Fobia socială și specifică

Tulburarea obsesiv-
compulsivă
Efectuat: Stoica Mihaela , M1510
 Fobia socială
Definiție
Fobie socială (Tulburarea anxietăţii sociale): frica anormal ă,
persistenta şi iraţională de una sau mai multe situa ţii sociale
sau de performanţă, care este disproporţionată în raport cu
ameninţarea reală.
Tulburare a afectivităţii manifestată prin stări de nelini şte,
teamă şi îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care s ă
le provoace; se defineşte ca teamă fără obiect; se manifest ă sub
forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine în care
subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planeaz ă
pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini şi
nici îndepărta.
 Epidemiologia
Fobia Socială este cea mai frecventă dintre tulburările anxioase, cu
o prevalenţă de-a lungul vieţii între 10 - 16 %. Este mai frecvent ă la
femei, dar bărbaţii au o probabilitate mai mare de a solicita tratament.
Debutul este în copilărie și adolescență , rar după 25 ani şi este adesea
confundată cu timiditatea, dar trebuie menţionat că fobia social ă are
implicaţii mult mai profunde asupra persoanei afectate.
Unele studii au arătat că 40–50% din persoanele cu fobie socială își
pot aduce aminte de unul sau mai multe evenimente sociale traumatice
– de exemplu să fii umilit în public, să fii tachinat sau agresat de
colegi, să fii abandonat de persoane importante.
În ciuda tratamentelor disponibile, mai puţin de 5% dintre
persoanele cu fobie socială solicită ajutor medical în primul an de la
debutul simptomelor şi peste o treime dintre acestea îndură
manifestările timp de 10 sau chiar mai mulţi ani. Potrivit statisticilor,
peste 15 milioane de americani adulţi sunt diagnosticaţi cu fobie
socială.
 Etiologie
Cauze sociale sau de mediu
Unii cercetători și psihologi consideră că anxietatea social ă este de
fapt un comportament învățat, cu alte cuvinte se poate dezvolta în
urma observării și interacțiunii cu persoane care au aceast ă problem ă.
Ar putea exista o asociere între părinții care sunt supraprotectivi, care
încearcă să controleze totul și anxietatea social ă. Alte studii au g ăsit
o legătură între prezența unor evenimente negative majore precum
divorțul părinților, violență în familie, probleme psihice ale
părinților, abuzuri fizice sau sexuale, etc.
 Cauze psihologice
Printre factorii psihologici se numără existența unei
traume emoționale sau psihologice avută în copilărie
sau lipsa unei relații de atașament corespunzătoare în
primii ani de viață. O trăsătură de personalitate cu
impact în dezvoltarea fobiei sociale este neuroticismul.
Termenul se referă la tendința unor indivizi de a se
îngrijora frecvent, de a reacționa cu ușurință cu emoții
negative în situații stresante (se enervează, se sperie,
plâng ușor) sau de a se simți vulnerabili în fața stresului.
 Cauze biologice
Mai multe studii familiale
au raportat că există un risc
de 2–3 ori mai mare ca
persoanele cu rude
diagnosticate cu fobie
socială să dezvolte și ele
această tulburare. În plus,
studiile realizate pe gemeni
indică rate de heritabilitate
de 30–50%.Dezechilibrul în
creier al
neurotransmițătorului
chimic serotonină ar putea fi
un factor.
Situațiile cînd se manifestă fobia socială
Vorbitul cu un străin sau în public
Întâlnirea cu un potenţial partener
Menţinerea contactului vizual
Folosirea toaletelor publice
Mersul la petreceri
Mâncatul în faţa altor persoane
Mersul la şcoală sau la muncă
Iniţierea unei conversaţii
 Clasificarea
Pornind de la aceste consideraþii experții angajați în
pregătirea DSM-IV au sugerat o clasificare cu trei subtipuri:
– tipul care implicã a întreprinde ceva: subiectul trebuie să facă
în prezenta altora activități pe care le poate realiza fără dificultăți
dacã este singur. Acest tip nu întrunește criteriile pentru a fi
considerat generalizat;
– tipul interactiv limitat: stimulul fobic este restrâns la una sau
două situații sociale, de exemplu a solicita o întâlnire sau a merge
la petreceri;
– tipul generalizat: dacã situaþiile fobice includ majoritatea
situaþiilor sociale.
 Stein (Stein, 1995) consideră că situațiile fobogene pot fi
împărțite în:

Situații în care subiectul întreprinde ceva (performance):

mănâncă, bea, lucreazã, scrie, intră într-o încăpere în care
ceilalți sunt deja așezați etc.
