. Din
triunghiul impedanţelor rezultă toate relaţiile scrise anterior pentru Z, cosφ, tgφ etc.
Dacă în circuitul din fig.1.13 lipseşte una din rezistenţe, impedanţa circuitului va fi: -
pentru R = 0, Z = XL – XC = X, adică impedanţa circuitului este egală cu reactanţa totală a
circuitului;
- pentru: 2 2 0, XL = Z = R + XC
- pentru: 2 2 0, XC = Z = R + XL
Dacă din relaţiile 1.31, se utilizează relaţia scrisă simbolic:
U = U r +U L +U C , cu U RI, U jX I, U jX I, R = L = L C = − C
Rezultă relaţia:
( ) L C U = I R + jX − jX (1.33) sau:
U
= + L − C = (1.34)
I L C
arctg − ϕ = (argument
R j(X X ) Z
pozitiv
XX
2
cu modulul ( ) 2 Z = R + XL − XC şi argumentul R înseamnă că fazorul tensiunii este
înainte faţă de fazorul curentului – defazaj inductiv).

1.6 Circuite derivaţie în curent alternativ

Considerăm un circuit derivaţie R-L-C (format dintr-o

rezistenţă ohmică, o reactanţă inductivă şi o reactanţă capacitivă
legate în paralel), alimentate de la o sursă de c.a. (fig. 1.15).
Aplicând teorema I a lui Kirchhoff pentru mărimile
instantanee, fazoriale şi complexe, obţinem relaţiile:
=++
iiii
rLC

=++
I I I I rLC (1.35)
=++ Fig. 1.15
I I I I rLC

Pentru a determina fazorul curentului total I , se ia ca axă de referinţă, axa fazorului

tensiunii (fig. 1.16).

Fig. 1.16 Fig. 1.17

Fazorul R I este în fază cu U , fazorul L I este defazat în urmă cu π/2 faţă de U , iar
fazorul CI este defazat înainte cu π/2 faţă de U . Însumând aceşti fazori, rezultă I defazat cu un
unghi φ faţă de tensiunea aplicată.
Dacă aplicăm teorema lui Pitagora, pentru triunghiul dreptunghic ABC, obţinem
relaţiile:
2
 
  =+−
2 
 
( ) RLCI = I + I − U I 2
U
U
I 2 2 şi
2 X
R LX C

sau: 2
= 
2  

 
  = + − (1.36)
1111
I
URXXZ
LC
 1
Y =.
Inversul impedanţei poartă numele de admitanţă şi se notează cu: 1 1
ZR=== , ,1
unde G reprezintă conductanţa, BL reprezintă
G B B
Notăm cu: C
L
X L
X C

susceptanţa inductivă şi BC susceptanţa capacitivă. În cazul acesta, admitanţa se scrie sub

forma:
22
() Y = G + BL − BC (1.37) Dacă se împart laturile triunghiului ABC prin U se obţine
triunghiul admitanţelor (fig. 1.17). Defazajul dintre tensiune şi intensitate rezultă din
L C
triunghiul admitanţelor. tg − ϕ = sau YG
BBR

cosϕ =

Considerând relaţia (1.35) scrisă simbolic şi înlocuind curenţii R I , L I şi C I cu

expresiile:
UI
−=;=,=
U U
I I
RL
jX
C
rezultă: R jX L C
−

   
  =+
111
IU (1.38) L C R jX jX
sau:
  
  =  
−
X LX C
1 j
I 1 1 (1.39) U R

şi respectiv:
( ) BL BC Y = G − j − (1.40) Modulul şi argumentul admitanţei sunt:
BB
Y G B B arctg L C
− 2
= + − ; ϕ = 2 (1.41)( ) G
LC
1.7 Puterea în c.a. monofazat

În circuitele de curent alternativ avem definite mai multe puteri electrice. Puterea
instantanee, prin definiţie, este produsul dintre valorile instantanee ale tensiunii şi intensităţii
curentului electric, adică: p= u i.
Dacă se înlocuiesc tensiunea şi curentul cu valorile date de relaţiile:
u t U t ( ) = m sinω şi i t = I (ωt −ϕ) m ( ) sin
atunci relaţia puterii instantanee devine:
p t =U I ωt ⋅ (ωt −ϕ) m m ( ) sin sin (1.42) Reprezentând grafic u(t), i(t) şi p(t), (fig.
1.18), se observă că variaţia puterii în timp (curba p(t)) este dublu pulsativă. Puterea medie
într-o perioadă se deduce din relaţia:

∫ =T sin sin 1
T

() =⋅±
1
( ) sau ∫
P
ωωϕ
P Fig. 1.18
med p t dt

med Um I m t t dt T

T
0
0

Înlocuind pe Um şi Im în funcţie de valorile eficace şi rezolvând integrala, rezultă:

Pmed =UI cosϕ (1.43) Dacă înlocuim în această relaţie pe U şi cosφ cu valorile
date de relaţiile:
R
U = ZI şi ZR P ZI med = = ,
cosϕ = , rezultă: 2 2 RI
Z
adică puterea medie în curent alternativ reprezintă consumul prin efect Joule-Lenz. Din
această cauză puterea medie poartă numele de putere activă şi se notează simplu P, adică:
cosϕ 2 P = RI =UI (1.44) Intensitatea curentului este defazată faţă de tensiune, în cele mai
multe cazuri. Dacă descompunem fazorul intensităţii în două
componente, a I în fază cu U şi una r I perpendiculară pe U
(fig. 1.19), atunci putem scrie: I a = I cosϕ şi Ir = I sinϕ .
Multiplicând aceste relaţii cu U, obţinem: UI a =UI cosϕ = P şi
 UIr =UI sinϕ = Q (1.45)

Fig. 1.19
Prima relaţie reprezintă puterea activă, iar a doua reprezintă tot o putere care poartă
numele de putere reactivă. Puterea activă se măsoară în waţi, iar puterea reactivă se
măsoară în volţi amperi reactivi (prescurtat VAr). Cele două componente Ia şi Ir poartă
numele de componenta activă (sau wattată) a curentului şi componenta reactivă (sau
dewattată). Produsul UI reprezintă tot o putere şi poartă numele de putere aparentă (se
notează S). Puterea aparentă se măsoară în volţi amperi (prescurtat VA).
Cosinusul unghiului de defazaj dintre tensiune şi intensitate cu care trebuie să
multiplicăm puterea aparentă pentru a obţine puterea activă se numeşte factor de putere.
Dacă facem suma pătratelor puterilor activă şi reactivă, obţinem:
( ) 2 2 2 2 2 2 2 P + Q =U I cos ϕ + sin ϕ = S
sau:
22
S = P + Q (1.46) Relaţia aceasta se obţine şi din triunghiul puterilor
reprezentat în fig. 1.20, care se poate obţine din triunghiul
impedanţelor, dacă multiplicăm laturile cu I2.

Fig. 1.20

Puterea instantanee nu este o mărime sinusoidală de aceeaşi frecvenţă ca şi tensiunea

şi curentul, ca urmare ei nu i se poate ataşa un simbol complex din care să poată fi deduse
cele trei puteri: aparentă, activă şi reactivă. În schimb, dacă se apelează la scrierea complexă
a puterii aparente sub forma:
S = U ⋅I = UIexp(jϕ) = UIcosϕ + jUIsin ϕ
rezultă: S = P + jQ
Puterea complexă prezintă următoarele proprietăţi:
- modulul este egal cu puterea aparentă;
- argumentul este egal cu defazajul circuitului (dintre tensiune şi curent); -
partea reală este egală cu puterea activă;
- partea imaginară este egală cu puterea reactivă.
În planul complex puterea complexă se poate reprezenta printr-un vector a cărui parte
reală este puterea activă, iar partea imaginară puterea reactivă.

1.8 Rezonanţa în circuitele electrice

 Întrucât reactanţele inductive şi capacitive, precum şi susceptanţele inductive şi capacitive, se
pot compensa mutual, pot exista cazuri când în circuitul care conţine elemente reactive,
reactanţa echivalentă sau susceptanţa echivalentă să fie nulă şi deci curentul să fie în fază cu
tensiunea aplicată la bornele circuitului (impedanţa echivalentă va fi egală cu rezistenţa
activă). Se spune, în acest caz, că în circuit există rezonanţă. Rezonanţa se poate
întâlni şi la circuitele care reprezintă porţiuni ale unor circuite mai complexe. Fenomenul de
rezonanţă are o importanţă foarte mare şi are aplicaţii multiple în dispozitivele electrotehnice.

1.8.1 Rezonanţa circuitelor serie (rezonanţa tensiunilor)

Se consideră circuitul reprezentat în fig. 1.21.

Fig. 1.21

Pentru reactanţa acestui circuit există relaţia:

1
ω =−=−
X X LX CL rezonanţă întrucât Z=R şi L
ω
C
1
ω = , este îndeplinită condiţia de
sau
Dacă XL = XC C
ω
deci curentul este în fază cu tensiunea. Diagrama fazorială la rezonanţă este reprezentată în
fig. 1.22. Din egalitatea reactanţei inductive cu reactanţa capacitivă, rezultă:
1 1 1
ω = = = (1.47)
; L ; C
22ω ω
r

C
L
LC r r
adică rezonanţa se poate realiza variind fie frecvenţa tensiunii aplicată la bornele circuitului,
fie inductanţa bobinei, fie capacitatea condensorului.
 Fig. 1.22