Situații care implică o interacțiune: vorbitul la telefon,
stabilirea unui contact vizual cu străini, a cere informații unui
străin, a se adresa unei persoane de alt sex, a restitui produse
defecte magazinului din care au fost achiziþionate etc.
 Tabloul clinic
În general, persoanele cu anxietate socială:
prezinta o teamă intensă de a nu se face de râs în fața altora;
se îngrijorează legat de cum se vor simți și cum se vor comport ă în fa ța altora;
se tem că ceilalți îi vor judeca sau "își vor da seama" cum sunt cu adev ărat;
resimt o teamă intensă în preajma altor persoane, mai ales în preajma
persoanelor pe care le consideră importante sau a persoanelor necunoscute;
încearcă să evite locurile în care sunt mulți oameni;
au dificultăți în a-și face prieteni sau a menține relații sociale;
au simptome fizice (tahicardie, transpirații, înroșirea feței, disconfort
abdominal, încordare musculară și tremurături etc.) în anumite contexte sociale
în care se simt anxioși.
Anxietatea socială afectează gândirea, dispoziția și comportamentul. Totodată,
comportamentele disfuncționale mențin tulburarea și creează la rândul lor o serie
de probleme: abandon școlar sau pierderea locului de muncă, dificultăți în a
începe și a mentine o relație intimă, dificultăți în dezvoltarea unei cariere
profesionale etc.
 Simptome somatice
Ritm cardiac accelerat
Ameţeală
Transpiraţie excesivă
Atacuri de panică
Anxietate
Frică nejustificată
Izolare socială
Tremurul
Înroşirea obrajilor
Tensiune musculară
Crampe abdominale
Tulburări digestive (diaree)
Senzaţia de lipsă de aer
 Diagnosticul
Diagnosticul de fobie socială se stabileşte pe baza mai multor
criterii. În primul rând, medicul va efectua un examen clinic, va nota
simptomele resimţite de pacient şi situaţiile în care acestea se
acutizează. Ulterior, medicul va apela la cele 5 criterii stabilite de
DMS-5 (Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale) în
vederea confirmării sau infirmării diagnosticului de fobie socială:

Acestea includ:
Frica sau anxietatea persistentă, intensă, legată de anumite situaţii
sociale, deoarece persoana crede că va fi judecată sau umilită de
ceilalţi
Evitarea situaţiilor care produc anxietate sau confruntarea acestora,
dar cu un sentiment puternic de frică ori anxietate
Anxietate exagerată în raport cu o situaţie banală
Anxietate sau distres care interferă cu activităţile zilnice
Frică sau anxietate care nu poate justificată de o afecţiune medicală,
anumite medicamente sau substanţe (droguri, alcool)
 Criteriile de diagnostic pentru fobia socială (DSM IV)
Frică marcantă şi persistentă de una sau mai multe situaţii sociale
sau de performanţă, în care persoana este expusă unor oameni
nonfamiliari sau unei posibile scrutări de către alţii. Individul se
teme că va acţiona într-un mod (sau va prezenta simptome
anxioase) care vor fi umilitoare sau jenante.
Expunerea la situaţia socială temută provoacă aproape constant
anxietate, care ia forma unui atac de panică limitat situa ţional sau
predispus situaţional. La copii, anxietatea se poate exprima prin
exclamaţii, stupefacţie sau retragere din situa ţiile sociale cu
persoane nefamiliare.
Persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificat ă.
Situaţiile sociale sau de performanţă temute sunt evitate sau
îndurate cu o anxietate sau detresă intensă.
Evitarea, anticiparea anxioasă sau detresă în situaţia socială sau de
performanţă temută interferează semnificativ cu rutina normală, cu
funcţionarea profesională (şcolară) sau activităţile ori relaţiile sociale sau
există o detresă marcantă în legătură cu faptul de a avea fobia.
La persoanele sub 18 ani, durata este de cel puţin 6 luni.
Frica sau evitarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
substanţe (de ex., un drog de abuz, un medicament) sau ale unei condi ţii
medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare mintală
(de ex., tulburare prin panică cu sau fără agorafobie, tulburare prin anxietate
de separare, tulburare de dismorfie corporală, o tulburare de dezvoltare
pervazivă sau tulburarea de personalitate schizoidă).
H. Dacă este prezentă o condiţie medicală generală sau o altă tulburare
mintală, frica de la criteriul A nu este legată de acestea, de ex., frica nu are
legătură cu balbismul, cu tremorul din boala Parkinson sau cu manifestarea
comportamentului alimentar anormal din anorexia nervoasă sau bulimia
nervoasă
Netratată, aceast ă afecțiune poate
Complicații aleafecta
fobieigrav calitatea vie ții. Cele
sociale
mai frecvente complicații pot fi:
Consumul de alcool pentru a face față anxietății cauzate de
situații sociale;
Abuz de alcool;
Consumul excesiv de medicamente pentru a face față
simptomelor;
Dificultate în formarea și menținerea relațiilor cu ceilal ți;
Scăderea șanselor și oportunităților de a obține locuri de
muncă mai bune;
Depresie;
Gânduri suicidare;
Izolare față de familie, colegi, prieteni;
Reticența de a ieși din casă.
 Diagnostic diferențial
TIMIDITATE SI FOBIE SOCIALA
Delimitarea clara intre cele doua este dificila, deoarece (1) nu exista un
consens asupra definitiei timiditatii; (2) cele doua au multe trasaturi
comportamentale, cognitive si fiziologice commune; (3) sunt rezultatul unor
cercetari diferite, timiditatea fiind studiata preponderant de psihologi sociali,
in timp ce fobia sociala este apanajul psihologiei clinice; (4) natura
deosebirilor dintre ele este mai degraba de natura cantitativa, decat calitativa.
Fobia socială nu este sinonimă cu timiditatea. Persoanelor timide nu le este
teamă că vor fi umilite sau puse într-o situație penibilă, iar timiditatea nu le
împiedică să își desfășoare în mod normal activitățile zilnice. Fobia socială
apare și în absența timidității, iar timiditatea apare și fără fobie socială. Mai
mult, cele două apar mai degrabă izolat decât împreună.
Timiditatea este definită ca "inhibiție comportamentală" și ține
de temperamentul individului. Atunci când întâlnesc situații sau persoane noi,
persoanele timide sunt uneori reticente, neliniștite sau "rușinoase", însă pot
trece de sentimentul de discomfort și se adaptează bine mediului. Fobia
socială, pe de altă parte, este o tulburare de anxietate care produce dizabilitate,
deoarece afectează viața persoanei pe plan social, profesional etc.
Tratament medicamentos
Fobiile sociale localizate
Exemplu - frica de a vorbi în public, r ăspund
destul de bine la administrarea de β blocante,
deşi cele mai multe date provin din cazuri
izolate. Acestea trebuie administrate cu câteva
ore înaintea prestaţiei. Se utilizează
Propanololul în doză de 20 mg şi Atenololul
în doză de 50 mg.
 Fobia generalizată

IMAO – (Moclobemidul) pot fi folosiţi în caz de rezisten ţă la celelalte modalit ăţi mai
sigure de tratament.
Dintre benzodiazepine - Clonazepamul are avantajul administr ării de dou ă ori pe zi
Au mai fost testate, obţinându-se rezultate încurajatoare: Mirtazapina, Pregabalinul
(600 mg/zi), Topiramatul, Buspirona (30 mg/zi), Bupropionul, Gabapentinul,
Citalopramul, Olanzapina, Valproatul şi D-cycloserina (antagonist al receptorilor
NMDA ai glutamatului; şi-a dovedit)eficacitatea prin asociere cu terapia
comportamentală prin expunere gradată
 Tratament nemedicamentos
Tratamentul fobiei sociale constă, în principal, în şedin ţe
de psihoterapie, în special terapie cognitiv-comportamental ă.
Uneori pot fi necesare anumite medicamente (inhibitori
selectivi ai recaptării serotoninei, antidepresive,
antianxiolitice, beta-blocante etc.), alteori se prefer ă
combinaţie de psihoterapie-medicamente.
Psihoterapia ajută pacientul să capete încredere în sine şi s ă
identifice situaţiile în care nu se simte confortabil, dar îi ofer ă
şi metode prin care le poate depăşi. În timpul terapiei cognitiv-
comportamentale, orice persoană poate învăţa să-şi identifice
problemele mai clar, să conştientizeze gândurile automate, s ă
distingă între fapte şi gânduri iraţionale, s ă-şi înfrunte temerile
în loc să le evite, să vadă o situaţie dintr-o perspectiv ă diferit ă,
să dezvolte un mod pozitiv de a gândi şi de a vedea situa ţiile,
să devină mai conştientă de propriile stări emoţionale, s ă nu se
mai învinovăţească, să se accepte şi să se înţeleag ă în loc s ă se
judece pe ea însăşi sau pe alţii.