Dacă tensiunea aplicată la bornele circuitului nu variază, curentul în circuit are

valoarea maximă la rezonanţă şi egală cu:
U U
I==
max min
Z R
Pulsaţia ωr la care se produce rezonanţa poartă numele de pulsaţie de rezonanţă, iar
frecvenţa corespunzătoare r 1
LC f 2π = poartă numele de frecvenţă de rezonanţă. Din
diagramele fazoriale se observă că, la rezonanţă, fazorii U L şi U C sunt egali şi de sens contrar,
iar U R este egal cu RI . S-ar putea întâmpla ca fazorii U L şi U C să fie mai mari decât U R ,
adică tensiunile la bornele inductanţei şi la bornele condensatorului să fie mai mari decât
tensiunea aplicată la bornele circuitului.
Rezonanţa în cazul circuitelor serie poartă numele de rezonanţa tensiunilor. Raportul
dintre tensiunea la bornele circuitului şi oricare tensiune reactivă, la rezonanţă , este:
U
====
U X
RI XI X R
R R
L L L C Zc

unde Zc poartă numele de impedanţă caracteristică şi este dată de relaţia:

c = r= = ⋅ = 1 1
ω L U se observă
L =
ZL
ωr că Z c
C LC C R UU
Din egalitatea L Zc când
rapoartelor: U
= ⋅ şi deci, atunci
R L

Zc > R tensiunea inductivă şi cea capacitivă sunt de Zc / R ori mai mare decât tensiunea
aplicată la bornele circuitului.
Prin urmare, la rezonanţa de tensiune, în diferitele porţiuni ale circuitului pot să apară
tensiuni mai mari decât tensiunea aplicată la bornele acestuia. Dacă Zc >> R atunci UL şi UC
pot atinge valori periculoase pentru izolaţia bobinelor şi dielectricelor condensatoarelor.
Obţinerea rezonanţei de tensiune prin variaţia capacitaţii C se întrebuinţează pe scară
largă la reglajul aparatelor de radio al căror circuit oscilant este acordat prin variaţia
capacitaţii unui condensator variabil, până când circuitul intră în rezonanţă cu frecvenţa undei
receptoare, a cărei amplificare se urmăreşte.
Variaţia reactanţelor în funcţie de frecvenţa f a tensiunii aplicate este reprezentată în
fig. 1.23.

Fig. 1.23

Variaţia tensiunilor, curentului şi defazajului în funcţie de frecvenţă este reprezentată

în fig. 1.24, iar în fig. 1.25 sunt date curbele de variaţie ale curentului în funcţie de frecvenţa f
a tensiunii aplicate, pentru două valori ale raportului R/Zc. Se observă că, cu cât raportul R/Zc
este mai mic cu atât valoarea maximă a curentului de rezonanţă se manifestă mai puternic şi
în limite ale frecvenţelor mai strânse.

Fig. 1.24
 Fig. 1.25

1.8.2 Rezonanţa circuitelor derivaţie (rezonanţa curenţilor)

Se consideră circuitul paralel (fig. 4.14) R, L, C alimentat cu o tensiune sinusoidală.

Prima teoremă a lui Kirchhoff ne permite să scriem relaţia:

RLC I = I + I + I sau  
 
  +ω
1 1
IU

ω=⋅+jC
R jL
Sau sub altă formă:
    
    −ω
1j 1
R IU
ω=⋅−⋅C
L
1 = , de unde rezultă
−ω ω LC
La rezonanţă C 0 1
L ω0 = , adică aceeaşi condiţie ca şi IC
la rezonanţă serie.

I
IR IL
U
 R L I R= U / R a) b)

U
IL
C ⋅U
I C = jω0 jL
I ω0
=

Fig.1.26. Circuit paralel R, L, C: a) schema echivalentă; b) diagrama fazorială la

rezonanţă.

În aceste condiţii curentul prin circuit are valoarea I0=U/R. Diagrama fazorială a
circuitului rezonant se prezintă în (fig. 1.26 b). Când laturile verticale ale dreptunghiului (fig.
1.26 b) sunt mai mari decât laturile orizontale: I I I C = L > ,
Adică în elementele reactive ale circuitului apar supracurenţi, din acest motiv
rezonanţa paralel se numeşte rezonanţa curenţilor.
Supracurenţii apar în circuitele în care există inegalitatea:
1 0>
C 1
ω=
0
L ω R
Ca şi la rezonanţa serie, se pot induce şi aici noţiunea de admitanţă
caracteristică: �������� = ��������� = ����0���� = 1
����0����
şi factor de calitate: q=Yc·R
Admitanţa caracteristică este egală cu raportul dintre curentul din ramura inductivă sau
capacitivă şi tensiunea aplicată la borne, iar factorul de calitate reprezintă raportul dintre
curentul din ramura inductivă sau capacitivă şi curentul absorbit de la reţea la rezonanţă.
În închiderea paragrafului în figura 1.27 se reprezintă variaţia curenţilor I, IL şi IC cu pulsaţia
ω.
I

IC
 I=f(ω)

IL
I0

ω
ω0
0

Fig.1.27. Variaţia curenţilor IL, IC şi I pentru circuitul paralel R, L, C.