Tehnicile de reducere a stresului (medita ţia, respira ţia
profundă, yoga, meloterapia, aromaterapia), exerci ţiile fizice
regulate, somnul odihnitor, dieta echilibrat ă şi evitarea
consumului de alcool sau cafea pot ajuta, de asemenea, la
reducerea simptomelor asociate fobiei sociale
 Evoluția
Evoluţia fobiei sociale este adesea continuă. Tulburarea
durează frecvent toată viaţa, deşi se poate atenua ca intensitate
sau remite în perioada adultă. Severitatea deteriorării poate
fluctua cu stresorii şi exigenţele vieţii. De exemplu, fobia socială
se poate diminua după ce o persoană cu frica de întâlniri se
căsătoreşte, şi reapare după moartea soţului (soţiei). O avansare
profesională la o poziţie care necesită vorbitul în public poate
duce la apariţia unei fobii sociale la cineva care anterior nu a
trebuit să vorbească niciodată în public (DMS IV).
 Fobia specifică
Definiție - Fobia specifică: frica anormal ă,
iraţională, marcată şi persistentă declanşată de
prezenţa sau anticiparea unui obiect sau a unei
situaţii specifice
Epidemiologie - Fobiile specifice au
prevalența de 11,25 % , şi în multe din cazuri
sunt prezente încă din perioada copil ăriei sau
adolescenţei. Fobiile sunt de două ori mai
frecvente la femei, comparativ cu b ărba ţii.
Dintre fobiile specifice cele mai frecvente sunt
fobiile de animale.
 Tipuri:
fobii de animale şi insecte
fobii ce ţin de mediul natural (furtuni, înălţimi, apă)
fobii de sânge, injecţii sau plăgi
fobii de situaţii (transport public, tunele, poduri,
ascensoare, zbor, condus sau spaţii închise)
alte fobii (situaţiile care ar putea duce la sufocare,
vomă sau contactarea unei boli, de sunete puternice,
de persoane în uniformă)
 Simptomatologie
Elementul esential in fobii specifice este reprezentat de catre frica pe
care o simte subiectul care are o intensitate disproportionata, este
irationala, persistenta si se poate repeat oricand. Aceasta frica se poate
mari foarte mult in intensitate la contactul cu obiectul fricii si poate
capata oricand aspectul unui atac de panica cand persoana vine in
contact cu respectivul obiect sau cu situatia de care ii este frica. Atata
timp cat nu intra in contact persoana cu obiectul sau situatia de care ii
este atat de tare frica, simptomatologia este redusa sau poate fi absenta
in totalitate.
Uneori, tabloul clinic poate fi mai complex, adaugandu-se si semne de
anxietate generalizata (este nelinistit, usor slabit, are greutati de a se
concentra, este iritabil, are dificultati de a dormi sau are un somn
agitat), stari de depersonalizare (simte ca cineva din exterior ii
urmareste trairile si propriul corp, se simte ca intr-un vis), semne
de depresie(se simte trist, pare infricosat, scaderea interesului pentru
diverse activitati zilnice, tulburari de somn, sentimente de vinovatie,
ganduri negre), insa intotdeauna fobiile raman simptomul de prim plan.
 Criterii de diagnostic pentru fobii specifice
acuza principala este reprezentata de frica marcata si persistenta,
care este in exces si nejustificata provocata de prezenta sau
anticiparea unui obiect sau o situatie specifica;
prin expunerea la stimulul fobic provoaca aproape intotdeauna un
raspuns anxioas care poate lua forma unui atac de panica;
persoana in cauza recunoaste ca frica sa este exagerata si nu o poate
justifica, lucru care nu este valabil insa si la copii;
stimulul fobic (situatia, obiectul) este evitat pe cat se poate de
subiect sau indurate cu o anxietate marcata;
toate aceste evenimente afecteaza considerabil rutina normala de zi
cu zi a persoanei, cu activitatea profesionala si familiala;
la persoanele cu varsta sub 18 ani afectarea trebuie sa dureze de cel
putin 6 luni;
pentru a avea un diagnostic cat mai complet trebuie specificat si tipul
de fobie specifica.
 Tratamentul
S-a constatat o eficienta certa a trei clase de
agenti terapeutici si anume:
antidepresive triciclice,
inhibitori selective ai recaptarii serotoninei
(ISRS), ISRS fiind recomandati ca medicatie
de electie in majoritatea tulburarilor fobic-
anxioase.
benzodiazepine.
 Tratamentul
nemedicamentos
Psihoterapia cognitiv-comportamentala
Desensibilizarea sistematica „in vivo” (in realitate)
Desensibilizarea in plan imaginativ
Terapia virtuala sau realitatea prin terapia
virtuala
Astfel, subiectul se convinge ca situatia nu e chiar atat
de periculoasa. Cu cat fobia este mai complexa, cu atat
terapia va dura mai mult, dar de regula dureaza in medie
8 sedinte, dupa care se considera ca pacientul a invatat
suficient pentru a practica singur metoda cu un ajutor
minim.
 Tulburarea obsesiv-
compulsivă
Definiție - Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC): idei,
imagini, impulsuri, gânduri (obsesii) recurențe intruzive sau
paternuri repetitive de comportament sau acţiune
(compulsiuni, ritualuri) ce sunt străine egoului şi produc
anxietate.
TOC se caracterizează prin trăiri
recurente neplăcute, involuntare, şi
persistente care interferează
nefavorabil cu activitătile zilnice şi
se desfăşoară pe fondul unei
pronunţate lucidităţi şi tendinţe la
autrocontrol.
 Epidemiologie
Până în 1984 TOC era considerată o boală rară evaluată la 0,05%
din populaţia generală.
Cercetarea Epidemiologică Catchment Area Study făcută pe un
eşantion comunitar de 18.000 cazuri a indicat o prevalenţă de
aproximativ 2% (Robins, 1984). Un larg studiu epidemiologic
crosnaţional a fost condus de Weissmann şi colab, în 1984
urmărind prevalenţa TOC în şapte ţări : SUA, Canada, Porto Rico,
Germania, Taiwan, Koreea şi Noua Zeelandă (Montgomery,
1999). Prevalenţa TOC a fost găsită între 2 şi 3% în majoritatea
ţărilor, mai mică în Taiwan, de 0,7%.
TOC se dovedeşte astfel una din cele mai răspândite tulburări
psihice fiind întrecută doar de depresie, tulburarea anxioas ă,
addicţie, fiind mult mai răspândită decât schizofrenia.
Vârsta de debut este considerată ca fiind cea a adultului tân ăr, între
20-35 ani. 65% ar dezvolta tulburarea înainte de 25 ani.
Tulburarea apare uşor mai frecventă la femei dar la b ărba ţi debutul
e mai precoce. Femeile sunt mai vulnerabile în perioada sarcinii.
S-a evidenţiat şi debutul tulburării la vârsta infanto-juvenilă cu
debut între 9-11 ani, dar şi puberală şi adolescentină.
TOC din copilărie poate evolua oscilant cu perioade de
compensare şi decompensare la vârsta adultă. La adult TOC apare
fără legătură cu nivelul de inteligenţă, educaţie.
Tulburarea obsesiv – compulsivă (TOC) este, în prezent, în centrul
preocupărilor medico-psihiatrice, de sănătate mintal ă,
psihopatologie şi psihoterapie, datorită incidenţei sale crescute –
locul patru între tulburările psihice – şi a posibilităţilor actuale de a
o trata.
Progresele terapeutice au transformat, în câteva decenii, o boal ă
considerată fără speranţă, într-una ce poate beneficia de suport
real, spre binele pacienţilor şi a familiilor lor.
 Cauze. Factorii predispozanți
Cauzele nu sunt cunoscute, dar factorii de risc includ:
Genetica
Studii realizate pe familii arată că persoanele care au părinți sau
frați/surori prezintă un risc mai mare de a dezvolta bolii. Riscul
este și mai mare în cazul în care ruda respectivă a dezvoltat
această tulburare în perioada copilăriei sau a adolescenței. O
mutație a fost descoperită în gena transportatoare de
serotonină, hSERT, la familii cu TOC fără legătură de rudenie.
Structura și funcționarea creierului
Studiile imagistice au arătat diferențe în cortexul frontal al
pacienților cu tulburare obsesiv-compulsivă față de persoanele
fără aceasta tulburare. Se pare că există o legătură între
simptomele și anomalii din anumite zone ale creierului.
Mediul înconjurător
Persoanele care au suferit abuzuri (fizice sau sexuale) în
copilărie sau alte traume, prezintă un risc crescut de dezvoltare
a bolii.
Imunitatea slăbită
Anumite cazuri de TOC întâlnite ar putea fi consecința unor
infecții cu streptococ sau cu alte bacterii, care cauzează
inflamații și disfuncții ale ganglionilor bazali.
Anumite comportamente
Persoanele cu TOC asociază anumite obiecte sau situații cu un sentiment
puternic de teamă, astfel că învață să evite acele lucruri sau să efectueze
„ritualuri” pentru a-și reduce frica.
Personalitatea
De regulă, persoanele meticuloase și organizate, care au standarde înalte,
sunt mai expuse riscului de a dezvolta TOC, așa cum sunt și persoanele
anxioase sau cele care au un sentiment foarte puternic de responsabilitate
față de ei înșiși și față de cei apropiați.
Factorii cognitivi
Aceștia se referă la modul eronat și nesănătos în care persoanele OCD
interpretează gândurile pe care le au. Este normal ca, pe parcursul vieții, în
anumite momente încărcate, să dezvoltăm gânduri neplăcute și nedorite,
însă persoanele OCD acordă acestor gânduri o importanță excesivă. Deși
majoritatea oamenilor le pot ignora, cei cu TOC le vor trata ca și cum ar fi
o amenințare directă și sigură la adresa lor și vor continua comportamentul
evitant și realizarea anumitor ritualuri ajutătoare
Trăirile recurente din TOC sunt etichetate ca obsesii şi compulsii,
acestea apărând cel mai des împreună şi fiind corelate.
Obsesiile sunt considerate trăiri subiective ca idei (gânduri),
imagini (reprezentări) şi impulsuri (intenţii la act). Ele apar
spontan, intruziv şi crează un intens discomfort trăit ca fric ă,
ruşine, depresie, culpă, dezgust, iritare. Conţinutul lor e
resimţit de subiect ca neobişnuit, ciudat, uneori absurd, oricum
în dezacord cu opiniile şi convingerile sale. Aceste
caracteristici exprimă egodistonia subiectului şi dorin ţa sa de a
se debarasa de ele. Uneori obsesiile exprimă o atotputernicie a
gândirii (“prin gândul meu pot face rău altcuiva”) sau au un
caracter “magic”.
Principalele obsesii întâlnite în clinica TOC sunt :

- obsesia de contaminare (cu microbi, murdărie, diverse

substanţe);
- idea de a intenţiona un rău cuiva sau sieşi sau de a
influenţa negativ prin propriile gânduri existenţa altora;
- idei blasfemiatorii:
- obsesii legate de dezordine;
- obsesii anormale somatice sau sexuale.
 Exemple de obsesii
1. Contaminarea. Frica de a intra în contact cu murdărie, germeni sau
substanțe chimice (exemplu: produsele de curățare pentru uz casnic),
îmbolnăvirea proprie sau îmbolnăvirea altora, după atingerea unor
obiecte „murdare” sau „contaminate”.
2. Rănire accidentală. Teama de autovătămare sau rănirea altor persoane
prin neglijență.
3. Simetrie și exactitate. O nevoie de a ordona obiectele într-un anumit
mod (în funcție de culoare, dimensiune, etc.). Adesea, scopul obsesiilor
pare foarte ciudat sau nu are sens. De exemplu, un copil cu tulburare
obsesiv-compulsivă ar putea spune că el/ea trebuie să își aranjeze toți
ursuleții de pluș de la cel mai mic la cel mai mare. La baza acestei
obsesii a copilului ar putea sta o superstiție: dacă ursuleții nu sunt
aranjați crescător, părinții sunt în pericol. Oricât de ireal ar suna, astfel
de gânduri trec frecvent prin mintea unui copil cu OCD.
4. Perfecționism. Unii copii și adolescenți simt o nevoie puternică ca
lucrurile să fie perfecte sau corecte. Copilul s-ar putea afla în situația să
nu înceapă temele până când cărțile sale nu sunt toate ordonate și
aranjate perfect.
Compulsiile sunt acte simple, comportamentale sau mentale, care şi
ele se repetă în mare măsură involuntar, egodiston, parazitând
psihismul şi ocupând mult timp din viaţa pacientului.
Compulsii ca act simplu - de exemplu spălatul pe mâini linişteşte
pe moment pacientul obsedat de contaminarea prin microbi sau
verificarea în raport cu faptul dacă a făcut sau încheiat un lucru (de
exemplu închiderea robinetului de gaz).
Compulsiile comportamentale sau “deschise” se pot manifesta şi
ca acte ciudate mai complexe, înlănţuite conform unui algoritm, în
cadrul “ritualurilor” obsesive. Acestea au uneori o “încărcătur ă”
magică, în sensul că subiectul resimte că dacă nu îndeplineşte ritualul
s-ar putea produce o nenorocire.
Compulsiile mentale sau “acoperite” constau din acte mentale (de
exemplu o rugăciune) ce contracarează o obsesie (idee a de a-l
blasfemia pe Dumnezeu). Ele pot avea diverse variante ca de
exemplu negarea mentală, anularea mentală a unei idei obsesive,
contraargumentarea mentală etc.
 Principalele compulsii sunt :

- spălatul pe mâini şi spălatul / curăţenia în general

(corelate obsesiei de contaminare);
- verificările repetitive (corelate ideilor agresive şi
sexuale dar şi îndoielii, nesiguranţei, incertitudinii de a
fi făcut sau nu un lucru);
- compulsii de ordonare;
- colecţionarismul;
- aritmomania (număratul compulsiv);
- ritualurile magice;
 Exemple de compulsii
1. Spălarea sau curățenia. Se poate întâmpla ca o persoană să nu se
poată opri din spălarea mâinilor, deși acestea deja sângerează.
Există multe tipuri de comportamente de spălare, inclusiv:
2. Îngrijire / ritualuri de periere a dinților (perierea fiecărui dinte într-o
anumită ordine);
3. Ritualuri în duș (spălarea fiecărei părți a corpului de un anumit
număr de ori sau într-o anumită ordine);
4. Soluții de curățare (ritualuri și reguli pentru spălarea rufelor,
curățarea băii, a bucătăriei, etc.);
5. Verificarea excesivă. Aceste tipuri de constrângeri pot implica
verificarea ușilor, încuietorilor sau a rucsacului, pentru siguranța
bunurilor personale și a propriei persoane. Unii copii și adolescenți
simt nevoia excesivă de a se asigura că toate persoanele din jurul lor
sunt în siguranță.
 Tabloul clinic
Simptomatologia TOC fiind specifică această tulburare e uşor de
identificat. Dificultatea constă în depistarea pacienţilor, în faptul
că ei îşi ascund boala pe care o consideră ruşinoasă,
necomunicând-o de multe ori nici celor apropiaţi sau familiei şi
evitând contactul cu terapeuţii.
Se consideră a fi deosebit de utile următoarele 5 întrebări simple,
care alcătuiesc instrumentul de screening Zohar – Fineberg
Obsessive Compulsive Screen – Z–FOCS (Zohar şi Fineberg,
2006, în Stein şi Fineberg, 2007):
1. Vă spălaţi sau curăţaţi mult?
2. Verificaţi mult lucrurile?
3. Există gânduri care vă deranjează, de care aţi dori să scapaţi dar
nu puteţi?
4. Vă trebuie mult timp ca să terminaţi activităţile curente?
5. Vă preocupă ordinea şi simetria?
 O persoană care suferă de TOC, de obicei:
Are gânduri, imagini sau impulsuri repetitive, pe care nu le poate
controla;
Este conștientă de aceste gânduri și sentimente intruzive și nu le
dorește;
Consideră că aceste gânduri sunt nocive, conștientizează că sunt
nefondate și iraționale;
Experimentează stări precum frică, dezgust, îndoială sau
sentimentul că lucrurile trebuie făcute într-un mod care este
„corect”;
Dedică mult timp, în mod nejustificat, satisfacerii acestor obsesii.
Unii dintre indivizii cu OCD reușesc să mascheze
comportamentele compulsive, astfel încât acestea să fie mai puțin
evidente în situațiile sociale. Pentru alții, însă, situațiile sociale
sunt cele care declanșează compulsiile.
Pielea mâinilor deshidratată de la spălarea excesivă;
TeamaSemne de
de a da mâna
contamina cu bacterii;
curecunoaștere
cineva sau de a atingealucruri
persoanei OCD
în public, pentru a nu se

Evitarea anumitor situații care declanșează gândurile obsesive;

Anxietate intensă atunci când lucrurile nu sunt ordonate sau simetrice;
Aranjarea, punerea la „linie” a acelor lucruri neordonate sau lipsite de simetrie
(exemplu: Îndreptarea discretă unui tablou strâmb, aranjarea discretă a unui
ciucure la o draperie);
Nevoia de a verifica mereu aceleași lucruri;
Nevoia constantă de reasigurare;
Incapacitatea de a rupe o rutină;
Numărarea fără motiv sau repetarea unui cuvânt, a unei expresii sau realizarea
aceleiași acțiuni de un anumit număr de ori;
Dedicarea a cel puțin o oră pe zi gândurilor nedorite și îndeplinirii anumitor
ritualuri;
Întârzieri, probleme la locul de muncă sau nerespectarea obligațiilor asumate din
cauza ritualurilor.
 Tratamentul medicamentos
Medicaţia I.R.S (S.R.I.) (inhibitori de recaptare a
serotoninei )
Nu orice antidepresiv este eficace în TOC, ci doar
acelea – sau predominant acelea – care intervine în
transmisia serotoninergică. Clomipramina intervine
asupra transmisiei a 5 neurotransmiţători, dar doar
prin faptul că intervine mai mult decât alte triciclice
în transmisia serotoninergică o face eficace în TOC (e
vorba de blocarea transportului presinaptic al
serotoninei)
Inhibitorii selectivi de recaptarea a serotoninei: ISRS
Acest grup de medicamente care cuprinde:
fluoxetina, fluvoxamina, paroxetina, sertralina,
citalopramul şi escitalopramul, s-a dovedit deosebit
de eficace în tratamentul TOC, dar doar prin
utilizarea unor doze mari, un timp îndelungat.
În cazurile în care se obţin rezultate pozitive,
tratamentul cu SRSI se cere menţinut timp îndelungat
pentru a evita recăderile. După un tratament de unu,
doi ani, se recomandă scăderea progresivă a dozelor.
Medicamentele și dozele de start și
menținere
 Metode alternative
S-au încercat, cu rezultate încă neclare: - utilizarea, în cazuri
dificile, a unei asocieri a clomipraminei cu ISRS;
- administrarea intravenoasă a clomipraminei;
utilizarea altor antidepresive ca venlafaxina, mirtazapina,
trazodona.

Alţi agenţi medicamentoşi încercaţi în tratamentul TOC, cu

rezultate variabile, au fost: fenfluramina, clonazepamul,
buspirona, agenţi timostabilizatori, inositolul, l-triptofanul,
ondanseptrolul, simpaticomimeticele.
 Tratamentul
nemedicamentos
Terapia cognitiv – comportamentală este, de departe, cea mai
utilizată modalitate de tratament psihologic în TOC are ca scop
- desensibilizare, oprirea gândurilor prin terapie de implozie,
condiţionare repulsivă
Modalitatea cea mai frecvent utilizată a terapiei cognitiv –
comportamentale în TOC este cea individuală, cu durată
variabilă, de la mai puţin de 10 ore la 50 ore, de-a lungul a 10 -
20 sesiuni de terapie (NICE, 2006).
Modalităţi de intervenţie de grup sunt menţionate, totuşi, cu
rezultate bune. Astfel, Himle et al. (2001) menţionează ca
eficient în reducerea obsesiilor, compulsiilor şi depresiei un
program de 7 săptămâni desfăşurat în grup.
Direcţiile generale urmate în intervenţiile cognitiv comportamentale vizează
următoarele domenii:
Ajutor pentru pacient în a înţelege
Formulare /conceptualizare –să deceleze felul în care „funcţionează”
simptomele, care sunt mecanismele care susţin apariţia şi derularea simptomelor.
Angajare în tratament – ajutarea pacientului să aleagă schimbarea este crucială
pentru terapie.
Testarea activă a explicaţiilor şi strategiilor alternative de coping cu problema
Generalizarea schimbării – micile succese obţinute de-a lungul demersului
psihoterapeutic pot duce, în virtutea capacităţii de a învăţa, la o extindere a
achiziţiilor. Este important ca lucrurile pe care persoana le învaţă în terapie, să fie
aplicabile la viaţa de zi cu zi.
Prevenirea recăderilor – pornim de la premisa că la fel de utile ca şi remisiunea
simptomelor sunt prevenirea reapariţiei lor şi gestiunea cât mai eficientă a situaţiei
ce anunţă recăderea. Aceasta poate fi realizată prin „echiparea” pacientului cu o
„trusă de instrumente” la dispoziţia lui .
Creşterea calităţii vieţii
Electroconvulsivterapia (ECT) sunt comentate cazuri izolate la care a
existat un răspuns pozitiv.
Chirurgia psihiatrică. Aceasta a fost utilizată în mod repetat în
formele grave de TOC, reziste la orice terapie. Prin metoda
stereotaxică – s- 120 au realizat în TOC: tractotomia subcaudală; -
cingulotomia anterioară; - leucotomia limbică; - capsulotomia
anterioară. În general s-a obţinut o reducere a rezonanţei efective
negative care însoţeşte simptomele obsesiv- compulsive. În prezent
tratamentul neurochirurgical se mai are în vedere rar, când toate
metodele de tratament medicamentos şi psihoterapic au eşuat.
Stimularea magnetică transcraniană repetitivă: a fost iniţiată pentru
depresie şi este testată şi pentru TOC.
Electrostimularea vizează aceleaşi regiuni ca şi neurochirurgia, dar e
mai puţin invazivă. Constă din implantarea într-o manieră
stereotaxică a unor electrozi stimulaţi de un generator. Stimularea
capsulei interne a avut un efect pozitiv la câţiva pacienţi cu TOC.
 Evoluţia TOC
TOC este o boală care în cele mai multe cazuri evoluează lent
progresiv.
Deoarece şi pacientul ascunde simptomele, frecvent trec 10 ani
până la depistare. Debutul brusc există şi el, mai des la cei ce se
spală.
TOC apare ca o boală cronică, cu evoluţie îndelungată, uneori
fluctuantă sau oscilantă.
O remisiune completă a fost constatată în unele studii la 12% din
cazuri iar o remisie parţială în 47%.
După remisiune probabilitatea unei recăderi ar fi de 48%.
Prezenţa obsesiilor magice şi a ritualurilor compulsive indică un
prognostic nefavorabil mai ales dacă sunt însoţite de debut precoce,
un nivel scăzut de adaptare socială şi o tendinţă de cronicitate de la
început.